Culegere Teste Grila DR Ue 1

Culegere Teste-grilă - Dreptul Uniunii Europene I
DAIANA MAURA VESMAȘ
ANDREEA NICOLETA DRAGOMIR
CULEGERE DE TESTE GRILĂ
DREPTUL UNIUNII EUROPENE I
Editura Universită ţii „Lucian Blaga“ din Sibiu 2019
1
2
Cuvânt înainte
Culegerea de față constituie un instrument de lucru

necesar pentru dezvoltarea raționamentului logico-juridic
specific soluționă rii unor probleme ce implică concepte ale
Dreptului Uniunii Europene.
Obiectivul acestei abordă ri este de a permite testarea
cunoașterii elementelor de specificitate trecâ nd de la
concepte de bază la cunoștințe avansate.
Din conținut fac parte întrebă ri și itemi tipici pentru
studenții facultă ților de drept, itemi ce fac referire la
legislația Uniunii Europene dar și la compatibilitatea dintre
dreptul unional și cel național. Abordarea, analiza și studiul
prin exercițiu al acestor teste grilă speră m să facă posibile
discutarea unor probleme omise sau tratate în ansamblu și
care au reușit să stâ rnească atenția și interesul studenților.
Testele grilă vor permite studentului să remedieze
erorile și lacunele imediat după apariția și detectarea
acestora, oferind un feed-back rapid, reglâ nd din mers
procesul de învă țare. Acest tip de evaluare și autoevaluare
oferă posibilitatea trată rii diferențiate în funcție de
importanța pe care o acordă fiecare student subiectelor
abordate și dezvoltă capacitatea de autoevaluare a acestora,
reducâ nd timpul destinat actelor de învă țare ample și
3
sporind gradul de receptivitate al informațiilor directe și

concise.
Rezultatele constatate pot fi folosite
pentru preîntâ mpinarea greşelilor la alte serii
de cursanţi, permițâ nd aprecieri cu privire la eficiența
procesului de instruire și a programelor de studii.
Lucrarea de față impune ulterioare modifică ri și
completă ri care să ofere studenților posibilitatea pregă tirii
lor atâ t pentru examenele și testele asimilate procesului
didactic, câ t și pregă tirea acestora pentru a aplica în vederea
ocupă rii unor posturi în cadrul instituțiilor, organelor,
oficiilor și agențiilor Uniunii Europene.
Evaluarea ne permite să ne pronunţăm “asupra stării

unui fapt, proces la un anumit moment, din perspectiva
informaţiilor pe care la culegem cu ajutorul unui instrument
care ne permite să măsurăm în raport cu o anumită normă la
care ne raportăm” (Etienne Brunswic).
4
CUPRINS:
Secțiunea 1. Organizații internaționale..........................................8
Secțiunea 1.1. Rezolvarea testelor grilă ......................................33
Secțiunea 2. Statele Uniunii Europene........................................35
Secțiunea 3. Înființarea Comunită ților Europene și a Uniunii

............................................................................................................................
Europene (Tratatele UE)...................................................................63
Secțiunea 4. Dreptul Uniunii Europene. Definiție. Principiile .
dreptului unional.................................................................................. 86
Secțiunea 5. Izvoarele dreptului unional....................................98
Secțiunea 5.1. Rezolvarea testelor grilă ....................................107
Secțiunea 6. Cetă țenia europeană ...............................................108
Secțiunea 6.1. Rezolvarea testelor grilă ....................................118
Secțiunea 7. Anexe utile în procesul de învă țare și fixare a

cunoștințelor....................................................................................... 119
5
Secțiunea 7.1. Cele mai importante organizații ............................
internaționale...................................................................................... 119
Secțiunea 7.2. Statele Uniunii Europene..................................164
Secțiunea 7.3. Tratatele constitutive și de modificare a

Comunită ților și Uniunii Europene............................................172
Secțiunea 7.4. Româ nia si Uniunea Europeană .....................210
Secțiunea 7.5. Izvoarele dreptului unional.............................214
Secțiunea 7.6. Cetă țenia europeană ..........................................222
6
Secțiunea 1. Organizații internaționale
Organizația internațională este o asociație de state

suverane care urmă resc realizarea unui scop comun,
constituită , printr-un tratat, dotată cu un statut, cu organe
proprii și care are o personalitate juridică distinctă de cea a
statelor membre.
Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

1. O.N.U a fost constituită în anul:
a) 1945;
b) 1930;
c) 2000.
2. Actul prin care s-a constituit O.N.U a fost : a)
Tratatul de la Amsterdam;
b) Carta O.N.U;
c) Tratatul de la Nisa.
3. O.N.U are ca organe principale un numă r de:
a) 2 organe principale;
b) 6 organe principale;
c) 12 organe principale.
4. Scopul principal ONU este :
a) menținerea pă cii, avâ nd la
bază principiile progresiste ale
dreptului și relațiilor internaționale;
7
b) menținerea economiei,
creșterea

prosperită ții și lupta împotriva să ră ciei;
c) asigurarea libertă ții și securită ții.
5. Fac parte din organele principale O.N.U :
a) Adunarea Generală ;
b) Consiliul de Tutelă ;
c) Secretariatul.
6. Câ te state membre sunt cuprinse în
Organizaţia Naţiunilor Unite?
a)193;
b) 44;
c) 57.
7. Constituie principii ale ONU:
a) principiul cooperă rii între state;
b) principiul nerecurgerii la forţă sau la
ameninţare cu forţa în relaţiile internaţionale;
c) principiul îndeplinirii cu bună -credinţă
a obligaţiilor asumat de statele membre.
8. Organizaţia Naţiunilor Unite îşi are sediul la:

a) Luxembourg;
b) Geneva;
c) New York.
8
9. Care a fost motivul principal pentru crearea

ONU?
a) respectarea drepturilor omului;
b) menținerea pă cii si securită ții

internaționale;
c) să dezvolte relațiile de prietenie între
națiuni.
10. ONU este:
a) o organizație internațională
nonguvernamentală ;
b) o organizație internațională
interguvernamentală ;
c) o organizație internațională
militară .
11. Potrivit ,,Cartei Națiunilor Unite”, scopurile
ONU sunt:
a) cooperare internațională și
respectarea dreptului internațional;
b) asigurarea pă cii mondiale;
c) respectarea drepturilor
omului.
9
12. Sunt membrii ai ONU:

a) Romania, Republica Moldova, Germania,
Rusia, Italia;
b) Bulgaria, Finlanda, Spania, Ungaria,
Irlanda;
c) Nepal, Portugalia, Algeria.
13. Organele principale ale ONU sunt:
a) Consiliul Europei;
b) Adunarea Generală ;
c) Consiliul de tutelă .
14. Adunarea Generală a ONU:

a) cuprinde toate statele
membre;
b) are rolul unui Parlamentul,
adoptâ nd hotă râ ri;
c) are 18 membri numiți.
15. Curtea internațională de justiție a ONU: a)
emite decizii bazate pe dreptul
internațional;
b) asigură funcţionarea administrativă a
ONU;
c) este forul executiv şi de decizie al ONU.
16. Secretariatul General ONU:
a) Este organ cu caracter
nepermanent;
10
b) Este format din 8 membrii;

c) Asigură funcţionarea
administrativă a ONU, fiind condus
de un secretar general, ales pentru
un mandat de 5 ani.
17. Dintre instituțiile specializate ale ONU nu
face parte:
a) Organizația Mondială a Libertă ții;
b) Organizația Mondiala a Să nă tă ții;
c) Voluntarii ONU.
18. Consiliul de Securitate al ONU este format
din 5 membrii permanenți, printre care
numim:
a) Rusia;
b) China, Franța;

c) Marea Britanie, SUA.
19. Româ nia:

a) este stat membru ONU din 2007;
b) nu este stat membru ONU;
c) este stat membru ONU din 1955.
20. În care dintre urmă toarele organe ONU
fiecare stat are drept de vot:
a) Secretariatul Națiunilor Unite;
b) Consiliul de Tutelă al ONU;
c) Adunarea Generală a ONU.
11
21. Benelux este o organizație de tip: a)

politico-economică ;
b) socială ;
c) non-profit.
22. Forma de guvernă mâ nt a celor trei state
membre BENELUX este:
a) republică ;
b) monarhie absolută ;
c) monarhie constituțională .
23. Statele care formează organizația
internațională Benelux sunt:
a) membrii fondatori ai Uniunii
Europene;
b) state în curs de aderare la
Uniunea
Europeană ;
c) state cu potențial de aderare la
Uniunea Europeană .

24. Care sunt statele membre ale Beneluxului?
a) Belgia;
b) Olanda;
c) Luxemburg
12
25. Tratatul de constituire a organizației

Benelux este:
a) Tratatul de la Paris;
b)Tratatul de la Varșovia;
c)Tratatul Uniunii Vamale.
26. Care este tipul de organizație al BENELUX?
a) organizație regională ;
b) organizație federală ;
c) organizație de supranaționalitate.
27. Ce reprezintă BENELUX?
a) este o uniune economică în Europa de
Vest, compusă din trei monarhii vecine:
Belgia, Olanda (Ț ă rile de Jos) și Luxemburg;
b) este o uniune politică în Europa de Vest
compusă din monarhii vecine: Olanda,
Luxemburg și Belgia.
c) este o unitate economică în Europa de
Vest,compuse din 3 monarhii: Belgia, Italia și
Franța.
28. În ce an a fost semnat Tratatul de instituire a
Uniunii Economice Benelux?
a) la 3 februarie 1959, la Bruxelles;

b) la 3 februarie 1958 la Haga;
c) la 1 noiembrie 1960, la Bruxelles.
13
29. Scopul NATO:

a) promovarea relațiilor de pace
și prietenie în zona Nord-Atlantică ;
b) promovarea relațiilor politice
și economice;
c) prevenirea ră zboaielor.
30. Primul stat care ră spunde invitației lansate
de NATO de a participa la Parteneriatul
pentru Pace:
a) Germania;
b) Franța;
c) Româ nia.
31. Este organizație politico-militară : a)
NATO;
b) Tratatul de la Varșovia;
c) UNICEF.
32. În ce an a aderat Româ nia la NATO? a)
2007;
b) 2004;
c) 1998.
33. Din câ te state membre este
format organizația la ora actual?
a) 15;
b) 35;
14
c) 29.
34. NATO este o alianță de tip : a)

Politico-militară ;
b) Culturală ;
c) Alianță vamală .
35. Care din urmă toarele instituții este
o structură militară a NATO? a)
Comitetul Militar;
b) Adunarea Parlamentară ;
c) Consiliul Militar European.
36. Instituția superioară a NATO este: a)
Consiliul Atlanticului de Nord;
b) Adunarea Parlamentară NATO;
c) Secretarul General al NATO.
37. O.T.A.N. este abrevierea pentru:
a) Organizația Tuturor Armatelor Nordice;
b) Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord;
c) Organizația Tratatului Atlanticului Nou.
38. Câ ți reprezentanți are Româ nia în Adunarea
Parlamentară NATO?
a) 2;
b) nici unul;
c) 10.
39. Scopul NATO este:
a) menținerea relațiilor de pace, securitatea
15

și libertatea membrilor, prevenirea
ră zboaielor;
b) lupta împotriva altor
organizații internaționale;
c) formarea unor grupă ri de
regim totalitar.
40. Care dintre urmă toarele state este membru
fondator NATO?
a) Franța;
b) Româ nia;
c) Germania.
41. Care este numă rul statelor fondatoare
NATO?
a) 5;
b) 29;
c) 12.
42. Care țară membră a NATO nu deține forță
militară ?
a) Islanda;
b) SUA;
c) Franța.
43. Comitetul Militar al NATO se află sub
autoritatea:
a) Consiliului Atlanticului de Nord;
b) SUA;
c) Grupul de Planificare Nucleară .
16
44. Adunarea Parlamentară a NATO este:

a) un organ consultativ;
b) un organ militar;
c) o instituție nesemnificativă ,
45. NATO colaborează cu state non-membre și
cu alte organizații internaționale? a) da;
b) nu;
c) colaborează doar cu state non-membre.
46. La ce dată s-a înființat Consiliul Europei? a)

5 mai 1949;
b) 9 mai 1949;
c) 7 octombrie 1993.
47. Sunt state membre ale Consiliului Europei: a)
Vatican, Statele Unite ale Americii,
Canada, Japonia și Mexic;
b) Belgia, Danemarca, Franța,
Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Marea Britanie,
Norvegia și Suedia;
c) toate statele europene, cu
excepția Belarusului, Kazahstanului,
Vaticanului și statelor cu
recunoaștere limitată .
17
48. Care sunt statele cu statut de observator din

cadrul Consiliului Europei?
a) Vatican, SUA, Canada, Japonia, Mexic;
b) Belgia, Danemarca, Franța, Italia, Irlanda;
c) Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Suedia,

Luxemburg.
49. Tratatul constitutiv al Consiliului Europei

a fost semnat de: a) 5 state;
b) 3 state;
c) 10 state.
50. Obiectivele specifice Consiliului Europei

sunt:
a) apă rarea drepturilor omului și
a statutului de drept în toate ță rile
membre;
b) conștientizarea și încurajarea
dezvoltă rii identită ții și diversită ții
culturale a Europei; c) consolidarea
stabilită ții democratice prin
susținerea reformelor politice,
legislative și constituționale la nivel
național, regional și local.
18
51. Care a fost rațiunea adoptă rii unui imn

comun al tuturor statelor membre ale
Consiliului Europei?
a) înlocuirea imnurilor naționale
ale statelor membre;
b) celebrarea valorilor și
aspiraților comune ale statelor
membre;
c) evidențierea unei poziții clare
de superioritate a Consiliului față de
statele membre.

52. Sediul Consiliului Europei este la? a)
Luxembourg;
b) Switzerland;
c) Strasbourg.
53. Consiliul Europei a luat naștere, la data de 5
mai 1949, avâ nd ca fundament: a) Tratatul
de la Londra;
b) Tratatul de la Varșovia;
c) Tratatul de la Versailles.
54. Câ ți membri are Consiliul Europei la
momentul actual?
a) 28;
b) 47;
c) 193.
19
55. Care este organul decizional al Consiliului

Europei?
a) Adunarea Parlamentară ;
b) Comitetul Miniștrilor;
c) Congresul Puterilor Locale și Regionale.
56. Româ nia a deținut președinția Comitetului
Miniștrilor al Consiliului Europei, în
perioada:
a) iunie 2002-martie 2004;
b) noiembrie 2005-mai 2006;
c) ianuarie 2006-septembrie 2007.
57. Unul dintre principalele obiective ale

Consiliului Europei este:
a) democrația specializată
b) cooperare națională
c) că utarea de soluții pentru
remedierea problemelor sociale,
precum: minorită țile, xenofobia,
rasismul, protecția mediului,
dezvoltare durabilă , bioetică .
58. În ce an a aderat Româ nia la Consiliul
Europei?
a) 2004;
b) 1993;
c) 1957.
20
59. Din punctul de vedere al criteriului

competenței, Consiliul Europei se bucură la
nivel european de o:
a) competență generală ;
b) competență specială ;
c) competență mixtă .
60. Consiliul Europei, din punctul de vedere al
modului de transfer al unor atribuții de
suveranitate, este o organizație
internațională :
a) de cooperare clasică ;
b) de supranaționalitate;
c) de cooperare economică .
61. C.o.E este alcă tuit din:

a) 47 state membre din care 10
state fondatoare;
b) 50 state membre din care 11
state fondatoare;
c) 10 state fondatoare si 13 state
aderate ulterior.
62. Dintre statele membre ale U.E., în Consiliul
Europei sunt în numă r de:
a) 47;
b) 13:
c) 28.
21
63. Dintre statele membre ale Consiliului

Europei, cele care încă mai aplică ,, pedeapsa
capitală ” sunt în numă r de:
a) 8;
b) 17;
c) Nici una.
64. Consiliul Nordic a fost constituit în anul: a)
1989;
b) 1919;
c) 1952.
65. Scopul Consiliului Nordic este acela de: a)
a crea o puternică alianță militară ;
b) a promova cooperarea dintre cele 5 ță ri
nordice pe mai multe planuri: economic,
politic și social;

c) a se unifica cu Uniunea Europeană , în
urmă toarele decenii.
22
66. „Pașaportul Uniunii Nordice” (1958)

permitea cetă țenilor Islandei, Danemarcei,
Norvegiei, Suediei și Finlandei:
a) să că lă torească dintr-o țară
nordică în alta fă ră niciun document
de că lă torie și chiar să și poată
declara reședința fă ră a mai fi nevoie
de un permis de reședință ;
b) să că lă torească liber în orice
țară din
Uniunea Europeană ;
c) să -și stabilească reședința
oriunde pe teritoriul Uniunii
Sovietice.
67. Consiliul Nordic este o organizație: a)
militară ;
b) politică și economică ;
c) interguvernamentală .
68. Care dintre urmă toarele ță ri nu fac parte din
Consiliul Nordic?
a) Suedia și Norvegia;
b) Germania și Federația Rusă ;
c) Finlanda și Danemarca.
69. Consiliul Nordic:
a) este o organizație guvernamentală ,
regională , cu competență specială , deschisă ,
economică , politică și militară ;
23

b) s-a constituit în anul 1953;
c) are 9 membri fondatori.
70. Limbile oficiale și recunoscute la nivelul
Consiliului Nordic sunt?
a) daneza, norvegiana și suedeza;
b) daneza, suedeza și letona;
c) daneza, norvegiana, suedeza și rusa.
71. Pe ce perioadă este ales
Președintele Consiliului Nordic: a)
ales pe 4 ani;
b) ales pe 6 luni;
c) ales pe 1 an.
72. Este stat membru al Consiliului Nordic: a)
Chile;
b) Danemarca;
c) Olanda.
73. Ce tip de organizație este Tratatul de la
Varșovia?
a) Organizație politică ;
b) Organizație politico-militară ;
c) Organizație pentru stabilirea pă cii.
74. Ce scop a avut Tratatul de la Varșovia?
a) apă rarea comunismului;
b) de a asigura securitatea
imperiului sovietic;
c) de a rezolva conflictele între
24
marile puteri.

75. Ce stat are statut de membru fondator
al Tratatului de la Varșovia? a) Franța;
b) R.P. Româ nă ;
c) U.R.S.S.
76. Care este anul constituirii Tratatului de la

Varșovia?
a) 1955;
b) 1950;
c) 1945.
77. Cum se mai numește Tratatul de la Varșovia?
a) Pactul Anti-Ră zboi;
b)Pactul de cooperare, prietenie și asistență
mutuală ;
c) Pactul de socializare și cooperare.
78. Ce este Tratatul de la Varșovia?
a) o organizație internațională ;
b) o alianță politico-militară a opt state
din
Europa de Est;
c) o reacție din partea URSS privind
transformarea Germaniei de Est ca stat
independent.
79. Câ nd a fost reînnoit Tratatul de la Varșovia?
25
a) 1974;
b) 1975 şi 1985;
c) 1980.

80. Care a fost scopul Tratatului de la Varșovia?
a) impunerea dominației în Europa de Est a
Uniunii Sovietice;
b) asigurarea securită ții Uniunii
Sovietice și obediența statelor-
satelit;
c) dezvoltarea relațiilor
comerciale cu Africa.
81. Cine conducea statul româ n în
vremea semnă rii Tratatului de la
Varșovia? a) Nicolae Ceaușescu;
b) Regele Mihai I;
c) Gheorghe Gheorghiu-Dej.
82. În ce an și-a încheiat existența Tratatul de la
Varșovia?
a) 1990;
b) 1998;
c) 1991.
26
83. De ce s-a împotrivit Româ nia asupra invaziei

din Cehoslovacia (in contextul Tratatului de
la Varșovia)?
a) pentru că o considera o violare
a legilor internaționale;
b) pentru că exista un pact secret
între țara noastră și SUA;
c) pentru că nu obținea nici un
avantaj economic în urma asediului.
84. În ce an s-a înființat Tratatul de la Varșovia?

a) 1955;
b) 1953;
c) 1944.
85. Ț ara care s-a retras din Tratatul de la
Varșovia, în anul 1968, a fost? a)
Albania;
b) Polonia;
c) Italia.
86. După posibilitatea de aderare, Tratatul de la
Varșovia a fost un tip de organizație? a)
deschisă ;
b) închisă ;
c) semideschisă ;
27
87. NATO și Pactul de la Varșovia au intrat în

conflicte armate directe: a) o singură
dată ;
b) niciodată ;
c) de trei ori.
88. AELS reprezintă :
a) Acordul economic pentru liber schimb;
b) Asociaţia economică a liberului schimb;
c) Asociaţia europeană a liberului schimb.
89. Care sunt obiectivele AELS?
a) Renunţarea la taxele vamale
între statele membre;
b) Introducerea unor taxe vamale
pentru

schimbul de mă rfuri;
c) Defineşte orientă rile politice generale şi
priorită ţile Uniunii Europene.
90. Care stat este iniţiatorul AELS ? a)
Elveţia;
b) Norvegia;
c) Regatul Unit al Marii Britanii.
91. Membri actuali ai AELS:
a) Islanda, Elveţia, Austria,
Norvegia;
b) Islanda, Elveţia, Liechtesein,
28
Norvegia;
c) Marea Britanie, Portugalia,
Danemarca, Elveţia.
92. Care dintre statele membre AELS, nu a
încheiat acorduri cu SEE (Spațiul Economic
European)?
a) Elveţia;
b) Norvegia;
c) Islanda.
93. Câ ți membrii are Organizația de Cooperare și
Dezvoltare Economică (OCDE)
a) 20;
b) 15;
c) 35.
94. Scopul Organizației de Cooperare și
Dezvoltare Economică (OCDE) este:
a) de a combate să ră cia prin creștere

economică ;
b) de a uni guvernele statelor;
c) de a crea mai multe locuri de muncă .
95. Româ nia este stat membru OCDE din: a)
2007;
b) nu este stat membru;
c) 1996.
29
96. Sediul Organizației de Cooperare și

Dezvoltare Economică (OCDE) se află la: a)
Bruxelles;
b) Viena;
c) Paris.
97. Organizația de Cooperare și Dezvoltare
Economică (OCDE) este:
a) organizație nonguvernamentală ;
b) for interguvernamental;
c) organizație internațională .
98. Romania a devenit stat membru al OCDE în
anul:
a) 2005;
b) 2007;
c) 2013.
99. Din câ te elemente este formată structura
OCDE:
a) 2: Consiliul de Securitate, Secretariatul;
b) 3: Consiliul, aprox. 250 de comitete,

Secretariatul
c) 1: Direcția Financiară .
30
100 Activitatea OCDE constă in:

. a) Culegerea datelor și analizarea lor;
b) Distribuirea de fonduri, în scopul
ajută rii statelor în nevoie;
c) Punerea la dispoziție a experienței
acumulate și a rezultatelor obținute atâ t
statelor membre, câ t și statelor care nu sunt
membre ale organizației.
101 Care este anul în care a fost înființată
. Organizația de Cooperare și
Dezvoltare Economică ? a)1949;
b)1945;
c)1961.
102 Obiectul central al Organizației de Cooperare

. și Dezvoltare Economică este : a)
dezvoltarea economică ;
b) consolidarea sistemelor de piaţă ;
c) extinderea comerţului liber.
103 Cine coordonează activitatea Organizației de
. Cooperare și Dezvoltare Economică ? a)
secretariatul;
b) camerele formate din reprezentanții
statelor;

c) Consiliul format din șefii statele membre.
31
104 În ce domenii lucrează Organizația de

. Cooperare și Dezvoltare Economică ? a)
domeniul social;
b) domeniul finanțelor;
c) domeniul militar.
105 Organizația de Cooperare și Dezvoltare
. Economică este o organizație de tip: a)
internațional;
b) deschis;
c) militar.
106 Prin ce act a fost creată Conferința pentru
. Securitate și Cooperare în Europa (mai
tâ rziu Organizația pentru Securitate si
Cooperare în Europa)?
a) Tratatul de la Maastricht;
b) Actul Final de la Helsinki;
c) Tratatul de la Paris.
107 Câ te state sunt membre în OSCE?
. a) 47;
b) 58;
c) 57.
108 Care a fost denumirea inițială a Organizației
. pentru securitate și cooperare în Europa?
a) Conferința pentru securitate și cooperare
în Europa;
32
b) Conferința pentru securitatea

Europeană
c) Conferința pentru protecția drepturilor
omului.
109 În ce an a fost fondată Organizația pentru
. securitate și cooperare în Europa?
a)1950;
b)1973;
c)1922.
110 Printre principiile fundamentale ale O.S.C.E. se
. numă ră :
a) egalitatea suverană a statelor;
b) respectarea drepturilor omului și
libertă ților fundamentale; c) cooperarea
între state.
111 Unde este situat sediul O.S.C.E?
. a) Milano, Italia;
b) Viena, Austria;
c) București, Româ nia.
112 Ce este O.S.C.E?
. a) o asociație internațională ;
b) o organizație internațională ;
c) o alianță internațională .
113 Sub ce denumire și câ nd a fost înființat
. O.S.C.E?
a) Organizația pentru Securitate și
Cooperare în Europa, 1973;
33

b) Conferința pentru Securitate și
Cooperare în Europa, 1973;
c) Conferința pentru Securitate și
Cooperare în Europa, 1972.
114 Care dintre urmă toarele principii fac parte
. din Actul Final de la Helsinki (OSCE)? a)
egalitatea suverană a statelor;
b) inviolabilitatea frontierelor;
c) soluționarea pașnică a conflictelor.
115 Care dintre state este membru fondator
. O.S.C.E?
a) Româ nia;
b) Austria;
c) USA.
Secțiunea 1.1. Rezolvarea testelor grilă

Organizații internaționale
Răspuns Răspuns Răspuns
corect corect corect
1. a 21. a 41. c
2. b 22. c 42. a
3. b 23. a 43. a
4. a 24. abc 44. a
5. abc 25. c 45. a
34
6. a 26. a 46. a
7. abc 27. a 47. c
8. c 28. b 48. a
9. a 29. ac 49. c
10. b 30. c 50. ac
11. abc 31. ab 51. b
12. abc 32. b 52. c
13. bc 33. c 53. a
14. ab 34. a 54. b
15. a 35. a 55. b
16. c 36. a 56. b
17. a 37. b 57. c
18. abc 38. c 58. b
19. c 39. a 59. a
20. c 40. a 60. a
Ră spuns Ră spuns Ră spuns
61. a 81. c 101. c
62. c 82. c 102. abc
63. c 83. a 103. a
64. c 84. a 104. ab
65. b 85. a 105. ab
66. a 86. a 106. b
67. bc 87. b 107. c
68. b 88. c 108. a
35
69. - 89. a 109. b

70. a 90. c 110. abc
71. c 91. b 111. b
72. b 92. a 112. b
73. b 93. c 113. b
74. ab 94. a 114. abc
75. bc 95. b 115. c
76. a 96. c 116.
77. b 97. bc 117.
78. abc 98. - 118.
79. b 99. b 119.
80. ab 100. ac 120.
Secțiunea 2. Statele Uniunii Europene
Anul aderării State
1.ian.1958 Belgia
Franța
Germania
Italia
Luxemburg
Ț ă rile de Jos
36
1.ian.1973 Danemarca
Irlanda
Regatul Unit
1.ian.1981 Grecia
1.ian.1986 Portugalia
Spania
1.ian.1995 Austria
Finlanda
Suedia
Anul aderării State
1.mai.2004 Cehia
Cipru
Estonia
Letonia
Lituania
Malta
37
Polonia
Slovacia
Slovenia
Ungaria
1.ian.2007 Bulgaria
Româ nia
1.iulie.2013 Croația

1. Franţa este stat membru : a)
UE, NATO, ONU;
b) UE, CSI, NATO;
c) ONU, CSI, OSCE.
2. Franţa este:
a) republică federală ;
b) republică semi-prezidenţială ;
c) republică parlamentară .
3. Moneda Franţei este:
a) lira:
b) dolarul;
c) euro.
38
4. Este Franţa stat membru a spaţiului

Schengen?
a) nu
b) da
c) da, din anul 1951
5. În ce regiune este situată Franșa? a)
Europa Centrală ;
b) Europa de Vest;
c) Europa de Est.
6. Ce statut politic deține Franța? a)
republică ;
b) monarhie;
c) republică socialistă .
7. Ce culori are drapelul Franței? a)
roșu, galben, albastru;
b) albastru, alb, roșu;
c) albastru, verde, alb.
8. Ziua națională a Germaniei, 3 octombrie,

reprezintă :
a) sfâ rșitul celui de-al Doilea
Ră zboi
Mondial;
b) unificarea mai multor state
sub denumirea de Imperiul
German
c) că derea Zidului Berlinului și
unificarea Germaniei de Est și de
39
Vest.
9. Germania:
a) a aderat la U.E. în 1957
b) este membru fondator U.E.
c) este stat fondator al Spațiului Schengen.
10. Ș eful guvernului german este: a)
Președintele;
b) Cancelarul;
c) ales de parlament.
11. Germania este:
a) stat federal;
b) formată din 16 land-uri;
c) unul dintre cei mai
importanți piloni ai U.E.
12. Care urmă toarele afirmaţii despre
Germania este adevă rată :
a) Capitala: Berlin, Moneda:
marca germană , Limba: germană ;
b) Capitala: Bonn, Moneda:
euro, Limba:
germană ;
c)Capitala: Berlin, Moneda: euro,
Limba:germană .
13. Germania este:
a) o republică federală parlamentară ;

b) o monarhie;
40
c) republică prezidenţială .
14. Este cea mai numeroasă confesiune
religioasă din Germania: a)
creştinismul;
b) iudaismul;
c) niciuna.
15. A fost de naţionalitate germană : a)
Ludwig van Beethoven;
b) Albert Einstein;
c) Johann Sebastian Bach.
16. Belgia este stat membru al spațiului
Schengen din anul : a) 1995;
b) 2009;
c) 2000.
17. Care sunt limbile oficiale în Belgia? a)

franceza;
b) germana;
c) neerlandeza.
18. Care este capitala Belgiei? a)
Strasbourg;
b) Berlin;
c) Bruxelles.
19. Din ce organizații internaționale face parte
Belgia?
a) U.E;
b) N.A.T.O;
c) Benelux.
20. Care este statutul Belgiei în cadrul UE :
41

a) membru care a aderat după înființare;
b) membru fondator;
c) membru cu drepturi depline.
21. Care este forma de guvernă mâ nt a
Belgiei
a) republică parlamentară ;
b) republică prezidențială ;
22. Care este religia majoritară a Belgiei?
a) protestantă ;
b) catolică ;
c) reformată .
Luxemburgului?
a) monarhie constituțională ;
b) principat;
c) republică .
24. Care sunt limbile oficiale în Luxemburg?
a) franceza;
b) germana;
c) luxemburgheza.
25. Din ce organizații face parte Luxemburg?
a) N.A.T.O;
b) U.E;
c) Benelux.
42
26. Din ce an este Luxemburg stat membru

a spațiului Schengen? a) 2007;
b) 1995;
c) 1999.

