Culegere de Teste

Culegere Teste-grilă - Dreptul Uniunii Europene I
DAIANA MAURA VESMAȘ
ANDREEA NICOLETA DRAGOMIR
CULEGERE DE TESTE GRILĂ
DREPTUL UNIUNII EUROPENE I
Editura Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu

2019
1
2
Cuvânt înainte
Culegerea de față constituie un instrument de lucru

necesar pentru dezvoltarea raționamentului logico-juridic
specific soluționării unor probleme ce implică concepte ale
Dreptului Uniunii Europene.
Obiectivul acestei abordări este de a permite testarea
cunoașterii elementelor de specificitate trecând de la
concepte de bază la cunoștințe avansate.
Din conținut fac parte întrebări și itemi tipici pentru
studenții facultăților de drept, itemi ce fac referire la
legislația Uniunii Europene dar și la compatibilitatea dintre
dreptul unional și cel național. Abordarea, analiza și studiul
prin exercițiu al acestor teste grilă sperăm să facă posibile
discutarea unor probleme omise sau tratate în ansamblu și
care au reușit să stârnească atenția și interesul studenților.
Testele grilă vor permite studentului să remedieze
erorile și lacunele imediat după apariția și detectarea
acestora, oferind un feed-back rapid, reglând din mers
procesul de învățare. Acest tip de evaluare și autoevaluare
oferă posibilitatea tratării diferențiate în funcție de
importanța pe care o acordă fiecare student subiectelor
abordate și dezvoltă capacitatea de autoevaluare a acestora,
reducând timpul destinat actelor de învățare ample și
3
sporind gradul de receptivitate al informațiilor directe și

concise.
Rezultatele constatate pot fi folosite pentru
preîntâmpinarea greşelilor la alte serii de cursanţi,
permițând aprecieri cu privire la eficiența procesului de
instruire și a programelor de studii.
Lucrarea de față impune ulterioare modificări și
completări care să ofere studenților posibilitatea pregătirii
lor atât pentru examenele și testele asimilate procesului
didactic, cât și pregătirea acestora pentru a aplica în vederea
ocupării unor posturi în cadrul instituțiilor, organelor,
oficiilor și agențiilor Uniunii Europene.
Evaluarea ne permite să ne pronunţăm “asupra stării

unui fapt, proces la un anumit moment, din perspectiva
informaţiilor pe care la culegem cu ajutorul unui instrument
care ne permite să măsurăm în raport cu o anumită normă la
care ne raportăm” (Etienne Brunswic).
4
5
CUPRINS:
Secțiunea 1. Organizații internaționale .......................................... 8
Secțiunea 1.1. Rezolvarea testelor grilă ...................................... 33
Secțiunea 2. Statele Uniunii Europene ........................................ 35
Secțiunea 3. Înființarea Comunităților Europene și a Uniunii

Europene (Tratatele UE) ................................................................... 63
Secțiunea 4. Dreptul Uniunii Europene. Definiție. Principiile

dreptului unional.................................................................................. 86
Secțiunea 5. Izvoarele dreptului unional .................................... 98
Secțiunea 5.1. Rezolvarea testelor grilă ....................................107
Secțiunea 6. Cetățenia europeană ................................................108
Secțiunea 6.1. Rezolvarea testelor grilă ....................................118
Secțiunea 7. Anexe utile în procesul de învățare și fixare a

cunoștințelor ........................................................................................119
Secțiunea 7.1. Cele mai importante organizații

internaționale ......................................................................................119
6
Secțiunea 7.2. Statele Uniunii Europene ..................................164
Secțiunea 7.3. Tratatele constitutive și de modificare a

Comunităților și Uniunii Europene .............................................172
Secțiunea 7.4. România si Uniunea Europeană .....................210
Secțiunea 7.5. Izvoarele dreptului unional ..............................214
Secțiunea 7.6. Cetățenia europeană .........................................222
7
Secțiunea 1. Organizații internaționale
Organizația internațională este o asociație de state

suverane care urmăresc realizarea unui scop comun,
constituită, printr-un tratat, dotată cu un statut, cu organe
proprii și care are o personalitate juridică distinctă de cea a
statelor membre.
Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

1. O.N.U a fost constituită în anul:
a) 1945;
b) 1930;
c) 2000.
2. Actul prin care s-a constituit O.N.U a fost :
a) Tratatul de la Amsterdam;
b) Carta O.N.U;
c) Tratatul de la Nisa.
3. O.N.U are ca organe principale un număr de:
a) 2 organe principale;
b) 6 organe principale;
c) 12 organe principale.
4. Scopul principal ONU este :
a) menținerea păcii, având la bază principiile
progresiste ale dreptului și relațiilor
internaționale;
b) menținerea economiei, creșterea
8

prosperității și lupta împotriva sărăciei;
c) asigurarea libertății și securității.
5. Fac parte din organele principale O.N.U :
a) Adunarea Generală;
b) Consiliul de Tutelă;
c) Secretariatul.
6. Câte state membre sunt cuprinse în
Organizaţia Naţiunilor Unite?
a)193;
b) 44;
c) 57.
7. Constituie principii ale ONU:
a) principiul cooperării între state;
b) principiul nerecurgerii la forţă sau la
ameninţare cu forţa în relaţiile
internaţionale;
c) principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a
obligaţiilor asumat de statele membre.
8. a) Organizaţia Naţiunilor Unite îşi are sediul la:
b) a) Luxembourg;
c) b) Geneva;
d) c) New York.
9. Care a fost motivul principal pentru crearea
ONU?
a) respectarea drepturilor omului;
b) menținerea păcii si securității
9

internaționale;
c) să dezvolte relațiile de prietenie între
națiuni.
10. ONU este:
a) o organizație internațională
nonguvernamentală;
b) o organizație internațională
interguvernamentală;
c) o organizație internațională militară.
11. Potrivit ,,Cartei Națiunilor Unite”, scopurile
ONU sunt:
a) cooperare internațională și respectarea
dreptului internațional;
b) asigurarea păcii mondiale;
c) respectarea drepturilor omului.
12. Sunt membrii ai ONU:
a) Romania, Republica Moldova, Germania,
Rusia, Italia;
b) Bulgaria, Finlanda, Spania, Ungaria,
Irlanda;
c) Nepal, Portugalia, Algeria.
13. Organele principale ale ONU sunt:
a) Consiliul Europei;
b) Adunarea Generală;
c) Consiliul de tutelă.
14. Adunarea Generală a ONU:
10

a) cuprinde toate statele membre;
b) are rolul unui Parlamentul, adoptând
hotărâri;
c) are 18 membri numiți.
15. Curtea internațională de justiție a ONU:
a) emite decizii bazate pe dreptul
internațional;
b) asigură funcţionarea administrativă a
ONU;
c) este forul executiv şi de decizie al ONU.
16. Secretariatul General ONU:
a) Este organ cu caracter nepermanent;
b) Este format din 8 membrii;
c) Asigură funcţionarea administrativă a
ONU, fiind condus de un secretar general,
ales pentru un mandat de 5 ani.
17. Dintre instituțiile specializate ale ONU nu
face parte:
a) Organizația Mondială a Libertății;
b) Organizația Mondiala a Sănătății;
c) Voluntarii ONU.
18. Consiliul de Securitate al ONU este format
din 5 membrii permanenți, printre care
numim:
a) Rusia;
b) China, Franța;
11

c) Marea Britanie, SUA.
19. România:
a) este stat membru ONU din 2007;
b) nu este stat membru ONU;
c) este stat membru ONU din 1955.
20. În care dintre următoarele organe ONU
fiecare stat are drept de vot:
a) Secretariatul Națiunilor Unite;
b) Consiliul de Tutelă al ONU;
c) Adunarea Generală a ONU.
21. Benelux este o organizație de tip:
a) politico-economică;
b) socială;
c) non-profit.
22. Forma de guvernământ a celor trei state
membre BENELUX este:
a) republică;
b) monarhie absolută;
c) monarhie constituțională.
23. Statele care formează organizația
internațională Benelux sunt:
a) membrii fondatori ai Uniunii Europene;
b) state în curs de aderare la Uniunea
Europeană;
c) state cu potențial de aderare la Uniunea
Europeană.
12

24. Care sunt statele membre ale Beneluxului?
a) Belgia;
b) Olanda;
a) c) Luxemburg
25. Tratatul de constituire a organizației
Benelux este:
a) Tratatul de la Paris;
b)Tratatul de la Varșovia;
c)Tratatul Uniunii Vamale.
26. Care este tipul de organizație al BENELUX?
a) a) organizație regională;
b) b) organizație federală;
c) c) organizație de supranaționalitate.
27. Ce reprezintă BENELUX?
a) este o uniune economică în Europa de
Vest, compusă din trei monarhii vecine:
Belgia, Olanda (Țările de Jos) și Luxemburg;
b) este o uniune politică în Europa de Vest
compusă din monarhii vecine: Olanda,
Luxemburg și Belgia.
c) este o unitate economică în Europa de
Vest,compuse din 3 monarhii: Belgia, Italia și
Franța.
28. În ce an a fost semnat Tratatul de instituire a
Uniunii Economice Benelux?
a) la 3 februarie 1959, la Bruxelles;
13

b) la 3 februarie 1958 la Haga;
c) la 1 noiembrie 1960, la Bruxelles.
29. Scopul NATO:
a) promovarea relațiilor de pace și prietenie
în zona Nord-Atlantică;
b) promovarea relațiilor politice și
economice;
c) prevenirea războaielor.
30. Primul stat care răspunde invitației lansate
de NATO de a participa la Parteneriatul
pentru Pace:
a) Germania;
b) Franța;
c) România.
31. Este organizație politico-militară:
a) NATO;
b) Tratatul de la Varșovia;
c) UNICEF.
32. În ce an a aderat România la NATO?
a) 2007;
b) 2004;
c) 1998.
33. Din câte state membre este format
organizația la ora actual?
a) 15;
b) 35;
14

c) 29.
34. NATO este o alianță de tip :
a) Politico-militară;
b) Culturală;
c) Alianță vamală.
35. Care din următoarele instituții este o
structură militară a NATO?
a) Comitetul Militar;
b) Adunarea Parlamentară;
c) Consiliul Militar European.
36. Instituția superioară a NATO este:
a) Consiliul Atlanticului de Nord;
b) Adunarea Parlamentară NATO;
c) Secretarul General al NATO.
37. O.T.A.N. este abrevierea pentru:
a) Organizația Tuturor Armatelor Nordice;
b) Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord;
c) Organizația Tratatului Atlanticului Nou.
38. Câți reprezentanți are România în Adunarea
Parlamentară NATO?
a) 2;
b) nici unul;
c) 10.
39. Scopul NATO este:
a) menținerea relațiilor de pace, securitatea
15

și libertatea membrilor, prevenirea
războaielor;
b) lupta împotriva altor organizații
internaționale;
c) formarea unor grupări de regim totalitar.
40. Care dintre următoarele state este membru
fondator NATO?
a) Franța;
b) România;
c) Germania.
41. Care este numărul statelor fondatoare
NATO?
a) 5;
b) 29;
c) 12.
42. Care țară membră a NATO nu deține forță
militară?
a) Islanda;
b) SUA;
c) Franța.
43. Comitetul Militar al NATO se află sub
autoritatea:
a) Consiliului Atlanticului de Nord;
b) SUA;
c) Grupul de Planificare Nucleară.
44. Adunarea Parlamentară a NATO este:
16

a) un organ consultativ;
b) un organ militar;
c) o instituție nesemnificativă,
45. NATO colaborează cu state non-membre și
cu alte organizații internaționale?
a) da;
b) nu;
c) colaborează doar cu state non-membre.
46. La ce dată s-a înființat Consiliul Europei?
a) 5 mai 1949;
b) 9 mai 1949;
c) 7 octombrie 1993.
47. Sunt state membre ale Consiliului Europei:
a) Vatican, Statele Unite ale Americii,
Canada, Japonia și Mexic;
b) Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Marea Britanie,
Norvegia și Suedia;
c) toate statele europene, cu excepția
Belarusului, Kazahstanului, Vaticanului și
statelor cu recunoaștere limitată.
48. Care sunt statele cu statut de observator din
cadrul Consiliului Europei?
a) Vatican, SUA, Canada, Japonia, Mexic;
b) Belgia, Danemarca, Franța, Italia, Irlanda;
c) Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Suedia,
17

Luxemburg.
49. Tratatul constitutiv al Consiliului Europei a
fost semnat de:
a) 5 state;
b) 3 state;
c) 10 state.
50. Obiectivele specifice Consiliului Europei
sunt:
a) apărarea drepturilor omului și a statutului
de drept în toate țările membre;
b) conștientizarea și încurajarea dezvoltării
identității și diversității culturale a Europei;
c) consolidarea stabilității democratice prin
susținerea reformelor politice, legislative și
constituționale la nivel național, regional și
local.
51. Care a fost rațiunea adoptării unui imn
comun al tuturor statelor membre ale
Consiliului Europei?
a) înlocuirea imnurilor naționale ale statelor
membre;
b) celebrarea valorilor și aspiraților comune
ale statelor membre;
c) evidențierea unei poziții clare de
superioritate a Consiliului față de statele
membre.
18

52. Sediul Consiliului Europei este la?
a) Luxembourg;
b) Switzerland;
c) Strasbourg.
53. Consiliul Europei a luat naștere, la data de 5
mai 1949, având ca fundament:
a) Tratatul de la Londra;
b) Tratatul de la Varșovia;
c) Tratatul de la Versailles.
54. Câți membri are Consiliul Europei la
momentul actual?
a) 28;
b) 47;
c) 193.
55. Care este organul decizional al Consiliului
Europei?
a) Adunarea Parlamentară;
b) Comitetul Miniștrilor;
c) Congresul Puterilor Locale și Regionale.
56. România a deținut președinția Comitetului
Miniștrilor al Consiliului Europei, în
perioada:
a) iunie 2002-martie 2004;
b) noiembrie 2005-mai 2006;
c) ianuarie 2006-septembrie 2007.
57. Unul dintre principalele obiective ale
19

Consiliului Europei este:
a) democrația specializată
b) cooperare națională
c) căutarea de soluții pentru remedierea
problemelor sociale, precum: minoritățile,
xenofobia, rasismul, protecția mediului,
dezvoltare durabilă, bioetică.
58. În ce an a aderat România la Consiliul
Europei?
a) 2004;
b) 1993;
c) 1957.
59. Din punctul de vedere al criteriului
competenței, Consiliul Europei se bucură la
nivel european de o:
a) competență generală;
b) competență specială;
c) competență mixtă.
60. Consiliul Europei, din punctul de vedere al
modului de transfer al unor atribuții de
suveranitate, este o organizație
internațională:
a) de cooperare clasică;
b) de supranaționalitate;
c) de cooperare economică.
61. C.o.E este alcătuit din:
20

a) 47 state membre din care 10 state
fondatoare;
b) 50 state membre din care 11 state
fondatoare;
c) 10 state fondatoare si 13 state aderate
ulterior.
62. Dintre statele membre ale U.E., în Consiliul
Europei sunt în număr de:
a) 47;
b) 13:
c) 28.
63. Dintre statele membre ale Consiliului
Europei, cele care încă mai aplică ,, pedeapsa
capitală” sunt în număr de:
a) 8;
b) 17;
c) Nici una.
64. Consiliul Nordic a fost constituit în anul:
a) 1989;
b) 1919;
c) 1952.
65. Scopul Consiliului Nordic este acela de:
a) a crea o puternică alianță militară;
b) a promova cooperarea dintre cele 5 țări
nordice pe mai multe planuri: economic,
politic și social;
21

c) a se unifica cu Uniunea Europeană, în
următoarele decenii.
66. „Pașaportul Uniunii Nordice” (1958)
permitea cetățenilor Islandei, Danemarcei,
Norvegiei, Suediei și Finlandei:
a) să călătorească dintr-o țară nordică în alta
fără niciun document de călătorie și chiar să-
și poată declara reședința fără a mai fi
nevoie de un permis de reședință;
b) să călătorească liber în orice țară din
Uniunea Europeană;
c) să-și stabilească reședința oriunde pe
teritoriul Uniunii Sovietice.
67. Consiliul Nordic este o organizație:
a) militară;
b) politică și economică;
c) interguvernamentală.
68. Care dintre următoarele țări nu fac parte din
Consiliul Nordic?
a) Suedia și Norvegia;
b) Germania și Federația Rusă;
c) Finlanda și Danemarca.
69. Consiliul Nordic:
a) este o organizație guvernamentală,
regională, cu competență specială, deschisă,
economică, politică și militară;
22

b) s-a constituit în anul 1953;
c) are 9 membri fondatori.
70. Limbile oficiale și recunoscute la nivelul
Consiliului Nordic sunt?
a) daneza, norvegiana și suedeza;
b) daneza, suedeza și letona;
c) daneza, norvegiana, suedeza și rusa.
71. Pe ce perioadă este ales Președintele
Consiliului Nordic:
a) ales pe 4 ani;
b) ales pe 6 luni;
c) ales pe 1 an.
72. Este stat membru al Consiliului Nordic:
a) Chile;
b) Danemarca;
c) Olanda.
73. Ce tip de organizație este Tratatul de la
Varșovia?
a) Organizație politică;
b) Organizație politico-militară;
c) Organizație pentru stabilirea păcii.
74. Ce scop a avut Tratatul de la Varșovia?
a) apărarea comunismului;
b) de a asigura securitatea imperiului
sovietic;
c) de a rezolva conflictele între marile puteri.
23

75. Ce stat are statut de membru fondator al
Tratatului de la Varșovia?
a) Franța;
b) R.P. Română;
c) U.R.S.S.
76. Care este anul constituirii Tratatului de la
Varșovia?
a) 1955;
b) 1950;
c) 1945.
77. Cum se mai numește Tratatul de la Varșovia?
a) Pactul Anti-Război;
b)Pactul de cooperare, prietenie și asistență
mutuală;
c) Pactul de socializare și cooperare.
78. Ce este Tratatul de la Varșovia?
a) o organizație internațională;
b) o alianță politico-militară a opt state din
Europa de Est;
c) o reacție din partea URSS privind
transformarea Germaniei de Est ca stat
independent.
79. Când a fost reînnoit Tratatul de la Varșovia?
a) 1974;
b) 1975 şi 1985;
c) 1980.
24

80. Care a fost scopul Tratatului de la Varșovia?
a) impunerea dominației în Europa de Est a
Uniunii Sovietice;
b) asigurarea securității Uniunii Sovietice și
obediența statelor-satelit;
c) dezvoltarea relațiilor comerciale cu Africa.
81. Cine conducea statul român în vremea
semnării Tratatului de la Varșovia?
a) Nicolae Ceaușescu;
b) Regele Mihai I;
c) Gheorghe Gheorghiu-Dej.
82. În ce an și-a încheiat existența Tratatul de la
Varșovia?
a) 1990;
b) 1998;
c) 1991.
83. De ce s-a împotrivit România asupra invaziei
din Cehoslovacia (in contextul Tratatului de
la Varșovia)?
a) pentru că o considera o violare a legilor
internaționale;
b) pentru că exista un pact secret între țara
noastră și SUA;
c) pentru că nu obținea nici un avantaj
economic în urma asediului.
84. În ce an s-a înființat Tratatul de la Varșovia?
25

a) 1955;
b) 1953;
c) 1944.
85. Țara care s-a retras din Tratatul de la
Varșovia, în anul 1968, a fost?
a) Albania;
b) Polonia;
c) Italia.
86. După posibilitatea de aderare, Tratatul de la
Varșovia a fost un tip de organizație?
a) deschisă;
b) închisă;
c) semideschisă;
87. NATO și Pactul de la Varșovia au intrat în
conflicte armate directe:
a) o singură dată;
b) niciodată;
c) de trei ori.
88. AELS reprezintă:
a) Acordul economic pentru liber schimb;
b) Asociaţia economică a liberului schimb;
c) Asociaţia europeană a liberului schimb.
89. Care sunt obiectivele AELS?
a) Renunţarea la taxele vamale între statele
membre;
b) Introducerea unor taxe vamale pentru
26

schimbul de mărfuri;
c) Defineşte orientările politice generale şi
priorităţile Uniunii Europene.
90. Care stat este iniţiatorul AELS ?
a) Elveţia;
b) Norvegia;
c) Regatul Unit al Marii Britanii.
91. Membri actuali ai AELS:
a) Islanda, Elveţia, Austria, Norvegia;
b) Islanda, Elveţia, Liechtesein, Norvegia;
c) Marea Britanie, Portugalia, Danemarca,
Elveţia.
92. Care dintre statele membre AELS, nu a
încheiat acorduri cu SEE (Spațiul Economic
European)?
a) Elveţia;
b) Norvegia;
c) Islanda.
93. Câți membrii are Organizația de Cooperare
și Dezvoltare Economică (OCDE)
a) 20;
b) 15;
c) 35.
94. Scopul Organizației de Cooperare și
Dezvoltare Economică (OCDE) este:
a) de a combate sărăcia prin creștere
27

economică;
b) de a uni guvernele statelor;
c) de a crea mai multe locuri de muncă.
95. România este stat membru OCDE din:
a) 2007;
b) nu este stat membru;
c) 1996.
96. Sediul Organizației de Cooperare și
Dezvoltare Economică (OCDE) se află la:
a) Bruxelles;
b) Viena;
c) Paris.
97. Organizația de Cooperare și Dezvoltare
Economică (OCDE) este:
a) organizație nonguvernamentală;
b) for interguvernamental;
c) organizație internațională.
98. Romania a devenit stat membru al OCDE în
anul:
a) 2005;
b) 2007;
c) 2013.
99. Din câte elemente este formată structura
OCDE:
a) 2: Consiliul de Securitate, Secretariatul;
b) 3: Consiliul, aprox. 250 de comitete,
28

Secretariatul
c) 1: Direcția Financiară.
100. Activitatea OCDE constă in:
a) Culegerea datelor și analizarea lor;
b) Distribuirea de fonduri, în scopul ajutării
statelor în nevoie;
c) Punerea la dispoziție a experienței
acumulate și a rezultatelor obținute atât
statelor membre, cât și statelor care nu sunt
membre ale organizației.
101. Care este anul în care a fost înființată
Organizația de Cooperare și Dezvoltare
Economică?
a)1949;
b)1945;
c)1961.
102. Obiectul central al Organizației de Cooperare
și Dezvoltare Economică este :
a) dezvoltarea economică;
b) consolidarea sistemelor de piaţă;
c) extinderea comerţului liber.
103. Cine coordonează activitatea Organizației de
Cooperare și Dezvoltare Economică?
a) secretariatul;
b) camerele formate din reprezentanții
statelor;
29

c) Consiliul format din șefii statele membre.
104. În ce domenii lucrează Organizația de
Cooperare și Dezvoltare Economică?
a) domeniul social;
b) domeniul finanțelor;
c) domeniul militar.
105. Organizația de Cooperare și Dezvoltare
Economică este o organizație de tip:
a) internațional;
b) deschis;
c) militar.
106. Prin ce act a fost creată Conferința pentru
Securitate și Cooperare în Europa (mai
târziu Organizația pentru Securitate si
Cooperare în Europa)?
a) Tratatul de la Maastricht;
b) Actul Final de la Helsinki;
c) Tratatul de la Paris.
107. Câte state sunt membre în OSCE?
a) 47;
b) 58;
c) 57.
108. Care a fost denumirea inițială a Organizației
pentru securitate și cooperare în Europa?
a) Conferința pentru securitate și cooperare
în Europa;
30

b) Conferința pentru securitatea Europeană
c) Conferința pentru protecția drepturilor
omului.
109. În ce an a fost fondată Organizația pentru
securitate și cooperare în Europa?
a)1950;
b)1973;
c)1922.
110. Printre principiile fundamentale ale O.S.C.E.
se numără:
a) egalitatea suverană a statelor;
b) respectarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale;
c) cooperarea între state.
111. Unde este situat sediul O.S.C.E?
a) Milano, Italia;
b) Viena, Austria;
c) București, România.
112. Ce este O.S.C.E?
a) o asociație internațională;
b) o organizație internațională;
c) o alianță internațională.
113. Sub ce denumire și când a fost înființat
O.S.C.E?
a) Organizația pentru Securitate și
Cooperare în Europa, 1973;
31

b) Conferința pentru Securitate și Cooperare
în Europa, 1973;
c) Conferința pentru Securitate și Cooperare
în Europa, 1972.
114. Care dintre următoarele principii fac parte
din Actul Final de la Helsinki (OSCE)?
a) egalitatea suverană a statelor;
b) inviolabilitatea frontierelor;
c) soluționarea pașnică a conflictelor.
115. Care dintre state este membru fondator
O.S.C.E?
a) România;
b) Austria;
c) USA.
32
Secțiunea 1.1. Rezolvarea testelor grilă

Organizații internaționale
Răspuns Răspuns Răspuns

corect corect corect
1. a 21. a 41. c
2. b 22. c 42. a
3. b 23. a 43. a
4. a 24. abc 44. a
5. abc 25. c 45. a
6. a 26. a 46. a
7. abc 27. a 47. c
8. c 28. b 48. a
9. a 29. ac 49. c
10. b 30. c 50. ac
11. abc 31. ab 51. b
12. abc 32. b 52. c
13. bc 33. c 53. a
14. ab 34. a 54. b
15. a 35. a 55. b
16. c 36. a 56. b
17. a 37. b 57. c
18. abc 38. c 58. b
19. c 39. a 59. a
20. c 40. a 60. a
33

61. a 81. c 101. c
62. c 82. c 102. abc
63. c 83. a 103. a
64. c 84. a 104. ab
65. b 85. a 105. ab
66. a 86. a 106. b
67. bc 87. b 107. c
68. b 88. c 108. a
69. - 89. a 109. b
70. a 90. c 110. abc
71. c 91. b 111. b
72. b 92. a 112. b
73. b 93. c 113. b
74. ab 94. a 114. abc
75. bc 95. b 115. c
76. a 96. c 116.
77. b 97. bc 117.
78. abc 98. - 118.
79. b 99. b 119.
80. ab 100. ac 120.
34
Secțiunea 2. Statele Uniunii Europene
Anul aderării State
1.ian.1958 Belgia
Franța
Germania
Italia
Luxemburg
Țările de Jos
1.ian.1973 Danemarca
Irlanda
Regatul Unit
1.ian.1981 Grecia
1.ian.1986 Portugalia
Spania
1.ian.1995 Austria
Finlanda
Suedia
35
Anul aderării State
1.mai.2004 Cehia
Cipru
Estonia
Letonia
Lituania
Malta
Polonia
Slovacia
Slovenia
Ungaria
1.ian.2007 Bulgaria
România
1.iulie.2013 Croația
36

1. Franţa este stat membru :
a) UE, NATO, ONU;
b) UE, CSI, NATO;
c) ONU, CSI, OSCE.
2. Franţa este:
a) republică federală;
b) republică semi-prezidenţială;
c) republică parlamentară.
3. Moneda Franţei este:
a) lira:
b) dolarul;
c) euro.
4. Este Franţa stat membru a spaţiului
Schengen?
a) nu
b) da
c) da, din anul 1951
5. În ce regiune este situată Franșa?
a) Europa Centrală;
b) Europa de Vest;
c) Europa de Est.
6. Ce statut politic deține Franța?
a) republică;
b) monarhie;
c) republică socialistă.
7. Ce culori are drapelul Franței?
a) roșu, galben, albastru;
b) albastru, alb, roșu;
c) albastru, verde, alb.
8. Ziua națională a Germaniei, 3 octombrie,
37

reprezintă:
a) sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial;
b) unificarea mai multor state sub
denumirea de Imperiul German
c) căderea Zidului Berlinului și unificarea
Germaniei de Est și de Vest.
9. Germania:
a) a aderat la U.E. în 1957
b) este membru fondator U.E.
c) este stat fondator al Spațiului Schengen.
10. Șeful guvernului german este:
a) Președintele;
b) Cancelarul;
c) ales de parlament.
11. Germania este:
a) stat federal;
b) formată din 16 land-uri;
c) unul dintre cei mai importanți piloni ai
U.E.
12. Care următoarele afirmaţii despre
Germania este adevărată:
a) Capitala: Berlin, Moneda: marca
germană, Limba: germană;
b) Capitala: Bonn, Moneda: euro, Limba:
germană;
c)Capitala: Berlin, Moneda: euro,
Limba:germană.
13. Germania este:
a) o republică federală parlamentară;
38

b) o monarhie;
c) republică prezidenţială.
14. Este cea mai numeroasă confesiune
religioasă din Germania:
a) creştinismul;
b) iudaismul;
c) niciuna.
15. A fost de naţionalitate germană:
a) Ludwig van Beethoven;
b) Albert Einstein;
c) Johann Sebastian Bach.
16. Belgia este stat membru al spațiului
Schengen din anul :
a) 1995;
b) 2009;
c) 2000.
17. Care sunt limbile oficiale în Belgia?
a) franceza;
b) germana;
c) neerlandeza.
18. Care este capitala Belgiei?
a) Strasbourg;
b) Berlin;
c) Bruxelles.
19. Din ce organizații internaționale face parte
Belgia?
a) U.E;
b) N.A.T.O;
c) Benelux.
20. Care este statutul Belgiei în cadrul UE :
39

a) membru care a aderat după înființare;
b) membru fondator;
c) membru cu drepturi depline.
21. Care este forma de guvernământ a
Belgiei
a) republică parlamentară;
b) republică prezidențială;
22. Care este religia majoritară a Belgiei?
a) protestantă;
b) catolică;
c) reformată.
Luxemburgului?
a) monarhie constituțională;
b) principat;
c) republică.
24. Care sunt limbile oficiale în Luxemburg?
a) franceza;
b) germana;
c) luxemburgheza.
25. Din ce organizații face parte Luxemburg?
a) N.A.T.O;
b) U.E;
c) Benelux.
26. Din ce an este Luxemburg stat membru a
spațiului Schengen?
a) 2007;
b) 1995;
c) 1999.
40

27. Care este capitala Olandei?
a) Copenhaga;
b) Haga;
c) Amsterdam.
28. Care este limba oficială a Olandei?
a) engleza;
b) franceza;
c) neerlandeză.
29. Forma de guvernământ a Olandei este :
b) monarhie absolută;
c) republică.
30. Olanda este stat membru al spațiului
Schengen din anul :
a) 1995;
b) 2007;
c) 2000.
31. Olanda este stat membru a :
a) U.E;
b) O.N.U;
c) N.A.T.O.
32. Forma de guvernământ a Italiei este:
a) monarhie;
33. Mandatul șefului de stat a Italiei este de:
a) 7 ani;
b) 2 ani;
c) 4 ani.
34. Italia este stat membru a :
41

a) Zonei Euro;
b) Spațiul Schengen;
c) Organizația Națiunilor Unite.
35. Cea mai veche universitate datează din
anul 1088 și se afla pe teritoriul statului :
a) Olanda;
b) Italia;
c) Franța.
36. Ce limba este vorbită cel mai frecvent în
rândul rezidenților din Italia?
a) germana;
b) poloneza;
c) româna.
37. Religia predominantă în Regatul
Danemarcei este:
a) creștinismul;
b) lutheranismul;
c) islamismul.
38. Din ce an a intrat Danemarca în spațiul
Schengen?
a) 1996;
b) 2001;
c) nu a intrat.
39. Danemarca a aderat la Uniunea Europeană
în anul:
a) 1981;
b) 1973;
c) 2004.
40. Danemarca:
a) este stat membru al zonei Euro;
42

b) nu este stat membru al zonei Euro
pentru că nu îndeplinește criteriile de
aderare;
c) nu este membru al zonei Euro deoarece
nu dorește acest lucru.
41. Forma de guvernământ a Danemarcei este:
b) republică parlamentară;
c) monarhie absolutistă.
42. Prima țară europeană care a recunoscut
căsătoriile între persoanele de același sex
este:
a) Irlanda;
b) Olanda;
c) Danemarca.
43. Irlanda se afla în spațiul Schengen:
a) da;
b) nu;
c) a fost.
Irlandei?
a) monarhie ;
c) republică semiprezidențială.
45. Este Irlanda în zona Euro?
a) este următorul stat care va intra în zona
euro;
b) da;
c) nu.
46. Ziua națională a Regatului Unit este:
43

a) 21 aprilie;
b) ziua oficială de naștere a reginei;
c) 10 iunie.
47. Imnul național al Regatului Unit este:
a) God Save the Queen;
b) Mu isamaa, mu õnn ja room;
c) La Marseillaise.
48. Regatul Unit este stat membru al Uniunii
Europene din:
a) 1950;
b) nu este stat membru;
c) 1973.
49. Care este moneda națională a Marii
Britanii?
a) Euro;
b) Lira sterlină;
c) Penny.
50. În ce an a aderat Marea Britanie la Uniunea
Europeană?
a) 1965;
b) 1973;
c) este stat membru fondator.
51. Marea Britanie este compusă din:
a) Anglia;
b) Scoția;
c) Țara Galilor.
52. Regatul Unit al Marii Britanii are ca formă
de guvernământ:
a) monarhia constituțională;
b) republica semiprezidențială;
44

