Student: Oprea Ionuț Mihai

Anul: I
Grupa: FR. 102
Specializarea: Drept

REFERAT

-Dreptul în perioada regimului comunist-

1
 În ultima sută de ani istoria României a fost marcată de evenimente
politice și sociale care au influențat semnificativ societatea și dreptul românesc.
Avem aici, în vedere, constituirea statului național unitar și unificarea
administrativă, participarea la cel de al doilea război mondial și consecințele
asupra teritoriului, dar mai ales, instaurarea comunismului și renunțarea la
tradițiile democratice ale statului român, lovitura de stat din 1989 urmată de
aderarea la Uniunea Europeană și NATO.
Toate acestea au produs consecințe inclusiv pe plan juridico-dministrativ,
instituții de bază precum serviciul public al justiției sau odificarea masivă a
dreptului etc. cunoscând evoluții semnificative.
Una dintre cele mai controversate perioade din istoria Europei a fost cea a
regimurilor comuniste, desi se dorea a fi o solutie la economiile indeosebi
agrare ale statelor Europei Rasaritene, dar si o reactie impotriva regimurilor
imperiale, de-a lungul timpului s-a dovedit a fi o solutie gresita atat din cauza
ideologiei sale, cat mai ales din cauza celor care au condus aceasta revolutie
sociala.
În abordarea perspectivei politice pornim de la considerentul că regimul
comunist a fost instaurat în România sub presiunea directă a forţelor sovietice
de ocupaţie, împotriva voinţei poporului român, în conjunctura geopolitică
apărută după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial.
Comunismul promova ideea unui sistem social, politic și economic
constituit pe principiul abolirii proprietății private și al instaurării proprietății
colective asupra mijloacelor de producție și de schimb, având, potrivit
concepției marxiste, două faze: una inferioară, socialismul, și a doua,
superioară, comunismul propriu-zis
Doctrina comunistă are la bază principiile ideologiei marxist-leniniste, ai
cărei fondatori au fost Marx, Engels si Lenin, originea comunismului românesc
fiind plasată în modelul lenist-stalinist de inginerie socială.
Doctrina comunistă promovează teza izbucnirii și victoriei revoluției socialiste
într-o singură țară sau în câteva țări, în care rolul de hegemon revine
proletariatului, care, după accederea la putere, instituie propria sa dictatură,
dictatura proletariatului.
În literatura de specialitate revoluția și dictatura sunt caracterizate ca fiind
“sângeroase, deoarece trebuie îndepărtată orice opoziție, oricât de firavă ar fi
aceasta. Revoluția socialistă este dură, murdară, josnică și presupune multe
victime, conducerea ei fiind încredințată Partidului Comunist, care este
conceput și creat ca un partid de cadre – de mici dimensiuni, exclusivist, bine

2
organizat, pe baza așa zisului centralism democratic - disciplinat și conspirativ –
înainte de revoluție și puternic și de mari dimensiuni după victoria acestuia

Proclamarea Republicii Populare Române la 30 august 1947 a marcat

trecerea țării într-o nouă etapă, aceea a revoluției socialiste și a determinat
transformări radicale în modul de organizare și exercitare a puterii. Regimul
comunist a fost instalat în România, cu sprijinul ocupantului Soviettic, după
abdicarea silită a Regelui Mihai I.
În cadrul perioadei comuniste, anii 1947 -1989, România a cunoscut
mai multe etape de evoluție, respectiv:
- 1948 – 1964, perioada prelucrării, organizării și consolidării puterii de
către comuniști, în cadrul unui proces specific de stalinizare;
- 1965 – 1974, perioada unei relative destinderi interne;
- 1975 – 1989, perioada regimului comunist de esență neostalinistă.
În această perioadă sistemul de drept a fost modificat, astfel încât să
răspundă principiilor promovate de doctrina comunistă, principii care vizau
aspectul social și politic.
Astfel, au existat o serie de trăsături specifice perioadei 1948 -1989,
precum: organizarea piramidală a puterii politice, concentrarea prerogativelor
decizionale la un pol al conducerii, desființarea sistemului pluripartidist,
lichidarea opoziției politice, instaurarea puterii partidului unic, respectiv
partidului comunist, adoptarea procedurilor electorale formale, întărirea
aparatului represiv al statului, stabilirea unei ideologii oficiale și dominante, în
susținerea teoriei absolutizării luptei de clasă și a teoriei liderului charismatic cu
un prestigiu social de neatacat, demagogia drepturilor și libertăților
fundamentale formale și, nu în ultimul rând, socializarea principalelor mijloace
de producție prin restrângerea sau lichidarea proprietății private au constituit
caractersticile regimului comunist.
În literatura de specialitate organizarea statului și dreptul în perioada
regimului comunist sunt prezentate pe două perioade, respectiv anii în care a
fost la conducere Gheorghe Gheorghiu Dej, 1948 – 1965 și perioada
Ceauşistă, 1965 – 1989.
Începând cu anul 1948, comuniștii au început demersurile în vederea
instaurării regimului totalitar afectând sferele politice, social-economice și
spirituale. Prin unirea social-democraților Lothar Rădăceanu și Ștefan Voitec cu
comuniștii lui Dej , Ana Pauker, Luca și Matei s-a trecut la schimbarea