27. Care este capitala Olandei? a)
Copenhaga;
b) Haga;
c) Amsterdam.
28. Care este limba oficială a Olandei? a)
engleza;
b) franceza;
c) neerlandeză .
29. Forma de guvernă mâ nt a Olandei este : a)
monarhie constituțională ;
b) monarhie absolută ;
c) republică .
30. Olanda este stat membru al spațiului
Schengen din anul : a) 1995;
b) 2007;
c) 2000.
31. Olanda este stat membru a : a)

U.E;
b) O.N.U;
c) N.A.T.O.
32. Forma de guvernă mâ nt a Italiei este: a)
43
monarhie;
33. Mandatul șefului de stat a Italiei este de: a)
7 ani;
b) 2 ani;
c) 4 ani.
34. Italia este stat membru a :

a) Zonei Euro;
b) Spațiul Schengen;
c) Organizația Națiunilor Unite.
35. Cea mai veche universitate datează din
anul 1088 și se afla pe teritoriul statului : a)
Olanda;
b) Italia;
c) Franța.
36. Ce limba este vorbită cel mai frecvent
în râ ndul rezidenților din Italia? a)
germana;
b) poloneza;
c) româ na.
37. Religia predominantă în
Regatul Danemarcei este: a)
creștinismul;
b) lutheranismul;
c) islamismul.
44
38. Din ce an a intrat Danemarca în spațiul

Schengen?
a) 1996;
b) 2001;
c) nu a intrat.
39. Danemarca a aderat la Uniunea Europeană
în anul:
a) 1981;
b) 1973;
c) 2004.
40. Danemarca:
a) este stat membru al zonei Euro;

b) nu este stat membru al zonei
Euro pentru că nu îndeplinește
criteriile de aderare;
c) nu este membru al zonei
Euro deoarece nu dorește acest
lucru.
41. Forma de guvernă mâ nt a Danemarcei este:
b) republică parlamentară ;
c) monarhie absolutistă .
42. Prima țară europeană care a recunoscut
că să toriile între persoanele de același sex
este:
a) Irlanda;
b) Olanda;
45
c) Danemarca.
43. Irlanda se afla în spațiul Schengen: a)
da;
b) nu;
c) a fost.
Irlandei?
a) monarhie ;
c) republică semiprezidențială .
45. Este Irlanda în zona Euro?
a) este urmă torul stat care va
intra în zona euro;
b) da;
c) nu.
46. Ziua națională a Regatului Unit este:

a) 21 aprilie;
b) ziua oficială de naștere a reginei;
c) 10 iunie.
47. Imnul național al Regatului Unit este:
a) God Save the Queen;
b) Mu isamaa, mu õ nn ja room;
c) La Marseillaise.
46
48. Regatul Unit este stat membru al Uniunii

Europene din: a) 1950;
b) nu este stat membru;
c) 1973.
49. Care este moneda națională a Marii

Britanii?
a) Euro;
b) Lira sterlină ;
c) Penny.
50. În ce an a aderat Marea Britanie la Uniunea
Europeană ?
a) 1965;
b) 1973;
c) este stat membru fondator.
51. Marea Britanie este compusă din: a)
Anglia;
b) Scoția;
c) Ț ara Galilor.
52. Regatul Unit al Marii Britanii are ca formă
de guvernă mâ nt:
a) monarhia constituțională ;
b) republica semiprezidențială ;

53. Care sunt ță rile care compun Regatul Unit?

a) Scoția, Irlanda, Anglia;
b) Anglia, Ț ara Galilor, Scoția, Irlanda de
47
Nord;
c) Irlanda de Nord, Anglia, Ț ara Galilor.
54. Kiltul este un simbol aparținâ nd culturii: a)
Angliei;
b) Scoției;
c) Irlandei de Nord.
55. Din punct de vedere al formei de
guvernă mâ nt, Grecia este :
b) monarhie;
56. În ce an a aderat Grecia la Uniunea
Europeană ? a) 2004;
b) 1981;
c) nu este stat membru.
57. Grecia aparține zonei euro/ Spațiului

Schengen?
a) doar Spațiului Schengen;
b) doar zonei euro;
c) aparține ambelor zone.
58. Forma de guvernă mâ nt a Spaniei este: a)
59. Religia predominantă a Spaniei este:
48
a) ortodoxă ;
b) catolică ;
c) musulmană .
60. Spania este stat membru a: a)
Zonei Euro;
b) Spațiul Schengen;
c) Organizația Națiunilor Unite.
61. Spania este organizată din punct de vedere
teritorial:
a) județe și orașe;
b) state și districte;
c) comunită ți și orașe autonome.
62. Sistemul politic al Portugaliei este de : a)
republică semi-prezidențială ;
c) republica semi-parlamentară .
63. Portugalia este stat membru a Uniunii
Europene din: a) 2007;
b) 1999;
c) 1986.
64. Moneda oficială a Portugaliei este : a)

escudo-ul portughez;
b) euro;,
c) atâ t euro câ t și escudo-ul Portughez.
65. Portugalia cuprinde:
a) Portugalia teritorială ;
b) Azore;
c) Madeira.
49
66. Austria este o țară membră a Uniunii

Europene care:
a) a aderat la U.E. în anul 1993;
b) a aderat la U.E. în anul 2000;
c) a aderat la U.E. în anul 1995.
67. Este Finlanda stat membru al Spațiului
Schengen ?
a) da;
b) nu;
c) a fost.
68. Conform Constituției Finlandeze, puterea
legislativă îi revine: a) Guvernului;
b) Parlamentului;
c) Președintelui Republicii și unui Ministru.
69. Capitala Suediei este: a)

Riga;
b) Stockholm;
c) Skopje.
70. Moneda Suediei este: a)
lira sterlină ;
b) euro;
c) coroana suedeză .
71. Limba oficială a Suediei este: a)
limba suedeză ;
b) limba engleză ;
c) limba germană .
50
72. În ce an a aderat Suedia la Uniunea

Europeană ?
a) 2004;
b) 1995;

c) 2013.
73. Ce sistem politic guvernează in Suedia ? a)

socialismul;
b) republica prezidențială cu
valențe parlamentare;
c) monarhia constituțională
parlamentară .
74. Cipru este împă rțit neoficial în:
a) 4 zone – zona grecească ,
turcească , engleză , israeliană ;
b) 2 zone –zona grecească și
zona turcească ;
c) nu este împă rțit.
75. Statutul Ciprului în UE:
a) este stat membru al UE și
este integrat în zona Euro și în
spațiul Schengen
b) este stat membru al UE, este
integrat în zona Euro dar nu și în
spațiul Schengen c) nu este încă
membru al UE din cauza crizei
cipriote.
76. “Criza cipriotă ” este rezultat al: a)
51
aderă rii la UE;

b) situației dificile între ciprioții
turci și ciprioții greci;
c) prezenței armatei Marii
Britanii pe teritoriul Ciprului.
77. Republica Ciprului de Nord:
a) este recunoscut de unele
state europene, însă nu de toate;
b) nu este recunoscut de niciun
stat;
c) este recunoscut doar de
Turcia.

78. Moneda oficiala în Estonia este:
a) lira;
b) zlot-ul;
c) euro.
79. Care este capitala Estoniei ? a)
Riga;
b) Tallinn;
c) Minsk.
80. În ce an a aderat Estonia la Uniunea
Europeana? a) 2004;
b) 2007;
c) 1986.
81. Estonia este stat membru: a)

NATO;
52
b) CAER;
c) SCHENGEN.
82. Forma de guvernă mâ nt în Estonia este: a)
monarhie;
83. În ce an Letonia devine membru al Uniunii
Europene: a) 2000;
b) 2004;
c) 2010.
84. Sistemul politic al Letoniei este : a)

republică prezidențială ;
c) monarhie absolută .

85. Republica Lituania este stat membru:
a) a Uniunii Europene;
b) a Zonei Euro;
c) a Spațiului Schengen.
Republicii Lituania?
b) republică semi-prezidențială ;
87. Care este anul aderă rii Lituaniei la Spațiul
Schengen?
a)1 ianuarie 2004;
53
b) 12 septembrie 2012;
c) 21 decembrie 2007.
88. Care este anul aderă rii Lituaniei la Zona
Euro?
a) 1 ianuarie 2015;
b) 5 mai 2006;
c) 20 martie 2013.
89. Care este capitala Maltei?
a) Andorra la Vella;
b) Valletta,
c) Santiago.
90. Sistemul politic actual din Malta este:
a) monarhia absolută ;
b) republică ;
91. În ce an a devenit Malta stat membru
al Spațiului Schengen? a) 2007;

b) 1867;
c) 1990.
92. Malta a aderat la Uniunea Europeană în
anul?
a) 2007;
b) 2004;
c) 2013.
93. Moneda oficială în Malta este? a)
euro;
54
b) lira malteză
c) dolarul.
94. Statutul Maltei în Spațiul Schengen este
acela de?
a) stat în curs de aderare;
b) stat membru din 2006;
c) stat membru din 2007.
95. Malta are ca limbă oficială ? a)
engleza;
b) malteza;
c) franceza.
96. Moneda Poloniei este: a)
zlot polonez;
b) lira polonez;
c) euro.
97. Capitala Poloniei este: a)
Bratislava;
b) Belgrad;
c) Varşovia.
98. Polonia este din punct de vedere politic: a)
monarhie constituţională ;

c) republică prezidenţială .
99. Polonia și-a recă pă tat independența în
anul:
a) 1918, după Primul Ră zboi Mondial;
b) în timpul celui de-Al Doilea Ră zboi
55
Mondial;
c) în anul 1919.
100. Forma de guvernă mâ nt a Republicii Cehe
este:
a) monarhia;
101. Republica Cehă a aderat la Uniunea
Europeană în anul: a) 1981;
b) 2007;
c) 2004.
102. Republica Cehă este stat membru a

zonei monetare euro din anul: a) 2002;
b) 2004;
c) nu este stat membru a Zonei
Monetare Euro.
103. Statutul Slovaciei în Uniunea Europeană

este de:
a) membru fondator;
b) membru din 2004;
c) nu este membru al Uniunii Europene.
104. Capitala Slovaciei este:

a) Skopje;
b) Kosice;
c) Bratislava.
56
105. Moneda Slovaciei este: a)

euro;
b) rubla;
c) coroana.
106. Slovacia este o:
c) monarhie sacerdotală .
107. Slovacia este traversată de : a)
Dună rea;
b) Elba;
c) nu este traversată de nici un fluviu.
108. Din ce an este Slovacia stat membru a
Uniunii Europene? a) 2004;
b) 2009;
c) 2007.
109. Care este sistemul politic al Slovaciei? a)

republica semi-prezidențială ;
110. Care este denumirea oficială a Slovaciei?
a) Cehoslovacia;
b) Republica Slovacă ;
c) Slovacia.
111. Care este moneda Slovaciei?
a) euro;
57
b) coroana;
c) dolarul.
112. Care este capitala Sloveniei? a)
Varșovia;
b) Lisabona;
c) Ljubljana.
113. Slovenia a intrat în Uniunea Europeană în
anul:
a) 2007;
b) 2010;
c) 2004.
114. Forma de guvernă mâ nt a Sloveniei este: a)
c) monarhie absolută .
115. Care dintre urmă toarele afirmații este
adevă rată referitor la sistemul politic al
Ungarei?
a) alegerile parlamentare au loc
o data la 5 ani;
b) forma de stat a Ungariei este
monarhie;
c) Primul-ministru numește
miniștrii, și desemnează Guvernul.
116. În ce an a devenit Ungaria stat membru
al Uniunii Europene? a) 2007;
b) 2004;
c) 2002.
58
117. Aproximativ ce pondere are populația

maghiara din Ungaria azi?

a) între 50-60%;
b) între 70-75%;
c) între 90-95%.
118. Unde este situată Bulgaria? a)
Peninsula Iberică ;
b) Peninsula Balcanică ;
c) Peninsula Italică .
119. Ce formă de guvernă mâ nt prezintă
Bulgaria?
a) monarhie absolută ;
c) republică prezidențială .
120. Capitala Bulgariei este: a)
Sofia;
b) Budapesta;
c) Atena.
121. În ce an a aderat Bulgaria la Uniunea
Europeană ?
a) 1 ianuarie 2007;
b) 4 mai 2004;
c) 1 iulie 2013.
122. Care este moneda oficială a Bulgariei? a)
euro;
b) lira sterlină ;
59
c) leva bulgă rească .

123. Ce statut are în prezent Româ nia la Spaţiul
Schengen ?
a) Româ nia a parcurs cu succes toate
etapele tehnice necesare aderă rii sale la

Spaţiul Schengen;
b) Româ nia trebuie să parcurgă
încă o etapă tehnică pentru
îndeplinirea tuturor condiţiilor de
aderare;
c) acţionează ca membru de
facto cu o contribuţie semnificativă
la însă şi securitatea Spaţiului
Schengen.
124. În ce instituţii ale UE este reprezentată
Româ nia?
a) Consiliul European;
b) Comisia Europeana;
c) Parlamentul European.
125. Care sunt aspectele pozitive ale integră rii în
Uniunea Europeană ?
a) accesul la fonduri europene;
b) accesul la fondurile
structurale comunitare;
c) posibilită ţile legate de
creşterea economică şi crearea de
locuri de muncă .
60
126. Care este sistemul politic din Croaţia? a)

monarhie constituţională ;
c) republică semiprezidenţială ;
127. În ce an a devenit Croația stat membru a
Uniunii Europene?
a) 2011;
b) 2013;
c) 2012.
128. Care este moneda oficială a Croaţiei?
a) kuna;

b) euro;
c) coroana.
129. Bruxelles este considerată ca fiind capitala
de facto a Uniunii Europene pentru că :
a) Belgia este membru
fondator al Uniunii
Europene;
b) un numă r important de
instituții își desfă șoară
activitatea în Bruxelles c) așa s-
a decis prin vot.
130. Ce instituții europene îți au sediul în
Bruxelles?
a) Parlamentul European;
b) Comisia Europeană ,
c) Consiliul Uniunii Europene.
61
131. Belgia este cel mai mare producă tor de: a)

mobila;
b) autoturisme;
c) ciocolata.
132. Care a fost unitatea monetara oficiala a
Belgiei înainte de 1 ianuarie 1991? a)
dolarul american;
b) francul belgian;
c) lira.
133. Spre deosebire de Olanda, suprafața
Belgiei:
a) este mai mare cu 10.000 km2;
b) este mai mica cu 10.000 km2;
c) este egală .
134. Dintre statele membre U.E., cel mai mare,
raportat la suprafață , este:

a) Germania;
b) Franța
c) Italia.
135. Cea mai mare producă toare de vin, la nivel
mondial, este:
a) Italia;
b) Republica Moldova;
c) Franța.
62
136. Franța este membru fondator pentru

care dintre urmă toarele organizații
internaționale: a) U.E.;
b) O.N.U;
c) N.A.T.O.
137. Sediul că ror instituții ale Uniunii Europene

se află pe teritoriul Germaniei?
a) Bă ncii Centrală Europeană ;
b) Consiliului Uniunii Europene;
c) Comisiei Europene.
138. Grecia este cunoscută pentru: a)
Acropola din Atena;
b) producția de mă sline;
c) organizarea primelor Jocuri Olimpice.
139. Dintre urmă toarele, statul care face parte
din categoria marilor puteri nucleare ale
lumii este:
a) Spania;
b) Italia;
c) Franța.
140. Regatul Unit este:
a) membru al Commonwealth-ului;
b) membru permanent în Consiliul de
Securitate al ONU și NATO;
c) membru al Uniunii Europene.
63

Statele Uniunii Europene
1. a 21. c 41. a
2. b 22. b 42. c
3. c 23. a 43. b
4. b 24. abc 44. b
5. b 25. abc 45. b
6. a 26. b 46. b
7. b 27. c 47. a
8. c 28. c 48. c
9. bc 29. a 49. b
10. bc 30. a 50. b
11. abc 31. abc 51. abc
12. c 32. c 52. a
13. a 33. a 53. b
14. a 34. abc 54. b
15. abc 35. b 55. a
16. a 36. c 56. b
17. abc 37. b 57. c
18. c 38. b 58. a
19. abc 39. b 59. b
20. bc 40. c 60. abc
64
Ră spuns Ră spuns Ră spuns

61. c 81. ac 101. c
62. a 82. b 102. c
63. c 83. b 103. b
64. b 84. b 104. c
65. abc 85. abc 105. a
66. c 86. a 106. b
67. a 87. c 107. a
68. b 88. a 108. a
69. b 89. b 109. c
70. c 90. b 110. b
71. a 91. a 111. a
72. b 92. b 112. c
73. c 93. a 113. c
74. c 94. c 114. b
75. b 95. ab 115. c
76. b 96. a 116. b
77. c 97. c 117. c
78. c 98. b 118. b
79. b 99. a 119. b
80. a 100. c 120. a
65
Răspuns
corect
121. a
122. c
123. ac
124. abc
125. abc
126. b
127. b
128. a
129. b
130. abc
131. c
132. b
133. b
134. b
135. c
136. abc
137. a
138. abc
139. c
140. abc
66
Secțiunea 3. Înființarea Comunităților Europene și a

Uniunii Europene (Tratatele UE)
Tratatul este un acord cu forță juridică obligatorie
între statele membre ale UE. El stabilește obiectivele UE,
regulile de funcționare a instituțiilor europene, procedura de
luare a deciziilor și relațiile existente între Uniune și statele
membre.
În ordine cronologică inversă , principalele tratate
sunt:
• Tratatul de la Lisabona
• Tratatul de la Nisa
• Tratatul de la Amsterdam
• Tratatul de la Maastricht
• Actul unic european
• Tratatul de la Bruxelles
• Tratatele de la Roma
• Tratatul de la Paris
1. Tratatul Comunită ții Europene a Că rbunelui

si Oțelului mai este cunoscut sub denumirea
de:
a) Tratatul de la Lisabona;
b) Tratatul de la Paris;
c) Tratatul de la Roma.
67

si Otelului a fost semnat la: a) 18 aprilie
1951;
b) 25 iulie 1952;
c) 25 martie 1957.
si Oțelului a intrat în vigoare: a) 18 aprilie
1951;
b) 25 iulie 1952;
c) 1 ianuarie 1958.
4. Sunt fondatori ai CECO:
a) Belgia;
b) Italia;
c) SUA.
5. Sunt instituții ale CECO: a)
Înalta Autoritate;
b) Adunarea Parlamentară ;
c) Consiliu de Miniștri.
6. Tratatul CECO a fost semnat:
a) pentru o perioadă nedeterminată ;
b) pentru o perioadă de 50 de ani;
c) pentru o perioadă de 100 de ani.
7. Tratatul CECO a fost semnat la: a)Lisabona;
b)Nisa;
c)Paris.
8. Tratatul CECO a avut ca obiectiv:
68
a) piața comună a că rbunelui și oțelului;

b) libera circulație a mă rfurilor;
c) utilizarea pașnică a energiei nucleare.

9. Tratatul Comunită ții Economice
Europene mai este cunoscut și sub
numele de: a) Tratatul de la Roma;
b) Tratatul de la Nisa;
c) Tratatul de la Maastricht.
10. Tratatul Comunită ții Economice Europene a
fost semnat la:
a) 25 iulie 1952;
b) 25martie 1957;
c) 18 aprilie 1951.
11. Tratatul Comunită ții Economice Europene a
intrat în vigoare:
a) 1 ianuarie 1958;
b) 18 aprilie 1951;
c) 25 iulie 1952.
12. Sunt fondatori ai CEE: a)
Belgia;
b) Luxemburg;
c) Franța.
13. Sunt instituții ale CECO:
a) Adunarea Parlamentară ;
b) Înalta Autoritate;
c) Curtea de Justiție.
14. Tratatele de la Roma au fost încheiate:
69
a) pentru o perioadă nelimitată ;

b) pentru o perioadă de 100 de ani;
c) pentru o perioada de 50 de ani.
15. Tratatul CEE a avut ca obiectiv:
a) libera circulație a capitalului;
b) libera circulație a mă rfurilor;

c) libera circulație a persoanelor.
16. Tratatul de instituire a unui Consiliu unic și a

unei Comisii unice ale
Comunită ților Europene a avut loc
în data de: a) 18 aprilie 1951;
b) 25 martie 1957;
c) 8 aprilie 1965.
17. Care sunt statele fondatoare ale Tratatului
de Roma, privind înființarea Euratom-ului?
a) Franța, Belgia, Luxemburg, R.F.Germană ;
b) Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg,
R.F.Germană ;
c) Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg,
R.F.Germană .
18. În ce an a intrat in vigoare Tratatul de la
Roma?
a) 1957;
b) 1958;
c) 1959.
70
19. De la ce vine abrevierea programului

EURATOM?
a) Comunitatea Economică a Europei;
b) Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice;
c) Comunitatea Euro-Asiatică a Energiei
Atomice.
20. Care este scopul înființă rii CEEA?
a) încetarea ră zboaielor si crearea unor
relații pașnice globale;
b) dezvoltarea nucleară si energetică a

statelor fondatoare;
c) pregă tirea si dezvoltarea rapidă a
industriilor nucleare.
21. Ce obiective se regă sesc în programul de
funcționare al Tratatului de la Roma cu
EURATOM?
a) cooperarea în domeniile politic, economic,
ecologic, umanitar, cultural și de altă natură ;
b) asigurarea excelenţei în materie de
cunoştinţe ştiinţifice în domeniul nuclear;
c) sprijin pentru politica Uniunii în materie
de securitate nucleară şi protecţie fizică ,
precum şi pentru evoluţia legislaţiei conexe a
Comunită ții.
71
22. Ce tratate au fost semnate în aceeași zi și în

același an?
a) Tratatul prin care a fost
înființată CEE și cel de înființare a
CEEA;
b) Tratatul de la Roma și Tratatul
de la
Bruxelles;
c) Tratatul de la Roma si Tratatul
de la Paris
23. Obiectul general al programului EURATOM
prevede:
a) securitatea energetică ;
b) securitatea nucleara;
c) radioprotecția.
24. Prin Tratatul de la Bruxelles de mare
importanță s-a dovedit a fi instituirea: a)
Comisiei Unice pentru Comunită ți;

b) Comisiei Uniunii Europene;
c) Curții de Justiție.
25. Tratatul de la Bruxelles a intrat în vigoare: a)
2 aprilie 1965;
b) 12 martie 1965;
c) 8 aprilie 1965.
72
26. Comunită țile europene ale Tratatului de la

Bruxelles erau:
a) CEE (Comunitatea Economică
Europeană );
b) CEEA (Comunitatea Europeană
a Energiei
Atomice);
c) CECO (Comunitatea Europeană
a Că rbunelui și Oțelului).
27. Ordinea instituțională comunitară se
sprijinea pe urmă toarele entită ți
reprezentative:
a) Consiliul, format din câ te un
reprezentant membru al guvernului
fiecă rui stat parte, ce dispunea de un
secretariat;
b) Comisia, formată din membrii
desemnați de guverne pentru o
perioadă de patru ani; c)
Parlamentul European, compus din
delegați ai parlamentelor naționale,
ca reprezentanți ai popoarelor.
28. Tratatul de la Bruxelles mai poartă numele și
de:
a) Tratatul instituind un Consiliu unic și o
Comisie unică a Comunită ților europene; b)
Tratatul de Fuziune;
73
c) Tratatul CAER.
29. Dintre statele care au semnat Tratatul de la

Bruxelles fac parte: a) Regatul Unit;
b) Franța;
c) Belgia.
30. Actul Unic European a fost semnat în: a)

Luxemburg si Haga;
b) Luxemburg;
c) Haga.
31. La ce dată a intrat în vigoare Actul Unic
European?
a) 28 februarie 1986;
b) 1 noiembrie 1993;
c) 1 iulie 1987.
32. Actul Unic European a avut ca obiectiv: a)
finalizarea pieței interne;
b) desființarea punctelor vamale
de la frontierele statelor semnatare;
c) armonizarea controlului vamal
la frontierele externe.
33. Care sunt obiectivele Actului Unic European?
a) întă rește puterile celor trei principale
instituţii, Uniunea Europeană , în întregul
să u, primind un plus de coerenţă şi
importanţă ;
b) creează un edificiu fondat pe trei piloni:
unul comunitar şi doi interguvernamentali;
c) cooperarea în domeniul Justiției și al
74
afacerilor interne.

34. Denumirea de Act Unic provine de la faptul
că :
a) a fost adoptat cu votul tuturor
statelor membre;
b) textul reunește intr-un act
dispozițiile referitoare la reforma
instituțiilor europene și lă rgirea
domeniilor competențelor
comunitare, câ t și cele referitoare la
cooperarea în domeniul politicii
externe; c) este unic prin denumirea
sa.
35. Ce tratat a fost revizuit de Actul Unic
European?
a) Tratatul de la Maastricht;
b) Tratatul de la Amsterdam;
c) Tratatul de la Roma.
36. În ce data a fost semnat Tratatul de la
Maastricht?
a) 7 februarie 1992;
b) 7 decembrie 1991;
c) 9 februarie 1990.
37. Care este țara a că rei populație a
respins aderarea la UE în 1995? a)
Suedia;
b) Finlanda;
75
c) Norvegia.
38. Câ ți Piloni are la bază UE conform Tratatului
de la Maastricht?
a) 5;
b) 3;
c) 4.

39. Ce legă tură politică stabilește noua Cetă țenie
Europeană ?
a) între indivizi;
b) între individ şi Uniune;
c) între tarile membre.
40. Pe ce dată s-a introdus moneda EURO ? a)
2 septembrie 1998;
b) 28 august 1999;
c) 1 ianuarie 1999.
41. Ce drept nu a fost instituit in urma cetă țeniei
europene?
a) dreptul la libera circulație;
b) dreptul de a sesiza instituţia
Ombudsman-ului;
c) protecţia diplomatică şi consulară .
42. Ce semnifică PESC ?
a) politica externă şi de securitate
comună ;
b) protecție europeană şi
securitate comună ;
c) politica externă şi de securitate
76
constituțională .
43. Anul intră rii în vigoare al Tratatului de
la Amsterdam este: a) 1997;
b) 1954;
c) 2007.
44. Statele care au semnat tratatul de la

Amsterdam sunt:
a) statele membre UE;
b) statele unite ale Americii;
c) toate statele din Europa.

45. Tratatul care este amendat de Tratatul de la
Amsterdam este:
a) Tratatul de la Lisabona;
b) Tratatul de la Maastricht;
c) Tratatul de la Varșovia.
46. Tratatul de la Amsterdam statuează ca
numă rul maxim al membrilor Parlamentului
European este de:
a) 300;
b) 700;
c) 800.
47. Conform Tratatului de la Amsterdam,
membrii Comisiei Europene sunt numiți de:
a) doar de guvernele statelor;
b) doar de președintele Comisiei
Europene;
77
c) prin acord între Guvernele

statelor și președintele Comisiei
Europene.
48. Conform Tratatului de la Amsterdam,
Președintele Comisiei Europene este:
a) numit de Parlamentul European;
b) ales prin vot;
c) Comisia Europeană nu are președinte.
49. Ce schimbă ri esențiale aduce Tratatul de la
Amsterdam:
a) modificarea, renumerotarea
Tratatelor UE si CEE;
b) consolidarea Tratatelor UE şi
CEE;
c) nu aduce schimbă ri.
50. În ce an a fost semnat Tratatul de la Nisa ?

a) 2008;
b) 2001;
c) 2003.
51. Câ te state au semnat tratatul de a Nisa?
a) 10;
b) 8;
c) 16.
52. Care a fost obiectivul tratatului de la Nisa? a)
asigurarea unei bune activită ți
instituționale;
78
b) cooperare între ță rile membre U.E.;

c) respectarea instituțiilor europene.
53. Prin tratatul de la Nisa s-au adus schimbă ri:
a) Parlamentului European;
b) Curții Europene a Drepturilor Omului;
c) Uniunii Europene.
54. În ce an a intrat în vigoare tratatul de la
Nisa?
a) 2010;
b) 2000;
c) 2003.
55. Ce instituție nouă a reglementat Tratatul de
la Nisa?
a) Eurojust;
b) Curtea Internațională de Justiție:
c) Consiliul Europei.
56. Tratatul de la Nisa are anexat:
a) Declarația asupra viitorului
Uniunii
b) Declarația Universală a
Drepturilor Omului

c) Declarația Uniunii Europene.
57. Tratatul de la Lisabona propune pentru

Consiliul European:
a) noi atribuții;
b) postul de Președinte al Consiliul
79
European;
c) schimbarea denumirii acestei instituții.
58. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare: a)
13 Decembrie 2007;
b) 1 Decembrie 2009;
c) nu a intrat încă in vigoare, dar
a fost semnat de că tre statele
membre.
59. Modalitatea obișnuită de vot în cadrul
Consiliului European, conform Tratatului de
la Lisabona este:
a) vot cu majoritate absolută ;
b) vot cu majoritate calificată :
c) depinde de felul actului ce a
fost supus votă rii.
60. Conform Tratatului de la Lisabona, numă rul
deputaților din Parlamentul European nu
poate depă și:
a) 750 plus președintele;
b) 800 plus președintele;
c) nu se specifică o limită .
61. Tratatul Euratom a stabilit „înființarea și
dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare”
62. Conform Tratatului de la Lisabona deciziile
luate cu majoritate calificată vor avea nevoie
de:
80
a) sprijinul a 55%din statele membre;

b) sprijinul a 65%din statele membre;
c) sprijinul tuturor statelor membre.
63. Tratatul de la Lisabona:
a) conferă importanță relațiilor
de vecină tate ale Uniunii Europene;
b) recunoaște explicit, pentru
prima dată , posibilitatea ca un stat
membru să se retragă din Uniune;
c) instituie Parlamentul
European ca fiind organul decizional
suprem.
64. Prin Tratatul de la Lisabona, devin instituții
ale Uniunii Europene:
a) Consiliul European;
b) Consiliul Europei;
c) Banca Centrală Europeană .
65. Se pot retrage statele membre din Uniunea
Europeana, conform Tratatului de la
Lisabona?
a) da, doar cele noi aderate la UE;
b) nu;
c) da, doar urmâ nd procedura
prevă zută în acest sens de clauza de
retragere.
66. Ministrul francez al afacerilor externe la 9
mai 1950 era:
a) Robert Schuman;
b) Georges Pompidou;
81
c) Leon Blum.
67. Tratatul de la Paris asigură :
a) libera circulație a produselor și accesul

liber la sursele de producție;
b) sprijinirea moderniză rii și
transformă rii sectoarelor că rbunelui
și oțelului;
c) supravegherea permanentă a
pieței pentru a evita denatură rile
care pot face necesară introducerea
unor cote de producție.
68. Prevederile Tratatului CEE cuprindeau:
a) eliminarea taxelor vamale
între statele membre;
b) dezvoltarea unor relații mai
strâ nse între statele membre;
c) înființarea unei Bă nci
Europene de Investiții.
69. Care dintre statele enumerate mai jos nu
au semnat Actul Unic European: a)
Danemarca;
b) Româ nia;
c) Grecia.
70. Actul Unic European a creat competențe
în urmă toarele domenii: a) politică
monetară ;
b) politică socială ;
82
c) educație nonformală .
71. Tratatul de la Maastricht a fost semnat la
data de:
a) 02 martie 1989;
b) 15 aprilie 1989;
c) 28 mai 1989.
72. Cooperarea în domeniul justiției și al

afacerilor interne (al treilea pilon) se referea
la:
a) politica comună în domeniul azilului;
b) crearea EUROPOL;
c) politica comună în domeniul să nă tă ții.
73. În urma Tratatului de la Maastricht au fost
înființate urmă toarele instituții bancare: a)
Fondul European de Investiții;
b) Banca Centrală Europeană ;
c) grupul BEI.
74. În urma Tratatului de la Maastricht, votul în
diverse domenii putea fi: a) unanim;
b) cu majoritate calificată ;
c) cu majoritate simplă .
75. În urma Tratatului de la Nisa, Curții de

Justiție a Uniunii Europene i s-a dat
posibilitatea întrunirii sub
urmă toarea/urmă toarele formulă /formule:
a) în Camere (formate din 3 sau 5
83
judecă tori);
b) în Marea Cameră (11 judecă tori);
c) în Ședință plenară .
76. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la
data de:
a) 01 decembrie 2009;
b) 31 septembrie 2009;
c) 12 mai 2012.
77. Vicepreședintele Comisiei Europene/Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri

externe și politica de securitate:
a) este numit cu majoritate
calificată de
Consiliul European;
b) este responsabil de politica
externă și securitatea comună
Uniunii Europene; c) are drepturi
de a înainta propuneri legislative.
78. Ce idee comună este cuprinsă în
preambulurile Tratatelor Inițiale (CECO,
CEE, Euratom)?
a) de a diviza Europa în două
pă rți;
b) de a pune în prim-plan statele
Vestice;
c) colaborarea statelor Europene
pentru a-și construi un destin
84
comun.
79. Prin ce s-a remarcat proiectul Spinelli? a)
prin elaborarea unui proiect de
modificare a tratatelor existente;
b) prin rezolvarea problemei
legată de refugiați;
c) prin rezolvarea problemei
legată de agricultură .
80. Cine a aderat la Comunitatea Economică
Europeană la 1 ianuarie 1973? a)
Regatul Unit;
b) Danemarca și Irlanda;
c) Romania.
81. Ce reprezintă AUE?
a) Actul Unic European;
b) Actul între Ungaria și Estonia;
c) Actul între Ucraina și Elveția.

