1.

Comunitățile Europene

În primăvara anului 1950, Robert Schuman, pe atunci ministrul afacerilor externe al

Franței, îi încredințează lui Jean Monnet , sarcina de a de a realiza un plan care să aibă drept
obiectiv principal redeschiderea dialogului cu Germania Federală.
Ideea lui Jean Monnet, de a plasa producția franco-germană de cărbune și oțel sub
responsabilitatea unei autorități supreme comune, independente, în cadrul unei organizații
deschise participării și altor state europene, a fost acceptată de către Robert Schuman. Astfel,
la 9 mai 195O , ideea lui Monnet este prezentată public, de către Schuman. De atunci, această
prezentare publică este cunoscută sub denumirea de Declarația Schuman. Declarația expune,
într-o manieră nouă pentru relațiile internaționale de la cea etapă, problema construcției
europene bazându-se pe principiul supranaționalismului. Metoda propusă de Jean Monnet, și
anume integrarea, acorda prioritate aspectelor sectoriale și economice, în detrimentul
integrării globale și, respectiv, politice. Prin urmare, s-a renunțat la ideea tradițională a
cooperării economice între state, propunându-se o formă de colaborare nouă a statelor,
numită „integrare”. Noutatea consta în faptul că statele transferau unele competențe proprii,
în domenii bine delimitate, către o nouă entitate, supranațională, creată prin voința lor
suverană.
În drept, o declarație nu are forță juridică. Prin urmare, pentru a produce efecte
juridice „Declarația Schuman”, avea nevoie de o consacrare, prin intermediul unui instrument
juridic, de natură să dea naștere la drepturi și obligații. în acest sens, Franța a convocat, la 20
iunie 1950, la Paris, o Conferință interguvemamentală, la care au participat Germania, țările
Benclux-ului și Italia. întâlnirea s-a desfășurat pornind de la ideea, enunțată de Jean Monnet,
potrivit căreia „noi suntem aici pentru a realiza o operă comună, nu pentru a negocia
avantaje, ci pentru a căuta avantajele noastre în avantajul comun” .
În urma Conferinței, au fost stabilite caracteristicile principalelor instituții avute în
vedere de „Declarația Schuman”: Înalta Autoritate era instituția ce se dorea a fi
independentă, cu atribuții clar definite; a fost constituit un Consiliu de Miniștri, cu atribuții
decizionale; Adunarea parlamentară și Curtea de Justiție au completat arhitectura
instituțională a viitoarelor organizații internaționale (Comunitățile Europene).
La 18 aprilie 1951, a fost semnat, la Paris, Tratatul de instituire a Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului (TCECO), Tratat încheiat pentru o perioadă de 50 de ani .

1
A fost ratificat de cele 6 state semnatare (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și
Luxemburg). La 23 iulie 1952 Tratatul a intrat în vigoare.
Pe fondul unor evoluții negative, din perspectivă militară (referitoare la o metodă
supranațională de apărare, prin înființarea unei Comunități Europene de Apărare), în anul
1955, în cadrul Conferinței europene de la Messina , au fost propuse mai multe măsuri de
depășire a crizei. în același context, în anul 1956, este prezentat, de către politicianul belgian
Paul Henry Spaak, un Raport (care îi poartă numele), ce urmărea două obiective principale, și
anume: înființarea a două organizații internaționale regionale, europene, după modelul
CECO, dar în domenii distincte: unul economic, general, și altul privitor la utilizarea pașnică
a energiei atomice.
Raportul Spaak, în mod similar Declarației Schuman, era de natură doar să orienteze
conduita subiectelor de drept participante, motiv pentru care, și în acest caz, a fost necesară
semnarea a două Tratate, la care au devenit părți aceleași șase state membre ale CECO
(numite „state fondatoare”). în acest fel, cele șase state fondatoare au semnat, de data aceasta
la Roma, la 25 martie 1957, Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (TCEE)
și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (TCEEA). Cele două
Tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, fiind încheiate pentru o perioadă
nedeterminată, de aceea, în timp, acestea nu și-au încetat efectele, ci au fost permanent
modificate.
In acest fel, au apărut cele 3 Comunități Europene: Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO), în anul 1951, iar Comunitatea Economică Europeană
(CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom), în anul 1957.
Pentru ca aceste trei organizații, nou apărute, să poată funcționa, Tratatele de instituire
au prevăzut, pentru fiecare, un sistem instituțional, sistem care, nu urmează sistemul clasic,
tripartit , a lui Montesquieu. În acest sens, alături de puterea legislativă, executivă și de
puterea judecătorească, Comunitățile dispuneau de o instituție cu atribuții de control politic.
Originalitatea sistemului instituțional realizat de Jean Monnet constă în recunoașterea, într-un
act de instituire, a celei de-a patra puteri: cea de control politic. Pentru a exista și pentru a
funcționa, Comunitățile Europene au dobândit un sistem instituțional propriu, după cum
urmează:
- Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului dispunea de: un Consiliu
Special de Miniștri (instituția decizională), o înaltă Autoritate (executivul), o Adunare

2
Comună (instituția cu atribuții de control politic) și de o Curte de Justiție (instituția
jurisdicțională);
- Comunitatea Economică Europeană a dobândit următoarele instituții: Consiliul
(legislativul), Comisia (executivul), Adunarea (controlul politic) și Curtea de Justiție
(instituția jurisdicțională);
- Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, la rândul său, avea următorul
sistem instituțional (identic cu cel al CEE): Consiliul (legislativul), Comisia (executivul),
Adunarea (controlul politic) și Curtea de Justiție (instituția jurisdicțională).
Cu toate că o perioadă au existat, în paralel, trei sisteme instituționale, încă de la
intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut în vedere fuziunea instituțiilor
având aceleași atribuții/competențe, în cadrul celor trei Comunități, în instituții unice care să
ducă la îndeplinire prevederile celor trei Tratate de instituire. Acest lucru s-a finalizat în anul
1965, prin Tratatul de la Bruxelles, intrat în vigoare în anul 1967.
Noul sistem instituțional comunitar se prezenta, după cum urmează:
- Consiliul de Miniștri - instituția decizională;
- Comisia Europeană - executivul;
- Parlamentul European - instituția de control politic;
- Curtea de Justiție a Comunităților Europene - puterea judecătorească.
Spațiul comunitar, de la acea vreme, se caracteriza prin existența unei Piețe interne cu
libertățile sale fundamentale: libertatea de circulație a mărfurilor, libertatea de circulație a
persoanelor, libertatea de prestare a serviciilor și libertatea de circulație a capitalurilor și a
plăților. Alături de aceste libertăți, în cadrul Pieței interne, își găseau aplicarea regulile
concurențiale.
Începând cu anul 1993, adică odată cu intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea
Europeană (TUE), Comunitatea Economică Europeană (devenită Comunitatea Europeană) a
intrat într-o nouă etapă economică și socială. Introducerea monedei unice, Euro, la data de 1
ianuarie 2002, constituie un alt argument al integrării economiilor statelor membre ale UE și
al consolidării Pieței interne.

2. Uniunea Europeană
Până în anul 2000 , Comunitățile Europene erau singurele organizații internaționale de
integrare economică. Spre deosebire de organizațiile de cooperare economică, unde statele
membre colaborează între ele pentru ca economiile lor să prospere, organizațiile de integrare
3
economică presupun punerea în comun a economiilor statelor membre pentru ca statele însele
și cetățenii lor să prospere.
Problema care se pune, în prezent, este aceea de a ști cum se poate păstra ceea ce
Monnet a propus și ceea ce s-a realizat pe parcursul a peste 64 de ani, având în vedere faptul
că ne găsim în momentul în care procesul integrării europene necesită regândirea sa pentru a
merge mai departe. Jean Monnet recunoștea faptul că sistemul de integrare, pe care l-a gândit,
va funcționa până când prioritatea economică, specifică celor trei Comunități, va fi însoțită de
cea politică („la acest moment va trebui inventat din nou un sistem original adecvat
construcției europene”). înainte de a anticipa evoluțiile Europei, trebuie să vedem ce
reprezintă, în prezent, Uniunea Europeană.
Apariția de jure a Uniunii Europene face obiectul Tratatului de la Maastricht. Astfel,
la art. A se prevede faptul că „prin prezentul Tratat, înaltele Părți Contractante instituie între
ele o Uniune Europeană, denumită în continuare Uniune”. Tot textul Tratatului este cel care
oferă și o definiție a ceea ce înseamnă Uniunea Europeană, și anume: „Uniunea are la bază
Comunitățile Europene, precum și politicile și formele de cooperare prevăzute în prezentul
Tratat”, adică politica externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea în domeniul
justiției și afacerilor interne (JAI) .
Până la apariția Uniunii Europene, statele membre ale Comunităților Europene
promovau o coexistență bazată pe „cooperarea politică europeană” (CPE), inițiată în anul
1970 și dezvoltată prin Actul Unic European (1986/1987).
Prin Tratatul privind Uniunea Europeană, șefii de stat și/sau de guvern ai statelor
membre au convenit să realizeze, în mod progresiv, o politică externă și de securitate
comună, axată, în principal, pe următoarele obiective :
- apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței și integrității
Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite;
- consolidarea securității Uniunii sub toate formele sale;
- menținerea păcii și consolidarea securității internaționale conform principiilor Cartei
Națiunilor Unite, precum și principiilor și obiectivelor Actului final de la Helsinki și a
obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele externe;
- promovarea cooperării internaționale;
- dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

4
 Cooperarea polițienească și cea judiciară vizează realizarea unei acțiuni comune în
materia prevenirii și luptei împotriva criminalității , rasismului și xenofobiei și să ofere
tuturor cetățenilor un spațiu de libertate, securitate și justiție .
Evoluții importante au fost înregistrate, la nivelul Uniunii Europene, și după Tratatul
de la Maastricht. Acestea au intervenit prin Tratatele modificatoare, care au fost de natură să
completeze spectrul preocupărilor decidenților, îndeosebi după anul 1993. Este vorba despre:
Tratatul de la Amsterdam (1997/1999); Tratatul de la Nisa (2001/2003) și Tratatul de la
Lisabona (2007/2009).
În prezent, Uniunea Europeană este un subiect special de drept internațional, ce
reunește caracteristici proprii atât statelor, cât și organizațiilor internaționale, fiind
diferită, deopotrivă, și de state și de organizațiile internaționale. Caracterul special îi
este conferit de structura instituțională, de sistemul normativ la care se adaugă încă trei
aspecte importante care se referă la: moneda unică; cetățenie și diplomație.

Personalitatea juridică a Uniunii Europene

Temei juridic :
Art. 47 TUE: Uniunea are personalitate juridică.
Declarația nr. 24 cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene: Conferința
confirmă faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică, însă acest fapt nu o va
autoriza în niciun fel să legifereze sau să acționeze în afara competențelor care îi sunt
conferite de către statele membre prin Tratate.
Personalitatea juridică a Uniunii Europene anterior intrării în vigoare a Tratatului
de la Lisabona
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, personalitatea juridică
aparținea, la nivelul Uniunii Europene, Comunităților Europene și aceasta în condițiile în care
Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană nu a recunoscut, în mod expres,
personalitatea juridică pentru UE.
Tratatele de instituire, de la Paris și Roma, prevedeau, pentru fiecare dintre
Comunitățile pe care le-au creat, personalitatea juridică. Astfel, potrivit art. 6 din Tratatul de
instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului „Comunitatea are personalitate
juridică”. In temeiul acestei personalități juridice, în relațiile internaționale, Comunitatea se
bucura „de capacitatea juridică necesară pentru a-și exercita funcțiile și a-și atinge scopurile”
. Pe plan intern, în fiecare stat membru, Comunitatea avea „capacitatea juridică cel mai larg
5
recunoscută persoanelor juridice naționale”, putând, în special, să dobândească și să dispună
de bunuri mobile și imobile și să stea injustiție. În același sens, erau și art. 210 din Tratatul de
instituire a Comunității Economie Europene și art. 184 din Tratatul de instituire a Comunității
Europene a Energiei Atomice, ambele articole având același conținut, și anume:
„Comunitatea are personalitate juridică”. Ca și în cazul TCECO, și aceste două Tratate
completează prevederea referitoare la personalitatea juridică cu următoarele: „în fiecare
dintre statele membre, Comunitatea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută
persoanelor juridice de legislațiile interne; Comunitatea poate, în special, să dobândească sau
să înstrăineze bunuri mobile și imobile și poate sta injustiție”'6. Prin urmare, inițial, au fost
trei Comunități , diferite între ele, care aveau un buget autonom, un patrimoniu distinct și
instituții proprii.
Absența, din cuprinsul Tratatului privind Uniunea Europeană, a unei norme referitoare
la personalitatea juridică a UE, nu conducea, în mod automat, la excluderea ideii că Uniunea
nu ar fi avut personalitate juridică.
Din dispozițiile TUE rezultă clar că Uniunea nu se substituia Comunităților Europene.
Articolul 1 TUE afirma că „Uniunea este fondată pe Comunitățile Europene completate cu
politicile și formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat”, postulând, astfel,
menținerea Comunităților, ale căror Tratate de instituire au fost modificate prin Tratatul de la
Maastricht. Personalitatea juridică a Comunităților era, în consecință, păstrată.
Articolul 301 TCE, introdus în Tratatul de instituire a Comunității Europene de TUE,
prevedea adoptarea de sancțiuni economice de către Comunitatea Europeană, în aplicarea de
poziții sau de acțiuni comune prevăzute în cadrul politicii externe și de securitate comună.
Articolul 2 TUE includea între obiectivele Uniunii și pe acela „de a-și afirma identitatea pe
scena internațională, în special prin punerea în practică a unei politici externe și de securitate
comună, înțelegând aici definirea unei politici de apărare comună, care ar putea să conducă la
o apărare comună”. Consiliul European urma să adopte orientări generale și strategii comune
care trebuiau puse în aplicare de Uniune, în domeniile în care statele membre aveau interese
comune importante. Acțiunile comune și pozițiile comune adoptate de Consiliu, potrivit
procedurii stabilite de art. 23 TUE, confereau Uniunii Europene calitatea de entitate juridică
în plan internațional. Astfel, art. 18 alin. (2) TUE prevedea: „președinția are responsabilitatea
de a aplica deciziile luate în virtutea prezentului titlu; în acest sens, ea exprimă poziția
Uniunii în organizațiile internaționale și în cadrul conferințelor internaționale”. Această

6
prevedere nu excludea, total, intervenția statelor membre, angajate prin pozițiile și acțiunile
comune .
Evoluții importante în materie au fost înregistrate și prin Tratatul de la Amsterdam
(domeniile PESC și JAI sunt relevante).
Personalitatea juridică a Uniunii Europene după intrarea în vigoare a Tratatului de
la Lisabona
Până la 1 decembrie 2009, defineam Uniunea Europeană ca fiind o entitate sui
generis, având personalitate juridică emergentă, în existența sa sprijinindu-se pe cei trei
piloni, instituiri prin Tratatul de la Maastricht, și anume: Comunitățile Europene (pilonul I),
politica externă și de securitate comună (pilonul al II-lea), justiția și afacerile interne (pilonul
al IlI-lea).
Astfel, de la 1 decembrie 2009, apare un nou subiect de drept internațional, și anume
Uniunea Europeană, dacă ne raportăm la definiția oferită în art. 1 al Convenției din anul 1975
privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale având caracter
universal, și anume: „o asociere de state constituită printr-un tratat, având o constituție
proprie și organe comune și având o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre
care o compun” . Articolul 2 din Convenția cu privire la dreptul tratatelor, din anul 1969
„definește organizația internațională ca fiind o organizație interguvemamentală, scoțând în
evidență calitatea membrilor” ’. În sinteză, din definițiile oferite, rezultă următoarele, cu
aplicare și Uniunii Europene:
- membrii organizației sunt statele;
- organizația se constituie în temeiul acordului de voință al statelor, acord
exprimat prin actul constitutiv (în cazul UE, Tratatul de la Lisabona);
- organizația are o structură instituțională proprie și
- organizația are personalitate juridică internațională proprie, distinctă de cea a
statelor care o compun.
O altă consecință a personalității juridice conferite UE, constă în faptul că numai
Uniunea este abilitată să încheie acorduri internaționale în domeniile sale de
competență. De asemenea, personalitatea juridică permite Uniunii să aibă un buget,
funcționari și sedii; poate semna contracte și primi reprezentanțe diplomatice.
Pe scurt, dobândirea de către Uniune a personalității juridice:
- este rezultatul unei cerințe necesare cu privire la stabilirea clară a statutului
juridic al Uniunii pe plan internațional, în general, și european, în special;
7
- „contribuie la ameliorarea percepției Uniunii și a capacității sale de acțiune,
facilitând activitatea politică și contractuală a Uniunii la nivel bilateral și multilateral
pe scena internațională, precum și la prezența sa în alte organizații internaționale;
- contribuie la vizibilitatea Uniunii și oferă cetățenilor statelor membre o
identitate în raport cu Uniunea;
- constituie un element indispensabil în stabilirea unui sistem de protecție a
drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii și
- contribuie la corectarea disfuncționalităților care rezultau din structura pe
piloni” .
În literatura de specialitate se face distincție între manifestarea personalității juridice
în cadrul ordinii juridice a Uniunii, personalitatea juridică în cadrul ordinilor juridice
naționale și personalitatea juridică internațională.
A. Personalitatea juridică în cadrul ordinii juridice a Uniunii Europene
În cadrul ordinii juridice a Uniunii Europene, Tratatele pe care se întemeiază și
funcționează Uniunea (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene - TFUE) sunt cele care conțin drepturile și obligațiile acesteia. Uniunea
acționează în calitate de „subiect de drept public” , stabilind o serie de relații cu alte subiecte
de drept din ordinea juridică a Uniunii precum statele membre și particularii. Uniunea este
reprezentată de instituțiile sale, fiecare dintre acestea respectând atribuțiile stabilite prin
Tratate .
B. Personalitatea juridică în cadrul ordinilor juridice naționale
Deși este o persoană de drept public, Uniunea trebuie să facă față și cerințelor ce
rezultă din viața sa privată . În acest sens, TFUE prevede, în mod expres, faptul că „în fiecare
dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor
juridice de către legislațiile interne; Uniunea poate, în special, să dobândească sau să
înstrăineze bunuri mobile și imobile și poate sta injustiție.
Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene prevede, în cadrul
considerentului 1, faptul că „Uniunea Europeană (...) beneficiază pe teritoriul statelor
membre de privilegiile și imunitățile necesare pentru îndeplinirea misiunii” sale. În temeiul
prevederilor Protocolului localurile, clădirile și arhivele Uniunii sunt inviolabile, acestea
neputând face obiectul percheziției, rechiziției, confiscării sau exproprierii . Totodată,
patrimoniul și activele Uniunii nu pot face obiectul niciunei măsuri administrative sau
judiciare de constrângere fără autorizație din partea Curții de Justiție .
8
C. Personalitatea juridică internațională
Ca subiect de drept internațional, Uniunea Europeană are posibilitatea de a fi prezent.
În toate mecanismele pe care le presupune acest statut, din punct de vedere juridic,
valorificând, cu precădere, posibilitatea de a participa la încheierea acordurilor internaționale.
în acest sens, amintim art. 3 TFUE, potrivit căruia „competența Uniunii este exclusivă în ceea
ce privește încheierea unui acord internațional în cazul în care această încheiere este
prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să își
exercite competența internă, ori în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor
comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora”. Au fost incluse și alte
obiective cum ar fi: competitivitatea și convergența politicilor econommice, egalitatea între
femei și bărbați și dezvoltarea mediului înconjurător. Pentru realizarea acestor obiective,
Tratatul a prevăzut o serie de acțiuni specifice, dintre care le amintim pe cele ce urmează:
- eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la
intrarea și ieșirea mărfurilor, precum și a oricăror alte măsuri cu efect echivalent;
- stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune în raport cu
statele terțe;
- eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulații a
persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor;
- adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
- adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
- instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenței pe piața comună;
aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor
membre și împiedicarea dezechilibrelor în balanțele de plăți ale acestora;
- apropierea legislațiilor interne în măsura necesară funcționării pieței comune;
- crearea unui Fond Social European pentru a îmbunătăți posibilitățile de angajare a
lucrătorilor și pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai;
- instituirea unei Bănci Europene de Investiții, destinată facilitării extinderii economice
a Comunității prin crearea de resurse noi și asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări în
vederea creșterii schimburilor comerciale și continuării în comun a efortului de dezvoltare
economică și socială.
După modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona, art. 2 TCE este abrogat și
înlocuit cu art. 3 TUE.