53. Care sunt țările care compun Regatul Unit?
a) Scoția, Irlanda, Anglia;
b) Anglia, Țara Galilor, Scoția, Irlanda de
Nord;
c) Irlanda de Nord, Anglia, Țara Galilor.
54. Kiltul este un simbol aparținând culturii:
a) Angliei;
b) Scoției;
c) Irlandei de Nord.
55. Din punct de vedere al formei de
guvernământ, Grecia este :
b) monarhie;
56. În ce an a aderat Grecia la Uniunea
Europeană?
a) 2004;
b) 1981;
c) nu este stat membru.
57. Grecia aparține zonei euro/ Spațiului
Schengen?
a) doar Spațiului Schengen;
b) doar zonei euro;
c) aparține ambelor zone.
58. Forma de guvernământ a Spaniei este:
59. Religia predominantă a Spaniei este:
45

a) ortodoxă;
b) catolică;
c) musulmană.
60. Spania este stat membru a:
a) Zonei Euro;
b) Spațiul Schengen;
c) Organizația Națiunilor Unite.
61. Spania este organizată din punct de vedere
teritorial:
a) județe și orașe;
b) state și districte;
c) comunități și orașe autonome.
62. Sistemul politic al Portugaliei este de :
a) republică semi-prezidențială;
c) republica semi-parlamentară.
63. Portugalia este stat membru a Uniunii
Europene din:
a) 2007;
b) 1999;
c) 1986.
64. Moneda oficială a Portugaliei este :
a) escudo-ul portughez;
b) euro;,
c) atât euro cât și escudo-ul Portughez.
65. Portugalia cuprinde:
a) Portugalia teritorială;
b) Azore;
c) Madeira.
66. Austria este o țară membră a Uniunii
46

Europene care:
a) a aderat la U.E. în anul 1993;
b) a aderat la U.E. în anul 2000;
c) a aderat la U.E. în anul 1995.
67. Este Finlanda stat membru al Spațiului
Schengen ?
a) da;
b) nu;
c) a fost.
68. Conform Constituției Finlandeze, puterea
legislativă îi revine:
a) Guvernului;
b) Parlamentului;
c) Președintelui Republicii și unui Ministru.
69. Capitala Suediei este:
a) Riga;
b) Stockholm;
c) Skopje.
70. Moneda Suediei este:
a) lira sterlină;
b) euro;
c) coroana suedeză.
71. Limba oficială a Suediei este:
a) limba suedeză;
b) limba engleză;
c) limba germană.
72. În ce an a aderat Suedia la Uniunea
Europeană?
a) 2004;
b) 1995;
47

c) 2013.
73. Ce sistem politic guvernează in Suedia ?
a) socialismul;
b) republica prezidențială cu valențe
parlamentare;
c) monarhia constituțională parlamentară.
74. Cipru este împărțit neoficial în:
a) 4 zone – zona grecească, turcească,
engleză, israeliană;
b) 2 zone –zona grecească și zona
turcească;
c) nu este împărțit.
75. Statutul Ciprului în UE:
a) este stat membru al UE și este integrat în
zona Euro și în spațiul Schengen
b) este stat membru al UE, este integrat în
zona Euro dar nu și în spațiul Schengen
c) nu este încă membru al UE din cauza
crizei cipriote.
76. “Criza cipriotă” este rezultat al:
a) aderării la UE;
b) situației dificile între ciprioții turci și
ciprioții greci;
c) prezenței armatei Marii Britanii pe
teritoriul Ciprului.
77. Republica Ciprului de Nord:
a) este recunoscut de unele state europene,
însă nu de toate;
b) nu este recunoscut de niciun stat;
c) este recunoscut doar de Turcia.
48

78. Moneda oficiala în Estonia este:
a) lira;
b) zlot-ul;
c) euro.
79. Care este capitala Estoniei ?
a) Riga;
b) Tallinn;
c) Minsk.
80. În ce an a aderat Estonia la Uniunea
Europeana?
a) 2004;
b) 2007;
c) 1986.
81. Estonia este stat membru:
a) NATO;
b) CAER;
c) SCHENGEN.
82. Forma de guvernământ în Estonia este:
a) monarhie;
83. În ce an Letonia devine membru al Uniunii
Europene:
a) 2000;
b) 2004;
c) 2010.
84. Sistemul politic al Letoniei este :
a) republică prezidențială;
c) monarhie absolută.
49

85. Republica Lituania este stat membru:
a) a Uniunii Europene;
b) a Zonei Euro;
c) a Spațiului Schengen.
Republicii Lituania?
b) republică semi-prezidențială;
87. Care este anul aderării Lituaniei la Spațiul
Schengen?
a)1 ianuarie 2004;
b)12 septembrie 2012;
c)21 decembrie 2007.
88. Care este anul aderării Lituaniei la Zona
Euro?
a) 1 ianuarie 2015;
b) 5 mai 2006;
c) 20 martie 2013.
89. Care este capitala Maltei?
a) Andorra la Vella;
b) Valletta,
c) Santiago.
90. Sistemul politic actual din Malta este:
a) monarhia absolută;
b) republică;
91. În ce an a devenit Malta stat membru al
Spațiului Schengen?
a) 2007;
50

b) 1867;
c) 1990.
92. Malta a aderat la Uniunea Europeană în
anul?
a) 2007;
b) 2004;
c) 2013.
93. Moneda oficială în Malta este?
a) euro;
b) lira malteză
c) dolarul.
94. Statutul Maltei în Spațiul Schengen este
acela de?
a) stat în curs de aderare;
b) stat membru din 2006;
c) stat membru din 2007.
95. Malta are ca limbă oficială?
a) engleza;
b) malteza;
c) franceza.
96. Moneda Poloniei este:
a) zlot polonez;
b) lira polonez;
c) euro.
97. Capitala Poloniei este:
a) Bratislava;
b) Belgrad;
c) Varşovia.
98. Polonia este din punct de vedere politic:
a) monarhie constituţională;
51

c) republică prezidenţială.
99. Polonia și-a recăpătat independența în
anul:
a) 1918, după Primul Război Mondial;
b) în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial;
c) în anul 1919.
100. Forma de guvernământ a Republicii Cehe
este:
a) monarhia;
101. Republica Cehă a aderat la Uniunea
Europeană în anul:
a) 1981;
b) 2007;
c) 2004.
102. Republica Cehă este stat membru a zonei
monetare euro din anul:
a) 2002;
b) 2004;
c) nu este stat membru a Zonei Monetare
Euro.
103. Statutul Slovaciei în Uniunea Europeană
este de:
a) membru fondator;
b) membru din 2004;
c) nu este membru al Uniunii Europene.
104. Capitala Slovaciei este:
52

a) Skopje;
b) Kosice;
c) Bratislava.
105. Moneda Slovaciei este:
a) euro;
b) rubla;
c) coroana.
106. Slovacia este o:
c) monarhie sacerdotală.
107. Slovacia este traversată de :
a) Dunărea;
b) Elba;
c) nu este traversată de nici un fluviu.
108. Din ce an este Slovacia stat membru a
Uniunii Europene?
a) 2004;
b) 2009;
c) 2007.
109. Care este sistemul politic al Slovaciei?
a) republica semi-prezidențială;
110. Care este denumirea oficială a Slovaciei?
a) Cehoslovacia;
b) Republica Slovacă;
c) Slovacia.
111. Care este moneda Slovaciei?
a) euro;
53

b) coroana;
c) dolarul.
112. Care este capitala Sloveniei?
a) Varșovia;
b) Lisabona;
c) Ljubljana.
113. Slovenia a intrat în Uniunea Europeană în
anul:
a) 2007;
b) 2010;
c) 2004.
114. Forma de guvernământ a Sloveniei este:
c) monarhie absolută.
115. Care dintre următoarele afirmații este
adevărată referitor la sistemul politic al
Ungarei?
a) alegerile parlamentare au loc o data la 5
ani;
b) forma de stat a Ungariei este monarhie;
c) Primul-ministru numește miniștrii, și
desemnează Guvernul.
116. În ce an a devenit Ungaria stat membru al
Uniunii Europene?
a) 2007;
b) 2004;
c) 2002.
117. Aproximativ ce pondere are populația
maghiara din Ungaria azi?
54

a) între 50-60%;
b) între 70-75%;
c) între 90-95%.
118. Unde este situată Bulgaria?
a) Peninsula Iberică;
b) Peninsula Balcanică;
c) Peninsula Italică.
119. Ce formă de guvernământ prezintă
Bulgaria?
a) monarhie absolută;
c) republică prezidențială.
120. Capitala Bulgariei este:
a) Sofia;
b) Budapesta;
c) Atena.
121. În ce an a aderat Bulgaria la Uniunea
Europeană?
a) 1 ianuarie 2007;
b) 4 mai 2004;
c) 1 iulie 2013.
122. Care este moneda oficială a Bulgariei?
a) euro;
b) lira sterlină;
c) leva bulgărească.
123. Ce statut are în prezent România la Spaţiul
Schengen ?
a) România a parcurs cu succes toate
etapele tehnice necesare aderării sale la
55

Spaţiul Schengen;
b) România trebuie să parcurgă încă o
etapă tehnică pentru îndeplinirea tuturor
condiţiilor de aderare;
c) acţionează ca membru de facto cu o
contribuţie semnificativă la însăşi
securitatea Spaţiului Schengen.
124. În ce instituţii ale UE este reprezentată
România?
a) Consiliul European;
b) Comisia Europeana;
c) Parlamentul European.
125. Care sunt aspectele pozitive ale integrării
în Uniunea Europeană?
a) accesul la fonduri europene;
b) accesul la fondurile structurale
comunitare;
c) posibilităţile legate de creşterea
economică şi crearea de locuri de muncă.
126. Care este sistemul politic din Croaţia?
a) monarhie constituţională;
c) republică semiprezidenţială;
127. În ce an a devenit Croația stat membru a
Uniunii Europene?
a) 2011;
b) 2013;
c) 2012.
128. Care este moneda oficială a Croaţiei?
a) kuna;
56

b) euro;
c) coroana.
129. Bruxelles este considerată ca fiind capitala
de facto a Uniunii Europene pentru că:
a) Belgia este membru fondator al Uniunii
Europene;
b) un număr important de instituții își
desfășoară activitatea în Bruxelles
c) așa s-a decis prin vot.
130. Ce instituții europene îți au sediul în
Bruxelles?
a) Parlamentul European;
b) Comisia Europeană,
c) Consiliul Uniunii Europene.
131. Belgia este cel mai mare producător de:
a) mobila;
b) autoturisme;
c) ciocolata.
132. Care a fost unitatea monetara oficiala a
Belgiei înainte de 1 ianuarie 1991?
a) dolarul american;
b) francul belgian;
c) lira.
133. Spre deosebire de Olanda, suprafața
Belgiei:
a) este mai mare cu 10.000 km2;
b) este mai mica cu 10.000 km2;
c) este egală.
134. Dintre statele membre U.E., cel mai mare,
raportat la suprafață, este:
57

a) Germania;
b) Franța
c) Italia.
135. Cea mai mare producătoare de vin, la nivel
mondial, este:
a) Italia;
b) Republica Moldova;
c) Franța.
136. Franța este membru fondator pentru care
dintre următoarele organizații
internaționale:
a) U.E.;
b) O.N.U;
c) N.A.T.O.
137. Sediul căror instituții ale Uniunii Europene
se află pe teritoriul Germaniei?
a) Băncii Centrală Europeană;
b) Consiliului Uniunii Europene;
c) Comisiei Europene.
138. Grecia este cunoscută pentru:
a) Acropola din Atena;
b) producția de măsline;
c) organizarea primelor Jocuri Olimpice.
139. Dintre următoarele, statul care face parte
din categoria marilor puteri nucleare ale
lumii este:
a) Spania;
b) Italia;
c) Franța.
140. Regatul Unit este:
58

a) membru al Commonwealth-ului;
b) membru permanent în Consiliul de
Securitate al ONU și NATO;
c) membru al Uniunii Europene.
59

Statele Uniunii Europene

1. a 21. c 41. a
2. b 22. b 42. c
3. c 23. a 43. b
4. b 24. abc 44. b
5. b 25. abc 45. b
6. a 26. b 46. b
7. b 27. c 47. a
8. c 28. c 48. c
9. bc 29. a 49. b
10. bc 30. a 50. b
11. abc 31. abc 51. abc
12. c 32. c 52. a
13. a 33. a 53. b
14. a 34. abc 54. b
15. abc 35. b 55. a
16. a 36. c 56. b
17. abc 37. b 57. c
18. c 38. b 58. a
19. abc 39. b 59. b
20. bc 40. c 60. abc
60

61. c 81. ac 101. c
62. a 82. b 102. c
63. c 83. b 103. b
64. b 84. b 104. c
65. abc 85. abc 105. a
66. c 86. a 106. b
67. a 87. c 107. a
68. b 88. a 108. a
69. b 89. b 109. c
70. c 90. b 110. b
71. a 91. a 111. a
72. b 92. b 112. c
73. c 93. a 113. c
74. c 94. c 114. b
75. b 95. ab 115. c
76. b 96. a 116. b
77. c 97. c 117. c
78. c 98. b 118. b
79. b 99. a 119. b
80. a 100. c 120. a
61
Răspuns
corect
121. a
122. c
123. ac
124. abc
125. abc
126. b
127. b
128. a
129. b
130. abc
131. c
132. b
133. b
134. b
135. c
136. abc
137. a
138. abc
139. c
140. abc
62
Secțiunea 3. Înființarea Comunităților Europene și a

Uniunii Europene (Tratatele UE)
Tratatul este un acord cu forță juridică obligatorie
între statele membre ale UE. El stabilește obiectivele UE,
regulile de funcționare a instituțiilor europene, procedura de
luare a deciziilor și relațiile existente între Uniune și statele
membre.
În ordine cronologică inversă, principalele tratate
sunt:
• Tratatul de la Lisabona
• Tratatul de la Nisa
• Tratatul de la Amsterdam
• Tratatul de la Maastricht
• Actul unic european
• Tratatul de la Bruxelles
• Tratatele de la Roma
• Tratatul de la Paris

1. Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui
si Oțelului mai este cunoscut sub denumirea
de:
a) Tratatul de la Lisabona;
b) Tratatul de la Paris;
c) Tratatul de la Roma.
63

si Otelului a fost semnat la:
a) 18 aprilie 1951;
b) 25 iulie 1952;
c) 25 martie 1957.
si Oțelului a intrat în vigoare:
a) 18 aprilie 1951;
b) 25 iulie 1952;
c) 1 ianuarie 1958.
4. Sunt fondatori ai CECO:
a) Belgia;
b) Italia;
c) SUA.
5. Sunt instituții ale CECO:
a) Înalta Autoritate;
b) Adunarea Parlamentară;
c) Consiliu de Miniștri.
6. Tratatul CECO a fost semnat:
a) pentru o perioadă nedeterminată;
b) pentru o perioadă de 50 de ani;
c) pentru o perioadă de 100 de ani.
7. Tratatul CECO a fost semnat la:
a)Lisabona;
b)Nisa;
c)Paris.
8. Tratatul CECO a avut ca obiectiv:
a) piața comună a cărbunelui și oțelului;
b) libera circulație a mărfurilor;
c) utilizarea pașnică a energiei nucleare.
64

9. Tratatul Comunității Economice Europene
mai este cunoscut și sub numele de:
a) Tratatul de la Roma;
b) Tratatul de la Nisa;
c) Tratatul de la Maastricht.
10. Tratatul Comunității Economice Europene a
fost semnat la:
a) 25 iulie 1952;
b) 25martie 1957;
c) 18 aprilie 1951.
11. Tratatul Comunității Economice Europene a
intrat în vigoare:
a) 1 ianuarie 1958;
b) 18 aprilie 1951;
c) 25 iulie 1952.
12. Sunt fondatori ai CEE:
a) Belgia;
b) Luxemburg;
c) Franța.
13. Sunt instituții ale CECO:
a) Adunarea Parlamentară;
b) Înalta Autoritate;
c) Curtea de Justiție.
14. Tratatele de la Roma au fost încheiate:
a) pentru o perioadă nelimitată;
b) pentru o perioadă de 100 de ani;
c) pentru o perioada de 50 de ani.
15. Tratatul CEE a avut ca obiectiv:
a) libera circulație a capitalului;
b) libera circulație a mărfurilor;
65

c) libera circulație a persoanelor.
16. Tratatul de instituire a unui Consiliu unic și a
unei Comisii unice ale Comunităților
Europene a avut loc în data de:
a) 18 aprilie 1951;
b) 25 martie 1957;
c) 8 aprilie 1965.
17. Care sunt statele fondatoare ale Tratatului
de Roma, privind înființarea Euratom-ului?
a) Franța, Belgia, Luxemburg, R.F.Germană;
b) Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg,
R.F.Germană;
c) Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg,
R.F.Germană.
18. În ce an a intrat in vigoare Tratatul de la
Roma?
a) 1957;
b) 1958;
c) 1959.
19. De la ce vine abrevierea programului
EURATOM?
a) Comunitatea Economică a Europei;
b) Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice;
c) Comunitatea Euro-Asiatică a Energiei
Atomice.
20. Care este scopul înființării CEEA?
a) încetarea războaielor si crearea unor
relații pașnice globale;
b) dezvoltarea nucleară si energetică a
66

statelor fondatoare;
c) pregătirea si dezvoltarea rapidă a
industriilor nucleare.
21. Ce obiective se regăsesc în programul de
funcționare al Tratatului de la Roma cu
EURATOM?
a) cooperarea în domeniile politic, economic,
ecologic, umanitar, cultural și de altă natură;
b) asigurarea excelenţei în materie de
cunoştinţe ştiinţifice în domeniul nuclear;
c) sprijin pentru politica Uniunii în materie
de securitate nucleară şi protecţie fizică,
precum şi pentru evoluţia legislaţiei conexe
a Comunității.
22. Ce tratate au fost semnate în aceeași zi și în
același an?
a) Tratatul prin care a fost înființată CEE și
cel de înființare a CEEA;
b) Tratatul de la Roma și Tratatul de la
Bruxelles;
c) Tratatul de la Roma si Tratatul de la Paris
23. Obiectul general al programului EURATOM
prevede:
a) securitatea energetică;
b) securitatea nucleara;
c) radioprotecția.
24. Prin Tratatul de la Bruxelles de mare
importanță s-a dovedit a fi instituirea:
a) Comisiei Unice pentru Comunități;
67

b) Comisiei Uniunii Europene;
c) Curții de Justiție.
25. Tratatul de la Bruxelles a intrat în vigoare:
a) 2 aprilie 1965;
b) 12 martie 1965;
c) 8 aprilie 1965.
26. Comunitățile europene ale Tratatului de la
Bruxelles erau:
a) CEE (Comunitatea Economică
Europeană);
b) CEEA (Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice);
c) CECO (Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului).
27. Ordinea instituțională comunitară se
sprijinea pe următoarele entități
reprezentative:
a) Consiliul, format din câte un reprezentant
membru al guvernului fiecărui stat parte, ce
dispunea de un secretariat;
b) Comisia, formată din membrii desemnați
de guverne pentru o perioadă de patru ani;
c) Parlamentul European, compus din
delegați ai parlamentelor naționale, ca
reprezentanți ai popoarelor.
28. Tratatul de la Bruxelles mai poartă numele și
de:
a) Tratatul instituind un Consiliu unic și o
Comisie unică a Comunităților europene;
b) Tratatul de Fuziune;
68

c) Tratatul CAER.
29. Dintre statele care au semnat Tratatul de la
Bruxelles fac parte:
a) Regatul Unit;
b) Franța;
c) Belgia.
30. Actul Unic European a fost semnat în:
a) Luxemburg si Haga;
b) Luxemburg;
c) Haga.
31. La ce dată a intrat în vigoare Actul Unic
European?
a) 28 februarie 1986;
b)1 noiembrie 1993;
c)1 iulie 1987.
32. Actul Unic European a avut ca obiectiv:
a) finalizarea pieței interne;
b) desființarea punctelor vamale de la
frontierele statelor semnatare;
c) armonizarea controlului vamal la
frontierele externe.
33. Care sunt obiectivele Actului Unic European?
a) întărește puterile celor trei principale
instituţii, Uniunea Europeană, în întregul
său, primind un plus de coerenţă şi
importanţă;
b) creează un edificiu fondat pe trei piloni:
unul comunitar şi doi interguvernamentali;
c) cooperarea în domeniul Justiției și al
afacerilor interne.
69

34. Denumirea de Act Unic provine de la faptul
că:
a) a fost adoptat cu votul tuturor statelor
membre;
b) textul reunește intr-un act dispozițiile
referitoare la reforma instituțiilor europene
și lărgirea domeniilor competențelor
comunitare, cât și cele referitoare la
cooperarea în domeniul politicii externe;
c) este unic prin denumirea sa.
35. Ce tratat a fost revizuit de Actul Unic
European?
a) Tratatul de la Maastricht;
b) Tratatul de la Amsterdam;
c) Tratatul de la Roma.
36. În ce data a fost semnat Tratatul de la
Maastricht?
a) 7 februarie 1992;
b) 7 decembrie 1991;
c) 9 februarie 1990.
37. Care este țara a cărei populație a respins
aderarea la UE în 1995?
a) Suedia;
b) Finlanda;
c) Norvegia.
38. Câți Piloni are la bază UE conform Tratatului
de la Maastricht?
a) 5;
b) 3;
c) 4.
70

39. Ce legătură politică stabilește noua Cetățenie
Europeană?
a) între indivizi;
b) între individ şi Uniune;
c) între tarile membre.
40. Pe ce dată s-a introdus moneda EURO ?
a) 2 septembrie 1998;
b) 28 august 1999;
c) 1 ianuarie 1999.
41. Ce drept nu a fost instituit in urma cetățeniei
europene?
a) dreptul la libera circulație;
b) dreptul de a sesiza instituţia
Ombudsman-ului;
c) protecţia diplomatică şi consulară.
42. Ce semnifică PESC ?
a) politica externă şi de securitate comună;
b) protecție europeană şi securitate comună;
c) politica externă şi de securitate
constituțională.
43. Anul intrării în vigoare al Tratatului de la
Amsterdam este:
a) 1997;
b) 1954;
c) 2007.
44. Statele care au semnat tratatul de la
Amsterdam sunt:
a) statele membre UE;
b) statele unite ale Americii;
c) toate statele din Europa.
71

45. Tratatul care este amendat de Tratatul de la
Amsterdam este:
b) Tratatul de la Maastricht;
c) Tratatul de la Varșovia.
46. Tratatul de la Amsterdam statuează ca
numărul maxim al membrilor Parlamentului
European este de:
a) 300;
b) 700;
c) 800.
47. Conform Tratatului de la Amsterdam,
membrii Comisiei Europene sunt numiți de:
a) doar de guvernele statelor;
b) doar de președintele Comisiei Europene;
c) prin acord între Guvernele statelor și
președintele Comisiei Europene.
48. Conform Tratatului de la Amsterdam,
Președintele Comisiei Europene este:
a) numit de Parlamentul European;
b) ales prin vot;
c) Comisia Europeană nu are președinte.
49. Ce schimbări esențiale aduce Tratatul de la
Amsterdam:
a) modificarea, renumerotarea Tratatelor UE
si CEE;
b) consolidarea Tratatelor UE şi CEE;
c) nu aduce schimbări.
50. În ce an a fost semnat Tratatul de la Nisa ?
72

a) 2008;
b) 2001;
c) 2003.
51. Câte state au semnat tratatul de a Nisa?
a) 10;
b) 8;
c)16.
52. Care a fost obiectivul tratatului de la Nisa?
a) asigurarea unei bune activități
instituționale;
b) cooperare între țările membre U.E.;
c) respectarea instituțiilor europene.
53. Prin tratatul de la Nisa s-au adus schimbări:
a) Parlamentului European;
b) Curții Europene a Drepturilor Omului;
c) Uniunii Europene.
54. În ce an a intrat în vigoare tratatul de la
Nisa?
a) 2010;
b) 2000;
c) 2003.
55. Ce instituție nouă a reglementat Tratatul de
la Nisa?
a) Eurojust;
b) Curtea Internațională de Justiție:
c) Consiliul Europei.
56. Tratatul de la Nisa are anexat:
a) Declarația asupra viitorului Uniunii
b) Declarația Universală a Drepturilor
Omului
73

c) Declarația Uniunii Europene.
57. Tratatul de la Lisabona propune pentru
Consiliul European:
a) noi atribuții;
b) postul de Președinte al Consiliul
European;
c) schimbarea denumirii acestei instituții.
58. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare:
a) 13 Decembrie 2007;
b) 1 Decembrie 2009;
c) nu a intrat încă in vigoare, dar a fost
semnat de către statele membre.
59. Modalitatea obișnuită de vot în cadrul
Consiliului European, conform Tratatului de
la Lisabona este:
a) vot cu majoritate absolută;
b) vot cu majoritate calificată:
c) depinde de felul actului ce a fost supus
votării.
60. Conform Tratatului de la Lisabona, numărul
deputaților din Parlamentul European nu
poate depăși:
a) 750 plus președintele;
b) 800 plus președintele;
c) nu se specifică o limită.
61. Tratatul Euratom a stabilit „înființarea și
dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare”
62. Conform Tratatului de la Lisabona deciziile
luate cu majoritate calificată vor avea nevoie
de:
74

a) sprijinul a 55%din statele membre;
b) sprijinul a 65%din statele membre;
c) sprijinul tuturor statelor membre.
63. Tratatul de la Lisabona:
a) conferă importanță relațiilor de
vecinătate ale Uniunii Europene;
b) recunoaște explicit, pentru prima dată,
posibilitatea ca un stat membru să se retragă
din Uniune;
c) instituie Parlamentul European ca fiind
organul decizional suprem.
64. Prin Tratatul de la Lisabona, devin instituții
ale Uniunii Europene:
a) Consiliul European;
b) Consiliul Europei;
c) Banca Centrală Europeană.
65. Se pot retrage statele membre din Uniunea
Europeana, conform Tratatului de la
Lisabona?
a) da, doar cele noi aderate la UE;
b) nu;
c) da, doar urmând procedura prevăzută în
acest sens de clauza de retragere.
66. Ministrul francez al afacerilor externe la 9
mai 1950 era:
a) Robert Schuman;
b) Georges Pompidou;
c) Leon Blum.
67. Tratatul de la Paris asigură:
a) libera circulație a produselor și accesul
75

liber la sursele de producție;
b) sprijinirea modernizării și transformării
sectoarelor cărbunelui și oțelului;
c) supravegherea permanentă a pieței
pentru a evita denaturările care pot face
necesară introducerea unor cote de
producție.
68. Prevederile Tratatului CEE cuprindeau:
a) eliminarea taxelor vamale între statele
membre;
b) dezvoltarea unor relații mai strânse între
statele membre;
c) înființarea unei Bănci Europene de
Investiții.
69. Care dintre statele enumerate mai jos nu au
semnat Actul Unic European:
a) Danemarca;
b) România;
c) Grecia.
70. Actul Unic European a creat competențe în
următoarele domenii:
a) politică monetară;
b) politică socială;
c) educație nonformală.
71. Tratatul de la Maastricht a fost semnat la
data de:
a) 02 martie 1989;
b) 15 aprilie 1989;
c) 28 mai 1989.
72. Cooperarea în domeniul justiției și al
76

afacerilor interne (al treilea pilon) se referea
la:
a) politica comună în domeniul azilului;
b) crearea EUROPOL;
c) politica comună în domeniul sănătății.
73. În urma Tratatului de la Maastricht au fost
înființate următoarele instituții bancare:
a) Fondul European de Investiții;
b) Banca Centrală Europeană;
c) grupul BEI.
74. În urma Tratatului de la Maastricht, votul în
diverse domenii putea fi:
a) unanim;
b) cu majoritate calificată;
c) cu majoritate simplă.
75. În urma Tratatului de la Nisa, Curții de
Justiție a Uniunii Europene i s-a dat
posibilitatea întrunirii sub
următoarea/următoarele formulă/formule:
a) în Camere (formate din 3 sau 5
judecători);
b) în Marea Cameră (11 judecători);
c) în Ședință plenară.
76. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la
data de:
a) 01 decembrie 2009;
b) 31 septembrie 2009;
c) 12 mai 2012.
77. Vicepreședintele Comisiei Europene/Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
77

externe și politica de securitate:
a) este numit cu majoritate calificată de
Consiliul European;
b) este responsabil de politica externă și
securitatea comună Uniunii Europene;
c) are drepturi de a înainta propuneri
legislative.
78. Ce idee comună este cuprinsă în
preambulurile Tratatelor Inițiale (CECO,
CEE, Euratom)?
a) de a diviza Europa în două părți;
b) de a pune în prim-plan statele Vestice;
c) colaborarea statelor Europene pentru a-și
construi un destin comun.
79. Prin ce s-a remarcat proiectul Spinelli?
a) prin elaborarea unui proiect de
modificare a tratatelor existente;
b) prin rezolvarea problemei legată de
refugiați;
c) prin rezolvarea problemei legată de
agricultură.
80. Cine a aderat la Comunitatea Economică
Europeană la 1 ianuarie 1973?
a) Regatul Unit;
b) Danemarca și Irlanda;
c) Romania.
81. Ce reprezintă AUE?
a) Actul Unic European;
b) Actul între Ungaria și Estonia;
c) Actul între Ucraina și Elveția.
78

82. De câte state a fost semnat Actul Unic
European?
a) de 9 state, urmate de Danemarca, Italia și
Grecia;
b) de 20 de state;
c) de 30 de state.
83. Principalele dispoziții ale Actului Unic
European sunt:
a) extinderea competenței Uniunii;
b) îmbunătățirea capacității decizionale a
Consiliului de Miniștri;
c) extinderea rolului Parlamentului
European.
84. Tratatul de la Maastricht a modificat
tratatele europene precedente și a creat o
Uniune Europeană fondată pe trei piloni:
a) Comunitățile Europene;
b) Politica externă și de securitate comună;
c) Cooperarea în domeniul justiției și al
afacerilor interne.
85. Comunitatea Europeană avea misiunea de a
asigura (conform Tr de la Maastricht):
a) buna funcționare a pieței unice;
b) dezvoltarea armonioasă, echilibrată și
durabilă a activităților economice;
c) nivel ridicat de ocupare a forței de muncă
și de protecție socială și egalitatea între
bărbați și femei.
86. Politica externă și de securitate comună avea
ca obiective:
79

a) salvgardarea valorilor comune, a
intereselor fundamentale, a independenței și
a integrității Uniunii; b) consolidarea
securității Uniunii sub toate formele; c)
promovarea cooperării internaționale,
dezvoltarea și consolidarea democrației și a
statului de drept, precum și respectarea
drepturilor omului și a libertăților
fundamentale.
87. Cooperarea în domeniul justiției și al
afacerilor externe se referea la:
a) reguli de trecere a frontierelor externe ale
Comunității, lupta împotriva imigrației
ilegale;
b)cooperarea judiciară în materie penală și
civilă;
c) lupta împotriva terorismului, a
infracțiunilor grave, a traficului de droguri și
a fraudei la nivel internațional.
88. Tratatul de la Amsterdam:
a) a eliminat din tratatele europene orice
dispoziție devenită caducă sau depășită în
timp;
b) a favorizat statele din Est;
c) a favorizat statele din Vest.
89. În cadrul Tratatului de la Nisa s-au rezolvat
probleme la nivel instituțional, cum ar fi:
a) dimensiunea și componența Comisiei;
b) ponderea voturilor în Consiliu;
c) extinderea votului cu majoritate calificată.
80

90. Prin Tratatul de la Nisa competențele
Parlamentului European au fost:
a) diminuate;
b) sporite;
c) nemodificate.
91. În ce an a intrat în vigoare Tratatul de la
Lisabona?
a) 2009;
b) 2015;
c) 2000.
92. De câte state a fost ratificat Tratatul de la
Lisabona?
a) de toate statele Europei;
b) de 28 state;
c) de 6 state.
93. Tratatul de la Lisabona clarifică pentru
prima dată competențele Uniunii:
a) competență exclusivă;
b) competență partajată;
c) competență de sprijin.
94. Este adevărat că Tratatul de la Lisabona
introduce o clauză de apărare reciprocă,
conform căreia toate statele membre sunt
obligate să sprijine un stat membru în caz de
atac?
a) nu;
b) da;
c) nu, această clauză a fost introdusă de alt
tratat.
95. Care erau obiectivele tratatului de la Nisa?
81

a) să sporească eficacitatea și legitimitatea
instituțiilor UE;
b) să pregătească Uniunea pentru
următoarea sa mare extindere;
c) să coopereze economic mai eficient cu
state din Asia.
96. Care este cel mai important atribut pe care
tratatul de la Lisabona îl conferă Uniunii
Europene?
a) personalitate juridică proprie;
b) drept la acțiune in justiție împotriva
statelor membre;
c) competența partajată.
97. Care sunt efectele conferite de dobândirea
personalității juridice a Uniunii Europene?
a) Uniunea poate semna tratate
internaționale în domeniile sale de
competență;
b) poate deveni stat membru a unor
organizații internaționale;
c) poate exclude state membre din Uniune.
98. Ce prevedea Tratatul CEE:
a) eliminarea taxelor vamale între statele
membre;
b) înființarea unei Bănci Europene de
Investiții;
82

c) stabilirea unui tarif vamal comun pentru
importuri.
99. Ce înființa Tratatul de fuziune a executivelor
din 8 aprilie 1965, intrat în vigoare în 1967:
a) mai multe Comisii și 2 Consilii;
b) un singur Consiliu și o singură Comisie a
Comunităților Europene (CECO, CEE și
CEEA);
c) introducea principiul unității bugetare.
100. La ce domenii se referă Cooperarea în
domeniul justiției și al afacerilor interne:
a) lupta împotriva imigrației ilegale;
b) lupta împotriva terorismului, a
infracțiunilor grave, a traficului de droguri și
a fraudei la nivel internațional;
c) cooperarea judiciară în materie penală și
civilă,
83

Tratatele Uniunii Europene

1. b 21. bc 41. a
2. a 22. a 42. a
3. b 23. bc 43. -
4. ab 24. a 44. a
5. abc 25. - 45. b
6. b 26. abc 46. b
7. c 27. abc 47. c
8. a 28. ab 48. a
9. a 29. bc 49. ab
10. b 30. a 50. b
11. a 31. c 51. c
12. abc 32. a 52. a
13. abc 33. a 53. a
14. a 34. b 54. c
15. abc 35. c 55. a
16. c 36. a 56. a
17. c 37. c 57. b
18. b 38. b 58. b
19. b 39. b 59. b
20. bc 40. c 60. a
84

61. A 81. a 121.
62. a 82. a 122.
63. ab 83. abc 123.
64. ac 84. abc 124.
65. c 85. abc 125.
66. a 86. abc 126.
67. abc 87. abc 127.
68. abc 88. a 128.
69. b 89. abc 129.
70. ab 90. b 130.
71. - 91. a 131.
72. ab 92. - 132.
73. - 93. abc 133.
74. abc 94. b 134.
75. abc 95. ab 135.
76. a 96. a 136.
77. abc 97. ab 137.
78. c 98. abc 138.
79. - 99. bc 139.
80. ab 100. abc 140.
85
Secțiunea 4. Dreptul Uniunii Europene. Definiție.