3
instituțiilor publice, respective a modului de guvernare si a luat naștere Partidul
Muncitoresc Român, partid unic și organizație politică de tip bolșevic.
Comunismul din România trebuia să respecte și să fie copia regimului
Soviettic, astfel economia a preluat modelul Stalinist, modelul economiei
planificate, ce a avut ca fundament naționalizarea principalelor mijloace de
producție.
În anul 1961, România sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dj şi-a
proclamat independenţa, chiar dacă până în acel moment era unul dintre adepţii
fideli ai Kremlinului.
La 13 aprilie 1948 a fost adoptată prima Constituţie comunistă, legea
fundamentală, care era conform modelului Soviettic din 1936. Adoptată în urma
abdicării forţate a regelui Mihai (30 decembrie 1947) şi a proclamării
Republicii Populare Române, o “democraţie populară” impusă, Constitutia din
1948 evidenţiază instituţionalizarea comunismului prin transformarea treptată a
societăţii româneşti după modelul stalinist. Titlul I al Constituţiei consacra
principiul potrivit căruia „întreaga putere emană de la popor şi aparţine
poporului care o exercită prin organe reprezentative alese prin vot universal,
egal, direct şi secret”
În ceea ce priveşte Titlul II Structura Social Economică, aceasta prevedea
planificarea economiei naţionale, existenţa micii proprietăţi şi a proprietăţii
particulare.
Drepturile şi îndatoririle cetăţeanului prevedeau dreptul de a alege la
vârsta de 18 ani şi de a fi ales la 23 de ani, libertatea individuală, libertatea
conştiinţei şi libertatea religioasă, libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, a
mitingurilor, a cortegiilor, şi a manifestaţiilor, dreptul de petiţionare, secretul
corespondenţei, dreptul de asociere.
Munca era considerată a fi un factor de bază al economiei statului, fiind
datoria fiecărui cetăţean. Dreptul la muncă al tuturor cetăţenilor era asigurat
treptat de către stat, prin organizarea şi dezvolarea planificată a economiei
naţionale.
În perioada comunistă femeii i s-au acordat drepturi egale cu cele ale
bărbatului în toate domeniile vieţii de stat, domestic, economic, social, cultural,
politic şi de drept privat, inclusiv dreptul la salarizare egală cu bărbatul.
În ceea ce priveşte învăţământul statul promova dreptul fiecărui cetăţean
la învăţătură, respectiv învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit, se acordau
burse de stat elevilor şi studenţilor merituoşi şi se organizau cursuri de
învăţământ profesional şi tehnic.