9
 Odată cu instituirea Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht prevede pentru
aceasta și următoarele obiective:
- promovarea progresului economic și social în vederea asigurării unui nivel de
dezvoltare echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin
consolidarea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și
monetare și a unei monede unice;
- afirmarea identității sale pe scena internațională, în special prin punerea în aplicare a
unei politici externe și de securitate comună, cuprinzând aici și definirea progresivă a unei
politici de apărare comună care să poată conduce la o apărare comună;

- consolidarea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin

instituirea unei cetățenii a Uniunii și
- menținerea și dezvoltarea Uniunii ca spațiu de libertate, securitate și justiție în cadrul
căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, prin adoptarea unor măsuri uniforme în
domeniul controlului la frontierele externe, azilului, imigrării, precum și în domeniul
prevenirii criminalității și al luptei împotriva acestui fenomen.

Obiectivele Uniunii Europene după intrarea in vigoare a Tratatului de la

Lisabona

Prin înființarea Uniunii Europene, Înaltele Părți Contractante - statele, atribuie

acesteia o serie de competențe pentru realizarea obiectivelor lor comune .
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona „marchează o nouă etapă în procesul de
creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau
cu respectarea deplină a principiului transparenței și cât mai aproape cu putință de cetățeni” .
Obiectivele Uniunii sunt enumerate în art. 3 TUE. Astfel, Uniunea urmărește: să
promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale. Totodată, Uniunea oferă
cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul
căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind
controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității
și combaterea acestui fenomen.
Instituirea unei piețe interne rămâne unul dintre obiectivele Uniunii, alături de crearea
unei uniunii economice și monetare a cărei monedă este euro.
10
Alte obiective ale Uniunii sunt:
- combaterea excluziunii sociale și a discriminărilor;
- promovarea justiției și a protecției sociale;
- promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, precum și solidaritatea între
statele membre;
- respectarea bogăției diversității culturale și lingvistice și
- protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.
Alături de toate aceste obiective, „în relațiile sale cu restul comunității internaționale,
Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor
săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și
respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și protecția
drepturilor omului și, în special, a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și
dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației
Națiunilor Unite”.

Competențele Uniunii Europene

Temei juridic:
Articolul 4 alin. (1) TUE: în conformitate cu articolul 5, orice competență care nu este
atribuită Uniunii prin Tratate aparține statelor membre.
Articolul 5 TUE (ex-articolul 5 TCE): (1) Delimitarea competențelor Uniunii este
guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competențe este reglementată de
principiile subsidiarității și proporționalității (2) în temeiul principiului atribuirii, Uniunea
acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin
Tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste Tratate. Orice competență care nu
este atribuită Uniunii prin Tratate aparține statelor membre. (3) în temeiul principiului
subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine
numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod
satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită
dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.
Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură
respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul
protocol. (4) în temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii. În conținut și
11
formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatelor.Instituțiile
Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarității și proporționalității.
Articolul 40 TUE (ex-articolul 47 TUE): Punerea în aplicare a politicii externe și de
securitate comune nu aduce atingere aplicării procedurilor și domeniului de aplicare
corespunzător al atribuțiilor instituțiilor prevăzute în Tratate în vederea exercitării
competențelor Uniunii prevăzute la articolele 3-6 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene. De asemenea, punerea în aplicare a politicilor prevăzute la articolele respective nu
aduce atingere aplicării procedurilor și domeniului de aplicare corespunzător al atribuțiilor
instituțiilor prevăzute în Tratate în vederea exercitării competențelor Uniunii în temeiul
prezentului capitol.
Articolul 2 TFUE: (1) în cazul în care Tratatele atribuie Uniunii competență exclusivă
într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță juridică
obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de
Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.(…) (5) în cazul în care Tratatele
atribuie Uniunii o competență partajată cu statele membre într-un domeniu determinat,
Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în
acest domeniu. Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a
exercitat competența. Statele membre își exercită din nou competența în măsura în care
Uniunea a hotărât să înceteze să și-o mai exercite. (6) Statele membre își coordonează
politicile economice și de ocupare a forței de muncă în conformitate cu condițiile prevăzute
în prezentul Tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competență. (7) Uniunea
este competentă, în conformitate cu dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să
definească și să pună în aplicare o politică externă și de securitate comună, inclusiv să
definească treptat o politică de apărare comună. (8) în anumite domenii și în condițiile
prevăzute în Tratate, Uniunea este competentă să întreprindă acțiuni de sprijinire, coordonare
sau completare a acțiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competența lor în
aceste domenii. Actele Uniunii, obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza
dispozițiilor Tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu
putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre. (9) întinderea și
condițiile exercitării competențelor Uniunii sunt stabilite prin dispozițiile Tratatelor
referitoare la fiecare domeniu.
Articolul 3 TFUE: (1) Competența Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:
12
(a) uniunea vamală;
(b) stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;
(c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;
(e) politica comercială comună.
(2) De asemenea, competența Uniunii este exclusivă în ceea ce privește încheierea unui
acord internațional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al
Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă, sau în
măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica
domeniul de aplicare a acestora.

Articolul 4 TFUE: (1) Competența Uniunii este partajată cu statele membre în cazul c
în care Tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la domeniile menționate la
articolele 3 și 6.
(3) Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele
domenii principale:
(a) piața internă:
(b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul Tratat;
(c) coeziunea economică, socială și teritorială;
(d) agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării;
(e) mediul;
(f) protecția consumatorului:
(g) transporturile;
(h) rețelele transeuropene;
(i) energia;
(j) spațiul de libertate, securitate și justiție;
(k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele
definite în prezentul Tratat.
(4) în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului, Uniunea dispune de 5
competență pentru a desfășura acțiuni și, în special, pentru definirea și punerea în aplicare a
programelor, fără ca exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect împiedicarea
statelor membre de a-și exercita propria competență.
(5) In domeniile cooperării pentru dezvoltare și ajutorului umanitar, Uniunea dispune
13
de competență pentru a întreprinde acțiuni și pentru a duce o politică comună, fără ca
exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea
de a-și exercita propria competență.
Articolul 6 TFUE: Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de ț
coordonare sau completare a acțiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste
acțiuni au următoarele domenii:
(a) protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
(b) industria;
(c) cultura;
(d) turismul;
(e) educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
(f) protecția civilă;
(g) cooperarea administrativă.
Articolul 352 TFUE (ex-articolul 308 TCE):(1) în cazul în care o acțiune a Uniunii se
dovedește necesară în cadrul politicilor definite în Tratate, pentru a atinge unul dintre
obiectivele menționate în Tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuțiile necesare în acest
sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei și după aprobarea
Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare. în cazul în care dispozițiile
respective sunt adoptate de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială,
acesta hotărăște în unanimitate, la propunerea Comisiei și după aprobarea Parlamentului
European.
(2) Comisia, în cadrul procedurii de control al principiului subsidiarității menționate la
articolul 5 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, atrage atenția parlamentelor
naționale asupra propunerilor întemeiate pe prezentul articol.
(3) Măsurile întemeiate pe prezentul articol nu pot implica armonizarea actelor cu putere
de lege și a normelor administrative ale statelor membre în cazul în care Tratatele exclud o
astfel de armonizare.
(4) Prezentul articol nu poate fi folosit pentru atingerea obiectivelor din domeniul politicii
externe și de securitate comună și orice act adoptat în conformitate cu prezentul articol
trebuie să respecte limitele prevăzute la articolul 40 al doilea paragraf din Tratatul privind
Uniunea Europeană.
Declarația nr. 18 cu privire la delimitarea competențelor: Conferința subliniază că. în
conformitate cu sistemul partajării competențelor între Uniune și statele membre, astfel cum
14
este prevăzut în Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene, orice competență care nu a fost atribuită Uniunii prin Tratate aparține statelor
membre.
Din analiza dispozițiilor mai sus expuse, rezulta ca în situația în care Tratatele atribuie
Uniunii competențe partajate cu statele membre într-un anumit domeniu, statele membre își
exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența sau a hotărât să
înceteze să și-o mai exercite. Această ultimă situație poate să apară atunci când instituțiile UE
competente hotărăsc să abroge un act legislativ, în special pentru a garanta mai buna
respectare în mod constant a principiilor subsidiarității și proporționalității. Consiliul poate
solicita Comisiei, la inițiativa unuia sau a mai multora dintre membrii săi (reprezentanți ai
statelor membre) și în conformitate cu articolul 247 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene, să înainteze propuneri de abrogare a unui act legislativ. Conferința salută
declarația Comisiei, potrivit căreia aceasta va acorda o atenție deosebită respectivelor
solicitări.
În același sens, reprezentanții guvernelor statelor membre, întruniți în cadrul
Conferinței interguvernamentale, conform procedurii ordinare de revizuire prevăzute la
articolul 48 alineatele (2)-(5) din Tratatul privind Uniunea Europeană, pot decide să modifice
Tratatele pe care se întemeiază Uniunea, inclusiv în vederea extinderii sau reducerii
competențelor atribuite Uniunii în Tratatele menționate anterior.
Declarația nr. 41 cu privire la articolul 352 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene: Conferința declară că trimiterea la obiectivele Uniunii prevăzută la articolul 352
alineatul (l) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene are în vedere obiectivele
stabilite la articolul 3 alineatele (2) și (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană și
obiectivele stabilite la articolul 3 alineatul (5)69 din Tratatul menționat, referitoare la
acțiunea externă, în temeiul părții a cincea din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene. în consecință, se exclude posibilitatea ca o acțiune întemeiată pe articolul 35 2 70
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene să urmărească exclusiv obiectivele
stabilite la articolul 3 alineatul (l) din Tratatul privind Uniunea Europeană. în acest context.
Conferința subliniază că. în conformitate cu articolul 31 alineatul (I)72 din Tratatul privind
Uniunea Europeană, nu pot fi adoptate acte legislative în domeniul politicii externe și de
securitate comună.

15
 Astfel, potrivit art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană, „delimitarea
competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor
competențe este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității” .
În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor
care i-au fost atribuite de statele membre prin Tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite
prin aceste Tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin Tratate aparține
statelor membre.
Potrivit principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt în competența sa
exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate
nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate
mai bine la nivelul Uniunii.
În completarea acestor prevederi le găsim și pe cele înscrise în art. 4 alin. (1) TUE, și
anume: „orice competență care nu este atribuită Uniunii prin Tratate aparține statelor
membre”.
Alături de aceste două principii, în temeiul cărora sunt repartizate competențele între
Uniunea Europeană și statele membre, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
consacră 5 articole categoriilor și domeniilor de competență ale Uniunii, prin elaborarea unei
veritabile liste de competențe.
Încă din primul articol al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, se
precizează, fără echivoc, faptul că „prezentul Tratat organizează funcționarea Uniunii și
stabilește domeniile, limitele și condițiile exercitării competențelor sale”.
Potrivit art. 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, „competența
Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:
(a) uniunea vamală;
(b) stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;
(c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro
(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul
și
(e) politica comercială comună”.
Tot exclusivă este și competența privind „încheierea unui acord internațional în cazul
în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară
pentru a permite Uniunii să-și exercite competența internă, sau în măsura în care aceasta ar
16
putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a
acestora”. In toate aceste cazuri, „numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță
juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt
abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii” .
Prin urmare, în domeniile în care Tratatele atribuie o competență exclusivă, Uniunea
este singura care are dreptul de a interveni, „ceea ce interzice orice acțiune legislativă a
statelor membre, numai dacă, potrivit Curții de Justiție , acestea beneficiază de o abilitare
specială din partea” Uniunii. în această situație, statele membre nu au nimic altceva de făcut
decât de a pune în aplicare legislația Uniunii, competența lor în respectivele domenii fiind
una „reziduală” .
Tratatul stabilește, totodată, care sunt domeniile în care competența Uniunii este
partajată cu statele membre, și anume:
„(a) piața internă;
(f) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul Tratat;
(g) coeziunea economică, socială și teritorială;
(h) agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării;
(i) mediul;
(j) protecția consumatorului;
(k) transporturile;
(l) rețelele transeuropene;
(m) energia;
(n) spațiul de libertate, securitate și justiție și
(o) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele
definite în prezentul Tratat” .
Acestor prevederi li se adaugă și următoarele: „în domeniile cercetării, dezvoltării
tehnologice și spațiului, Uniunea dispune de competență pentru a desfășura acțiuni și, în
special, pentru definirea și punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei
competențe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-și exercita propria
competență. în domeniile cooperării pentru dezvoltare și ajutorului umanitar, Uniunea
dispune de competență pentru a întreprinde acțiuni și pentru a duce o politică comună, fără ca
exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea
de a-și exercita propria competență”.

17
 De asemenea, „Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din
punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre își exercită competența în măsura
în care Uniunea nu și-a exercitat-o. Statele membre își exercită din nou competența în măsura
în care Uniunea a hotărât să înceteze să și-o mai exercite” .
Altfel spus, în cadrul competențelor partajate, intervenția Uniunii este posibilă atunci
când este necesară adoptarea unor măsuri de armonizare a legislațiilor statelor membre, state
care rămân, în continuare, competente atâta timp cât Uniunea nu intervine. Exercitarea
competențelor de către statele membre este „condiționată de gradul de intervenție al Uniunii”
, care poate să-și exercite competența până la înlăturarea totală a capacității de intervenție a
statelor membre. Cu toate acestea, intervenția Uniunii este, totuși, limitată, în temeiul
Protocolului nr. 25 privind exercitarea competențelor partajate. Acesta, la articolul unic,
conține o dispoziție potrivit căreia „în cazul în care Uniunea desfășoară o acțiune într-un
anumit domeniu, domeniul de aplicare al exercitării competențelor sale include doar acele
elemente care sunt reglementate de respectivul act al Uniunii și, prin urmare, nu include
întregul domeniu”. în orice caz, este evident faptul că statele nu pot adopta norme juridice
interne care să conțină prevederi contrare dreptului Uniunii. În temeiul „principiului
reversibilității” , principiu prevăzut în Declarația nr. 18 cu privire la delimitarea
competențelor, „Uniunea poate decide să restituie competențele statelor, prin abrogarea totală
sau parțială a legislației Uniunii într-un anumit sector” .
Declarația nr. 18 vine în completarea a tot ceea ce am prezentat anterior, în sensul că,
„în conformitate cu sistemul partajării competențelor între Uniune și statele membre, astfel
cum este prevăzut în Tratatul privind Uniunea Europeană și în Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene, orice competență care nu a fost atribuită Uniunii prin Tratate aparține
statelor membre. în situația în care Tratatele atribuie Uniunii competențe partajate cu statele
membre într-un anumit domeniu, statele membre își exercită competența în măsura în care
Uniunea nu și-a exercitat-o sau a hotărât să înceteze să și-o mai exercite. Această ultimă
situație poate să apară atunci când instituțiile UE competente hotărăsc să abroge un act
legislativ, în special pentru a garanta mai buna respectare, în mod constant, a principiilor
subsidiarității și proporționalității. Consiliul poate solicita Comisiei, la inițiativa unuia sau a
mai multora dintre membrii săi (reprezentanți ai statelor membre) și în conformitate cu art.
241 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, să înainteze propuneri de abrogare a
unui act legislativ”.