Principiile dreptului unional
Dreptul unional reprezintă totalitatea normelor

juridice care formează o ramură de drept autonomă și
supranațională, care au valabilitate unitară în și între toate
statele membre ale UE, care se disting de normele dreptului
național, față de care au prioritate, și care, în marea lor
majoritate, sunt de aplicabilitate directă.

1. Dreptul unional se deosebește de dreptul
internațional public prin:
a) are aplicabilitate indirectă, aplicându-se
numai statelor;
b) dispune de un sistem coercitiv-execuțional
mixt, național și internațional;
c) normele juridice unionale devin aplicabile
fără a fi ratificate.
2. Dreptul unional cuprinde reglementarea mai
multor categorii de norme juridice, precum:
a) taratele de înființare ale Comunităților
Europene;
b) cutuma unională;
c) normele juridice create de instituțiile UE.
3. UE este o organizație supranațională
deoarece:
a) fost înzestrată cu competențe care nu sunt
specifice organizațiilor internaționale;
86

b) a fost înzestrată cu competențe specifice
organizațiilor internaționale;
c) nu are competențe specifice.
4. Principiile dreptului unional:
a) sunt aceleași cu principiile generale
preluate din dreptul intern;
b) sunt comune tuturor statelor;
c) instanțele judecătorești ale UE nu pot apela
la aceste principii cu ocazia soluționării unor
litigii.
5. UE:
a) are numai acele competențe atribuite de
statele membre;
b) are orice fel de competență pe care o
consideră necesară rezolvării problemelor
unionale;
c) are competență doar în domeniul
drepturilor cetățenilor europeni.
6. Regula în cadrul principiului atribuirii este:
a) competența statală;
b) competența unională;
c) competența partajată.
7. Faptul ca UE are personalitate juridică îi
conferă dreptul:
a) de a legifera în afara competențelor;
b) de a legifera doar în domeniile în care are
competență atribuită prin tratate;
c) nu are nici un fel de drept.
8. Principiul atribuirii:
a) este asemănător principiului separației
87

puterilor în stat;
b) competențele normative ale instituțiilor UE
nu prevăd obiectul de reglementare;
c) lipsa competențelor unionale într-un
anumit domeniu înseamnă că respectivul
domeniu a rămas în competența statelor
membre.
9. Instituțiile europene:
a) nu au obligația de a indica temeiul pe baza
căruia a luat naștere actul;
b) au obligația de a indica temeiul legal, fiind o
condiție procedurală fundamentală;
c) trebuie să respecte forma actului normativ
ce urmează a fi adoptat, conform procedurii
legislative.
10. Potrivit Tratatului de la Lisabona, UE îi pot fi
atribuite:
a) competențe exclusive;
b) competențe partajate;
c) competențe de sprijinire, coordinare sau
completare.
11. Încheierea unui acord internațional face parte
din categoria domeniilor în care UE are:
completare.
12. Piața internă, mediul, energia, spațiul de
libertate, securitate și justiție, sunt domenii în
care UE are:
88

completare.
13. Cultura, turismul, protecția civilă și
cooperarea administrativă sunt domenii în
care UE are:
completare.
14. UE poate adopta măsuri corespunzătoare
necesare atingerii obiectivelor menționate în
tratate, dacă:
a) este vot unanim în Consiliu;
b) este suficient un vot majoritar în Consiliu;
c) propunerea vine din partea Comisiei, după
aprobarea Parlamentului European.
15. Principiul împuternicirii implicite:
a) are efect și asupra actelor cu putere de lege
b) are efect și asupra normelor administrative
ale statelor membre;
c) nu dispune de excepții.
16. Principiul împuternicirii implicite:
a) nu poate fi folosit pentru atingerea
obiectivelor din domeniul PESC;
b) poate fi folosit pentru atingerea
obiectivelor din domeniul PESC;
c) Tratatul de la Lisabona nu face referire la
aplicarea acestui principiul în cadrul PESC.
89

17. Principiul subsidiarității a fost introdus ca
noutate în:
a)Tratatul de la Lisabona;
c) Tratatul de la Amsterdam.
18. Dintre condițiile în care se aplică principiul
subsidiarității putem aminti:
a) să existe competență exclusivă a UE;
b) să existe competențe paralele sau
concurente;
c) obiectivul să nu poată fi realizat de statele
membre într-o manieră satisfăcătoare.
19. În aplicare principiului subsidiarității
instituțiile UE au obligația:
a) de a asigura aplicare principiului, de
preferat, prin intermediul directivelor;
b) de a asigura aplicare principiului, de
preferat, prin intermediul regulamentelor;
c) nu au obligații în acest sens.
20. În aplicare principiului subsidiarității statele
membre UE au obligația:
a) de a asigura îndeplinirea obligațiilor care li
se incubă în tratate;
b) de a se abține de la orice măsură care ar
risca să compromită realizarea obiectivelor;
c) nu au obligații în acest sens.
21. Conform principiului subsidiarității
parlamentele naționale:
a) nu sunt implicate în procesul legislativ;
b) se pot adresa Parlamentului European,
90

Consiliului sau Comisiei pentru a cere o
expunere de motive;
c) sunt obligate să se pronunțe prin vot
asupra proiectului legislativ UE.
22. CJUE:
a) este competentă să se pronunțe cu privire
la acțiunile referitoare la încălcarea
principiului subsidiarității;
b) nu este competentă să se pronunțe cu
privire la acțiunile referitoare la încălcarea
principiului subsidiarității;
c) are competență de pronunțare asupra
încălcării principiului subsidiarității, potrivit
Tratatului de la Maastricht.
23. Acțiunile Uniunii sunt proporționale:
a) numai în măsura în care sunt potrivite și
necesare pentru atingerea scopurilor
tratatelor;
b) dacă nu sunt necesare în atingerea
scopurilor tratatelor;
c) dacă împovărează sau încarcă statele
membre cu obligații pentru a obține rezultatul
preconizat.
24. În aplicare principiului proporționalității UE
trebuie să țină cont de:
a) cerințele din domeniul ocupării forței de
muncă;
b) cerințele din domeniul educației;
c) combaterea oricărei forme de discriminare.
25. Conform principiului echilibrului
91

instituțional:
a) instituțiile UE se controlează reciproc;
b) CJUE poate controla toate actele emise de
instituțiile UE;
c) instituțiile UE pot să își transfere între ele
competențe astfel încât să echilibreze
acțiunile unionale.
26. Conform principiului rangului prioritar al
dreptului unional față de cel național:
a) statele membre recunosc rangul prioritar
în aplicare a dreptului național;
b) statele membre recunosc rangul prioritar
în aplicarea dreptului unional;
c) se asigură aplicarea și valabilitatea unitară
a dreptului unional pe întreg teritoriul UE.
a) beneficiază de prioritate normele de drept
constituțional naționale;
b) nu beneficiază de prioritate nici normele de
drept constituțional naționale;
c) dreptul unional are prioritate de aplicare
atât în fața legilor ordinare, cât și față de legea
supremă din stat.
a) se referă doar la dreptul unional original,
nu și la cel derivat;
b) se referă atât la dreptul unional original cât
și derivat;
92

c) aplicarea prioritară a dreptului unional este
valabilă și față de actele administrative
individuale, concrete.
a) dreptul unional se aplică cu prioritate
inclusiv față de deciziile Curții
Constituționale;
b) dreptul unional se aplică cu prioritate
inclusiv asupra hotărârilor judecătorești
definitive și irevocabile;
c) există excepții de la aplicarea prioritară în
caz de război sau de tensiune internațională
gravă în scopul menținerii păcii și securității
internaționale.
dreptului unional față de cel național,
presupune că:
a) transferul de competențe nu semnifică o
renunțare la suveranitate;
b) transferul de competențe nu semnifică
limitarea suveranității (ci doar limitarea
competențelor unor autorități publice
naționale);
c) transferul de competențe este bazat pe
reciprocitate în ceea ce privește transferul
minim de competențe transferate.
31. Conform principiului aplicării directe a
dreptului unional:
a) cetățenii europeni au posibilitatea de a
93

invoca normele juridice de drept unional;
b) cetățenii europeni pot invoca norme
juridice europene doar dacă sunt destinatarii
direcți ale acestora;
c) particularii dobândesc drepturi și obligații
în mod direct, chiar dacă normele unionale nu
au fost preluate în dreptul intern.
32. Efectul direct se referă la faptul că:
a) particularii pot beneficia direct de drepturi,
nemijlocit în fața organelor de jurisdicție
naționale;
b) organele de jurisdicție naționale trebuie să
asigure protecția juridică ce decurge din
dreptul unional;
c) aplicabilitatea directă a normelor
comunitare este recunoscută și în relațiile
dintre particulari.
33. Principiul aplicării directe si principiul
aplicării imediate:
a) sunt unul și același principiu;
b) nu trebuie confundate, primul creează
drepturi pentru cetățenii europeni, iar cel de
al doilea se referă la momentul la care se
aplică o normă pentru state;
c) nu trebuie confundate, primul are
aplicabilitate doar asupra statelor membre, al
doilea doar asupra resortisanților statelor
membre.
34. Principiul respectării drepturilor
fundamentale ale omului presupune:
94

a) UE adoptă acte normative care creează
drepturi și obligații direct cetățeanului
european;
b) cetățeanului european i se oferă
posibilitatea de a dispune de mijloace de
apărare față de UE ca autoritate;
c) un catalog de drepturi fundamentale.
35. Fac parte din categoria drepturilor
fundamentale, la nivel unional:
a) interzicerea discriminării;
b) dreptul la un proces echitabil;
c) dreptul la secretul medical.
36. Carta UE a drepturilor fundamentale a fost
elaborată odată cu:
a) Tratatul de la Nisa;
b) Tratatul de la Amsterdam;
c) Tratatul de la Bruxelles.
37. Carta drepturilor fundamentale a UE:
a) are aceeași valoare juridică cu cea a
tratatelor;
b) nu are valoare juridică;
c) este parte componentă a Convenției
europene pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale.
38. Titularii drepturilor fundamentale sunt:
a) persoane fizice;
b) cetățenii statelor terțe;
c) persoane juridice cu sediul în UE.
39. Drepturile fundamentale unionale:
a)restrâng drepturile fundamentale deja
95

consacrate;
b) nu încalcă drepturile fundamentale deja
consacrate;
c) nu modifică drepturile deja existente.
40. Principiul democrației reprezentative,
presupune:
a) cetățenii sunt reprezentați direct în
Parlamentul European;
b) cetățenii pot participa la procesul legislativ,
printr-o inițiativă legislativă;
c)statele membre sunt reprezentate în
Consiliul European de șefii de state sau de
guvern.
96

Definiția dreptului unional. Principiile dreptului unional
Răspuns Răspuns
corect corect
1. bc 21. bc
2. abc 22. a
3. a 23. a
4. b 24. abc
5. a 25. ab
6. a 26. abc
7. b 27. bc
8. ac 28. bc
9. bc 29. abc
10. abc 30. abc
11. a 31. ac
12. b 32. abc
13. c 33. b
14. ac 34. ab
15. - 35. abc
16. a 36. a
17. b 37. a
18. bc 38. ac
19. a 39. bc
20. ab 40. abc
97
Secțiunea 5. Izvoarele dreptului unional
DREPTUL PRIMAR. IZVOARE PRINCIPALE

• Tratatele de constituire a Comunităților Europene
• Tratatele modificatoare
• Acordurile de aderare
• Convențiile și protocoalele anexă
• Actele comunitare supuse aprobării statelor membre
• Jurisprudență
DREPTUL DERIVAT. IZVOARE SECUNDARE

• Regulamentul
• Directiva
• Decizia
• Avizul și recomandarea

1. Care acte au aplicare directa in legislația
noastră?
a) regulamentul;
b) decizia;
c) recomandarea.
2. Care acte sunt destinate particularilor?
a) regulamentul;
b) recomandarea;
c) decizia.
98

3. Care acte sunt indirect aplicabile?
a) recomandarea;
b) aviz de opinie;
c) decizia.
4. Care acte sunt destinate statelor?
a) regulamentul;
b) directiva;
c) decizia si recomandarea.
5. Singurul act normativ care are putere
normativa incompleta este:
a) directiva;
b) recomandarea;
c) aviz de opinie.
6. Regulamentul:
a) nu are aplicabilitate generală;
b) are aplicabilitate generală;
c) nu este obligatoriu în toate elementele
sale.
7. Directiva:
a) este obligatorie pentru fiecare stat
membru destinatar;
b) nu lasă autorităților naționale
posibilitatea alegerii mijloacelor de aplicare;
c) este destinată particularilor.
8. Decizia:
a) este obligatorie în toate elementele sale;
b) este obligatorie doar destinatarilor expres
precizați;
c) este opozabilă tuturor cetățenilor
europeni.
99

9. Recomandările:
a)Sunt obligatorii doar pentru statele
membre;
b) sunt obligatorii doar pentru particulari;
c) nu sunt obligatorii.
10. Actele legislative:
a) sunt distincte de actele nelegislative;
b) sunt adoptate prin procedura legislativă;
c) completează sau modifică anumite
elemente neesențiale ale actului legislativ.
11. Este act normativ unional:
a) avizul emis de BCE;
b) avizul Comisiei;
c) avizul Comitetului Economic și Social.
12. Regulamentul:
a) are putere normativă completă;
b) are efect direct;
c) are efect indirect.
13. Aplicabilitatea directă a regulamentului
înseamnă că:
a) intră în vigoare fără să fie necesară
preluarea lui în dreptul intern;
b) statele membre UE au posibilitatea de a
nu aplica această normativă;
c) respectarea obligației de aplicabilitate
este o condiție obligatorie impusă în UE.
14. Regulamentul intră în vigoare:
a) la 20 de zile de la data publicării în JOUE;
b) la 20 de zile de la data publicării în MO al
României;
100

c) la data prevăzută în respectivul
regulament.
15. Directiva:
a) este obligatorie pentru fiecare stat
membru destinatar în ceea ce privește
rezultatul care urmează a fi atins;
b) este obligatorie pentru fiecare stat
membru destinatar în ceea ce privește
mijloacele prin care urmează a fi atins
scopul;
c) nu este obligatorie pentru statele membre
ci pentru particulari.
16. Directiva are ca scop:
a) apropierea legislațiilor;
b) eliminarea legislațiilor naționale;
c) armonizarea legislativă a statelor
membre.
17. Directiva:
a) este destinată unui singur stat membru;
b) este destinată unui stat sau mai multor
state membre;
c) este destinată tuturor cetățenilor
europeni.
18. Forma legislativă, în cazul directivelor este:
a) specifică fiecărui stat membru;
b) este impusă de UE;
c) nu are nici o relevanță în cazul actelor
comunitare.
19. Directiva este indirect aplicabilă, ceea ce
înseamnă că:
101

a) statul destinatar nu are nici o obligație cu
privire la punerea directivei în aplicare;
b) statul destinatar are obligația
transpunerii directivei într-un anumit
termen;
c) statul este obligat să nu creeze acțiuni
care ar putea contraveni scopului directivei.
20. Termenul de transpunere al directivei:
a) nu are nici o relevanță juridică;
b) este foarte important;
c) până la îndeplinirea lui statul nu poate fi
tras la răspundere pentru întârzierea
transpunerii.
21. Excepții de la aplicabilitatea indirectă a
directivei:
a) pentru aplicarea directă a directivei,
trebuie îndeplinite concomitent 4 condiții;
b) nu există excepții;
c) excepția poate fi invocată de un particular
față de stat.
22. Directiva intră în vigoare:
României;
c) la data comunicării ei destinatarului.
23. Decizia:
a) se adresează unor destinatari
individualizați, determinabili;
b) se poate adresa și statelor membre;
c) se poate referi la o stare de fapt concretă.
102

24. Decizia intră în vigoare:
României;
c) la data comunicării ei destinatarului..
25. Avizul și recomandarea sunt:
a) acte unionale lipsite de efecte;
b) acte instituționale lipsite de efecte
obligatorii;
c) actele ce exprimă o părere asupra unei
probleme date.
26. Avizul:
a) poate dobândi putere obligatorie dacă
sunt respectate anumite condiții;
b) instituțiile UE nu sunt obligate să țină
cont de ele;
c) pot fi condiții de admisibilitate în
procedura legislativă.
27. Actele fără caracter legislativ:
a) se semnează de președintele instituției
care le-a adoptat;
b) se semnează de președintele PE și de
președintele Consiliului;
c) nu se semnează.
28. Actele legislative adoptate în urma
procedurii de codecizie:
a) se semnează de președintele instituției
care le-a adoptat;
b) se semnează de președintele PE și de
președintele Consiliului;
103

c) nu se semnează.
29. Regulamentele și directivele:
a) se adresează tuturor statelor membre;
b) doar statelor expres menționate ca fiind
destinatare ale prevederilor normative;
c) se adresează particularilor.
30. Toate actele cu caracter legislativ sau fără
caracter legislativ adoptate de către
instituțiile UE se comunică direct cetățenilor
europeni din statele membre.
31. Din categoria izvoarele de drept secundar
putem aminti:
a) instrucțiunile BCE;
b) regulamentele interioare ale organelor
unionale;
c) deciziile adoptate in cadrul PESC.
32. Cutuma:
a) este un obicei constant și general al
subiecților de drept;
b) este o culegere de reguli juridice de
politețe;
c) nu are relevanță la nivel unional.
33. Tradițiile constituționale comune statelor
membre:
a) constituie principiile generale ale
dreptului UE;
b) pot face referire la principiul dreptului de
apărare;
c) pot face referire la principiul
neretroactivității.
104

34. Jurisprudența unională :
a) are efecte doar inter partes;
b) este obligatorie;
c) nu este obligatorie.
35. Convențiile internaționale încheiate de
statele membre cu statele terțe:
a) sunt izvoare complementare ale dreptului
unional;
b) sunt izvoare secundare ale dreptului
unional;
c) sunt izvoare primare ale dreptului
unional.
36. Acordurile încheiate de UE:
a) sunt obligatorii doar pentru instituțiile
UE;
b) sunt obligatorii doar pentru statele
membre;
c) sunt obligatorii atât pentru instituțiile UE,
cât și pentru statele membre.
37. Convențiile încheiate de UE:
a) nu sunt parte a dreptului unional;
b) devin parte a dreptului unional fără a fi
necesară adoptarea unor acte de
transpunere;
c) devin parte a dreptului unional numai
după preluarea lor în ordinea juridică
comunitară.
38. Un tratat internațional cu valențe atât
pentru UE dar și pentru statele membre:
a) va fi semnat doar de UE;
105

b) va fi semnat doar de statele membre UE;
c) va fi semnat atât de UE cât și de statele
membre.
39. Acordurile încheiate de statele membre cu
state terțe anterior aderării la UE:
a) devin nule de drept;
b) dispozițiile Tratatul UE nu aduce atingere
drepturilor și obligațiilor care rezultă din
convențiile încheiate;
c) modifică conținutul dispozițiilor din
convenții în funcție de prioritățile UE.
40. Acordurile încheiate de UE cu state terțe sau
cu organizații internaționale:
a)UE nu poate încheia astfel de acorduri
pentru ca nu deține personalitate juridică;
b) UE poate acționa în acest sens în limitele
competențelor ce îi revin din tratate;
c) UE are dreptul de a încheia tratate doar în
vederea realizării scopurilor prevăzute în
tratate.
106

Izvoarele dreptului unional
Răspuns Răspuns
corect corect
1. ab 21. ac
2. abc 22. ac
3. - 23. abc
4. abc 24. ac
5. a 25. bc
6. b 26. bc
7. a 27. a
8. ab 28. b
9. c 29. a
10. ab 30. F
11. abc 31. abc
12. ab 32. a
13. ac 33. abc
14. ac 34. b
15. a 35. a
16. ac 36. c
17. b 37. b
18. a 38. c
19. bc 39. b
20. bc 40. bc
107
Secțiunea 6. Cetățenia europeană
Toți cetățenii unei țări membre a Uniunii Europene

sunt, automat, și cetățeni ai UE. Statutul de cetățean al UE
conferă o serie de drepturi și responsabilități suplimentare
importante.

1. Care a fost tratatul care a materializat juridic
conceptul de cetățenie europeană?
a) Tratatul de Bruxelles;
c) Tratatul de la Lisabona.
2. Este cetățean european:
a) orice persoană care are cetățenia română;
b) orice persoană care are cetățenia unui
stat membru;
c) orice persoană care are cetățenia unui
stat.
3. Cetățenia europeană:
a) este o legătură între un stat și o persoană
fizică;
b) este o legătură între o organizație
internațională și o persoană fizică;
c) nu stabilește nici un fel de legătură.
a) desființează cetățenia națională;
b) înlocuiește cetățenia națională;
c) completează cetățenia națională.
108

5. Cetățenia națională:
a) este o condiție pentru dobândirea
cetățeniei europene;
b) nu are nici o relevanță pentru cetățenia
europeană;
c) completează cetățenia europeană.
6. Pentru că UE este o organizație
internațională supranațională:
a) cetățenia europeană este o cetățenia în
sens clasic;
b) cetățenia europeană este o cetățenie
dedusă din cetățenia națională a statelor
membre;
c) este un catalog de drepturi pentru
cetățenii statelor membre UE.
7. Dreptul la liberă circulație și ședere:
a) este un drept ce se aplică pe teritoriul
statelor membre UE;
b) este un drept de care beneficiază cetățenii
europeni;
c) este un drept de care beneficiază doar
cetățeni români pe teritoriul statelor
membre.
8. Libera circulație in statele membre UE:
a) este condiționată de activitatea
profesională a cetățeanului european;
b) este condiționată de obținerea unui
permis de acces în statele membre UE;
c) nu se referă doar la circulația forței de
muncă.
109

9. Dreptul de vot în alegerile locale:
a) este destinat exclusiv cetățenilor care își
au reședința in statul membru în cauză;
b) se aplică tuturor cetățenilor UE;
c) nu este un drept reglementat de legislația
europeană.
10. Dreptul de a fi ales la alegerile locale:
a) este un drept de care beneficiază orice
cetățean al UE, indiferent de reședința;
b) este un drept de care este un drept de
care beneficiază orice cetățean al UE, care
are reședința într-un stat membru;
c) nu este un drept reglementat de legislația
europeană.
11. Exercitarea dreptului de vot este
restricționată:
a) de o ședere mai îndelungată;
b) de o ședere pe durata unui mandat în
cazul dreptului de vot;
c) de o ședere pe durata a două mandate
pentru a obține dreptul de a fi ales.
12. Statele membre:
a) permit resortisanților lor ce își au
reședința în alt stat să își păstreze dreptul la
vot la alegerile naționale pe toată durata
vieții;
b) nu permit resortisanților lor ce își au
vot la alegerile naționale;
c) permit resortisanților lor ce își au
110

vot la alegerile naționale, sub condiția
introducerii unei cereri de înscriere pe
listele electorale.
13. Cetățenii europeni care au domiciliul sau
reședința în România:
a) au dreptul de a alege și de a fi aleși în
aceleași condiții ca și cetățenii români, fără
nici un fel de condiții;
b) au dreptul de a alege și de a fi aleși doar în
România;
c) au dreptul de a fi aleși în aceleași condiții
ca și cetățenii români numai în funcția de
primar, consilier local și consilier județean.
14. Dreptul de vot în alegerile pentru
Parlamentul European:
a) este un drept al oricărui cetățean al UE;
b) este un drept al unui cetățean european
care își are reședința într-un stat membru;
c) este un drept al unui cetățean european
care își are reședința în statul al cărui
resortisant este.
15. Alegerile europarlamentare:
a) se desfășoară în aceiași zi în toate statele
membre UE;
b) nu se desfășoară în aceiași zi în toate
statele membre UE;
c) permit votarea dublă sau multiplă.
16. Dreptul la protecție diplomatică și
consulară:
111

a) un cetățean european nu poate fi
reprezentat pe teritoriul unui stat terț decât
de autoritățile statului a cărui resortisant
este;
b) un cetățean european poate beneficia de
protecție din partea autorităților
diplomatice din partea oricărui stat membru
UE, pe teritoriul unui stat terț.
c) acest drept nu este reglementat în
legislația UE.
17. Dreptul la protecție diplomatică și
consulară:
a) este destinat doar persoanelor fizice;
b) este destinat doar persoanelor juridice;
c) este destinat atât persoanelor fizice cât și
juridice.
18. Dreptul de petiționare:
a) nu este un drept reglementat de legislația
UE;
b) este un drept de care beneficiază doar
cetățenii din spațiul Schengen;
c) este un drept de care beneficiază orice
cetățean al UE.
19. Adresarea de petiții este un drept:
a) condiționat de scrierea lor în limba
engleză, franceză sau germană;
b) care presupune și dreptul de a primi
răspuns la petiție;
c) este un drept de care beneficiază și
cetățenii statelor terțe UE.
112

20. Petițiile cetățenilor europeni se pot adresa:
a) doar autorităților naționale;
b) Parlamentului European;
c) doar Ombudsmanului European.
21. Ombudsmanul European:
a) poate primii plângeri din partea
cetățenilor europeni care își au reședința
sau sediul într-un stat membru UE;
b) poate primii plângeri din partea oricărei
persoane fizice sau juridice care își are
reședința sau sediul într-un stat membru UE;
c) investighează plângerile ce privesc
administrarea defectuoasă în activitatea
instituțiilor UE.
22. Orice persoană fizică sau juridică rezidentă
în UE:
a) are drept de acces la documentele
Parlamentului European;
b) are drept de acces la documentele
Consiliului;
c) are drept de acces la documentele
Comisiei.
23. Dreptul de acces la documentele unei
instituții europene este reglementat de:
b) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene;
c) Regulamentul propriu de organizare și
funcționare.
24. Drepturile cetățenilor europeni:
113

a) sunt aplicabile în mod direct în instanțe;
b) sunt aplicabile doar pe orizontală (între
persoane);
c) sunt aplicabile doar pe verticală (între
persoane și stat).
25. Inițiativa cetățenească europeană:
a) este un drept ce aparține doar cetățenilor
din spațiul Schengen;
b) este un drept ce aparține doar cetățenilor
din Zona EURO;
c) este un drept ce aparține unui număr de
cel puțin un milion de cetățeni ai UE.
26. Inițiativa cetățenească europeană se va
adresa:
a) Comisiei Europene;
b) Parlamentului European;
c) Curții de Justiție a UE.
27. Drepturile individuale ale cetățenilor
europeni sunt consacrate în:
b) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene;
c) legislația națională.
28. Statele membre:
a) nu sunt obligate să respecte drepturile
cetățenilor europeni.
b) pot fi sancționate dacă nu respectă
drepturile cetățenilor europeni;
c) nu au competențe în materia cetățeniei
europene, acesta fiind un domeniu dat în
114

competența exclusivă a UE.
a) se dobândește la cerere;
b) este conferită direct fiecărui cetățean al
UE;
c) pentru cetățenii Europei este una și
aceiași cu cetățenia națională.
a) se obține în urma unei evaluări specifice;
b) se obține în urma unei perioade de ședere
îndelungată pe teritoriul unui stat membru
UE;
c) se obține în urma unui test de competență
lingvistică.
31. Libera circulaţie a serviciilor este definită ca:
a) posibilitatea oricărui prestator de servicii
de a efectua servicii ce intră în obiectul său
de activitate;
b) posibilitatea de a presta servicii către
instituţiile Uniunii Europene de către orice
agent economic ;
c) dreptul de a oferi servicii pe teritoriul
oricărui stat membru, plecând de la un sediu
principal sau secundar aflat pe teritoriul
Uniunii Europene.
32. Libera circulaţie a capitalurilor vizează:
a) plasarea şi investirea sumelor în cauză;
b) plata serviciilor şi mărfurilor cu ocazia
deplasărilor cu trecerea frontierelor interne
ale Uniunii;
115

c) deplasarea de capital care corespunde
unei obligaţii de plată decurgând dintr-o
tranzacţie.
33. Carta Drepturilor Fundamentale ale UE:
a) nu are forță juridică obligatorie;
b) are forță obligatorie doar pentru statele
semnatare a Convenției europene pentru
apărarea drepturilor omului;
c) are forță juridică obligatorie.
34. Este instrument al UE de protecție a
drepturilor fundamentele:
a)acțiunile în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor;
b) Agenția pentru Drepturi Fundamentale a
Uniunii Europene;
c) mecanismul de cooperare și verificare.
35. Care sunt instituțiile implicate în protecția a
drepturilor cetățenilor europeni?
a) Curtea Europeana de Justiție, Tribunalul si
Curtea Europeana a Drepturilor Omului;
b) Curtea de Conturi si Curtea Europeana a
Drepturilor Omului;
c) Judecatoria, Curtea de Apel și Curtea
Europeană de Justiție.
36. Ce simbolizează, la modul ideal, cetățenia
europeană?
a) comuniunea de scopuri și de mijloace care
există între popoarele statelor membre ale
Uniunii Europene;
b) cetățenia tuturor persoanelor care
116

locuiesc pe teritoriul Europei;
c. cetățenia naționala la nivel european.
37. De cine este reglementată cetățenia
europeană?
a) de dreptul național al statelor europene;
b) de dreptul național al statelor membre ale
Uniunii Europene;
c) de dreptul Uniunii Europene.
38. La ce drepturi se referă Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene în
capitolul referitor la cetățenie?
a) la dreptul la viața;
b) la dreptul la muncă;
c) la dreptul la bună administrare.
39. Cine poate sesiza Ombudsmanul European?
a) numai Parlamentul sau Comisia
Europeană;
b) Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
c) orice cetățean european și orice persoană
fizică sau juridică cu reședința sau cu sediul
social într-unul din statele membre ale UE.
40. La ce drepturi se referă Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene în
capitolul referitor la cetățenie?
a) la dreptul de a participa la întruniri;
b) la dreptul la protecție diplomatică și
consulară;
c) la dreptul la grevă.
117

