UNITATEA XI

DREPTUL ÎN ROMÂNIA DUPĂ EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989

Evenimentele din Decembrie 1989

Viziunea politică a lui Gorbaciov, caracterizată prin termenii „glaznoste”(transparenţă) şi

„perestroika” (restructurare) a fost punctul de plecare care a permis căderea blocului comunist.
Trecerea către un nou regim s-a făcut în mod paşnic în toate ţările comuniste cu excepţia României.
Transformările prin care au trecut toate celelalte state din blocul comunist nu l-au afectat şi nici nu l-au
influenţat pe Nicolae Ceauşescu. Dorinţa de menţinere la putere, lipsa de percepţie socială, de
perspicacitate politică precum şi încrederea deplină în menirea sa excepţională l-au condus la
organizarea mitingului popular de la Bucureşti, în ziua de 21 decembrie 1989, pentru a condamna
public şi cu acordul aşteptat al poporului, de a cărui graţie se simţea protejat, manifestările de la
Timişoara, începute în ziua de 16 decembrie 1989. Pentru prima dată, însă, avea să fie huiduit de
publicul adunat în Piaţa Palatului şi în vacarmul creat dictatorul a fost silit să se retragă. Măsurile luate
împotriva manifestanţilor de la Timişoara şi de la Bucureşti în urma cărora mulţi şi-au pierdut viaţa
sau au fost răniţi a crescut ostilitatea populaţiei faţă de Ceauşescu. Mulţimea impresionantă, adunată în
faţa sediului C.C. al P.C.R. s-a manifestat virulent împotriva celor care conduceau ţara. Demonstranţii
au forţat intrarea în clădire, iar Ceauşescu şi soţia sa de teama linşajului au fugit cu elicopterul
prezidenţial şi s-au ascuns. Au fost prinşi câteva zile mai târziu la Târgovişte şi, după un proces sumar
au fost condamnaţi la moarte. Pedeapsa, executată pe 25 decembrie 1989, a fost ultima pedeapsă
capitală, ulterior condamnarea la moarte fiind abrogată.
După fuga soţilor Ceauşescu şi până în seara zilei de 22 decembrie 1989 a existat un vid
putere în România. Vechile structuri politice şi instituţii statale comuniste au fost paralizate de fuga
conducătorului suprem şi de manifestarea exploziei populare, încetându-şi activitatea. După tentative
simultane de formare în clădirea C.C. al P.C.R. a unor noi structuri de putere, seara a fost dat la radio
şi televiziune un „Comunicat către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale”, rostit de Ion
Iliescu, viitorul preşedinte al acestuia şi, mai târziu, al României. În componenţa structurii de putere,
care s-a constituit pentru a-şi asuma conducerea ţării, figurau, potrivit listei alcătuite, un număr de 111
membri.
Programul F.S.N. enunţa principiile de bază ale oricărei democraţii, fiind redactat în 10
puncte, dintre care, ca obiective imediate se menţionau: instituirea sistemului democratic pluralist de
guvernământ, organizarea de alegeri libere în primăvara anului 1990, separarea puterilor legislativă,
executivă şi judecătorească în stat şi alegerea conducătorilor pentru cel mult două mandate,
descentralizarea conducerii economiei naţionale şi restructurarea ei pe criteriile eficienţei, sistarea
acţiunii de distrugere a satelor şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti, reorganizarea pe baze noi a
învăţământului, culturii, presei, radioului, televiziunii, satisfacerea nevoilor vitale ale populaţiei.
Pe 28 decembrie 1989 a apărut Decretul Lege privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului F.S.N. şi ale consiliilor teritoriale ale acestuia, în care apar o serie de prevederi, iar altele
sunt dezvoltate din Platforma iniţială. Până pe data de 15 ianuarie 1990, s-au aplicat 21 de decrete, pe
deplin justificate şi au fost pregătite altele 10 pentru a fi aprobate. Chiar a doua zi după executarea
soţilor Ceauşescu, noul organ de conducere a ţării a abrogat unele legi, decrete şi acte normative
antipopulare, elaborate de vechiul regim, privind: sistematizarea teritoriului, participarea cu părţi
sociale a oamenilor muncii la constituirea fondului de dezvoltare socială, alimentarea ştiinţifică a
populaţiei, întreruperea cursului sarcinii, stabilirea domiciliului în oraşele mari, autoconducerea şi
autogestiunea economico-financiară ş.a.
Noile structuri de putere s-au angajat într-un proces de clădire a statului de drept şi a
instituţiilor sale fundamentale. Pe data de 20 mai 1990 s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare şi
prezidenţiale, după 44 de ani de dominaţie comunistă, soldate cu victoria F.S.N. şi a candidatului său
la preşedinţie, Ion Iliescu. Guvernul României, rezultat din alegeri, l-a avut ca prim-ministru pe Petre
Roman. Echipa sa şi-a propus să realizeze reforma politică şi socială, acţionând prin legi, măsuri,
programe şi constituirea de instituţii adecvate. Printre obiectivele asumate sistematic (septembrie 1990
– iunie 1992) figurau: deblocarea structurilor economice şi reorganizarea activităţilor economice,
reforme în domeniul preţurilor, tarifelor, a sectorului financiar-fiscal, a sistemului bancar, reforma
monetar-valutară, reforma în agricultură, înfiinţarea instituţiilor pentru sprijinirea reformei economice,
privatizarea unei părţi importante din proprietatea de stat şi promovarea iniţiativei private şi mixte,
acţiuni de protecţie economică şi socială a populaţiei în perioada de tranziţie. Crearea culturii,
atitudinilor şi educaţiei economice specifice economiei de piaţă, programul reformei sociale ş.a.