18
 Competențele partajate sunt privite, în literatura de specialitate , ca fiind cele ce
formează așa-numita „zonă gri” a repartizării acestora între Uniune și statele membre. în lipsa
unei enumerări care să cuprindă toate domeniile ce intră în sfera competențelor partajate,
acestea pot fi definite ca fiind toate acele competențe care nu intră în sfera competențelor
exclusive și nici în sfera competențelor complementare. Enumerarea conținută în art. 5 TFUE
nu este una exhaustivă, articolul limitându-se numai la a menționa principalele domenii . In
completarea acestui articol vine și art. 352 TFUE, articol ce conține așa-numita „clauză de
flexibilitate” denumită astfel deoarece, prin raportare la acest articol, este permisă extinderea
competențelor partajate și la alte domenii pentru care Tratatele nu prevăd nicio bază juridică.
Astfel, potrivit articolului invocat, „în cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește necesară
în cadrul politicilor definite în Tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menționate în
Tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuțiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în
unanimitate la propunerea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, adoptă
măsurile corespunzătoare. La data la care dispozițiile respective sunt adoptate de Consiliu în
conformitate cu o procedură legislativă specială, acesta hotărăște în unanimitate, la
propunerea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European” . Comisia, în cadrul
procedurii de control al principiului subsidiarității, atrage atenția parlamentelor naționale
asupra propunerilor întemeiate pe prezentul articol. Măsurile care au drept temei art. 352
TFUE „nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale
statelor membre în cazul în care Tratatele exclud o astfel de armonizare” . Beneficiul
prevederilor acestui articol nu poate fi folosit „pentru atingerea obiectivelor din domeniul
politicii externe și de securitate comună”, iar „orice act adoptat în conformitate cu prezentul
articol trebuie să respecte limitele” prevăzute de Tratat. Limitele despre care face vorbire
textul precizat, se află în art. 40 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Astfel, „punerea în
aplicare a politicii externe și de securitate comună nu aduce atingere aplicării procedurilor și
domeniului de aplicare corespunzător al atribuțiilor instituțiilor prevăzute în Tratate în
vederea exercitării competențelor Uniunii prevăzute la art. 3-6 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene.
In acord cu art. 6 TFUE, domeniile în care Uniunea este competentă să desfășoare
acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre, sunt:
„(a) protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
(b) industria;
(c) cultura;
19
(d) turismul;
(e) educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
(f) protecția civilă și
(g) cooperarea administrativă”.
Actele Uniunii, obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispozițiilor
Tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege
și a normelor administrative ale statelor membre. întinderea și condițiile exercitării
competențelor Uniunii sunt stabilite prin dispozițiile Tratatelor referitoare la fiecare
domeniu”.
Personalitatea juridică și competențele UE sunt strâns legate de conceptul de
supranaționalitate. De ce? Pentru că, la rându-i, „supranaționalitatea Uniunii Europene
este strâns legată de punerea în comun a suveranității și se concretizează în înființarea
unor instituții comune...” .
Fără a intra în detalii, trebuie, totuși, precizat faptul că, spre deosebire de prevederile
Tratatelor comunitare, repartizarea competențelor, anterior intrării în vigoare a Tratatului de
la Lisabona, între Uniune și statele membre a cunoscut unele modificări, și anume:
- până la data de 1 decembrie 2009, competențele erau sistematizate, astfel: competențe
exclusiv comunitare (politica agricolă, politica comercială, politica transporturilor și
pescuitul); competențe partajate (de ex.: mediul, energia, politica socială ș.a.) și competențe
exclusiv naționale (justiție și afaceri interne, politica externă și de securitate comună, ca
piloni de cooperare ai UE).
- în prezent, așa cum se poate observa, competențele sunt altfel ierarhizate, și anume:
competențe exclusiv ale Uniunii; competențe partajate și acțiuni de sprijinire, de coordonare
sau completare a acțiunii statelor membre.
Tot ca noutate, o serie de domenii repartizate, până la Tratatul de la Lisabona,
exclusiv Comunităților, azi se află în cadrul competențelor partajate.
În plus, reține atenția faptul că „statele membre își coordonează politicile economice
și de ocupare a forței de muncă în conformitate cu condițiile prevăzute în prezentul Tratat,
pentru definirea cărora Uniunea dispune de competență” . Totodată, „Uniunea este
competentă, în conformitate cu dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să
definească și să pună în aplicare o politică externă și de securitate comună, inclusiv să
definească treptat o politică de apărare comună”.

20
 Analizând dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană, așa cum a fost modificat
prin Tratatul de la Lisabona, observăm faptul că, deși sunt precizate competențele Uniunii,
acestea pot fi, totuși, restrânse, sau, dimpotrivă, extinse. Ca argumente, le invocăm pe
următoarele: - art. 6 alin. (1) par. 2 TUE: „dispozițiile cuprinse în Cartă” nu extind în niciun
fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în Tratate”; de asemenea, alin. (2) dispune
că „Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în Tratate, nu sunt modificate
de această aderare”; - art. 48 alin. (2) TUE, potrivit căruia „Guvernul oricărui stat membru,
Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a
Tratatelor. Aceste proiecte pot viza, printre altele, fie extinderea, fie reducerea competențelor
atribuite Uniunii în cadrul Tratatelor. Aceste proiecte se transmit Consiliului European de
către Consiliu și se notifică parlamentelor naționale”. În același sens, facem trimitere și la
conținutul alin. (6) paragraful al treilea: „decizia prevăzută la al doilea paragraf nu poate
extinde competențele atribuite Uniunii prin Tratate”.

21
 Noţiunea de principii ale dreptului instituţional european

Principiile dreptului instituţional european au o valoare specială datorită caracterului de

unicitate a Uniunii Europene ca personalitate juridică şi caracterului de originalitate a ordinii
juridicii europene. Principiile dreptului instituţional european cuprind ansamblul de reguli
generale care sintetizează experienţa procesului de integrare europeană. Principiile dreptului
instituţional european reprezintă prescripţiile generatoare care configurează dreptul instituţional al
Uniunii Europene şi aplicarea acestuia în cadrul ordinii juridice europene.
Principiile dreptului instituţional european asigură unitatea, omogenitatea, coerenţa şi
asociaţionismul diverselor relaţii sociale din cadrul Uniunii Europene. Principiile dreptului
instituţional european s-au dezvoltat în rezultatul experienţei de integrare europeană. Utilitatea
principiilor dreptului instituţional european rezidă în trasarea liniilor directoare pentru sistemul
instituţiilor Uniunii Europene. Principiile dreptului instituţional european pot fi extrase din
dispoziţiile actelor constitutive, pot fi deduse prin interpretare sau pot fi desprinse din sistemul de
valori comune.

Clasificarea principiilor dreptului instituţional european

In ceea ce priveşte clasificarea principiilor dreptului instituţional european, demersul

taxonomic se bazează pe raporturile dintre instituţiile Uniunii Europene, pe de o parte, şi pe
raporturile dintre aceste instituţii şi statele membre ale Uniunii Europene.
În acest sens, preocuparea primordială a dreptului instituţional european se referă la
principiile structurale care stau la baza organizării şi funcţionării activităţii sistemului instituţional
al Uniunii Europene.
Principiile rezultate din natura raporturilor ordinii instituţionale europene sunt:
principiul reprezentării intereselor; principiul atribuirii de competenţe; principiul echilibrului
instituţional; principiul autonomiei instituţiilor; principiul cooperării loiale între instituţii;
principiul subsidiarităţii; principiul proporţionalităţii.
Principiile de organizare şi funcţionare a instituţiilor europene sunt indicate, în principal,
în art. 4 şi art. 5 ale Tratatului privind Uniunea Europeană, fiind suplimentate de jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Principiul reprezentării intereselor

La baza instituirii comunităţilor europene, părinţii fondatori au ales principiul
reprezentării intereselor drept regulă în exercitarea competenţelor acordate. De-a lungul anilor, în
procesul de integrare europeană, principiul reprezentării intereselor s-a dezvoltat cu pregnanţă.
Fiecare instituţie europeană este reprezentanta unui interes specific în apărarea căruia acţionează
în conformitate cu dispoziţiile tratatelor. De exemplu, Consiliul Uniunii Europene reprezintă
interesul statelor membre, Comisia Europeană reprezintă interesul comun, Parlamentul European
reprezintă interesul cetăţenilor sau al popoarelor statelor membre, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene asigură respectarea ordinii de drept.

Principiul atribuirii de competenţe

Principiul atribuirii de competenţe precizează că instituţiile europene acţionează numai
în condiţiile statuate de tratatele constitutive şi modificatoare.

1
 Limitele delimitării puterilor instituţiilor Uniunii Europene sunt guvernate de principiul
atribuirii de competenţe. Exercitarea acestor competenţe este reglementată, în mod special, de
principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. în temeiul principiului atribuirii de competenţe,
Uniunea Europeană - implicit instituţiile europene -acţionează numai în limitele competenţelor
care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite. Orice
competenţă care nu este atribuită prin tratate Uniunii Europene, i.e. instituţiilor europene, aparţine
statelor membre.
Principiul atribuirii de competenţe presupune că fiecare instituţie europeană trebuie să-
şi exercite atribuţiile funcţionale în strictă conformitate cu dispoziţiile tratatelor. Instituţiile
europene dispun doar de competenţele consacrate prin tratate. Actele instituţiilor europene se
adoptă pe baza articolelor din tratate care constituie fundamentarea lor legală. Acest lucru se referă
la natura actelor, la conţinutul lor şi la procedura de aplicare a acestora.

Principiul echilibrului instituţional

Principiul echilibrului instituţional a fost evidenţiat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, fiind formulat pentru prima dată în 1959 sub denumirea de echilibru de puteri
cu precizările ulterioare ale instanţei europene. Astfel, principiul echilibrului instituţional este un
principiu nescris, dedus din tratate prin interpretare de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Principiul echilibrului instituţional guvernează raporturile juridice dintre instituţiile
europene. Principiul are valoare de separare a puterilor instituţiilor europene, dar şi de colaborare
între acestea în exercitarea competenţelor atribuite. Instituţiile europene nu pot renunţa la
exercitarea competenţelor încredințate, nu le pot transfera către alte instituţii sau organisme
europene, nu le pot delega către alte instituţii sau organisme europene, dar nici nu pot accepta
competenţe aparţinând altor instituţii europene. Derogări de la principiu nu se admit.
Nerespectarea acestor reguli fac obiectul sancţiunilor. Ideea de echilibru este înţeleasă în sensul că
trebuie respectate puterile conferite în baza tratatelor.
Conform principiului echilibrului, fiecare instituţie europeană îşi exercită propriile
competenţe cu respectarea competenţelor limitate şi exclusive ale celorlalte instituţii. Fiecare
instituţie europeană este obligată să respecte puterile altor instituţii fără să le aducă atingere
independenţei acestora. Nici o instituţie europeană nu poate fi privată de puterile atribuite în
temeiul tratatelor.
Potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, încălcarea principiului echilibrului
instituţional poate conduce la anularea unui act juridic, dar nu poate fi invocat drept motiv de
răspundere în cazul survenirii unui prejudiciu faţă de un terţ, întrucât principiul dispune de
validitate doar în raporturile dintre instituţiile europene. Regula nu guvernează relaţiile dintre
instituţiile europene şi terţi, persoane fizice ori juridice, ci în exclusivitate raporturile din interiorul
sistemului instituţional.
Natura juridică a principiului echilibrului instituţional a fost precizată prin jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, principiul fiind creat în baza dispoziţiilor tratatelor.
Principiul echilibrului instituţional produce efecte juridice prin el însuşi, exceptând obligativitatea
de trimitere la o normă în formă scrisă. în ierarhia normelor juridice europene, principiul
echilibrului instituţional este asimilat dreptului originar, având o valoare egală.
Instituţiile europene nu pot să aducă modificări echilibrului instituţional. Doar statele
membre ale Uniunii Europene sunt în drept să modifice echilibrul instituţional şi natura juridică a
acestuia, fiindcă numai statele membre pot revizui tratatele constitutive din care decurge principiul

2
echilibrului. Instituţiile europene sunt în drept să-şi amelioreze efectiv relaţiile de cooperare,
uzitând de instrumentele juridice proprii exercitării competenţelor atribuite.

Principiul autonomiei instituţiilor

În temeiul principiului autonomiei, instituţiile europene au dreptul să se organizeze liber
în limitele prevederilor legale stabilite în acest scop.
Potrivit acestui principiu, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a nu lua
măsuri care ar putea afecta funcţionarea instituţiilor europene. în plus, principiul autonomiei nu
trebuie să aducă atingere principiului atribuirii de competenţe sau principiului echilibrului
instituţional.
Instituţiile europene pot dispune de următoarele libertăţi:
- adoptarea regulamentelor interne;
- organizarea funcţionării interne proprii;
- desemnarea funcţionarilor europeni;
- stabilirea sediului instituţional.
Libertăţile instituţionale sunt subordonate obiectivelor de realizare privind sarcinile care
le-au fost conferite în temeiul tratatelor.

Principiul cooperării loiale între instituţii

In cadrul dialogului dintre instituţii se impune obligaţia reciprocă de cooperare loială în
vederea realizării obiectivelor Uniunii Europene.
In temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea Europeană şi statele membre se
respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre
adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg
din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii Europene. Statele membre facilitează
îndeplinirea de către Uniunea Europeană a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea
pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii Europene.
Pornind de la obligaţiile statelor membre, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene a extins principiul cooperării loiale şi la raporturile dintre instituţiile europene.
Principiul cooperării loiale impune instituţiilor europene să-şi respecte în mod reciproc
competenţele şi să-şi stabilească procedurile adecvate asigurării bunei desfăşurări a procesului
decizional.
Obligaţia de cooperare loială legitimează orice practică ce tinde să se grefeze pe tratate
pentru a le completa şi a le permite funcţionarea eficientă în baza procedurilor pe care le instituie.

Principiul subsidiarităţii
Pentru procesul de integrare europeană principiul subsidiarităţii are un rol important în
materie de repartiţie şi delimitare a competenţelor atribuite instituţiilor europene.
De la început nu a existat un punct de vedere unanim acceptat în ceea ce priveşte
definirea conceptului de subsidiaritate, recunoscându-se expres că este „o înţelegere că nu există
un acord” şi că „oameni diferiţi înţeleg lucruri diferite” în funcţie de viziunea acestora faţă de
materia dată.
Conceptul de subsidiaritate a fost introdus în dreptul Uniunii Europene în anii 1970,
fiind inclus în Raportul Comisiei Europene din 26 iunie 1975 prin care se preciza că Uniunea
Europeană nu trebuie să conducă la realizarea unui super-stat centralizat. în consecinţă şi în
conformitate cu principiul subsidiarităţii, nu vor fi atribuite Uniunii Europene decât sarcinile pe

3
care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace. Conform principiului subsidiarităţii,
Uniunii Europene îi vor fi atribuite doar sarcinile pe care statele membre nu le pot îndeplini în mod
eficient.
Conţinutul principiului subsidiarităţii prescrie că instituţiile europene (şi, în general,
Uniunea Europeană) acţionează doar în cazul în care obiectivele ce urmează a fi îndeplinite pot fi
realizate mai bine la nivel unional decât la nivelul statelor membre. în rezultat, trebuie făcut de
comun acord ceea ce nu este şi / sau nu poate fi făcut de către fiecare stat membru în parte.
Principiul subsidiarităţii se aplică competenţelor partajate şi nicidecum competenţelor exclusive
sau rămase în competenţa statelor membre.
Principiul subsidiarităţii s-a impus pe măsura aprofundării procesului de integrare
europeană, iniţial implicit, ulterior explicit.
Prevederile art. 5 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
se referă indirect la conceptul de subsidiaritate prin care comunitatea nu exercită o acţiune directă
asupra producţiei şi pieţei decât dacă circumstanţele o cer.
Prevederile art. 235 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Economice Europene
exprimă conţinutul principiului subsidiarităţii, dar oricum în mod implicit, atunci când măsuri
necesare se impun în vederea realizării obiectivelor comune.
Referinţe explicite, directe, la principiul subsidiarităţii au fost formulate pentru prima dată
în Proiectul Spinelli din 1983 privind repartizarea echilibrată şi justă a competenţelor. Textul
prevedea conferirea instituţiilor comunitare doar a acelor competenţe care sunt necesare pentru a
duce la bun sfârşit sarcinile pe care le vor putea realiza de o manieră mai eficientă decât ar putea
s-o facă statele în mod izolat.
Actul Unic European a instituţionalizat regula subsidiarităţii chiar dacă nu a denumit-o ca
atare. Pentru prima dată principiul subsidiarităţii a fost formulat explicit şi definit în textul art. 3B
al Tratatului de la Maastricht. Astfel, Comunitatea Europeană acţionează în limitele competenţelor
care îi sunt conferite şi ale obiectivelor care îi sunt atribuite în temeiul tratatului. In domeniile care
nu sunt de competenţa sa exclusivă, Comunitatea Europeană nu intervine, în conformitate cu
principiul subsidiarităţii, decât în cazul şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot
fi realizate într-un mod satisfăcător de statele membre, însă pot fi realizate mai bine la nivel
comunitar datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii preconizate. Acţiunea Comunităţii
Europene nu poate depăşi ceea ce este necesar atingerii obiectivelor tratatului.
Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană a păstrat şi a fortificat
dispoziţiile ex-art. 3B în noul art. 5. în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu
sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea Europeană intervine numai dacă şi în măsura în care
obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la
nivel central, nici la nivel regional sau local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii
preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii Europene. Instituţiile Uniunii Europene
aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului
subsidiarităţii în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.
Principiul subsidiarităţii stabileşte nivelul de acţiune al instituţiilor europene în raport cu
acţiunile statelor membre.

Principiul proporţionalităţii
Principiul proporţionalităţii reprezintă principiul călăuzitor în activitatea instituţiilor
europene, fiind inspirat din dreptul constituţional german, la fel ca şi principiul subsidiarităţii.

4
 Potrivit principiului proporţionalităţii, obligaţiile impuse destinatarilor reglementărilor
europene sunt limitate la măsurile strict necesare în vederea realizării obiectivelor urmărite.
Obligaţiile impuse nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu scopul urmărit.
Principiul se referă la intensitatea acţiunii în raport cu necesitatea obiectivului ce
urmează a fi realizat, vizează dimensiunea cantitativă a acţiunii la ceea ce este strict necesar de
întreprins.
In temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunile Uniunii Europene, în conţinut şi
formă, nu depăşesc ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile Uniunii
Europene aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Conform principiului proporţionalităţii, atunci când măsurile de constrângere nu pot fi
evitate, reglementările adoptate în acest sens trebuie să nu fie excesive. 0 descriere precisă a
principiului proporţionalităţii a fost făcută pe cale de interpretare de Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene. Statuarea principiului proporţionalităţii s-a făcut iniţial pe cale jurisprudenţială, urmată
de dreptul originar al Uniunii Europene.