Cetățenia europeană
Răspuns Răspuns
corect corect
1. b 21. bc
2. ab 22. abc
3. b 23. c
4. c 24. a
5. a 25. c
6. bc 26. a
7. ab 27. ab
8. c 28. b
9. b 29. b
10. b 30. -
11. abc 31. c
12. c 32. a
13. c 33. c
14. ab 34. abc
15. b 35. a
16. b 36. a
17. c 37. c
18. c 38. c
19. bc 39. c
20. b 40. b
118
Secțiunea 7. Anexe utile în procesul de învățare și fixare

a cunoștințelor
Secțiunea 7.1. Cele mai importante organizații

internaționale
7.1. ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE
1.1 Procesul de constituire. Ideea constituirii unei

organizații internaționale, care să favorizeze colaborarea
dintre state în scop menținerii păcii, poate fi identificată în
seria de conferințe diplomatice internaționale, ce au avut loc
spre sfârșitul secolului al XIX-lea, dar și prima parte a
secolului XX.
Denumirea de „Națiuni Unite” aparține președintelui
Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, și a fost
folosită pentru prima dată în „Declarația Națiunilor Unite”,
din 1 ianuarie 1942, prin care reprezentanții a 26 de națiuni
angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor
Axei.
Decembrie 1943 reprezintă un moment important în
definirea scopurilor și structurilor ce urmau să consolideze
viitoare organizație mondială, mai exact Conferința la nivel
înalt de la Teheran, în cadrul căreia președintele Statelor
Unite - F. D. Roosevelt, a prezentat planul american privind
crearea unei organizații globale. În procesul de constituire
119
organizației, care era privită ca o organizare postbelică a

lumii, au existat momente importante, dintre care amintim:
✓ Semnarea Declarației Puterilor Aliate, în data de 12
iunie 1941, la Londra.1
✓ Semnarea „Cartei Atlantice”, la data de 14 august
1941.2
✓ Semnarea Declarației Națiunilor Unite, ce a avut loc la
Washington în data de 1 ianuarie 1942.
Conferința de la San Francisco3, la care au participat
reprezentanți a 50 de state, a debutat în data de 25 aprilie
1945 și a durat două luni, perioadă în care a fost elaborată
Carta ONU. 4
Textul Cartei, ce este structurat în 19 capitole li ce
cuprinde 111 articole, a fost aprobat în unanimitate în
sesiunea plenară a Conferinței, la 25 iunie 1945. A doua zi a
avut loc ceremonia semnării. Carta a intrat în vigoare patru
luni mai târziu, la 24 octombrie, atunci când membrii
permanenți ai Consiliului de Securitate și majoritatea
celorlalte state semnatare au depus instrumentele de
ratificare.5
1 Semnatarii declarației: „singura bază adevărată pentru o pace trainică este

voința de cooperare a popoarelor libere, într-o lume în care, despovărați de
amenințarea presiunii, toți pot să se bucure de securitatea economică și socială.”
2 Potrivit concepției președintelui SUA, Franklin Roosevelt și primului-ministru
al Marii Britanii, Winston Churchill, urmau să fie așezate relațiile dintre state,
„după distrugerea finală a tiraniei naziste și că toate națiunile să „abandoneze
folosirea forței”.
3 Denumirea oficială a fost „Conferința Națiunilor Unite privind Organizația
Internațională”.
4 http://www.un.org/en/sections/history/history-united-nations/index.html
5 Raluca Miga-Beșteliu, op. cit., p. 148, 152, 153, 155.
120
1.2 Obiectivele, principiile și rolul ONU

Scopurile pentru care a fost creată Organizația
Națiunilor Unite și pentru realizarea cărora acționează
statele membre și organizația ca atare sunt înscrise în
primul articol al Cartei.
Menținerea păcii și securității internaționale este
catalogat ca cel mai important scop al Organizației, fiind și
primul articol al Cartei. Același articol, în alin. 1, indică și
mijloacele necesare realizării acestui obiectiv:
a) măsuri colective pentru prevenirea și înlăturarea
amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea actelor
de agresiune sau a altor încălcări ale păcii;
b) aplanarea și soluționarea diferendelor sau a
situaților cu caracter internațional, care pot duce la o
încălcare a păcii, prin mijloace pașnice și în conformitate cu
principiile justiției și dreptului internațional.
În alte capitole ale Cartei sunt arătate instrumentele
și metodele realizării obiectivului menținerii păcii și
securității naționale, competențele în această materie
revenind principalelor organe ale ONU, la fel și obligațiile ce
revin statelor în acest domeniu.
În al doilea rând, după menținerea păcii și a
securității naționale, Carta subliniază, ca scop al Organizației
realizarea cooperării internaționale în domeniul economic și
social. Pentru atingerea acestui obiectiv, Carta conține
prevederi exacte privind atribuțiile organelor sau
organizațiilor din sistemul său în sarcina cărora revine
realizarea acestui obiectiv. Astfel, potrivit articolelor incluse
în capitolul X, reiese faptul că principalul organ desemnat de
Cartă pentru înfăptuirea cooperării internaționale în
domeniul economic și social este Consiliul Economic și Social
(ECOSOC). Acest organ acționează sub îndrumarea Adunării
121
Generale, prin consultări și recomandări, coordonează

activitatea instituțiilor specializate din sistemul ONU, poate
finanța organe subsidiare proprii, poate intra în raporturi de
consultanță cu organizații internaționale neguvernamentale
de profil.
Un al treilea obiectiv al ONU, menționat în art. 1 al
Cartei, Face referire la realizarea cooperării internaționale
pentru promovarea și încurajarea respectării drepturilor
omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Principalele
responsabilități pentru promovarea drepturilor omului sunt
încredințate Adunării Generale și Consiliului Economic și
Social. Printre atribuțiile acestuia se numără posibilitatea
înființării unor comisii pentru promovarea drepturilor
omului și este împuternicit să facă recomandări și să
pregătească proiecte de convenții în acest domeniu.
Art. 1 al Cartei, menționează un alt obiectiv al
națiunilor unite, care constă în dezvoltarea de relații
prietenești între națiuni. În acest caz, spre deosebire de
scopurile mai sus menționate, Carta nu precizează mijloacele
de implementare a acestui obiectiv.
Luarea de măsuri potrivite pentru consolidarea păcii
mondiale, practicarea toleranței și conviețuirea împreună ca
bun vecini, acționarea organizației ca centru de armonizare
a eforturilor națiunilor pentru realizarea scopurilor Cartei,
sunt alte obiective ce sunt cuprinse în conținutul acesteia.6
Carta stabilește un set de principii în baza cărora vor
acționa, pentru îndeplinirea scopurilor consacrate, atât
Organizația, cât și statele membre. Din momentul ratificării,
principiile reprezintă pentru orice stat membru al ONU,
6 Ibidem, p. 156-158.
122
obligații fundamentale, un corp omogen de norme generale

de conduită, având ca obiectiv garantarea păcii mondiale,
scop final al Organizației Națiunilor Unite.
Principiile cuprinse în Carta ONU, sunt constituite
într-un corp de norme fundamentale, în temeiul cărora se
reglementează și funcționarea ONU. Acest set de norme,
împreună cu scopurile Organizației, exprimă esența filosofiei
politice a autorilor Cartei în momentul redactării ei.
Aceste norme, așa cum apar în Cartă, nu sunt în toate
cazurile suficient de explicate iar, în legătură cu anumite
reglementări nu sunt menționate mijloacele punerii lor în
aplicare. În acest scop, începând cu anul 1962, Adunarea
Generală a ONU a început un proces de codificare a
principiilor ce guvernează raporturile dintre state. Primele
documente în acest sens sunt rezoluțiile 1815 și 2625.
Prima rezoluție enumeră cele șapte principii ce
trebuie să guverneze raporturile interstatale:
1) Nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța;
2) Soluționarea pașnică a diferendelor
internaționale;
3) Neamestecul în treburile interne ale altor state;
4) Îndatorirea statelor de a coopera între ele;
5) Dreptul popoarelor la autodeterminare;
6) Egalitatea suverană a statelor;
7) Îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor
internaționale.
Cea de-a doua rezoluție, care cuprinde „Declarația
referitoare la principiile dreptului internațional privind
relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în
conformitate cu Carta ONU”, urmărește și revalorizarea
principiilor Cartei în lumina marilor schimbări de ordin
123
politic, social sau și din domeniul științei, ce au avut loc în

lume după adoptarea Cartei. 7
ONU își îndeplinește rolul său, acționând pe trei
niveluri:
- la nivel global – acțiuni organizate de Adunarea
Generală și de organele ei;
- la nivel regional – acțiuni organizate de comisiile
economice regionale;
- la nivel sectorial – acțiuni organizate de instituțiile
specializate ale ONU.8
1.3 Membrii | Aderare | Pierderea calității de membru.

Dobândirea calității de membru al ONU s-a realizat
prin două căi: fie prin participarea la elaborarea actului
constitutiv și prin aderare. Astfel că, s-a ajuns la stabilirea a
două categorii de membri: membrii originari și membrii
admiși.
1. Membrii originari. Această categorie include 51 de
state, acestea participând la Conferința de la San Francisco,
unde s-a redactat Carta ONU, ori care au semnat în 1942,
Declarația Națiunilor Unite. Interesant este că la Conferința
de la San Francisco au participat 50 de state, la care a fost
adăugată Polonia care, deși nu a participat la Conferință, a
fost inclusă în categoria membrilor fondatori ai ONU, în baza
semnării Declarației mai sus menționate din 1942. India și
Filipine au fost incluse și ele în lista membrilor originari,
deși transferul de suveranitate de la puterile coloniale către
aceste entități s-a făcut abia mai târziu. De asemenea,
7Ibidem, p. 159, 160.

8 Constantin Petre, Organizații Internaționale, Editura ASE, București, 2007, p.
227.
124
Ucraina și Bielorusia au fost considerate membri fondatori ai

ONU, cu toate că nu îndeplineau condiția statalități.
2. Membrii admiși. De la crearea ONU până în prezent,
numărul statelor care au aderat este de 142. Împreuna cu
membrii originari, numărul total al membrilor ONU a ajuns
astfel în prezent la 1939.
3. Aderarea. Potrivit art. 4, alin. 1 al Cartei, toate statele
„iubitoare de pace”, care ”acceptă obligațiile și sunt capabile
să le îndeplinească”, pot deveni membri ai Națiunilor Unite.
Orice țară care dorește să devină membru ONU, trebuie să
adreseze o cerere către Consiliul de Securitate, însoțită de o
declarație că acceptă obligațiile înscrise în Cartă. Alineatul 2
al aceluiași articol, menționează că admiterea ca membru al
ONU, „se face printr-o hotărâre a Adunării Generale, la
recomandarea Consiliului de Securitate.”
4. Pierderea calității de membru. În principiu,
exceptând situația dizolvării organizației sau dispariției unui
stat membru, pierderea calității are loc ca urmare a
retragerii voluntare, excluderii sau suspendării temporare.10
1.4 Structurile ONU
Art. 7, alin. 1 al Cartei Națiunilor Unite, menționează
șase organe principale ale Națiunilor Unite:
- Adunarea Generală
- Consiliul de Securitate
- Consiliul Economic și Social
- Consiliul de Tutelă
- Curtea Internațională de Justiție
- Secretariatul
9 https://www.un.org – accesat în data de 02.04.2019

10 Raluca Miga-Beșteliu, op. cit, p. 161 – 163
125
Cele șase organe enumerate, deși calificate toate ca

principale, se află, totuși, din punctul de vedere al
independenței și puterii pe care o exercită, în situații
diferite.11 Adunarea Generală, în care sunt reprezentate
toate statele membre, ca entități egale, este organul care
dispune de cele mai largi competențe. Aceasta se află pe o
poziție centrală în cadrul organizației, și asta datorită
competențelor sale administrative și financiare, pe lângă
funcțiile și puterile sale politice conferite de Cartă. De
asemenea, Carta oferă Adunării Generale și un rol în
stabilirea compoziției altor organe. Spre exemplu, două din
organele principale ale ONU, și anume Consiliul Economic și
Social (ECOSOC) și Consiliul de Tutelă, se află sub autoritatea
Adunării Generale. În timp ce activitățile ECOSOC s-au extins
continuu, el coordonând o rețea de alte organe și organizații,
funcțiile Consiliului de Tutelă s-au diminuat, pe măsura
dispariției obiectului său de activitate, în urma decolonizării.
Pe de altă parte, competențele Consiliului de Securitate în
menținerea păcii și securității internaționale sunt exceptate
de orice intervenție din partea altor organe ONU, inclusiv
Adunarea Generală.
Ceea ce aduce nou Carta, în privința sistemului de
organe al ONU, este posibilitatea creării de organe
subsidiare, limitată doar de cerința unui motiv temeinic. S-a
deschis astfel calea dezvoltării instituționale a sistemului
Națiunilor Unite, a cărui extindere nu a fost prevăzută de
autorii Cartei. Astfel, posibilitatea de a crea organe
subsidiare aparține tuturor organelor principale ale ONU.
Aceste organe subsidiare poartă de cele mai multe ori
denumirea de „comisii”, „comitete” ori „subcomisii”. Ele
11 Ibidem, p. 167.
126
trebuie să fie mandatate de organul principal să exercite

numai competențe impuse de funcționarea organizației. Din
acest punct de vedere, organele subsidiare se disting de
instituțiile specializate din sistemul ONU, ale căror
competențe sunt stabilite prin actele lor constitutive.12
1.4.1 Adunarea Generală

Dintre cele șase organe principale ale ONU, Adunarea
Generală, prin competențele și funcțiile atribuite de Cartă,
apare ca fiind organul care și-a adus cea mai importantă
contribuție în a conferi ONU calitatea de centru de
armonizare a acțiunilor statelor pentru atingerea scopurilor
comune proclamate de Cartă. Odată cu trecerea timpului,
Adunarea Generală a dobândit, din ce în ce mai mult, o
poziție de supraveghere generală a activităților Organizației.
Alcătuire. Conform art. 9 al Cartei, Adunarea
Generală se compune din toți membrii Națiunilor Unite.
Carta limitează numărul reprezentanților statelor în cadrul
Adunării la cel mult cinci. Aceștia, precum și supleanții lor
pot fi aleși în organele subsidiare ale Adunării, în calitate de
președinte, vicepreședinte sau raportor. Înainte cu o
săptămână de deschiderea sesiunii Adunării Generale, o listă
ce cuprinde toți membrii delegației, trebuie comunicată
Secretarului General. După deschiderea acesteia, la
propunerea președintelui Adunării, se numește o Comisie de
verificare a deplinelor puteri formată din 9 membri, a cărui
rol constă în stabilirea puterilor depline ce revin fiecărei
delegații.13
12 Ibidem, p. 168.
13 Ibidem, p. 169.
127
Funcții și competențe. Competențele de ansamblu

ale Adunării Generale sunt precizate în art. 10 al Cartei,
potrivit căruia „Adunarea Generală poate discuta orice
chestiuni sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte, sau
se referă la puterile și funcțiile vreunuia din organele
prevăzute de Cartă...” și poate face „recomandări Membrilor
Națiunilor Unite sau Consiliului de Securitate ori Membrilor
Organizației, în orice asemenea chestiuni sau cauze. Reiese
astfel că puterile și funcțiile Adunării Generale se extind la
toate domeniile ce țin de competența ONU. Dintre
competențele privind funcționarea Organizației, pentru care
Adunarea Generală este abilitată să acționeze singură,
amintim:
- Alegerea metodelor de organizare a propriilor lucrări.
- Desemnarea membrilor altor organe ale ONU.
- Gestionarea resurselor financiare ale Organizației.
Există o serie de atribuții pe care Adunarea Generală trebuie
să le exercite împreuna cu Consiliul de Securitate, deoarece
anumite competențe ale Adunării Generale, în calitatea sa de
organ plenar al ONU, nu se pot realiza decât printr-o acțiune
bazată pe comunicarea cu Consiliul de Securitate, acesta
având un rol de organ permanent. Spre exemplu, admiterea
de noi membri impune recomandarea Consiliului de
Securitate14, ori în cazul alegerii Secretariatului General,
decizia Adunării Generale este condiționată de o
recomandare pozitivă a Consiliului.
Dinte domeniile în care exercitarea competențelor
Adunării Generale se materializează în reguli de conduită cu
14 Art. 4 al Cartei
128
impact asupra întregii comunități internaționale se include

și cel al drepturilor omului.15
În afara funcțiilor privind viața organizației și a celor
referitoare la scopurile și principiile Cartei, Adunarea
Generală are competențe și în domeniul menținerii păcii și
securității internaționale.
În general, potrivit Cartei ONU, neînțelegerile în
soluționarea cărora intervine ONU pot fi reglementate pe
două căi: prin mijloace pașnice sau prin constrângere. Prin
Cartă, Adunarea Generală are numai atribuții legate de
soluționarea pașnică, folosirea constrângerii revenind în
sarcina Consiliului de Securitate. Astfel, Adunarea Generală
poate discuta orice probleme referitoare la menținerea păcii
și securității internaționale și, în legătură cu aceste
probleme, poate face recomandări, fie statului sau statelor
interesate, fie Consiliului de Securitate.16
Organizarea lucrărilor. Adunarea Generală, organul
plenar al ONU, se întrunește o dată pe an, în sesiuni ordinare,
care se deschid la sediul din New York al Organizației, în a
treia zi de marți a lunii septembrie și durează până la
mijlocul lunii decembrie. La începutul fiecărei sesiuni,
Adunarea stabilește durata ei, și poate decide, în cazul unei
agende încărcate, prelungirea sesiunii în anul calendaristic
următor. Adunarea se poate întruni și în sesiuni
extraordinare, atunci când împrejurimile o cer. Convocarea
unei sesiuni extraordinare se face de către Secretarul
General, la cererea Consiliului de Securitate, ori a majorității
statelor membre.
15 Raluca Miga-Beșteliu, op. cit, p. 171, 174.

16 Ibidem, p. 177
129
La începutul fiecărei sesiuni anuale, Adunarea alege

un Președinte al sesiunii, 21 Vicepreședinți, ca și Președinții
celor șapte Comitete plenare ale Adunării Generale și
Președintele Comitetului de verificare a deplinelor puteri.
Aceștia formează Biroul adunării.
După alegerea Biroului adunării, se procedează la
adoptarea ordinii de zi. Datorită numărului ridicat al
punctelor înscrise pe ordinea de zi, Adunarea Generală
distribuie, pentru dezbatere, peste 75% din acestea între
cele șapte Comitete plenare, în funcție de natura
problemelor de care se ocupă fiecare comitet:
- Primul Comitet examinează problemele dezarmării și
securității internaționale;
- Comitetul Politic Special se ocupă de alte probleme
politice, care nu intră în competența Primului Comitet;
- Al doilea Comitet are în competență problemele
economice și financiare;
- Al treilea Comitet dezbate problemele sociale,
culturale și umanitare;
- Al patrulea Comitet este responsabil cu problemele
decolonizării;
- Al cincilea Comitet se ocupă de probleme
administrative și bugetare;
- Cel de-al șaselea Comitet dezbate probleme juridice.
Fiecare stat membru ONU are dreptul de a fi
reprezentat în fiecare dintre cele șapte Comitete plenare ale
Adunării Generale. 17
Adoptarea hotărârilor. Conform art. 18, alin. 1 al
Cartei, „Fiecare membru al Adunării Generale dispune de un
vot”. În ceea ce privește aplicarea regulii majorității, Carta
17 Ibidem, p. 179-181.
130
stabilește o distincție între „chestiunile importante” și „alte

chestiuni”.
Fac parte din sfera chestiunilor importante, conform
art. 18, alin. 2 al Cartei, următoarele:
- recomandările referitoare la menținerea păcii și
securității internaționale;
- compunerea organizației și calitatea de membru ONU
(admiterea de noi membrii, suspendarea drepturilor sau
excluderea);
- compunerea organelor principale ale organizației
(alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului de
Securitate, alegerea membrilor Consiliului Economic și
Social și ai Consiliului de Tutelă);
- funcționarea regimului de tutelă
- bugetul organizației. 18
1.4.2 Consiliul de Securitate

Autorii Cartei au oferit Consiliului de Securitate un
loc special în sistemul instituțional al organizației, ca organ
cu compunere restrânsă, învestit cu răspunderea principală
în menținerea păcii și securității internaționale. Pentru a
realiza această răspundere, Carta conferă Consiliului de
Securitate puteri speciale de decizie și acțiune în prevenirea
și rezolvarea conflictelor internaționale, iar statele membre
ONU „acceptă să execute hotărârile Consiliului de
securitate”.19
Compunere. Conform Cartei, Consiliul de Securitate
cuprinde două categorii de membri: permanenți și
nepermanenți.
18 Ibidem, p. 182.
19 Art. 25 al Cartei.
131
Inițial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci

membri permanenți20 și șase membri nepermanenți. După
anul 1965, numărul membrilor s-a mărit, Consiliul fiind
compus din cincisprezece membri.
Membrii nepermanenți ai Consiliului sunt aleși de
Adunarea Generală pe perioade de câte doi ani, în fiecare an
fiind aleși câte cinci dintre ei. Există două criterii, prevăzute
de dispozițiile Cartei, care stau la baza alegerii membrilor
nepermanenți:
1) Contribuția statelor respective la menținerea păcii și
securității internaționale și a celorlalte obiective ale
organizației;
2) O repartiție geografică echitabilă. 21
Același stat nu poate fi ales pentru două mandate
consecutive, în calitate de membru nepermanent al
Consiliului de Securitate.22
Funcționare. Consiliul de Securitate este un organ cu
funcționare permanentă. El este astfel organizat încât să se
poată întruni ori de câte ori împrejurările internaționale o
impun. Pentru realizarea acestui lucru, fiecare stat membru
desemnează câte un reprezentant permanent la sediul
organizației.
Președinția lucrărilor se asigură prin rotație, pe o
perioadă de o lună, de către reprezentantul fiecărui stat
20 Republica China, Franța, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit

al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii.
21 Pentru îndeplinirea acestui criteriu, distribuția celor zece membri
nepermanenți se realizează astfel: 5 locuri pentru țări din Africa și Asia, 2 locuri
pentru America de Sud, 2 locuri pentru Europa Occidentală și 1 loc pentru
Europa de Est.
22 Ibidem, p. 183, 184.
132
membru al Consiliului ( în ordinea alfabetului în limba

engleză).
Consiliul se convoacă de către Președintele în funcție,
atunci când este sesizat, printr-o cerere, de către:
1) orice stat membru ONU;
2) Adunarea Generală
3) Secretarul general al ONU;
4) un stat care nu este membru ONU, cu condiția ca
acesta să fie parte la conflictul ce-l supune dezbaterii
Consiliului și să declare ca va accepta obligațiile de
reglementare pașnică prevăzute de Cartă.23
Competențe. În temeiul art. 27 al Cartei, care conferă
Consiliului de Securitate răspunderea principală în
menținerea păcii și securității internaționale, competențele
acestuia urmăresc să prevină izbucnirea unor conflicte, să
intervină, dacă este cazul, pentru a le pune capăt și, în
general, să dezamorseze crizele internaționale.
Carta ONU mai conferă Consiliului de Securitate o
serie de atribuții legate de funcționarea în ansamblu a
organizației. Astfel, alături de Adunarea Generală, alte
organe ONU și instituțiile specializate, Consiliul poate
solicita Curții Internaționale de Justiție avize consultative și
poate interveni, în cazul în care un stat, parte la un diferend
soluționat de Curte, refuză punerea în aplicare a hotărârii
acesteia. Consiliul participă, de asemenea, la alegerea celor
cincisprezece judecători ai Curții Internaționale de Justiție, la
alegerea Secretarului General, precum și în admiterea de noi
membri, excluderea din organizație sau suspendarea
drepturilor și privilegiilor calității de membru, acestea fiind
competențe referitoare la structura și funcționarea ONU.
23 Ibidem, p. 185.
133
În domeniul soluționării pașnice a diferendelor,

Consiliul poate:
a) să invite părțile la un diferend să îl soluționeze printr-
unul din mijloacele prevăzute la art. 33 („tratative, anchetă,
mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, ori prin alte
mijloace pașnice, la alegerea lor”).
b) să dispună o anchetă asupra unui diferend sau unei
situații care ar putea duce la dezacorduri internaționale sau
ar putea da naștere unui conflict.
c) să recomande părților la un diferend, procedura sau
metoda de soluționare, ținând cont de natura diferendului,
ori la cererea acestora, să le recomande soluții concrete.
În cazurile în care Consiliul constată existența unor
situații pe care le califică drept: 1) o amenințare împotriva
păcii; 2) o încălcare a păcii; 3) un act de agresiune, acest
organ ONU, în temeiul dispozițiilor Capitolului VII al Cartei,
este autorizat să adopte rezoluții cu valoare obligatorie, prin
care dispune măsuri, putând recurge chiar și la utilizarea
forței armate.24
1.4.3 Consiliul Economic și Social (ECOSOC)

Potrivit Cartei, Consiliul Economic și Social este cel de
al treilea organ principal al ONU, care, sub autoritatea
Adunării Generale, coordonează activitățile economice și
sociale desfășurate în sistemul Națiunilor Unite.
Compunere. Spre deosebire de celelalte organe ale
ONU, ECOSOC este un organ cu compunere restrânsă. La
început, acesta cuprindea doar 18 membri. În urma celor
două amendamente succesive aduse Cartei, în 1965 și 1973,
numărul membrilor ECOSOC a crescut la 27 și, ulterior, la 54.
24 Ibidem, p. 187-191.
134
În fiecare an Adunarea Generală alege 18 state ca membre

ECOSOC pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea
realegerii imediate. Carta nu indică criterii pentru alegerea
membrilor ECOSOC, însă, în practică, membrii permanenți ai
Consiliului de Securitate sunt realeși automat, la expirarea
fiecărui mandat. Pentru celelalte locuri, alegerea membrilor
este realizată pe baza principiului repartiției geografice
echitabile, fiecare continent având un anumit număr de
locuri rezervate. Statele nemembre ECOSOC, care prezintă
interes pentru o anumită problemă, pot participa la reuniuni,
dar fără drept de vot.
Funcționare. În principiu, ECOSOC desfășoară anual,
o sesiune principală, care are loc, alternativ, la New York și
Geneva, pe o durată de aproximativ 4-5 săptămâni. La
lucrările sesiunii principale, care dezbate probleme
economice și sociale majore, statele sunt reprezentate prin
intermediul miniștrilor sau înalților funcționari.
Desfășurarea lucrărilor în sesiunile ECOSOC urmează
propriile reguli de procedură. Toate deciziile se adoptă cu
majoritatea simplă de voturi a membrilor prezenți și votanți,
fiecare stat membru dispunând de un vot.
Competențe. Prin acest organ se realizează
implicarea ONU în domeniile economic, social, cultural, al
educației și al sănătății publice, precum și în domeniul
ocrotirii drepturilor omului și libertăților fundamentale.
ECOSOC reprezintă, în primul rând, un forum central de
dezbateri a problemelor economice și sociale globale și de
formulare a unor politici și recomandări în aceste domenii,
adresate statelor membre și organelor ONU sau instituțiilor
specializate din sistemul Națiunilor Unite. În acest scop,
ECOSOC inițiază studii, pregătește rapoarte și prezintă
recomandări, convoacă conferințe internaționale și
135
pregătește proiecte de convenții în toate domeniile aflate în

competența sa. O dimensiune importantă a activității
ECOSOC o reprezintă promovarea respectării drepturilor
omului și libertăților fundamentale.
Pentru îndeplinirea acestor funcții, Consiliul
Economic și Social are dreptul de a înființa organe
subsidiare, temporare sau permanente. 25
1.4.4 Consiliul de Tutelă

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, autorii
Cartei stabilesc două regimuri juridice, pentru popoarele
care nu reușiseră să atingă un grad deplin de autoguvernare.
Marii majorități a acestor teritorii, 72 la număr în anul 1946,
urma să li se aplice dispozițiile cap. XI al Cartei, care
prevedeau faptul că puterile administrative recunoșteau
principiul că interesele locuitorilor acestor teritorii, și
acceptau obligația de a dezvolta capacitatea de
autoguvernare. În acest fel, 9 state au devenit independente
și membre cu drepturi depline ale ONU.
Un număr de 11 teritorii au fost plasate sub regimul
de tutelă reglementat de dispozițiile cap. XII al Cartei.
Obiectul de bază al sistemului de tutelă instituit de
Carta ONU consta în promovarea progresului politic,
economic și social al teritoriilor de sub tutelă și evoluția lor
progresivă spre autoguvernare sau independență. Pentru
atingerea acestui obiectiv, Carta prevede încheierea unor
acorduri individuale de tutelă care să indice condițiile în
care teritoriul urma să fie administrat, cât și autoritatea care
să asigure administrarea. Se crea astfel un sistem
convențional tripartit, cu participarea teritoriului sub tutelă,
25 Ibidem, p. 194.
136
statul administrat și ONU, aceasta din urmă fiind

responsabilă cu asigurarea controlului. Acest control era
exercitat prin Consiliul de Tutelă, sub autoritatea Adunării
Generale.
După anul 1993, sistemul de tutelă instituit de Cartă
nu se mai aplică nici unui teritoriu, iar Consiliul de Tutelă a
decis să se întâlnească „dacă și atunci când împrejurările o
vor impune”.26
1.4.5 Curtea Internațională de Justiție