82. De câ te state a fost semnat Actul Unic
European?
a) de 9 state, urmate de Danemarca, Italia și
Grecia;
b) de 20 de state;
c) de 30 de state.
83. Principalele dispoziții ale Actului Unic
European sunt:
a) extinderea competenței
Uniunii;
85
b) îmbună tă țirea capacită ții

decizionale a
Consiliului de Miniștri;
c) extinderea rolului
Parlamentului European.
84. Tratatul de la Maastricht a modificat
tratatele europene precedente și a creat o
Uniune Europeană fondată pe trei piloni: a)
Comunită țile Europene;
b) Politica externă și de securitate
comună ;
c) Cooperarea în domeniul
justiției și al afacerilor interne.
85. Comunitatea Europeană avea misiunea de a
asigura (conform Tr de la Maastricht): a)
buna funcționare a pieței unice;
b) dezvoltarea armonioasă ,
echilibrată și durabilă a activită ților
economice;
c) nivel ridicat de ocupare a forței
de muncă și de protecție socială și
egalitatea între bă rbați și femei.
86. Politica externă și de securitate comună avea
ca obiective:

a) salvgardarea valorilor comune, a
intereselor fundamentale, a independenței și
a integrită ții Uniunii; b) consolidarea
86
securită ții Uniunii sub toate formele; c)

promovarea cooperă rii internaționale,
dezvoltarea și consolidarea democrației și a
statului de drept, precum și respectarea
drepturilor omului și a libertă ților
fundamentale.
afacerilor externe se referea la:
a) reguli de trecere a frontierelor externe ale
Comunită ții, lupta împotriva imigrației
ilegale;
b)cooperarea judiciară în materie penală și
civilă ;
c) lupta împotriva terorismului, a
infracțiunilor grave, a traficului de droguri și
a fraudei la nivel internațional.
88. Tratatul de la Amsterdam:
a) a eliminat din tratatele
europene orice dispoziție devenită
caducă sau depă șită în timp;
b) a favorizat statele din Est;
c) a favorizat statele din Vest.
89. În cadrul Tratatului de la Nisa s-au rezolvat
probleme la nivel instituțional, cum ar fi:
a) dimensiunea și componența Comisiei;
b) ponderea voturilor în Consiliu;
c) extinderea votului cu majoritate calificată .
87
90. Prin Tratatul de la Nisa competențele

Parlamentului European au fost: a)
diminuate;
b) sporite;
c) nemodificate.
91. În ce an a intrat în vigoare Tratatul de
la Lisabona? a) 2009;
b) 2015;
c) 2000.
92. De câ te state a fost ratificat Tratatul de la

Lisabona?
a) de toate statele Europei;
b) de 28 state;
c) de 6 state.
93. Tratatul de la Lisabona clarifică
pentru prima dată competențele
Uniunii: a) competență exclusivă ;
b) competență partajată ;
c) competență de sprijin.
94. Este adevă rat că Tratatul de la Lisabona
introduce o clauză de apă rare reciprocă ,
conform că reia toate statele membre sunt
obligate să sprijine un stat membru în caz de
atac?
a) nu;
b) da;
c) nu, această clauză a fost
introdusă de alt tratat.
95. Care erau obiectivele tratatului de la Nisa?
88

a) să sporească eficacitatea și
legitimitatea instituțiilor UE;
b) să pregă tească Uniunea pentru
urmă toarea sa mare extindere;
c) să coopereze economic mai
eficient cu state din Asia.
96. Care este cel mai important atribut pe care
tratatul de la Lisabona îl conferă Uniunii
Europene?
a) personalitate juridică proprie;
b) drept la acțiune in justiție
împotriva statelor membre;
c) competența partajată .
97. Care sunt efectele conferite de dobâ ndirea
personalită ții juridice a Uniunii Europene? a)
Uniunea poate semna tratate internaționale în
domeniile sale de competență ;
b) poate deveni stat membru a
unor organizații internaționale;
c) poate exclude state membre din
Uniune.
98. Ce prevedea Tratatul CEE:
a) eliminarea taxelor vamale între
statele membre;
b) înființarea unei Bă nci Europene
89
de
Investiții;
c) stabilirea unui tarif vamal comun pentru
importuri.
99. Ce înființa Tratatul de fuziune a executivelor
din 8 aprilie 1965, intrat în vigoare în 1967:
a) mai multe Comisii și 2 Consilii;
b) un singur Consiliu și o singură Comisie a
Comunită ților Europene (CECO, CEE și
CEEA);
c) introducea principiul unită ții bugetare.
100 La ce domenii se referă Cooperarea în
. domeniul justiției și al afacerilor interne:
a) lupta împotriva imigrației ilegale;
b) lupta împotriva terorismului, a
infracțiunilor grave, a traficului de droguri și
a fraudei la nivel internațional;
c) cooperarea judiciară în materie penală
și
civilă ,

Tratatele Uniunii Europene
90

1. b 21. bc 41. a
2. a 22. a 42. a
3. b 23. bc 43. -
4. ab 24. a 44. a
5. abc 25. - 45. b
6. b 26. abc 46. b
7. Ră spunsc 27. Ră spuns
abc 47. c
8. corecta 28. corectab 48. a
61.
9. Aa 81.
29. ab c 49. ab
62.
10. ab 82.
30. aa 50. b
63.
11. a ba 83.
31. a bcc 51. c
64.
12. aa cb c 84.
32. a bac 52. a
65.
13. acb c 85.
33. a bac 53. a
66.
14. aa 86.
34. a bbc 54. c
67.
15. aabbc c 87.
35. a bcc 55. a
68.
16. a bcc 88.
36. aa 56. a
69.
17. bc 89.
37. a bcc 57. b
70.
18. a bb 90.
38. bb 58. b
71.
19. -b 91.
39. ab 59. b
72.
20. abbc 92.
40. -c 60. a
73. - 93. abc Ră spuns
74. abc 94. b corect
75. abc 95. ab 121.
76. a 96. a 122.
77. abc 97. ab
91
78. c 98. abc
79. - 99. bc
80. ab 100. abc
123.
124.
125.
126.
127.
128.
129.
130.
131.
132.
133.
134.
135.
136.
137.
138.
139.
140.
92
Secțiunea 4. Dreptul Uniunii Europene. Definiție.
Principiile dreptului unional
Dreptul unional reprezintă totalitatea normelor

juridice care formează o ramură de drept autonomă și
supranațională , care au valabilitate unitară în și între toate
statele membre ale UE, care se disting de normele dreptului
național, față de care au prioritate, și care, în marea lor
majoritate, sunt de aplicabilitate directă .
1. Dreptul unional se deosebește de dreptul
internațional public prin:
a) are aplicabilitate indirectă , aplicâ ndu-
se numai statelor;
b) dispune de un sistem coercitiv-
execuțional mixt, național și internațional;
c) normele juridice unionale devin
aplicabile fă ră a fi ratificate.
2. Dreptul unional cuprinde reglementarea mai
multor categorii de norme juridice, precum:
a) taratele de înființare ale Comunită ților
Europene;
b) cutuma unională ;
c) normele juridice create de instituțiile UE.
3. UE este o organizație supranațională
deoarece:
a) fost înzestrată cu competențe care nu sunt
specifice organizațiilor internaționale;
93

b) a fost înzestrată cu competențe
specifice organizațiilor internaționale;
c) nu are competențe specifice.
4. Principiile dreptului unional:
a) sunt aceleași cu principiile generale
preluate din dreptul intern;
b) sunt comune tuturor statelor;
c) instanțele judecă torești ale UE nu pot
apela la aceste principii cu ocazia soluționă rii
unor litigii.
5. UE:
a) are numai acele competențe atribuite
de statele membre;
b) are orice fel de competență pe care o
consideră necesară rezolvă rii problemelor
unionale;
c) are competență doar în domeniul
drepturilor cetă țenilor europeni.
6. Regula în cadrul principiului atribuirii este:
a) competența statală ;
b) competența unională ;
c) competența partajată .
7. Faptul ca UE are personalitate juridică îi
conferă dreptul:
a) de a legifera în afara competențelor;
b) de a legifera doar în domeniile în care
are competență atribuită prin tratate; c) nu
are nici un fel de drept.
94
8. Principiul atribuirii:
a) este asemă nă tor principiului separației

puterilor în stat;
b) competențele normative ale
instituțiilor UE nu prevă d obiectul de
reglementare;
c) lipsa competențelor unionale într-un
anumit domeniu înseamnă că respectivul
domeniu a ră mas în competența statelor
membre.
9. Instituțiile europene:
a) nu au obligația de a indica temeiul pe
baza că ruia a luat naștere actul;
b) au obligația de a indica temeiul legal,
fiind o condiție procedurală fundamentală ;
c) trebuie să respecte forma actului
normativ ce urmează a fi adoptat, conform
procedurii legislative.
10. Potrivit Tratatului de la Lisabona, UE îi pot fi
atribuite:
a) competențe exclusive;
b) competențe partajate;
c) competențe de sprijinire, coordinare
sau completare.
11. Încheierea unui acord internațional face parte
din categoria domeniilor în care UE are: a)
competențe exclusive;
95
sau completare.
12. Piața internă , mediul, energia, spațiul de
libertate, securitate și justiție, sunt domenii în
care UE are:

sau completare.
13. Cultura, turismul, protecția civilă și
cooperarea administrativă sunt domenii în
care UE are:
sau completare.
14. UE poate adopta mă suri corespunză toare
necesare atingerii obiectivelor menționate în
tratate, dacă :
a) este vot unanim în Consiliu;
b) este suficient un vot majoritar în
Consiliu;
c) propunerea vine din partea Comisiei,
după aprobarea Parlamentului European.
15. Principiul împuternicirii implicite:
a) are efect și asupra actelor cu putere de
96
lege
b) are efect și asupra normelor
administrative ale statelor membre;
c) nu dispune de excepții.
16. Principiul împuternicirii implicite:
a) nu poate fi folosit pentru atingerea
obiectivelor din domeniul PESC;
b) poate fi folosit pentru atingerea
obiectivelor din domeniul PESC;
c) Tratatul de la Lisabona nu face referire
la aplicarea acestui principiul în cadrul PESC.

17. Principiul subsidiarită ții a fost introdus ca
noutate în:
a)Tratatul de la Lisabona;
c) Tratatul de la Amsterdam.
18. Dintre condițiile în care se aplică principiul
subsidiarită ții putem aminti:
a) să existe competență exclusivă a UE;
b) să existe competențe paralele sau
concurente;
c) obiectivul să nu poată fi realizat de
statele membre într-o manieră satisfă că toare.
19. În aplicare principiului subsidiarită ții
instituțiile UE au obligația:
a) de a asigura aplicare principiului, de
preferat, prin intermediul directivelor; b)
97
de a asigura aplicare principiului, de

preferat, prin intermediul
regulamentelor; c) nu au obligații în acest
sens.
20. În aplicare principiului subsidiarită ții statele
membre UE au obligația:
a) de a asigura îndeplinirea obligațiilor
care li se incubă în tratate;
b) de a se abține de la orice mă sură care
ar risca să compromită realizarea
obiectivelor; c) nu au obligații în acest sens.
21. Conform principiului subsidiarită ții
parlamentele naționale:
a) nu sunt implicate în procesul legislativ;
b) se pot adresa Parlamentului European,

Consiliului sau Comisiei pentru a cere o
expunere de motive;
c) sunt obligate să se pronunțe prin vot
asupra proiectului legislativ UE.
22. CJUE:
a) este competentă să se pronunțe cu
privire
la acțiunile referitoare la încă lcarea
principiului subsidiarită ții;
b) nu este competentă să se pronunțe cu
privire la acțiunile referitoare la încă lcarea
principiului subsidiarită ții;
98
c) are competență de pronunțare asupra

încă lcă rii principiului subsidiarită ții, potrivit
Tratatului de la Maastricht.
23. Acțiunile Uniunii sunt proporționale:
a) numai în mă sura în care sunt potrivite
și necesare pentru atingerea scopurilor
tratatelor;
b) dacă nu sunt necesare în atingerea
scopurilor tratatelor;
c) dacă împovă rează sau încarcă statele
membre cu obligații pentru a obține rezultatul
preconizat.
24. În aplicare principiului proporționalită ții UE
trebuie să țină cont de:
a) cerințele din domeniul ocupă rii forței
de muncă ;
b) cerințele din domeniul educației;
c) combaterea orică rei forme de
discriminare.
25. Conform principiului echilibrului

instituțional:
a) instituțiile UE se controlează reciproc;
b) CJUE poate controla toate actele emise
de instituțiile UE;
c) instituțiile UE pot să își transfere între
ele competențe astfel încâ t să echilibreze
acțiunile unionale.
99
26. Conform principiului rangului prioritar al

dreptului unional față de cel național:
a) statele membre recunosc rangul
prioritar în aplicare a dreptului național;
b) statele membre recunosc rangul
prioritar în aplicarea dreptului unional;
c) se asigură aplicarea și valabilitatea
unitară a dreptului unional pe întreg teritoriul
UE.
a) beneficiază de prioritate normele de
drept constituțional naționale;
b) nu beneficiază de prioritate nici
normele de drept constituțional naționale;
c) dreptul unional are prioritate de
aplicare atâ t în fața legilor ordinare, câ t și față
de legea supremă din stat.
a) se referă doar la dreptul unional
original, nu și la cel derivat;
b) se referă atâ t la dreptul unional
original câ t și derivat;

c) aplicarea prioritară a dreptului unional este
valabilă și față de actele administrative
individuale, concrete.
100

a) dreptul unional se aplică cu prioritate
inclusiv față de deciziile Curții
Constituționale;
b) dreptul unional se aplică cu prioritate
inclusiv asupra hotă râ rilor judecă torești
definitive și irevocabile;
c) există excepții de la aplicarea prioritară
în caz de ră zboi sau de tensiune internațională
gravă în scopul menținerii pă cii și securită ții
internaționale.
dreptului unional față de cel național,
presupune că :
a) transferul de competențe nu semnifică
o renunțare la suveranitate;
b) transferul de competențe nu semnifică
limitarea suveranită ții (ci doar limitarea
competențelor unor autorită ți publice
naționale);
c) transferul de competențe este bazat pe
reciprocitate în ceea ce privește transferul
minim de competențe transferate.
31. Conform principiului aplică rii directe a
dreptului unional:
a) cetă țenii europeni au posibilitatea de a
101
invoca normele juridice de drept unional; b)

cetă țenii europeni pot invoca norme juridice
europene doar dacă sunt destinatarii direcți
ale acestora;
c) particularii dobâ ndesc drepturi și obligații
în mod direct, chiar dacă normele unionale nu
au fost preluate în dreptul intern.
32. Efectul direct se referă la faptul că :
a) particularii pot beneficia direct de
drepturi, nemijlocit în fața organelor de
jurisdicție naționale;
b) organele de jurisdicție naționale
trebuie să asigure protecția juridică ce
decurge din dreptul unional;
c) aplicabilitatea directă a normelor
comunitare este recunoscută și în relațiile
dintre particulari.
33. Principiul aplică rii directe si principiul
aplică rii imediate:
a) sunt unul și același principiu;
b) nu trebuie confundate, primul creează
drepturi pentru cetă țenii europeni, iar cel de
al doilea se referă la momentul la care se
aplică o normă pentru state;
c) nu trebuie confundate, primul are
aplicabilitate doar asupra statelor membre, al
doilea doar asupra resortisanților statelor
membre.
34. Principiul respectă rii drepturilor
fundamentale ale omului presupune:
102

a) UE adoptă acte normative care creează
drepturi și obligații direct cetă țeanului
european;
b) cetă țeanului european i se oferă
posibilitatea de a dispune de mijloace de
apă rare față de UE ca autoritate;
c) un catalog de drepturi fundamentale.
35. Fac parte din categoria
drepturilor fundamentale, la nivel
unional: a) interzicerea
discrimină rii;
b) dreptul la un proces echitabil;
c) dreptul la secretul medical.
36. Carta UE a drepturilor fundamentale a fost
elaborată odată cu:
a) Tratatul de la Nisa;
b) Tratatul de la Amsterdam;
c) Tratatul de la Bruxelles.
37. Carta drepturilor fundamentale a UE:
a) are aceeași valoare juridică cu cea a
tratatelor;
b) nu are valoare juridică ;
c) este parte componentă a Convenției
europene pentru apă rarea drepturilor omului
și a libertă ților fundamentale.
38. Titularii drepturilor fundamentale sunt:
a) persoane fizice;
b) cetă țenii statelor terțe;
103
c) persoane juridice cu sediul în UE.

39. Drepturile fundamentale unionale:
a)restrâ ng drepturile fundamentale deja

consacrate;
b) nu încalcă drepturile fundamentale
deja consacrate;
c) nu modifică drepturile deja existente.
40. Principiul democrației reprezentative,
presupune:
a) cetă țenii sunt reprezentați direct în
Parlamentul European;
b) cetă țenii pot participa la procesul
legislativ, printr-o inițiativă legislativă ;
c)statele membre sunt reprezentate în
Consiliul European de șefii de state sau de
guvern.
104

Definiția dreptului unional. Principiile dreptului unional
Răspuns Răspuns
corect corect
1. bc 21. bc
2. abc 22. a
3. a 23. a
4. b 24. abc
5. a 25. ab
6. a 26. abc
7. b 27. bc
8. ac 28. bc
9. bc 29. abc
10. abc 30. abc
11. a 31. ac
12. b 32. abc
13. c 33. b
14. ac 34. ab
15. - 35. abc
16. a 36. a
17. b 37. a
18. bc 38. ac
19. a 39. bc
105
20. ab 40. abc
Secțiunea 5. Izvoarele dreptului unional
DREPTUL PRIMAR. IZVOARE PRINCIPALE

• Tratatele de constituire a Comunită ților Europene
• Tratatele modificatoare
• Acordurile de aderare
• Convențiile și protocoalele anexă
• Actele comunitare supuse aprobă rii statelor membre
• Jurisprudență
DREPTUL DERIVAT. IZVOARE SECUNDARE

• Regulamentul
• Directiva
• Decizia
• Avizul și recomandarea
1. Care acte au aplicare directa in legislația

noastră ?
a) regulamentul;
b) decizia;
c) recomandarea.
2. Care acte sunt destinate particularilor? a)
regulamentul;
b) recomandarea;
106
c) decizia.

3. Care acte sunt indirect aplicabile? a)
recomandarea;
b) aviz de opinie;
c) decizia.
4. Care acte sunt destinate statelor? a)
regulamentul;
b) directiva;
c) decizia si recomandarea.
5. Singurul act normativ care are putere
normativa incompleta este:
a) directiva;
b) recomandarea;
c) aviz de opinie.
6. Regulamentul:
a) nu are aplicabilitate generală ;
b) are aplicabilitate generală ;
c) nu este obligatoriu în toate
elementele sale.
7. Directiva:
a) este obligatorie pentru fiecare stat
membru destinatar;
b) nu lasă autorită ților naționale
posibilitatea alegerii mijloacelor de aplicare;
c) este destinată particularilor.
8. Decizia:
a) este obligatorie în toate elementele
107
sale;
b) este obligatorie doar destinatarilor
expres precizați;
c) este opozabilă tuturor cetă țenilor
europeni.

9. Recomandă rile:
a)Sunt obligatorii doar pentru statele
membre;
b) sunt obligatorii doar pentru particulari;
c) nu sunt obligatorii.
10. Actele legislative:
a) sunt distincte de actele nelegislative;
b) sunt adoptate prin procedura
legislativă ;
c) completează sau modifică anumite
elemente neesențiale ale actului legislativ.
11. Este act normativ unional:
a) avizul emis de BCE;
b) avizul Comisiei;
c) avizul Comitetului Economic și Social.
12. Regulamentul:
a) are putere normativă completă ;
b) are efect direct;
c) are efect indirect.
13. Aplicabilitatea directă a regulamentului
înseamnă că :
a) intră în vigoare fă ră să fie necesară
108
preluarea lui în dreptul intern;

b) statele membre UE au posibilitatea de
a nu aplica această normativă ;
c) respectarea obligației de aplicabilitate
este o condiție obligatorie impusă în UE.
14. Regulamentul intră în vigoare:
a) la 20 de zile de la data publică rii în
JOUE;
b) la 20 de zile de la data publică rii în
MO al Româ niei;

c) la data prevă zută în respectivul
regulament.
15. Directiva:
a) este obligatorie pentru fiecare stat
membru destinatar în ceea ce privește
rezultatul care urmează a fi atins;
b) este obligatorie pentru fiecare stat
membru destinatar în ceea ce privește
mijloacele prin care urmează a fi atins
scopul;
c) nu este obligatorie pentru statele
membre ci pentru particulari.
16. Directiva are ca scop:
a) apropierea legislațiilor;
b) eliminarea legislațiilor naționale;
c) armonizarea legislativă a statelor
membre.
109
17. Directiva:
a) este destinată unui singur stat
membru;
b) este destinată unui stat sau mai
multor state membre;
c) este destinată tuturor cetă țenilor
europeni.
18. Forma legislativă , în cazul directivelor este:
a) specifică fiecă rui stat membru;
b) este impusă de UE;
c) nu are nici o relevanță în cazul actelor
comunitare.
19. Directiva este indirect aplicabilă , ceea ce
înseamnă că :

a) statul destinatar nu are nici o obligație
cu privire la punerea directivei în aplicare;
b) statul destinatar are obligația
transpunerii directivei într-un anumit
termen;
c) statul este obligat să nu creeze acțiuni
care ar putea contraveni scopului directivei.
20. Termenul de transpunere al directivei: a)
nu are nici o relevanță juridică ;
b) este foarte important;
c) pâ nă la îndeplinirea lui statul nu
poate fi tras la ră spundere pentru întâ rzierea
transpunerii.
110
21. Excepții de la aplicabilitatea indirectă a

directivei:
a) pentru aplicarea directă a directivei,
trebuie îndeplinite concomitent 4 condiții; b)
nu există excepții;
c) excepția poate fi invocată de un particular
față de stat.
22. Directiva intră în vigoare:
a) la 20 de zile de la data publică rii în JOUE;
b) la 20 de zile de la data publică rii în MO al
Româ niei;
c) la data comunică rii ei destinatarului.
23. Decizia:
a) se adresează unor destinatari
individualizați, determinabili;
b) se poate adresa și statelor membre;
c) se poate referi la o stare de fapt
concretă .

24. Decizia intră în vigoare:
a) la 20 de zile de la data publică rii în JOUE;
b) la 20 de zile de la data publică rii în MO al
Româ niei;
c) la data comunică rii ei destinatarului..
25. Avizul și recomandarea sunt:
a) acte unionale lipsite de efecte;
b) acte instituționale lipsite de efecte
obligatorii;
111
c) actele ce exprimă o pă rere asupra

unei probleme date.
26. Avizul:
a) poate dobâ ndi putere obligatorie dacă
sunt respectate anumite condiții;
b) instituțiile UE nu sunt obligate să țină
cont de ele;
c) pot fi condiții de admisibilitate în
procedura legislativă .
27. Actele fă ră caracter legislativ:
a) se semnează de președintele
instituției care le-a adoptat;
b) se semnează de președintele PE și
de președintele Consiliului; c) nu se
semnează .
28. Actele legislative adoptate în urma
procedurii de codecizie:
a) se semnează de președintele
instituției care le-a adoptat;
b) se semnează de președintele PE și de
președintele Consiliului;

c) nu se semnează .
29. Regulamentele și directivele:

a) se adresează tuturor statelor
membre;
b) doar statelor expres menționate ca
112
fiind destinatare ale prevederilor

normative; c) se adresează particularilor.
30. Toate actele cu caracter legislativ sau fă ră
caracter legislativ adoptate de că tre
instituțiile UE se comunică direct cetă țenilor
europeni din statele membre.
31. Din categoria izvoarele de drept secundar
putem aminti:
a) instrucțiunile BCE;
b) regulamentele interioare ale
organelor unionale;
c) deciziile adoptate in cadrul PESC.
32. Cutuma:
a) este un obicei constant și general al
subiecților de drept;
b) este o culegere de reguli juridice de
politețe;
c) nu are relevanță la nivel unional.
33. Tradițiile constituționale comune statelor
membre:
a) constituie principiile generale ale
dreptului UE;
b) pot face referire la principiul
dreptului de apă rare;
c) pot face referire la principiul
neretroactivită ții.
113
34. Jurisprudența unională :

a) are efecte doar inter partes;
b) este obligatorie;
c) nu este obligatorie.
35. Convențiile internaționale încheiate de
statele membre cu statele terțe:
a) sunt izvoare complementare ale
dreptului unional;
b) sunt izvoare secundare ale dreptului
unional;
c) sunt izvoare primare ale dreptului
unional.
36. Acordurile încheiate de UE:
a) sunt obligatorii doar pentru
instituțiile
UE;
b) sunt obligatorii doar pentru statele
membre;
c) sunt obligatorii atâ t pentru instituțiile
UE, câ t și pentru statele membre.
37. Convențiile încheiate de UE:
a) nu sunt parte a dreptului unional;
b) devin parte a dreptului unional fă ră a
fi
necesară adoptarea unor acte de
transpunere;
c) devin parte a dreptului unional numai
după preluarea lor în ordinea juridică
comunitară .
114
38. Un tratat internațional cu valențe atâ t

pentru UE dar și pentru statele membre: a)
va fi semnat doar de UE;
b) va fi semnat doar de statele membre
UE;
c) va fi semnat atâ t de UE câ t și de
statele membre.
39. Acordurile încheiate de statele membre cu
state terțe anterior aderă rii la UE: a)
devin nule de drept;
b) dispozițiile Tratatul UE nu aduce
atingere drepturilor și obligațiilor care
rezultă din convențiile încheiate;
c) modifică conținutul dispozițiilor din
convenții în funcție de priorită țile UE.
40. Acordurile încheiate de UE cu state terțe sau
cu organizații internaționale:
a)UE nu poate încheia astfel de acorduri
pentru ca nu deține personalitate juridică ;
b) UE poate acționa în acest sens în
limitele competențelor ce îi revin din tratate;
c) UE are dreptul de a încheia tratate
doar în vederea realiză rii scopurilor
prevă zute în tratate.

Izvoarele dreptului unional
115
Răspuns Răspuns
corect corect
1. ab 21. ac
2. abc 22. ac
3. - 23. abc
4. abc 24. ac
5. a 25. bc
6. b 26. bc
7. a 27. a
8. ab 28. b
9. c 29. a
10. ab 30. F
11. abc 31. abc
12. ab 32. a
13. ac 33. abc
14. ac 34. b
15. a 35. a
16. ac 36. c
17. b 37. b
18. a 38. c
19. bc 39. b
20. bc 40. bc
116
Secțiunea 6. Cetățenia europeană
Toți cetă țenii unei ță ri membre a Uniunii Europene

sunt, automat, și cetă țeni ai UE. Statutul de cetă țean al UE
conferă o serie de drepturi și responsabilită ți suplimentare
importante.
1. Care a fost tratatul care a materializat juridic
conceptul de cetă țenie europeană ? a)
Tratatul de Bruxelles;
c) Tratatul de la Lisabona.
2. Este cetă țean european:
a) orice persoană care are cetă țenia
româ nă ;
b) orice persoană care are cetă țenia unui
stat membru;
c) orice persoană care are cetă țenia unui
stat.
3. Cetă țenia europeană :
a) este o legă tură între un stat și o
persoană fizică ;
b) este o legă tură între o organizație
internațională și o persoană fizică ;
c) nu stabilește nici un fel de legă tură .
a) desființează cetă țenia națională ;
b) înlocuiește cetă țenia națională ;
c) completează cetă țenia națională .
117

5. Cetă țenia națională :
a) este o condiție pentru dobâ ndirea
cetă țeniei europene;
b) nu are nici o relevanță pentru
cetă țenia europeană ;
c) completează cetă țenia europeană .
6. Pentru că UE este o organizație
internațională supranațională :
a) cetă țenia europeană este o cetă țenia
în sens clasic;
b) cetă țenia europeană este o cetă țenie
dedusă din cetă țenia națională a statelor
membre;
c) este un catalog de drepturi pentru
cetă țenii statelor membre UE.
7. Dreptul la liberă circulație și ședere:
a) este un drept ce se aplică pe teritoriul
statelor membre UE;
b) este un drept de care beneficiază
cetă țenii europeni;
c) este un drept de care beneficiază doar
cetă țeni româ ni pe teritoriul statelor
membre.
8. Libera circulație in statele membre UE: a)
este condiționată de activitatea
profesională a cetă țeanului european;
b) este condiționată de obținerea unui
permis de acces în statele membre UE;
118
c) nu se referă doar la circulația forței de

muncă .

9. Dreptul de vot în alegerile locale:
a) este destinat exclusiv cetă țenilor care își
au reședința in statul membru în cauză ; b)
se aplică tuturor cetă țenilor UE;
c) nu este un drept reglementat de legislația
europeană .
10. Dreptul de a fi ales la alegerile locale:
a) este un drept de care beneficiază
orice cetă țean al UE, indiferent de reședința;
b) este un drept de care este un drept de
care beneficiază orice cetă țean al UE, care
are reședința într-un stat membru;
c) nu este un drept reglementat de
legislația europeană .
11. Exercitarea dreptului de vot este
restricționată :
a) de o ședere mai îndelungată ;
b) de o ședere pe durata unui mandat în
cazul dreptului de vot;
c) de o ședere pe durata a două mandate
pentru a obține dreptul de a fi ales.
12. Statele membre:
a) permit resortisanților lor ce își au
reședința în alt stat să își pă streze dreptul la
vot la alegerile naționale pe toată durata
vieții;
119
b) nu permit resortisanților lor ce își au

vot la alegerile naționale;
c) permit resortisanților lor ce își au

vot la alegerile naționale, sub condiția
introducerii unei cereri de înscriere pe listele
electorale.
13. Cetă țenii europeni care au domiciliul sau
reședința în Româ nia:
a) au dreptul de a alege și de a fi aleși în
aceleași condiții ca și cetă țenii româ ni, fă ră
nici un fel de condiții;
b) au dreptul de a alege și de a fi aleși
doar în
Româ nia;
c) au dreptul de a fi aleși în aceleași
condiții ca și cetă țenii româ ni numai în
funcția de primar, consilier local și consilier
județean.
14. Dreptul de vot în alegerile pentru
Parlamentul European:
a) este un drept al orică rui cetă țean al
UE;
b) este un drept al unui cetă țean
european care își are reședința într-un stat
membru; c) este un drept al unui cetă țean
120
european care își are reședința în statul al

că rui resortisant este.
15. Alegerile europarlamentare:
a) se desfă șoară în aceiași zi în toate
statele membre UE;
b) nu se desfă șoară în aceiași zi în toate
statele membre UE;
c) permit votarea dublă sau multiplă .
16. Dreptul la protecție diplomatică și
consulară :

a) un cetă țean european nu poate fi
reprezentat pe teritoriul unui stat terț decâ t
de autorită țile statului a că rui resortisant
este;
b) un cetă țean european poate beneficia
de protecție din partea autorită ților
diplomatice din partea orică rui stat membru
UE, pe teritoriul unui stat terț.
c) acest drept nu este reglementat în
legislația UE.
17. Dreptul la protecție diplomatică și
consulară :
a) este destinat doar persoanelor fizice;
b) este destinat doar persoanelor
juridice;
c) este destinat atâ t persoanelor fizice
câ t și juridice.
121
18. Dreptul de petiționare:

a) nu este un drept reglementat de
legislația
UE;
b) este un drept de care beneficiază doar
cetă țenii din spațiul Schengen;
c) este un drept de care beneficiază
orice cetă țean al UE.
19. Adresarea de petiții este un drept:
a) condiționat de scrierea lor în limba
engleză , franceză sau germană ;
b) care presupune și dreptul de a primi
ră spuns la petiție;
c) este un drept de care beneficiază și
cetă țenii statelor terțe UE.

20. Petițiile cetă țenilor europeni se pot adresa:
a) doar autorită ților naționale;
b) Parlamentului European;
c) doar Ombudsmanului European.
21. Ombudsmanul European:
a) poate primii plâ ngeri din partea
cetă țenilor europeni care își au reședința sau
sediul într-un stat membru UE;
b) poate primii plâ ngeri din partea
orică rei persoane fizice sau juridice care își
are reședința sau sediul într-un stat membru
UE; c) investighează plâ ngerile ce privesc
122
administrarea defectuoasă în activitatea

instituțiilor UE.
22. Orice persoană fizică sau juridică rezidentă
în UE:
a) are drept de acces la documentele
Parlamentului European;
b) are drept de acces la documentele
Consiliului;
c) are drept de acces la documentele
Comisiei.
23. Dreptul de acces la documentele unei
instituții europene este reglementat de: a)
Tratatul de la Lisabona;
b) Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii
Europene;
c) Regulamentul propriu de organizare
și funcționare.
24. Drepturile cetă țenilor europeni:

a) sunt aplicabile în mod direct în
instanțe;
b) sunt aplicabile doar pe orizontală
(între persoane);
c) sunt aplicabile doar pe verticală (între
persoane și stat).
25. Inițiativa cetă țenească europeană :
a) este un drept ce aparține doar
123
cetă țenilor din spațiul Schengen;

b) este un drept ce aparține doar
cetă țenilor din Zona EURO;
c) este un drept ce aparține unui numă r
de cel puțin un milion de cetă țeni ai UE.
26. Inițiativa cetă țenească europeană se va
adresa:
a) Comisiei Europene;
b) Parlamentului European;
c) Curții de Justiție a UE.
27. Drepturile individuale ale
cetă țenilor europeni sunt consacrate
în: a) Tratatul de la Lisabona;
b) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene;
c) legislația națională .
28. Statele membre:
a) nu sunt obligate să respecte
drepturile cetă țenilor europeni.
b) pot fi sancționate dacă nu respectă
drepturile cetă țenilor europeni;
c) nu au competențe în materia
cetă țeniei europene, acesta fiind un domeniu
dat în

competența exclusivă a UE.
124

a) se dobâ ndește la cerere;
b) este conferită direct fiecă rui cetă țean
al
UE;
c) pentru cetă țenii Europei este una și
aceiași cu cetă țenia națională .
a) se obține în urma unei evaluă ri
specifice;
b) se obține în urma unei perioade de
ședere îndelungată pe teritoriul unui stat
membru
UE;
c) se obține în urma unui test de
competență lingvistică .
31. Libera circulaţie a serviciilor este definită ca:
a) posibilitatea orică rui prestator de servicii
de a efectua servicii ce intră în obiectul să u
de activitate;
b) posibilitatea de a presta servicii că tre
instituţiile Uniunii Europene de că tre orice
agent economic ;
c) dreptul de a oferi servicii pe teritoriul
orică rui stat membru, plecâ nd de la un sediu
principal sau secundar aflat pe teritoriul
Uniunii Europene.
32. Libera circulaţie a capitalurilor vizează :
a) plasarea şi investirea sumelor în
125
cauză ;
b) plata serviciilor şi mă rfurilor cu
ocazia deplasă rilor cu trecerea frontierelor
interne ale Uniunii;

c) deplasarea de capital care corespunde
unei obligaţii de plată decurgâ nd dintr-o
tranzacţie.
33. Carta Drepturilor Fundamentale ale UE: a)
nu are forță juridică obligatorie;
b) are forță obligatorie doar pentru
statele semnatare a Convenției europene
pentru apă rarea drepturilor omului;
c) are forță juridică obligatorie.
34. Este instrument al UE de protecție a
drepturilor fundamentele:
a)acțiunile în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor;
b) Agenția pentru Drepturi Fundamentale a
Uniunii Europene;
c) mecanismul de cooperare și verificare.
35. Care sunt instituțiile implicate în protecția a
drepturilor cetă țenilor europeni?
a) Curtea Europeana de Justiție,
Tribunalul si
Curtea Europeana a Drepturilor Omului;
b) Curtea de Conturi si Curtea
Europeana a
126
Drepturilor Omului;
c) Judecatoria, Curtea de Apel și Curtea
Europeană de Justiție.
36. Ce simbolizează , la modul ideal, cetă țenia
europeană ?
a) comuniunea de scopuri și de mijloace
care există între popoarele statelor membre
ale
Uniunii Europene;
b) cetă țenia tuturor persoanelor care
locuiesc pe teritoriul Europei;
c. cetă țenia naționala la nivel european.
37. De cine este reglementată cetă țenia
europeană ?
a) de dreptul național al statelor europene;
b) de dreptul național al statelor membre ale
Uniunii Europene;
c) de dreptul Uniunii Europene.
38. La ce drepturi se referă Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene în
capitolul referitor la cetă țenie? a) la
dreptul la viața;
b) la dreptul la muncă ;
c) la dreptul la bună administrare.
39. Cine poate sesiza Ombudsmanul European?
a) numai Parlamentul sau Comisia
Europeană ;
b) Curtea Europeană a Drepturilor
127
Omului;
c) orice cetă țean european și orice
persoană fizică sau juridică cu reședința sau
cu sediul social într-unul din statele membre
ale UE.
40. La ce drepturi se referă Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene în capitolul
referitor la cetă țenie?
a) la dreptul de a participa la întruniri;
b) la dreptul la protecție diplomatică și
consulară ;
c) la dreptul la grevă .