APLICABILITATEA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE IN DREPTUL

INTERN AL STATELOR MEMBRE

Dreptul Uniunii Europene se aplică în ordinea juridica interna aşa cum a fost adoptat, fără
sa fie necesară asimilarea sau transformarea lui în drept intern.
Dreptul UE fie originar, fie derivat, este imediat aplicabil în ordinea juridică internă a
statelor membre sau, potrivit Curţii de justiţie de la Luxemburg el face parte integrantă din ordinea
juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre .
Acest principiu are următoarele implicaţii, si anume :
-dreptul Uniunii Europene este integrat în mod firesc in ordinea juridică internă a statelor, fara
sa fie necesară vreo formulă specială de introducere;
-normele juridice ale Uniunii Europene îşi ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept al
UE;
-judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul UE

Aplicabilitatea directă

O altă particularitate a dreptului Uniunii Europene o constituie faptul că acesta nu numai

că se integrează automat în ordinea juridică a statelor membre, dar el are şi capacitatea generală
de a completa, în mod direct, patrimoniul juridic al persoanelor particulare cu noi drepturi şi/sau
obligaţii, atât în raporturile cu alte persoane, cât şi în raporturile lor cu statul căruia îi aparţin.
Aplicabilitatea directa sau efectul direct reprezintă „dreptul oricărei persoane de a cere
judecătorului să i se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii. Judecătorul are obligaţia de
a se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislaţia ţarii căreia îi aparţine”.
Concret, aplicabilitatea directa înseamnă ca dreptul UE conferă drepturi şi impune obligaţii
in mod direct nu doar instituţiilor UE şi satelor membre ale Uniunii Europene, ci şi resortisanţilor
acestora, cetăţeni ai Uniunii.
Aplicarea teoriei efectului direct depinde de izvorul aflat in cauza.

5
 Astfel, se deosebesc următoarele ipoteze:
- efectul direct necondiţionat şi complet cu aplicabilitate generală. Actele care se bucură de efect
direct necondiţionat şi complet sunt regulamentele, deciziile şi principiile generale Acestea din
urmă pot fi invocate de persoane fizice sau juridice in orice litigiu, întrucât, prin gradul lor de
generalitate, trebuie să fie respectate în toate cazurile şi în mod necondiţionat;

- efectul direct condiţionat si complet, cu aplicabilitate generală. In această categorie intra actele
juridice ale Uniunii Europene care pot fi invocate în orice litigiu, dacă sunt îndeplinite anumite
condiţii . Sunt incluse aici documentele cu caracter convenţional, tratatele de instituire a
Comunităţilor şi tratatele internaţionale. Tratatele constitutive au primit efect direct în 3 etape:
- prima etapă este dată de obligaţiile de a nu face; în acest sens, Curtea de Justiţie a statuat, în
hotărârea Van Gend en Loos „ că art 12 al Tratatului instituind CEE care interzice statelor membre
sa stabilească noi taxe vamale sau să le mărească pe cele deja existente,a impus o interdicţie clară şi
necondiţionată de a nu face, care nu necesită intervenţia legislativă a statelor membre, astfel încât
această prohibiţie se pretează perfect, prin natura sa, să producă educă directe în relaţiile juridice
dintre statele membre şi justiţiabilii acestora”.
- a doua etapă o reprezintă caracterul irevocabil al unei obligaţii de a face. CJUE a admis caracterul
irevocabil de a face, statuând ca aceasta nu permite statelor membre nicio posibilitate de apreciere;
- o a treia etapă de extindere a efectului direct al tratatelor a fost marcată de hotărârile Curţii, din
1 iunie 19/4. în cauza Reyners şi din 3 decembrie 1974, in cauza Vin Binsbergen. In aceste cauze,
Curtea a stabilit ca dispoziţiile tratatului au efect direct şi atunci când acestea enunţă numai un
principiu care trebuie pus în aplicare prin normele de drept derivat, care încă nu au fost adoptate
de instituţiile UE. In schimb, dispoziţiile care enunţă obligaţii având caracter general pentru statele
membre nu produc efect direct pentru persoanele fizice şi juridice, acestea neputându-le invoca în
faţa instanţelor. .

Efectul direct al dispoziţiilor cuprinse în acordurile internaţionale încheiate de Comunitate

are trei consecinţe:
- persoanele pot cere judecătorului naţional sa asigure respectarea unui drept conferit prin acordul
internaţional;
- în cazul neîndeplinirii de către un stat membru a măsurilor de executare, efectul direct reprezintă
o sancţiune pentru acesta, persoanele având astfel posibilitatea sa declanşeze acţiunea bazată pe
neîndeplinirea obligaţiei de către stat;
- aplicabilitatea directa a prevederilor acordului nu s-ar putea manifesta decât în absenţa unei
dispoziţii contrare în dreptul naţional, dar principiul primordialităţii permite producerea efectului
direct.
Efectul direct condiţionat şi restrâns
Sunt considerate ca având efect direct, condiţionat şi restrâns directivele şi deciziile adresate
statelor membre Pentru susţinerea aplicabilităţii directe a acestor izvoare comunitare, Curtea a adus
argumente de natură principială, conform cărora efectul util ai dreptului comunitar presupune
necesitatea ca judecătorii naţionali să aplice directivele iar caracterul obligatoriu al directivelor
presupune că particularii pot să le invoce potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie, efectul direct al
unei directive poate fi invocat, dacă sunt îndeplinite următoarele două cerinţe: să expire termenul
stabilit pentru punerea în aplicare a directivei; statul membru sa nu o fi pus în aplicare sau sa o fi
pus in aplicare în mod greşit.
Persoana poate invoca efectul direct al directivei in două situaţii:

6
 - când este necesară îndepărtarea de către judecătorul naţional a normei de drept intern, care nu
este conformă cu dispoziţiile directivei invocate. In acest caz, se va cere ca dispoziţia de drept intern
să nu fie luată în considerare în soluţionarea procesului;
- când ea este privată de un drept datorită absenţei sau neluării masurilor naţionale necesare
pentru aplicarea directivei respective; într-o asemenea situaţie, persoana va cere judecătorului
recunoaşterea dreptului conferit de directivă.

Aplicarea prioritară a normelor juridice ale UE

Datorită faptului că dreptul Uniunii Europene este aplicabil în mod direct şi imediat în ordinea
juridică internă a statelor membre, norma UE se întâlneşte, la acest nivel, în mod firesc, cu norma
internaţională.
In ciuda principiului fundamental al priorităţii ordinii juridice comunitare, modalităţile de
soluţionare a divergenţelor dintre dreptul UE şi dreptul statelor membre, reţinute de diversele
sisteme juridice ale ţarilor membre, sunt departe a fi uniforme.
Deoarece în tratate nu este prevăzută nicio menţiune explicită cu privire la prioritatea dreptului
UE, există pericolul ca, asimilând dreptul UE cu dreptul internaţional, fiecare stat membru sa-şi
atribuie un rang de drept al UE în propria ordine juridică, cu riscul ca transferul de competenţă
către Comunităţi şi unitatea dreptului UE să nu fie realizată Acestei teze „internaţionaliste”, CJUE
i-a opus teza „comunitară”, conform căreia nu dreptul naţional, ci însuşi dreptul comunitar
soluţionează această problemă.
Principiul priorităţii se referă la toate izvoarele dreptului UE, acestea având, prin urmare, o
forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le aparţin. Dreptul intern
al tuturor statelor membre trebuie să fie in concordanţă deplină cu dreptul UE, indiferent de ierarhia
interna a normelor respective. In acest sens, statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale
constituţionale pentru a nu aplica o normă a Uniunii.

7
 ACTELE JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE

ASPECTE GENERALE
Secțiunea 1
Actele juridice ale Uniunii Europene
Temei juridic:

Articolul 288 TFUE (ex-articolul 249 TCE). Pentru exercitarea competențelor

Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale
și se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat
membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților
naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Decizia este obligatorie în
toate elementele sale. In cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie
numai pentru aceștia. Recomandările și avizele nu sunt obligatorii.
Actele juridice prevăzute la art. 288 TFUE sunt norme ale instituțiilor Uniunii
Europene, pe care acestea le pot adopta în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, în conformitate
cu prevederile Tratatelor UE. Regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul fac
parte din categoria izvoarelor derivate ale dreptului Uniunii Europene.

1. Regulamentul
Regulamentul este actul juridic, prin intermediul căruia Uniunea își realizează
competențele, cu precădere pe cele exclusive, la nivelul statelor membre.
Așa cum este definit de art. 288 TFUE, regulamentul are aplicabilitate generala. Este
obligatoriu în toate elementele sale și se „aplică direct în fiecare stat membru”. Prin sintagma
„toate elementele sale”, înțelegem atât obiectivele stabilite, cât și mijloacele prin intermediul
cărora acestea pot fi îndeplinite. Acesta este și aspectul care contribuie diferențierea
regulamentului de directivă, mai precis regulamentul, fiind obligatoriu în toate elementele
sale, se distinge, pe de o parte, de directivă, care este obligatorie numai în ceea ce privește
scopul urmărit, și, pe de altă parte, de actele fără foiță juridică (recomandarea și avizul).
Regulamentul fiind obligatoriu în toate elementele sale și aplicându-se direct în
fiecare stat membru, nu mai este necesară parcurgerea niciunei proceduri interne de ratificare.
Caracterul obligatoriu este valabil pentru totalitatea dispozițiilor regulamentului, orice
aplicare incompletă a acestuia este interzisă . În acest sens, s-a pronunțat Curtea de Justiție
de la Luxemburg, în hotărârea dată în cauza Comisia c./Italia. Astfel, în opinia Curții, „nu se
poate admite ca un stat membru să aplice în mod incomplet sau selectiv dispozițiile unui
regulament (...), astfel încât să facă inaplicabile anumite elemente ale legislației comunitare
față de care acesta și-ar fi manifestat opoziția sau pe care le-ar fi considerat ca fiind contrare
anumitor interese naționale” . Mai mult, „regulamentul (...) se opune oricărei măsuri
legislative, chiar și ulterioară, incompatibilă cu dispozițiile sale” .
Aplicarea directă a regulamentului are drept consecință integrarea sa, în mod automat,
în ordinea juridică a statelor membre ale Uniunii Europene, fiind interzisă orice măsură
națională de transpunere sau tot ceea ce ar putea deforma natura și efectele sale . Interdicția a
fost stabilită pe cale jurisprudențială, încă din anul 1977, când Curtea a impus ca „statele
membre să nu poată adopta și nici permite organismelor naționale care au atribuții normative
să adopte un act prin care natura comunitară a unei norme juridice și efectele care decurg din
aceasta să fie disimulate justițiabililor” . Curtea de Justiție de la Luxemburg a precizat faptul
că, „în scopul aplicării uniforme a prevederilor comunitare, este interzisă recurgerea la norme
naționale, cu excepția cazului în care măsura națională este necesară punerii în aplicare a

1
regulamentului” . Astfel, autoritățile statelor membre pot adopta anumite măsuri naționale
pentru punerea în aplicare a regulamentului, dacă acestea se justifică a fi necesare.
Regulamentul are efect direct și dă naștere la drepturi și obligații în beneficiul,
respectiv, sarcina, subiectelor de drept cărora li se adresează, de care jurisdicțiile naționale
vor trebui să țină cont. Efectul direct al regulamentului a fost stabilit pe cale jurisprudențială,
art. 288 TFUE menționând numai aplicarea directă a acestuia. Potrivit Curții, „datorită naturii
sale, precum și locului (...) pe care îl ocupă în sistemul izvoarelor de drept comunitar,
regulamentul are efect direct și, ca atare, este susceptibil să creeze drepturi individuale pe
care instanțele naționale sunt obligate să le protejeze”.
Potrivit art. 297 alin. (1) TFUE, regulamentul se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. Acesta intră în vigoare la data prevăzută în cuprinsul său ori, în
absența acesteia, în a douăzecea zi de la publicare. Nepublicarea nu influențează
validitatea regulamentului, dar exclude efectul său obligatoriu și aceasta deoarece, potrivit
CJUE, „validitatea unui regulament nu este afectată de (...) întârzierea publicării” sale,
deoarece „această întârziere nu poate produce efecte decât asupra datei de la care”
regulamentul se aplică. „Publicarea unui regulament are un efect constitutiv” de drepturi.
O situație specială o reprezintă regulamentele interne ale instituțiilor, adoptate de
acestea în cadrul atribuțiilor/competențelor lor de organizare internă. Acestea nu intră în
categoria actelor juridice prevăzute de art. 288 TFUE, ele au numai o forță interinstituțională.
Trebuie să fie conforme Tratatelor și pot face obiectul controlului Curții de Justiție a UE. De
exemplu, o directivă adoptată cu încălcarea regulamentului intern al Consiliului va fi
declarată nulă, deoarece, potrivit Curții, nerespectarea prevederilor regulamentului de
procedură al Consiliului „trebuie să fie considerată o încălcare a unor norme fundamentale de
procedura”. Regulamentele interne nu au forță executorie, iar Curtea a considerat că
„persoanele fizice sau juridice nu trebuie să se prevaleze de o pretinsă încălcare a acestor
norme care nu sunt destinate să le asigure protecția” Prin urmare, regulamentele interne nu
sunt susceptibile de a fi invocate de către particulari.
Spre deosebire de regulamentele interne ale instituțiilor, regulamentele financiare
prevăzute la art. 322 TFU sunt considerate, dimpotrivă, regulamente în sensul art. 288
TFUE .
Regulamentul se apropie de legislația internă a statelor, ca subiecte de drept
internațional, acestea fiind diferite de normele adoptate de organizațiile internaționale, privite
tot ca subiecte de drept internațional. Prin urmare, regulamentul este o normă de rezultat, dar
și de mijloace.

2. Directiva
Directiva este actul juridic al Uniunii Europene, despre care putem spune că urmează
tehnica legii-cadru, completată cu normele de aplicare.
Potrivit art. 288 TFUE, „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru
destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența
în ceea ce privește forma și mijloacele”.
Altfel spus, directiva impune rezultatele și lasă destinatarilor competența în ceea
ce privește forma și mijloacele pentru a atinge rezultatele urmărite, în termenele
stabilite. Prin urmare, spre deosebire de regulament, directiva este obligatorie numai cu
privire la scopul final propus. Este o normă de rezultat.
Referitor la destinatari, regula este cea potrivit căreia directiva se adresează anumitor
state membre.
„Statele membre au obligația de a comunica executivului UE măsurile luate pentru
transpunerea directivelor”.

2
 Transpunerea reprezintă o procedură internă prin care autoritățile competente
din statele membre identifică acele norme prin intermediul cărora pun în aplicare, în
sensul unei conduite conforme, prevederile directivelor.
Trebuie subliniat caracterul imediat al necesității informării Comisiei de către statele
membre cu privire la transpunerea directivelor, până la data înscrisă în conținutul directivei.
Per a contrario, dacă statele membre nu-și îndeplinesc această obligație, poate fi declanșată
acțiunea în constatarea nerespectării dreptului Uniunii Europene.
Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, „în cazul în care statele membre nu au
obligația de a adopta (...) măsuri înaintea expirării termenului de transpunere, din aplicarea [și
interpretarea prevederilor Tratatului] rezultă că, în acest termen, statele membre trebuie să se
abțină să adopte dispoziții care ar putea compromite grav rezultatul prevăzut de directivă”.
Statul poate aplica anticipat o directivă, însă „nu este posibil ca o persoană particulară
să invoce principiul „încrederii legitime” anterior expirării termenului prevăzut pentru
punerea sa în aplicare” deoarece „o directivă nu impune, prin natura sa, obligații decât
statelor membre” . Întotdeauna directiva conține obligații clare în sarcina statelor, lăsându-le
acestora numai posibilitatea alegerii formelor pentru a atinge rezultatele prevăzute . În acest
sens, Curtea a precizat faptul că statele sunt obligate să aleagă „formele și mijloacele cele mai
adecvate în vederea asigurării efectului util al directivelor” , și a menționat, totodată, regula
potrivit căreia „competența lăsată statelor membre, în ceea ce privește (...) măsurile de
adoptat de către instanțele naționale, este în funcție de rezultatele pe care Consiliul sau
Comisia înțelege să le atingă” .
Spre deosebire de regulament, directiva nu beneficiază de aplicare directă și, pe
cale de consecință, nici de efect direct.
Prin urmare, ca regulă, particularii nu pot invoca directivele în fața jurisdicțiilor
naționale. Pe cale de excepție, deși se transpune, în anumite situații și cu îndeplinirea
anumitor condiții, directiva poate avea efect direct. „Nu de puține ori justițiabilii au invocat
dispozițiile unei directive în fața instanțelor naționale, motiv pentru care, urmare a trimiterilor
preliminare , Curtea de Justiție de la Luxemburg a dezvoltat o bogată jurisprudență în
domeniu, recunoscând, în anumite condiții, efectul direct al acestui act juridic al Uniunii
Europene”.
Potrivit art. 297 alin. (2) TFUE, directivele care se adresează tuturor statelor
membre, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la
data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la data
publicării. Celelalte directive se notifică destinatarilor lor și produc efecte prin această
notificare.

3. Decizia
Decizia, ca act juridic al Uniunii Europene, reglementat în art. 288 TFUE, este
obligatorie atât în ceea ce privește scopul final propus, cât și cu privire la formele și
mijloacele prin care se ajunge la acesta.
Asemănător regulamentului, din acest punct de vedere, este o normă de rezultat
și de mijloace, în sensul obligațiilor la care dă naștere.
Criteriul de distincție între regulament și decizie este legat de forța generală și nu de
denumirea sa, ori a modalităților de adoptare.
Potrivit art. 288 TFUE, decizia este „obligatorie în toate elementele sale. În cazul în
care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia”.
Potrivit Curții de Justiție, obligativitatea este un element caracteristic deciziei,
„distingând-o de măsurile intermediare care au ca obiectiv să pregătească decizia finală
și de actele neobligatorii”. „Caracteristicile principale ale deciziei rezultă din limitarea
„destinatarilor” cărora le este adresată” , spre deosebire de regulament care are

3
„caracter esențialmente normativ și se aplică nu destinatarilor limitați [ca număr],
definiți sau identificabili, ci unor categorii avute în vedere în mod abstract și în
ansamblul lor” .
Pentru ca decizia să fie opozabilă, trebuie să fie notificatei destinatarilor. Ca și în
cazul directivei, decizia, în cazul în care nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene. Intră în vigoare la data prevăzută de textul său, iar în absența acesteia,
în a douăzecea zi de la data publicării. Dacă decizia se adresează unui singur destinatar,
aceasta se notifică și produce efecte prin notificare.
Există acte ale instituțiilor Uniunii Europene care, deși poartă denumirea de „decizie”
nu intră în categoria actelor juridice enumerate în art. 288 TFUE.
Acesta este și cazul acelor decizii care produc efecte doar pentru instituțiile care le
adoptă (de exemplu, deciziile cu privire la adoptarea diferitelor Statute sau pentru înființarea
de comitete sau alte organisme).
Există și decizii care au forță interinstituțională, cum ar fi aceea prin care Parlamentul
European dă descărcare Comisiei pentru execuția bugetară.
Distingem între decizie și decizia-cadru, ca act specific fostului pilon al III-lea al
Uniunii Europene, denumit cooperarea judiciară în materie penală și polițienească. Precizarea
este valabilă numai pentru deciziile-cadru care au fost adoptate până la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona.