Potrivit art. 92 al Cartei, Curtea Internațională de
Justiție este „organul judiciar principal al Națiunilor Unite”.
Compunere. CIJ este un organ cu caracter restrâns.
Fiind un organ judiciar, ea nu este compusă, ca în cazul altor
organe principale ale ONU, din reprezentanți ai statelor, ci
„dintr-un corp de judecători independenți”. Aceștia sunt
aleși indiferent de cetățenia lor, dintre persoanele cu înalte
funcții judiciare ori sunt juriști cu o competență recunoscută
în materie de drept internațional. Curtea este formată din 15
judecători, aleși de Adunarea Generală și Consiliul de
Securitate, fiecare dintre aceste organe votând în mod
independent. Sunt considerați aleși, pentru o perioadă de 9
ani, cu posibilitatea realegerii, candidații care întrunesc atât
votul Adunării Generale, cât și cel al Consiliului de
Securitate. Deși judecătorii sunt aleși pe baza calificării lor,
se urmărește ca cei 15 membri ai Curții să reprezinte „marile
forme de civilizație„ și „principalele sisteme juridice ale
lumii”. De asemenea, nici un stat nu poate avea di naționali
ca judecători ai Curții.
26 Ibidem, p. 196.
137
Competență. Potrivit art. 36 al Carei, „în competența

Curții intră toate cauzele pe care i le supun părțile, adică
statele, precum și toate chestiunile prevăzute în Carta
Națiunilor Unite sau în tratatele ori convențiile în vigoare”.
Curtea poate fi sesizată cu probleme de ordin juridic,
exercitând două competențe diferite. Prima, competența
contencioasă, în baza căreia Curtea este în serviciul statelor
și cea de-a doua, competența consultativă, prin care CIJ este
în slujba întregului sistem al Națiunilor Unite.
Funcționare. La fiecare trei ani Curtea alege un birou
compus dintr-un președinte și doi vicepreședinți. În
judecarea cauzelor supuse soluționării sale, Curtea se
întrunește în sesiune plenară. Curtea este asistată de Grefă,
condusă de un grefier ales de Curte pentru o perioadă de
șapte ani.27
1.4.6 Secretariatul
Ultimul organ principal al ONU, menționat de art. 7 al
Cartei, este Secretariatul. Acesta este compus din Secretarul
General și personalul necesar Organizației.
Secretarul General. Secretarul General al ONU este
ales de Adunarea Generală, la propunerea Consiliului de
Securitate, pentru un mandat de 5 ani, cu posibilitatea
reînnoirii, o singură dată. Pentru statele cu statut de membri
permanenți ai Consiliului de Securitate, s-a impus practica
abținerii de a prezenta candidați pentru acest post.
Atribuțiile Secretarului General al ONU privesc două
laturi ale activității acestei organizații: administrativă și
politică.
27
Ibidem, p. 198-199.
138
Pe plan administrativ, conform art. 97 al Cartei,

Secretarul General este „cel mai înalt funcționar
administrativ al Organizației”. Acesta va acționa, în această
calitate, la toate ședințele Adunării Generale și a celorlalte
organe principale ale ONU, cu excepția CIJ, și va îndeplini
orice alte funcții care îi vor fi încredințate de aceste organe.
Întinderea și ramificarea funcțiilor administrative ale
Secretarului General sunt sistematizate, în Repertoriul
practicii ONU, în mai multe categorii.
O primă categorie o constituie funcțiile
administrative și executive de ordin general, legate de
organizarea sesiunilor organelor Națiunilor Unite.
O altă categorie de atribuții ale Secretarului General
rezultă din art. 98 al Cartei, care atribuie acestuia
îndeplinirea oricăror alte funcții care îi sunt încredințate de
celelalte șase organe principale ale ONU. Astfel, acestuia îi
revine pregătirea lucrărilor acestor organe și executarea
rezoluțiilor acestora. Ca și în cazul altor organizații
internaționale, Secretarul General al ONU, are atribuții
întinse în domeniul financiar sau de reprezentare a ONU.
Prin Cartă, i s-au încredințat atribuții de înregistrare a
tuturor tratatelor încheiate de statele membre *ONU, în
legătură cu care întocmește un repertoriu, a cărui publicare
o asigură.
Rolul politic al Secretarului General al ONU se
întemeiază pe competențele ce i-au fost atribuite în acest
sens prin Cartă. Astfel, el este abilitat să sesizeze Consiliul de
Securitate asupra oricăror chestiuni care, după părerea sa, ar
pune în primejdie menținerea păcii și securității
internaționale.
Secretariatul. Activitatea curentă a ONU este
condusă de un corp de funcționari internaționali numiți de
139
Secretarul General. Secretariatul ONU include funcționari

internaționali lucrând la sediul central al Organizației, în
New York. Problemele în soluționarea cărora Secretariatul
ONU este chemat să-și aducă contribuția sunt cele ce intră în
competența Națiunile Unite, de la administrarea
operațiunilor de menținere a păcii, până la medierea
disputelor internaționale. Secretariatul pregătește studii
asupra celor mai variate teme, organizează conferințe
internaționale asupra unor probleme de interes mondial ori
urmărește măsura în care deciziile organelor ONU sunt puse
în aplicare. În plus, Secretariatul asigură toate operațiunile
tehnice legate de desfășurarea activității ONU.28
2. ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD –
NATO
2.1 Noțiuni introductive

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie
1949, creând o alianță de 12 State (Belgia, Franța,
Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda,
Italia, Norvegia, Portugalia, SUA și Canada) decise să își
asigure apărarea reciprocă și colectivă.
Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat ființă o
alianță de țări independente având drept obiectiv comun
menținerea păcii și protejarea propriei libertăți prin
intermediul solidarității politice și a unui sistem de apărare
adecvat, conceput pentru a descuraja și a respinge orice
28 Ibidem, p.200-202.
140
formă de agresiune împotriva lor.29 NATO este organizație

interguvernamentală ale cărei țări membre își păstrează
integral suveranitatea și independența, un for în cadrul
căruia statele se consultă reciproc în toate privințele, se iau
hotărâri asupra problemelor politice și militare ce le poate
afecta securitatea.30
În prezent, din alianță fac parte 29 de state: Albania,
Belgia, Bulgaria, Canada, Croația, Cehia, Danemarca, Estonia,
Franța, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Muntenegru, Norvegia, Olanda, Polonia,
Portugalia, Regatul Unit, România, Slovacia, Slovenia, Spania,
Statele Unite, Turcia și Ungaria.31
2.2 Procesul de constituire

În martie 1948, cinci state din Europa Occidentală, au
semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care au decis să își
constituie un sistem comun de apărare și să își întărească
relațiile, astfel încât să poată rezista unor primejdii de
natură ideologică, politică și militară care ar fi putut fi
operaționalizate sub forma unor amenințări directe la
adresa securității lor. Tratatul și Blocada Sovietică a
Berlinului au dus la crearea Uniunii Occidentale.
Cu toate acestea, participarea Statelor Unite a fost
considerată necesară pentru a contracara puterea militară a
URSS-ului , iar discuțiile pentru o nouă alianță militară au
început aproape imediat. Aceste discuții au avut ca rezultat
Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4
29 Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, Organizații Europene și Euroatlantice,

Editura Economică, București, 2005, p. 169.
30 I. Pâlșoiu, Organizații politice și militare internaționale, Ed. Universitaria,
Craiova. 2006, p. 83.

31 https://www.nato.int – accesat în data de 10.04.2019
141
aprilie 1949. Membrii au căzut de acord că un atac împotriva

unuia dintre ei, în Europa sau America de Nord, ar fi
considerat un atac împotriva tuturor. În consecință, au
convenit ca în cazul în care are un loc un atac armat, fiecare
dintre ei, să sprijine statul membru atacat, adoptând
măsurile pe care le consideră necesare, inclusiv folosirea
forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității în
zona Atlanticului de Nord.32
2.3 Obiectivele NATO

Obiectivul prim al Alianței Nord-Atlantice este
asigurarea libertății și securității statelor membre; atingerea
acestui obiectiv se realizează prin mijloace atât politice, cât
și militare, asigurând booth atât respectul Actului constitutiv
al Organizației, cât și al Cartei Națiunilor Unite. De altfel,
Tratatul Nord-Atlantic însuși își găsește sursa constituirii
sale legale în articolul 51 al cartei ONU, care face referire la
dreptul inalienabil al statelor independente la apărare
individuală sau colectivă. În esență, potrivit art. 5 din
Tratatul Nord-Atlantic, un atac împotriva unuia dintre
statele membre este considerat un atac împotriva tuturor.
Această concepție este reafirmată și prin alte prevederi
extrem de importante, dintre care amintim: voința statelor
semnatare „de a trăi în pace cu toate popoarele”, de a le
„salvgarda libertatea, moștenirea comună și civilizația, pe
baza principiilor democrației, a libertăților individuale și a
supremației dreptului”, de a „contribui la dezvoltarea
relațiilor internaționale pașnice și prietenești, întărind
propriile lor instituții libere, asigurând o mai bună înțelegere
32 Cristian Jura, 271 de organizații internaționale interguvernamentale, Editura

C.H. Beck, București, 2013 p. 339
142
a principiilor pe care sunt clădite aceste instituții și

dezvoltând condițiile propice asigurării stabilității și
bunăstării, făcând eforturi pentru a elimina orice opoziție în
relațiile lor economice internaționale și încurajând
colaborarea economică între fiecare parte și între toate
deopotrivă.”
Vocația NATO o constituie, așadar, protejare
democrației și a drepturilor omului și asigurarea
supremației dreptului.33
În acest mod, Alianța joacă un rol cheie în domeniul
gestionării crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor
prin luarea măsurilor adecvate atunci când există consensul
statelor membre în acest sens.34
Alianța Nord-Atlantică include și un parteneriat
transatlantic, între membrii săi europeni, SUA și Canada,
destinat menținerii stabilității și păcii în Europa și prin
intermediul căruia securitatea Americii de Nord este strâns
legată de cea europeană. Obiectivele parteneriatului sunt în
primul rând politice, susținute de planificarea apărării
comune și cooperarea militară, de cooperarea și consultarea
economică, științifică, în probleme ale mediului și alte
domenii importante. În timpul războiului rece, cooperarea
între statele membre ale NATO s-a concentrat pe dezvoltarea
și menținerea apărării colective.35
Sarcinile fundamentale de securitate sunt: asigurarea
unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe
33 Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, Organizații Europene și Euroatlantice,

Editura Economică, București, 2005, p. 170.
34 Dan Vătăman, Organizații europene și euroatlantice, Editura C.H. Beck,
București, 2009, p. 140.

35 Cartea Albă România – NATO, lucrare editată în comun de Ministerul Afacerilor
Externe și Ministerul Apărării Naționale, București, 1996, p. 31-32.
143
instituții democratice și soluționarea pașnică a diferendelor;

să servească drept un for de consultări între aliați pe orice
problemă care ar afecta interesele vitale; descurajarea și
apărarea împotriva oricărei amenințări la adresa oricărui
stat membru.
Alianța Nord- Atlantică încearcă să întărească
securitatea și stabilitatea euroatlantică prin: păstrarea
legăturii transatlantice; menținerea unor capacități militare
eficace și suficiente pentru descurajare și apărare;
continuarea procesului de deschidere față de noi membri și
urmărirea constantă a relațiilor de parteneriat, dialog și
cooperare cu celelalte țări, inclusiv în domeniul controlului
armamentelor și dezarmării. 36
2.4 Structurile NATO
Cartierul General al NATO din Bruxelles este atât
sediul politic al alianței, cât și reședința permanentă a
Consiliului Nord-Atlantic. Aici găsim birourile
reprezentanților permanenți și ale delegațiilor naționale, ale
Secretarului General și Secretariatulului Internațional, ale
reprezentanților militari naționali, al președintelui
Comitetului Militar și ale Statului Major Militar Internațional.
Acesta găzduiește și misiunile diplomatice ale statelor
partenere, Statul major pentru consultare, comandă și
control al Cartierului General, precum și unele agenții ale
NATO.
La Cartierul General al NATO lucrează aproximativ
3.150 de angajați permanenți, dintre aceștia, circa 1.400
fiind membri ai delegațiilor naționale și reprezentanți
militari naționali ai statelor membre la NATO. Secretariatul
Internațional și agențiile internaționale numără aproximativ
36 I. Pâlșoiu, op. cit., p. 84.
144
1.300 de salariați civili, iar Statul Major Militar Internațional

are 350 de membri, dintre care circa 80 de civili. De
asemenea, reprezentanții oficiali ai misiunilor diplomatice
sau ai birourilor de legătură din țările partenere dispun de
birouri la Cartierul General al NATO.
Pentru a-și îndeplini rolul său fundamental de
ocrotire a libertății și securității statelor membre, NATO este
dotată cu o dublă structură – militară și civilă - între cele
două existând strânsă colaborare.37
2.4.1 Structura civilă

Structura civilă a Alianței Nord-Atlantice este
compusă din:
- Consiliul Atlanticului de Nord (NAC)
- Secretarul General
- Secretariatul Internațional
- Adunarea Parlamentară
A. Consiliul Atlanticului de Nord (NAC)
Este organul decizional al Organizației și singurul său
organ a cărui existență este expres afirmată de Tratatul de la
Washington.
Consiliul Nord-Atlantic are autoritate politică și
puteri de decizie efective și este alcătuit din reprezentanți
permanenți ai tuturor statelor membre, care se întrunesc cel
puțin o dată pe săptămână. Consiliul are o importantă
imagine publică și poate emite declarații și comunicate, care
explică publicului larg și guvernelor statelor care nu sunt
membre NATO, orientările și deciziile Alianței.
Conform Tratatului, Consiliul poate să înființeze
organisme subordonate pentru a sprijini activitățile
37 Dan Vătăman, op. cit., p. 141.
145
Consiliului sau pentru a-și asuma responsabilități în domenii

specifice, precum planificarea apărării, planificarea nucleară
și problemele militare, oferind astfel, guvernelor statelor
membre, un forum unic pentru consultări pe scară largă
asupra tuturor chestiunilor care le afectează securitatea.
Toate țările membre NATO au drepturi în exprimarea
opiniilor lor la masa de consiliu, iar deciziile, luate de comun
acord, reprezintă voința colectivă a guvernelor statelor
membre.
Fiecare țară membră este reprezentată în Consiliul
Atlanticului de Nord de un ambasador sau un reprezentant
permanent, asistat de o delegație națională alcătuită din
consilieri și funcționari care participă la reuniunile
diferitelor comitete ale NATO.
Secretariatul Consiliului este asigurat de către
diviziile și birourile relevante ale Secretariatului
Internațional, în special de către Secretariatul Executiv, care
deține un rol coordonator în asigurarea executării
mandatelor Consiliului și în înregistrarea și difuzarea
deciziilor adoptate. Secretarul executiv este și Secretarul
Consiliului. Sediul Consiliului Atlanticului de Nord se află la
Bruxelles, la fel ca și cartierul general al Organizației.38
B. Secretarul General
Secretarul General este o personalitate politică
internațională numită de membrii Alianței pentru a îndeplini
poziția de președinte al Consiliului, al Comitetului de
Planificare a apărării (CPA), și al Grupului de Planificare
Nucleara (GPN), președinte al Consiliului de parteneriat
Euro-Atlantic și al Grupului de Cooperare Mediteraneană,
38Manualul NATO, ed. 2001, Oficiul de Informație și Presă, NATO, Bruxelles, p.

154-155.
146
co-președinte al Consiliului Permanent al NATO-Rusia și, de

asemenea, funcția de co-președinte al Comisiei NATO-
Ucraina. Secretarul General este însărcinat să promoveze și
să conducă procesul de consultări și luare a deciziilor în
cadrul Alianței. Mai mult, el este însărcinat și cu conducerea
Secretariatului Internațional și este principalul purtător de
cuvânt al Alianței în relațiile cu guvernele și cu mass-
media.39
C. Secretariatul Internațional
Activitatea Consiliului Nord-Atlantic și a comitetelor
subordonate acestuia este sprijinită de un Secretariat
Internațional, al cărui personal este alcătuit din cetățeni ai
țărilor membre, fie recrutați direct de către Organizație, fie
detașați de guvern respective pentru 3-4 ani.
Membrii Secretariatului Internațional răspund în fața
Secretarului General și se subordonează Organizației pe
toată perioada serviciului lor.
Secretariatul Internațional ajută în procesul de
stabilire a consensului și acela al luării deciziilor între țările
membre și partenere, pregătește întrunirile și urmările
acestora, precum și deciziile luate în comitetele NATO. 40
Secretariatul Internațional are în compunere: Biroul
Secretarului General, Departamentele operative, Biroul
Administrativ și Biroul Inspectorului Financiar. În fruntea
fiecărui departament se găsește un secretar general-
adjunct.41
39 G. Poede, Instituții de Securitate, Studii de Securitate, Ed. Cavallioti, București,

2005, p. 71.
40 G. Poede, op. cit., p.72.
41 Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, op. cit., p.180.
147
D. Adunarea Parlamentară
Constituirea în anul 1955 a Adunării Parlamentare
(numită inițial Adunarea Nord-Atlantică) reflectă importanța
pe care NATO o acordă dialogului politic între reprezentanții
direcți ai cetățenilor din statele membre.
Adunarea este complet independentă față de NATO, dar o
verigă de legătură între parlamentele naționale și Alianță,
care încurajează guvernele să țină cont de preocupările
acesteia atunci când se elaborează legile.
O altă funcție a Adunării pe aceea de a aminti în
permanență că hotărârile interguvernamentale luate în
cadrul NATO depind în ultimă instanță de aprobarea
autorităților politice naționale, conform prevederilor
constituționale în vigoare în parlamentele alese în mod
democratic.
Membrii Adunării sunt numiți din rândul
parlamentelor statelor membre, urmând procedurile
naționale și în funcție de ponderea pe care partidul politic
din care fac parte o are în parlamentul respectiv.
Misiunea principală a Adunării vizează dezbateri pe
teme de interes comun și apropierea diferitelor opinii
exprimate în cadrul acestei instituții.
Adunarea are un rol important și în sensul că permite
evaluarea opiniei parlamentarilor și a publicului asupra
problemelor legate de Alianță și pentru că furnizează o
situație precisă asupra așteptărilor unora sau altora privind
diferitele linii de acțiune ale acesteia. În acest sens, Adunarea
poate juca un rol indirect, dar important în elaborarea
politicii Alianței. Recomandările și rezoluțiile pe care le
formulează sunt transmise guvernelor și parlamentelor
naționale, unor organizații importante și Secretariatului
148
general al NATO, care își face cunoscută poziția după

consultarea Consiliului Nord-Atlantic.
Adunarea se întrunește bianual, în sesiune plenară,
pe teritoriul țărilor membre sau asociate, pe bază de rotație,
la invitația parlamentelor naționale. Adunarea dispune de
șase comitete: politic, apărare și securitate, economie și
securitate, știință și tehnologie, dimensiune civilă și grupul
special mediteranean, acestea fiind atât grupuri de studiu,
cât și importante forumuri de discuții.
Adunarea Atlanticului de Nord este structurată pe
cinci comisii: Comisia politică; Comisia de apărare și
securitate; Comisia Economică; Comisia științifică și tehnică
și Comisia pentru probleme civile.42
2.4.2 Structura militară

Structura militară a NATO este compusă din:
- Comitetul Militar
- Statul Major Internațional
A. Comitetul Militar
Membrii Comitetului Militar sunt ofițeri superiori din
țările membre, detașați la sediul din Bruxelles al NATO. Ei
acționează în calitate de reprezentanți naționali, apărând cât
mai bine interesele țărilor lor, rămânând în același timp
deschiși la negocieri și discuții, pentru obținerea
consensului.
Comitetul este abilitat să recomande autorităților
politice ale NATO acele măsuri considerate necesare pentru
apărarea comună în aria de acțiune a Alianței. Principalul
său rol este de a stabili orientările și de a oferi consiliere
asupra doctrinei și strategiei militare.
42 Dan Vătăman, op. cit., p. 146-147.
149
Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice

generale ale Alianței și realizează o evaluare anuală pe
termen lung a forței și capacităților țărilor și zonelor care
prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus,
responsabilitățile sale pe timp de criză, tensiune sau război
sunt acelea de oferi Consiliului și Comitetului pentru
Planificarea Apărării sfaturi cu privire la situația militară și
de a face recomandări pentru utilizarea forței armate,
aplicarea planurilor de circumstanță și elaborarea unor
reguli corespunzătoare de angajament.
În mod normal, Comitetul Militar se reunește de trei
ori pe an în sesiuni la nivel de șefi de Stat major. Două dintre
aceste întâlniri au loc la Bruxelles, iar cealaltă este găzduită
de una din țările NATO, prin rotație.43
B. Statul Major Internațional

Statul Major Internațional este însărcinat să sprijine
activitatea Comitetului Militar prin pregătirea și
supravegherea aplicării deciziilor sale, fiind activ implicat și
în procesul de cooperare cu țările din Europa centrală și de
est, în cadrul inițiativei Parteneriatului pentru Pace (PfP).
Este condus de un director cu rang de general sau amiral,
desemnat pentru această poziție de către țările membre și
selecționat de Comitetul Militar. Statul Major este
responsabil cu planificarea, evaluarea și recomandarea
politicii privind problemele militare, pe care le supune
analizei Comitetului Militar, precum și cu asigurarea aplicării
imediate a politicilor și deciziilor Comitetului.
Statul Major Internațional este compus din personal
militar detașat, de țările membre, pentru a ocupa funcții la
43 Manualul NATO, op. cit., p. 245-246.
150
Cartierul General al NATO, în scopul desfășurării unei

activități la nivel internațional, în interesul comun al Alianței
și nu doar în numele țării lor. 44
Coordonarea activității Statului Major și controlul
fluxului informațional și comunicațional, constituie
responsabilitatea unui Coordonator executiv în cadrul
Biroului directorului Statului Major Internațional. Împreună
cu subordonații săi, acesta oferă sprijin administrativ
Comitetului Militar, precum și consiliere pe probleme de
procedură. Directorul Statului Major Militar Internațional
este asistat și de cinci Directori adjuncți, fiecare dintre
aceștia conducând un departament funcțional separat.45
3. CONSILIUL EUROPEI
3.1 Înființarea Consiliului Europei

După Cel de-al Doilea Război Mondial, reorganizarea
continentului european a readus în prim plan ideea unei
Europe unite. Deși născută cu câteva secole în urmă,
efectivitatea aceste idei aparține totuși secolului XX.46 Statele
europene erau hotărâte să-și consolideze economia
zdruncinată, să-și redobândească influența și, mai presus de
toate, să se asigure că o astfel de tragedie nu se va mai repeta
vreodată.

45 Manualul NATO, op. cit., p. 248.
46 Charles Zorgbibe, Construcția europeană. Trecut, prezent și viitor, Ed. Trei,
București, 1998.
151
Formula „Consiliul Europei” avansată și utilizată în

mai multe rânduri de premierul britanic Winston Churchill
în unele din declarațiile sale din timpul războiului. Astfel, în
octombrie 1942, W. Churchill afirma: „Oricât de departe
poate părea astăzi acest obiectiv, eu am speranța fermă că
familia europeană va acționa pentru uniunea strânsă în
cadrul Consiliului Europei. Aștept și doresc crearea Statelor
Unite ale Europei unde va fi posibilă orice călătorie fără
obstacole. Sper să văd economia Europei studiată într-un tot
unitar. Sper să văd un Consiliu care să regrupeze poate 10
națiuni, printre care fostele Mari Puteri.”47
De asemenea, în celebrul său discurs de la Zurich, din
19 septembrie 1946, după evocarea ravagiilor pricinuite de
război, W. Churchill a invitat foștii adversari, în special
Franța și Germania, să se reconcilieze în scopul de a crea
progresiv ceea ce el a numit din nou un „Consiliu al Europei”.
După părerea sa, acesta era „un remediu care, ca prin minune,
va transforma în întregime situația și, pe parcursul la câțiva
ani, va conferi Europei aceeași libertate și fericire ca cea de
astăzi din Elveția [...] Trebuie să construim Statele Unite ale
Europei.”48
În anul 1947, sub impulsul britanicului Duncan
Sandys, o serie de mișcări, ce promovau unitatea vest
europeană, s-au regrupat creând un „Comitet International
de coordonare a mișcărilor pentru unificarea Europei”. Acest
comitet a convocat, în perioada 7-10 mai 1948, la Haga, un
mare congres al Europei care a reunit 800 personalități din
47 N. Ecobescu, M. Nițelea, Manualul Consiliului Europei, Regia Autonomă

„Monitorul Oficial”, București, 2006, p. 32.
48 Ibidem, p. 32.
152
19 țări, fapt ce sublinia amploarea mișcării în favoarea unei

Europei unite.
Congresul, în ultima ședință plenară, a adoptat un
„Mesaj către Europeni”. În mesajul redactat și citit de către
Denis de Rougemont în ședința de încheiere a lucrărilor, se
arăta: „Cu toții împreună vom edifica mai mare formațiune
politică și cel mai mare ansamblu economic al timpurilor
noastre. Istoria omenirii nu am văzut niciodată o adunare mai
puternică de oameni liberi. Niciodată războiul, teama și
mizeria nu au fost ținute în frâu de un adversar mai
formidabil.”49
În finalul mesajului se făcea un apel pentru aducerea
la îndeplinire, într-o primă etapă, a următoarelor deziderate:
- luarea măsurilor pentru integrarea economiilor
țărilor participante;
- crearea unei adunări europene ales prin sufragiu
universal;
- deschiderea Europei Unite către Germania;
- adoptarea unei carte a drepturilor fundamentale;
- înființarea unei curți supreme de justiție;
- înființarea unui centru cultural european pentru
copii și tineret.
În aceeași perioadă de timp, unele aspirații europene
au fost concretizate prin înființarea a două organizații. Prima
dintre ele, „Uniunea Occidentală”, născută în urma Tratatului
de cooperare în materie economică, socială și culturală și de
apărare colectivă și legitimă, iar cea de-a doua, OECE
(Organizația Europeană de Cooperare Economică, apărută
prin Tratatul de la Paris.
49 Pentru detalii, a se vedea www.europeanmovement.org
153
Crearea acestor două organizații nu răspundea decât

parțial obiectivelor afirmate la Congresul de la Haga. Ceea ce
lipsea era componența parlamentară, respectiv o Adunare
formată din reprezentanții parlamentelor naționale care să
constituie „o tribună pentru schimbul de idei și pentru
exprimarea unei opinii europene, referitor la problemele de
actualitate.”
Cu ocazia reuniunii Consiliului Consultativ al
Tratatului de la Bruxelles, din 27-28 ianuarie 1949, Marea
Britanie s-a declarat de acord cu principiul creării unei
Adunări Parlamentare, având însă un rol consultativ. Cei
cinci miniștri de externe, reprezentanți ai statelor membre
ale Uniunii Occidentale, au ajuns la un consens privind
înființarea unui Consiliu al Europei compus dintr-un comitet
ministerial, care se întâlnea cu ușile închise, și un corp
consultativ, ale cărui reuniuni erau publice. Ei au decis să
convoace o conferință pentru a pune la punct atribuțiile și
organizarea acestei noi instituții și au invitat alte cinci state
(Danemarca, Italia, Irlanda, Norvegia și Suedia) să participe
la negocieri. Această conferință trebuia să elaboreze statutul
Consiliului Europei.
La începutul lunii mai 1949, cei zece miniștri de
externe s-au reunit la Londra, în palatul Saint James, pentru
a examina și soluționa ultimele dificultăți. În urma acestor
consultări, la 5 mai 1949, a fost semnat Statutul Consiliului
Europei.50 În comunicatul oficial dat publicității se arăta:
„Caracteristica esențială a statului […] este crearea unui
Comitet al Miniștrilor și a unei Adunări Consultative al căror
ansamblu constituie Consiliul Europei. Comitetul Miniștrilor
50Primele state semnatare ale Statului Consiliului Europei au fost: Belgia, Olanda,
Luxemburg, Marea Britanie, Irlanda, Franța, Danemarca, Norvegia, Suedia, Italia.
154
va avea ca atribuții dezvoltarea cooperării între guverne, iar

Adunarea Consultativă, exprimând aspirațiile popoarelor din
Europa, va furniza guvernelor posibilitatea de a rămâne în
permanent contact cu opinia publică europeană.”51
Statutul Consiliului Europei a intrat în vigoare la 3
august 1949, primele sesiuni ale Comitetului Miniștrilor și
ale Adunării Consultative având loc imediat după această
dată, la Strasbourg.52
Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din
Strasbourg, inaugurată în 1977.
3.2 Evoluția Consiliului Europei

În primii 40 de ani de existență, Organizația a rămas o
instituție vest-europeană, istoria Consiliului Europei
reflectând pe cea a continentului european. În anii care au
urmat constituirii sale, Organizația a atras noi membri,
ajungând ca la sfârșitul acestei prime faze a existenței sale să
numere 23 de membri.
Spre sfârșitul anilor '80, Consiliul Europei a constituit
prima structură deschisă statelor din fostul bloc socialist
înscrise pe calea reformelor democratice, miniștrii de
externe confirmând faptul că doresc „un dialog deschis și
practic” cu țările socialiste. În acest sens, la 8 iunie 1989,
deși Cortina de Fier continua să existe, Ungariei, Poloniei,
Uniunii Sovietice și Iugoslaviei li s-a acordat statului de
invitat special în Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei.
51 N. Ecobescu, M. Nițelea, op. cit., p. 36.

52 Dan Vătăman, op. cit., p. 19-23.
155
În prima fază a existenței sale, scopurile Consiliului

Europei erau apărarea drepturilor omului, a democrației
parlamentare și a supremației legii; dezvoltarea de acorduri
pe întregul continent pentru a standardiza practicile sociale
și juridice ale țărilor membre, precum și promovarea
conștientizării unei identități europene bazate pe valori
împărtășite și care cuprinde diferite culturi.
După căderea comunismului principala sa sarcină a
devenit să acționeze ca ancoră politică și câine de pază al
drepturilor omului pentru democrațiile post-comuniste din
Europa; să asiste țările Europei Centrale și de Est în
realizarea și consolidarea reformei politice, juridice și
constituționale în paralel cu reforma economică; să
furnizeze expertiză în domenii precum drepturile omului,
democrația locală, învățământul, cultura și mediul ambiant.53
Logica și rațiunea de a fi a Consiliului Europei,
precum și cooperarea interguvernamentală, se traduc prin
realizarea unei unități între membri săi cu scopul de a
realiza idealurile și principiile care reprezintă moștenirea lor
comună, dar și pentru a facilita progresul lor economic și
social.54
În prezent Consiliul Europei grupează 47 de state, a
primit candidatura a încă unui stat (Belarus) și a acordat
statut de observator altor 5 state (Vatican, Statele Unite ale
Americii, Canada, Japonia și Mexic).55
53 Dan Vătăman, op.cit., p. 23-24.