Cetățenia europeană
Răspuns Răspuns
corect corect
1. b 21. bc
2. ab 22. abc
3. b 23. c
4. c 24. a
5. a 25. c
6. bc 26. a
7. ab 27. ab
8. c 28. b
9. b 29. b
128
10. b 30. -
11. abc 31. c
12. c 32. a
13. c 33. c
14. ab 34. abc
15. b 35. a
16. b 36. a
17. c 37. c
18. c 38. c
19. bc 39. c
20. b 40. b
Secțiunea 7. Anexe utile în procesul de învățare și fixare

a cunoștințelor
Secțiunea 7.1. Cele mai importante organizații

internaționale
7.1. ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE
1.1 Procesul de constituire. Ideea constituirii unei

organizații internaționale, care să favorizeze colaborarea
dintre state în scop menținerii pă cii, poate fi identificată în
seria de conferințe diplomatice internaționale, ce au avut loc
spre sfâ rșitul secolului al XIX-lea, dar și prima parte a
secolului XX.
129
Denumirea de „Națiuni Unite” aparține președintelui

Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, și a fost
folosită pentru prima dată în „Declarația Națiunilor Unite”,
din 1 ianuarie 1942, prin care reprezentanții a 26 de națiuni
angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor
Axei.
Decembrie 1943 reprezintă un moment important în
definirea scopurilor și structurilor ce urmau să consolideze
viitoare organizație mondială , mai exact Conferința la nivel
înalt de la Teheran, în cadrul că reia președintele Statelor
Unite - F. D. Roosevelt, a prezentat planul american privind
crearea unei organizații globale. În procesul de constituire
organizației, care era privită ca o organizare postbelică a
lumii, au existat momente importante, dintre care amintim:
✓ Semnarea Declarației Puterilor Aliate, în data
de 12 iunie 1941, la Londra.1
✓ Semnarea „Cartei Atlantice”, la data de 14
august 1941.2
✓ Semnarea Declarației Națiunilor Unite, ce a
avut loc la Washington în data de 1 ianuarie 1942.
Conferința de la San Francisco2, la care au participat
reprezentanți a 50 de state, a debutat în data de 25 aprilie
1 Semnatarii declarației: „singura bază adevărată pentru o pace

trainică este voința de cooperare a popoarelor libere, într-o lume în
care, despovărați de amenințarea presiunii, toți pot să se bucure de
securitatea economică și socială.” 2 Potrivit concepției președintelui
SUA, Franklin Roosevelt și primului-ministru al Marii Britanii,
Winston Churchill, urmau să fie așezate relațiile dintre state, „după
distrugerea finală a tiraniei naziste și că toate națiunile să „abandoneze
folosirea forței”.
2 Denumirea oficială a fost „Conferința Națiunilor Unite privind Organizația
Internațională ”.
130
1945 și a durat două luni, perioadă în care a fost elaborată

Carta ONU. 3
Textul Cartei, ce este structurat în 19 capitole li ce cuprinde
111 articole, a fost aprobat în unanimitate în sesiunea
plenară a Conferinței, la 25 iunie 1945. A doua zi a avut loc
ceremonia semnă rii. Carta a intrat în vigoare patru luni mai
tâ rziu, la 24 octombrie, atunci câ nd membrii permanenți ai
Consiliului de Securitate și majoritatea celorlalte state
semnatare au depus instrumentele de ratificare.5
1.2 Obiectivele, principiile și rolul ONU

Scopurile pentru care a fost creată Organizația Națiunilor
Unite și pentru realizarea că rora acționează statele membre
și organizația ca atare sunt înscrise în primul articol al
Cartei.
Menținerea pă cii și securită ții internaționale este catalogat
ca cel mai important scop al Organizației, fiind și primul
articol al Cartei. Același articol, în alin. 1, indică și mijloacele
necesare realiză rii acestui obiectiv:
a) mă suri colective pentru prevenirea și înlă turarea
amenință rilor împotriva pă cii și pentru reprimarea actelor
de agresiune sau a altor încă lcă ri ale pă cii;
b) aplanarea și soluționarea diferendelor sau a situaților
cu caracter internațional, care pot duce la o încă lcare a pă cii,
prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile
justiției și dreptului internațional.
3 http://www.un.org/en/sections/history/history-united-nations/i
ndex.html 5 Raluca Miga-Beșteliu, op. cit., p. 148, 152, 153, 155.
131
În alte capitole ale Cartei sunt ară tate instrumentele și

metodele realiză rii obiectivului menținerii pă cii și securită ții
naționale, competențele în această materie revenind
principalelor organe ale ONU, la fel și obligațiile ce revin
statelor în acest domeniu.
În al doilea râ nd, după menținerea pă cii și a securită ții
naționale, Carta subliniază , ca scop al Organizației realizarea
cooperă rii internaționale în domeniul economic și social.
Pentru atingerea acestui obiectiv, Carta conține prevederi
exacte privind atribuțiile organelor sau organizațiilor din
sistemul să u în sarcina că rora revine realizarea acestui
obiectiv. Astfel, potrivit articolelor incluse în capitolul X,
reiese faptul că principalul organ desemnat de Cartă pentru
înfă ptuirea cooperă rii internaționale în domeniul economic
și social este Consiliul Economic și Social
(ECOSOC). Acest organ acționează sub îndrumarea Adună rii
Generale, prin consultă ri și recomandă ri, coordonează
activitatea instituțiilor specializate din sistemul ONU, poate
finanța organe subsidiare proprii, poate intra în raporturi de
consultanță cu organizații internaționale neguvernamentale
de profil.
Un al treilea obiectiv al ONU, menționat în art. 1 al Cartei,
Face referire la realizarea cooperă rii internaționale pentru
promovarea și încurajarea respectă rii drepturilor omului și
libertă ților fundamentale pentru toți, fă ră deosebire de rasă ,
sex, limbă sau religie. Principalele responsabilită ți pentru
promovarea drepturilor omului sunt încredințate Adună rii
Generale și Consiliului Economic și Social. Printre atribuțiile
acestuia se numă ră posibilitatea înființă rii unor comisii
pentru promovarea drepturilor omului și este împuternicit
132
să facă recomandă ri și să pregă tească proiecte de convenții

în acest domeniu.
Art. 1 al Cartei, menționează un alt obiectiv al
națiunilor unite, care constă în dezvoltarea de relații
prietenești între națiuni. În acest caz, spre deosebire de
scopurile mai sus menționate, Carta nu precizează mijloacele
de implementare a acestui obiectiv.
Luarea de mă suri potrivite pentru consolidarea pă cii
mondiale, practicarea toleranței și conviețuirea împreună ca
bun vecini, acționarea organizației ca centru de armonizare
a eforturilor națiunilor pentru realizarea scopurilor Cartei,
sunt alte obiective ce sunt cuprinse în conținutul acesteia.4
Carta stabilește un set de principii în baza că rora vor
acționa, pentru îndeplinirea scopurilor consacrate, atâ t
Organizația, câ t și statele membre. Din momentul ratifică rii,
principiile reprezintă pentru orice stat membru al ONU,
obligații fundamentale, un corp omogen de norme generale

de conduită , avâ nd ca obiectiv garantarea pă cii mondiale,
scop final al Organizației Națiunilor Unite.
Principiile cuprinse în Carta ONU, sunt constituite
într-un corp de norme fundamentale, în temeiul că rora se
reglementează și funcționarea ONU. Acest set de norme,
împreună cu scopurile Organizației, exprimă esența filosofiei
politice a autorilor Cartei în momentul redactă rii ei.
Aceste norme, așa cum apar în Cartă , nu sunt în toate
cazurile suficient de explicate iar, în legă tură cu anumite
reglementă ri nu sunt menționate mijloacele punerii lor în
aplicare. În acest scop, începâ nd cu anul 1962, Adunarea
4 Ibidem, p. 156-158.
133
Generală a ONU a început un proces de codificare a

principiilor ce guvernează raporturile dintre state. Primele
documente în acest sens sunt rezoluțiile 1815 și 2625.
Prima rezoluție enumeră cele șapte principii ce
trebuie să guverneze raporturile interstatale:
1) Nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța;
2) Soluționarea pașnică a
diferendelor internaționale;
3) Neamestecul în treburile interne ale altor state;
4) Îndatorirea statelor de a coopera între ele;
5) Dreptul popoarelor la autodeterminare;
6) Egalitatea suverană a statelor;
7) Îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor
internaționale.
Cea de-a doua rezoluție, care cuprinde „Declarația
referitoare la principiile dreptului internațional privind
relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în
conformitate cu Carta ONU”, urmă rește și revalorizarea
principiilor Cartei în lumina marilor schimbă ri de ordin
politic, social sau și din domeniul științei, ce au avut loc în
lume după adoptarea Cartei. 5
ONU își îndeplinește rolul să u, acționâ nd pe trei niveluri:
- la nivel global – acțiuni organizate de Adunarea
Generală și de organele ei;
- la nivel regional – acțiuni organizate de comisiile
economice regionale;
- la nivel sectorial – acțiuni organizate de instituțiile
specializate ale ONU.6
5 Ibidem, p. 159, 160.
134
1.3 Membrii | Aderare | Pierderea calității de membru.

Dobâ ndirea calită ții de membru al ONU s-a realizat
prin două că i: fie prin participarea la elaborarea actului
constitutiv și prin aderare. Astfel că , s-a ajuns la stabilirea a
două categorii de membri: membrii originari și membrii
admiși.
1. Membrii originari. Această categorie include 51 de
state, acestea participâ nd la Conferința de la San Francisco,
unde s-a redactat Carta ONU, ori care au semnat în 1942,
Declarația Națiunilor Unite. Interesant este că la Conferința
de la San Francisco au participat 50 de state, la care a fost
adă ugată Polonia care, deși nu a participat la Conferință , a
fost inclusă în categoria membrilor fondatori ai ONU, în baza
semnă rii Declarației mai sus menționate din 1942. India și
Filipine au fost incluse și ele în lista membrilor originari,
deși transferul de suveranitate de la puterile coloniale că tre
aceste entită ți s-a fă cut abia mai tâ rziu. De asemenea,
Ucraina și Bielorusia au fost considerate membri fondatori ai

ONU, cu toate că nu îndeplineau condiția statalită ți.
2. Membrii admiși. De la crearea ONU pâ nă în prezent,
numă rul statelor care au aderat este de 142. Împreuna cu
membrii originari, numă rul total al membrilor ONU a ajuns
astfel în prezent la 1937.
3. Aderarea. Potrivit art. 4, alin. 1 al Cartei, toate statele
„iubitoare de pace”, care ”acceptă obligațiile și sunt capabile
să le îndeplinească ”, pot deveni membri ai Națiunilor Unite.
6 Constantin Petre, Organizații Internaționale, Editura ASE, București, 2007, p.

227.
7 https://www.un.org – accesat în data de 02.04.2019
135
Orice țară care dorește să devină membru ONU, trebuie să

adreseze o cerere că tre Consiliul de Securitate, însoțită de o
declarație că acceptă obligațiile înscrise în Cartă . Alineatul 2
al aceluiași articol, menționează că admiterea ca membru al
ONU, „se face printr-o hotă râ re a Adună rii Generale, la
recomandarea Consiliului de Securitate.”
4. Pierderea calității de membru. În principiu,
exceptâ nd situația dizolvă rii organizației sau dispariției unui
stat membru, pierderea calită ții are loc ca urmare a
retragerii voluntare, excluderii sau suspendă rii temporare.8
1.4 Structurile ONU
Art. 7, alin. 1 al Cartei Națiunilor Unite, menționează șase
organe principale ale Națiunilor Unite:
- Adunarea Generală
- Consiliul de Securitate
- Consiliul Economic și Social
- Consiliul de Tutelă
- Curtea Internațională de Justiție
- Secretariatul
8 Raluca Miga-Beșteliu, op. cit, p. 161 – 163
136
Cele șase organe enumerate, deși calificate toate ca

principale, se află , totuși, din punctul de vedere al
independenței și puterii pe care o exercită , în situații
diferite.9 Adunarea Generală , în care sunt reprezentate toate
statele membre, ca entită ți egale, este organul care dispune
de cele mai largi competențe. Aceasta se află pe o poziție
centrală în cadrul organizației, și asta datorită
competențelor sale administrative și financiare, pe lâ ngă
funcțiile și puterile sale politice conferite de Cartă . De
asemenea, Carta oferă Adună rii Generale și un rol în
stabilirea compoziției altor organe. Spre exemplu, două din
organele principale ale ONU, și anume Consiliul Economic și
Social (ECOSOC) și Consiliul de Tutelă , se află sub autoritatea
Adună rii Generale. În timp ce activită țile ECOSOC s-au extins
continuu, el coordonâ nd o rețea de alte organe și organizații,
funcțiile Consiliului de Tutelă s-au diminuat, pe mă sura
dispariției obiectului să u de activitate, în urma decoloniză rii.
Pe de altă parte, competențele Consiliului de Securitate în
menținerea pă cii și securită ții internaționale sunt exceptate
de orice intervenție din partea altor organe ONU, inclusiv
Adunarea Generală .
Ceea ce aduce nou Carta, în privința sistemului de organe al
ONU, este posibilitatea creă rii de organe subsidiare, limitată
doar de cerința unui motiv temeinic. S-a deschis astfel calea
dezvoltă rii instituționale a sistemului Națiunilor Unite, a
că rui extindere nu a fost prevă zută de autorii Cartei. Astfel,
posibilitatea de a crea organe subsidiare aparține tuturor
9 Ibidem, p. 167.
137
organelor principale ale ONU. Aceste organe subsidiare

poartă de cele mai multe ori denumirea de „comisii”,
„comitete” ori „subcomisii”. Ele trebuie să fie mandatate de
organul principal să exercite numai competențe impuse de
funcționarea organizației. Din acest punct de vedere,
organele subsidiare se disting de instituțiile specializate din
sistemul ONU, ale că ror competențe sunt stabilite prin actele
lor constitutive.10
1.4.1 Adunarea Generală

Dintre cele șase organe principale ale ONU, Adunarea
Generală , prin competențele și funcțiile atribuite de Cartă ,
apare ca fiind organul care și-a adus cea mai importantă
contribuție în a conferi ONU calitatea de centru de
armonizare a acțiunilor statelor pentru atingerea scopurilor
comune proclamate de Cartă . Odată cu trecerea timpului,
Adunarea Generală a dobâ ndit, din ce în ce mai mult, o
poziție de supraveghere generală a activită ților Organizației.
Alcătuire. Conform art. 9 al Cartei, Adunarea Generală se
compune din toți membrii Națiunilor Unite. Carta limitează
numă rul reprezentanților statelor în cadrul Adună rii la cel
mult cinci. Aceștia, precum și supleanții lor pot fi aleși în
organele subsidiare ale Adună rii, în calitate de președinte,
vicepreședinte sau raportor. Înainte cu o să ptă mâ nă de
deschiderea sesiunii Adună rii Generale, o listă ce cuprinde
toți membrii delegației, trebuie comunicată Secretarului
10 Ibidem, p. 168.
138
General. După deschiderea acesteia, la propunerea

președintelui Adună rii, se numește o Comisie de verificare a
deplinelor puteri formată din 9 membri, a că rui rol constă în
stabilirea puterilor depline ce revin fiecă rei delegații.11
Funcții și competențe. Competențele de ansamblu

ale Adună rii Generale sunt precizate în art. 10 al Cartei,
potrivit că ruia „Adunarea Generală poate discuta orice
chestiuni sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte, sau
se referă la puterile și funcțiile vreunuia din organele
prevă zute de Cartă ...” și poate face „recomandă ri Membrilor
Națiunilor Unite sau Consiliului de Securitate ori Membrilor
Organizației, în orice asemenea chestiuni sau cauze. Reiese
astfel că puterile și funcțiile Adună rii Generale se extind la
toate domeniile ce țin de competența ONU. Dintre
competențele privind funcționarea Organizației, pentru care
Adunarea Generală este abilitată să acționeze singură ,
amintim:
- Alegerea metodelor de organizare a propriilor lucră ri.
- Desemnarea membrilor altor organe ale ONU.
- Gestionarea resurselor financiare ale Organizației.
Există o serie de atribuții pe care Adunarea Generală
trebuie să le exercite împreuna cu Consiliul de Securitate,
deoarece anumite competențe ale Adună rii Generale, în
calitatea sa de organ plenar al ONU, nu se pot realiza decâ t
printr-o acțiune bazată pe comunicarea cu Consiliul de
Securitate, acesta avâ nd un rol de organ permanent. Spre
11 Ibidem, p. 169.
139
exemplu, admiterea de noi membri impune recomandarea

Consiliului de
Securitate12, ori în cazul alegerii Secretariatului General,
decizia Adună rii Generale este condiționată de o
recomandare pozitivă a Consiliului.
Dinte domeniile în care exercitarea competențelor Adună rii
Generale se materializează în reguli de conduită cu impact
asupra întregii comunită ți internaționale se include și cel al
drepturilor omului.13
În afara funcțiilor privind viața organizației și a celor
referitoare la scopurile și principiile Cartei, Adunarea
Generală are competențe și în domeniul menținerii pă cii și
securită ții internaționale.
În general, potrivit Cartei ONU, neînțelegerile în
soluționarea că rora intervine ONU pot fi reglementate pe
două că i: prin mijloace pașnice sau prin constrâ ngere. Prin
Cartă , Adunarea Generală are numai atribuții legate de
soluționarea pașnică , folosirea constrâ ngerii revenind în
sarcina Consiliului de Securitate. Astfel, Adunarea Generală
poate discuta orice probleme referitoare la menținerea pă cii
și securită ții internaționale și, în legă tură cu aceste
probleme, poate face recomandă ri, fie statului sau statelor
interesate, fie Consiliului de Securitate.16
Organizarea lucrărilor. Adunarea Generală , organul plenar
al ONU, se întrunește o dată pe an, în sesiuni ordinare, care
12 Art. 4 al Cartei
13 Raluca Miga-Beșteliu, op. cit, p.
171, 174. 16 Ibidem, p. 177
140
se deschid la sediul din New York al Organizației, în a treia zi

de marți a lunii septembrie și durează pâ nă la mijlocul lunii
decembrie. La începutul fiecă rei sesiuni, Adunarea stabilește
durata ei, și poate decide, în cazul unei agende încă rcate,
prelungirea sesiunii în anul calendaristic urmă tor. Adunarea
se poate întruni și în sesiuni extraordinare, atunci câ nd
împrejurimile o cer. Convocarea unei sesiuni extraordinare
se face de că tre Secretarul General, la cererea Consiliului de
Securitate, ori a majorită ții statelor membre.
La începutul fiecă rei sesiuni anuale, Adunarea alege

un Președinte al sesiunii, 21 Vicepreședinți, ca și Președinții
celor șapte Comitete plenare ale Adună rii Generale și
Președintele Comitetului de verificare a deplinelor puteri.
Aceștia formează Biroul adună rii.
După alegerea Biroului adună rii, se procedează la adoptarea
ordinii de zi. Datorită numă rului ridicat al punctelor înscrise
pe ordinea de zi, Adunarea Generală distribuie, pentru
dezbatere, peste 75% din acestea între cele șapte Comitete
plenare, în funcție de natura problemelor de care se ocupă
fiecare comitet:
- Primul Comitet examinează problemele dezarmă rii și
securită ții internaționale;
- Comitetul Politic Special se ocupă de alte probleme
politice, care nu intră în competența Primului
Comitet;
- Al doilea Comitet are în competență problemele
economice și financiare;
141
- Al treilea Comitet dezbate problemele sociale,

culturale și umanitare;
- Al patrulea Comitet este responsabil cu problemele
decoloniză rii;
- Al cincilea Comitet se ocupă de probleme
administrative și bugetare;
- Cel de-al șaselea Comitet dezbate probleme juridice.
Fiecare stat membru ONU are dreptul de a fi
reprezentat în fiecare dintre cele șapte Comitete
plenare ale Adună rii Generale. 14
Adoptarea hotărârilor. Conform art. 18, alin. 1 al Cartei,
„Fiecare membru al Adună rii Generale dispune de un vot”. În
ceea ce privește aplicarea regulii majorită ții, Carta stabilește
o distincție între „chestiunile importante” și „alte chestiuni”.
Fac parte din sfera chestiunilor importante, conform art. 18,
alin. 2 al Cartei, urmă toarele:
- recomandă rile referitoare la menținerea pă cii și
securită ții internaționale;
- compunerea organizației și calitatea de membru ONU
(admiterea de noi membrii, suspendarea drepturilor
sau excluderea);
- compunerea organelor principale ale organizației
(alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului de
Securitate, alegerea membrilor Consiliului Economic și
Social și ai Consiliului de Tutelă );
- funcționarea regimului de tutelă
14 Ibidem, p. 179-181.
142
- bugetul organizației. 15
1.4.2 Consiliul de Securitate

Autorii Cartei au oferit Consiliului de Securitate un loc
special în sistemul instituțional al organizației, ca organ cu
compunere restrâ nsă , învestit cu ră spunderea principală în
menținerea pă cii și securită ții internaționale. Pentru a
realiza această ră spundere, Carta conferă Consiliului de
Securitate puteri speciale de decizie și acțiune în prevenirea
și rezolvarea conflictelor internaționale, iar statele membre
ONU „acceptă să execute hotă râ rile Consiliului de
securitate”.16
Compunere. Conform Cartei, Consiliul de Securitate
cuprinde două categorii de membri:
permanenți și nepermanenți.
15 Ibidem, p. 182.
16 Art. 25 al Cartei.
143
Inițial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci

membri permanenți17 și șase membri nepermanenți. După
anul 1965, numă rul membrilor s-a mă rit, Consiliul fiind
compus din cincisprezece membri.
Membrii nepermanenți ai Consiliului sunt aleși de Adunarea
Generală pe perioade de câ te doi ani, în fiecare an fiind aleși
câ te cinci dintre ei. Există două criterii, prevă zute de
dispozițiile Cartei, care stau la baza alegerii membrilor
nepermanenți:
1) Contribuția statelor respective la menținerea pă cii și
securită ții internaționale și a celorlalte obiective ale
organizației;
2) O repartiție geografică echitabilă . 18
Același stat nu poate fi ales pentru două mandate
consecutive, în calitate de membru nepermanent al
Consiliului de Securitate.19
Funcționare. Consiliul de Securitate este un organ cu
funcționare permanentă . El este astfel organizat încâ t să se
poată întruni ori de câ te ori împrejură rile internaționale o
impun. Pentru realizarea acestui lucru, fiecare stat membru
desemnează câ te un reprezentant permanent la sediul
organizației.
17 Republica China, Franța, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul

Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii.
18 Pentru îndeplinirea acestui criteriu, distribuția celor zece membri
nepermanenți se realizează astfel: 5 locuri pentru ță ri din Africa și
Asia, 2 locuri pentru America de Sud, 2 locuri pentru Europa
Occidentală și 1 loc pentru Europa de Est.
19 Ibidem, p. 183, 184.
144
Președinția lucră rilor se asigură prin rotație, pe o perioadă

de o lună , de că tre reprezentantul fiecă rui stat
membru al Consiliului ( în ordinea alfabetului în limba

engleză ).
Consiliul se convoacă de că tre Președintele în funcție, atunci
câ nd este sesizat, printr-o cerere, de că tre:
1) orice stat membru ONU;
2) Adunarea Generală
3) Secretarul general al ONU;
4) un stat care nu este membru ONU, cu condiția ca
acesta să fie parte la conflictul ce-l supune dezbaterii
Consiliului și să declare ca va accepta obligațiile de
reglementare pașnică prevă zute de Cartă .20
Competențe. În temeiul art. 27 al Cartei, care conferă
Consiliului de Securitate ră spunderea principală în
menținerea pă cii și securită ții internaționale, competențele
acestuia urmă resc să prevină izbucnirea unor conflicte, să
intervină , dacă este cazul, pentru a le pune capă t și, în
general, să dezamorseze crizele internaționale.
Carta ONU mai conferă Consiliului de Securitate o serie de
atribuții legate de funcționarea în ansamblu a organizației.
Astfel, ală turi de Adunarea Generală , alte organe ONU și
instituțiile specializate, Consiliul poate solicita Curții
Internaționale de Justiție avize consultative și poate
interveni, în cazul în care un stat, parte la un diferend
20 Ibidem, p. 185.
145
soluționat de Curte, refuză punerea în aplicare a hotă râ rii

acesteia. Consiliul participă , de asemenea, la alegerea celor
cincisprezece judecă tori ai Curții Internaționale de Justiție, la
alegerea Secretarului General, precum și în admiterea de noi
membri, excluderea din organizație sau suspendarea
drepturilor și privilegiilor calită ții de membru, acestea fiind
competențe referitoare la structura și funcționarea ONU.
În domeniul soluționă rii pașnice a diferendelor,

Consiliul poate:
a) să invite pă rțile la un diferend să îl soluționeze
printr-
unul din mijloacele prevă zute la art. 33 („tratative, anchetă ,
mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară , ori prin alte
mijloace pașnice, la alegerea lor”).
b) să dispună o anchetă asupra unui diferend sau
unei situații care ar putea duce la dezacorduri
internaționale sau ar putea da naștere unui conflict.
c) să recomande pă rților la un diferend,
procedura sau metoda de soluționare, ținâ nd cont de
natura diferendului, ori la cererea acestora, să le
recomande soluții concrete.
În cazurile în care Consiliul constată existența unor situații
pe care le califică drept: 1) o amenințare împotriva pă cii; 2)
o încă lcare a pă cii; 3) un act de agresiune, acest organ ONU,
în temeiul dispozițiilor Capitolului VII al Cartei, este
autorizat să adopte rezoluții cu valoare obligatorie, prin care
146
dispune mă suri, putâ nd recurge chiar și la utilizarea forței

armate.21
1.4.3 Consiliul Economic și Social (ECOSOC)

Potrivit Cartei, Consiliul Economic și Social este cel de al
treilea organ principal al ONU, care, sub autoritatea Adună rii
Generale, coordonează activită țile economice și sociale
desfă șurate în sistemul Națiunilor Unite.
Compunere. Spre deosebire de celelalte organe ale ONU,
ECOSOC este un organ cu compunere restrâ nsă . La început,
acesta cuprindea doar 18 membri. În urma celor două
amendamente succesive aduse Cartei, în 1965 și 1973,
numă rul membrilor ECOSOC a crescut la 27 și, ulterior, la 54.
În fiecare an Adunarea Generală alege 18 state ca membre

ECOSOC pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea
realegerii imediate. Carta nu indică criterii pentru alegerea
membrilor ECOSOC, însă , în practică , membrii permanenți ai
Consiliului de Securitate sunt realeși automat, la expirarea
fiecă rui mandat. Pentru celelalte locuri, alegerea membrilor
este realizată pe baza principiului repartiției geografice
echitabile, fiecare continent avâ nd un anumit numă r de
locuri rezervate. Statele nemembre ECOSOC, care prezintă
interes pentru o anumită problemă , pot participa la reuniuni,
dar fă ră drept de vot.
Funcționare. În principiu, ECOSOC desfă șoară anual, o
sesiune principală , care are loc, alternativ, la New York și
Geneva, pe o durată de aproximativ 4-5 să ptă mâ ni. La
21 Ibidem, p. 187-191.
147
lucră rile sesiunii principale, care dezbate probleme

economice și sociale majore, statele sunt reprezentate prin
intermediul miniștrilor sau înalților funcționari.
Desfă șurarea lucră rilor în sesiunile ECOSOC urmează
propriile reguli de procedură . Toate deciziile se adoptă cu
majoritatea simplă de voturi a membrilor prezenți și votanți,
fiecare stat membru dispunâ nd de un vot.
Competențe. Prin acest organ se realizează implicarea ONU
în domeniile economic, social, cultural, al educației și al
să nă tă ții publice, precum și în domeniul ocrotirii drepturilor
omului și libertă ților fundamentale. ECOSOC reprezintă , în
primul râ nd, un forum central de dezbateri a problemelor
economice și sociale globale și de formulare a unor politici și
recomandă ri în aceste domenii, adresate statelor membre și
organelor ONU sau instituțiilor specializate din sistemul
Națiunilor Unite. În acest scop, ECOSOC inițiază studii,
pregă tește rapoarte și prezintă recomandă ri, convoacă
conferințe internaționale și pregă tește proiecte de convenții
în toate domeniile aflate în competența sa. O dimensiune
importantă a activită ții ECOSOC o reprezintă promovarea
respectă rii drepturilor omului și libertă ților fundamentale.
Pentru îndeplinirea acestor funcții, Consiliul Economic și
Social are dreptul de a înființa organe
subsidiare, temporare sau permanente. 22
1.4.4 Consiliul de Tutelă

La sfâ rșitul celui de-al doilea ră zboi mondial, autorii Cartei
stabilesc două regimuri juridice, pentru popoarele care nu
22 Ibidem, p. 194.
148
reușiseră să atingă un grad deplin de autoguvernare. Marii

majorită ți a acestor teritorii, 72 la numă r în anul 1946, urma
să li se aplice dispozițiile cap. XI al Cartei, care prevedeau
faptul că puterile administrative recunoșteau principiul că
interesele locuitorilor acestor teritorii, și acceptau obligația
de a dezvolta capacitatea de autoguvernare. În acest fel, 9
state au devenit independente și membre cu drepturi
depline ale ONU.
Un numă r de 11 teritorii au fost plasate sub regimul de
tutelă reglementat de dispozițiile cap. XII al Cartei.
Obiectul de bază al sistemului de tutelă instituit de Carta
ONU consta în promovarea progresului politic, economic și
social al teritoriilor de sub tutelă și evoluția lor progresivă
spre autoguvernare sau independență . Pentru atingerea
acestui obiectiv, Carta prevede încheierea unor acorduri
individuale de tutelă care să indice condițiile în care
teritoriul urma să fie administrat, câ t și autoritatea care să
asigure administrarea. Se crea astfel un sistem convențional
tripartit, cu participarea teritoriului sub tutelă ,
statul administrat și ONU, aceasta din urmă fiind

responsabilă cu asigurarea controlului. Acest control era
exercitat prin Consiliul de Tutelă , sub autoritatea Adună rii
Generale.
După anul 1993, sistemul de tutelă instituit de Cartă nu se
mai aplică nici unui teritoriu, iar Consiliul de Tutelă a decis
să se întâ lnească „dacă și atunci câ nd împrejură rile o vor
impune”.23
23 Ibidem, p. 196.
149
1.4.5 Curtea Internațională de Justiție