4. Recomandarea și avizul
Recomandarea și avizul sunt acte elaborate și adoptate de instituțiile Uniunii
Europene care „nu leagă”, „nu țin”, nu obligă, adică nu au forță de constrângere și, deci, nu
sunt izvoare de drept în adevăratul sens al cuvântului. Scopul lor este acela de a orienta
conduita subiectelor de drept cărora li se adresează în acțiunile pe care le desfășoară.
Avizele și recomandările conțin acele modalități prin care instituțiile Uniunii își
exprimă o opinie sau oferă o informație.
Potrivit Curții „instanțele naționale au obligația de a lua în considerare recomandările
în vederea soluționării litigiilor care le sunt prezentate, în special atunci când acestea pot
explica interpretarea altor dispoziții naționale sau comunitare”.

Secțiunea a 2-a
Actele legislative, actele fără caracter legislativ, actele delegate și actele de punere în
aplicare
Temei legal:

Articolul 289 TFUE: (3) Actele juridice adoptate prin procedură legislativă constituie
acte legislative.
Articolul 290 TFUE: (1) Un act legislativ poate delega Comisiei competența de a
adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau
modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. Actele legislative definesc în
mod expres obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării de competențe.
Elementele esențiale ale unui anumit domeniu sunt rezervate actului legislativ și nu pot face,
prin urmare, obiectul delegării de competențe.
(2) Actele legislative stabilesc în mod expres condițiile de aplicare a delegării;
aceste condiții pot fi următoarele:
(a) Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;
(b) actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit
prin actul legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu formulează obiecțiuni.

4
 În înțelesul literelor (a) și (b), Parlamentul European hotărăște cu majoritatea
membrilor care îl compun, iar Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.
(3) în titlul actelor delegate se introduce adjectivul „delegat" sau „delegată”.
Articolul 291 TFUE: (1) Statele membre iau toate măsurile de drept necesare pentru a
pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii. (…) (4) In
cazul în care sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din
punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Comisiei competențe de executare
sau, în cazuri speciale și temeinic justificate, precum și în cazurile prevăzute la articolele
24Ut și 26178 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliului. (5) În înțelesul
alineatului (2), Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate
cu procedura legislativă ordinară, stabilesc, în prealabil, normele și principiile generale
privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de
executare de către Comisie. (6) în titlul actelor de punere în aplicare se introduc
cuvintele „de punere în aplicare” .
Potrivit art. 289 alin. (3) TFUE, actele juridice adoptate prin procedură legislativă
constituie acte legislative.
Per a contrario, actele juridice care nu sunt adoptate printr-o procedură legislativă nu
sunt acte legislative. în acest ultim caz, poate fi vorba despre decizii ale Consiliului, altele
decât cele adoptate prin procedură legislativă, regulamente de organizare internă a instituțiilor
sau diferite acte adoptate de Comisie în domeniul concurenței ori al controlului ajutoarelor de
stat. Dacă în ceea ce privește actele adoptate de către Comisie situația este clară, în sensul că
această instituție nu are, potrivit, prevederilor Tratatelor UE, competențe legislative, motiv
pentru care toate actele vor fi adoptate in procedură nelegislativă, în cazul actelor adoptate de
către Consiliu trebuie subliniat faptul că putem fi în prezența unor acte adoptate fie prin
procedură legislativă ordinară, fie printr-o procedură legislativă specială, fie prin procedură
nelegislativă.Această diversitate de proceduri prin care pot fi adoptate acte juridice justifică
de ce Tratatele menționează explicit domeniile care trebuie să fie reglementate prin acte
legislativ . Menționarea expresă, în cuprinsul Tratatelor, a necesității adoptării unui act prin
procedură legislativă înlătură situația în care Consiliul ar putea deposeda Parlamentul de
competența sa legislativa, recurgând la adoptarea unui act nelegislativ.
Pot fi acte legislative toate actele care au forță juridică obligatorie: regulamentul,
directiva și decizia.
Actele fără caracter legislativ sunt reglementate de art. 290 TFUE și pot fi acte
delegate ori acte de punere în aplicare. Au ca obiect, de regulă, aspecte referitoare la punerea
în aplicare a actelor legislative sau a unor prevederi din Tratatele Uniunii .
Actele delegate și actele de punere în aplicare sunt reglementate la art. 290 și 291
TFUE. „Noțiunea de act delegat este definită prin domeniul său de aplicare și efectele sale -
act cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente
neesențiale, pe când noțiunea de act de punere în aplicare, căreia nu i se dă o definiție,
decurge din însăși rațiunea sa de a fi - necesitatea unor condiții unitare de punere în aplicare”.
In cazul actelor delegate, Consiliul deleagă Comisiei competența de a adopta acte
care modifică elemente neesențiale ale unui act legislativ. Actele delegate conțin detalii
de natură tehnică. Prin intermediul unui act delegat se pot efectua modificări într-un act
legislativ, însă elementele esențiale ale unui anumit domeniu sunt rezervate actului legislativ
și nu pot face obiectul delegării de competențe. „Atunci când primește competența de a
adopta acte delegate în temeiul art. 290 TFUE, Comisia poate completa sau modifica munca
legislativului. O astfel de delegare este mereu facultativă: legislativul deleagă Comisiei
competențe care îi sunt proprii (legislatorului) din dorința de eficacitate” .
Delegarea de competențe trebuie să fie clară, precisă și detaliată. Legislativul
definește obiectivele care ar trebui să poată fi atinse prin adoptarea actelor delegate, precum

5
și, după caz, limitele pe care aceste acte nu trebuie să le depășească . Astfel, numai Comisia
poate fi autorizată să adopte acte delegate, iar Consiliul stabilește condițiile în care
poate fi exercitată această delegare. Delegarea este limitată în timp și poate fi revocată
de către Parlamentul European sau Consiliu.
Actele de punere în aplicare, potrivit art. 291 alin. (1) TFUE, sunt rezervate, în primul
rând, statelor membre care trebuie să ia toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune
în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii. Cu toate acestea. Tratatul
privind funcționarea UE prevede faptul că „în cazul în care sunt necesare condiții unitare de
punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste acte
conferă Comisiei competențe de executare sau, în cazuri speciale și temeinic justificate, (...)
și Consiliului”.

Secțiunea a 3-a
Procedurile de adoptare a actelor juridice ale Uniunii Europene
Temei legal:

Articolul 289 TFUE: (1) Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun
de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei
decizii, la propunerea Comisiei. Această procedură este definită la articolul 294. (2) în
cazurile specifice prevăzute în Tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei
decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu
participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială. (3) Actele
juridice adoptate prin procedură legislativă constituie acte legislative. (4) În cazurile specifice
prevăzute în Tratate, actele legislative se pot adopta la inițiativa unui grup de state membre
sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea
Curții de Justiție sau a Băncii Europene de Investiții.
Articolul 294 TFUE (ex-articolul 251 TCE): (1) în cazul în care. în Tratate, se face
trimitere la procedura legislativă ordinară pentru adoptarea unui act, se aplică procedura de
mai jos. (..) (5) Comisia prezintă o propunere Parlamentului European și Consiliului.
Prima lectură
„ (6) Parlamentul European adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Consiliului.
(7) în cazul în care poziția Parlamentului European este aprobată de Consiliu, actul
respectiv se adoptă cu formularea care corespunde poziției Parlamentului European.
(8) în cazul în care poziția Parlamentului European nu este aprobată de Consiliu, acesta
adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Parlamentului European.
(9) Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor care l-au condus la
adoptarea poziției sale în primă lectură. Comisia informează pe deplin Parlamentul European
cu privire la poziția sa.
A doua lectură
(10) în cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul European:
(a) aprobă poziția Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunțat, actul respectiv se
consideră adoptat cu formularea care corespunde poziției Consiliului;
(b) respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziția Consiliului din prima
lectură, actul propus este considerat ca ne fiind adoptat:
(c) propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la poziția Consiliului
din prima lectură, textul astfel modificat se transmite Consiliului și Comisiei, care emite un
aviz cu privire la aceste modificări.
(11) în cazul în care, în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului
European, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată:
(a) aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat aprobat:

6
(b) nu aprobă toate modificările, președintele Consiliului, în consens cu președintele
Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de șase săptămâni.
(12) Consiliul hotărăște în unanimitate cu privire la modificările care au făcut obiectul unui
aviz negativ din partea Comisiei.
Concilierea
(13) Comitetul de conciliere, care reunește membrii Consiliului sau reprezentanții lor și tot
atâția membri care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord
asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a
reprezentanților acestora și cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European,
în termen de șase săptămâni de la data convocării, pe baza pozițiilor Parlamentului și ale
Consiliului din a doua lectură.
(14) Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere și ia toate inițiativele necesare
pentru promovarea unei apropieri între pozițiile Parlamentului European și ale Consiliului.
(15) în cazul în care, în termen de șase săptămâni de la convocare, comitetul de conciliere
nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat neadoptat.
A treia lectură
(16) în cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun,
Parlamentul European și Consiliul dispun fiecare de un termen de șase săptămâni de la
această aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul
European hotărând cu majoritatea voturilor exprimate, iar Consiliul cu majoritate calificată.
în caz contrar, actul propus este considerat neadoptat.
(17) Termenele de trei luni și șase săptămâni prevăzute la prezentul articol sunt prelungite
cu cel mult o lună și, respectiv, două săptămâni, la inițiativa Parlamentului European sau a
Consiliului.
Dispoziții speciale
(18) în cazul în care, în situațiile prevăzute în Tratate, un act legislativ face obiectul
procedurii legislative ordinare la inițiativa unui grup de state membre sau la recomandarea
Băncii Centrale Europene ori la solicitarea Curții de Justiție, alineatul (2), alineatul (6) a doua
teză și alineatul (9) nu se aplică.
în aceste cazuri, Parlamentul European și Consiliul transmit Comisiei proiectul de act,
precum și pozițiile lor din prima și din a doua lectură. Parlamentul European sau Consiliul
poate solicita avizul Comisiei în orice fază a procedurii, aviz pe care Comisia îl poate emite și
din proprie inițiativă.
Comisia poate, de asemenea, în cazul în care consideră necesar, să participe la comitetul de
conciliere în condițiile prevăzute la alineatul (11).
Articolul 297 TFUE (ex-articolul 254 TCE)
(1) Mele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se
semnează de președintele Parlamentului European și de președintele Consiliului.
Actele legislative adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se semnează de
președintele instituției care le-a adoptat.
Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare
la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.
(2) Actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de regulamente, directive și decizii.
în cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de președintele instituției
care le-a adoptat.
Regulamentele și directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum și deciziile, în
cazul în care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea
zi de la data publicării.

7
Celelalte directive, precum și deciziile care se adresează unui destinatar se notifică
destinatarilor lor și produc efecte prin această notificare.

1. Procedura legislativă ordinară (art. 294 TFUE)

În toate cazurile în care Tratatele Uniunii Europene fac trimitere la procedura
legislativă ordinară pentru adoptarea unui act se vor aplica prevederile înscrise în art. 294
TFUE.
Inițiativa legislativă aparține Comisiei. De la această regulă, excepție fac domeniile în
care Tratatul prevede altfel, în special domeniul privind cooperarea judiciară în materie
penală și cooperarea polițienească.
În cazul în care Consiliul nu a luat o hotărâre, Comisia își poate modifica propunerea
pe tot parcursul procedurilor care duc la adoptarea unui act al Uniunii.
Procedura cunoaște 4 etape distincte, și anume: prima lectură; a doua lectură;
concilierea și a treia lectură.

A. Prima lectură
După primirea propunerii legislative de la Comisie, Parlamentul European adoptă
propria poziție în raport cu aceasta, poziție pe care o transmite Consiliului. Acesta din urmă,
în cazul în care aprobă poziția Parlamentului European, adoptă actul cu formularea care
corespunde poziției Parlamentului European. În situația în care poziția Parlamentului nu este
aprobată de Consiliu, acesta adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Parlamentului
European. Totodată, Consiliul informează Parlamentul European cu privire la motivele care
au determinat adoptarea poziției sale în primă lectură, iar Comisia informează Parlamentul
European cu privire la poziția sa.

B. A doua lectură
În cazul în care, în termen de 3 luni de la data transmiterii poziției Consiliului în
primă lectură, arlamentul European aprobă poziția Consiliului sau nu se pronunță, actul
respectiv se consideră adoptat cu formularea care corespunde poziției Consiliului .
In situația în care, Parlamentul, cu majoritatea membrilor care îl compun, respinge
poziția Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca nefiind adoptat.
Este prevăzută și o a treia posibilitate pe care o are Parlamentul în această etapă a
procedurii legislative, și anume aceea în care propune, cu majoritatea membrilor săi,
modificări la poziția Consiliului din prima lectură. în acest caz, textul, astfel modificat, se
transmite Consiliului și Comisiei , aceasta din urmă emite un aviz cu privire la modificările
respective.
În termen de 3 luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul,
hotărând cu majoritate calificată, aprobă modificările, iar actul este considerat adoptat. Este
prevăzută și posibilitatea ca modificările Parlamentului să nu fie aprobate de către Consiliu,
caz în care președintele Consiliului, în consens cu președintele Parlamentului European
convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de șase săptămâni .
Tot în această etapă, Consiliul hotărăște în unanimitate cu privire la modificările care
au făcut obiectul unui aviz negativ din partea Comisiei .

C. Concilierea
În cazul în care în termen de 3 luni de la primirea modificărilor Parlamentului
European, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, nu aprobă toate modificările,
președintele Consiliului, de comun acord cu președintele Parlamentului, convoacă, în termen
de 6 săptămâni, Comitetul de conciliere. Acesta este compus din membrii Consiliului sau
reprezentanții lor și tot atâția membri care reprezintă Parlamentul European .

8
 Misiunea Comitetului este aceea de a ajunge la un acord asupra unui proiect comun .
Termenul limită în care Comitetul trebuie să ajungă la un astfel de acord este de 6 săptămâni
de la data convocării. Acordul se realizează pe baza pozițiilor Parlamentului și ale Consiliului
din a doua lectură. în cazul în care în termenul prevăzut nu se ajunge la adoptarea unui
proiect comun, actul propus este considerat neadoptat.

D. A treia lectură
Procedura legislativă ordinară continuă, în mod firesc, atunci când Comitetul de
conciliere, în termenul de 6 săptămâni, aprobă proiectul comun. Acesta (proiectul comun)
este analizat de către Consiliu și Parlamentul European, timp de 6 săptămâni de la aprobare,
pentru a adopta actul respectiv. Actul este adoptat cu majoritatea voturilor exprimate la
nivelul Parlamentului și cu majoritatea calificată în cadrul Consiliului. În cadrul procedurii
legislative ordinare, sunt reglementate unele situații distincte care cad sub incidența
dispozițiilor speciale înscrise în art. 294 alin. (15).
2. Majoritatea calificată în cadrul Consiliului
Tratatul de la Lisabona modifică, între altele, și modul de calcul al majorității
calificate în cadrul Consiliului, precum și sfera de aplicare a acesteia.
În acest sens, sunt mai multe prevederi, după cum urmează :
- „începând cu 1 noiembrie 2014 (...), în cazul în care Consiliul nu hotărăște la
propunerea Comisiei sau a înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica
de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72% din membrii
Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65% din
populația Uniunii” ;
- totodată, începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată este definită ca „fiind
egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, reprezentând statele membre participante,
care reunesc cel puțin 65% din populația acestor state” . În acest caz, „minoritatea de blocare
trebuie să includă cel puțin numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă mai mult
de 35% din populația statelor membre participante, plus un membru, în caz contrar
majoritatea calificată se consideră întrunită”. Cu toate acestea, este prevăzută o perioadă de
tranziție, până la 31 martie 2017 când va exista posibilitatea ca un stat membru să solicite
aplicarea sistemului de vot prevăzut de art. 238 TFUE;
- „este prevăzut, de asemenea, și un mecanism de vot, mecanism ce face aplicarea
compromisului de la Ioannina. Compromisul permite unui grup de state mai mic decât
minoritatea de blocare să suspende, temporar, adoptarea actului respectiv. în această situație,
Consiliu nu va trece la vot, ci va continua să delibereze, „într-un termen rezonabil”, dacă
solicitarea provine de la un grup de state ce reprezintă cel puțin 75% din numărul statelor,
începând, însă, cu 1 aprilie 2017, pragul de 75% se reduce la 55%” .
În ceea ce privește sfera de aplicare a majorității calificate, aceasta s-a extins cu 44 de
domenii, astfel :
- în 24 de cazuri este vorba despre situațiile în care, anterior Tratatului de la Lisabona,
era solicitată unanimitatea pentru adoptarea unui act juridic:
- punerea în aplicare a măsurilor specifice spațiului de libertate, securitate și justiție:
controlul frontierelor, azilul, imigrarea, Eurojustul, Europolul;
- politica externă și de securitate comună, în cazul propunerilor făcute de către înaltul
Reprezentant PESC la cererea Consiliului European;
- modalitățile de control privind exercitarea competențelor executive ale Comisiei
- în alte 20 de cazuri este vorba despre noi temeiuri juridice de exemplu cele cu privire
la:
- principiile și condițiile necesare funcționării serviciilor de interes economic general;
- regimul de protecție a proprietății intelectuale;

9
- politica spațială;
- energia;
- ajutorul umanitar;
- protecția civilă etc.

3. Domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară

Procedura legislativă ordinară se aplică în mai multe domenii, între care, cu titlu de
exemplu, le menționăm pe următoarele :
- serviciile de interes economic general (art. 14 TFUE);
- inițiativele cetățenești (art. 24 TFUE);
- aplicarea regulilor de concurență politicii agricole comune (art. 42 TFUE);
- legislația în materia politicii agricole comune (art. 43 TFUE);
- excluderea unui stat membru din anumite activități din sfera de aplicare a dispozițiilor
cu privire la dreptul de stabilire (art. 51 alin. (2) TFUE);
- extinderea beneficiului dispozițiilor cu privire la prestările de servicii la resortisanții
unui stat terț stabiliți în Uniune (art. 56 alin. (2) TFUE);
- liberalizarea serviciilor în anumite sectoare determinate (art. 59 par. 1 TFUE);
- imigrarea și lupta împotriva traficului de ființe umane (art. 79 par. 2 TFUE);
- cooperarea judiciară în materie penală (art. 82 par. 1 și 2 TFUE);
- Eurojust (art. 85 par. 1 alin. (2) TFUE);
- Europol (art. 88 par. 2 alin. (1) TFUE);
- măsurile necesare pentru utilizarea monedei Euro (art. 133 TFUE);
- sănătatea publică (art. 168 par. 4 TFUE);
- fondurile structurale (art. 177 alin. (1) TFUE);
- energia (art. 194 par. 2 TFUE);
- statutul funcționarilor și regimul aplicabil altor agenți ai Uniunii (art. 336 TFUE) ș.a.

4. Procedura legislativă specială

Tratatul de la Lisabona prevede două proceduri legislative.
Procedurile legislative speciale înlocuiesc procedurile anterioare de consultare, de
cooperare și de aviz conform. Obiectivul este simplificarea procesului de luare a deciziilor al
UE, sporind claritatea și eficacitatea acestuia . Astfel, la art. 289 alin. (2) TFUE, este
reglementată procedura legislativă specială, procedură prin care, „in cazurile specifice
prevăzute în Tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii de către
Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea
Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială”.
În acest caz, asistăm la două proceduri legislative speciale. Prima se referă la inițiativa
care aparține Parlamentului European, în timp ce Consiliul participă; cea de-a doua vizează
inițiativa Consiliului și participarea Parlamentului European. În ambele situații este vorba
despre adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii.

5. Aspecte tehnice
Semnarea, publicarea, intrarea în vigoare și notificarea actelor legislative ale Uniunii
Europene sunt reglementate în art. 297 TFUE. În acest sens, textul articolului, la alin. (1),
distinge între semnarea actelor legislative adoptate prin procedura legislativă ordinară și cele
adoptate prin procedura legislativă specială. în primul caz, „actele legislative adoptate în
conformitate cu o procedura legislativă ordinară se semnează de președintele Parlamentului
European și de președintele Consiliului”. În cel de-al doilea caz, „actele legislative adoptate
în conformitate cu o procedură legislativă specială se semnează de președintele instituției care
le-a adoptat”. Ambele categorii de acte se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și

10
„intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de
la publicare”.
Potrivit art. 297 alin. (2) TFUE, actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de
regulamente, directive și decizii, în cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se
semnează de președintele instituției care le-a adoptat. Regulamentele și directivele care se
adresează tuturor statelor membre, precum și deciziile, în cazul în care acestea nu indică
destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la
data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării
Actele individuale de tipul directivelor și deciziilor, care se adresează unui destinatar, nu fac
obiectul publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ci se notifică destinatarilor lor și
produc efecte prin această notificare.

Secțiunea a 4 -a
Simplificarea și modernizarea dreptului UE, după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona
În anul în care se semna Tratatul de la Lisabona, 2007, Comisia Europeană estima că
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene cuprindea aproximativ 97.000 pagini , însumând
întreaga legislație a Uniunii, de la constituirea acesteia. Un număr impresionat, în condițiile
în care o bună parte din legislație este „eliminată periodic de către Comisia Europeană, ca
urmare a faptului că devine perimată sau caducă” . Această abundență de acte legislative
influențează, în mod firesc, direct proporționalei legislația națională a statelor membre, nu
puține fiind actele juridice ale Uniunii ce trebuie transpuse, fapt ce a condus la numeroase
nemulțumiri apărute la nivel național. Nu de puține ori, legislația stufoasă a dat naștere la
critici, atât din partea cetățenilor statelor membre, care nu au ezitat să susțină faptul că „UE
generează prea multă birocrație” , cât și a întreprinderilor, acestea „reproșând Uniunii că le
sufocă, în special pe cele mici” . În aceste condiții, Comisia Europeană a înscris chestiunea
referitoare la volumul mare al legislației Uniunii printre preocupările sale.
Legiferarea la nivelul Uniunii a devenit o problemă încă din anii ’90, dacă avem în
vedere faptul că, în anul 1992, Consiliul European de la Edinburgh includea simplificarea și
ameliorarea legislației printre prioritățile comunitare. Astfel, urmând orientările formulate de
Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul și Comisia au încheiat mai multe
Acorduri interinstituționale, după cum urmează: Acordul interinstituțional din 25 octombrie
1993 privind procedurile de punere în aplicare a principiului subsidiarității ; Acordul din20
decembrie 1994 privind metoda de lucru accelerată pentru codificarea oficială a textelor
legislative ; Acordul din 22 decembrie 1998 privind orientările comune pentru calitatea
redactării legislației comunitare și Acordul din 28 noiembrie 2001 privind utilizarea mai
structurată a tehnicii de reformare a actelor legislative .
Seria acestor Acorduri continuă cu cel din decembrie 2003, Acord ce are drept obiect
o mai bună legiferare .
În perioada ce a urmat Acordurilor menționate, ambițiile celor trei instituții implicate
au fost mari, acestea urmărind: îmbunătățirea lizibilității legislației Uniunii Europene;
actualizarea legislației UE; reducerea volumului legislației existente și simplificarea acesteia
în mod semnificativ.
Retrospectiv privind, la nivelul dreptului primar al Uniunii Europene, simplificarea și
modernizarea legislației a început încă din anul 1999, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului
de la Amsterdam. Acesta este primul instrument juridic al Uniunii Europene care a eliminat
din Tratatele de instituire a Comunităților Europene toate prevederile devenite caduce,
respectiv depășite în timp, evitând ca efectele juridice care decurgeau din acestea, în trecut, să
fie afectate de eliminare.

11
 Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa conținea o serie de elemente de
reformă în domeniul simplificării dreptului UE. Astfel, Tratatul înlocuia, printr-un text unic
din motive de celeritate și claritate, ansamblul Tratatelor existente. Totodată, simplifica
instrumentele juridice de care dispunea Uniunea pentru a acționa. Astfel, tipologia actelor se
limita la numai 6 instrumente, după cum urmează: lege, lege-cadru, regulament, decizie,
recomandare și aviz .
Dacă Tratatul constituțional nu ar fi fost respins de către două state membre-19,
respingere care a condus la abandonarea acestuia, în ultimă instanță, Tratatul s-ar fi constituit
în cea mai amplă revizuire a Tratatelor constitutive.
Cel mai important eveniment, care a avut loc la nivelul Uniunii Europene, în anul
2009, având consecințe pentru societatea internațională, universală și cea regională,
europeană, este reprezentat de intrarea în vigoare, la 1 decembrie, a Tratatului de la Lisabona.
Tratatul continuă simplificarea, deja, începută a dreptului Uniunii Europene, aducând o serie
de elemente noi. Astfel, într-o scurtă enumerare rețin atenția: Tratatele pot fi modificate fără
convocarea unei conferințe interguvemamentale, recurgându-se la procedura simplificată de
revizuire; simplificarea procedurii legislative; implicarea activă a parlamentelor naționale în
procedura legislativă a Uniunii și delimitarea clară a competențelor între Uniune și statele
membre, delimitare care modifică substanțial aplicarea principiilor subsidiarității și
proporționalității .
Cum simplifică dreptul UE cele două principii? În temeiul art. 5 alin. (4) TUE,
acțiunile la nivelul UE nu vor depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor
prevăzute în Tratate. Prin aceasta se are în vedere teza potrivit căreia ceea ce poate fi realizat
la nivel național, de către statele membre, nu trebuie făcut în comun, la nivelul Uniunii
Europene. Competența de drept comun revine, prin urmare, statelor. Proporționalitatea
semnifică faptul că, în aplicarea unei competențe, Uniunea dacă are de ales între mai multe
moduri de a acționa, ea trebuie să o rețină pe aceea care lasă statelor, particularilor și
întreprinderilor cea mai mare libertate. În acest scop, Uniunea trebuie să analizeze dacă o
intervenție legislativă a sa este imperios necesară sau pot fi utilizate și alte mijloace, cum ar
fi: reciprocitatea, recomandarea, susținerea financiară, încurajarea cooperării între state sau
aderarea la o convenție internațională.
Simplificarea dreptului Uniunii Europene este o acțiune pe cât de utilă, pe atât de
anevoioasă. Cu toate acestea Comisia și-a asumat rolul de a raționaliza legislația și de a
reducere sarcinile de reglementare . Scopul simplificării legislative este acela de a îmbunătăți
și adapta legislația, modificând sau înlocuind actele și dispozițiile care sunt prea complicate și
complexe pentru a fi aplicate. Această simplificare se efectuează prin reformarea actelor
existente sau prin noi propuneri legislative, păstrând în același timp conținutul politicilor
Uniunii . Începând cu anul 2005, Comisia a aprobat 660 de inițiative destinate simplificării,
codificării sau reformării unor acte legislative. Peste 5590 de acte legislative au fost abrogate
. Consecventă scopului urmărit, Comisia a lansat, la finele anului 2012, unul dintre cele mai
ambițioase programe în materie de simplificare - Programul pentru o reglementare inteligentă
și performantă (REFIT). Prin intermediul REFIT, „Comisia se asigură că acquis-ul UE este
„adecvat scopului” ". În acest sens, Comisia este cea care examinează legislația Uniunii și
identifică acțiunile corective necesare, care se pot concretiza în: „măsuri legislative de
simplificare și de reducere a sarcinii de reglementare, abrogări de acte legislative care nu mai
sunt necesare, retragerea unor propuneri care nu au o șansă realistă de adoptare sau ale căror
obiective inițiale nu mai pot fi realizate evaluări și verificări ale adecvării pentru a analiza
relevanța, coerența, eficiența, eficacitatea și valoarea adăugată la nivelul UE a legislației UE
și pentru a identifica noi oportunități de simplificare și de reducere a sarcinilor” . La 2 ani de
la lansare, au fost inițiate aproape 200 de acțiuni în cadrul REFIT, acestea fiind reunite într-
un tablou de bord cuprinzător, publicat la 18 iunie 2014.

12
 Considerăm că simplificarea dreptului Uniunii Europene nu poate fi realizată fără o
modernizare a acestuia. Nu avem în vedere acele acțiuni ale Comisiei Europene destinate
adaptării diferitelor ramuri de drept ale Uniunii Europene realităților societății prezente. Ne
vom referi la ceea ce DEX-ul definește modernizarea ca fiind acțiunea de a da unui lucru un
aspect modem, conform gusturilor și cerințelor actuale, adică la acele măsuri, mai mult decât
necesare, accesării rapide a informației. Avem în vedere 3 dintre acțiunile întreprinse de către
Uniune în acest domeniu.
În primul rând, în ordine cronologică, după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, s-a modificat modul de citare a jurisprudenței a Curții de Justiție a Uniunii
Europene. Pornind de la premisa potrivit căreia „spațiul european de libertate, securitate și
justiție în cadrul căruia se desfășoară cooperarea judiciară presupune nu numai cunoașterea
dreptului Uniunii Europene, ci și, în special, cunoașterea reciprocă a sistemelor juridice ale
altor state membre, portalul european e-justiție ar trebui să îndeplinească obiectivul privind
diseminarea informațiilor despre sistemele juridice ale UE și statelor membre și ar trebui să
servească drept instrument util pentru cetățeni, profesioniști din domeniul juridic, precum și
pentru autoritățile statelor membre”. Cunoașterea și aplicarea corectă și completă a dreptului
Uniunii Europene nu pot fi realizate exclusiv din surse juridice ale UE, ci, potrivit
Consiliului, în acest scop „ar trebui luată în considerare și jurisprudența instanțelor naționale,
atât deciziile care solicită pronunțarea unei hotărâri preliminare, cât și hotărârile luate după
pronunțarea unei hotărâri preliminare și cele care aplică direct dreptul UE”.
Este adevărat că, la nivelul Uniunii Europene, au fost dezvoltate o serie de baze de
date în care pot fi regăsite multe dintre preocupările cetățenilor, însă „experiența a demonstrat
că, în cadrul acestor baze de date, căutările sunt deseori foarte complexe și greu de efectuat”.
Problemele sunt cauzate, în mare parte, de lipsa unor identificatori uniformi pentru
jurisprudență. Pentru a le depăși, în cadrul unei inițiative a Consiliului a fost elaborat un
identificator european al jurisprudenței (ECLI sau European Case Law Identifîer).
Identificatorul urmărește drept scop trimiterea neechivocă atât la jurisprudența națională, cât
și la cea europeană, precum și definirea unui set minim de date uniforme pentru
jurisprudență. Astfel, acesta servește la facilitarea consultării și a citării jurisprudenței în
Uniunea Europeană . ECLI este alcătuit din cinci elemente obligatorii, și anume: „ECLI”:
pentru a se marca faptul că este vorba de identificatorul european de jurisprudență; codul de
țară; codul instanței care a pronunțat hotărârea; anul în care a fost pronunțată hotărârea; un
număr de ordine, de până la 25 de caractere alfanumerice, într-un format care urmează să fie
stabilit de fiecare stat membru; se permite folosirea punctelor, dar nu și a altor semne de
punctuație. Urmare a acestei inițiative, Curtea de Justiție a Uniunii Europene aplică, deja,
sistemul identificatorului european al jurisprudenței, atribuind un ECLI tuturor deciziilor
pronunțate de instanțele Uniunii începând cu anul 1954, precum și concluziilor avocaților
generali.
În al doilea rând, amintim faptul că, urmare a intrării în vigoare a Regulamentului
(UE) nr. 216/2013 privind publicarea electronică a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene,
începând cu l iulie 2013 ediția electronică a Jurnalului Oficial (e-OJ) este autentică și produce
efecte juridice. Regulamentul a fost adoptat în scopul declarat de a permite „accesul mai
rapid și mai economic la dreptul Uniunii Europene. Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din
Regulament, ediția electronică a Jurnalului Oficial conține informații privind data publicării
sale și este pusă la dispoziția publicului pe site-ul EUR-Lex într-un format care nu este caduc
și pentru o perioadă nelimitată, consultarea sa fiind gratuită.
Un ultim aspect pe care îl aducem în atenție, se referă la armonizarea numerotării
actelor juridice ale Uniunii Europene. De la l ianuarie 2015, numerotarea actelor juridice ale
UE s-a schimbat, fiind pusă în aplicare o nouă metodă pentru atribuirea de numere
documentelor publicate în seria L (Legislație) a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene (JO).

13
Noua metodă armonizează și simplifică numerotarea anterioară, care, după cum se știe, nu era
identică pentru toate actele. „Actele juridice ale UE vor avea numere secvențiale unice”“ ,
astfel: D/AAAA/N, unde D reprezintă domeniul , AAAA este anul publicării și este format
întotdeauna din patru cifre, iar N reprezintă numărul secvențial al documentului pentru un
anumit an .
Simplificarea și modernizarea dreptului Uniunii Europene reprezintă un proces
continuu și nu acțiuni unice, secvențiale. Considerăm necesară continuarea acestor programe
ale Uniunii Europene, în speranța realizării unui sistem legislativ simplu, clar, stabil și
previzibil pentru destinatarii acestuia: persoanele juridice și cetățenii statelor membre ale
Uniunii Europene.
Cele două aspecte, simplificarea și modernizarea, sunt cele mai sigure garanții ale
cunoașterii, înțelegerii, dar, mai ales, ale aplicării corecte a numeroaselor norme care compun
dreptul Uniunii Europene.

14
IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

1.Izvoare primare/originare:

- Tratatele constitutive ale Uniunii Europene (Tratatul de constituire CECO, CEE şi

Euratom)
- Tratatele, convenţiile, acordurile care au modificat/completat tratatele constitutive
(Tratatul de Fuziune de la Bruxelles, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht,
Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona)
- Tratatele de Aderare a noilor membri ai UE (Tratatul de aderare al României etc.)
- Protocoalele, Convenţiile, Acordurile, Documentele anexe la Tratatele enumerate
anterior (Carta Drepturilor Fundamentale anexată Tratatului de la Lisabona)

2.Izvoare de drept internaţional (denumite şi angajamentele externe ale Uniunii)

- Convenţii încheiate de UE cu organizaţii/state terţe în temeiul personalităţii juridice
recunoscute; Convenţiile pe care Uniunea le încheie cu organizaţii sau cu statele terţe sunt
obligatorii pentru instituţiile Uniunii dar şi pentru statele membre.

3.Izvoare derivate/secundare
A) Acte cu caracter legislativ obligatoriu: regulamente, directive, decizii
B) Acte fară caracter legislativ obligatoriu: recomandări şi avize
C) Acte fară caracter legislativ: acte delegate/de punere în aplicare
D) Măsuri care nu sunt adoptate sub forma actelor juridice: acorduri
interinstituţionale, rezoluţii, declaraţii, programe de acţiune

4. Izvoare complementare/terţiare
- Acordurile încheiate între statele membre în domeniile de competenţă naţională
având un obiect circumscris în sau compatibil cu obiectivele stabilite în tratate; declaraţii,
rezoluţii, luări de poziţie cu privire la Uniunea Europeană care sunt luate de comun acord de
către statele membre
- Principiile generale de drept - Sunt creaţia judecătorului comunitar/ european, sunt
surse esenţiale de drept, înscriindu-se (din punctul de vedere al importanţei şi forţei
juridice) pe acelaşi nivel cu dreptul originar. De exemplu, principiul proporţionalităţii,
subsidiarităţii, principiul egalităţii, etc.
- Jurisprudenţa- Ansamblul hotărârilor Curţii de Justiţie a UE prin care se asigură
completarea, interpretarea uniformă şi respectarea/aplicarea prevederilor tratatelor.
- Cutuma - Practică aplicată în mod repetat, pe o perioadă îndelungată de timp, care este
sprijinită de conştiinţa subiectelor de drept conform căreia acea practică este
obligatorie. In mod similar cu principiile dreptului Uniunii Europene, cutuma poate
completa sau modifica o normă inserată în dreptul primar sau secundar.