Revenirea societăţii româneşti la organizarea de stat democratică

Cerinţa restabilirii continuităţii constituţionale, bazată pe realităţile istorice româneşti s-a

impus la începutul anului 1990, cu mai multă acuitate decât la 31 august 1944, deoarece după
înlăturarea dictaturii comuniste , la 22 decembrie 1989, Constituţie comunistă din 1965 a fost de drept
şi de fapt desfiinţată prin voinţa poporului român, prin actul politic-revoluţionar înfăptuit de acest
popor însuşi. Drept urmare se impunea urgentarea elaborării şi adoptării unei constituţii care să reia
normele constituţionale, tradiţionale, liberale, democrate ale Constituţiei din 1923, care au fost aplicate
în România şi de aceea, aceste norme româneşti sunt mai valoroase decât alte norme străine
împrumutate de la oricare alt stat contemporan.
Constituţia adoptată la 21 noiembrie 1989 a încercat prin dispoziţiile sale să restabilească
valorile democratice pierdute de societatea românească prin abuziva instaurare a regimului comunist.
Printre îmbunătăţirile aduse de Constituţia din 1991 se pot număra:
- declararea României ca stat de drept; ridicarea la rang constituţional a unor principii
care în perioada anterioară fuseseră reglementate în legi ordinare, cum ar fi principiul pluralismului
politic, al neretroactivităţii legilor sau al superiorităţii dreptului internaţional la care statul român a
participat ori a aderat.
- Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea
şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase şi protecţia acestui drept
conform cu principiile de egalitate şi nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români; similar şi
acţiunea statului român către aceleaşi condiţii pentru românii din afara frontierelor;
- Prioritatea, în raport cu legislaţia internă, a Declaraţiei Drepturilor Omului, a
convenţiilor internaţionale la care statul român a participat sau la care a aderat;
- Interdicţia totală a pedepsei cu moartea;
- Interdicţia retragerii cetăţeniei române dobândită prin naştere;
- Libertatea cetăţeanului de a trece graniţa, de a emigra sau de a se întoarce şi protecţia,
din partea statului român a cetăţeanului român aflat în străinătate.;
- Dreptul de acces la orice informaţie de interes public;
- Înfiinţarea instituţiei avocatului poporului;
- Limitarea la două mandate a preşedintelui României;
- Înfiinţarea Curţii Constituţionale;
- Fixarea zilei naţionale şi a imnului de stat ş.a.
În ciuda obiectivelor propuse prin realizarea şi adoptarea Constituţiei din 1991, au fost aduse
şi o serie de critici dintre care menţionăm: păstrarea unor elemente de conţinut şi de limbaj din
concepţia comunistă. De exemplu, primul titlu: „Despre teritoriul României” pe care-l îl găsim în cele
trei constituţii româneşti de la 1866, 1923 şi 1938 nu se mai regăseşte în Constituţia din 1991, după
cum, nu era trecut nici în constituţiile comuniste. Reglementările despre teritoriul României sunt
incluse într-un titlu care cuprinde diverse materii.
Constituţia din 1991 păstrează din terminologia comunistă expresia de „unităţi administrativ-
teritoriale”. Terminologia tradiţională ar fi aceea de „circumscripţii administrativ-teritoriale”.
 De asemenea, demn de remarcat este faptul că dintr-o ostilitate nejustificată faţă tradiţia
monarhică românească, Constituţia din 1991 păstrează ca formă de guvernământ republica, dispunând
în art. 148, al. 1 că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii sale.
Pe de altă parte, Constituţia din 1991 nici nu a fost promulgată, promulgarea fiind un act al
funcţiei administrative a Statului indispensabil pentru executarea sa şi a oricărui alt act normativ, în
general. Constituţia din 1991 a fost revizuită, dar nici prevederile Constituţiei revizuite din 2002 nu se
apropie de reglementările liberale ale Constituţiei din 1923.
În ceea ce priveşte administraţia locală, după decembrie 1989 se încearcă revenirea la o
administraţie publică întemeiată pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor
publice. Consiliile locale şi primarii aleşi, funcţionează ca autorităţi administrative autonome, consiliul
judeţean fiind autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi
orăşeneşti. Guvernul numeşte câte un prefect pentru fiecare judeţ şi pentru municipiul Bucureşti, el
reprezentând Guvernul pe plan local şi conducând serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi
ale celorlalte organe centrale şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale,
având atribuţiile stabilite prin lege şi putând ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act
pe care-l consideră ilegal al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, timp în care actul
atacat este suspendat de drept. Administraţia locală a format obiectul succesiv al Legilor 69/1991 şi
215/2001.