Potrivit art. 92 al Cartei, Curtea Internațională de Justiție
este „organul judiciar principal al Națiunilor Unite”.
Compunere. CIJ este un organ cu caracter restrâ ns. Fiind un
organ judiciar, ea nu este compusă , ca în cazul altor organe
principale ale ONU, din reprezentanți ai statelor, ci „dintr-un
corp de judecă tori independenți”. Aceștia sunt aleși
indiferent de cetă țenia lor, dintre persoanele cu înalte funcții
judiciare ori sunt juriști cu o competență recunoscută în
materie de drept internațional. Curtea este formată din 15
judecă tori, aleși de Adunarea Generală și Consiliul de
Securitate, fiecare dintre aceste organe votâ nd în mod
independent. Sunt considerați aleși, pentru o perioadă de 9
ani, cu posibilitatea realegerii, candidații care întrunesc atâ t
votul Adună rii Generale, câ t și cel al Consiliului de Securitate.
Deși judecă torii sunt aleși pe baza califică rii lor, se
urmă rește ca cei 15 membri ai Curții să reprezinte „marile
forme de civilizație„ și „principalele sisteme juridice ale
lumii”. De asemenea, nici un stat nu poate avea di naționali
ca judecă tori ai Curții.
Competență. Potrivit art. 36 al Carei, „în competența Curții

intră toate cauzele pe care i le supun pă rțile, adică statele,
precum și toate chestiunile prevă zute în Carta Națiunilor
Unite sau în tratatele ori convențiile în vigoare”. Curtea
poate fi sesizată cu probleme de ordin juridic, exercitâ nd
două competențe diferite. Prima, competența contencioasă ,
150
în baza că reia Curtea este în serviciul statelor și cea de-a

doua, competența consultativă , prin care CIJ este în slujba
întregului sistem al Națiunilor Unite.
Funcționare. La fiecare trei ani Curtea alege un birou
compus dintr-un președinte și doi vicepreședinți. În
judecarea cauzelor supuse soluționă rii sale, Curtea se
întrunește în sesiune plenară . Curtea este asistată de Grefă ,
condusă de un grefier ales de Curte pentru o perioadă de
șapte ani.27
1.4.6 Secretariatul
Ultimul organ principal al ONU, menționat de art. 7 al Cartei,
este Secretariatul. Acesta este compus din Secretarul General
și personalul necesar Organizației.
Secretarul General. Secretarul General al ONU este ales de
Adunarea Generală , la propunerea Consiliului de Securitate,
pentru un mandat de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii, o
singură dată . Pentru statele cu statut de membri permanenți
ai Consiliului de Securitate, s-a impus practica abținerii de a
prezenta candidați pentru acest post.
Atribuțiile Secretarului General al ONU privesc două laturi
ale activită ții acestei organizații: administrativă și politică .
27
Ibidem, p. 198-199.
Pe plan administrativ, conform art. 97 al Cartei, Secretarul
General este „cel mai înalt funcționar administrativ al
Organizației”. Acesta va acționa, în această calitate, la toate
ședințele Adună rii Generale și a celorlalte organe principale
151
ale ONU, cu excepția CIJ, și va îndeplini orice alte funcții care

îi vor fi încredințate de aceste organe. Întinderea și
ramificarea funcțiilor administrative ale Secretarului General
sunt sistematizate, în Repertoriul practicii ONU, în mai multe
categorii.
O primă categorie o constituie funcțiile administrative și
executive de ordin general, legate de organizarea sesiunilor
organelor Națiunilor Unite. O altă categorie de atribuții ale
Secretarului General rezultă din art. 98 al Cartei, care
atribuie acestuia îndeplinirea orică ror alte funcții care îi sunt
încredințate de celelalte șase organe principale ale ONU.
Astfel, acestuia îi revine pregă tirea lucră rilor acestor organe
și executarea rezoluțiilor acestora. Ca și în cazul altor
organizații internaționale, Secretarul General al ONU, are
atribuții întinse în domeniul financiar sau de reprezentare a
ONU. Prin Cartă , i s-au încredințat atribuții de înregistrare a
tuturor tratatelor încheiate de statele membre *ONU, în
legă tură cu care întocmește un repertoriu, a că rui publicare
o asigură .
Rolul politic al Secretarului General al ONU se întemeiază pe
competențele ce i-au fost atribuite în acest sens prin Cartă .
Astfel, el este abilitat să sesizeze Consiliul de Securitate
asupra orică ror chestiuni care, după pă rerea sa, ar pune în
primejdie menținerea pă cii și securită ții internaționale.
Secretariatul. Activitatea curentă a
ONU este condusă de un corp de funcționari internaționali
numiți de Secretarul General. Secretariatul ONU include
funcționari internaționali lucrâ nd la sediul central al
Organizației, în New York. Problemele în soluționarea că rora
Secretariatul ONU este chemat să -și aducă contribuția sunt
152
cele ce intră în competența Națiunile Unite, de la

administrarea operațiunilor de menținere a pă cii, pâ nă la
medierea disputelor internaționale. Secretariatul pregă tește
studii asupra celor mai variate teme, organizează conferințe
internaționale asupra unor probleme de interes mondial ori
urmă rește mă sura în care deciziile organelor ONU sunt puse
în aplicare. În plus, Secretariatul asigură toate operațiunile
tehnice legate de desfă șurarea activită ții ONU.24
2. ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD –
NATO
2.1 Noțiuni introductive

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie
1949, creâ nd o alianță de 12 State (Belgia, Franța,
Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda,
Italia, Norvegia, Portugalia, SUA și Canada) decise să își
asigure apă rarea reciprocă și colectivă .
Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat ființă o alianță de
ță ri independente avâ nd drept obiectiv comun menținerea
pă cii și protejarea propriei libertă ți prin intermediul
solidarită ții politice și a unui sistem de apă rare adecvat,
conceput pentru a descuraja și a respinge orice
24 Ibidem, p.200-202.
153
formă de agresiune împotriva lor.25 NATO este organizație

interguvernamentală ale că rei ță ri membre își pă strează
integral suveranitatea și independența, un for în cadrul
că ruia statele se consultă reciproc în toate privințele, se iau
hotă râ ri asupra problemelor politice și militare ce le poate
afecta securitatea.26
În prezent, din alianță fac parte 29 de state: Albania, Belgia,
Bulgaria, Canada, Croația, Cehia, Danemarca, Estonia, Franța,
Germania, Grecia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Muntenegru, Norvegia, Olanda, Polonia,
Portugalia, Regatul Unit, Româ nia, Slovacia, Slovenia, Spania,
Statele Unite, Turcia și Ungaria.27
2.2 Procesul de constituire

În martie 1948, cinci state din Europa Occidentală , au
semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care au decis să își
constituie un sistem comun de apă rare și să își întă rească
relațiile, astfel încâ t să poată rezista unor primejdii de natură
ideologică , politică și militară care ar fi putut fi
operaționalizate sub forma unor amenință ri directe la adresa
securită ții lor. Tratatul și Blocada Sovietică a Berlinului au
dus la crearea Uniunii Occidentale.
Cu toate acestea, participarea Statelor Unite a fost
considerată necesară pentru a contracara puterea militară a
25 Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, Organizații Europene și Euroatlantice,

Editura Economică , București, 2005, p. 169.
26 I. Pâ lșoiu, Organizații politice și militare internaționale, Ed. Universitaria,
Craiova. 2006, p. 83.
27 https://www.nato.int – accesat în data de 10.04.2019
154
URSS-ului , iar discuțiile pentru o nouă alianță militară au

început aproape imediat. Aceste discuții au avut ca rezultat
Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4
aprilie 1949. Membrii au că zut de acord că un atac împotriva

unuia dintre ei, în Europa sau America de Nord, ar fi
considerat un atac împotriva tuturor. În consecință , au
convenit ca în cazul în care are un loc un atac armat, fiecare
dintre ei, să sprijine statul membru atacat, adoptâ nd
mă surile pe care le consideră necesare, inclusiv folosirea
forței armate, pentru restabilirea și menținerea securită ții în
zona Atlanticului de Nord.28
2.3 Obiectivele NATO

Obiectivul prim al Alianței Nord-Atlantice este asigurarea
libertă ții și securită ții statelor membre; atingerea acestui
obiectiv se realizează prin mijloace atâ t politice, câ t și
militare, asigurâ nd booth atâ t respectul Actului constitutiv al
Organizației, câ t și al Cartei Națiunilor Unite. De altfel,
Tratatul Nord-Atlantic însuși își gă sește sursa constituirii
sale legale în articolul 51 al cartei ONU, care face referire la
dreptul inalienabil al statelor independente la apă rare
individuală sau colectivă . În esență , potrivit art. 5 din
Tratatul Nord-Atlantic, un atac împotriva unuia dintre
statele membre este considerat un atac împotriva tuturor.
Această concepție este reafirmată și prin alte prevederi
extrem de importante, dintre care amintim: voința statelor
28 Cristian Jura, 271 de organizații internaționale interguvernamentale, Editura

C.H. Beck, București, 2013 p. 339
155
semnatare „de a tră i în pace cu toate popoarele”, de a le

„salvgarda libertatea, moștenirea comună și civilizația, pe
baza principiilor democrației, a libertă ților individuale și a
supremației dreptului”, de a „contribui la dezvoltarea
relațiilor internaționale pașnice și prietenești, întă rind
propriile lor instituții libere, asigurâ nd o mai bună înțelegere
a principiilor pe care sunt clă dite aceste instituții și

dezvoltâ nd condițiile propice asigură rii stabilită ții și
bună stă rii, fă câ nd eforturi pentru a elimina orice opoziție în
relațiile lor economice internaționale și încurajâ nd
colaborarea economică între fiecare parte și între toate
deopotrivă .”
Vocația NATO o constituie, așadar,
protejare democrației și a drepturilor
omului și asigurarea supremației dreptului.29
În acest mod, Alianța joacă un rol cheie în domeniul
gestionă rii crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor
prin luarea mă surilor adecvate atunci câ nd există consensul
statelor membre în acest sens.30
Alianța Nord-Atlantică include și un parteneriat
transatlantic, între membrii să i europeni, SUA și Canada,
destinat menținerii stabilită ții și pă cii în Europa și prin
intermediul că ruia securitatea Americii de Nord este strâ ns
legată de cea europeană . Obiectivele parteneriatului sunt în
primul râ nd politice, susținute de planificarea apă ră rii
29 Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, Organizații Europene și Euroatlantice,
Editura Economică , București, 2005, p. 170.
30 Dan Vă tă man, Organizații europene și euroatlantice, Editura C.H. Beck,
București, 2009, p. 140.
156
comune și cooperarea militară , de cooperarea și consultarea

economică , științifică , în probleme ale mediului și alte
domenii importante. În timpul ră zboiului rece, cooperarea
între statele membre ale NATO s-a concentrat pe dezvoltarea
și menținerea apă ră rii colective.31
Sarcinile fundamentale de securitate sunt: asigurarea unui
mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe
instituții democratice și soluționarea pașnică a diferendelor;

să servească drept un for de consultă ri între aliați pe orice
problemă care ar afecta interesele vitale; descurajarea și
apă rarea împotriva orică rei amenință ri la adresa orică rui
stat membru.
Alianța Nord- Atlantică încearcă să întă rească securitatea și
stabilitatea euroatlantică prin: pă strarea legă turii
transatlantice; menținerea unor capacită ți militare eficace și
suficiente pentru descurajare și apă rare; continuarea
procesului de deschidere față de noi membri și urmă rirea
constantă a relațiilor de parteneriat, dialog și cooperare cu
celelalte ță ri, inclusiv în domeniul controlului armamentelor
și dezarmă rii. 32
2.4 Structurile NATO
Cartierul General al NATO din Bruxelles este atâ t sediul
politic al alianței, câ t și reședința permanentă a Consiliului
Nord-Atlantic. Aici gă sim birourile reprezentanților
permanenți și ale delegațiilor naționale, ale Secretarului
31 Cartea Albă Româ nia – NATO, lucrare editată în comun de Ministerul
Afacerilor Externe și Ministerul Apă ră rii Naționale, București, 1996, p. 31-32.
32 36 I. Pâ lșoiu, op. cit., p.
84.
157
General și Secretariatulului Internațional, ale

reprezentanților militari naționali, al președintelui
Comitetului Militar și ale Statului Major Militar Internațional.
Acesta gă zduiește și misiunile diplomatice ale statelor
partenere, Statul major pentru consultare, comandă și
control al Cartierului General, precum și unele agenții ale
NATO.
La Cartierul General al NATO lucrează aproximativ 3.150 de
angajați permanenți, dintre aceștia, circa 1.400 fiind membri
ai delegațiilor naționale și reprezentanți militari naționali ai
statelor membre la NATO. Secretariatul
Internațional și agențiile internaționale numă ră aproximativ
1.300 de salariați civili, iar Statul Major Militar Internațional
are 350 de membri, dintre care circa 80 de civili. De
asemenea, reprezentanții oficiali ai misiunilor diplomatice
sau ai birourilor de legă tură din ță rile partenere dispun de
birouri la Cartierul General al NATO.
Pentru a-și îndeplini rolul să u fundamental de
ocrotire a libertă ții și securită ții statelor membre, NATO este
dotată cu o dublă structură – militară și civilă - între cele
două existâ nd strâ nsă colaborare.33
2.4.1 Structura civilă

Structura civilă a Alianței Nord-
Atlantice este compusă din:
- Consiliul Atlanticului de Nord (NAC)
33 Dan Vă tă man, op. cit., p. 141.
158
- Secretarul General - Secretariatul

Internațional - Adunarea Parlamentară A.
Consiliul Atlanticului de Nord (NAC)
Este organul decizional al Organizației și singurul să u organ
a că rui existență este expres afirmată de Tratatul de la
Washington.
Consiliul Nord-Atlantic are autoritate politică și puteri de
decizie efective și este alcă tuit din reprezentanți permanenți
ai tuturor statelor membre, care se întrunesc cel puțin o dată
pe să ptă mâ nă . Consiliul are o importantă imagine publică și
poate emite declarații și comunicate, care explică publicului
larg și guvernelor statelor care nu sunt membre NATO,
orientă rile și deciziile Alianței.
Conform Tratatului, Consiliul poate să înființeze organisme
subordonate pentru a sprijini activită țile
Consiliului sau pentru a-și asuma responsabilită ți în domenii

specifice, precum planificarea apă ră rii, planificarea nucleară
și problemele militare, oferind astfel, guvernelor statelor
membre, un forum unic pentru consultă ri pe scară largă
asupra tuturor chestiunilor care le afectează securitatea.
Toate ță rile membre NATO au drepturi în exprimarea
opiniilor lor la masa de consiliu, iar deciziile, luate de comun
acord, reprezintă voința colectivă a guvernelor statelor
membre.
Fiecare țară membră este reprezentată în Consiliul
Atlanticului de Nord de un ambasador sau un reprezentant
permanent, asistat de o delegație națională alcă tuită din
159
consilieri și funcționari care participă la reuniunile

diferitelor comitete ale NATO.
Secretariatul Consiliului este asigurat de că tre diviziile și
birourile relevante ale Secretariatului Internațional, în
special de că tre Secretariatul Executiv, care deține un rol
coordonator în asigurarea execută rii mandatelor Consiliului
și în înregistrarea și difuzarea deciziilor adoptate. Secretarul
executiv este și Secretarul Consiliului. Sediul Consiliului
Atlanticului de Nord se află la
Bruxelles, la fel ca și cartierul general al Organizației.34
B. Secretarul General
Secretarul General este o personalitate politică
internațională numită de membrii Alianței pentru a îndeplini
poziția de președinte al Consiliului, al Comitetului de
Planificare a apă ră rii (CPA), și al Grupului de Planificare
Nucleara (GPN), președinte al Consiliului de parteneriat
Euro-Atlantic și al Grupului de Cooperare Mediteraneană ,
co-președinte al Consiliului Permanent al NATO-Rusia și, de

asemenea, funcția de co-președinte al Comisiei
NATOUcraina. Secretarul General este însă rcinat să
promoveze și să conducă procesul de consultă ri și luare a
deciziilor în cadrul Alianței. Mai mult, el este însă rcinat și cu
conducerea Secretariatului Internațional și este principalul
purtă tor de cuvâ nt al Alianței în relațiile cu guvernele și cu
massmedia.35
34 Manualul NATO, ed. 2001, Oficiul de Informație și Presă , NATO, Bruxelles, p.

154-155.
160
C. Secretariatul Internațional
Activitatea Consiliului Nord-Atlantic și a comitetelor
subordonate acestuia este sprijinită de un Secretariat
Internațional, al că rui personal este alcă tuit din cetă țeni ai
ță rilor membre, fie recrutați direct de că tre Organizație, fie
detașați de guvern respective pentru 3-4 ani.
Membrii Secretariatului Internațional ră spund în fața
Secretarului General și se subordonează Organizației pe
toată perioada serviciului lor.
Secretariatul Internațional ajută în procesul de
stabilire a consensului și acela al luă rii deciziilor între ță rile
membre și partenere, pregă tește întrunirile și urmă rile
acestora, precum și deciziile luate în comitetele NATO. 36
Secretariatul Internațional are în compunere: Biroul
Secretarului General, Departamentele operative, Biroul
Administrativ și Biroul Inspectorului Financiar. În fruntea
fiecă rui departament se gă sește un secretar
generaladjunct.37
D. Adunarea Parlamentară
Constituirea în anul 1955 a Adună rii Parlamentare (numită
inițial Adunarea Nord-Atlantică ) reflectă importanța pe care
NATO o acordă dialogului politic între reprezentanții direcți
ai cetă țenilor din statele membre.
35 G. Poede, Instituții de Securitate, Studii de Securitate, Ed. Cavallioti, București,

2005, p. 71.
36 G. Poede, op. cit., p.72.
37 Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, op. cit., p.180.
161
Adunarea este complet independentă față de NATO, dar o

verigă de legă tură între parlamentele naționale și Alianță ,
care încurajează guvernele să țină cont de preocupă rile
acesteia atunci câ nd se elaborează legile.
O altă funcție a Adună rii pe aceea de a aminti în permanență
că hotă râ rile interguvernamentale luate în cadrul NATO
depind în ultimă instanță de aprobarea autorită ților politice
naționale, conform prevederilor constituționale în vigoare în
parlamentele alese în mod democratic.
Membrii Adună rii sunt numiți din
râ ndul parlamentelor statelor membre,
urmâ nd procedurile naționale și în funcție de ponderea
pe care partidul politic din care fac parte o are în
parlamentul respectiv.
Misiunea principală a Adună rii vizează dezbateri pe teme de
interes comun și apropierea diferitelor opinii exprimate în
cadrul acestei instituții.
Adunarea are un rol important și în sensul că permite
evaluarea opiniei parlamentarilor și a publicului asupra
problemelor legate de Alianță și pentru că furnizează o
situație precisă asupra așteptă rilor unora sau altora privind
diferitele linii de acțiune ale acesteia. În acest sens, Adunarea
poate juca un rol indirect, dar important în elaborarea
politicii Alianței. Recomandă rile și rezoluțiile pe care le
formulează sunt transmise guvernelor și parlamentelor
naționale, unor organizații importante și Secretariatului
general al NATO, care își face cunoscută poziția după
consultarea Consiliului Nord-Atlantic.
Adunarea se întrunește bianual, în sesiune plenară , pe
teritoriul ță rilor membre sau asociate, pe bază de rotație, la
162
invitația parlamentelor naționale. Adunarea dispune de șase

comitete: politic, apă rare și securitate, economie și
securitate, știință și tehnologie, dimensiune civilă și grupul
special mediteranean, acestea fiind atâ t grupuri de studiu,
câ t și importante forumuri de discuții.
Adunarea Atlanticului de Nord este structurată pe cinci
comisii: Comisia politică ; Comisia de apă rare și securitate;
Comisia Economică ; Comisia științifică și tehnică și Comisia
pentru probleme civile.38
2.4.2 Structura militară

Structura militară a NATO este compusă din:
- Comitetul Militar - Statul Major
Internațional A. Comitetul Militar
Membrii Comitetului Militar sunt ofițeri superiori din ță rile
membre, detașați la sediul din Bruxelles al NATO. Ei
acționează în calitate de reprezentanți naționali, apă râ nd câ t
mai bine interesele ță rilor lor, ră mâ nâ nd în același timp
deschiși la negocieri și discuții, pentru obținerea
consensului.
Comitetul este abilitat să recomande autorită ților politice
ale NATO acele mă suri considerate necesare pentru
apă rarea comună în aria de acțiune a Alianței. Principalul
să u rol este de a stabili orientă rile și de a oferi consiliere
asupra doctrinei și strategiei militare.
Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice

generale ale Alianței și realizează o evaluare anuală pe
38 Dan Vă tă man, op. cit., p. 146-147.
163
termen lung a forței și capacită ților ță rilor și zonelor care

prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus,
responsabilită țile sale pe timp de criză , tensiune sau ră zboi
sunt acelea de oferi Consiliului și Comitetului pentru
Planificarea Apă ră rii sfaturi cu privire la situația militară și
de a face recomandă ri pentru utilizarea forței armate,
aplicarea planurilor de circumstanță și elaborarea unor
reguli corespunză toare de angajament.
În mod normal, Comitetul Militar se reunește de trei ori pe
an în sesiuni la nivel de șefi de Stat major. Două dintre aceste
întâ lniri au loc la Bruxelles, iar cealaltă este gă zduită de una
din ță rile NATO, prin rotație.39
B. Statul Major Internațional

Statul Major Internațional este însă rcinat să sprijine
activitatea Comitetului Militar prin pregă tirea și
supravegherea aplică rii deciziilor sale, fiind activ implicat și
în procesul de cooperare cu ță rile din Europa centrală și de
est, în cadrul inițiativei Parteneriatului pentru Pace (PfP).
Este condus de un director cu rang de general sau amiral,
desemnat pentru această poziție de că tre ță rile membre și
selecționat de Comitetul Militar. Statul Major este
responsabil cu planificarea, evaluarea și recomandarea
politicii privind problemele militare, pe care le supune
analizei Comitetului Militar, precum și cu asigurarea aplică rii
imediate a politicilor și deciziilor Comitetului.
Statul Major Internațional este compus din personal
militar detașat, de ță rile membre, pentru a ocupa funcții la
39 Manualul NATO, op. cit., p. 245-246.
164
Cartierul General al NATO, în scopul desfă șură rii unei

activită ți la nivel internațional, în interesul comun al Alianței
și nu doar în numele ță rii lor. 40
Coordonarea activită ții Statului Major și controlul fluxului
informațional și comunicațional, constituie responsabilitatea
unui Coordonator executiv în cadrul Biroului directorului
Statului Major Internațional. Împreună cu subordonații să i,
acesta oferă sprijin administrativ Comitetului Militar,
precum și consiliere pe probleme de procedură . Directorul
Statului Major Militar Internațional este asistat și de cinci
Directori adjuncți, fiecare dintre aceștia conducâ nd un
departament funcțional separat.41
3. CONSILIUL EUROPEI
3.1 Înființarea Consiliului Europei

După Cel de-al Doilea Ră zboi Mondial, reorganizarea
continentului european a readus în prim plan ideea unei
Europe unite. Deși nă scută cu câ teva secole în urmă ,
efectivitatea aceste idei aparține totuși secolului XX.42 Statele
europene erau hotă râ te să -și consolideze economia

41 Manualul NATO, op. cit., p. 248.
42 Charles Zorgbibe, Construcția europeană . Trecut, prezent și viitor, Ed. Trei,
București, 1998.
165
zdruncinată , să -și redobâ ndească influența și, mai presus de

toate, să se asigure că o astfel de tragedie nu se va mai repeta
vreodată .
Formula „Consiliul Europei” avansată și utilizată în

mai multe râ nduri de premierul britanic Winston Churchill
în unele din declarațiile sale din timpul ră zboiului. Astfel, în
octombrie 1942, W. Churchill afirma: „Oricât de departe
poate părea astăzi acest obiectiv, eu am speranța fermă că
familia europeană va acționa pentru uniunea strânsă în
cadrul Consiliului Europei. Aștept și doresc crearea Statelor
Unite ale Europei unde va fi posibilă orice călătorie fără
obstacole. Sper să văd economia Europei studiată într-un tot
unitar. Sper să văd un Consiliu care să regrupeze poate 10
națiuni, printre care fostele Mari Puteri.”43
De asemenea, în celebrul să u discurs de la Zurich, din 19
septembrie 1946, după evocarea ravagiilor pricinuite de
ră zboi, W. Churchill a invitat foștii adversari, în special
Franța și Germania, să se reconcilieze în scopul de a crea
progresiv ceea ce el a numit din nou un „Consiliu al Europei”.
După pă rerea sa, acesta era „un remediu care, ca prin minune,
va transforma în întregime situația și, pe parcursul la câțiva
ani, va conferi Europei aceeași libertate și fericire ca cea de
astăzi din Elveția [...] Trebuie să construim Statele Unite ale
Europei.”44
În anul 1947, sub impulsul britanicului Duncan Sandys, o
serie de mișcă ri, ce promovau unitatea vest europeană , s-au
43 N. Ecobescu, M. Nițelea, Manualul Consiliului Europei, Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, București, 2006, p. 32.
44 Ibidem, p. 32.
166
regrupat creâ nd un „Comitet International de coordonare a

mișcă rilor pentru unificarea Europei”. Acest comitet a
convocat, în perioada 7-10 mai 1948, la Haga, un mare
congres al Europei care a reunit 800 personalită ți din
19 ță ri, fapt ce sublinia amploarea mișcă rii în favoarea unei

Europei unite.
Congresul, în ultima ședință plenară , a adoptat un „Mesaj
că tre Europeni”. În mesajul redactat și citit de că tre Denis de
Rougemont în ședința de încheiere a lucră rilor, se ară ta: „Cu
toții împreună vom edifica mai mare formațiune politică și cel
mai mare ansamblu economic al timpurilor noastre. Istoria
omenirii nu am văzut niciodată o adunare mai puternică de
oameni liberi. Niciodată războiul, teama și mizeria nu au fost
ținute în frâu de un adversar mai formidabil.”45
În finalul mesajului se fă cea un apel pentru aducerea la
îndeplinire, într-o primă etapă , a urmă toarelor deziderate: -
luarea mă surilor pentru integrarea economiilor ță rilor
participante;
- crearea unei adună ri europene ales prin sufragiu universal;
- deschiderea Europei Unite că tre Germania;
- adoptarea unei carte a drepturilor fundamentale;
- înființarea unei curți supreme de justiție;
- înființarea unui centru cultural european pentru copii și
tineret.
În aceeași perioadă de timp, unele aspirații europene au fost
concretizate prin înființarea a două organizații. Prima dintre
45 Pentru detalii, a se vedea www.europeanmovement.org
167
ele, „Uniunea Occidentală ”, nă scută în urma Tratatului de

cooperare în materie economică, socială și culturală și de
apărare colectivă și legitimă, iar cea de-a doua, OECE
(Organizația Europeană de Cooperare Economică , apă rută
prin Tratatul de la Paris.
Crearea acestor două organizații nu ră spundea decâ t

parțial obiectivelor afirmate la Congresul de la Haga. Ceea ce
lipsea era componența parlamentară , respectiv o Adunare
formată din reprezentanții parlamentelor naționale care să
constituie „o tribună pentru schimbul de idei și pentru
exprimarea unei opinii europene, referitor la problemele de
actualitate.”
Cu ocazia reuniunii Consiliului Consultativ al Tratatului de la
Bruxelles, din 27-28 ianuarie 1949, Marea Britanie s-a
declarat de acord cu principiul creă rii unei Adună ri
Parlamentare, avâ nd însă un rol consultativ. Cei cinci
miniștri de externe, reprezentanți ai statelor membre ale
Uniunii Occidentale, au ajuns la un consens privind
înființarea unui Consiliu al Europei compus dintr-un comitet
ministerial, care se întâ lnea cu ușile închise, și un corp
consultativ, ale că rui reuniuni erau publice. Ei au decis să
convoace o conferință pentru a pune la punct atribuțiile și
organizarea acestei noi instituții și au invitat alte cinci state
(Danemarca, Italia, Irlanda, Norvegia și Suedia) să participe
la negocieri. Această conferință trebuia să elaboreze statutul
Consiliului Europei.
168
La începutul lunii mai 1949, cei zece miniștri de externe s-au

reunit la Londra, în palatul Saint James, pentru a examina și
soluționa ultimele dificultă ți. În urma acestor consultă ri, la 5
mai 1949, a fost semnat Statutul Consiliului Europei. 46 În
comunicatul oficial dat publicită ții se ară ta: „Caracteristica
esențială a statului […] este crearea unui Comitet al
Miniștrilor și a unei Adună ri Consultative al că ror ansamblu
constituie Consiliul Europei. Comitetul Miniștrilor
va avea ca atribuții dezvoltarea cooperă rii între guverne, iar

Adunarea Consultativă , exprimâ nd aspirațiile popoarelor din
Europa, va furniza guvernelor posibilitatea de a ră mâ ne în
permanent contact cu opinia publică europeană .”47
Statutul Consiliului Europei a intrat în vigoare la 3 august
1949, primele sesiuni ale Comitetului Miniștrilor și ale
Adună rii Consultative avâ nd loc imediat după această dată ,
la Strasbourg.48
Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din
Strasbourg, inaugurată în 1977.
3.2 Evoluția Consiliului Europei

În primii 40 de ani de existență , Organizația a ră mas o
instituție vest-europeană , istoria Consiliului Europei
reflectâ nd pe cea a continentului european. În anii care au
46 Primele state semnatare ale Statului Consiliului Europei au fost: Belgia,
Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Irlanda, Franța, Danemarca, Norvegia,
Suedia, Italia.
47 N. Ecobescu, M. Nițelea, op. cit., p. 36.
48 Dan Vă tă man, op. cit., p. 19-23.
169
urmat constituirii sale, Organizația a atras noi membri,

ajungâ nd ca la sfâ rșitul acestei prime faze a existenței sale să
numere 23 de membri.
Spre sfâ rșitul anilor '80, Consiliul Europei a constituit prima
structură deschisă statelor din fostul bloc socialist înscrise
pe calea reformelor democratice, miniștrii de externe
confirmâ nd faptul că doresc „un dialog deschis și practic” cu
ță rile socialiste. În acest sens, la 8 iunie 1989, deși Cortina de
Fier continua să existe, Ungariei, Poloniei, Uniunii Sovietice
și Iugoslaviei li s-a acordat statului de invitat special în
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
În prima fază a existenței sale, scopurile Consiliului

Europei erau apă rarea drepturilor omului, a democrației
parlamentare și a supremației legii; dezvoltarea de acorduri
pe întregul continent pentru a standardiza practicile sociale
și juridice ale ță rilor membre, precum și promovarea
conștientiză rii unei identită ți europene bazate pe valori
împă rtă șite și care cuprinde diferite culturi.
După că derea comunismului principala sa sarcină a devenit
să acționeze ca ancoră politică și câ ine de pază al drepturilor
omului pentru democrațiile post-comuniste din Europa; să
asiste ță rile Europei Centrale și de Est în realizarea și
consolidarea reformei politice, juridice și constituționale în
paralel cu reforma economică ; să furnizeze expertiză în
domenii precum drepturile omului, democrația locală ,
învă ță mâ ntul, cultura și mediul ambiant.49 Logica și
49 Dan Vă tă man, op.cit., p. 23-24.
170
rațiunea de a fi a Consiliului Europei, precum și cooperarea

interguvernamentală , se traduc prin realizarea unei unită ți
între membri să i cu scopul de a realiza idealurile și
principiile care reprezintă moștenirea lor comună , dar și
pentru a facilita progresul lor economic și social.50
În prezent Consiliul Europei grupează 47 de state, a primit
candidatura a încă unui stat (Belarus) și a acordat statut de
observator altor 5 state (Vatican, Statele Unite ale
Americii, Canada, Japonia și Mexic).51
3.3 Aderarea la Consiliul Europei, suspendarea și

retragerea calității de membru
Orice stat european poate deveni membru al
Consiliului Europei, cu condiția ca el să accepte principiul
preeminenței dreptului și să garanteze principiul în virtutea
că ruia orice persoană aflată sub jurisdicția sa, să se poată
bucura de drepturile omului și de libertă țile fundamentale.
De asemenea, orice stat membru se poate retrage din
organizație dacă dorește. Conform art. 7 din Statut, statul
membru care dorește să se retragă din cadrul Organizației
trebuie să adreseze o notificare oficială Secretariatului
General în legă tura cu intenția sa. Retragerea devine efectivă
la sfâ rșitul anului financiar în care s-a realizat notificarea
50 Statutul Consiliului Europei, Capitolul I – Scopul Consiliului Europei, art. 1, lit.

a).
51 www.coe.int – accesat în data de 25.04.2019.
171
dacă anunţul este fă cut în timpul primelor 9 luni ale anului

financiar. Dacă notificarea este dată în ultimele 3 luni ale
anului financiar, ea devine efectivă la sfâ rşitul viitorului an
financiar.
Spre deosebire de retragere, suspendarea și retragerea
calită ții de membru reprezintă sancțiuni aplicate unui stat
membru. Ambele aspecte sunt reglementate de art. 8 din
Statut. Astfel, orică rui membru al Organizației, care a
încă lcat în mod grav prevederile art. 3, îi pot fi suspendate
drepturile de reprezentare. Mai mult, Comitetul Miniștrilor îi
poate cere să se retragă din Consiliu, în conformitate cu art.
7, în acest caz retragerea reprezentâ nd o sancțiune.
„Dacă statul membru în cauză nu se conformează acestei
cereri, Comitetul poate să decidă încetarea calității de
membru al Consiliului de la data pe care Comitetul o
hotărăște.”52
3.4 Domenii de activitate ale Consiliului Europei

De la crearea sa în 1949, Consiliul a fost o forță a pă cii și
cooperă rii, ancorată în patrimoniul comun european, în
drepturile omului și democrației. Activitatea Consiliului
Europei privește toate domeniile de
interes pentru societatea europeană , mai puțin
problemele legate de apă rarea națională .
Drepturile omului și democrația pluralistă , statul de drept și
securitatea cetă țeanului, combaterea rasismului, a
xenofobiei și a intoleranței, protecția minorită ților naționale,
52 Statutul Consiliului Europei, Capitolul II – Componența, art. 7.
172
coeziunea socială și calitatea vieții, coeziunea culturală și

pluralismul cultural, cooperarea judiciară sunt tot atâ tea
centre de interes ale Consiliului Europei.
3.4.1 Drepturile Omului
Promovarea și asigurarea constantă a drepturilor și
libertă ților fundamentale ale omului reprezintă una dintre
misiunile centrale ale Consiliului Europei. În acest scop, el se
manifestă pe patru planuri principale de acțiune:
a) Realizarea unor sisteme de control și de protecție
eficace a drepturilor și libertă ților fundamentale ale omului;
b) Identificarea noilor amenință ri la adresa drepturilor
omului și a demnită ții umane;
c) Sensibilizarea publicului asupra importanței
drepturilor omului;
d) Promovarea educației și a formă rii profesionale în
materia drepturilor omului.
Principalele instrumente încheiate în acest scop în cadrul și
sub egida Consiliului Europei sunt: Convenția europeană a
drepturilor omului; Carta socială europeană ; Convenția
europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante; Convenția-cadru
pentru protecția minorită ților naționale, precum și
numeroase alte convenții, tratate și acorduri privind
multiplele aspecte ale drepturilor și libertă ților
fundamentale ale omului. Direct sau indirect, acțiunea
Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului afectează
viața a 800 de milioane de oameni de pe întreg teritoriul
Europei.
173
3.4.2 Cooperarea juridică

Pe plan juridic, Consiliul Europei contribuie într-o mă sură
substanțială la armonizarea sistemelor juridice din Europa
pe baza standardelor adoptate în cadrul Organizației.
Obiectivul să u central este de a încuraja stabilitatea și
dezvoltarea instituțiilor și procedurilor democratice la nivel
național, regional și local, dar și de a promova respectul față
de principiile statului de drept. În strâ nsă legă tură cu
acestea, cooperarea la nivel juridic se traduce prin câ teva
elemente esențiale: eficientizarea justiției prin simplificarea
procedurilor, lupta împotriva criminalită ții organizate, a
corupției, gă sirea unor soluții comune pentru noile probleme
juridice și etice generate de progresul științific și
tehnologic.53
Acțiunea în planul cooperă rii juridice a Consiliului Europei
își dovedește importanța și eficiența și prin posibilitatea pe
care statele nemembre o au de a adera la diferite convenții,
astfel încâ t putem spune că această organizație este un
promotor al cooperă rii juridice internaționale și nu doar
europene. De asemenea, Consiliul contribuie la dezvoltarea
dreptului internațional public și la apropierea diferitelor
viziuni în acest domeniul prin intermediul discuțiilor din
cadrul Comitetului ad-hoc al
consilierilor juridici pentru dreptul internațional public

(CAHDI).54
53 Dan Vă tă man, op. cit., p. 30, 31, 38.
54 CAHDI este singurul organism pan-european în cadrul că ruia juriști
ai ministerelor de externe își expun punctele de vedere asupra unor
subiecte de interes comun care țin de dezvoltarea progresivă și
174
În 1990, Consiliul Europei a decis constituirea unei Comisii

europene pentru democrație prin drept, cunoscută sub
denumirea de Comisia de la Veneția. Scopul Comisiei de la
Veneția, create în anul 1990, este de a studia principiile și
tehnicile constituționale, legislative și administrative care
permit punerea în practică a principiilor fundamentale ale
Consiliului.55
3.4.3 Promovarea democrației
Unul dintre scopurile fundamentale ale Consiliului Europei
este de a promova și consolida democrația locală regională
în statele membre, de a elabora și aplica un set de standarde
pentru buna funcționare a statului și de a încuraja schimbul
de experiență și de bune practici în problemele
administrației locale.
Activită țile întreprinse în vederea realiză rii acestui obiectiv
se desfă șoară pe câ teva planuri complementare, respectiv:
- efectuarea unui schimb continuu de
informații și experiență între statele membre în
problemele ce țin de democrația locală și regională ;
- protecția și promovarea diversită ții
culturale
și spirituale la nivel local și regional;
- sprijinirea statelor membre, în special a
celor din Europa centrală și de est în desfă șurarea
reformelor și
codificarea dreptului internațional public.