Dreptul Primar/Originar
Normele care actualmente compun dreptul primar (originar) al Uniunii Europene (dreptul
primar pozitiv al UE) se regăsesc în: Tratatul de la Lisabona, Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene de Energie Atomică, Carta Drepturilor Fundamentale a UE.
Dacă asupra raţiunii de fiinţare şi asupra logicii juridice evocate de Tratatul de instituire a
Euratom ne-am oprit în partea de incipit a lucrării noastre, apreciem că analiza Tratatului de
la Lisabona este necesară din punct de vedere teoretic şi praxiologic. Intr-o formulare la
limita metaforei juridice, putem afirma că Tratatul de la Lisabona este proiectarea în viitor a
1
reminiscenţelor filosofice pe care s-a fundamentat construcţia europeană. Fiind de-a lungul
timpului asociat în mod nedrept cu iniţiativa juridică firească la nivel european ca urmare a
votului negativ primit de Tratatul Instituind o Constituţie pentru Europa, Tratatul de la
Lisabona constituie răspunsul la depăşirea tendinţelor de de-construire a spiritului european.
în această ordine de idei, literatura de specialitate operează o fină distincţie între modus
operandi propus de Tratatul Constituţional, respectiv de Tratatul de la Lisabona: „ Dacă
Tratatul Constituţional înlocuia toate tratatele existente ale UE - abrogându-le printr-un
singur document ca act constitutiv în care era reglementat tot ce ţinea de aceasta, Tratatul de
la Lisabona constă, în schimb, într-o revizuire a ceea ce exista şi drept urmare, se menţine în
limitele unui tratat de reformă (îmbunătăţit) (...)”. Fiindu-i unanim acceptat rolul de „tratat de
reformare", Tratatul de la Lisabona reuneşte, din punct de vedere structural, două
tratate (de valoare juridică egală): Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) şi
Tratatul Comunităţii Europene (redenumit Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene - TFUE ).
Articolul 1 din Tratatul de la Lisabona face referire la Tratatul privind Uniunea
Europeană, indicând că acesta reflectă cadrul general al principiilor sale dar şi dispoziţii
relative la amendarea politicii externe şi de securitate comună. Urmare a amendării prin
Tratatul de la Lisabona, Tratatul privind Uniunea Europeană dezvoltă probleme particulare
ale dreptului Uniunii Europene în 6 titluri: Titlul I - Dispoziţii comune; Titlul II - Dispoziţii
privind principiile democratice; Titlul III - Dispoziţii privind instituţiile; Titlul IV - Dispoziţii
privind formele de cooperare consolidată; Titlul V - Dispoziţii generale privind acţiunea
externă a Uniunii şi dispoziţii specifice referitoare la politica externă şi de securitate comună;
Titlul VI - Dispoziţii finale.
Spre deosebire de Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul privind Funcţionarea
Uniunii Europene (denumirea post-Lisabona acordată Tratatului Instituind Comunitatea
Europeană) conţine o serie de dispoziţii orientate către cadrul principiilor şi al politicilor
Uniunii Europene. De la cadrul principiilor (Partea I), structura Tratatului avansează la
aspectele care ţin de nediscriminare şi cetăţenia Uniunii (Partea a doua), ulterior fiind
reglementate, în ordine, următoarele aspecte: politicile şi acţiunile interne ale Uniunii (Partea
a treia); acţiunea externă a Uniunii (Partea a cincea); dispoziţii instituţionale şi financiare
(Partea a şasea); dispoziţii generale şi finale (Partea a şaptea) .

Dintre elementele supuse modificării/reformării prin Tratatul de la Lisabona, enunţăm

următoarele:
- conferirea personalităţii juridice Uniunii Europene
- instituirea principiului atribuirii de competenţe potrivit căruia, statele membre sunt
apte să ia măsuri pentru realizarea obiectivelor stabilite, în mod excepţional Uniunea are
competenţă să intervină doar în materiile care i-au fost atribuite
- Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte forţă juridică egală cu cea a tratatelor -
aspect care extinde sfera de cuprindere a cetăţeniei europene şi reiterează principiul dreptului
Uniunii Europene care promovează respectarea drepturilor fundamentale
- In ipoteza producerii de evenimente excepţionale precum: calamităţi naturale/umane,
atacuri teroriste, este activată clauza de solidaritate care permite acţiunea conjugată a Uniunii
şi a statelor membre pentru stoparea efectelor negative ale acestor evenimente
- Reformarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare prin inserarea (în art. 42 alin.
7 din TUE) a clauzei apărării reciproce care impune obligaţia statelor membre de a interveni
în cazul în care un stat membru este victimă a unei agresiuni armate pe teritoriul său.
- Clauza de retragere din Uniune a fost formulată cu scopul de a da aplicabilitate
principiului simetriei în drept; astfel, dacă fundamentul juridic al construcţiei europene rezidă
2
în manifestarea de voinţă a statelor în sensul cedării de suveranitate, mutatis mutandis, se
cuvine a fi reglementată situaţia în care un stat doreşte să se retragă din Uniune. Temeiul
juridic al acestei clauze este art. 50 din Tratatul Uniunii Europene. Având obiectivul de a reda
cu acurateţe procedura de retragere a unui stat din Uniune, redăm textul art. 50: Orice stat
membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din
Uniune. Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European.
In baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord
care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu
Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu art. 218 alin. (3) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care
hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European. Tratatele
încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere
sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alin. (2), cu
excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în
unanimitate să proroge acest termen. în înţelesul alin. (2) şi (3), membrul care reprezintă în
cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la
dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului care privesc
statul în cauză. Majoritatea calificată se defineşte în conformitate cu art. 238 alin. (3) Ut. (b)
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. In cazul în care statul care s-a retras din
Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii prevăzute la art.
49.
- Este anulată structura celor 3 piloni ai Uniunii lansată prin Tratatul de la Maastricht.
După cum am precizat, Comunităţile sunt înlocuite de Uniunea Europeană. Pilonul III-Justiţie
şi Afaceri Interne îşi încetează existenţa iar, ca substitut, Uniunea dezvoltă politici în materie
de migraţie, control la frontierele exterioare, asigurarea cooperării între autorităţile judiciare
şi poliţieneşti. Pilonul II - Politica Externă şi de Securitate Comună este drastic reformat prin
crearea postului de înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate
Comună. Rolul său este descris prin atribuţiile reglementate în conţinutul art. 27 din Tratatul
asupra Uniunii Europene: prezidarea Consiliului Afaceri Externe; punerea în aplicare a
deciziilor adoptate de Consiliul European şi Consiliu; reprezentarea Uniunii în chestiunile
referitoare la politica externă şi de securitate comună; susţinerea, în numele Uniunii, a
dialogului politic cu terţii şi exprimarea poziţiei Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale
şi al conferinţelor internaţionale; colaborarea cu serviciul european pentru acţiunea externă.
- Sunt elaborate măsuri menite a consolida principiul democraţiei în cadrul Uniunii, în
acest sens, evidenţiem două reforme: iniţiativa cetăţenească şi consolidarea rolului
parlamentelor naţionale. Iniţiativa cetăţenească în materie legislativă se concretizează prin
dreptul unui număr de un milion de cetăţeni provenind dintr-un număr semnificativ de state
de a transmite o iniţiativă într-un domeniu circumscris competenţei Uniunii Europene.
Evident, decizia finală, sub forma regulamentului, va fi adoptată de Consiliu şi Parlament.
Rolul parlamentelor naţionale este accentuat prin informarea acestora cu privire la: actele
legislative ale Uniunii, posibilele viitoare procedurii de revizuire a Tratatelor, cererile de
aderare la Uniune ş.a.
- Cadrul instituţional al Uniunii este supus reconfigurării astfel:
a. Parlamentul este ales direct de către cetăţenii Uniunii; sporeşte rolul său în procedura de
codecizie (devenită procedura ordinară); numărul maxim al membrilor săi este de 750 la care
se adaugă Preşedintele.
b. Consiliul European are recunoaştere instituţională expresă; în componenţa sa
includem şefii de state sau de guverne ai statelor membre, preşedintele Consiliului European

3
(ales pentru 2 ani şi jumătate, având posibilitatea de reînnoire), preşedintele Comisiei
Europene, înaltul Reprezentant pentru PESC.
c. Consiliul Uniunii Europene se poate reuni în formaţiuni diferite în funcţie de
problematica discutată (aspectele ce derivă din relaţiile externe vor fi analizate în formaţiunea
Consiliul Afaceri Generale; aspectele tehnice revin Consiliilor Specializate etc); se produce
cea mai amplă extindere a votului cu majoritate calificată - aceasta calculându-se în funcţie
de doi indicatori (statele membre şi cetăţenii); după data de 1 noiembrie 2014, majoritatea
calificată reflectă cel puţin 55% din membrii Consiliului care reprezintă cel puţin 15 state
membre şi statele membre care reprezintă minimum 65% din populaţia Uniunii Europene.
Minoritatea de blocare constă în cel puţin 4 membri ai Consiliului.
d. Comisia este alcătuită dintr-un număr de comisari egal cu numărul de state membre -
în cadrul acestui număr includem şi preşedintele Comisiei precum şi vicepreşedinţii (dintre
aceştia, este reprezentativ înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de
securitate).
e. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dobândit, prin Tratatul de la Lisabona, în mod
oficial această denumire. Curtea cuprinde: CJUE (deci Curtea propriu-zisă), Tribunalul şi
Tribunalele Specializate. Prin procedura legislativă ordinară, Parlamentul şi Consiliul pot
statuat înfiinţarea de tribunale specializate care să judece în primă instanţă anumite categorii
de cauze (materii speciale). Este reglementată posibilitatea ca persoanele fizice să se adreseze
în mod direct Curţii şi este extinsă competenţa Curţii la problemele conexe spaţiului de
securitate, libertate şi justiţie.
f. Banca Centrală Europeană este inclusă în cadrul instituţional al Uniunii, dobândind
puteri sporite (vezi art. 13 alin. 1 pct. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană).

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este documentul cu forţă

juridică obligatorie care exprimă îndepărtarea Uniunii Europene de angajamentele pur
economice şi apropierea acesteia de cetăţeni, de valorile democratice şi cele ale umanismului.
Carta constituie o formulă juridică modernă - cuprinzând drepturi din cele 3 generaţii
recunoscute în doctrina drepturilor omului (drepturi de generaţia întâi - civile şi politice,
drepturi de generaţia a doua - economice, sociale şi culturale şi drepturi de generaţia a treia -
de solidaritate).
Suntem de părere că modernismul indubitabil demonstrat de Cartă nu implică în mod
necesar şi avansarea unei filosofii proprii în materia drepturilor omului. în sprijinul acestei
idei stau următoarele argumente:
(1) Carta nu este creatoare de drepturi; aceasta reafirmă, cu respectarea competenţelor
şi sarcinilor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă în
principal din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor
membre, din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei, precum şi
din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor
Omului;
(2) Carta nu operează nici o distincţie conceptuală între drepturi, libertăţi şi principii,
reunindu-le într-o categorie autonomă, segmentată, lipsită de acurateţe terminologică şi
juridică: în consecinţă, Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în
continuare .
Deşi nu afirmă în mod clar o segregare conceptuală între standardele pe care le
garantează, din punct de vedere structural, Carta prezintă un grad înalt de sistematizare: 6
Titluri (Titlul I - Demnitatea ; Titlul II - Libertăţile ; Titlul III - Egalitatea ; Titlul IV -
Solidaritatea ; Titlul V - Drepturile cetăţenilor ; Titlul VI - Justiţia ) şi 54 de articole.
4
 Regimul aplicării, al stabilirii întinderii şi al interpretării drepturilor şi principiilor din
Cartă se regăseşte în dispoziţiile art. 51 şi 52. Ca regulă generală, includerea Cartei în
sistemul dreptului primar al Uniunii Europene nu implică crearea/modificarea de competenţe
sau de sarcini care revin Uniunii sau se regăsesc în prevederile tratatelor. În temeiul
subsidiarităţii, Carta se aplică instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii. De ase-
menea, statele membre trebuie să respecte dispoziţiile Cartei atunci când pun în aplicare
dreptul Uniunii.
Dacă în partea prevederilor substanţiale a Cartei intervenţia teoretică este limitată,
nefiind operată o distincţie clară, la nivelul conţinutului între drepturi, libertăţi şi principii -
acest neajuns este surmontat prin prevederile art. 52. Distincţia dintre drepturi, libertăţi şi
principii este evidenţiată astfel: (1) doar drepturile şi libertăţile pot fi invocate în faţa
instanţei de judecată, în timp ce principiile pot fi invocate în justiţie exclusiv din considerente
care depind de interpretarea şi controlul legalităţii actelor de punere în aplicare a principiilor
(respectiv acte legislative şi acte de punere în aplicare care emană de la instituţii, agenţii,
oficii ale Uniunii);
(3) doar drepturile şi libertăţile din Cartă pot fi restrânse - cu respectarea
substanţei lor şi în temeiul principiului proporţionalităţii (astfel încât restrângerile să fie
necesare şi să corespundă cu respectarea obiectivelor generale ale Uniunii şi cu protecţia
drepturilor şi libertăţilor celorlalţi);
(4) dacă drepturile cuprinse în Cartă se regăsesc şi în tratatele Uniunii, CEDO
(Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), tradiţiile constituţionale comune statelor
membre - atunci drepturile în cauză vor fi interpretate şi aplicate în acord cu standardele
precizate în tratate, CEDO, tradiţiile constituţionale comune.
In contextul redescoperirii vocaţiei sale umaniste, Uniunea adoptă Carta Drepturilor
Fundamentale şi exploatează posibilitatea juridică oferită de art. 6 alin. 2 şi 3 din Tratatul
asupra Uniunii Europene conform cărora: Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum
sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare. Drepturile fundamentale, astfel
cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor
membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.
Deşi textele citate menţin ambiguitatea teoretică raportată la relaţia dintre drepturi/-
libertăţi şi principii (drepturile fundamentale rezultate din CEDO şi din tradiţiile
constituţionale ale statelor membre sunt principii generale ale dreptului Uniunii), observăm
un progres în materia protecţiei drepturilor omului (posibilitatea de a obţine o convergenţă
între cele două sisteme regional-europene de protecţie a drepturilor omului prin aderarea UE
la CEDO). Ideea aderării UE la CEDO a galvanizat spiritul popoarelor europene, fără a aduce
confirmări practice. Imposibilitatea compatibilizării celor două subsisteme regionale de drept
în problematica drepturilor omului a fost laitmotivul care a servit la respingerea ideii aderării
UE la CEDO de către Curtea de Justiţie. Prin avizul nr. 2/94, Curtea de Justiţie a afirmat că
aderarea la CEDO ar produce o reformă radicală a normelor comunitare în materia drepturilor
omului iar construcţia comunitară ar fi plasată sub auspiciile unui sistem instituţional şi
legislativ internaţional care ar afecta specificul dreptului comunitar. Prin avizul menţionaţi a
fost criticat din perspectiva compatibilităţii cu specificul dreptului UE proiectul de acord prin
care UE adera la CEDO. Principala limită a aderării constă în modul în care ar fi tranşat
raportul dintre cele două curţi de justiţie: CJUE este pasibilă de a se supune hotărârilor Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Respectarea drepturilor omului de către Uniunea Europeană
în cadrul politicii externe sau în cadrul politicii de securitate şi de apărare va fi evaluată
conform standardelor CEDO.
5
 Dreptul Secundar/Derivat
Această categorie a izvoarelor dreptului Uniunii Europene desemnează ansamblul
actelor juridice emise de instituţiile Uniunii -în limita de competenţă atribuită şi în acord cu
aplicarea prevederilor din tratate. În conţinutul lor, izvoarele secundare ale dreptului Uniunii
Europene cuprind multiple categorii, fiecare categorie, la rândul său, evidenţiindu-se prin
elemente specifice.
Actele juridice adoptate prin procedură legislativă constituie acte legislative. Ca
regulă generală, actele legislative se adoptă prin procedura legislativă ordinară (iniţiativa
acestora este deţinută de Comisia Europeană iar puterea decizională se exercită în mod
conjugat de către Parlament şi Consiliu), prin procedura legislativă specială (care presupune
adoptarea actului de către Parlament cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu
participarea Parlamentului) sau prin cazuri specifice, expres prevăzute în tratate (în situaţii
riguros reglementate, iniţiativa actelor legislative o pot deţine, în mod alternativ: un grup de
state membre, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de
Investiţii, Curtea de Justiţie).
Articolul 288 TFUE include (cu titlu limitativ), în categoria actelor legislative:
regulamentul, directiva şi decizia. Definiţiile oferite de tratat sunt laconice şi non-explicative:
(1) Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele
sale şi se aplică direct în fiecare stat membru;
(2) Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul
care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi
mijloacele;
(3) Decizia este obligatorie în toate elementele sale. In cazul în care se indică destinatarii,
decizia este obligatorie numai pentru aceştia.
Recomandările şi avizele constituie un caz particular deoarece acestea pot fi adoptate
conform procedurilor descrise anterior şi constituie, conform art. 288 din TFUE acte adoptate
de Uniune în scopul exercitării competenţelor sale. Cu toate acestea, prevederea expresă a art.
288 TFUE, ultima teză atestă caracterul non obligatoriu al acestora.