54 Statutul Consiliului Europei, Capitolul I – Scopul Consiliului Europei, art. 1, lit.
a).
55 www.coe.int – accesat în data de 25.04.2019.
156
3.3 Aderarea la Consiliul Europei, suspendarea și

retragerea calității de membru
Orice stat european poate deveni membru al
Consiliului Europei, cu condiția ca el să accepte principiul
preeminenței dreptului și să garanteze principiul în virtutea
căruia orice persoană aflată sub jurisdicția sa, să se poată
bucura de drepturile omului și de libertățile fundamentale.
De asemenea, orice stat membru se poate retrage din
organizație dacă dorește. Conform art. 7 din Statut, statul
membru care dorește să se retragă din cadrul Organizației
trebuie să adreseze o notificare oficială Secretariatului
General în legătura cu intenția sa. Retragerea devine efectivă
la sfârșitul anului financiar în care s-a realizat notificarea
dacă anunţul este făcut în timpul primelor 9 luni ale anului
financiar. Dacă notificarea este dată în ultimele 3 luni ale
anului financiar, ea devine efectivă la sfârşitul viitorului an
financiar.
Spre deosebire de retragere, suspendarea și
retragerea calității de membru reprezintă sancțiuni aplicate
unui stat membru. Ambele aspecte sunt reglementate de art.
8 din Statut. Astfel, oricărui membru al Organizației, care a
încălcat în mod grav prevederile art. 3, îi pot fi suspendate
drepturile de reprezentare. Mai mult, Comitetul Miniștrilor îi
poate cere să se retragă din Consiliu, în conformitate cu art.
7, în acest caz retragerea reprezentând o sancțiune.
„Dacă statul membru în cauză nu se conformează acestei
cereri, Comitetul poate să decidă încetarea calității de
membru al Consiliului de la data pe care Comitetul o
hotărăște.”56
56 Statutul Consiliului Europei, Capitolul II – Componența, art. 7.
157
3.4 Domenii de activitate ale Consiliului Europei

De la crearea sa în 1949, Consiliul a fost o forță a păcii
și cooperării, ancorată în patrimoniul comun european, în
drepturile omului și democrației. Activitatea Consiliului
Europei privește toate domeniile de interes pentru
societatea europeană, mai puțin problemele legate de
apărarea națională.
Drepturile omului și democrația pluralistă, statul de
drept și securitatea cetățeanului, combaterea rasismului, a
xenofobiei și a intoleranței, protecția minorităților naționale,
coeziunea socială și calitatea vieții, coeziunea culturală și
pluralismul cultural, cooperarea judiciară sunt tot atâtea
centre de interes ale Consiliului Europei.
3.4.1 Drepturile Omului
Promovarea și asigurarea constantă a drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului reprezintă una dintre
misiunile centrale ale Consiliului Europei. În acest scop, el se
manifestă pe patru planuri principale de acțiune:
a) Realizarea unor sisteme de control și de protecție
eficace a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;
b) Identificarea noilor amenințări la adresa drepturilor
omului și a demnității umane;
c) Sensibilizarea publicului asupra importanței
drepturilor omului;
d) Promovarea educației și a formării profesionale în
materia drepturilor omului.
Principalele instrumente încheiate în acest scop în
cadrul și sub egida Consiliului Europei sunt: Convenția
europeană a drepturilor omului; Carta socială europeană;
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale,
158
precum și numeroase alte convenții, tratate și acorduri

privind multiplele aspecte ale drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului. Direct sau indirect, acțiunea
Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului afectează
viața a 800 de milioane de oameni de pe întreg teritoriul
Europei.
3.4.2 Cooperarea juridică

Pe plan juridic, Consiliul Europei contribuie într-o
măsură substanțială la armonizarea sistemelor juridice din
Europa pe baza standardelor adoptate în cadrul Organizației.
Obiectivul său central este de a încuraja stabilitatea și
dezvoltarea instituțiilor și procedurilor democratice la nivel
național, regional și local, dar și de a promova respectul față
de principiile statului de drept. În strânsă legătură cu
acestea, cooperarea la nivel juridic se traduce prin câteva
elemente esențiale: eficientizarea justiției prin simplificarea
procedurilor, lupta împotriva criminalității organizate, a
corupției, găsirea unor soluții comune pentru noile
probleme juridice și etice generate de progresul științific și
tehnologic.57
Acțiunea în planul cooperării juridice a Consiliului
Europei își dovedește importanța și eficiența și prin
posibilitatea pe care statele nemembre o au de a adera la
diferite convenții, astfel încât putem spune că această
organizație este un promotor al cooperării juridice
internaționale și nu doar europene. De asemenea, Consiliul
contribuie la dezvoltarea dreptului internațional public și la
apropierea diferitelor viziuni în acest domeniul prin
intermediul discuțiilor din cadrul Comitetului ad-hoc al
57 Dan Vătăman, op. cit., p. 30, 31, 38.
159
consilierilor juridici pentru dreptul internațional public

(CAHDI).58
În 1990, Consiliul Europei a decis constituirea unei
Comisii europene pentru democrație prin drept, cunoscută
sub denumirea de Comisia de la Veneția. Scopul Comisiei de
la Veneția, create în anul 1990, este de a studia principiile și
tehnicile constituționale, legislative și administrative care
permit punerea în practică a principiilor fundamentale ale
Consiliului.59
3.4.3 Promovarea democrației
Unul dintre scopurile fundamentale ale Consiliului
Europei este de a promova și consolida democrația locală
regională în statele membre, de a elabora și aplica un set de
standarde pentru buna funcționare a statului și de a încuraja
schimbul de experiență și de bune practici în problemele
administrației locale.
Activitățile întreprinse în vederea realizării acestui
obiectiv se desfășoară pe câteva planuri complementare,
respectiv:
- efectuarea unui schimb continuu de informații
și experiență între statele membre în problemele ce țin de
democrația locală și regională;
- protecția și promovarea diversității culturale
și spirituale la nivel local și regional;
- sprijinirea statelor membre, în special a celor
din Europa centrală și de est în desfășurarea reformelor și
58 CAHDI este singurul organism pan-european în cadrul căruia juriști ai

ministerelor de externe își expun punctele de vedere asupra unor subiecte de
interes comun care țin de dezvoltarea progresivă și codificarea dreptului
internațional public.
59 Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, op. cit., p. 32-33.
160
consolidarea sistemelor lor democratice, inclusiv în

domeniul democrației locale și regionale;
- extinderea cooperării între miniștrii
responsabili cu problemele administrației publice locale și
regionale;
- promovarea cooperării transfrontaliere ca
mijloc eficient de întărire a securității democratice și
stabilității și ca factor important de creștere a încrederii
între statele vecine;
- sprijinirea activă a obiectivelor Pactului de
stabilitate pentru Europa de sud-est vizând democrația
locală și cooperarea transfrontalieră.60
3.4.4 Educație
Activitatea de educație subliniază rolul de forum
european privilegiat pe care îl are Consiliul Europei în
privința problemelor din domeniul politicilor educaționale
abordate prin perspectiva securității democratice și a
coeziunii sociale. Ea contribuie la reglementarea
problemelor de actualitate, identificând marile probleme
educaționale în contextul noii Europe, ori evaluând
tendințele, orientările și alternativele politicilor
educaționale în Europa. Mai mult, Organizația facilitează la
scară europeană dialogul între partenerii implicați (factori
decizionali, personal educativ, părinți, ONG-uri), printr-un
schimb de informații și prin difuzarea noilor idei și a
exemplelor pozitive.61
60 N. Ecobescu, M. Nițelea, op. cit., p. 234-235.

161
3.5 Organele Consiliului Europei

Conform art. 10 din Statut, organele Consiliului
Europei sunt Comitetul Miniștrilor și Adunarea
Parlamentară, acestea fiind asistate de un Secretariat. La 14
aprilie 1994, Comitetul Miniștrilor a adoptat Rezoluția
statuară 94 (3), prin care a luat ființă Congresul Autorităților
Locale și Regionale din Europa (CLRAE), organ important al
Consiliului având însă un caracter consultativ.
3.5.1 Comitetul Miniștrilor – organ principal, care
este competente să acționeze în numele Consiliului Europei,
fiind organ de decizie. Fiecare stat membru are ca
reprezentant în Comitetul Miniștrilor pe ministrul său de
externe sau un delegat al acestuia, cu sediul la Strasbourg,
fiecare reprezentant dispunând de un vot. Comitetul poate
înființa, în orice scop pe care îl consideră necesar, comitete
sau comisii cu caracter consultativ sau tehnic.
3.5.2 Adunarea Parlamentară – este organul
principal alcătuit din reprezentanți ai fiecărui stat membru
(318 parlamentari), aleși sau desemnați de către
parlamentul său dintre membrii acestuia, conform unei
proceduri decise de acesta. Membrii Consiliului Europei au
dreptul la un număr de reprezentanți stabiliți de Statutul
Consiliului Europei. Este un organ deliberativ și poate
dezbate orice problemă, iar concluziile le transmite
Comitetului Miniștrilor sub formă de recomandări.
3.5.3 Congresul Autorităților Locale și Regionale
din Europa – compus din reprezentanți ai tuturor statelor
membre. Este alcătuit dintr-o Cameră a puterilor locale și
dintr-o Cameră a regiunilor. El ține o sesiune plenară anuală,
la Strasbourg. Scopul său este acela de a consolida
structurile democratice de bază, îndeosebi în noile
democrații.
162
3.5.4 Secretariatul general – compus din: Secretarul

General, secretarul general-adjunct, desemnați de Adunarea
Parlamentară, la recomandarea Comitetului Miniștrilor și
din personalul necesar, numit de secretarul general. Membrii
Secretariatului au statut de funcționari internaționali și
trebuie să facă o declarație solemnă prin care să-și afirme
atașamentul față de Consiliul Europei.62
62Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană, Instituții-Drept, Ed. All Beck, București,

2005, p. 31.
163
Secțiunea 7.2. Statele Uniunii Europene
STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

AUSTRIA
Anul aderării: 1995
Capitala: Viena
Suprafaţa: 83 870 km²
Populaţia: 8,3 milioane
Moneda: face parte din zona euro din 1999 (€)
Spaţiul Schengen: face parte din spaţiul Schengen din
1995
BELGIA
Anul aderării: membru fondator, 1952
Capitala: Bruxelles
1985
BULGARIA
Capitala: Sofia
Moneda: leva bulgărească (лв)
Spaţiul Schengen: nu face parte din spaţiul Schengen
CEHIA
Capitala: Praga
Moneda: coroana cehă (Kč)
2007
164
CIPRU
Capitala: Nicosia
CROAȚIA
Capitala: Zagreb
Moneda: kuna croată (kn)
DANEMARCA
Capitala: Copenhaga
Moneda: coroana daneză (kr)
1996
ESTONIA
Capitala: Tallinn
2007
FINLANDA
Capitala: Helsinki
1996
165
FRANȚA
Capitala: Paris
1985
GERMANIA
Capitala: Berlin
Populaţia: 82 milioane
1985
GRECIA
Capitala: Atena
1992
IRLANDA
Capitala: Dublin
ITALIA
Capitala: Roma
Spaţiul Schengen: face parte din spaţiul Schengen din 1990
166
LETONIA
Capitala: Riga
Moneda: lats leton (Ls)
2007
LITUANIA
Capitala: Vilnius
Moneda: litas lituanian (Lt)
2007
LUXEMBURG
Capitala: Luxemburg
MALTA
Capitala: Valletta
Suprafaţa: 316 km²
2007
MAREA BRITANIE
Capitala: Londra
Moneda: lira sterlină (£)
167
OLANDA
Capitala: Amsterdam
1985
POLONIA
Capitala: Varşovia
Moneda: zlot polonez (zł)
2007
PORTUGALIA
Capitala: Lisabona
1991
ROMÂNIA
Capitala: Bucureşti
Moneda: leu românesc
SLOVACIA
Capitala: Bratislava
168
SLOVENIA
Capitala: Ljubljana
2007
SPANIA
Capitala: Madrid
1991
SUEDIA
Capitala: Stockholm
Moneda: coroana suedeză (kr)
1996
UNGARIA
Capitala: Budapesta
Moneda: forint (Ft)
2007
169
STATE CANDIDATE
ALBANIA
Capitala: Tirana
Moneda: lek albanez (L)
MACEDONIA
Capitala: Skopje
Moneda: dinar (ден)
MUNTENEGRU
Capitala: Podgorica
Moneda: euro (€)
SERBIA
Capitala: Belgrad
Suprafaţa: 77 474 km ²
Moneda: dinar (РСД)
TURCIA
Capitala: Ankara
Moneda: lira turcească (TRY)
170
STATE POTENȚIAL CANDIDATE

BOSNIA ȘI HERTEGOVINA
Capitala: Sarajevo
Moneda: marca bosniacă (BAM)
KOSOVO
Capitala: Pristina
Moneda: euro (€)
171
Secțiunea 7.3. Tratatele constitutive și de modificare a

Comunităților și Uniunii Europene
• Tratatul de la Paris
Data semnării: 18.04.1951
Intrarea în vigoare: 23.07.1952
• Tratatele de la Roma
• Tratatul de la Bruxelles, JO 152 din 13.07.1967
• Actul Unic European, JO L 169 din 29.06.1987
• Tratatul de la Maastricht, JO C 191 din 29.07.1992
• Tratatul de la Amsterdam, JO C 340 din 10.11.1997
• Tratatul de la Nisa, JO C 80 din 10.03.2001
• Tratatul de la Lisabona, JO C 306 din 17.12.2007
172
Secțiunea 7.3.1. Tratatele inițiale – fișă tehnică63
• Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și

Oțelului (CECO) sau Tratatul de la Paris, semnat la
18 aprilie 1951, a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Pentru
prima dată, șase țări europene au acceptat să se angajeze pe
calea integrării. Tratatul a pus bazele construcției
comunitare prin înființarea unei puteri executive cunoscute
sub denumirea de „Înalta Autoritate”, a unei Adunări
Parlamentare, a unui Consiliu de Miniștri, a unei Curți de
Justiție și a unui Comitet consultativ. Încheiat pentru o
perioadă limitată de 50 de ani, conform articolului 97,
Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002. În temeiul
protocolului nr. 37 anexat la tratate (Tratatul privind
Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene), valoarea netă a activelor CECO în momentul
desființării acesteia a fost alocată cercetării din sectoarele
legate de industria cărbunelui și oțelului, prin intermediul
unui fond și al unui program de cercetare pentru cărbune și
oțel.
• Tratatele de instituire a Comunității Economice
Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei
Atomice (CEEA, „Euratom”), cunoscute și sub numele de
Tratatele de la Roma, au fost semnate la 25 martie 1957 și
au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Spre deosebire de
Tratatul CECO, Tratatele de la Roma au fost încheiate
„pentru o perioadă nelimitată” (articolul 240 din Tratatul
CEE și articolul 208 din Tratatul CEEA), ceea ce le conferă un
caracter aproape constituțional.
63 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/5/tratatul-de-la-
lisabona
173
• Cele șase țări fondatoare au fost Belgia, Franța,

Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos.
Obiective
• Intențiile declarate ale fondatorilor CECO au fost ca
aceasta să fie doar o primă etapă pe calea spre o „federație
europeană”. Piața comună a cărbunelui și oțelului trebuia să
permită experimentarea unei formule care urma să fie
extinsă treptat la alte sfere economice, ducând în final la o
Europă politică.
• Comunitatea Economică Europeană avea ca obiectiv
instituirea unei piețe comune bazate pe cele patru libertăți
de circulație: a mărfurilor, a persoanelor, a capitalului și a
serviciilor.
• Scopul Euratom era să coordoneze aprovizionarea cu
materiale fisionabile și programele de cercetare privind
utilizarea pașnică a energiei nucleare, aflate deja în plină
desfășurare sau în curs de pregătire în statele membre.
• Preambulurile celor trei tratate relevă că instituirea
Comunităților a fost inspirată de aceeași idee, respectiv de
convingerea că statele Europei trebuie să colaboreze pentru
a-și construi un destin comun și că doar astfel își vor putea
controla viitorul.
Principii fundamentale
Comunitățile Europene (CECO, CEE și Euratom) au
apărut ca urmare a unui proces treptat de reflecție asupra
ideii europene, strâns legate de evenimentele care au
zdruncinat continentul. În urma celui de-al Doilea Război
Mondial, industriile de bază, în special cea siderurgică,
174
necesitau o reorganizare. Viitorul Europei, amenințat de

confruntarea Est-Vest, depindea de reconcilierea franco-
germană.
1. Apelul lansat la 9 mai 1950 de Robert Schuman,
ministrul francez al afacerilor externe, poate fi considerat a fi
punctul de pornire al Europei comunitare. Alegerea
cărbunelui și a oțelului a avut, la momentul respectiv, o
valoare simbolică deosebită. La începutul anilor 1950,
industriile cărbunelui și oțelului erau vitale, constituind baza
puterii unei țări. Pe lângă interesul economic evident,
punerea în comun a resurselor franceze și germane trebuia
să marcheze sfârșitul antagonismului dintre cele două țări.
La 9 mai 1950, Robert Schuman declara: „Europa nu se va
construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin
realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate
de facto”. Acesta a fost principiul pe baza căruia Franța,
Italia, Germania și țările Benelux (Belgia, Țările de Jos și
Luxemburg) au semnat Tratatul de la Paris, care asigura în
principal:
• libera circulație a produselor și accesul liber la sursele
de producție;
• supravegherea permanentă a pieței pentru a evita
denaturările care pot face necesară introducerea unor cote
de producție;
• respectarea regulilor privind concurența și transparența
prețurilor;
• sprijinirea modernizării și transformării sectoarelor
cărbunelui și oțelului.
2. După semnarea Tratatului de la Paris, în vreme ce
Franța se opunea reconstituirii unei forțe militare germane
naționale, René Pleven a conceput proiectul unei armate
europene. Comunitatea Europeană de Apărare (CEA),
175
negociată în 1952, trebuia să fie urmată de crearea unei

Comunități politice (CEP). Cele două proiecte au fost
abandonate ca urmare a refuzului Adunarea națională din
Franța, la 30 august 1954, de a autoriza ratificarea tratatului.
3. Eforturile pentru relansarea construcției europene
în urma eșecului CEA s-au concretizat la Conferința de la
Messina, din iunie 1955, pe dublul teren al uniunii vamale și
al energiei atomice. Acestea au dus la semnarea a două
tratate, Tratatul CEE și Tratatul CEEA.
a. Dispozițiile Tratatului CEE (Tratatul de la Roma) au
inclus:
• eliminarea taxelor vamale între statele membre;
• stabilirea unui tarif vamal comun pentru importuri;
• introducerea unei politici comune în domeniul
agriculturii și al transporturilor;
• crearea unui Fond social european;
• înființarea unei Bănci Europene de Investiții;
• dezvoltarea unor relații mai strânse între statele
membre.
Pentru a atinge aceste obiective, Tratatul CEE a
stabilit principii orientative și a definit cadrul pentru
activitățile legislative ale instituțiilor comunitare. Acestea
implicau politici comune: politica agricolă comună
(articolele 38-43), politica în domeniul transporturilor
(articolele 74 și 75) și politica comercială comună
(articolele 110-113).
Piața comună trebuia să permită libera circulație a
mărfurilor și mobilitatea factorilor de producție (libera
circulație a lucrătorilor și a întreprinderilor, libertatea de a
presta servicii și libera circulație a capitalurilor).
b. Tratatul Euratom[3] a stabilit inițial obiective
foarte ambițioase, în special „înființarea și dezvoltarea
176
rapidă a industriilor nucleare”. Totuși, din cauza naturii

complexe și delicate a sectorului nuclear, aflat în strânsă
legătură cu interesele vitale ale statelor membre (apărarea și
independența națională), Tratatul Euratom a trebuit să-și
reducă ambițiile.
4. Acordul privind unele instituții comune, semnat și
intrat în vigoare în același timp cu Tratatele de la Roma,
prevedea că Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție
urmau să fie instituții comune. Acest acord a expirat la 1 mai
1999. Mai rămânea de realizat fuzionarea puterilor
executive, iar acest lucru va fi realizat de Tratatul de
instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale
Comunităților Europene din 8 aprilie 1965, cunoscut sub
numele de „Tratatul de fuziune”, menit să finalizeze
unificarea instituțiilor.
Din acel moment, CEE a căpătat o importanță
proeminentă în raport cu comunitățile sectoriale CECO și
CEEA. Aceasta a însemnat victoria sistemului general al CEE
asupra coexistenței unor organizații cu competențe
sectoriale și a condus la instituirea instituțiilor sale.
Secțiunea 7.3.2. Primele modificări aduse Tratatelor

constitutive - fișă tehnică64
A. Îmbunătățirile aduse instituțiilor

Prima modificare instituțională a venit odată cu
Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, care a unit
organismele executive. Acesta a intrat în vigoare în 1967,
64http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/2/progresele-realizate-
pana-la-actul-unic-european
177
înființând un singur Consiliu și o singură Comisie a

Comunităților Europene (CECO, CEE și CEEA) și introducând
principiul unui buget unic.
B. Resursele proprii și competențele bugetare
Decizia Consiliului din 21 aprilie 1970 a stabilit un
sistem de resurse proprii ale Comunității, înlocuind
contribuțiile financiare din partea statelor membre.
• Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 a acordat
Parlamentului anumite competențe bugetare.
• Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 a acordat
Parlamentului dreptul de a respinge bugetul și de a acorda
Comisiei descărcarea de gestiune pentru execuția bugetului.
Prin același tratat a fost înființată Curtea de Conturi, un
organism responsabil de examinarea conturilor și a gestiunii
financiare a Comunității.
C. Alegerile
Actul din 20 septembrie 1976 a acordat
Parlamentului European o nouă legitimitate și autoritate,
instituind alegerea prin vot universal direct. Actul a fost
revizuit în 2002, ocazie cu care a fost instituit principiul
general al reprezentării proporționale și au fost adoptate
dispoziții-cadru referitoare la legislația națională privind
alegerile europene.
D. Extinderile
Regatul Unit a aderat la Comunitatea Economică
Europeană la 1 ianuarie 1973, împreună cu Danemarca și
Irlanda. Poporul norvegian a votat împotriva aderării printr-
un referendum. Grecia a aderat în 1981, iar Spania și
Portugalia în 1986.
E. Bugetul european
Aceste prime extinderi au avut ca rezultat revendicări
de consolidare a disciplinei bugetare și reformare a PAC. În
178
1979, Consiliul European a convenit asupra unei serii de

măsuri complementare. Acordurile de la Fontainebleau din
1984 au ajuns la o soluție durabilă, bazată pe principiul că se
pot face ajustări pentru a susține statele membre care se
confruntă cu o sarcină financiară excesivă în raport cu
prosperitatea sa relativă.
Continuarea integrării
Încurajat de succesele inițiale ale comunității
economice, obiectivul de a crea și o unitate politică pentru
statele membre a revenit în prim-plan la începutul anilor
1960, în pofida eșecului Comunității Europene de Apărare
(CEA) în august 1954.
A. Eșecul încercării de a realiza o uniune politică
La reuniunea la nivel înalt de la Bonn din 1961, șefii
de stat și de guvern ai celor șase state membre fondatoare
ale Comunității Europene au solicitat unei comisii
interguvernamentale prezidate de ambasadorul francez
Christian Fouchet să prezinte propuneri privind statutul
politic al unei uniuni a popoarelor europene. Această comisie
de studiu a încercat zadarnic, de două ori între 1960 și 1962,
să prezinte statelor membre un proiect de tratat care să fie
acceptabil pentru toți, deși Fouchet și-a fundamentat planul
pe respectarea cu strictețe a identității statelor membre,
respingând astfel opțiunea federală.
În lipsa unei comunități politice, substitutul acesteia
va lua forma Cooperării Politice Europene (CPE). La
conferința de la Haga din decembrie 1969, șefii de stat și de
guvern au decis să caute cea mai bună metodă pentru a
avansa către unificarea politică. Raportul Davignon, adoptat
de către miniștrii afacerilor externe în octombrie 1970 și
179
completat ulterior prin rapoarte suplimentare, a stat la baza

CPE până la intrarea în vigoare a Actului Unic.
B. Criza din 1966
O gravă criză a izbucnit când, pe parcursul celei de-a
treia etape a perioadei de tranziție, procedurile de vot din
cadrul Consiliului au trebuit să fie modificate prin trecerea
de la votul în unanimitate la votul cu majoritate calificată în
anumite domenii. Franța s-a opus unei serii de propuneri din
partea Comisiei, care includeau măsuri pentru finanțarea
PAC, și a încetat să participe la principalele reuniuni ale
Comunității (politica „scaunului gol”). În cele din urmă, s-a
ajuns la un acord prin așa-numitul Compromis de la
Luxemburg, care prevedea că, atunci când interesele vitale
ale uneia sau mai multor țări sunt în joc, membrii Consiliului
trebuie să încerce să găsească soluții care să poată fi
adoptate de către toate statele, respectând în același timp
interesele lor comune.
C. Importanța tot mai mare a reuniunilor europene la
nivel înalt
Deși se aflau în afara contextului instituțional
comunitar, conferințele șefilor de stat și de guvern ai statelor
membre au început să ofere orientări politice și soluții
pentru problemele pe care nu le putea rezolva Consiliul de
Miniștri. După primele reuniuni din 1961 și 1967, aceste
conferințe au câștigat în importanță odată cu reuniunea la
nivel înalt de la Haga din 1 și 2 decembrie 1969, care a
permis începerea negocierilor privind extinderea
Comunității și în cadrul căreia s-a aprobat sistemul financiar
al Comunității, și cu reuniunea la nivel înalt de la
Fontainebleau din decembrie 1974, când s-au luat decizii
politice majore privind alegerea Parlamentului prin vot
direct și procedura decizională a Consiliului. Tot la
180
Fontainebleau șefii de stat și de guvern au hotărât să se

reunească de trei ori pe an în calitate de „Consiliu
European”, pentru a discuta afacerile și cooperarea politică a
Comunității.
D. Reforma instituțională și politica monetară
Spre sfârșitul anilor 1970, statele membre au
întreprins o serie de inițiative în vederea alinierii propriilor
politici economice și fiscale. Pentru a rezolva problema
instabilității monetare și pentru a remedia efectele sale
negative asupra PAC și asupra coeziunii dintre statele
membre, Consiliile Europene de la Bremen și Bruxelles din
1978 au înființat Sistemul Monetar European (SME).
Înființat în mod voluntar și diferențiat (Regatul Unit a decis
să nu participe la mecanismul ratei de schimb), SME
depindea de existența unei unități comune de cont (ECU).
În cadrul Consiliului European de la Londra din 1981,
miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei, Hans-Dietrich
Genscher și Emilio Colombo, au prezentat o propunere
privind un „Act european”, cuprinzând teme precum
cooperarea politică, cultura, drepturile fundamentale,
armonizarea legislației în domenii care nu intrau sub
incidența tratatelor Comunității și metodele de combatere a
violenței, a terorismului și a criminalității. Acesta nu a fost
adoptat în forma sa originală, dar unele porțiuni au reapărut
în „Declarația solemnă privind Uniunea Europeană”
adoptată la Stuttgart, la 19 iunie 1983.
E. Proiectul Spinelli
La câteva luni de la primele alegeri directe din 1979,
relațiile dintre Parlament și Consiliul au intrat într-o criză
gravă, legată de bugetul pentru 1980. La inițiativa lui Altiero
Spinelli, deputat în Parlamentul European, fondator al
Mișcării Federaliste Europene și fost membru al Comisiei
181
Europene, un grup de nouă deputați în Parlamentul

European s-a întâlnit în iulie 1980 pentru a dezbate
modalitățile de revitalizare a activității instituțiilor. În iulie
1981, Parlamentul a înființat o comisie instituțională,
avându-l drept raportor-coordonator pe Altiero Spinelli, în
vederea elaborării unui proiect de modificare a tratatelor
existente. Această comisie a elaborat un proiect care avea să
ducă la crearea Uniunii Europene. Proiectul de tratat a fost
adoptat cu o largă majoritate la 14 februarie 1984. Puterea
legislativă urma să fie exercitată de un sistem bicameral
asemănător celui al unui stat federal. Se dorea ca acest
sistem să aducă un echilibru între Parlament și Consiliu, dar
nu a fost acceptat de către statele membre.
Secțiunea 7.3.3. Actul Unic european- fișă tehnică65
După ce a clarificat litigiul privind bugetul comunitar

de la începutul anilor 1980, Consiliul European a decis, la
reuniunea de la Fontainebleau din iunie 1984, să înființeze
un comitet ad hoc al reprezentanților personali ai șefilor de
stat și de guvern, denumit Comitetul Dooge, după numele
președintelui său. Comitetului i s-a cerut să prezinte
propuneri de îmbunătățire a modului de funcționare a
sistemului comunitar și a cooperării politice. Consiliul
European de la Milano, din iunie 1985, a decis însă cu
majoritatea voturilor (7 voturi pentru și 3 împotrivă), o
procedură excepțională în cadrul acestui organism, să
convoace o conferință interguvernamentală pentru a
65 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/2/progresele-realizate-
pana-la-actul-unic-european
182
examina competențele instituțiilor, extinderea activităților