4
 Apărarea patriei, conform Constituţiei din 1948, era o datorie de onoare a
fiecărui cetăţean, serviciul militar fiind obligatoriu.
Categoriile de proprietate prevăzute în Constituţie la acea dată erau:
proprietatea statului, organizaţiilor cooperatiste şi proprietatea particularilor,
persoane fizice sau juridice. Articoluil 9 din Constituţie prevedea că „pământul
aparţine celor care-l muncesc. Statul protejează proprietatea de muncă
ţărănească. Statul încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. Pentru a stimula
ridicarea agriculturii, statul poate crea întreprinderi agricole, proprietatea
statului”
Organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legislativ al ţării era
Marea Adunare Naţională (MAN), conform Constituţiei. Competenţele sale sunt
foarte extinse : alegerea prezidiului MAN, formarea guvernului, modificarea
Constituţiei, stabilirea numărului atribuţiilor şi denumirii ministerelor şi
desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor existente, votarea bugetului
statului, a încheierii exerciţiilor bugetare, fixarea impozitelor şi a modului de
percepere, hotărârea asupra problemelor păcii şi războiului , decizia privind
consultarea poporului prin referendum, acordarea amnistiei.
Marea Adunare Naţională se alegea pe o perioadă de 4 ani şi se întrunea
în sesiuni ordinare de cel puţin două ori pe an, în caz de război sau în alte
împrejurări excepţionale, putea fi prelungită perioada mandatului pentru
perioada cât ar fi durat starea excepţională.
Iniţiativa legislativă aparţinea Guvernului, precum şi deputaţilor, în
număr de cel puţin o cincime din numărul total de membri.
Conform Constituţiei., Guvernul era însărcinat cu conducerea
administrativă a statului. Consiliul de Miniştri putea anula deciziile ministeriale
neconforme cu Constituţia sau cu legile.
În Constituţia din 1948 erau prevăzute următoarele instanţe
judecătoreşti. Curţile, Tribunalele, Judecătoriile populare, Curtea
Supremă, care era una pentru întreaga ţară.
În afară de Curtea Supremă, pentru toate instanţele, judecata se înfăptuia
de către asesori populari, în afară de cazurile în care legea dispunea altfel.
Art. 96 din Constituţie prevedea că Parchetul avea rolul de a veghea la
pedepsirea crimelor împotriva ordinii şi libertăţii democratice a intereselor
economice, a independenţei naţionale şi a suveranităţii statului român.
În ceea ce priveşte teritoriul, România se împărţea din punct de vedere
administrativ, în: comune, plăşi, judeţe şi regiuni.

5
 Organele locale ale puterii de stat erau, potrivit art. 76 din Constituţie,
Consiliile populare locale, acestea erau alese pentru 4 ani prin vot universal,
direct şi secret şi aveau ca atribuţii: îndrumarea şi conducerea activităţii
economice, sociale şi culturale locale, elaboararea şi exercitarea planului
economic şi a bugetului local şi administrarea bunurilor.
Noua Constituţie a României din anul 1952 a intrat în vigoare la data
adoptării ei, respectiv 24 septembrie 1952 şi o abroga implicit pe cea din 1948
şi este considerată a fi legea totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă
de Uniunea Soviettică.
Noua Constituţie consacra consolidarea puterii democrat populare,
obiectivele lichidării totale a contradicţiei dintre caracterul socialist al puterii de
stat şi caracterul relaţiilor de producţie bazate pe proprietatea privată.
La fel ca şi în Constituţia din 1948, unicul organ legiuitor este
Marea Adunare Naţională (M.A.N .), aleasă pe o perioadă de 4 ani, în mare
partea aceasta menţinându-şi vechile atribuţii. M.A.N. alege Tribunalul Suprem
pe o perioadă de 5 ani.
Prin Legea nr. 1/1961, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a fost
transformat în Consiliu de Stat, noul organ suprem al puterii de stat cu activitate
permanentă şi subordonat M.A.N.
Organul executiv suprem al Republicii Populare Române este Consiliul
de Miniştri. Justiţia este realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R.,
tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către tribunalele judecătoreşti,
înfiinţate prin lege.
“Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor
celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor în stat”; dreptul de asociere
era subordonat înregimentării sub conducerea P.M.R.
În conformitate cu Legea nr. 1/1957, Guvernul era compus din preşedinte,
vicepreşedinţi, miniştri, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării şi
preşedintele Comisiei Controlului de Stat. Guvernul emitea hotărâri şi dispoziţii
în vederea aplicării legilor şi a controlării executării acestora.
Dispoziţiile Constituţiei din 1952, prevedeau că justiţia se înfăptuia de
către Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române, tribunalele regionale şi
tribunalele populare, precum şi de către instanţele judecătoreşti speciale,
înfiinţate prin lege.