55 Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, op. cit., p. 32-33.
175
consolidarea sistemelor lor democratice, inclusiv în

domeniul democrației locale și regionale;
- extinderea cooperă rii între
miniștrii responsabili cu problemele
administrației publice locale și regionale;
- promovarea cooperă rii transfrontaliere
ca mijloc eficient de întă rire a securită ții
democratice și stabilită ții și ca factor important de
creștere a încrederii între statele vecine;
- sprijinirea activă a obiectivelor Pactului
de stabilitate pentru Europa de sud-est vizâ nd
democrația
locală și cooperarea transfrontalieră .56
3.4.4 Educație
Activitatea de educație subliniază rolul de forum european
privilegiat pe care îl are Consiliul Europei în privința
problemelor din domeniul politicilor educaționale abordate
prin perspectiva securită ții democratice și a coeziunii
sociale. Ea contribuie la reglementarea problemelor de
actualitate, identificâ nd marile probleme educaționale în
contextul noii Europe, ori evaluâ nd tendințele, orientă rile și
alternativele politicilor educaționale în Europa. Mai mult,
Organizația facilitează la scară europeană dialogul între
partenerii implicați (factori decizionali, personal educativ,
pă rinți, ONG-uri), printr-un schimb de informații și prin
difuzarea noilor idei și a exemplelor pozitive.57
56 N. Ecobescu, M. Nițelea, op. cit., p. 234-235.

176
3.5 Organele Consiliului Europei

Conform art. 10 din Statut, organele Consiliului
Europei sunt Comitetul Miniștrilor și
Adunarea
Parlamentară , acestea fiind asistate de un Secretariat. La 14
aprilie 1994, Comitetul Miniștrilor a adoptat Rezoluția
statuară 94 (3), prin care a luat ființă Congresul Autorită ților
Locale și Regionale din Europa (CLRAE), organ important al
Consiliului avâ nd însă un caracter consultativ.
3.5.1 Comitetul Miniștrilor – organ principal, care este
competente să acționeze în numele Consiliului Europei, fiind
organ de decizie. Fiecare stat membru are ca reprezentant în
Comitetul Miniștrilor pe ministrul să u de externe sau un
delegat al acestuia, cu sediul la Strasbourg, fiecare
reprezentant dispunâ nd de un vot. Comitetul poate înființa,
în orice scop pe care îl consideră necesar, comitete sau
comisii cu caracter consultativ sau tehnic.
3.5.2 Adunarea Parlamentară – este organul principal
alcă tuit din reprezentanți ai fiecă rui stat membru (318
parlamentari), aleși sau desemnați de că tre parlamentul să u
dintre membrii acestuia, conform unei proceduri decise de
acesta. Membrii Consiliului Europei au dreptul la un numă r
de reprezentanți stabiliți de Statutul Consiliului Europei.
Este un organ deliberativ și poate dezbate orice problemă ,
iar concluziile le transmite Comitetului Miniștrilor sub formă
de recomandă ri.
177
3.5.3 Congresul Autorităților Locale și Regionale din

Europa – compus din reprezentanți ai tuturor statelor
membre. Este alcă tuit dintr-o Cameră a puterilor locale și
dintr-o Cameră a regiunilor. El ține o sesiune plenară anuală ,
la Strasbourg. Scopul să u este acela de a consolida structurile
democratice de bază , îndeosebi în noile democrații.
3.5.4 Secretariatul general – compus din: Secretarul
General, secretarul general-adjunct, desemnați de Adunarea
Parlamentară , la recomandarea Comitetului Miniștrilor și din
personalul necesar, numit de secretarul general. Membrii
Secretariatului au statut de funcționari internaționali și
trebuie să facă o declarație solemnă prin care să -și afirme
atașamentul față de Consiliul Europei.58
58 Stelian Scă unaș, Uniunea Europeană , Instituții-Drept, Ed. All Beck, București,
2005, p. 31.
178
Secțiunea 7.2. Statele Uniunii Europene
STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

AUSTRIA
Anul aderării: 1995
Capitala: Viena
Suprafaţa: 83 870 km²
Populaţia: 8,3 milioane
Moneda: face parte din zona euro din 1999 (€)
Spaţiul Schengen: face parte din spaţiul Schengen din
1995
BELGIA
Anul aderării: membru fondator, 1952

Capitala: Bruxelles
1985
BULGARIA

Capitala: Sofia
Moneda: leva bulgă rească (лв)
Spaţiul Schengen: nu face parte din spaţiul Schengen
CEHIA
179

Capitala: Praga
Moneda: coroana cehă (Kč)
2007
CIPRU
Capitala: Nicosia
CROAȚIA

Capitala: Zagreb
Moneda: kuna croată (kn)
DANEMARCA

Capitala: Copenhaga
Moneda: coroana daneză (kr)
1996
ESTONIA
180

Capitala: Tallinn
2007
FINLANDA

Capitala: Helsinki
1996
FRANȚA
Capitala: Paris
1985
GERMANIA

Capitala: Berlin
Populaţia: 82 milioane
1985
181
GRECIA

Capitala: Atena
1992
IRLANDA

Capitala: Dublin
ITALIA

Capitala: Roma
Spaţiul Schengen: face parte din spaţiul Schengen din 1990
LETONIA
Capitala: Riga
Moneda: lats leton (Ls)
2007
182
LITUANIA

Capitala: Vilnius
Moneda: litas lituanian (Lt)
2007
LUXEMBURG

Capitala: Luxemburg
MALTA

Capitala: Valletta
Suprafaţa: 316 km²
2007
MAREA BRITANIE

Capitala: Londra
Moneda: lira sterlină (£)
183
OLANDA
Capitala: Amsterdam
1985
POLONIA

Capitala: Varşovia
Moneda: zlot polonez (zł)
2007
PORTUGALIA

Capitala: Lisabona
1991
ROMÂNIA
184

Capitala: Bucureşti
Moneda: leu româ nesc
SLOVACIA

Capitala: Bratislava
SLOVENIA
Capitala: Ljubljana
2007
SPANIA

Capitala: Madrid
1991
SUEDIA
185

Capitala: Stockholm
Moneda: coroana suedeză (kr)
1996
UNGARIA

Capitala: Budapesta
Moneda: forint (Ft)
2007
STATE CANDIDATE
ALBANIA
Capitala: Tirana
Moneda: lek albanez (L)
MACEDONIA
Capitala: Skopje
186

Moneda: dinar (ден)
MUNTENEGRU
Capitala: Podgorica
Moneda: euro (€)
SERBIA
Capitala: Belgrad
Suprafaţa: 77 474 km ²
Moneda: dinar (РСД)
TURCIA
Capitala: Ankara
Moneda: lira turcească (TRY)
STATE POTENȚIAL CANDIDATE
187
BOSNIA ȘI HERTEGOVINA
Capitala: Sarajevo
Moneda: marca bosniacă (BAM)
KOSOVO
Capitala: Pristina
Moneda: euro (€)
188
Secțiunea 7.3. Tratatele constitutive și de modificare a

Comunităților și Uniunii Europene
• Tratatul de la Paris
Data semnă rii: 18.04.1951
Intrarea în vigoare: 23.07.1952
• Tratatele de la Roma
• Tratatul de la Bruxelles, JO 152 din 13.07.1967
• Actul Unic European, JO L 169 din 29.06.1987
• Tratatul de la Maastricht, JO C 191 din 29.07.1992
• Tratatul de la Amsterdam, JO C 340 din 10.11.1997
• Tratatul de la Nisa, JO C 80 din 10.03.2001
• Tratatul de la Lisabona, JO C 306 din 17.12.2007
189
Secțiunea 7.3.1. Tratatele inițiale – fișă tehnică59
• Tratatul Comunității Europene a

Cărbunelui și Oțelului (CECO) sau Tratatul de la
Paris, semnat la 18 aprilie 1951, a intrat în vigoare
la 25 iulie 1952. Pentru prima dată , șase ță ri
europene au acceptat să se angajeze pe calea
integră rii. Tratatul a pus bazele construcției
comunitare prin înființarea unei puteri executive
cunoscute sub denumirea de „Înalta Autoritate”, a
unei Adună ri Parlamentare, a unui Consiliu de
Miniștri, a unei Curți de Justiție și a unui Comitet
consultativ. Încheiat pentru o perioadă limitată de
50 de ani, conform articolului 97, Tratatul CECO a
expirat la 23 iulie 2002. În temeiul protocolului nr.
37 anexat la tratate (Tratatul privind Uniunea
Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene), valoarea netă a activelor CECO în
momentul desființă rii acesteia a fost alocată
cercetă rii din sectoarele legate de industria
că rbunelui și oțelului, prin intermediul unui fond și
al unui program de cercetare pentru că rbune și oțel.
• Tratatele de instituire a Comunității
Economice Europene (CEE) și a Comunității
Europene a Energiei Atomice (CEEA, „Euratom”),
cunoscute și sub numele de Tratatele de la Roma,
au fost semnate la 25 martie 1957 și au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958. Spre deosebire de
59 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/5/tratatul-de-
lalisabona
190
Tratatul CECO, Tratatele de la Roma au fost

încheiate „pentru o perioadă nelimitată ” (articolul
240 din Tratatul CEE și articolul 208 din Tratatul
CEEA), ceea ce le conferă un caracter aproape
constituțional.
• Cele șase ță ri fondatoare au fost Belgia, Franța,

Germania, Italia, Luxemburg și Ț ă rile de Jos.
Obiective
• Intențiile declarate ale fondatorilor CECO au
fost ca aceasta să fie doar o primă etapă pe calea
spre o „federație europeană ”. Piața comună a
că rbunelui și oțelului trebuia să permită
experimentarea unei formule care urma să fie
extinsă treptat la alte sfere economice, ducâ nd în
final la o Europă politică .
• Comunitatea Economică Europeană avea ca
obiectiv instituirea unei piețe comune bazate pe cele
patru libertă ți de circulație: a mă rfurilor, a
persoanelor, a capitalului și a serviciilor.
• Scopul Euratom era să coordoneze
aprovizionarea cu materiale fisionabile și
programele de cercetare privind utilizarea pașnică a
energiei nucleare, aflate deja în plină desfă șurare
sau în curs de pregă tire în statele membre. •
Preambulurile celor trei tratate relevă că instituirea
Comunită ților a fost inspirată de aceeași idee,
191
respectiv de convingerea că statele Europei trebuie

să colaboreze pentru a-și construi un destin comun
și că doar astfel își vor putea controla viitorul.
Principii fundamentale
Comunită țile Europene (CECO, CEE și Euratom) au
apă rut ca urmare a unui proces treptat de reflecție asupra
ideii europene, strâ ns legate de evenimentele care au
zdruncinat continentul. În urma celui de-al Doilea Ră zboi
Mondial, industriile de bază , în special cea siderurgică ,
necesitau o reorganizare. Viitorul Europei, amenințat de
confruntarea Est-Vest, depindea de reconcilierea
francogermană .
1. Apelul lansat la 9 mai 1950 de Robert
Schuman, ministrul francez al afacerilor externe,
poate fi considerat a fi punctul de pornire al Europei
comunitare. Alegerea că rbunelui și a oțelului a avut,
la momentul respectiv, o valoare simbolică deosebită .
La începutul anilor 1950, industriile că rbunelui și
oțelului erau vitale, constituind baza puterii unei ță ri.
Pe lâ ngă interesul economic evident, punerea în
comun a resurselor franceze și germane trebuia să
marcheze sfâ rșitul antagonismului dintre cele două
ță ri. La 9 mai 1950, Robert Schuman declara: „Europa
nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui
plan unic, ci prin realiză ri concrete care să creeze în
primul râ nd o solidaritate de facto”. Acesta a fost
principiul pe baza că ruia Franța, Italia, Germania și
192
ță rile Benelux (Belgia, Ț ă rile de Jos și Luxemburg) au

semnat Tratatul de la Paris, care asigura în principal:
• libera circulație a produselor și accesul liber la
sursele de producție;
• supravegherea permanentă a pieței pentru a
evita denatură rile care pot face necesară
introducerea unor cote de producție;
• respectarea regulilor privind concurența și
transparența prețurilor;
• sprijinirea moderniză rii și transformă rii
sectoarelor că rbunelui și oțelului.
1. După semnarea Tratatului de la Paris,
în vreme ce Franța se opunea reconstituirii unei forțe
militare germane naționale, René Pleven a conceput
proiectul unei armate europene. Comunitatea
Europeană de Apă rare (CEA), negociată în 1952,
trebuia să fie urmată de crearea unei Comunită ți
politice (CEP). Cele două proiecte au fost abandonate
ca urmare a refuzului Adunarea națională din Franța,
la 30 august 1954, de a autoriza ratificarea tratatului.
2. Eforturile pentru relansarea
construcției europene în urma eșecului CEA s-au
concretizat la Conferința de la Messina, din iunie
1955, pe dublul teren al uniunii vamale și al energiei
atomice. Acestea au dus la semnarea a două tratate,
Tratatul CEE și Tratatul CEEA.
a. Dispozițiile Tratatului CEE (Tratatul de la Roma) au
inclus:
193
• eliminarea taxelor vamale între statele

membre;
• stabilirea unui tarif vamal comun pentru
importuri;
• introducerea unei politici comune
în domeniul
agriculturii și al transporturilor;
• crearea unui Fond social european;
• înființarea unei Bă nci Europene de Investiții;
• dezvoltarea unor relații mai strâ nse între
statele membre.
Pentru a atinge aceste obiective, Tratatul CEE a
stabilit principii orientative și a definit cadrul pentru
activită țile legislative ale instituțiilor comunitare. Acestea
implicau politici comune: politica agricolă comună (articolele
38-43), politica în domeniul transporturilor (articolele 74 și
75) și politica comercială comună (articolele 110-113).
Piața comună trebuia să permită libera circulație a
mă rfurilor și mobilitatea factorilor de producție (libera
circulație a lucră torilor și a întreprinderilor, libertatea de a
presta servicii și libera circulație a capitalurilor).
b. Tratatul Euratom[3] a stabilit inițial obiective
foarte ambițioase, în special „înființarea și dezvoltarea
rapidă a industriilor nucleare”. Totuși, din cauza naturii
complexe și delicate a sectorului nuclear, aflat în strâ nsă
legă tură cu interesele vitale ale statelor membre (apă rarea și
independența națională ), Tratatul Euratom a trebuit să -și
reducă ambițiile.
194
1. Acordul privind unele instituții

comune, semnat și intrat în vigoare în același timp cu
Tratatele de la Roma, prevedea că Adunarea
Parlamentară și Curtea de Justiție urmau să fie
instituții comune. Acest acord a expirat la 1 mai 1999.
Mai ră mâ nea de realizat fuzionarea puterilor
executive, iar acest lucru va fi realizat de Tratatul de
instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice
ale Comunită ților Europene din 8 aprilie 1965,
cunoscut sub numele de „Tratatul de fuziune”, menit
să finalizeze unificarea instituțiilor.
Din acel moment, CEE a că pă tat o importanță
proeminentă în raport cu comunită țile sectoriale CECO și
CEEA. Aceasta a însemnat victoria sistemului general al CEE
asupra coexistenței unor organizații cu competențe
sectoriale și a condus la instituirea instituțiilor sale.
Secțiunea 7.3.2. Primele modificări aduse Tratatelor

constitutive - fișă tehnică60
A. Îmbună tă țirile aduse instituțiilor

Prima modificare instituțională a venit odată cu
Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, care a unit
organismele executive. Acesta a intrat în vigoare în 1967,
60 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/2/progresele -
realizatepana-la-actul-unic-european
195
înființâ nd un singur Consiliu și o singură Comisie a

Comunită ților Europene (CECO, CEE și CEEA) și introducâ nd
principiul unui buget unic.
B. Resursele proprii și competențele bugetare
Decizia Consiliului din 21 aprilie 1970 a stabilit un
sistem de resurse proprii ale
Comunită ții, înlocuind contribuțiile financiare din partea
statelor membre.
• Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 a
acordat Parlamentului anumite competențe bugetare.
• Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 a acordat
Parlamentului dreptul de a respinge bugetul și de a acorda
Comisiei descă rcarea de gestiune pentru execuția bugetului.
Prin același tratat a fost înființată Curtea de Conturi, un
organism responsabil de examinarea conturilor și a gestiunii
financiare a Comunită ții.
C. Alegerile
Actul din 20 septembrie 1976 a acordat
Parlamentului European o nouă legitimitate și autoritate,
instituind alegerea prin vot universal direct. Actul a fost
revizuit în 2002, ocazie cu care a fost instituit principiul
general al reprezentă rii proporționale și au fost adoptate
dispoziții-cadru referitoare la legislația națională privind
alegerile europene.
D. Extinderile
Regatul Unit a aderat la Comunitatea Economică
Europeană la 1 ianuarie 1973, împreună cu Danemarca și
Irlanda. Poporul norvegian a votat împotriva aderă rii
196
printrun referendum. Grecia a aderat în 1981, iar Spania și

Portugalia în 1986. E. Bugetul european
Aceste prime extinderi au avut ca rezultat revendică ri
de consolidare a disciplinei bugetare și reformare a PAC. În
1979, Consiliul European a convenit asupra unei serii de
mă suri complementare. Acordurile de la Fontainebleau din
1984 au ajuns la o soluție durabilă , bazată pe principiul că se
pot face ajustă ri pentru a susține statele membre care se
confruntă cu o sarcină financiară excesivă în raport cu
prosperitatea sa relativă .
Continuarea integrării
Încurajat de succesele inițiale ale comunită ții
economice, obiectivul de a crea și o unitate politică pentru
statele membre a revenit în prim-plan la începutul anilor
1960, în pofida eșecului Comunită ții Europene de Apă rare
(CEA) în august 1954.
A. Eșecul încercă rii de a realiza o uniune politică
La reuniunea la nivel înalt de la Bonn din 1961, șefii
de stat și de guvern ai celor șase state membre fondatoare
ale Comunită ții Europene au solicitat unei comisii
interguvernamentale prezidate de ambasadorul francez
Christian Fouchet să prezinte propuneri privind statutul
politic al unei uniuni a popoarelor europene. Această comisie
de studiu a încercat zadarnic, de două ori între 1960 și 1962,
să prezinte statelor membre un proiect de tratat care să fie
acceptabil pentru toți, deși Fouchet și-a fundamentat planul
pe respectarea cu strictețe a identită ții statelor membre,
respingâ nd astfel opțiunea federală .
197
În lipsa unei comunită ți politice, substitutul acesteia

va lua forma Cooperă rii Politice Europene (CPE). La
conferința de la Haga din decembrie 1969, șefii de stat și de
guvern au decis să caute cea mai bună metodă pentru a
avansa că tre unificarea politică . Raportul Davignon, adoptat
de că tre miniștrii afacerilor externe în octombrie 1970 și
completat ulterior prin rapoarte suplimentare, a stat la baza
CPE pâ nă la intrarea în vigoare a Actului Unic.
B. Criza din 1966
O gravă criză a izbucnit câ nd, pe parcursul celei de-a
treia etape a perioadei de tranziție, procedurile de vot din
cadrul Consiliului au trebuit să fie modificate prin trecerea
de la votul în unanimitate la votul cu majoritate calificată în
anumite domenii. Franța s-a opus unei serii de propuneri din
partea Comisiei, care includeau mă suri pentru finanțarea
PAC, și a încetat să participe la principalele reuniuni ale
Comunită ții (politica „scaunului gol”). În cele din urmă , s-a
ajuns la un acord prin așa-numitul Compromis de la
Luxemburg, care prevedea că , atunci câ nd interesele vitale
ale uneia sau mai multor ță ri sunt în joc, membrii Consiliului
trebuie să încerce să gă sească soluții care să poată fi
adoptate de că tre toate statele, respectâ nd în același timp
interesele lor comune.
C. Importanța tot mai mare a reuniunilor europene la
nivel înalt
Deși se aflau în afara contextului instituțional
comunitar, conferințele șefilor de stat și de guvern ai statelor
membre au început să ofere orientă ri politice și soluții
pentru problemele pe care nu le putea rezolva Consiliul de
Miniștri. După primele reuniuni din 1961 și 1967, aceste
198
conferințe au câ știgat în importanță odată cu reuniunea la

nivel înalt de la Haga din 1 și 2 decembrie 1969, care a
permis începerea negocierilor privind extinderea
Comunită ții și în cadrul că reia s-a aprobat sistemul financiar
al Comunită ții, și cu reuniunea la nivel înalt de la
Fontainebleau din decembrie 1974, câ nd s-au luat decizii
politice majore privind alegerea Parlamentului prin vot
direct și procedura decizională a Consiliului. Tot la
Fontainebleau șefii de stat și de guvern au hotă râ t să se
reunească de trei ori pe an în calitate de „Consiliu European”,
pentru a discuta afacerile și cooperarea politică a
Comunită ții.
D. Reforma instituțională și politica monetară
Spre sfâ rșitul anilor 1970, statele membre au
întreprins o serie de inițiative în vederea alinierii propriilor
politici economice și fiscale. Pentru a rezolva problema
instabilită ții monetare și pentru a remedia efectele sale
negative asupra PAC și asupra coeziunii dintre statele
membre, Consiliile Europene de la Bremen și Bruxelles din
1978 au înființat Sistemul Monetar European (SME). Înființat
în mod voluntar și diferențiat (Regatul Unit a decis să nu
participe la mecanismul ratei de schimb), SME depindea de
existența unei unită ți comune de cont (ECU).
În cadrul Consiliului European de la Londra din 1981,
miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei, Hans-Dietrich
Genscher și Emilio Colombo, au prezentat o propunere
privind un „Act european”, cuprinzâ nd teme precum
cooperarea politică , cultura, drepturile fundamentale,
armonizarea legislației în domenii care nu intrau sub
incidența tratatelor Comunită ții și metodele de combatere a
199
violenței, a terorismului și a criminalită ții. Acesta nu a fost

adoptat în forma sa originală , dar unele porțiuni au reapă rut
în „Declarația solemnă privind Uniunea Europeană ” adoptată
la Stuttgart, la 19 iunie 1983.
E. Proiectul Spinelli
La câ teva luni de la primele alegeri directe din 1979,
relațiile dintre Parlament și Consiliul au intrat într-o criză
gravă , legată de bugetul pentru 1980. La inițiativa lui Altiero
Spinelli, deputat în Parlamentul European, fondator al
Mișcă rii Federaliste Europene și fost membru al Comisiei
Europene, un grup de nouă deputați în Parlamentul
European s-a întâ lnit în iulie 1980 pentru a dezbate
modalită țile de revitalizare a activită ții instituțiilor. În iulie
1981, Parlamentul a înființat o comisie instituțională ,
avâ ndu-l drept raportor-coordonator pe Altiero Spinelli, în
vederea elaboră rii unui proiect de modificare a tratatelor
existente. Această comisie a elaborat un proiect care avea să
ducă la crearea Uniunii Europene. Proiectul de tratat a fost
adoptat cu o largă majoritate la 14 februarie 1984. Puterea
legislativă urma să fie exercitată de un sistem bicameral
asemă nă tor celui al unui stat federal. Se dorea ca acest
sistem să aducă un echilibru între Parlament și Consiliu, dar
nu a fost acceptat de că tre statele membre.
Secțiunea 7.3.3. Actul Unic european- fișă tehnică61
61 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/2/progresele -
realizatepana-la-actul-unic-european
200
După ce a clarificat litigiul privind bugetul comunitar

de la începutul anilor 1980, Consiliul European a decis, la
reuniunea de la Fontainebleau din iunie 1984, să înființeze
un comitet ad hoc al reprezentanților personali ai șefilor de
stat și de guvern, denumit Comitetul Dooge, după numele
președintelui să u. Comitetului i s-a cerut să prezinte
propuneri de îmbună tă țire a modului de funcționare a
sistemului comunitar și a cooperă rii politice. Consiliul
European de la Milano, din iunie 1985, a decis însă cu
majoritatea voturilor (7 voturi pentru și 3 împotrivă ), o
procedură excepțională în cadrul acestui organism, să
convoace o conferință interguvernamentală pentru a
examina competențele instituțiilor, extinderea activită ților

Comunită ții la noi domenii și crearea unei piețe interne
„autentice”.
La 17 februarie 1986, nouă state membre au semnat
Actul Unic European (AUE), urmate apoi de Danemarca (în
urma unui referendum în favoarea acestuia), Italia și Grecia,
la 28 februarie 1986. Actul a fost ratificat de că tre
parlamentele statelor membre în decursul anului 1986, însă
deoarece un cetă țean a introdus o acțiune în fața instanțele
irlandeze, intrarea sa în vigoare a întâ rziat cu șase luni, pâ nă
la 1 iulie 1987. AUE a constituit prima modificare
semnificativă adusă Tratatului de la Roma. Principalele sale
dispoziții sunt rezumate mai jos.
A. Extinderea competențelor Uniunii
1. Prin crearea unei mari piețe interne
201
O piață internă pe deplin funcțională urma să fie

finalizată pâ nă la 1 ianuarie 1993, preluâ nd și lă rgind
obiectivul pieței comune introdus în 1958.
2. Prin crearea de noi competențe în urmă toarele
domenii:
• politica monetară ;
• politica socială ;
• coeziunea economică și socială ;
• cercetarea și dezvoltarea tehnologică ;
• mediul;
• cooperarea în domeniul politicii externe.
B. Îmbună tă țirea capacită ții decizionale a
Consiliului de Miniștri
Votul cu majoritate calificată a înlocuit votul în
unanimitate în patru dintre domeniile de competență deja
existente ale Comunită ții: modificarea tarifului vamal comun,
libertatea de a presta servicii, libera circulație a capitalurilor
și politica comună din domeniul transporturilor maritime și
aeriene. Votul cu majoritate calificată a fost introdus și
pentru o serie de noi responsabilită ți: piața internă , politica
socială , coeziunea economică și socială , cercetarea și
dezvoltarea tehnologică și politica din domeniul mediului. În
fine, votul cu majoritate calificată a fă cut obiectul unei
modifică ri a Regulamentului de procedură al Consiliului,
pentru a-l adapta în urma unei declarații a Președinției,
conform că reia, în viitor, votul ar putea fi solicitat în Consiliu
nu doar la inițiativa Președintelui Consiliului, ci și la cererea
Comisiei sau a unui stat membru, dacă majoritatea simplă a
membrilor
202
Consiliului cad de acord.

C. Extinderea rolului Parlamentului
European
Competențele Parlamentului au fost consolidate prin:
• condiționarea acordurilor comunitare de
extindere și a acordurilor de asociere de obținerea
avizului Parlamentului; • introducerea unei
proceduri de cooperare cu Consiliul, care a conferit
Parlamentului competențe legislative reale, chiar
dacă limitate; procedura s-a aplicat unui numă r de
aproximativ zece temeiuri juridice la momentul
respectiv și a marcat o etapă crucială în
transformarea Parlamentului într-un colegislator
veritabil.
Secțiunea 7.3.4. Tratatul de la Maastricht - fișă tehnică62
Tratatul privind Uniunea Europeană , semnat la Maastricht

la 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
A. Structurile Uniunii
Instituind o Uniune Europeană , tratatul de la
Maastricht a marcat o nouă etapă în procesul de creare a
„unei uniuni din ce în ce mai strâ nse între popoarele
Europei”. UE este construită avâ nd la bază Comunită țile
Europene, completate de politici și forme de cooperare
62 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/3/tratatele -de-
lamaastricht-si-de-la-amsterdam
203
instaurate prin Tratatul privind Uniunea Europeană .