Comunității la noi domenii și crearea unei piețe interne
„autentice”.
La 17 februarie 1986, nouă state membre au semnat
Actul Unic European (AUE), urmate apoi de Danemarca (în
urma unui referendum în favoarea acestuia), Italia și Grecia,
la 28 februarie 1986. Actul a fost ratificat de către
parlamentele statelor membre în decursul anului 1986, însă
deoarece un cetățean a introdus o acțiune în fața instanțele
irlandeze, intrarea sa în vigoare a întârziat cu șase luni, până
la 1 iulie 1987. AUE a constituit prima modificare
semnificativă adusă Tratatului de la Roma. Principalele sale
dispoziții sunt rezumate mai jos.
A. Extinderea competențelor Uniunii
1. Prin crearea unei mari piețe interne
O piață internă pe deplin funcțională urma să fie
finalizată până la 1 ianuarie 1993, preluând și lărgind
obiectivul pieței comune introdus în 1958.
2. Prin crearea de noi competențe în următoarele
domenii:
• politica monetară;
• politica socială;
• coeziunea economică și socială;
• cercetarea și dezvoltarea tehnologică;
• mediul;
• cooperarea în domeniul politicii externe.
B. Îmbunătățirea capacității decizionale a Consiliului
de Miniștri
Votul cu majoritate calificată a înlocuit votul în
unanimitate în patru dintre domeniile de competență deja
existente ale Comunității: modificarea tarifului vamal
comun, libertatea de a presta servicii, libera circulație a
183
capitalurilor și politica comună din domeniul transporturilor

maritime și aeriene. Votul cu majoritate calificată a fost
introdus și pentru o serie de noi responsabilități: piața
internă, politica socială, coeziunea economică și socială,
cercetarea și dezvoltarea tehnologică și politica din
domeniul mediului. În fine, votul cu majoritate calificată a
făcut obiectul unei modificări a Regulamentului de
procedură al Consiliului, pentru a-l adapta în urma unei
declarații a Președinției, conform căreia, în viitor, votul ar
putea fi solicitat în Consiliu nu doar la inițiativa
Președintelui Consiliului, ci și la cererea Comisiei sau a unui
stat membru, dacă majoritatea simplă a membrilor
Consiliului cad de acord.
C. Extinderea rolului Parlamentului European
Competențele Parlamentului au fost consolidate prin:
• condiționarea acordurilor comunitare de extindere și a
acordurilor de asociere de obținerea avizului Parlamentului;
• introducerea unei proceduri de cooperare cu Consiliul,
care a conferit Parlamentului competențe legislative reale,
chiar dacă limitate; procedura s-a aplicat unui număr de
aproximativ zece temeiuri juridice la momentul respectiv și
a marcat o etapă crucială în transformarea Parlamentului
într-un colegislator veritabil.
184
Secțiunea 7.3.4. Tratatul de la Maastricht - fișă

tehnică66
Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht

la 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
A. Structurile Uniunii
Instituind o Uniune Europeană, tratatul de la
Maastricht a marcat o nouă etapă în procesul de creare
a „unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele
Europei”. UE este construită având la bază Comunitățile
Europene, completate de politici și forme de cooperare
instaurate prin Tratatul privind Uniunea Europeană.
Uniunea dispunea de un cadru instituțional unic alcătuit din
Consiliu, Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea
de Justiție și Curtea de Conturi care, fiind în acel moment
singurele instituții ale Uniunii, în sensul strict al cuvântului,
își exercitau atribuțiile în conformitate cu dispozițiile
tratatelor. Tratatul a instituit un Comitet economic și social
și un Comitet al regiunilor, ambele exercitând funcții
consultative. Un Sistem European al Băncilor Centrale și o
Bancă Centrală Europeană au fost înființate conform
procedurilor prevăzute în tratat și s-au adăugat instituțiilor
financiare preexistente din grupul BEI, care sunt Banca
Europeană de Investiții și Fondul European de Investiții.
B. Competențele Uniunii
Uniunii instituite prin Tratatul de la Maastricht i s-au
atribuit prin acest tratat anumite competențe, clasificate în
trei mari grupe, denumite în mod obișnuit „piloni”: primul
66http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/3/tratatele-de-la-
maastricht-si-de-la-amsterdam
185
pilon era constituit din Comunitățile Europene și prevedea

un cadru care permitea exercitarea de către instituțiile
comunitare a competențelor pentru care statele membre își
transferaseră suveranitatea în domeniile reglementate de
tratat; al doilea pilon era format din politica externă și de
securitate comună prevăzută la capitolul V din tratat; al
treilea pilon era constituit din cooperarea în domeniul
justiției și al afacerilor interne prevăzută la capitolul VI din
tratat. Titlurile V și VI instituiau cooperarea
interguvernamentală utilizând instituțiile comune, cu
anumite trăsături supranaționale, cum ar fi implicarea
Comisiei și consultarea Parlamentului.
1. Comunitatea Europeană (primul pilon)
Comunitatea avea misiunea de a asigura buna
funcționare a pieței unice și, printre altele, o dezvoltare
armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice,
un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție
socială și egalitatea între bărbați și femei. Comunitatea
urmărea aceste obiective în limitele competențelor care îi
erau încredințate, prin instituirea unei piețe comune și a
unor măsuri conexe menționate la articolul 3 din Tratatul
CE, precum și prin instaurarea unei politici economice și
monedei unice menționate la articolul 4. Acțiunea
Comunității trebuia să respecte principiul proporționalității
și, în domeniile care nu intrau în competența sa exclusivă,
principiul subsidiarității (articolul 5 din TCE).
2. Politica externă și de securitate comună (PESC) (al

doilea pilon)
Misiunea Uniunii era aceea de a defini și de a realiza,
conform unei metode de tip interguvernamental, o politică
externă și de securitate. Statele membre trebuiau să sprijine
186
activ și fără rezerve această politică, într-un spirit de

loialitate și de solidaritate reciprocă. Printre altele, aceasta
avea ca obiective: salvgardarea valorilor comune, a
intereselor fundamentale, a independenței și a integrității
Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor
Unite; consolidarea securității Uniunii sub toate formele;
promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și
consolidarea democrației și a statului de drept, precum și
respectarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale.
3. Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor
externe (al treilea pilon)
Sarcina Uniunii era de a dezvolta o acțiune comună în
aceste domenii, prin metode interguvernamentale, pentru a
oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție, într-un spațiu
de libertate, de securitate și de justiție. Aceasta se referea la
următoarele domenii:
• reguli de trecere a frontierelor externe ale Comunității și
de consolidare a controalelor;
• lupta împotriva terorismului, a infracțiunilor grave, a
traficului de droguri și a fraudei la nivel internațional;
• cooperarea judiciară în materie penală și civilă;
• crearea unui Oficiu European de Poliție (Europol) dotat cu
un sistem de schimb de informații între polițiile naționale;
• lupta împotriva imigrației ilegale;
• politica comună în domeniul azilului.
187
Secțiunea 7.3.5. Tratatul de la Amsterdam - fișă

tehnică67
Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului

privind Uniunea Europeană, a tratatelor de instituire a
Comunităților Europene și a anumitor acte conexe, semnat la
Amsterdam la 2 octombrie 1997, a intrat în vigoare la 1 mai
1999.
A. Consolidarea competențelor Uniunii
1. Comunitatea Europeană
În ceea ce privește obiectivele, s-a pus un accent
deosebit pe o dezvoltare echilibrată și sustenabilă și pe un
nivel ridicat de ocupare a forței de muncă. A fost creat un
mecanism de coordonare a politicilor de ocupare a forței de
muncă din statele membre, precum și posibilitatea de a lua
anumite măsuri comunitare în acest domeniu. Acordul
privind politica socială a fost integrat în Tratatul CE cu
câteva îmbunătățiri (eliminarea clauzelor de excludere
voluntară (opt-out)). De atunci, metoda comunitară s-a
aplicat în domenii importante care țineau până în acel
moment de „cel de-al treilea pilon”, cum ar fi azilul, imigrația,
trecerea frontierelor externe, lupta împotriva fraudei,
cooperarea vamală și cooperarea judiciară în materie civilă,
precum și unei părți importante a cooperării în temeiul
acordului Schengen, pe care Uniunea și Comunitățile și l-au
însușit întru totul.
2. Uniunea Europeană
Cooperarea interguvernamentală în domeniul
cooperării judiciare penale și polițienești a fost consolidată
67 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/3/tratatele-de-la-
maastricht-si-de-la-amsterdam
188
prin definirea unor obiective și sarcini precise, precum și

prin crearea unui nou instrument juridic analog unei
directive. Instrumentele politicii externe și de securitate
comună au fost dezvoltate ulterior, în special prin crearea
unui nou instrument, strategia comună, a unei noi funcții,
„Secretarul General al Consiliului responsabil pentru PESC”,
și a unei noi structuri, „Unitatea de planificare politică și de
alertă rapidă”.
B. Consolidarea atribuțiilor Parlamentului European
1. Puterea legislativă
În cadrul procedurii de codecizie, care a fost extinsă
la 15 temeiuri juridice în TCE, Parlamentul European și
Consiliul deveneau colegislatori, practic pe poziție de
egalitate. Cu excepția politicii agricole și a politicii din
domeniul concurenței, procedura de codecizie se aplica
tuturor domeniilor în care Consiliul era abilitat să ia decizii
cu majoritate calificată. În patru cazuri (articolele 18, 42 și
47, precum și articolul 151 privind politica din domeniul
culturii, care a rămas nemodificat), procedura de codecizie
se combina cu necesitatea unei decizii unanime a Consiliului.
Celelalte domenii legislative supuse unanimității nu țineau
de codecizie.
2. Puterea de control
În afara votului de aprobare a Comisiei în ansamblu,
Parlamentul European trebuia să voteze și pentru aprobarea
prealabilă a președintelui desemnat al viitoarei Comisii
(articolul 214).
3. Alegerea și statutul deputaților
În ceea ce privește procedura pentru alegerea
Parlamentului European prin sufragiu universal direct
(articolul 190 din TCE), competența Comunității de a adopta
principii comune s-a adăugat competenței existente de a
189
adopta o procedură uniformă. În același articol, a fost inserat

un temei juridic care permitea adoptarea unui statut unic al
deputaților. Cu toate acestea, continua să lipsească o
dispoziție care să permită luarea de măsuri în vederea
dezvoltării partidelor politice la nivel european (a se vedea
articolul 191).
C. Cooperarea consolidată
Pentru prima dată, tratatele cuprindeau dispoziții
generale care permiteau, în anumite condiții, unui anumit
număr de state membre să se prevaleze de instituțiile
comune pentru a organiza o cooperare consolidată între ele.
Această posibilitate s-a adăugat cazurilor de cooperare
consolidată reglementate de dispoziții specifice, cum ar fi
uniunea economică și monetară, crearea unui spațiu de
libertate, securitate și justiție, precum și integrarea
dispozițiilor acordului Schengen. Domeniile care puteau face
obiectul unei cooperări consolidate erau reprezentate de cel
de-al treilea pilon și, în condiții foarte stricte, de domeniile
care nu țineau de competența exclusivă comunitară.
Condițiile pe care trebuia să le satisfacă orice cooperare
consolidată, precum și mecanismele de decizie prevăzute
erau concepute astfel încât să garanteze că această nouă
modalitate a procesului de integrare va rămâne o soluție
excepțională și că nu va putea fi utilizată decât pentru a
avansa în direcția integrării, și nu pentru a regresa.
D. Simplificare
Tratatul de la Amsterdam a eliminat din tratatele
europene toate dispozițiile devenite caduce sau nule cu
timpul, evitând, în același timp, ca acesta să afecteze efectele
juridice care decurgeau în din aceste dispoziții. Tratatul
prevedea și renumerotare a articolelor. Din motive juridice
190
și politice, tratatul a fost semnat și supus ratificării sub

formă de amendamente la tratatele în vigoare.
E. Reforme instituționale în perspectiva extinderii
a. Tratatul de la Amsterdam a fixat la 700 numărul
maxim de membri în Parlamentul European, dând curs
solicitării acestuia (articolul 189).
b. Componența Comisiei și problema ponderării
voturilor au făcut obiectul unui „protocol privind instituțiile”
anexat la tratat. Protocolul prevedea ca, într-o Uniune
extinsă la maximum 20 de state membre, Comisia să fie
alcătuită dintr-un reprezentant din fiecare stat membru, cu
condiția ca la data respectivă ponderarea voturilor în
Consiliu să fi fost modificată. În orice caz, cu cel puțin un an
înainte de aderarea unui al 21-lea stat membru, o nouă
conferință interguvernamentală trebuia să reexaminare în
profunzime dispozițiile din tratate referitoare la instituții.
c. Votul cu majoritate calificată în Consiliu era
prevăzut pentru mai multe temeiuri juridice nou-create de
Tratatul de la Amsterdam. Cu toate acestea, dintre politicile
comunitare existente, numai în cazul domeniului politicii
privind cercetarea au apărut noi cazuri de vot cu majoritate
calificată, celelalte politici necesitând încă luarea
deciziilor cu unanimitate de voturi.
191
Secțiunea 7.3.6. Tratatul de la Nisa și Convenția privind

viitorul Europei - fișă tehnică68
Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat

în vigoare la 1 februarie 2003.
A. Obiectivele
În concluziile sale, Consiliul European de la Helsinki
din 1999 a afirmat că UE trebuia să fie capabilă să primească
ca noi state membre, până la sfârșitul lui 2002, țările
candidate care erau pregătite pentru aderare. Deoarece doar
două dintre statele solicitante aveau o populație mai mare
decât media statelor membre de la vremea respectivă,
ponderea politică a țărilor cu o populație mai mică trebuia să
crească considerabil. Prin urmare, Tratatul de la
Nisa urmărea să crească eficacitatea și legitimitatea
instituțiilor UE și să pregătească Uniunea pentru următoarea
sa mare extindere.
B. Contextul
La Conferințele interguvernamentale (CIG) de la
Maastricht și Amsterdam, au fost abordate o serie de
probleme instituționale, fără a le soluționa însă în mod
satisfăcător („Amsterdam leftovers”). Printre acestea se aflau
dimensiunea și componența Comisiei, ponderarea voturilor
în Consiliu și extinderea votului cu majoritate calificată. Pe
baza unui raport al Președinției finlandeze, Consiliul
European de la Helsinki a decis, la sfârșitul anului 1999, ca
problemele nesoluționate de Tratatul de la Amsterdam și
toate celelalte modificări necesare pentru pregătirea
extinderii să fie abordate în cadrul unei CIG.
68http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/4/tratatul-de-la-nisa-si-
conventia-privind-viitorul-europei
192
C. Conținutul
CIG a fost deschisă la 14 februarie 2000 și și-a
încheiat activitatea la Nisa, la 10 decembrie 2000. Aceasta a
ajuns la un acord asupra chestiunilor instituționale
menționate mai sus, precum și asupra altor puncte, printre
care o nouă repartizare a mandatelor în Parlamentul
European, o cooperare consolidată mai flexibilă,
monitorizarea drepturilor și valorilor fundamentale în UE și
consolidarea sistemului judiciar al UE.
1. Ponderarea voturilor în Consiliu
În urma examinării în paralel a sistemului de vot în
Consiliu, a componenței Comisiei și, într-o anumită măsură, a
repartizării mandatelor în Parlamentul European, CIG a
realizat că principalul imperativ era modificarea ponderii
relative a statelor membre, un subiect care nu mai fusese
abordat la acest nivel de la intrarea în vigoare a Tratatului de
la Roma.
Erau prevăzute două metode de definire a votului cu
majoritate calificată: un nou sistem de ponderare (o
adaptare a sistemului existent) sau aplicarea unei majorități
duble (de voturi și de populație), aceasta din urmă fiind
propusă de Comisie și susținută de Parlament. CIG a ales
prima opțiune. Deși numărul de voturi a crescut pentru toate
statele membre, partea care le revine celor mai populate
state membre a scăzut de la 55 % din voturi la 45 % în urma
aderării celor zece noi state membre și la 44,5 % la
1 ianuarie 2007. De aceea, a fost introdus „dispozitivul de
siguranță” demografică prin care un stat membru poate
solicita să se verifice dacă majoritatea calificată reprezintă
cel puțin 62 % din populația totală a Uniunii. În cazul în care
193
această condiție nu este îndeplinită, Decizia nu este

adoptată.
2. Comisia Europeană
a. Componența
Din 2005, Comisia reunește câte un comisar pentru
fiecare stat membru. Consiliul are competența de a decide, în
unanimitate, numărul de comisari, precum și sistemul de
rotație a acestora, astfel încât fiecare Comisie să reflecte
dimensiunea demografică și geografică a statelor membre.
b. Organizare internă
Tratatul de la Nisa conferea Președintelui Comisiei
competența de a atribui portofoliile comisarilor și de a le
redistribui pe parcursul mandatului, precum și de a
selecționa vicepreședinții și de a stabili numărul acestora.
3. Parlamentul European
a. Componența
Tratatul de la Amsterdam a stabilit numărul maxim
de deputați în Parlamentul European la 700. La Nisa,
Consiliul European a considerat necesar, în perspectiva
extinderii, să revizuiască numărul de deputați în PE pentru
fiecare stat membru. Noua componență a Parlamentului a
fost utilizată, de asemenea, pentru a contrabalansa
ponderarea modificată a voturilor în Consiliu. Astfel,
numărul maxim de deputați europeni a fost stabilit la 732.
b. Competențe
Parlamentului European i s-a conferit competența, la
fel ca și Consiliului, Comisiei și statelor membre, să conteste
în justiție acte ale Consiliului, ale Comisiei sau ale Băncii
Centrale Europene pentru motive de incompetență, de
încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de
încălcare a tratatului sau a oricărei norme de drept privind
aplicarea acestuia sau de abuz de putere.
194
În urma unei propuneri a Comisiei, articolul 191 a

fost transformat într-un temei juridic operațional pentru
adoptarea, prin procedura de codecizie, a statutului
partidelor politice de la nivelul UE și a regulilor legate de
finanțarea acestora.
Competențele legislative ale Parlamentului au fost
lărgite, printr-o ușoară extindere a domeniului de aplicare al
procedurii de codecizie și prin dispoziții care impun ca
Parlamentul să își dea avizul conform pentru instituirea
cooperării consolidate în domeniile acoperite de codecizie.--
De asemenea, Parlamentului trebuia să i se solicite avizul
atunci când Consiliul se pronunță cu privire la riscul unei
încălcări grave a drepturilor fundamentale într-un stat
membru.
4. Reforma sistemului judiciar
a. Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Curții de Justiție a UE i s-a acordat posibilitatea de a
se reuni în diferite formule: în camere (formate din trei sau
cinci judecători), în Marea Cameră (11 judecători) sau în
plen. Numărul de avocați generali putea fi crescut printr-o
decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate. Curtea de
Justiție a UE și-a păstrat competența cu privire la hotărârile
preliminare, dar, în temeiul statutului său, putea transmite
Tribunalului de Primă Instanță și alte cauze în afara celor
enumerate la articolul 225 din Tratatul CE.
b. Tribunalul
Competențele Tribunalului (fostul Tribunal de Primă
Instanță, înaintea Tratatului de la Lisabona) au fost extinse
pentru a include anumite categorii de hotărâri preliminare,
iar camerele jurisdicționale pot fi instituite printr-o decizie
în unanimitate a Consiliului. Toate aceste dispoziții legate de
195
funcționare, și în special de competențele Tribunalului, sunt

acum stabilite chiar în tratat.
5. Proceduri legislative
Deși un număr considerabil de noi politici și măsuri
(27) necesitau votul cu majoritate calificată în Consiliu,
codecizia a fost extinsă doar la câteva domenii minore
(fostele articole 13, 62, 63, 65, 157, 159 și 191 din Tratatul
CE), iar pentru fostul articol 161 se impunea avizul conform
al Parlamentului.
6. Cooperarea consolidată
Ca și Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa
cuprinde dispoziții generale care se aplică tuturor
domeniilor de cooperare consolidată și dispoziții specifice
pilonului în cauză. În timp ce Tratatul de la Amsterdam
prevedea posibilitatea cooperării consolidate doar în cadrul
primului și celui de al treilea pilon, Tratatul de la Nisa
prevedea acest lucru în cadrul tuturor celor trei piloni.
Tratatul de la Nisa a mai adus încă două modificări:
sesizarea Consiliului European nu mai era posibilă, iar
conceptul de „termen rezonabil” a fost clarificat. Avizul
conform al Parlamentului era necesar în toate cazurile în
care cooperarea consolidată viza o chestiune acoperită de
procedura de codecizie.
7. Protecția drepturilor fundamentale
La articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană
(TUE) a fost adăugat un nou alineat care reglementa
situațiile în care exista un „risc clar” de încălcare gravă a
drepturilor fundamentale, chiar dacă aceasta nu se
produsese. Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru
cincimi din membrii săi și după obținerea avizului conform
al Parlamentului European, avea competența de a stabili
196
existența unui astfel de risc și de a adresa recomandări

adecvate statului membru în cauză. A fost proclamată o
Cartă a drepturilor fundamentale fără caracter obligatoriu.
Convenția privind viitorul Europei
A. Temei și obiective
În conformitate cu Declarația nr. 23 anexată la
Tratatul de la Nisa, Consiliul European de la Laeken din 14 și
15 decembrie 2001 a hotărât să organizeze o convenție care
să reunească principalele părți interesate în cadrul unei
dezbateri privind viitorul Uniunii Europene. Aceasta avea ca
obiective pregătirea următoarei CIG cât mai transparent și
abordarea celor patru provocări majore privind evoluția
viitoare a UE: o mai bună repartiție a competențelor,
simplificarea instrumentelor de acțiune ale Uniunii,
consolidarea democrației, a transparenței și a eficacității și
elaborarea unei Constituții pentru cetățenii europeni.
B. Organizare
Convenția a fost formată dintr-un președinte (Valéry
Giscard d’Estaing), doi vicepreședinți (Giuliano Amato și
Jean-Luc Dehaene), 15 reprezentanți ai șefilor de stat sau de
guvern din statele membre, 30 de membri ai parlamentelor
naționale (câte doi din fiecare stat membru), 16 deputați din
Parlamentul European și doi membri ai Comisiei Europene.
Țările candidate la aderare au putut participa la dezbatere în
aceleași condiții, însă nu puteau bloca un eventual consens
între statele membre. Astfel, Convenția a avut 105 membri în
total.
În afară de președinte și vicepreședinți, prezidiul era
compus din nouă membri ai Convenției și un reprezentant
invitat, ales de țările candidate. Prezidiul a avut rolul de
197
conferi Convenției un ritm susținut și de a-i oferi o bază de

lucru.
C. Rezultatele
Lucrările Convenției au constat în: o fază de
„prospectare”, în cursul căreia erau luate în considerare
așteptările și nevoile statelor membre și ale cetățenilor
Europei, o fază de reflecție, consacrată studierii ideilor
avansate și o fază de elaborare a recomandărilor, pe baza
elementelor esențiale ale dezbaterilor. La sfârșitul anului
2002, cele 11 grupuri de lucru și-au prezentat concluziile
Convenției. În timpul primei jumătăți a anului 2003,
Convenția a elaborat și a dezbătut un text care a devenit
proiectul de tratat de instituire a unei Constituții pentru
Europa.
Partea I (principii și instituții, 59 de articole) și partea
a II-a (Carta drepturilor fundamentale, 54 de articole) din
tratat au fost prezentate Consiliului European de la Salonic,
la 20 iunie 2003. Partea a III-a (politici, 338 de articole) și
partea a IV-a (dispoziții finale, 10 articole) au fost prezentate
Președinției italiene la 18 iulie 2003. Consiliul European a
adoptat textul pe 18 iunie 2004. Chiar dacă acesta a suferit
modificări considerabile, s-a menținut structura de bază a
proiectului elaborat de Convenție. Tratatul a fost aprobat de
Parlamentul European, dar a fost respins de Franța (la 29
mai 2005) și de Țările de Jos (1 iunie 2005) în urma unor
referendumuri naționale. Din cauza celor două
referendumuri cu rezultate negative din Franța și Țările de
Jos, procedura de ratificare a Tratatului de instituire a unei
Constituții pentru Europa nu a fost dusă la bun sfârșit.
D. Rolul Parlamentului European
Cea mai mare parte a observatorilor au considerat că
impactul deputaților europeni în cadrul activităților
198
Convenției a fost decisiv. Mai multe aspecte, cum ar fi

desfășurarea Convenției la sediul Parlamentului și
experiența de negociere într-un mediu internațional a
deputaților europeni, le-au permis acestora din urmă să aibă
o puternică influență asupra dezbaterilor și rezultatelor
Convenției. De asemenea, deputații în PE au avut un rol
major în formarea familiilor politice, compuse din deputați
în Parlamentul European și din deputați în parlamentele
naționale. Prin urmare, Parlamentul a reușit să-și atingă un
număr semnificativ de obiective inițiale, cea mai mare parte
dintre acestea fiind în prezent înscrise în Tratatul de la
Lisabona.
Secțiunea 7.3.1. Tratatul de la Lisabona - fișă tehnică69
Această fișă descriptivă despre Uniunea Europeană

prezintă istoria Tratatului de la Lisabona și principalele sale
prevederi. Obiectivul este de a descrie contextul istoric în
care a apărut cel mai recent text fundamental al UE, redactat
pe baza textelor care îl preced. Prevederile specifice (cu
referiri la articole) și efectele acestora asupra politicilor
Uniunii Europene sunt explicate mai detaliat în fișele care
abordează anumite politici și chestiuni.
Temei juridic
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană (TUE) și a Tratatului de
69 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/5/tratatul-de-la-
lisabona
199
instituire a Comunității Europene (TCE) (JO C 306,

17.12.2007), intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Istoric
Tratatul de la Lisabona a demarat sub forma unui
proiect constituțional la sfârșitul lui 2001 (Declarația
Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau
Declarația de la Laeken), urmat în 2002 și 2003 de Convenția
europeană care a elaborat Tratatul de instituire a unei
Constituții pentru Europa (Tratatul constituțional). Procesul
care a dus la elaborarea Tratatului de la Lisabona este
rezultatul negativ a două referendumuri asupra Tratatului
constituțional organizate în mai și iunie 2005, în urma
cărora Consiliul European a decis să își ia o „perioadă de
reflecție” de doi ani. În final, în temeiul declarației de la
Berlin din martie 2007, Consiliul European din 21-23 iunie
2007 a adoptat un mandat detaliat pentru o Conferință
interguvernamentală (CIG) ulterioară, sub egida Președinției
portugheze. CIG și-a încheiat lucrările în octombrie 2007.
Tratatul a fost semnat în cadrul Consiliului European de la
Lisabona din 13 decembrie 2007 și a fost ratificat de toate
statele membre.
Conținutul
A. Obiective și principii juridice
Tratatul de instituire a Comunității Europene este
redenumit „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”
(TFUE), iar termenul „Comunitate” este înlocuit cu „Uniune”
în tot textul. Uniunea ia locul Comunității, fiind succesorul
200
juridic al acesteia. Tratatul de la Lisabona nu creează

simboluri statale pentru Uniune, cum ar fi un steag sau un
imn. Cu toate că nu mai poartă deci denumirea de tratat
constituțional, noul text menține cele mai semnificative
realizări.
Tratatul de la Lisabona nu îi conferă Uniunii
competențe exclusive suplimentare. Cu toate acestea, noul
text modifică modul în care Uniunea își exercită
competențele existente și anumite competențe (partajate)
noi, încurajând participarea și protejarea cetățenilor, creând
o nouă ordine instituțională și modificând procesele
decizionale pentru mai multă eficacitate și transparență,
asigurând astfel un nivel mai ridicat de control parlamentar
și de răspundere democratică.
Spre deosebire de Tratatul Constituțional, Tratatul
de la Lisabona nu conține niciun articol care să stabilească în
mod oficial supremația dreptului Uniunii asupra legislației
naționale, dar la tratat a fost atașată o declarație în acest
sens (Declarația nr. 17), care face referire la un aviz al
Serviciului juridic al Consiliului ce reiterează jurisprudența
constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene pe această
temă.
Tratatul de la Lisabona clarifică pentru prima dată
competențele Uniunii, distingând trei tipuri de competențe:
competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este singura
care poate adopta dispoziții legislative, statele membre
ocupându-se doar de punerea în aplicare, competența
partajată, potrivit căreia statele membre au dreptul de a
201
legifera și de a adopta măsuri obligatorii din punct de vedere

juridic în cazul în care Uniunea nu și-a exercitat competența
și competența de sprijin, potrivit căreia UE desfășoară
acțiuni de sprijin sau de completare a politicilor statelor
membre. În prezent, competențele Uniunii pot fi redate
statelor membre în cursul unei revizuiri a tratatului.
Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene
personalitate juridică proprie. Prin urmare, Uniunea poate
semna tratate internaționale în domeniile sale de
competență sau poate deveni membră a unor organizații
internaționale. Statele membre pot semna doar acorduri
internaționale compatibile cu legislația UE.
Pentru prima dată, TUE prevede, la articolul 50, o
procedură oficială pe care trebuie să o urmeze statele
membre care doresc să se retragă din Uniunea Europeană
conform cerințelor lor constituționale.
Tratatul de la Lisabona încheie integrarea în cadrul
primului pilon a ultimelor aspecte ale celui de al treilea pilon
privind spațiul de libertate, securitate și justiție (SLSJ), și
anume cooperarea polițienească și judiciară în materie
penală. Fosta structură interguvernamentală nu mai există,
actele din acest domeniu fiind adoptate prin procedura
legislativă ordinară (majoritate calificată și codecizie) și, sub
rezerva unor dispoziții contrare, utilizând instrumentele
juridice ale metodei comunitare (regulamente, directive și
decizii).
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
Parlamentul European poate propune modificări ale
202
tratatelor; anterior, puteau face astfel de propuneri Consiliul,

guvernele statelor membre sau Comisia. În mod normal,
astfel de propuneri ar impune convocarea Convenției, care
ar recomanda amendamente unei CIG - cu toate acestea,
Consiliul European poate decide, după obținerea aprobării
Parlamentului, să nu convoace o convenție [articolul 48
alineatul (3) al doilea paragraf din TUE]. Ar urma să fie apoi
convocată o CIG, care să adopte amendamentele la tratate de
comun acord. Cu toate acestea, tratatele pot fi revizuite și
fără convocarea unei CIG, prin proceduri simplificate de
revizuire, atunci când este vorba de dispoziții privind
politicile și acțiunile interne ale Uniunii [articolul 48
alineatul (6) și articolul 48 alineatul (7) din TUE]. În acest
caz, revizuirea ar fi adoptată ca decizie a Consiliului
European, dar ar putea fi supusă normelor naționale de
ratificare.
B. Consolidarea democrației și o mai bună protecție
a drepturilor fundamentale
Tratatul de la Lisabona enunță trei principii
fundamentale: principiul egalității democratice, principiul
democrației reprezentative și principiul democrației
participative. Democrația participativă îmbracă forma unei
noi inițiative a cetățenilor.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
nu este inclusă ca atare în Tratatul de la Lisabona, dar
articolul 6 alineatul (1) din TUE îi conferă forță juridică
obligatorie, acordându-i o valoare juridică egală cu cea a
tratatelor.
203
Procesul de aderare a UE la Convenția europeană a

drepturilor omului (CEDO) a fost lansat odată cu intrarea în
vigoare, la 1 iunie 2010, a Protocolului nr. 14 la CEDO, care
permite nu doar statelor, ci și organizațiilor internaționale,
și, prin urmare, și Uniunii Europene, să devină semnatare ale
CEDO. Este totuși necesar ca aderarea să fie ratificată atât de
toate statele care sunt parte la CEDO, cât și de UE.
Negocierile dintre reprezentanții Consiliului Europei și,
respectiv, ai UE au dus la finalizarea unui proiect de acord
în aprilie 2013. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
considerat însă, în Avizul 2/2013, că proiectul respectiv este
incompatibil cu articolul 6 din TUE. Vor fi necesare noi
negocieri înainte de aderare.
C. Un nou cadru instituțional
1. Parlamentul European
În conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din TUE,
Parlamentul European (PE) „este compus din reprezentanții
cetățenilor Uniunii”, nu din reprezentanții „populației
statelor”.
Competențele legislative ale PE s-au extins prin
noua procedură legislativă ordinară, care înlocuiește fosta
procedură de codecizie. Printre altele, procedura legislativă
ordinară se aplică acum în peste 40 de domenii noi de
politică, numărul total crescând la 73. Procedura de aviz
conform există în continuare sub forma procedurii de
aprobare, iar procedura de consultare rămâne neschimbată.
Noua procedură bugetară creează o egalitate deplină între
Parlament și Consiliu în ceea ce privește aprobarea
204
bugetului anual. Parlamentul European trebuie să își dea

acordul asupra noului cadru financiar multianual.
PE este cel care numește acum președintele
Comisiei, cu majoritatea membrilor săi, la propunerea
Consiliului European, care este obligat să aleagă un candidat
cu majoritate calificată pe baza rezultatului alegerilor
europene. PE continuă să aprobe colegiul comisarilor
(Comisia).
Numărul maxim de deputați în Parlamentul
European a fost stabilit la 751, reprezentarea cetățenilor
fiind asigurată conform unei proporționalități degresive.
Numărul maxim de locuri pentru un stat membru a scăzut la
96, iar numărul minim a crescut la 6.
2. Consiliul European
Tratatul de la Lisabona recunoaște în mod oficial
Consiliul European ca instituție a UE care trebuie să ofere
Uniunii „impulsurile necesare dezvoltării acesteia” și să
definească „orientările și prioritățile politice generale” ale
acesteia. Consiliul European nu exercită funcții legislative. O
președinție pe termen lung înlocuiește sistemul anterior de
rotație la șase luni. Președintele este ales cu majoritate
calificată de Consiliul European pentru un mandat reînnoibil
de 30 de luni. Acest sistem ar trebui să îmbunătățească
continuitatea și coerența lucrărilor Consiliului European.
Președintele este, în egală măsură, reprezentantul extern al
Uniunii, fără a aduce atingere sarcinilor Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate (a se vedea mai jos).
205
3. Vicepreședintele Comisiei Europene/Înaltul

Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate (VP/ÎR)
VP/ÎR este numit cu majoritate calificată de
Consiliul European, cu acordul președintelui Comisiei și este
responsabil de politica externă și de securitate comună a UE,
având dreptul de a înainta propuneri. Acesta prezidează
Consiliul Afaceri Externe și, în paralel, este vicepreședinte al
Comisiei. VP/ÎR este asistat de Serviciul European de
Acțiune Externă, format din personal de la Consiliu, de la
Comisie și din serviciile diplomatice naționale.
4. Consiliul
Tratatul de la Lisabona menține principiul dublei
majorități în cadrul voturilor (cetățeni și state membre). Cu
toate acestea, normele anterioare de vot au rămas valabile
până în noiembrie 2014, noile norme aplicându-se de la
1 noiembrie 2014.
Majoritatea calificată este obținută atunci când o
propunere este susținută de 55 % dintre membrii
Consiliului, reunind cel puțin 65 % din populația Uniunii
[articolul 16 alineatul (4) din TUE]. Atunci când Consiliul nu
hotărăște pe baza unei propuneri a Comisiei sau a VP/ÎR,
majoritatea necesară a statelor membre crește la 72 %
[articolul 238 alineatul (2) din TFUE]. Pentru a putea bloca
un act legislativ, este necesar ca cel puțin patru state
membre să voteze împotrivă. Un nou mecanism, inspirat de
„compromisul de la Ioannina”, va permite ca membri ai
Consiliului reprezentând 55 % (75 % până la 1 aprilie 2017)
206
din numărul de state membre necesare pentru a constitui o

minoritate de blocare să solicite, „într-un termen rezonabil”,
reexaminarea unei propuneri (Declarația nr. 7).
Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când
deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest
scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți,
consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii,
respectiv activităților fără caracter legislativ. Președinția
Consiliului va continua să se schimbe o dată la șase luni, însă
constituirea unor grupuri prestabilite de câte trei state
membre care vor asigura președinția timp de 18 luni va
asigura o mai bună continuitate a lucrărilor. În mod
excepțional, Consiliul Afaceri Externe este prezidat
întotdeauna de VP/ÎR.
5. Comisia
Deoarece președintele Comisiei este acum ales și
numit pe baza rezultatului alegerilor europene, legitimitatea
sa politică crește. Președintele este responsabil de
organizarea internă a colegiului (numirea comisarilor,
distribuirea portofoliilor, cererile de demisie în anumite
circumstanțe).
6. Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Cu excepția politicii externe și de securitate comune,
toate activitățile Uniunii sunt acum de competența Curții.
Accesul la Curte pentru persoanele fizice este simplificat.
D. Un proces mai eficient și mai democratic de
elaborare a politicilor, cu politici și competențe noi
207
Mai multe „clauze pasarelă” permit modificarea

procesului decizional cu trecerea de la votul în unanimitate
la votul cu majoritate calificată și schimbarea procedurii de
consultare cu procedura de codecizie [articolul 31
alineatul (3) din TUE, articolele 81, 153, 192, 312 și 333 din
TFUE, plus câteva proceduri de tip pasarelă privind
cooperarea judiciară în materie penală]. În domeniile în care
Uniunea nu dispune de competențe exclusive, un minim de
nouă state membre pot institui o cooperare consolidată.
Acțiunile de cooperare consolidată trebuie autorizate de
Consiliu, după aprobarea de către Parlamentul European.
Pentru chestiunile din domeniul politicii externe și de
securitate comune se aplică unanimitatea.
Tratatul de la Lisabona consolidează considerabil
principiul subsidiarității prin implicarea parlamentelor
naționale în procesul decizional. Au fost introduse câteva
domenii noi sau extinse de politici în domeniul mediului,
care include acum combaterea schimbărilor climatice, și în
domeniul energiei, cu referiri noi la solidaritate și securitate,
precum și la interconectarea aprovizionării. În plus,
drepturile de proprietate intelectuală, sportul, spațiul,
turismul, protecția civilă și cooperarea administrativă pot
face în prezent obiectul unor eventuale decizii ale UE.
În domeniul politicii europene de securitate și
apărare comune, Tratatul de la Lisabona introduce o clauză
de apărare reciprocă, conform căreia toate statele membre
sunt obligate să sprijine un stat membru în caz de atac. O
clauză de solidaritate stipulează că Uniunea și fiecare dintre
208
statele sale membre trebuie să acorde asistență, prin toate

mijloacele posibile, unui stat membru afectat de o catastrofă
naturală ori de un atac terorist.
209
Secțiunea 7.4. România și Uniunea Europeană