Din cauza fricii puterii de mişcările populare, în perioada 1949-1962, a

dus la crearea unor reţele de putere cât mai puţin permeabile pentru delicte,

6
precum şi la promovarea principiului unor pedepse sistematice, menite să
provoace teamă şi supunere.
Pe tot parcursul colectivizării, un statut aparte l-au avut cei care au făcut
până în 1947 politică liberală, ţărănistă sau legionară, aceştia fiind ţinuţi în
permanenţă sub observaţie, iar atunci când au fost bănuiţi sau când au avut loc
evenimente ostile instituţiilor şi unităţilor comuniste, au fost consideraţi
vinovaţi fără să se mai facă o cercetare prealabila.
Potrivit legislaţiei în vigoare la acea vreme, pentru sancţionarea unor
crime care primejduiesc securitatea statului şi propârşirea economiei naţionale
se pedepseau cu moartea, pe lângă „uneltirile împotriva securităţii interne şi
externe sau actele de teroare” şi „distrugerea în orice mod a produselor
industriale, agricole sau a pădurilor”.
După moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, la conducerea Partidului
Comunist Român, este numit Nicolae Ceauşescu. Sub conducerea acestuia,
România a urmat aceeaşi cale a îndepărtării de URSS, refuzând în 1968 să
participe la intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia.
Datoriră declaraţiei lui Nicolae Ceauşescu, potrivit căreia “România avea să-şi
apare cu orice preţ independenţa şi integritatea teritorială au creat un puternic
sentiment de solidaritate naţională”
Noul lider a iniţiat acţiuni cu privire la reorganizarea statului şi a
societăţii. Astfel, în anul 1965 Partidul Muncitoresc Român şi-a schimbat
numele în Partidul Comunist Român.
La 21 august 1965, a fost adoptată o nouă Constituţie, prin care România
îşi schimba numele în Republica Socialistă România, teritoriul fiind “inalienabil
şi indivizibil “.
Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător
Partidului Comunist Român, în întreaga viaţă a societăţii.
Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, singurul
organ legiuitor, care avea următoarele atribuţii: adoptarea şi modificarea
Constituţiei, reglementarea sistemului electoral, hotăra consultarea poporului
prin referendum, adopta planul naţional unic de dezvoltare economico-socială,
bugetul de stat şi contul general de încheiere a exerciţiului bugetar, organiza
Consiliul de Miniştri, reglementa organizarea judecătoreasca şi a Procuraturii,
stabilea organizarea administrative a teritoriului, acorda amnistia, ractifica şi
denunţă tratatele internaţionale, alegea şi revoca Preşedintele Republicii
Socialiste Româna, alegea şi revoca Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri,
Tribunalul Suprem şi procurorul general, controla activitatea Preşedintelui

7
Republicii Socialiste România şi a Consiliului de Stat, controla activitatea
procuraturii, stabilea linia general externă, declara mobilizarea parţială sau
general, declara starea de război.
Consiliul de Mininiştri era compus din preşedintele Consiliului,
vicepreşedinţi, miniştri, precum şi alţi conducători ai organelor centrale ale
administraţiei de stat.
Organele judecătoreşti, conform Constituţiei erau: Tribunalul
Suprem, Tribunalele regionale, Tribunalele populare, Tribunalele militare
înfiinţate potrivit legii.
Procurorul general era ales de Marea Adunare Naţională pe durata
legislaturii, iar procurorii erau numiţi de procurorul general. Organele
procuraturii erau: Procuratura Generală, procuraturile judeţene, procuraturile
locale, procuraturile militare.
În ceea ce priveşte organizarea administrative-teritorială, România era
împărţită în: regiuni, raioane, oraşe, comune.
În conformitate cu art. 39-41 ale Constituţiei din 1965 îndatoririle
cetăţenilor români erau:
➢ respectarea Consiliului şi a legilor
➢ apărarea proprietăţii socialiste
➢ contribuţia la întărirea şi dezvoltarea proprietăţii socialiste
➢ satisfacerea serviciului militar în rândurile armatei române
➢ apărarea patriei.