Uniunea dispunea de un cadru instituțional unic alcă tuit din
Consiliu, Parlamentul European, Comisia Europeană , Curtea
de Justiție și Curtea de Conturi care, fiind în acel moment
singurele instituții ale Uniunii, în sensul strict al cuvâ ntului,
își exercitau atribuțiile în conformitate cu dispozițiile
tratatelor. Tratatul a instituit un Comitet economic și social
și un Comitet al regiunilor, ambele exercitâ nd funcții
consultative. Un Sistem European al Bă ncilor Centrale și o
Bancă Centrală Europeană au fost înființate conform
procedurilor prevă zute în tratat și s-au adă ugat instituțiilor
financiare preexistente din grupul BEI, care sunt Banca
Europeană de Investiții și Fondul European de Investiții. B.
Competențele Uniunii
Uniunii instituite prin Tratatul de la Maastricht i s-au
atribuit prin acest tratat anumite competențe, clasificate în
trei mari grupe, denumite în mod obișnuit „piloni”: primul
pilon era constituit din Comunită țile Europene și prevedea

un cadru care permitea exercitarea de că tre instituțiile
comunitare a competențelor pentru care statele membre își
transferaseră suveranitatea în domeniile reglementate de
tratat; al doilea pilon era format din politica externă și de
securitate comună prevă zută la capitolul V din tratat; al
treilea pilon era constituit din cooperarea în domeniul
justiției și al afacerilor interne prevă zută la capitolul VI din
tratat. Titlurile V și VI instituiau cooperarea
interguvernamentală utilizâ nd instituțiile comune, cu
204
anumite tră să turi supranaționale, cum ar fi implicarea

Comisiei și consultarea Parlamentului.
1. Comunitatea Europeană (primul pilon)
Comunitatea avea misiunea de a asigura buna
funcționare a pieței unice și, printre altele, o dezvoltare
armonioasă , echilibrată și durabilă a activită ților economice,
un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție
socială și egalitatea între bă rbați și femei. Comunitatea
urmă rea aceste obiective în limitele competențelor care îi
erau încredințate, prin instituirea unei piețe comune și a
unor mă suri conexe menționate la articolul 3 din Tratatul CE,
precum și prin instaurarea unei politici economice și
monedei unice menționate la articolul 4. Acțiunea
Comunită ții trebuia să respecte principiul proporționalită ții
și, în domeniile care nu intrau în competența sa exclusivă ,
principiul subsidiarită ții (articolul 5 din TCE).
2. Politica externă și de securitate comună

(PESC) (al doilea pilon)
Misiunea Uniunii era aceea de a defini și de a realiza,
conform unei metode de tip interguvernamental, o politică
externă și de securitate. Statele membre trebuiau să sprijine
activ și fă ră rezerve această politică , într-un spirit de
loialitate și de solidaritate reciprocă . Printre altele, aceasta
avea ca obiective: salvgardarea valorilor comune, a
intereselor fundamentale, a independenței și a integrită ții
Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor
Unite; consolidarea securită ții Uniunii sub toate formele;
promovarea cooperă rii internaționale; dezvoltarea și
consolidarea democrației și a statului de drept, precum și
205
respectarea drepturilor omului și a libertă ților

fundamentale.
afacerilor externe (al treilea pilon)
Sarcina Uniunii era de a dezvolta o acțiune comună în
aceste domenii, prin metode interguvernamentale, pentru a
oferi cetă țenilor un nivel ridicat de protecție, într-un spațiu
de libertate, de securitate și de justiție. Aceasta se referea la
urmă toarele domenii:
• reguli de trecere a frontierelor externe ale
Comunită ții și de consolidare a controalelor;
• lupta împotriva terorismului, a infracțiunilor
grave, a traficului de droguri și a fraudei la nivel
internațional;
• cooperarea judiciară în materie penală și
civilă ;
• crearea unui Oficiu European de Poliție
(Europol) dotat cu un sistem de schimb de
informații între polițiile naționale;
• lupta împotriva imigrației ilegale; • politica
comună în domeniul azilului.
Secțiunea 7.3.5. Tratatul de la Amsterdam - fișă

tehnică63
Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului

privind Uniunea Europeană , a tratatelor de instituire a
Comunită ților Europene și a anumitor acte conexe, semnat la
63 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/3/tratatele -de-
lamaastricht-si-de-la-amsterdam
206
Amsterdam la 2 octombrie 1997, a intrat în vigoare la 1 mai

1999.
A. Consolidarea competențelor Uniunii
1. Comunitatea Europeană
În ceea ce privește obiectivele, s-a pus un accent
deosebit pe o dezvoltare echilibrată și sustenabilă și pe un
nivel ridicat de ocupare a forței de muncă . A fost creat un
mecanism de coordonare a politicilor de ocupare a forței de
muncă din statele membre, precum și posibilitatea de a lua
anumite mă suri comunitare în acest domeniu. Acordul
privind politica socială a fost integrat în Tratatul CE cu
câ teva îmbună tă țiri (eliminarea clauzelor de excludere
voluntară (opt-out)). De atunci, metoda comunitară s-a
aplicat în domenii importante care țineau pâ nă în acel
moment de „cel de-al treilea pilon”, cum ar fi azilul, imigrația,
trecerea frontierelor externe, lupta împotriva fraudei,
cooperarea vamală și cooperarea judiciară în materie civilă ,
precum și unei pă rți importante a cooperă rii în temeiul
acordului Schengen, pe care Uniunea și Comunită țile și l-au
însușit întru totul.
2. Uniunea Europeană
Cooperarea interguvernamentală în
domeniul cooperă rii judiciare penale și polițienești a fost
consolidată
prin definirea unor obiective și sarcini precise, precum și

prin crearea unui nou instrument juridic analog unei
directive. Instrumentele politicii externe și de securitate
comună au fost dezvoltate ulterior, în special prin crearea
207
unui nou instrument, strategia comună , a unei noi funcții,

„Secretarul General al Consiliului responsabil pentru PESC”,
și a unei noi structuri, „Unitatea de planificare politică și de
alertă rapidă ”.
B. Consolidarea atribuțiilor Parlamentului European
1. Puterea legislativă
În cadrul procedurii de codecizie, care a fost extinsă la
15 temeiuri juridice în TCE, Parlamentul European și
Consiliul deveneau colegislatori, practic pe poziție de
egalitate. Cu excepția politicii agricole și a politicii din
domeniul concurenței, procedura de codecizie se aplica
tuturor domeniilor în care Consiliul era abilitat să ia decizii
cu majoritate calificată . În patru cazuri (articolele 18, 42 și
47, precum și articolul 151 privind politica din domeniul
culturii, care a ră mas nemodificat), procedura de codecizie
se combina cu necesitatea unei decizii unanime a Consiliului.
Celelalte domenii legislative supuse unanimită ții nu țineau
de codecizie.
2. Puterea de control
În afara votului de aprobare a Comisiei în ansamblu,
Parlamentul European trebuia să voteze și pentru aprobarea
prealabilă a președintelui desemnat al viitoarei Comisii
(articolul 214).
3. Alegerea și statutul deputaților
În ceea ce privește procedura pentru alegerea
Parlamentului European prin sufragiu universal direct
(articolul 190 din TCE), competența Comunită ții de a adopta
principii comune s-a adă ugat competenței existente de a
adopta o procedură uniformă . În același articol, a fost inserat
un temei juridic care permitea adoptarea unui statut unic al
208
deputaților. Cu toate acestea, continua să lipsească o

dispoziție care să permită luarea de mă suri în vederea
dezvoltă rii partidelor politice la nivel european (a se vedea
articolul 191).
C. Cooperarea consolidată
Pentru prima dată , tratatele cuprindeau dispoziții
generale care permiteau, în anumite condiții, unui anumit
numă r de state membre să se prevaleze de instituțiile
comune pentru a organiza o cooperare consolidată între ele.
Această posibilitate s-a adă ugat cazurilor de cooperare
consolidată reglementate de dispoziții specifice, cum ar fi
uniunea economică și monetară , crearea unui spațiu de
libertate, securitate și justiție, precum și integrarea
dispozițiilor acordului Schengen. Domeniile care puteau face
obiectul unei cooperă ri consolidate erau reprezentate de cel
de-al treilea pilon și, în condiții foarte stricte, de domeniile
care nu țineau de competența exclusivă comunitară .
Condițiile pe care trebuia să le satisfacă orice cooperare
consolidată , precum și mecanismele de decizie prevă zute
erau concepute astfel încâ t să garanteze că această nouă
modalitate a procesului de integrare va ră mâ ne o soluție
excepțională și că nu va putea fi utilizată decâ t pentru a
avansa în direcția integră rii, și nu pentru a regresa.
D. Simplificare
Tratatul de la Amsterdam a eliminat din tratatele
europene toate dispozițiile devenite caduce sau nule cu
timpul, evitâ nd, în același timp, ca acesta să afecteze efectele
juridice care decurgeau în din aceste dispoziții. Tratatul
prevedea și renumerotare a articolelor. Din motive juridice și
209
politice, tratatul a fost semnat și supus ratifică rii sub formă

de amendamente la tratatele în vigoare.
E. Reforme instituționale în perspectiva extinderii
a. Tratatul de la Amsterdam a fixat la 700
numă rul maxim de membri în Parlamentul
European, dâ nd curs solicită rii acestuia (articolul
189).
b. Componența Comisiei și problema
ponderă rii voturilor au fă cut obiectul unui „protocol
privind instituțiile” anexat la tratat. Protocolul
prevedea ca, într-o Uniune extinsă la maximum 20
de state membre, Comisia să fie alcă tuită dintr-un
reprezentant din fiecare stat membru, cu condiția ca
la data respectivă ponderarea voturilor în Consiliu
să fi fost modificată . În orice caz, cu cel puțin un an
înainte de aderarea unui al 21-lea stat membru, o
nouă conferință interguvernamentală trebuia să
reexaminare în profunzime dispozițiile din tratate
referitoare la instituții.
c. Votul cu majoritate calificată în Consiliu
era prevă zut pentru mai multe temeiuri juridice
nou-create de Tratatul de la Amsterdam. Cu toate
acestea, dintre politicile comunitare existente,
numai în cazul domeniului politicii privind
cercetarea au apă rut noi cazuri de vot cu majoritate
calificată , celelalte politici necesitâ nd încă luarea
deciziilor cu unanimitate de voturi.
210
Secțiunea 7.3.6. Tratatul de la Nisa și Convenția privind

viitorul Europei - fișă tehnică64
Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat

în vigoare la 1 februarie 2003.
A. Obiectivele
În concluziile sale, Consiliul European de la Helsinki
din 1999 a afirmat că UE trebuia să fie capabilă să primească
ca noi state membre, pâ nă la sfâ rșitul lui 2002, ță rile
candidate care erau pregă tite pentru aderare. Deoarece doar
două dintre statele solicitante aveau o populație mai mare
decâ t media statelor membre de la vremea respectivă ,
ponderea politică a ță rilor cu o populație mai mică trebuia să
crească considerabil. Prin urmare, Tratatul de la Nisa
urmă rea să crească eficacitatea și legitimitatea instituțiilor
UE și să pregă tească Uniunea pentru urmă toarea sa mare
extindere.
B. Contextul
La Conferințele interguvernamentale (CIG) de la
Maastricht și Amsterdam, au fost abordate o serie de
probleme instituționale, fă ră a le soluționa însă în mod
satisfă că tor („Amsterdam leftovers”). Printre acestea se aflau
dimensiunea și componența Comisiei, ponderarea voturilor
în Consiliu și extinderea votului cu majoritate calificată . Pe
baza unui raport al Președinției finlandeze, Consiliul
European de la Helsinki a decis, la sfâ rșitul anului 1999, ca
problemele nesoluționate de Tratatul de la Amsterdam și
64 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/4/tratatul -de-la-nisa-
siconventia-privind-viitorul-europei
211
toate celelalte modifică ri necesare pentru pregă tirea

extinderii să fie abordate în cadrul unei CIG.
C. Conținutul
CIG a fost deschisă la 14 februarie 2000 și și-a
încheiat activitatea la Nisa, la 10 decembrie 2000. Aceasta a
ajuns la un acord asupra chestiunilor instituționale
menționate mai sus, precum și asupra altor puncte, printre
care o nouă repartizare a mandatelor în Parlamentul
European, o cooperare consolidată mai flexibilă ,
monitorizarea drepturilor și valorilor fundamentale în UE și
consolidarea sistemului judiciar al UE.
1. Ponderarea voturilor în Consiliu
În urma examină rii în paralel a sistemului de vot în
Consiliu, a componenței Comisiei și, într-o anumită mă sură , a
repartiză rii mandatelor în Parlamentul European, CIG a
realizat că principalul imperativ era modificarea ponderii
relative a statelor membre, un subiect care nu mai fusese
abordat la acest nivel de la intrarea în vigoare a Tratatului de
la Roma.
Erau prevă zute două metode de definire a votului cu
majoritate calificată : un nou sistem de ponderare (o
adaptare a sistemului existent) sau aplicarea unei majorită ți
duble (de voturi și de populație), aceasta din urmă fiind
propusă de Comisie și susținută de Parlament. CIG a ales
prima opțiune. Deși numă rul de voturi a crescut pentru toate
statele membre, partea care le revine celor mai populate
state membre a scă zut de la 55 % din voturi la 45 % în urma
212
aderă rii celor zece noi state membre și la 44,5 % la 1

ianuarie 2007. De aceea, a fost introdus „dispozitivul de
siguranță ” demografică prin care un stat membru poate
solicita să se verifice dacă majoritatea calificată reprezintă
cel puțin 62 % din populația totală a Uniunii. În cazul în care
această condiție nu este îndeplinită ,
Decizia nu este adoptată .
2. Comisia Europeană
a. Componența
Din 2005, Comisia reunește câ te un comisar pentru
fiecare stat membru. Consiliul are competența de a decide, în
unanimitate, numă rul de comisari, precum și sistemul de
rotație a acestora, astfel încâ t fiecare Comisie să reflecte
dimensiunea demografică și geografică a statelor membre.
b. Organizare internă
Tratatul de la Nisa conferea Președintelui Comisiei
competența de a atribui portofoliile comisarilor și de a le
redistribui pe parcursul mandatului, precum și de a
selecționa vicepreședinții și de a stabili numă rul acestora. 3.
Parlamentul European
a. Componența
Tratatul de la Amsterdam a stabilit numă rul maxim
de deputați în Parlamentul European la 700. La Nisa,
Consiliul European a considerat necesar, în perspectiva
extinderii, să revizuiască numă rul de deputați în PE pentru
fiecare stat membru. Noua componență a Parlamentului a
fost utilizată , de asemenea, pentru a contrabalansa
ponderarea modificată a voturilor în Consiliu. Astfel,
numă rul maxim de deputați europeni a fost stabilit la 732.
b. Competențe
213
Parlamentului European i s-a conferit competența, la

fel ca și Consiliului, Comisiei și statelor membre, să conteste
în justiție acte ale Consiliului, ale Comisiei sau ale Bă ncii
Centrale Europene pentru motive de incompetență , de
încă lcare a unor norme fundamentale de procedură , de
încă lcare a tratatului sau a orică rei norme de drept privind
aplicarea acestuia sau de abuz de putere.
În urma unei propuneri a Comisiei, articolul 191 a
fost transformat într-un temei juridic operațional pentru
adoptarea, prin procedura de codecizie, a statutului
partidelor politice de la nivelul UE și a regulilor legate de
finanțarea acestora.
Competențele legislative ale Parlamentului au fost
lă rgite, printr-o ușoară extindere a domeniului de aplicare al
procedurii de codecizie și prin dispoziții care impun ca
Parlamentul să își dea avizul conform pentru instituirea
cooperă rii consolidate în domeniile acoperite de codecizie.--
De asemenea, Parlamentului trebuia să i se solicite avizul
atunci câ nd Consiliul se pronunță cu privire la riscul unei
încă lcă ri grave a drepturilor fundamentale într-un stat
membru.
4. Reforma sistemului judiciar
a. Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Curții de Justiție a UE i s-a acordat posibilitatea de a
se reuni în diferite formule: în camere (formate din trei sau
cinci judecă tori), în Marea Cameră (11 judecă tori) sau în
plen. Numă rul de avocați generali putea fi crescut printr-o
decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate. Curtea de
Justiție a UE și-a pă strat competența cu privire la hotă râ rile
preliminare, dar, în temeiul statutului să u, putea transmite
214
Tribunalului de Primă Instanță și alte cauze în afara celor

enumerate la articolul 225 din Tratatul CE.
b. Tribunalul
Competențele Tribunalului (fostul Tribunal de Primă
Instanță , înaintea Tratatului de la Lisabona) au fost extinse
pentru a include anumite categorii de hotă râ ri preliminare,
iar camerele jurisdicționale pot fi instituite printr-o decizie
în unanimitate a Consiliului. Toate aceste dispoziții legate de
funcționare, și în special de competențele Tribunalului, sunt
acum stabilite chiar în tratat.
5. Proceduri legislative
Deși un numă r considerabil de noi politici și mă suri
(27) necesitau votul cu majoritate calificată în Consiliu,
codecizia a fost extinsă doar la câ teva domenii minore
(fostele articole 13, 62, 63, 65, 157, 159 și 191 din Tratatul
CE), iar pentru fostul articol 161 se impunea avizul conform
al Parlamentului.
6. Cooperarea consolidată
Ca și Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa
cuprinde dispoziții generale care se aplică tuturor
domeniilor de cooperare consolidată și dispoziții specifice
pilonului în cauză . În timp ce Tratatul de la Amsterdam
prevedea posibilitatea cooperă rii consolidate doar în cadrul
primului și celui de al treilea pilon, Tratatul de la Nisa
prevedea acest lucru în cadrul tuturor celor trei piloni.
Tratatul de la Nisa a mai adus încă două modifică ri:
sesizarea Consiliului European nu mai era posibilă , iar
conceptul de „termen rezonabil” a fost clarificat. Avizul
215
conform al Parlamentului era necesar în toate cazurile în

care cooperarea consolidată viza o chestiune acoperită de
procedura de codecizie.
7. Protecția drepturilor fundamentale
La articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană
(TUE) a fost adă ugat un nou alineat care reglementa
situațiile în care exista un „risc clar” de încă lcare gravă a
drepturilor fundamentale, chiar dacă aceasta nu se
produsese. Consiliul, hotă râ nd cu o majoritate de patru
cincimi din membrii să i și după obținerea avizului conform
al Parlamentului European, avea competența de a stabili
existența unui astfel de risc și de a adresa recomandă ri
adecvate statului membru în cauză . A fost proclamată o Cartă
a drepturilor fundamentale fă ră caracter obligatoriu.
Convenția privind viitorul Europei
A. Temei și obiective
În conformitate cu Declarația nr. 23 anexată la
Tratatul de la Nisa, Consiliul European de la Laeken din 14 și
15 decembrie 2001 a hotă râ t să organizeze o convenție care
să reunească principalele pă rți interesate în cadrul unei
dezbateri privind viitorul Uniunii Europene. Aceasta avea ca
obiective pregă tirea urmă toarei CIG câ t mai transparent și
abordarea celor patru provocă ri majore privind evoluția
viitoare a UE: o mai bună repartiție a competențelor,
simplificarea instrumentelor de acțiune ale Uniunii,
consolidarea democrației, a transparenței și a eficacită ții și
elaborarea unei Constituții pentru cetă țenii europeni.
B. Organizare
216
Convenția a fost formată dintr-un președinte (Valéry

Giscard d’Estaing), doi vicepreședinți (Giuliano Amato și
Jean-Luc Dehaene), 15 reprezentanți ai șefilor de stat sau de
guvern din statele membre, 30 de membri ai parlamentelor
naționale (câ te doi din fiecare stat membru), 16 deputați din
Parlamentul European și doi membri ai Comisiei Europene.
Ț ă rile candidate la aderare au putut participa la dezbatere în
aceleași condiții, însă nu puteau bloca un eventual consens
între statele membre. Astfel, Convenția a avut 105 membri în
total.
În afară de președinte și vicepreședinți, prezidiul era
compus din nouă membri ai Convenției și un reprezentant
invitat, ales de ță rile candidate. Prezidiul a avut rolul de
conferi Convenției un ritm susținut și de a-i oferi o bază de
lucru.
C. Rezultatele
Lucră rile Convenției au constat în: o fază de
„prospectare”, în cursul că reia erau luate în considerare
așteptă rile și nevoile statelor membre și ale cetă țenilor
Europei, o fază de reflecție, consacrată studierii ideilor
avansate și o fază de elaborare a recomandă rilor, pe baza
elementelor esențiale ale dezbaterilor. La sfâ rșitul anului
2002, cele 11 grupuri de lucru și-au prezentat concluziile
Convenției. În timpul primei jumă tă ți a anului 2003,
Convenția a elaborat și a dezbă tut un text care a devenit
proiectul de tratat de instituire a unei Constituții pentru
Europa.
Partea I (principii și instituții, 59 de articole) și partea
a II-a (Carta drepturilor fundamentale, 54 de articole) din
tratat au fost prezentate Consiliului European de la Salonic,
217
la 20 iunie 2003. Partea a III-a (politici, 338 de articole) și

partea a IV-a (dispoziții finale, 10 articole) au fost prezentate
Președinției italiene la 18 iulie 2003. Consiliul European a
adoptat textul pe 18 iunie 2004. Chiar dacă acesta a suferit
modifică ri considerabile, s-a menținut structura de bază a
proiectului elaborat de Convenție. Tratatul a fost aprobat de
Parlamentul European, dar a fost respins de Franța (la 29
mai 2005) și de Ț ă rile de Jos (1 iunie 2005) în urma unor
referendumuri naționale. Din cauza celor două
referendumuri cu rezultate negative din Franța și Ț ă rile de
Jos, procedura de ratificare a Tratatului de instituire a unei
Constituții pentru Europa nu a fost dusă la bun sfâ rșit.
D. Rolul Parlamentului European
Cea mai mare parte a observatorilor au considerat că
impactul deputaților europeni în cadrul
activită ților Convenției a fost decisiv. Mai multe aspecte, cum
ar fi desfă șurarea Convenției la sediul Parlamentului și
experiența de negociere într-un mediu internațional a
deputaților europeni, le-au permis acestora din urmă să aibă
o puternică influență asupra dezbaterilor și rezultatelor
Convenției. De asemenea, deputații în PE au avut un rol
major în formarea familiilor politice, compuse din deputați în
Parlamentul European și din deputați în parlamentele
naționale. Prin urmare, Parlamentul a reușit să -și atingă un
numă r semnificativ de obiective inițiale, cea mai mare parte
dintre acestea fiind în prezent înscrise în Tratatul de la
Lisabona.
218
Secțiunea 7.3.1. Tratatul de la Lisabona - fișă tehnică65
Această fișă descriptivă despre Uniunea Europeană

prezintă istoria Tratatului de la Lisabona și principalele sale
prevederi. Obiectivul este de a descrie contextul istoric în
care a apă rut cel mai recent text fundamental al UE, redactat
pe baza textelor care îl preced. Prevederile specifice (cu
referiri la articole) și efectele acestora asupra politicilor
Uniunii Europene sunt explicate mai detaliat în fișele care
abordează anumite politici și chestiuni.
Temei juridic
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană (TUE) și a Tratatului de
instituire a Comunită ții Europene (TCE) (JO C 306,

17.12.2007), intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Istoric
Tratatul de la Lisabona a demarat sub forma unui
proiect constituțional la sfâ rșitul lui 2001 (Declarația
Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau
Declarația de la Laeken), urmat în 2002 și 2003 de Convenția
europeană care a elaborat Tratatul de instituire a unei
Constituții pentru Europa (Tratatul constituțional). Procesul
care a dus la elaborarea Tratatului de la Lisabona este
rezultatul negativ a două referendumuri asupra Tratatului
constituțional organizate în mai și iunie 2005, în urma că rora
65 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/5/tratatul-de-
lalisabona
219
Consiliul European a decis să își ia o „perioadă de reflecție”

de doi ani. În final, în temeiul declarației de la Berlin din
martie 2007, Consiliul European din 21-23 iunie 2007 a
adoptat un mandat detaliat pentru o Conferință
interguvernamentală (CIG) ulterioară , sub egida Președinției
portugheze. CIG și-a încheiat lucră rile în octombrie 2007.
Tratatul a fost semnat în cadrul Consiliului European de la
Lisabona din 13 decembrie 2007 și a fost ratificat de toate
statele membre.
Conținutul
A. Obiective și principii juridice
Tratatul de instituire a Comunită ții Europene este
redenumit „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”
(TFUE), iar termenul „Comunitate” este înlocuit cu „Uniune”
în tot textul. Uniunea ia locul Comunită ții, fiind succesorul
juridic al acesteia. Tratatul de la Lisabona nu creează
simboluri statale pentru Uniune, cum ar fi un steag sau un
imn. Cu toate că nu mai poartă deci denumirea de tratat
constituțional, noul text menține cele mai semnificative
realiză ri.
Tratatul de la Lisabona nu îi conferă Uniunii
competențe exclusive suplimentare. Cu toate acestea, noul
text modifică modul în care Uniunea își exercită
competențele existente și anumite competențe (partajate)
noi, încurajâ nd participarea și protejarea cetă țenilor, creâ nd
o nouă ordine instituțională și modificâ nd procesele
decizionale pentru mai multă eficacitate și transparență ,
220
asigurâ nd astfel un nivel mai ridicat de control parlamentar

și de ră spundere democratică .
Spre deosebire de Tratatul Constituțional, Tratatul
de la Lisabona nu conține niciun articol care să stabilească în
mod oficial supremația dreptului Uniunii asupra legislației
naționale, dar la tratat a fost atașată o declarație în acest
sens (Declarația nr. 17), care face referire la un aviz al
Serviciului juridic al Consiliului ce reiterează jurisprudența
constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene pe această
temă .
Tratatul de la Lisabona clarifică pentru prima dată
competențele Uniunii, distingâ nd trei tipuri de competențe:
competența exclusivă , potrivit că reia Uniunea este singura
care poate adopta dispoziții legislative, statele membre
ocupâ ndu-se doar de punerea în aplicare, competența
partajată , potrivit că reia statele membre au dreptul de a
legifera și de a adopta mă suri obligatorii din punct de vedere
juridic în cazul în care Uniunea nu și-a exercitat competența
și competența de sprijin, potrivit că reia UE desfă șoară
acțiuni de sprijin sau de completare a politicilor statelor
membre. În prezent, competențele Uniunii pot fi redate
statelor membre în cursul unei revizuiri a tratatului.
Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene
personalitate juridică proprie. Prin urmare, Uniunea poate
semna tratate internaționale în domeniile
sale de competență sau poate deveni membră a unor
organizații internaționale. Statele membre pot semna doar
acorduri internaționale compatibile cu legislația UE.
221
Pentru prima dată , TUE prevede, la articolul 50, o

procedură oficială pe care trebuie să o urmeze statele
membre care doresc să se retragă din Uniunea Europeană
conform cerințelor lor constituționale.
Tratatul de la Lisabona încheie integrarea în cadrul
primului pilon a ultimelor aspecte ale celui de al treilea pilon
privind spațiul de libertate, securitate și justiție (SLSJ), și
anume cooperarea polițienească și judiciară în materie
penală . Fosta structură interguvernamentală nu mai există ,
actele din acest domeniu fiind adoptate prin procedura
legislativă ordinară (majoritate calificată și codecizie) și, sub
rezerva unor dispoziții contrare, utilizâ nd instrumentele
juridice ale metodei comunitare (regulamente, directive și
decizii).
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
Parlamentul European poate propune modifică ri
ale tratatelor; anterior, puteau face astfel de propuneri
Consiliul, guvernele statelor membre sau Comisia. În mod
normal, astfel de propuneri ar impune convocarea
Convenției, care ar recomanda amendamente unei CIG - cu
toate acestea, Consiliul European poate decide, după
obținerea aprobă rii Parlamentului, să nu convoace o
convenție [articolul 48 alineatul (3) al doilea paragraf din
TUE]. Ar urma să fie apoi convocată o CIG, care să adopte
amendamentele la tratate de comun acord. Cu toate acestea,
tratatele pot fi revizuite și fă ră convocarea unei CIG, prin
proceduri simplificate de revizuire, atunci câ nd este vorba de
dispoziții privind politicile și acțiunile interne ale Uniunii
[articolul 48 alineatul (6) și articolul 48 alineatul (7) din
TUE]. În acest caz, revizuirea ar fi adoptată ca decizie a
222
Consiliului European, dar ar putea fi supusă normelor

naționale de ratificare.
B. Consolidarea democrației și o mai bună
protecție a drepturilor fundamentale
Tratatul de la Lisabona enunță trei principii
fundamentale: principiul egalită ții democratice, principiul
democrației reprezentative și principiul
democrației participative. Democrația participativă îmbracă
forma unei noi inițiative a cetă țenilor.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
nu este inclusă ca atare în Tratatul de la Lisabona, dar
articolul 6 alineatul (1) din TUE îi conferă forță juridică
obligatorie, acordâ ndu-i o valoare juridică egală cu cea a
tratatelor.
Procesul de aderare a UE la Convenția europeană a
drepturilor omului (CEDO) a fost lansat odată cu intrarea în
vigoare, la 1 iunie 2010, a Protocolului nr. 14 la CEDO, care
permite nu doar statelor, ci și organizațiilor internaționale,
și, prin urmare, și Uniunii Europene, să devină semnatare ale
CEDO. Este totuși necesar ca aderarea să fie ratificată atâ t de
toate statele care sunt parte la CEDO, câ t și de UE.
Negocierile dintre reprezentanții Consiliului Europei și,
respectiv, ai UE au dus la finalizarea unui proiect de acord în
aprilie 2013. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
considerat însă , în Avizul 2/2013, că proiectul respectiv este
incompatibil cu articolul 6 din TUE. Vor fi necesare noi
negocieri înainte de aderare.
C. Un nou cadru instituțional
1. Parlamentul European
223
În conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din TUE,

Parlamentul European (PE) „este compus din reprezentanții
cetă țenilor Uniunii”, nu din reprezentanții „populației
statelor”.
Competențele legislative ale PE s-au extins prin noua
procedură legislativă ordinară , care înlocuiește fosta
procedură de codecizie. Printre altele, procedura legislativă
ordinară se aplică acum în peste 40 de domenii noi de
politică , numă rul total crescâ nd la 73. Procedura de aviz
conform există în continuare sub forma procedurii de
aprobare, iar procedura de consultare ră mâ ne neschimbată .
Noua procedură bugetară creează o egalitate deplină între
Parlament și Consiliu în ceea ce privește aprobarea bugetului
anual. Parlamentul European trebuie să își dea acordul
asupra noului cadru financiar multianual.
PE este cel care numește acum președintele
Comisiei, cu majoritatea membrilor să i, la propunerea
Consiliului European, care este obligat să aleagă un candidat
cu majoritate calificată pe baza rezultatului alegerilor
europene. PE continuă să aprobe colegiul comisarilor
(Comisia).
Numă rul maxim de deputați în Parlamentul
European a fost stabilit la 751, reprezentarea cetă țenilor
fiind asigurată conform unei proporționalită ți degresive.
Numă rul maxim de locuri pentru un stat membru a scă zut la
96, iar numă rul minim a crescut la 6.
2. Consiliul European
Tratatul de la Lisabona recunoaște în mod oficial
Consiliul European ca instituție a UE care trebuie să ofere
224
Uniunii „impulsurile necesare dezvoltă rii acesteia” și să

definească „orientă rile și priorită țile politice generale” ale
acesteia. Consiliul European nu exercită funcții legislative. O
președinție pe termen lung înlocuiește sistemul anterior de
rotație la șase luni. Președintele este ales cu majoritate
calificată de Consiliul European pentru un mandat reînnoibil
de 30 de luni. Acest sistem ar trebui să îmbună tă țească
continuitatea și coerența lucră rilor Consiliului European.
Președintele este, în egală mă sură , reprezentantul extern al
Uniunii, fă ră a aduce atingere sarcinilor Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate (a se vedea mai jos).
3. Vicepreședintele Comisiei
Europene/Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate
(VP/ÎR)
VP/ÎR este numit cu majoritate calificată de Consiliul
European, cu acordul președintelui Comisiei și este
responsabil de politica externă și de securitate comună a UE,
avâ nd dreptul de a înainta propuneri. Acesta prezidează
Consiliul Afaceri Externe și, în paralel, este vicepreședinte al
Comisiei. VP/ÎR este asistat de Serviciul European de Acțiune
Externă , format din personal de la Consiliu, de la Comisie și
din serviciile diplomatice naționale.
4. Consiliul
Tratatul de la Lisabona menține principiul dublei
majorită ți în cadrul voturilor (cetă țeni și state membre). Cu
toate acestea, normele anterioare de vot au ră mas valabile
225
pâ nă în noiembrie 2014, noile norme aplicâ ndu-se de la 1

noiembrie 2014.
Majoritatea calificată este obținută atunci câ nd o
propunere este susținută de 55 % dintre membrii
Consiliului, reunind cel puțin 65 % din populația Uniunii
[articolul 16 alineatul (4) din TUE]. Atunci câ nd Consiliul nu
hotă ră ște pe baza unei propuneri a Comisiei sau a VP/ÎR,
majoritatea necesară a statelor membre crește la 72 %
[articolul 238 alineatul (2) din TFUE]. Pentru a putea bloca
un act legislativ, este necesar ca cel puțin patru state
membre să voteze împotrivă . Un nou mecanism, inspirat de
„compromisul de la Ioannina”, va permite ca membri ai
Consiliului reprezentâ nd 55 % (75 % pâ nă la 1 aprilie 2017)
din numă rul de state membre necesare pentru a constitui o
minoritate de blocare să solicite, „într-un termen rezonabil”,
reexaminarea unei propuneri (Declarația nr. 7).
Consiliul se întrunește în ședință publică atunci câ nd
deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest
scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două pă rți,
consacrate deliberă rilor privind actele legislative ale Uniunii,
respectiv activită ților fă ră caracter legislativ. Președinția
Consiliului va continua să se schimbe o dată la șase luni, însă
constituirea unor grupuri prestabilite de câ te trei state
membre care vor asigura președinția timp de 18 luni va
asigura o mai bună continuitate a lucră rilor. În mod
excepțional, Consiliul Afaceri Externe este prezidat
întotdeauna de VP/ÎR.
5. Comisia
226
Deoarece președintele Comisiei este acum ales și

numit pe baza rezultatului alegerilor europene, legitimitatea
sa politică crește. Președintele este responsabil de
organizarea internă a colegiului (numirea comisarilor,
distribuirea portofoliilor, cererile de demisie în anumite
circumstanțe).
6. Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Cu excepția politicii externe și de securitate comune,
toate activită țile Uniunii sunt acum de competența Curții.
Accesul la Curte pentru persoanele fizice este simplificat.
D. Un proces mai eficient și mai democratic de
elaborare a politicilor, cu politici și competențe noi
Mai multe „clauze pasarelă ” permit modificarea
procesului decizional cu trecerea de la votul în unanimitate
la votul cu majoritate calificată și schimbarea procedurii de
consultare cu procedura de codecizie [articolul 31 alineatul
(3) din TUE, articolele 81, 153, 192, 312 și 333 din TFUE,
plus câ teva proceduri de tip pasarelă privind cooperarea
judiciară în materie penală ]. În domeniile în care Uniunea nu
dispune de competențe exclusive, un minim de nouă state
membre pot institui o cooperare consolidată . Acțiunile de
cooperare consolidată trebuie autorizate de Consiliu, după
aprobarea de că tre Parlamentul European. Pentru
chestiunile din domeniul politicii externe și de securitate
comune se aplică unanimitatea.
Tratatul de la Lisabona consolidează considerabil
principiul subsidiarită ții prin implicarea parlamentelor
naționale în procesul decizional. Au fost introduse câ teva
domenii noi sau extinse de politici în domeniul mediului,
227
care include acum combaterea schimbă rilor climatice, și în

domeniul energiei, cu referiri noi la solidaritate și securitate,
precum și la interconectarea aprovizionă rii. În plus,
drepturile de proprietate intelectuală , sportul, spațiul,
turismul, protecția civilă și cooperarea administrativă pot
face în prezent obiectul unor eventuale decizii ale UE.
În domeniul politicii europene de securitate și
apă rare comune, Tratatul de la Lisabona introduce o clauză
de apă rare reciprocă , conform că reia toate statele membre
sunt obligate să sprijine un stat membru în caz de atac. O
clauză de solidaritate stipulează că Uniunea și fiecare dintre
statele sale membre trebuie să acorde asistență , prin toate
mijloacele posibile, unui stat membru afectat de o catastrofă
naturală ori de un atac terorist.
228
Secțiunea 7.4. România și Uniunea Europeană

La 1 ianuarie 2007, Româ nia a devenit stat membru al
Uniunii Europene. Calitatea de stat membru implică atâ t
drepturi, câ t şi obligaţii. Toate acestea derivă din tratatele şi
legislaţia adoptate de Uniunea Europeană de la înfiinţare
pâ nă în prezent, la fel ca în cazul orică rui alt stat membru al
Uniunii Europene.
Scurt istoric al relaţiilor dintre România şi

Uniunea Europeană
2019
Ianuarie-iunie – Româ nia va prelua, pentru prima
dată , Președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene.
2014
22-25 mai – alegeri pentru Parlamentul European.
Delegația româ nă include 32 de membri, cu unul mai puțin
decâ t în precedenta legislatură . Jumă tate
dintre europarlamentari fac parte din grupul PSE.
1 ianuarie – finalul perioadei de tranziție în ce
privește restricțiile de acces pe piața muncii din UE pentru
lucră torii din Româ nia
2009
4-7 iunie – primele alegeri pentru Parlamentul
European la care Româ nia participă în calitate de stat
membru. Sunt aleși 33 de europarlamentari, peste două
treimi din el fă câ nd parte din PPE (Partidul Popular
229
European) și PSE (Partidul Social-Democrat European).