La 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru
al Uniunii Europene. Calitatea de stat membru implică atât
drepturi, cât şi obligaţii. Toate acestea derivă din tratatele şi
legislaţia adoptate de Uniunea Europeană de la înfiinţare
până în prezent, la fel ca în cazul oricărui alt stat membru al
Uniunii Europene.
Scurt istoric al relaţiilor dintre România şi

Uniunea Europeană
2019
Ianuarie-iunie – România va prelua, pentru prima
dată, Președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene.
2014
22-25 mai – alegeri pentru Parlamentul European.
Delegația română include 32 de membri, cu unul mai puțin
decât în precedenta legislatură. Jumătate dintre
europarlamentari fac parte din grupul PSE.
1 ianuarie – finalul perioadei de tranziție în ce
privește restricțiile de acces pe piața muncii din UE pentru
lucrătorii din România
2009
4-7 iunie – primele alegeri pentru Parlamentul
European la care România participă în calitate de stat
membru. Sunt aleși 33 de europarlamentari, peste două
treimi din el făcând parte din PPE (Partidul Popular
European) și PSE (Partidul Social-Democrat European).
210
2007
1 ianuarie - România devine stat membru al Uniunii
Europene
Tratatul de aderare prevede că, dacă există deficienţe
grave în transpunerea şi punerea în aplicare a acquis-ului în
domeniile economic, piaţa internă şi, respectiv, justiţie şi
afaceri interne, pot fi adoptate măsuri de salvgardare într-un
termen de până la trei ani de la data aderării.
Aderarea României a fost însoțită şi de o serie
de măsuri de acompaniere specifice, instituite pentru a
preveni sau pentru a remedia deficienţele în domeniile
siguranţei alimentelor, fondurilor agricole, reformei
sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei.
Pentru ultimele două componente a fost stabilit un
mecanism de cooperare şi verificare cu scopul de a
îmbunătăţi funcţionarea sistemului legislativ, administrativ
şi judiciar şi de a remedia deficienţele grave în lupta
împotriva corupţiei.
2005
25 aprilie - în cadrul unei ceremonii oficiale,
desfăşurate la Abaţia de Neumunster din Luxemburg,
preşedintele României, Traian Băsescu, semnează Tratatul
de Aderare la Uniunea Europeană
13 aprilie - Parlamentul European dă undă verde
aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană
2004
17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles,
România primeşte confirmarea politică a încheierii
negocierilor de aderare la Uniunea Europeană
211
2003
26 martie - Comisia Europeană prezintă ediţia
revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România
2002
12-13 decembrie - Consiliul European de la
Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi state membre şi
adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria
20 noiembrie - Parlamentul European ia în
considerare data de 1 ianuarie 2007 ca dată-ţintă pentru
aderarea României la Uniunea Europeană
13 noiembrie - Comisia adoptă o "Foaie de parcurs"
pentru România şi Bulgaria
2000
Februarie - in cadrul reuniunii Consiliului UE pentru
Afaceri Generale, dedicată lansării Conferinţei
Interguvernamentale, sunt deschise oficial negocierile de
aderare cu România
1999
Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide
începerea negocierilor de aderare cu şase ţări candidate,
printre care şi România
Iunie - România adoptă Planul Național de Aderare la
Uniunea Europeană
1998
Noiembrie - Comisia Europeană publică primul
Raport de Ţară privind procesul de aderare a României la
Uniunea Europeană
212
1997
Iulie - Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care
include Opinia asupra cererii de aderare a României la
Uniunea Europeană
1995
Iunie – România depune cererea de aderare la
Uniunea Europeană
1 februarie - intră în vigoare Acordul European
1993
1 februarie - România semnează Acordul European,
ce instituie o asociere între România, pe de o parte, şi
Comunităţile Europene şi statele lor membre, pe de altă
parte
213
Secțiunea 7.5. Izvoarele dreptului unional

Uniunea Europeană are personalitate juridică și, prin
urmare, dispune de propria sa ordine juridică, distinctă de
cea internațională. În plus, legislația Uniunii Europene are
efect direct sau indirect asupra legislației statelor sale
membre și devine parte integrantă din sistemul juridic al
fiecărui stat membru. Uniunea Europeană constituie în sine
un izvor de drept. În general, ordinea juridică este divizată în
legislația primară (tratatele și principiile generale de drept),
legislația secundară (bazată pe tratate) și dreptul
complementar.
Surse ale dreptului Uniunii și ierarhia acestora-

fișa tehnică70
• Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE); Tratatul

privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE); și
protocoalele la acestea (la tratate sunt anexate 37 de
protocoale, 2 anexe și 65 de declarații, care aduc precizări,
fără a fi încorporate în textul juridic propriu-zis);
• Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
• Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei
Atomice (Euratom) este în continuare în vigoare, ca tratat
separat.
• Acordurile internaționale;
• Principiile generale ale dreptului Uniunii,
• Legislația secundară.
70 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/6/sursele-si-domeniul-
de-aplicare-ale-dreptului-uniunii-europene
214
Tratatele și principiile generale sunt în vârful

ierarhiei și reprezintă legislația primară. În urma intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009,
Carta drepturilor fundamentale are aceeași valoare.
Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeană
sunt subordonate legislației primare. La un rang inferior, se
situează legislația secundară: aceste norme sunt valide doar
dacă sunt conforme cu actele și acordurile care prevalează
asupra lor.
A. Dreptul primar al Uniunii Europene: Tratatele
inițiale, Tratatele de modificare, AUE, Tratatul de la
Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa,
Tratatul de la Lisabona.
B. Legislația secundară a Uniunii Europene
1. Generalități
Actele juridice ale Uniunii sunt enumerate la
articolul 288 din TFUE. Aceste acte sunt: regulamentul,
directiva, decizia, recomandarea și avizul. Instituțiile Uniunii
pot adopta astfel de acte juridice doar dacă o dispoziție a
tratatelor le conferă competență în acest sens. Principiul
atribuirii, care reglementează delimitarea competențelor
Uniunii, este consacrat în mod explicit de articolul 5
alineatul (1) din TUE. TFEU precizează sfera de aplicare a
competențelor Uniunii, clasificându-le în trei categorii,
respectiv competențe exclusive (articolul 3), competențe
partajate (articolul 4) și competențe de sprijin (articolul 6),
în temeiul cărora UE adoptă măsuri de sprijin sau de
completare a politicilor statelor membre. Listele domeniilor
care țin de fiecare dintre cele trei categorii de competențe
ale Uniunii sunt prezentate la articolele 3, 4 și 6 din TFUE.
Dacă nu dispun de competențele necesare pentru a atinge
unul dintre obiectivele prevăzute de tratate, instituțiile pot
215
aplica dispozițiile de la articolul 352 din TFUE și, astfel, pot

adopta „măsuri adecvate”.
Instituțiile adoptă doar instrumentele juridice
enumerate la articolul 288 din TFUE. Singurele excepții
rămân politicile externe, de securitate și de apărare comune,
cărora li se aplică în continuare metoda
interguvernamentală. În acest domeniu, strategiile comune,
acțiunile comune și pozițiile comune au fost înlocuite cu
„orientările generale” și cu „Deciziile care definesc” acțiunile
și pozițiile care trebuie adoptate de Uniune, precum și
modalitățile de punere în aplicare a acestora (articolul 25
din TUE).
Există, de asemenea, diverse forme de acțiune, cum ar
fi recomandările, comunicările și actele privind organizarea
și funcționarea instituțiilor (inclusiv acordurile
interinstituționale), ale căror denumiri, structură și efecte
juridice decurg din diverse dispoziții ale tratatelor sau din
norme adoptate în temeiul acestora.
2. Ierarhia legislației secundare a Uniunii
Ierarhia legislației secundare — actele legislative,
actele delegate și actele de punere în aplicare — este
stabilită la articolele 289, 290 și 291 din TFUE. Sunt definite
ca acte legislative actele juridice adoptate în conformitate cu
o procedură legislativă, ordinară sau specială. În schimb,
actele delegate sunt acte fără caracter legislativ cu
aplicabilitate generală, care completează sau modifică
anumite elemente neesențiale ale unui act legislativ.
Competența de a adopta aceste acte poate fi delegată
Comisiei de către legiuitor (Parlament și Consiliu). Actul
legislativ delimitează obiectivele, conținutul, domeniul de
aplicare și durata delegării competenței, precum și, dacă este
cazul, proceduri de urgență. În plus, legiuitorul stabilește
216
condițiile în care se face delegarea competenței, care pot

include dreptul de revocare a delegării sau dreptul de a
formula obiecțiuni.
Actele de punere în aplicare sunt, în general, adoptate
de Comisie, căreia îi este conferită competența de punere în
aplicare prin acte obligatorii din punct de vedere juridic care
necesită condiții uniforme de punere în aplicare. Actele de
punere în aplicare sunt adoptate de către Consiliu în cazuri
specifice, justificate corespunzător, și numai în domeniul
politicii externe și de securitate comune. În cazul în care
actul de bază este adoptat prin procedura legislativă
ordinară, Parlamentul European sau Consiliul pot aduce
oricând la cunoștință Comisiei faptul că apreciază că un
proiect de act de punere în aplicare depășește competențele
de executare prevăzute de actul de bază. În acest caz,
Comisia trebuie să revadă proiectul de act în discuție.
3. Diferitele instrumente juridice care țin de legislația
secundară a Uniunii
a. Regulamentul
Regulamentul are un domeniu de aplicare general,
este obligatoriu în toate elementele sale, se aplică direct în
statele membre și trebuie respectat integral de cei cărora li
se aplică (persoane private, state membre, instituții ale
Uniunii). Regulamentul se aplică direct în toate statele
membre încă de la intrarea sa în vigoare, fără a fi necesar un
act de transpunere la nivel național. Regulamentul intră în
vigoare la data prevăzută în cadrul acestuia sau, în absența
unei prevederi în acest sens, în a douăzecea zi de la
publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Regulamentul urmărește asigurarea aplicării
uniforme a dreptului Uniunii în toate statele membre. De
asemenea, o consecință a regulamentului este aceea de a face
217
inaplicabile normele naționale incompatibile cu clauzele

materiale pe care le conține acesta.
b. Directiva
Directiva are caracter obligatoriu pentru statele
membre destinatare (unul singur, mai multe sau totalitatea
acestora) în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins,
dar lasă autoritățile naționale să aleagă forma și metodele.
Legiuitorul național trebuie să adopte un act de transpunere
sau o „măsură națională de punere în aplicare” în dreptul
intern, care adaptează legislația națională conform
obiectivelor definite în directivă. Cetățeanului nu i se conferă
drepturi și nici nu i se impun obligații decât după ce a fost
adoptat actul de transpunere a directivei. Statele membre
dispun, pentru transpunere, de o anumită flexibilitate care le
permite să țină cont de specificul național. Transpunerea
trebuie să se efectueze în termenul stabilit de directivă.
Atunci când transpun directivele, statele membre garantează
efectul util al dreptului Uniunii, conform principiului
cooperării loiale consacrat de articolul 4 alineatul (3) din
TUE.
În principiu, Directivele nu sunt direct aplicabile, dar
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât totuși că
anumite dispoziții ale unei directive ar putea, în mod
excepțional, să producă efecte directe într-un stat membru,
chiar dacă acesta nu a adoptat încă vreun act de
transpunere, dacă se reunesc următoarele condiții: (a)
transpunerea în dreptul intern nu a avut loc sau s-a efectuat
incorect; (b) dispozițiile Directivei sunt imperative și
suficient de clare și precise și (c) dispozițiile
Directivei conferă drepturi persoanelor.
Atunci când sunt reunite aceste condiții, o persoană
poate să invoce dispoziția în cauză în fața autorității publice.
218
Chiar dacă o dispoziție nu acordă niciun drept persoanelor

și, astfel, sunt reunite doar prima și a doua condiție,
autoritățile statului membru au obligația juridică de a ține
seama de Directiva netranspusă. Jurisprudența menționată
mai sus se sprijină, în principal, pe argumentele efectului
util, al reprimării comportamentelor contrare tratatului și al
protecției juridice. În schimb, o persoană nu poate să invoce
direct, împotriva unei alte persoane (efect numit
„orizontal”), efectul direct al unei directive netranspuse
Cauza C-91/92 Faccini Dori, Culegerea de jurisprudență, p. I-
3325 și următoarele, punctul 25).
Conform jurisprudenței Curții (cauza Francovich,
cauzele conexate C-6/90 și C-9/90), o persoană poate să
ceară repararea unui prejudiciu suferit unui stat membru
care nu respectă dreptul Uniunii. Dacă este vorba despre o
directivă netranspusă sau transpusă incorect, această
acțiune este posibilă dacă: (a) Directiva are drept scop să
confere drepturi persoanelor; (b) conținutul drepturilor
poate fi identificat pe baza dispozițiilor Directivei și (c)
există o legătură de cauzalitate între nerespectarea obligației
de a transpune Directiva și prejudiciul suferit de părțile
lezate. Responsabilitatea statului membru poate fi angajată
fără a fi necesar să se demonstreze vreo greșeală a acestuia.
c. Decizii, recomandări și avize
Decizia este obligatorie în toate elementele sale.
Atunci când precizează care îi sunt destinatarii (state
membre, persoane fizice sau juridice), o decizie este
obligatorie doar pentru destinatarii menționați. Decizia se
utilizează pentru soluționarea unor situații concrete,
specifice anumitor destinatari. O persoană poate să își
invoce drepturile acordate printr-o decizie adresată unui
stat membru doar dacă acesta din urmă a adoptat un act de
219
transpunere. Deciziile sunt aplicabile direct în aceleași

condiții ca o directivă.
Recomandările și avizele nu creează niciun drept și
nici o obligație pentru destinatari, dar pot furniza indicații cu
privire la interpretarea și conținutul dreptului Uniunii.
4. Dispoziții care reglementează competențele,
procedurile, punerea în aplicare și executarea actelor
juridice
a. Competență legislativă, drept de inițiativă și
proceduri legislative.
Parlamentul, Consiliul și Comisia sunt implicate într-o
măsură mai mare sau mai mică în adoptarea legislației
Uniunii, în funcție de temeiul juridic. Parlamentul îi poate
solicita Comisiei să elaboreze propuneri pe care să le
prezinte Parlamentului și Consiliului.
b. Punerea în aplicare a legislației Uniunii
În conformitate cu legislația primară, UE beneficiază
doar de competențe de executare limitate, punerea în
aplicare a legislației Uniunii intrând, în general, în
competența statelor membre. De altfel, articolul 291
alineatul (1) din TFUE adaugă dispoziția că statele membre
au obligația de a lua toate măsurile de drept intern necesare
pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de
vedere juridic ale Uniunii. Atunci când sunt necesare condiții
unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct
de vedere juridic ale Uniunii, Comisia își exercită competența
de executare conform articolului 291 alineatul (2) din TFUE.
c. Alegerea tipului de act juridic
În numeroase cazuri, tratatele impun forma actului
juridic ce trebuie adoptat. Cu toate acestea, numeroase
dispoziții nu sunt însoțite de recomandarea unui anumit tip
de act juridic. În aceste cazuri, articolul 296 alineatul (1) din
220
TFUE stabilește că instituțiile trebuie să aleagă tipul actului

de adoptat de la caz la caz, „cu respectarea procedurilor
aplicabile și a principiului proporționalității”.
C. Principiile generale ale dreptului Uniunii și
drepturile fundamentale
În tratate există foarte puține referiri la principiile
generale ale dreptului Uniunii. Aceste principii au fost
dezvoltate în principal de jurisprudența Curții de Justiție a
Uniunii Europene (securitate juridică, echilibru instituțional,
așteptări legitime etc.). Tot jurisprudența Curții se află la
originea recunoașterii drepturilor fundamentale ca principii
generale de drept ale Uniunii. Aceste principii sunt
consacrate acum prin articolul 6 alineatul (3) din TUE, care
face trimitere la drepturile fundamentale, astfel cum sunt
garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale și cum decurg din tradițiile
constituționale comune ale statelor membre, precum și din
Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
D. Acordurile internaționale încheiate de Uniunea
Europeană
Uniunea poate încheia, în cadrul competențelor sale,
acorduri internaționale cu țări terțe sau cu organizații
internaționale [articolul 216 alineatul (1) din TFUE]. Aceste
acorduri sunt obligatorii pentru Uniune și pentru statele
membre. Ele fac parte integrantă din cadrul juridic al Uniunii
[articolul 216 alineatul (2)].
221
Secțiunea 7.6. Cetățenia europeană

Drepturile individuale ale cetățenilor și cetățenia
europeană sunt consacrate în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, în Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și la articolul 9 din
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE).
Aceste drepturi sunt un factor esențial în procesul de
formare a identității europene. Un stat membru poate fi
sancționat dacă încalcă grav valorile de bază ale Uniunii.
TEMEI JURIDIC - fișă tehnică71

Articolele 2, 3, 7 și 9-12 din TUE, articolele 18-25 din
TFUE și articolele 39-46 din Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene.
OBIECTIVE
Legislația UE creează un număr de drepturi
individuale aplicabile în mod direct în instanțe, atât la nivel
orizontal (între persoane), cât și la nivel vertical (între
individ și stat). Inspirată din libertatea de circulație a
persoanelor, înscrisă în tratate, introducerea unei forme de
cetățenie europeană însoțită de drepturi și îndatoriri
definite în mod precis a fost avută în vedere încă din anii
1960. În urma lucrărilor pregătitoare, care au început la
mijlocul anilor 1970, TUE, adoptat la Maastricht în 1992,
menționează ca obiectiv al Uniunii „consolidarea protecției
drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre
prin instituirea unei cetățenii a Uniunii Europene”. O parte
71 http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_4.1.1.pdf
222
nouă (fostele articole 17-22) din Tratatul CE este consacrată

acestei cetățenii.
La fel ca și cetățenia națională, cetățenia Uniunii
Europene desemnează un raport între cetățean și Uniunea
Europeană, caracterizat prin drepturi, îndatoriri și
participare politică. Acest raport are scopul de estompa
decalajul tot mai mare generat de faptul că acțiunea UE are
un impact crescând asupra cetățenilor săi, în timp ce
exercitarea drepturilor (fundamentale), îndeplinirea
îndatoririlor și participarea la procesele democratice au loc
aproape exclusiv la nivel național.
Articolul 15 alineatul (3) din TFUE acordă oricărei
persoane fizice sau juridice dintr-un stat membru dreptul de
acces la documentele instituțiilor, organelor și agențiilor
Uniunii.
Articolul 16 din TFUE consacră dreptul la protecția
datelor cu caracter personal.
Articolul 2 din TUE prevede că „Uniunea se
întemeiază pe valorile respectării demnității umane,
libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și
pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparțin minorităților.”
Articolul 7 din TUE reia o dispoziție din precedentul
Tratat de la Nisa (1.1.4.), care instituie atât un mecanism de
prevenire atunci când există „un risc clar de încălcare gravă”
de către un stat membru a valorilor prevăzute la articolul 2
din TUE, cât și un mecanism de sancționare în caz de
„încălcare gravă și persistentă” a acelorași valori de către un
stat membru. În primă instanță, Comisia cere Consiliului
European a, hotărând în unanimitate, să constate existența
unui astfel de risc [articolul 7 alineatul (2)]. Astfel se
declanșează o procedură care poate face ca statul membru
223
respectiv să își piardă dreptul de vot în Consiliu. Acest

mecanism a fost activat pentru prima dată în 2017 împotriva
Poloniei din cauza reformei Curții Supreme din această țară.
În plus, trebuie să existe o protecție mai solidă a
drepturilor și a intereselor resortisanților statelor
membre/cetățenilor UE în relațiile Uniunii cu restul lumii
[articolul 3 alineatul (5) din TUE].
REALIZĂRI
Pentru o perioadă lungă, temeiul juridic pentru
drepturile cetățenilor la nivelul UE a fost reprezentat în
principal de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene (CJUE).
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și
a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
temeiul juridic a fost extins la o veritabilă cetățenie
europeană.
A. Definirea cetățeniei Uniunii Europene
În conformitate cu articolul 9 din TUE și articolul 20
din TFUE, este cetățean al Uniunii orice persoană care are
cetățenia unui stat membru. Cetățenia este definită în
conformitate cu legile naționale ale statului respectiv.
Cetățenia Uniunii este complementară cetățeniei naționale,
dar nu o înlocuiește. Cetățenia UE cuprinde o serie de
drepturi și de îndatoriri care se adaugă celor ce rezultă din
cetățenia unui stat membru. În cauza C-135/08 Janko
Rottmann/Freistaat Bayern, avocatul general Poiares
Maduro al Curții de Justiție a Uniunii Europene a explicat
diferența (punctul 23 din aviz):
„Acestea sunt două noțiuni care sunt deopotrivă
asociate în mod inextricabil și autonome. Cetățenia Uniunii
presupune cetățenia unui stat membru, dar este, de
224
asemenea, un concept juridic și politic autonom față de cel al

cetățeniei naționale.
Cetățenia unui stat membru nu numai că dă acces la
beneficiul drepturilor conferite de dreptul comunitar, ci face
din noi cetățeni ai Uniunii. Cetățenia europeană constituie
mai mult decât un ansamblu de drepturi care, în sine, ar
putea fi acordate chiar și celor care nu o dețin. Ea presupune
existența unei legături de natură politică între cetățenii
europeni, deși nu este vorba de o legătură de apartenență la
un popor. […] Aceasta se întemeiază pe angajamentul lor
reciproc de a deschide comunitatea politică respectivă altor
cetățeni europeni și de a construi o nouă formă de loialitate
civică și politică la scară europeană.
Aceasta nu implică existența unui popor, ci este
fondată pe existența unui spațiu politic european, din care
decurg drepturi și îndatoriri. În măsura în care nu implică
existența unui popor european, cetățenia este, la nivel
conceptual, rezultatul unei decuplări de naționalitate. Astfel
cum a observat un autor, caracterul în mod radical inovator
al conceptului de cetățenie europeană rezidă în faptul că
„Uniunea aparține și este compusă din cetățeni care, prin
definiție, nu au în comun aceeași cetățenie”.
Dimpotrivă, făcând din cetățenia unui stat membru o
condiție pentru a fi cetățean european, statele membre au
vrut să marcheze faptul că această nouă formă cetățenie nu
pune în discuție apartenența noastră fundamentală la
comunitățile noastre politice naționale. În acest mod, această
legătură cu cetățenia diferitelor state membre constituie o
recunoaștere a faptului că poate exista (de fapt, că există) o
cetățenie care nu este determinată de naționalitate.
Acesta este miracolul cetățeniei Uniunii: ea întărește
legăturile dintre noi și statele noastre (în sensul că suntem
225
cetățeni europeni tocmai pentru că suntem cetățeni ai

statelor noastre) și, în același timp, ne eliberează de acestea
(în măsura în care suntem în prezent cetățeni dincolo de
statele noastre membre). Accesul la cetățenia europeană
trece prin cetățenia unui stat membru, care este
reglementată de dreptul național, dar, ca orice formă de
cetățenie, constituie baza unui nou spațiu politic, din care
decurg drepturi și obligații care sunt stabilite de dreptul
comunitar și care nu depind de stat.
Acesta este motivul pentru care, deși este adevărat că
cetățenia unui stat membru este o condiție prealabilă pentru
accesul la cetățenia Uniunii, este tot atât de adevărat că
ansamblul drepturilor și obligațiilor asociate acesteia din
urmă nu poate fi limitat în mod nejustificat de prima.”
Dacă Regatul Unit va părăsi UE, va trebui luată o
hotărâre privind drepturile dobândite de cetățenii britanici
care își au reședința în statele membre ale UE, precum și de
cetățenii UE care trăiesc în Regatul Unit. De-a lungul anilor,
fiecare stat membru a transmis resortisanților săi un
patrimoniu juridic de drepturi, iar legislația UE creează o
serie de drepturi individuale direct executorii în instanță, în
conformitate cu jurisprudența CJUE (Van Gend & Loos). S-ar
putea considera că limitele acestui patrimoniu juridic relevă
de dreptul intern care le conferă efect. Dacă legea britanică
de abrogare anulează efectele tratatelor, acestea nu ar mai
putea, în principiu, să fie invocate în fața instanțelor din
Regatul Unit.
B. Conținutul cetățeniei (articolul 20 din TFUE)
Pentru toți cetățenii UE cetățenia înseamnă:
— dreptul de liberă circulație și de ședere pe
teritoriul statelor membre (articolul 21din TFUE);
226
— dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul

European, precum și la alegerile locale în statul membru
unde își au reședința [articolul 22 alineatul (1) din TFUE], în
aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat (pentru
normele privind participarea la alegerile locale, a se vedea
Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994, iar pentru
normele privind alegerile în Parlamentul European a se
vedea Directiva 93/109/CE din 6 decembrie 1993);
— dreptul de a primi, pe teritoriul unei țări terțe
(care nu aparține Uniunii Europene), protecție diplomatică
sau consulară din partea autorităților unui alt stat membru,
dacă țara acestuia nu este reprezentată acolo, în aceeași
măsură ca și resortisanții statului membru în cauză;
— dreptul de a adresa petiții Parlamentului European
și de a se adresa Ombudsmanului European (ambele
articolul 24 din TFUE) desemnat de Parlamentul European
cu privire la cazuri de administrare defectuoasă în cazul
activităților instituțiilor sau organelor UE. Aceste proceduri
sunt reglementate de articolele 227, respectiv 228 din TFUE;
— dreptul de a se adresa în scris oricărei instituții sau
oricărui organ al UE într-una din limbile statelor membre și
de a primi un răspuns redactat în aceeași limbă (articolul 24
al patrulea paragraf din TFUE);
— dreptul de a avea acces la documentele
Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei, în
anumite condiții [articolul 15 alineatul (3) din TFUE].
C. Domeniul de aplicare
Cu excepția drepturilor electorale, conținutul
cetățeniei Uniunii, astfel cum apare în prezent, reprezintă în
mare măsură doar sistematizarea unor drepturi deja
recunoscute (îndeosebi în ceea ce privește libertatea de
circulație, dreptul de ședere și dreptul de a adresa petiții),
227
drepturi care în prezent sunt consacrate în legislația

primară, pe baza unei idei politice.
Contrar orientării constituționaliste actuale din
statele europene datând de la adoptarea, în Franța, în 1789,
a Declarației drepturilor omului și cetățeanului, cetățenia
Uniunii nu este legată de garanții specifice privind drepturile
fundamentale. Articolul 6 din TUE prevede că Uniunea
recunoaște drepturile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a UE și că aderă la Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, însă nu face nici o referire la statutul juridic al
cetățeniei Uniunii.
Până în prezent, cetățenia Uniunii nu impune, în ciuda
formulării cuprinse în articolul 20 alineatul (2) din TFUE,
îndatoriri cetățenilor Uniunii; aceasta constituie o diferență
fundamentală între cetățenia UE și cetățenia statelor
membre.
D. Inițiativa cetățenească europeană
Articolul 11 alineatul (4) din TUE prevede un nou
drept pentru cetățenii Uniunii:
„La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai
Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state
membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în
limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în
materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un
act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor”.
Condițiile de prezentare și admisibilitate ale unei
astfel de inițiative cetățenești fac obiectul Regulamentului
(UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European și a
Consiliului.
228
Bibliografie:
Materialele prezentate au ca sursă principală site-ul

oficial al Uniunii Europene, astfel încât studentul să se poată
familiariza în studiul acestei discipline cu sursa de bază
informațională a principalelor procese, proceduri, instituții
și organisme ale Dreptului Uniunii Europene; actualizarea
informațiilor fiind un factor deosebit de important pentru
înțelegerea și aplicarea Dreptului unional în statele membre.
https://europa.eu
229

Culegere de Teste

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Culegere de Teste

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Culegere Teste-grilă - Dreptul Uniunii Europene I

DAIANA MAURA VESMAȘ

ANDREEA NICOLETA DRAGOMIR

CULEGERE DE TESTE GRILĂ

DREPTUL UNIUNII EUROPENE I

Editura Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu

Culegerea de față constituie un instrument de lucru

sporind gradul de receptivitate al informațiilor directe și

Evaluarea ne permite să ne pronunţăm “asupra stării

Secțiunea 1. Organizații internaționale .......................................... 8

Secțiunea 1.1. Rezolvarea testelor grilă ...................................... 33

Secțiunea 2. Statele Uniunii Europene ........................................ 35

Secțiunea 2.1. Rezolvarea testelor grilă ...................................... 60

Secțiunea 3. Înființarea Comunităților Europene și a Uniunii

Secțiunea 3.1. Rezolvarea testelor grilă ...................................... 84

Secțiunea 4. Dreptul Uniunii Europene. Definiție. Principiile

Secțiunea 4.1. Rezolvarea testelor grilă ...................................... 97

Secțiunea 5. Izvoarele dreptului unional .................................... 98

Secțiunea 5.1. Rezolvarea testelor grilă ....................................107

Secțiunea 6. Cetățenia europeană ................................................108

Secțiunea 6.1. Rezolvarea testelor grilă ....................................118

Secțiunea 7. Anexe utile în procesul de învățare și fixare a

Secțiunea 7.1. Cele mai importante organizații

Secțiunea 7.2. Statele Uniunii Europene ..................................164

Secțiunea 7.3. Tratatele constitutive și de modificare a

Secțiunea 7.4. România si Uniunea Europeană .....................210

Secțiunea 7.5. Izvoarele dreptului unional ..............................214

Secțiunea 7.6. Cetățenia europeană .........................................222

Secțiunea 1. Organizații internaționale

Organizația internațională este o asociație de state

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Secțiunea 1.1. Rezolvarea testelor grilă

Răspuns Răspuns Răspuns

Răspuns Răspuns Răspuns

Secțiunea 2. Statele Uniunii Europene

Anul aderării State

Anul aderării State

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns

Teste de verificare a cunoștințelor Răspuns