Dreptul civil

În legislaţia civilă, după Decembrie 1989 şi până la 1 octombrie 2011, au fost în vigoare
prevederile Codului civil de la 1864. Au fost abrogate legile care în perioada regimului comunist au
completat dispoziţiile Codului civil de la 1864, privind actele de stare civilă, drepturile de autor,
asigurările de stat, publicitatea imobiliară în timp ce dispoziţiile privind persoana fizică şi juridică,
prescripţia extinctivă au rămas în vigoare.
Noul Cod civil al României înlocuieşte Codul civil din decembrie 1865, încheind astfel o
istorie de 146 de ani. Noul Cod civil va păstra o parte a dispoziţiilor vechiului cod, va folosi dispoziţii
din legislaţia civilă în vigoare, dar vă folosi şi surse străine de inspiraţie, printre care se remarcă Codul
Civil al cantonului Quebec.
Noul cod cuprinde un număr de 2664 de articole şi este structurat pe cărţi şi titluri.
Cele şapte cărţi cuprind dispoziţii despre: persoane, familie, bunuri, moştenire şi liberalităţi,
obligaţii, prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor şi de drept internaţional privat.
Includerea cărţii a II-a: „Despre familie” în Codul civil abrogă Codul familiei, făcând loc acestei
materii în legislaţia civilă la fel ca şi vechiul cod.
O inovaţie o reprezintă reglementările de drept internaţional privat care devin dreptul comun
prin introducerea acestora în Codul civil.

Dreptul penal şi procesual

În materie penală, dispoziţiile Codului penal adoptat la 1968 vor fi schimbate succesiv după
decembrie 1989. Dintre legile care aduc modificări şi completări reglementărilor de drept penal putem
enumera: Legea nr. 140/1996, Legea nr. 286/2009, Legea 62/2012, Legea 27/2012. În egală măsură,
dispoziţiile Noului Cod penal vor fi actualizate între anii 2014-2016 prin dispoziţii ale CCR. Legislaţia
din domeniul dreptului procesual penal este legată de modificările aduse Codului penal şi trece, de
asemenea prin schimbări succesive. Noul Cod de procedură penală a intrat la vigoare la 1 februarie
2014 ;i a fost actualizat prin OUG nr. 3/2014, pentru luarea unor măsuri de implementare necesare
aplicării Legii nr. 35/2010. În ceea ce priveşte Codul de procedură civilă, acesta este pus în aplicare
prin Legea nr. 134/2010.

Concluzii:
Perioada actuală este greu de definit. Repetăm nişte greşeli pe care le-am făcut în fiecare
perioadă pe care am traversat-o. Mentalitatea noastră şi cea socială şi cea juridică probabil
înmagazinează stări, reacţii specifice atât perioadei comuniste, cât și perioadei anterioare. Am rămas
probabil la graniţa dintre dictatură şi democraţie.