2007
1 ianuarie - Româ nia devine stat membru al Uniunii
Europene
Tratatul de aderare prevede că , dacă există deficienţe
grave în transpunerea şi punerea în aplicare a acquis-ului în
domeniile economic, piaţa internă şi, respectiv, justiţie şi
afaceri interne, pot fi adoptate mă suri de salvgardare într-un
termen de pâ nă la trei ani de la data aderă rii.
Aderarea Româ niei a fost însoțită şi de o serie de
mă suri de acompaniere specifice, instituite pentru a preveni
sau pentru a remedia deficienţele în domeniile siguranţei
alimentelor, fondurilor agricole, reformei
sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei.
Pentru ultimele două componente a fost stabilit un
mecanism de cooperare şi verificare cu scopul de a
îmbună tă ţi funcţionarea sistemului legislativ, administrativ
şi judiciar şi de a remedia deficienţele grave în lupta
împotriva corupţiei.
2005
25 aprilie - în cadrul unei ceremonii oficiale,
desfă şurate la Abaţia de Neumunster din Luxemburg,
preşedintele Româ niei, Traian Bă sescu, semnează Tratatul
de Aderare la Uniunea Europeană
13 aprilie - Parlamentul European dă undă verde
aderă rii Româ niei şi Bulgariei la Uniunea Europeană
230
2004
17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles,
Româ nia primeşte confirmarea politică a
încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană
2003
26 martie - Comisia Europeană prezintă ediţia
revizuită a Parteneriatului de Aderare cu Româ nia
2002
12-13 decembrie - Consiliul European de
la Copenhaga decide asupra aderă rii a 10 noi state membre
şi adoptă foile de parcurs pentru Româ nia şi Bulgaria
20 noiembrie - Parlamentul European ia
în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca dată -ţintă pentru
aderarea Româ niei la Uniunea Europeană
13 noiembrie - Comisia adoptă o "Foaie de parcurs"
pentru Româ nia şi Bulgaria
2000
Februarie - in cadrul reuniunii Consiliului UE pentru
Afaceri Generale, dedicată lansă rii
Conferinţei Interguvernamentale, sunt deschise
oficial negocierile de aderare cu Româ nia
1999
Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide
începerea negocierilor de aderare cu şase ţă ri candidate,
printre care şi Româ nia
Iunie - Româ nia adoptă Planul Național de Aderare la
231
Uniunea Europeană
1998
Noiembrie - Comisia Europeană publică primul
Raport de Ţară privind procesul de aderare a Româ niei la
Uniunea Europeană
1997
Iulie - Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care
include Opinia asupra cererii de aderare a Româ niei la
Uniunea Europeană
1995
Iunie – Româ nia depune cererea de aderare la
Uniunea Europeană
1 februarie - intră în vigoare Acordul European
1993
1 februarie - Româ nia semnează Acordul European,
ce instituie o asociere între Româ nia, pe de o parte, şi
Comunită ţile Europene şi statele lor membre, pe de altă
parte
Secțiunea 7.5. Izvoarele dreptului unional

Uniunea Europeană are personalitate juridică și, prin
urmare, dispune de propria sa ordine juridică , distinctă de
cea internațională . În plus, legislația Uniunii Europene are
efect direct sau indirect asupra legislației statelor sale
232
membre și devine parte integrantă din sistemul juridic al

fiecă rui stat membru. Uniunea Europeană constituie în sine
un izvor de drept. În general, ordinea juridică este divizată în
legislația primară (tratatele și principiile generale de drept),
legislația secundară (bazată pe tratate) și dreptul
complementar.
Surse ale dreptului Uniunii și ierarhia acestora-

fișa tehnică66
• Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE);

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE); și protocoalele la acestea (la tratate sunt
anexate 37 de protocoale, 2 anexe și 65 de declarații,
care aduc preciză ri, fă ră a fi încorporate în textul
juridic propriu-zis);
• Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene;
• Tratatul de instituire a Comunită ții Europene a
Energiei Atomice (Euratom) este în continuare în
vigoare, ca tratat separat.
• Acordurile internaționale;
• Principiile generale ale dreptului Uniunii, •
Legislația secundară .
66 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/6/sursele -si-
domeniulde-aplicare-ale-dreptului-uniunii-europene
233
Tratatele și principiile generale sunt în vâ rful

ierarhiei și reprezintă legislația primară . În urma intră rii în
vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009,
Carta drepturilor fundamentale are aceeași valoare.
Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeană
sunt subordonate legislației primare. La un rang inferior, se
situează legislația secundară : aceste norme sunt valide doar
dacă sunt conforme cu actele și acordurile care prevalează
asupra lor.
A. Dreptul primar al Uniunii Europene: Tratatele
inițiale, Tratatele de modificare, AUE, Tratatul de la
Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa,
Tratatul de la Lisabona.
B. Legislația secundară a Uniunii Europene
1. Generalită ți
Actele juridice ale Uniunii sunt enumerate la articolul
288 din TFUE. Aceste acte sunt: regulamentul, directiva,
decizia, recomandarea și avizul. Instituțiile Uniunii pot
adopta astfel de acte juridice doar dacă o dispoziție a
tratatelor le conferă competență în acest sens. Principiul
atribuirii, care reglementează delimitarea competențelor
Uniunii, este consacrat în mod explicit de articolul 5 alineatul
(1) din TUE. TFEU precizează sfera de aplicare a
competențelor Uniunii, clasificâ ndu-le în trei categorii,
respectiv competențe exclusive (articolul 3), competențe
partajate (articolul 4) și competențe de sprijin (articolul 6),
în temeiul că rora UE adoptă mă suri de sprijin sau de
completare a politicilor statelor membre. Listele domeniilor
care țin de fiecare dintre cele trei categorii de competențe
ale Uniunii sunt prezentate la articolele 3, 4 și 6 din TFUE.
234
Dacă nu dispun de competențele necesare pentru a atinge

unul dintre obiectivele prevă zute de tratate, instituțiile pot
aplica dispozițiile de la articolul 352 din TFUE și, astfel, pot
adopta „mă suri adecvate”.
Instituțiile adoptă doar instrumentele juridice
enumerate la articolul 288 din TFUE. Singurele excepții
ră mâ n politicile externe, de securitate și de apă rare comune,
că rora li se aplică în continuare metoda
interguvernamentală . În acest domeniu, strategiile comune,
acțiunile comune și pozițiile comune au fost înlocuite cu
„orientă rile generale” și cu „Deciziile care definesc” acțiunile
și pozițiile care trebuie adoptate de Uniune, precum și
modalită țile de punere în aplicare a acestora (articolul 25 din
TUE).
Există , de asemenea, diverse forme de acțiune, cum ar
fi recomandă rile, comunică rile și actele privind organizarea
și funcționarea instituțiilor (inclusiv acordurile
interinstituționale), ale că ror denumiri, structură și efecte
juridice decurg din diverse dispoziții ale tratatelor sau din
norme adoptate în temeiul acestora.
2. Ierarhia legislației secundare a Uniunii
Ierarhia legislației secundare — actele legislative,
actele delegate și actele de punere în aplicare — este
stabilită la articolele 289, 290 și 291 din TFUE. Sunt definite
ca acte legislative actele juridice adoptate în conformitate cu
o procedură legislativă , ordinară sau specială . În schimb,
actele delegate sunt acte fă ră caracter legislativ cu
aplicabilitate generală , care completează sau modifică
anumite elemente neesențiale ale unui act legislativ.
Competența de a adopta aceste acte poate fi delegată
235
Comisiei de că tre legiuitor (Parlament și Consiliu). Actul

legislativ delimitează obiectivele, conținutul, domeniul de
aplicare și durata delegă rii competenței, precum și, dacă este
cazul, proceduri de urgență . În plus, legiuitorul stabilește
condițiile în care se face delegarea competenței, care pot
include dreptul de revocare a delegă rii sau dreptul de a
formula obiecțiuni.
Actele de punere în aplicare sunt, în general, adoptate
de Comisie, că reia îi este conferită competența de punere în
aplicare prin acte obligatorii din punct de vedere juridic care
necesită condiții uniforme de punere în aplicare. Actele de
punere în aplicare sunt adoptate de că tre Consiliu în cazuri
specifice, justificate corespunză tor, și numai în domeniul
politicii externe și de securitate comune. În cazul în care
actul de bază este adoptat prin procedura legislativă
ordinară , Parlamentul European sau Consiliul pot aduce
oricâ nd la cunoștință Comisiei faptul că apreciază că un
proiect de act de punere în aplicare depă șește competențele
de executare prevă zute de actul de bază . În acest caz,
Comisia trebuie să revadă proiectul de act în discuție.
3. Diferitele instrumente juridice care țin
de legislația secundară a Uniunii
a. Regulamentul
Regulamentul are un domeniu de aplicare general,
este obligatoriu în toate elementele sale, se aplică direct în
statele membre și trebuie respectat integral de cei că rora li
se aplică (persoane private, state membre, instituții ale
Uniunii). Regulamentul se aplică direct în toate statele
membre încă de la intrarea sa în vigoare, fă ră a fi necesar un
act de transpunere la nivel național. Regulamentul intră în
236
vigoare la data prevă zută în cadrul acestuia sau, în absența

unei prevederi în acest sens, în a două zecea zi de la
publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Regulamentul urmă rește asigurarea
aplică rii uniforme a dreptului Uniunii în toate statele
membre. De asemenea, o consecință a regulamentului este
aceea de a face inaplicabile normele naționale incompatibile
cu clauzele materiale pe care le conține acesta.
b. Directiva
Directiva are caracter obligatoriu pentru statele
membre destinatare (unul singur, mai multe sau totalitatea
acestora) în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, dar
lasă autorită țile naționale să aleagă forma și metodele.
Legiuitorul național trebuie să adopte un act de transpunere
sau o „mă sură națională de punere în aplicare” în dreptul
intern, care adaptează legislația națională conform
obiectivelor definite în directivă . Cetă țeanului nu i se conferă
drepturi și nici nu i se impun obligații decâ t după ce a fost
adoptat actul de transpunere a directivei. Statele membre
dispun, pentru transpunere, de o anumită flexibilitate care le
permite să țină cont de specificul național. Transpunerea
trebuie să se efectueze în termenul stabilit de directivă .
Atunci câ nd transpun directivele, statele membre garantează
efectul util al dreptului Uniunii, conform principiului
cooperă rii loiale consacrat de articolul 4 alineatul (3) din
TUE.
În principiu, Directivele nu sunt direct aplicabile, dar
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotă râ t totuși că
anumite dispoziții ale unei directive ar putea, în mod
excepțional, să producă efecte directe într-un stat membru,
237
chiar dacă acesta nu a adoptat încă vreun act de transpunere,

dacă se reunesc urmă toarele condiții: (a) transpunerea în
dreptul intern nu a avut loc sau s-a efectuat incorect; (b)
dispozițiile Directivei sunt imperative și suficient de clare și
precise și (c) dispozițiile
Directivei conferă drepturi persoanelor.
Atunci câ nd sunt reunite aceste condiții, o persoană
poate să invoce dispoziția în cauză în fața autorită ții publice.
Chiar dacă o dispoziție nu acordă niciun drept persoanelor
și, astfel, sunt reunite doar prima și a doua condiție,
autorită țile statului membru au obligația juridică de a ține
seama de Directiva netranspusă . Jurisprudența menționată
mai sus se sprijină , în principal, pe argumentele efectului
util, al reprimă rii comportamentelor contrare tratatului și al
protecției juridice. În schimb, o persoană nu poate să invoce
direct, împotriva unei alte persoane (efect numit
„orizontal”), efectul direct al unei directive netranspuse
Cauza C-91/92 Faccini Dori, Culegerea de jurisprudență , p.
I3325 și urmă toarele, punctul 25).
Conform jurisprudenței Curții (cauza Francovich,
cauzele conexate C-6/90 și C-9/90), o persoană poate să
ceară repararea unui prejudiciu suferit unui stat membru
care nu respectă dreptul Uniunii. Dacă este vorba despre o
directivă netranspusă sau transpusă incorect, această
acțiune este posibilă dacă : (a) Directiva are drept scop să
confere drepturi persoanelor; (b) conținutul drepturilor
poate fi identificat pe baza dispozițiilor Directivei și (c)
există o legă tură de cauzalitate între nerespectarea obligației
de a transpune Directiva și prejudiciul suferit de pă rțile
238
lezate. Responsabilitatea statului membru poate fi angajată

fă ră a fi necesar să se demonstreze vreo greșeală a acestuia.
c. Decizii, recomandă ri și avize
Decizia este obligatorie în toate elementele sale.
Atunci câ nd precizează care îi sunt destinatarii (state
membre, persoane fizice sau juridice), o decizie este
obligatorie doar pentru destinatarii menționați. Decizia se
utilizează pentru soluționarea unor situații concrete,
specifice anumitor destinatari. O persoană poate să își invoce
drepturile acordate printr-o decizie adresată unui stat
membru doar dacă acesta din urmă a adoptat un act de
transpunere. Deciziile sunt aplicabile direct în aceleași
condiții ca o directivă .
Recomandă rile și avizele nu creează niciun drept și
nici o obligație pentru destinatari, dar pot furniza indicații cu
privire la interpretarea și conținutul dreptului Uniunii.
4. Dispoziții care reglementează competențele,
procedurile, punerea în aplicare și executarea actelor
juridice
a. Competență legislativă , drept de
inițiativă și
proceduri legislative.
Parlamentul, Consiliul și Comisia sunt implicate într-o
mă sură mai mare sau mai mică în adoptarea legislației
Uniunii, în funcție de temeiul juridic. Parlamentul îi poate
solicita Comisiei să elaboreze propuneri pe care să le
prezinte Parlamentului și Consiliului.
b. Punerea în aplicare a legislației Uniunii
239
În conformitate cu legislația primară , UE beneficiază

doar de competențe de executare limitate, punerea în
aplicare a legislației Uniunii intrâ nd, în general, în
competența statelor membre. De altfel, articolul 291
alineatul (1) din TFUE adaugă dispoziția că statele membre
au obligația de a lua toate mă surile de drept intern necesare
pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de
vedere juridic ale Uniunii. Atunci câ nd sunt necesare condiții
unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct
de vedere juridic ale Uniunii, Comisia își exercită competența
de executare conform articolului 291 alineatul (2) din TFUE.
c. Alegerea tipului de act juridic
În numeroase cazuri, tratatele impun forma actului
juridic ce trebuie adoptat. Cu toate acestea, numeroase
dispoziții nu sunt însoțite de recomandarea unui anumit tip
de act juridic. În aceste cazuri, articolul 296 alineatul (1) din
TFUE stabilește că instituțiile trebuie să aleagă tipul actului
de adoptat de la caz la caz, „cu respectarea procedurilor
aplicabile și a principiului proporționalită ții”.
C. Principiile generale ale dreptului
Uniunii și drepturile fundamentale
În tratate există foarte puține referiri la principiile
generale ale dreptului Uniunii. Aceste principii au fost
dezvoltate în principal de jurisprudența Curții de Justiție a
Uniunii Europene (securitate juridică , echilibru instituțional,
așteptă ri legitime etc.). Tot jurisprudența Curții se află la
originea recunoașterii drepturilor fundamentale ca principii
generale de drept ale Uniunii. Aceste principii sunt
consacrate acum prin articolul 6 alineatul (3) din TUE, care
face trimitere la drepturile fundamentale, astfel cum sunt
240
garantate de Convenția pentru apă rarea drepturilor omului

și a libertă ților fundamentale și cum decurg din tradițiile
constituționale comune ale statelor membre, precum și din
Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. D.
Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeană
Uniunea poate încheia, în cadrul competențelor sale,
acorduri internaționale cu ță ri terțe sau cu organizații
internaționale [articolul 216 alineatul (1) din TFUE]. Aceste
acorduri sunt obligatorii pentru Uniune și pentru statele
membre. Ele fac parte integrantă din cadrul juridic al Uniunii
[articolul 216 alineatul (2)].
Secțiunea 7.6. Cetățenia europeană
Drepturile individuale ale cetă țenilor și cetă țenia
europeană sunt consacrate în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, în Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și la articolul 9 din
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE).
Aceste drepturi sunt un factor esențial în procesul de
formare a identită ții europene. Un stat membru poate fi
sancționat dacă încalcă grav valorile de bază ale Uniunii.
TEMEI JURIDIC - fișă tehnică67

Articolele 2, 3, 7 și 9-12 din TUE, articolele 18-25 din
TFUE și articolele 39-46 din Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene.
OBIECTIVE
67 http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_4.1.1.pdf
241
Legislația UE creează un numă r de drepturi

individuale aplicabile în mod direct în instanțe, atâ t la nivel
orizontal (între persoane), câ t și la nivel vertical (între
individ și stat). Inspirată din libertatea de circulație a
persoanelor, înscrisă în tratate, introducerea unei forme de
cetă țenie europeană însoțită de drepturi și îndatoriri definite
în mod precis a fost avută în vedere încă din anii 1960. În
urma lucră rilor pregă titoare, care au început la mijlocul
anilor 1970, TUE, adoptat la Maastricht în 1992,
menționează ca obiectiv al Uniunii „consolidarea protecției
drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre
prin instituirea unei cetă țenii a Uniunii Europene”. O parte
nouă (fostele articole 17-22) din Tratatul CE este consacrată

acestei cetă țenii.
La fel ca și cetă țenia națională , cetă țenia Uniunii
Europene desemnează un raport între cetă țean și Uniunea
Europeană , caracterizat prin drepturi, îndatoriri și
participare politică . Acest raport are scopul de estompa
decalajul tot mai mare generat de faptul că acțiunea UE are
un impact crescâ nd asupra cetă țenilor să i, în timp ce
exercitarea drepturilor (fundamentale), îndeplinirea
îndatoririlor și participarea la procesele democratice au loc
aproape exclusiv la nivel național.
Articolul 15 alineatul (3) din TFUE acordă orică rei
persoane fizice sau juridice dintr-un stat membru dreptul de
acces la documentele instituțiilor, organelor și agențiilor
Uniunii.
242
Articolul 16 din TFUE consacră dreptul la protecția

datelor cu caracter personal.
Articolul 2 din TUE prevede că „Uniunea se
întemeiază pe valorile respectă rii demnită ții umane,
libertă ții, democrației, egalită ții, statului de drept, precum și
pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparțin minorită ților.”
Articolul 7 din TUE reia o dispoziție din precedentul
Tratat de la Nisa (1.1.4.), care instituie atâ t un mecanism de
prevenire atunci câ nd există „un risc clar de încă lcare gravă ”
de că tre un stat membru a valorilor prevă zute la articolul 2
din TUE, câ t și un mecanism de sancționare în caz de
„încă lcare gravă și persistentă ” a acelorași valori de că tre un
stat membru. În primă instanță , Comisia cere Consiliului
European a, hotă râ nd în unanimitate, să constate existența
unui astfel de risc [articolul 7 alineatul (2)]. Astfel se
declanșează o procedură care poate face ca statul membru
respectiv să își piardă dreptul de vot în Consiliu. Acest
mecanism a fost activat pentru prima dată în 2017 împotriva
Poloniei din cauza reformei Curții Supreme din această țară .
În plus, trebuie să existe o protecție mai solidă a
drepturilor și a intereselor resortisanților
statelor membre/cetă țenilor UE în relațiile Uniunii cu restul
lumii [articolul 3 alineatul (5) din TUE].
REALIZĂ RI
Pentru o perioadă lungă , temeiul juridic pentru
drepturile cetă țenilor la nivelul UE a fost reprezentat în
principal de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene (CJUE).
243
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și

a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
temeiul juridic a fost extins la o veritabilă cetă țenie
europeană .
A. Definirea cetă țeniei Uniunii Europene
În conformitate cu articolul 9 din TUE și articolul 20
din TFUE, este cetă țean al Uniunii orice persoană care are
cetă țenia unui stat membru. Cetă țenia este definită în
conformitate cu legile naționale ale statului respectiv.
Cetă țenia Uniunii este complementară cetă țeniei naționale,
dar nu o înlocuiește. Cetă țenia UE cuprinde o serie de
drepturi și de îndatoriri care se adaugă celor ce rezultă din
cetă țenia unui stat membru. În cauza C-135/08 Janko
Rottmann/Freistaat Bayern, avocatul general Poiares
Maduro al Curții de Justiție a Uniunii Europene a explicat
diferența (punctul 23 din aviz):
„Acestea sunt două noțiuni care sunt deopotrivă
asociate în mod inextricabil și autonome. Cetă țenia Uniunii
presupune cetă țenia unui stat membru, dar este, de
asemenea, un concept juridic și politic autonom față de cel al
cetă țeniei naționale.
Cetă țenia unui stat membru nu numai că dă acces la
beneficiul drepturilor conferite de dreptul comunitar, ci face
din noi cetă țeni ai Uniunii. Cetă țenia europeană constituie
mai mult decâ t un ansamblu de drepturi care, în sine, ar
putea fi acordate chiar și celor care nu o dețin. Ea presupune
existența unei legă turi de natură politică între cetă țenii
europeni, deși nu este vorba de o legă tură de apartenență la
un popor. […] Aceasta se întemeiază pe angajamentul lor
reciproc de a deschide comunitatea politică respectivă altor
244
cetă țeni europeni și de a construi o nouă formă de loialitate

civică și politică la scară europeană .
Aceasta nu implică existența unui popor, ci este
fondată pe existența unui spațiu politic european, din care
decurg drepturi și îndatoriri. În mă sura în care nu implică
existența unui popor european, cetă țenia este, la nivel
conceptual, rezultatul unei decuplă ri de naționalitate. Astfel
cum a observat un autor, caracterul în mod radical inovator
al conceptului de cetă țenie europeană rezidă în faptul că
„Uniunea aparține și este compusă din cetă țeni care, prin
definiție, nu au în comun aceeași cetă țenie”.
Dimpotrivă , fă câ nd din cetă țenia unui stat membru o
condiție pentru a fi cetă țean european, statele membre au
vrut să marcheze faptul că această nouă formă cetă țenie nu
pune în discuție apartenența noastră fundamentală la
comunită țile noastre politice naționale. În acest mod, această
legă tură cu cetă țenia diferitelor state membre constituie o
recunoaștere a faptului că poate exista (de fapt, că există ) o
cetă țenie care nu este determinată de naționalitate.
Acesta este miracolul cetă țeniei Uniunii: ea întă rește
legă turile dintre noi și statele noastre (în sensul că suntem
cetă țeni europeni tocmai pentru că suntem cetă țeni ai
statelor noastre) și, în același timp, ne eliberează de acestea
(în mă sura în care suntem în prezent cetă țeni dincolo de
statele noastre membre). Accesul la cetă țenia europeană
trece prin cetă țenia unui stat membru, care este
reglementată de dreptul național, dar, ca orice formă de
cetă țenie, constituie baza unui nou spațiu politic, din care
decurg drepturi și obligații care sunt stabilite de dreptul
comunitar și care nu depind de stat.
245
Acesta este motivul pentru care, deși este adevă rat că

cetă țenia unui stat membru este o condiție prealabilă pentru
accesul la cetă țenia Uniunii, este tot atâ t de adevă rat că
ansamblul drepturilor și obligațiilor asociate acesteia din
urmă nu poate fi limitat în mod nejustificat de prima.”
Dacă Regatul Unit va pă ră si UE, va trebui luată o
hotă râ re privind drepturile dobâ ndite de cetă țenii britanici
care își au reședința în statele membre ale UE, precum și de
cetă țenii UE care tră iesc în Regatul Unit. De-a lungul anilor,
fiecare stat membru a transmis resortisanților să i un
patrimoniu juridic de drepturi, iar legislația UE creează o
serie de drepturi individuale direct executorii în instanță , în
conformitate cu jurisprudența CJUE (Van Gend & Loos). S-ar
putea considera că limitele acestui patrimoniu juridic relevă
de dreptul intern care le conferă efect. Dacă legea britanică
de abrogare anulează efectele tratatelor, acestea nu ar mai
putea, în principiu, să fie invocate în fața instanțelor din
Regatul Unit.
B. Conținutul cetă țeniei (articolul 20 din TFUE)
Pentru toți cetă țenii UE cetă țenia înseamnă :
— dreptul de liberă circulație și de ședere pe
teritoriul statelor membre (articolul 21din TFUE);
— dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul
European, precum și la alegerile locale în statul membru
unde își au reședința [articolul 22 alineatul (1) din TFUE], în
aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat (pentru
normele privind participarea la alegerile locale, a se vedea
Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994, iar pentru
normele privind alegerile în Parlamentul European a se
vedea Directiva 93/109/CE din 6 decembrie 1993);
246
— dreptul de a primi, pe teritoriul unei ță ri terțe

(care nu aparține Uniunii Europene), protecție diplomatică
sau consulară din partea autorită ților unui alt stat membru,
dacă țara acestuia nu este reprezentată acolo, în aceeași
mă sură ca și resortisanții statului membru în cauză ;
— dreptul de a adresa petiții Parlamentului European
și de a se adresa Ombudsmanului European (ambele
articolul 24 din TFUE) desemnat de Parlamentul European
cu privire la cazuri de administrare defectuoasă în cazul
activită ților instituțiilor sau organelor UE. Aceste proceduri
sunt reglementate de articolele 227, respectiv 228 din TFUE;
— dreptul de a se adresa în scris orică rei instituții sau
orică rui organ al UE într-una din limbile statelor membre și
de a primi un ră spuns redactat în aceeași limbă (articolul 24
al patrulea paragraf din TFUE);
— dreptul de a avea acces la
documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale
Comisiei, în anumite condiții [articolul 15 alineatul (3) din
TFUE].
C. Domeniul de aplicare
Cu excepția drepturilor electorale, conținutul
cetă țeniei Uniunii, astfel cum apare în prezent, reprezintă în
mare mă sură doar sistematizarea unor drepturi deja
recunoscute (îndeosebi în ceea ce privește libertatea de
circulație, dreptul de ședere și dreptul de a adresa petiții),
drepturi care în prezent sunt consacrate în legislația
primară , pe baza unei idei politice.
Contrar orientă rii constituționaliste actuale din
statele europene datâ nd de la adoptarea, în Franța, în 1789, a
Declarației drepturilor omului și cetă țeanului, cetă țenia
247
Uniunii nu este legată de garanții specifice privind drepturile

fundamentale. Articolul 6 din TUE prevede că Uniunea
recunoaște drepturile prevă zute în Carta drepturilor
fundamentale a UE și că aderă la Convenția europeană
pentru apă rarea drepturilor omului și a libertă ților
fundamentale, însă nu face nici o referire la statutul juridic al
cetă țeniei Uniunii.
Pâ nă în prezent, cetă țenia Uniunii nu impune, în ciuda
formulă rii cuprinse în articolul 20 alineatul (2) din TFUE,
îndatoriri cetă țenilor Uniunii; aceasta constituie o diferență
fundamentală între cetă țenia UE și cetă țenia statelor
membre.
D. Inițiativa cetă țenească europeană
Articolul 11 alineatul (4) din TUE prevede un nou
drept pentru cetă țenii Uniunii:
„La inițiativa a cel puțin un milion de cetă țeni ai
Uniunii, resortisanți ai unui numă r semnificativ de state
membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în
limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunză toare în
materii în care acești cetă țeni consideră că este necesar un
act juridic al Uniunii, în vederea aplică rii tratatelor”.
Condițiile de prezentare și admisibilitate ale unei
astfel de inițiative cetă țenești fac obiectul Regulamentului
(UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European și a
Consiliului.
248
Bibliografie:
Materialele prezentate au ca sursă principală site-ul

oficial al Uniunii Europene, astfel încâ t studentul să se poată
familiariza în studiul acestei discipline cu sursa de bază
informațională a principalelor procese, proceduri, instituții și
organisme ale Dreptului Uniunii Europene; actualizarea
informațiilor fiind un factor deosebit de important pentru
înțelegerea și aplicarea Dreptului unional în statele membre.
https://europa.eu
249

Culegere Teste Grila DR Ue 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Culegere Teste Grila DR Ue 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Culegere Teste-grilă - Dreptul Uniunii Europene I

DAIANA MAURA VESMAȘ

ANDREEA NICOLETA DRAGOMIR

CULEGERE DE TESTE GRILĂ

DREPTUL UNIUNII EUROPENE I

Editura Universită ţii „Lucian Blaga“ din Sibiu 2019

Culegerea de față constituie un instrument de lucru

sporind gradul de receptivitate al informațiilor directe și

Evaluarea ne permite să ne pronunţăm “asupra stării

Secțiunea 1. Organizații internaționale..........................................8

Secțiunea 1.1. Rezolvarea testelor grilă ......................................33

Secțiunea 2. Statele Uniunii Europene........................................35

Secțiunea 2.1. Rezolvarea testelor grilă ......................................60

Secțiunea 3. Înființarea Comunită ților Europene și a Uniunii

Europene (Tratatele UE)...................................................................63

Secțiunea 3.1. Rezolvarea testelor grilă ......................................84

Secțiunea 4. Dreptul Uniunii Europene. Definiție. Principiile .

Secțiunea 4.1. Rezolvarea testelor grilă ......................................97

Secțiunea 5. Izvoarele dreptului unional....................................98

Secțiunea 5.1. Rezolvarea testelor grilă ....................................107

Secțiunea 6. Cetă țenia europeană ...............................................108

Secțiunea 6.1. Rezolvarea testelor grilă ....................................118

Secțiunea 7. Anexe utile în procesul de învă țare și fixare a

Secțiunea 7.1. Cele mai importante organizații ............................

Secțiunea 7.2. Statele Uniunii Europene..................................164

Secțiunea 7.3. Tratatele constitutive și de modificare a

Secțiunea 7.4. Româ nia si Uniunea Europeană .....................210

Secțiunea 7.5. Izvoarele dreptului unional.............................214

Secțiunea 7.6. Cetă țenia europeană ..........................................222

Secțiunea 1. Organizații internaționale

Organizația internațională este o asociație de state

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

8. Organizaţia Naţiunilor Unite îşi are sediul la:

9. Care a fost motivul principal pentru crearea

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

12. Sunt membrii ai ONU:

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

b) Este format din 8 membrii;

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

19. Româ nia:

21. Benelux este o organizație de tip: a)

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

25. Tratatul de constituire a organizației

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

29. Scopul NATO:

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

34. NATO este o alianță de tip : a)

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

44. Adunarea Parlamentară a NATO este:

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

46. La ce dată s-a înființat Consiliul Europei? a)

48. Care sunt statele cu statut de observator din

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

49. Tratatul constitutiv al Consiliului Europei

50. Obiectivele specifice Consiliului Europei

51. Care a fost rațiunea adoptă rii unui imn

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

55. Care este organul decizional al Consiliului

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

59. Din punctul de vedere al criteriului

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

63. Dintre statele membre ale Consiliului