Actele fără caracter legislativ reprezintă, prin interpretarea per a contrario a art. 289
par. 3, acte care nu sunt adoptate potrivit unei proceduri legislative. în mod expres sunt
reglementate de TFUE actele de delegare (art. 290) precum şi actele de punere în aplicare
(art. 291). Pentru a fi calificate per se - deci fără a fi supuse unei supraevaluări - în titlul
actelor de delegare se va introduce termenul „delegat" sau „delegată" iar în titlul actelor de
punere în aplicare se impune introducerea expresiei „de punere în aplicare". Exprimarea
folosită în partea de incipit a art. 290 TFUE (un act legislativ poate delega Comisiei
competenţa.....) nu constituie, în opinia noastră, o premisă validă pentru o definiţie care să
surprindă în mod coerent şi clar semnificaţia actelor delegate. Actul legislativ este
instrumentul prin care operează delegarea de competenţă în favoarea Comisiei; actul
legislativ nu poate fi confundat cu instituţia aptă să permită delegarea. Din formularea art.
290 alin. 2 lit. a), se desprinde ideea conform căreia Parlamentul sau Consiliul pot decide
delegarea de competenţă în favoarea Comisiei pentru ca aceasta să poată adopta acte tară
caracter legislativ. Prin aplicarea principiului simetriei este clar că, dacă se prevede expres că
Parlamentul sau Consiliul pot decide revocarea delegării de competenţă în mod logic, oricare
dintre cele două instituţii au decis ab initio delegarea. O dată stabilit acest aspect, prin
raportare la art. 290 TFUE, actul delegat reprezintă actul fără caracter legislativ, având un
domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale
actului legislativ, fiind adoptat de Comisie în temeiul delegării de competenţă decisă de

6
Parlamentul European (cu majoritatea membrilor care îl comun) sau de Consiliu (statuând cu
majoritate calificată).
Privitor la actele de punere în aplicare, prin referire la art. 291 TFUE, acestea pot fi
definite precum acte nelegislative care se disting prin următoarele specificităţi:
(1) în principiu, la vegherea executării actelor obligatorii din punct de vedere
juridic, contribuie statele membre prin adoptarea tuturor măsurilor pe care le consideră
necesare;
(2) în ipoteza în care sunt necesare măsuri unitare de executare a actelor
obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, prin acestea din urmă va fi oferită
Comisiei competenţa de executare sau Consiliului (dar în acest caz ne referim la cazuri
speciale şi temeinic justificate).
Rezoluţiile pot fi atribuite Parlamentului, Consiliului UE , Consiliului European. Ele
sunt sintetizate sub forma unor intenţii/observaţii/puncte de vedere care sunt orientate către
problematici prestabilite: sarcinile privitoare la activităţile interne sau externe ale Uniunii,
sincronizarea sistemelor decizionale naţionale cu cel al Uniunii, orientarea politică a
viitoarelor acţiuni întreprinse de Consiliu etc.
Declaraţiile comportă două accepţiuni: declaraţii lato sensu există declaraţii privitoare
la orientările şi dezvoltările viitoare ale Uniunii (sunt asemănătoare cu rezoluţiile); declaraţii
stricto sensu emise în contextul derulării procesului decizional şi sunt atribuite, de regulă
Consiliului. Prin intermediul declaraţiilor, Consiliul stabileşte (în mod individual sau
colectiv), puncte de vedere interpretative referitoare la decizii adoptate anterior. în acest
context, declaraţiile sunt susceptibile a fi asimilate unor instrumente pe care Consiliul le
creează în scop de autocontrol/autoevaluare .
Programele de acţiune sunt solicitate de Consiliul European şi realizate de Consiliu şi
Comisie. în tot cazul, Consiliul şi Comisia pot elabora programe de acţiune din proprie
iniţiativă. Rolul acestora este de a aduce la îndeplinire obiectivele stabilite prin Tratate
precum şi de a pune în practică programele legislative. Programele de acţiune pot fi
obligatorii (dacă sunt prevăzute în expresis în tratate) sau neobligatorii (dacă necesitatea
elaborării lor rezultă din practică) .
Din ce în ce mai uzitate la nivelul Uniunii sunt cărţile albe şi cărţile verzi Primele
avansează propuneri de măsuri benefice pentru o politică specifică, în timp ce cărţile verzi
lansează teme de reflecţie privind un anumit subiect.
Cutuma ca izvor al dreptului Uniunii are o vocaţie virtuală. Deşi nu este exclusă în
mod expres ca sursă a reglementărilor Uniunii, aplicarea practică a cutumei pentru
soluţionarea unui litigiu este improbabilă. Instituţiile, agenţiile sau oficiile Uniunii trebuie să
acţioneze în conformitate cu prevederile tratatelor. Teoria formalistă (bazată pe reguli scrise)
surclasează teoria voinţei reale. Cu alte cuvinte, conduita autorităţilor publice trebuie se va
conforma normelor scrise şi nu practicilor aplicate îndelungat şi percepute la nivel subiectiv
ca fiind obligatorii. Prin excepţie, cutuma se poate impune ca izvor de drept în situaţia în care
o normă emanată de la o instituţie/autoritate a Uniunii poate fi explicată/ interpretată în
temeiul unor practici considerate obligatorii la nivel instituţional.

7
ACȚIUNILE FORMULATE ÎN FAȚA CJUE

Acțiunea în anulare
Temei legal:
Articolul 263 TFUE (ex-articolul 230 TCE): Curtea de Justiție a Uniunii Europene
controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii
Centrale Europene, altele decât recomandările Șt avizele, și a actelor Parlamentului
European și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți.
Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor
Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți.
In acest scop. Curtea are competența să se pronunțe cu privire la acțiunile formulate de
un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de
necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a
Tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.
în aceleași condiții, Curtea are competența să se pronunțe cu privire la acțiunile formu-
late de Curtea de Conturi, de Banca Centrală Europeană și de Comitetul Regiunilor, care
urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora.
Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute la primul și al
doilea paragraf, o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct
și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun
măsuri de executare.
Actele de constituire a organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii pot să prevadă condiții și
proceduri speciale privind acțiunile formulate de persoanele fizice sau juridice împotriva
actelor acestor organe, oficii sau agenții care sunt destinate să producă efecte juridice față
de ele.
Acțiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după
caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data
la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.

Articolul 264 TFUE (ex-articolul 231 TCE): în cazul în care acțiunea este întemeiată,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene declară actul contestat nul și neavenit. Cu toate
acestea. Curtea indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului
anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile.

1. Noțiune
Acțiunea în anulare constă în posibilitatea pe care o au statele membre ale Uniunii
Europene, instituțiile Uniunii, persoanele fizice și juridice de a ataca în fața Curții un act
legislativ emis de instituțiile UE, și de a obține, în anumite condiții, desființarea acestuia, dar
și legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte
juridice față de terți.
2. Actele care pot face obiectul acțiunii în anulare
Acțiunea în anulare poate fi formulată împotriva actelor care au forță juridică
obligatorie, adoptate de către: Consiliu, Comisie, Banca Centrală Europeană (altele decât
recomandările și avizele), Parlamentul European ori Consiliul European, dacă respectivele
acte produc efecte juridice față de terți.
De asemenea, Curtea controlează legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor
Uniunii, acte destinate să producă efecte juridice față de terți.

1
 Indiferent, însă, de la ce instituție emană actul, acesta trebuie să fie unul obligatoriu,
adică să producă efecte juridice. Cu toate acestea, nu pot face obiectul unei acțiune în anulare
următoarele acte :
- actele adoptate de reprezentanții guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul
Consiliului, așa cum rezultă din hotărârea Curții din anul 1993: „actele adoptate de
reprezentanții statelor membre care acționează nu în calitate de membri ai Consiliului, ci în
calitate de reprezentanți ai guvernului lor și care exercită astfel colectiv competențele statelor
membre nu sunt supuse unui control al legalității exercitat de către Curte” ;
- actele Curții de Conturi, deși aceasta a fost ridicată la rangul de instituție, încă din
anul 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht;
- deciziile Mediatorului (Ombudsmanului), deoarece acesta „nu este o instituție a
Uniunii Europene în sensul art. [13 TUE] și nu se află printre instituțiile sau organele a e
căror acte sunt vizate [la art. 263 alin. (2) TFUE]. Potrivit jurisprudenței, Mediatorul nu
dispune de legitimare procesuală pasivă” ;
- actele statelor membre, chiar dacă acestea se integrează în cadrul unui proces ce
decizie al Uniunii, astfel cum rezultă dintr-o jurisprudență constantă a Curții de a Luxemburg.
Astfel, Curtea s-a declarat necompetentă „pentru a se pronunța cu privire la legalitatea unui
act adoptat de către o autoritate națională” . „Legalitatea acestor acte cu privire la dreptul
Uniunii poate fi apreciată fie în cadrul acțiunii în constatarea încălcării obligațiilor, fie
înaintea unei instanțe de nivel național care, după caz, va exercita o acțiune pentru
pronunțarea unei hotărâri preliminare în scopul de a obține precizările necesare referitoare la
aplicabilitatea și interpretarea dreptului Uniunii” ;
- acordurile încheiate între o instituție și o persoană de drept privat, în condițiile în care
art. 263 TFUE are în vedere numai actele unilaterale ale instituțiilor, iar Curtea a menționat
faptul că „actele care au o natură pur contractuală nu sunt susceptibile să facă obiectul unei
acțiuni în anulare” ;
- acordurile internaționale încheiate de Uniune și acest lucru deoarece Curtea nu poate
controla decât actele juridice ale instituțiilor UE. Jurisprudența Curții, însă, pare a ne
contrazice, dacă avem în vedere cauza Franța c./ Comisia . În speță, Republica Franceză a
solicitat anularea Acordului semnat la 23 septembrie 1991 de către Comisia Comunităților
Europene și Guvernul Statelor Unite ale Americii privind aplicarea legislațiilor naționale în
domeniul concurenței. Curtea a admis demersul, considerând că „acțiunea Republicii
Franceze trebuie înțeleasă ca fiind îndreptată împotriva actului prin care Comisia a urmărit să
încheie Acordul”. În acest fel, Curtea dobândește competența de a realiza un control indirect
cu privire la conformitatea acordurilor internaționale cu Tratatele Uniunii Europene (dreptul
primar). în anul 2002, Franța a formulat o acțiune, solicitând anularea deciziei prin care
Comisia Comunităților Europene a încheiat cu Statele Unite ale Americii un Acord intitulat
„Orientări în materie de cooperare și transparență la nivelul reglementării”. Motivul invocat
de Franța era acela că liniile directoare negociate de către Comisie cu Statele Unite ale
Americii în domeniul cooperării și transparenței la nivelul reglementării se constituiau într-un
veritabil acord internațional a cărui încheiere intra în competența Consiliului. Prin urmare,
problema ce trebuia rezolvată era aceea de a ști dacă liniile directoare elaborate de către
Comisie și partenerii săi puteau fi atacate cu o acțiune în anulare. Curtea a dat o soluție în
favoarea Comisiei, considerând că liniile directoare sunt lipsite de forță juridică și constituie
numai o înțelegere administrativă: „Comisia (...) în calitate de instituție și organ colegial, nu
și-a exprimat niciodată consimțământul să fie obligată de orientări care, în plus, constituie
doar un aranjament administrativ încheiat la nivelul serviciilor” ;
- dispozițiile cuprinse în Tratatele de aderare a statelor la Uniunea Europeană, Curtea
pronunțându-se într-o astfel de chestiune, după cum urmează: „dispozițiile în litigiu, ce
reprezintă o parte integrantă din actul de aderare (...), nu constituie un act de Consiliu în

2
sensul prevederilor Tratatului, astfel încât Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire
la legalitatea acestor dispoziții” .
- Avizele și recomandările nu pot face obiectul unui acțiuni în anulare. Prin urmare,
instituțiile care emit astfel de acte, nu se tem de posibilitatea de a le fi anulate.
Pentru a stabili dacă un act juridic al Uniunii Europene este obligatoriu, Curtea de
Justiție ia în considerare obiectul și conținutul actului, și nu numai denumirea sa: „pentru a
stabili dacă măsurile atacate constituie acte în sensul” art. 288 TFUE, „este necesar (...) să se
analizeze substanța acestora. în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, constituie
acte (...)care pot face obiectul unei acțiuni în anulare (...) măsurile care produc efecte juridice
obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, prin modificarea într-un mod
specific a statutului juridic al acestuia. (...) forma în care sunt adoptate actele (...) este, în
principiu, irelevantă în ceea privește posibilitatea de a le ataca printr-o acțiune în anulare”.
Așadar, în situația în când Comisia Europeană emite un „aviz”, iar Curtea de Justiție
consideră că acesta are caracter obligatoriu, deoarece „produce efecte juridice (...) de natură
să afecteze interesele reclamantului, prin modificarea (...) statutului juridic al acestuia”,
acțiunea în anulare poate fi acceptată. Având în vedere raționamentul Curții cu privire la forța
juridică a unui act emis de către o instituție a UE, „sunt susceptibile de a fi atacate cu o
acțiune în anulare toate pozițiile adoptate de instituții, indiferent de natura sau forma lor, sub
condiția ca acestea să vizeze producerea de efecte de drept”.
Din analiza jurisprudenței Curții de Justiție, rezultă că o serie de acte, care nu sunt
acte juridice în sensul art. 288 TFUE, au făcut obiectul unei acțiuni în anulare, și anume: un
Cod de conduită ; o comunicare a Comisiei Europene , dar și o declarație a unui purtător de
cuvânt .

3. Subiectele de drept care pot formula o acțiune în anulare

Pot formula o acțiune în anulare, următoarele categorii de subiecte de drept:
A) statele membre, Parlamentul European, Consiliul și Comisia . Aceste subiecte de drept
formează așa-numita categorie a reclamanților „privilegiați” , deoarece pot introduce o
acțiune în anulare fără nicio condiție specială privind interesul, după cum a reținut Curtea: „în
ceea ce privește interesul (...) de a introduce o acțiune, este suficient să se constate că
[Tratatul] face o distincție clară între dreptul de a introduce o acțiune pe care îl au instituțiile
comunitare și statele membre, pe de o parte, și dreptul de a introduce o acțiune pe care îl au
persoanele fizice și juridice, pe de altă parte, [Tratatul] acordând [instituțiilor] și fiecărui stat
membru dreptul de a contesta, printr-o acțiune în anulare, legalitatea oricărui regulament al
Consiliului, fără ca exercitarea acestui drept să fie condiționată de justificarea unui interes
pentru intentarea acțiunii” .
B) Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană și Comitetul Regiunilor formează
categoria reclamanților care pot introduce o acțiune în anulare numai pentru a-și apăra
prerogativele.
C) persoanele fizice și persoanele juridice, dacă se găsesc într-una din următoarele
situații:
- sunt destinatarele actului ce urmează să-1 atace;
- actul pe care intenționează să-1 atace îi privește direct și individual și
- actul ce va face obiectul unei acțiuni în anulare îi privește direct și nu presupune
măsuri de executare.
Din interpretarea prevederilor art. 263 alin. (4) TFUE, reiese făptul că particularii nu
au posibilitatea de formula o acțiune în anulare împotriva actelor care au forță juridică
generală precum regulamentul. De asemenea, trebuie remarcat și faptul că actul ce poate fi
atacat trebuie să aibă aplicabilitate directă, adică să nu fie necesară transpunerea acestuia în
ordinea juridică internă a statelor membre.

3
 Prin urmare, dintre actele juridice prevăzute la art. 288 TFUE, singurul care, la o
primă analiză, ar putea face obiectul unei acțiuni în anulare este decizia (act individual și care
se aplică direct). Însă, după cum am văzut anterior, Curtea califică un act nu numai după
denumirea sa, ci ia în considerare, inclusiv, obiectul și conținutul acestuia. În acest sens,
jurisprudența Curții oferă exemple ce fac trimitere la calificarea actelor juridice ale Uniunii
Europene, drept obligatorii sau nu, generale ori individuale. Astfel, sunt regulamente care pot
conține prevederi ce au „aplicabilitate individuală ori anumite dispoziții ale acestora trebuie
să fie analizate într-un ansamblu de decizii individuale care să afecteze direct situația
reclamanților”.
Potrivit Curții, „în cazul în care un act calificat drept regulament de către autorul său
conține dispoziții care sunt de natură să privească anumite persoane fizice sau juridice în mod
nu doar direct, ci și individual, trebuie recunoscut că, în orice situație și fără a aduce atingere
problemei de a ști dacă acest act considerat în ansamblul său poate fi calificat în mod corect
drept regulament, aceste dispoziții nu au caracter normativ și, prin urmare, pot fi atacate de
aceste persoane”. Este opinia exprimată în prima hotărâre a Curții, Confédération naționale
des producteurs de fruits et légumes et au tres, pronunțată în anul 1962, în care face referire la
aplicarea conținutului actualului art. 263 alin. (4) TFUE. Dacă în ceea ce privește situația în
care un act vizează, în mod direct, o persoană fizică sau juridică, Curtea consideră că nu sunt
probleme de interpretare, atunci când este vorba despre caracterul individual al actului
instanța aduce lămuriri suplimentare, un an mai târziu, în 1963, în hotărârea Plaumann.
Astfel, Curtea consideră că „alte persoane decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că
sunt în mod individual interesate, decât în situația în care această decizie le aduce atingere din
cauza anumitor calități care le sunt specifice sau datorită unor circumstanțe care le
caracterizează în raport cu orice altă persoană și le individualizează în mod asemănător cu
destinatarul”26 . Prin urmare, actul atacat numai aparent arc caracter general, în realitate actul
este o decizie individuală al cărui destinatar poate fi o persoană fizică sau juridică .
Abordarea Curții a fost criticată, peste ani, în anul 2002, când avocatul general Jacobs a
pledat pentru o nouă interpretare a noțiunii de „persoană vizată individual” cu ocazia
prezentării concluziilor266 în cauza Unión de pequeños agricultores. Avocatul consideră că
„niciun argument nu permite să se susțină că noțiunea de persoană vizată individual comportă
obligația pentru un particular, care dorește să conteste o măsură generală, să fie individualizat
la fel cu destinatarul explicit al unei decizii individuale. Potrivit avocatului general,
jurisprudența Plaumann este paradoxală, în cazul în care numărul persoanelor afectate de o
măsură ar fi mare. Dimpotrivă, susține acesta, faptul că o măsură afectează un număr mare de
particulari, prin prejudiciul cauzat, constituie un motiv indiscutabil pentru a accepta ca unul
sau mai mulți dintre acești particulari să intenteze o acțiune în fața justiției comunitare. El
încheie prin a propune Curții să accepte ca o persoană să fie considerată vizată individual
printr-o măsură comunitară atunci când, ținând cont de situația în care aceasta se găsește,
măsura vatămă sau este susceptibilă de a vătăma, interesele sale într-un mod substanțial
Urmare a jurisprudenței Curții, putem concluziona că persoanele fizice și juridice: a). nu pot
acționa decât împotriva unei decizii care le este adresată lor (individual) și b) nu pot
introduce o acțiune în anulare decât împotriva unui act care, sub aparența fie a unui
regulament, fie a unei decizii adresate unuia dintre ei, îi privește direct și individual.

4. Subiectele de drept împotriva cărora poate fi formulată acțiunea in anulare

Acțiunea în anulare poate fi formulată împotriva Parlamentului European și
Consiliului (atunci când un act emană de la ambele instituții), Consiliului (când actul este
emis numai de acesta), Comisiei, Băncii Centrale Europene, Consiliului European sau
Parlamentului European (când actul aparține numai acestuia), adică împotriva instituțiilor de

4
la care provine actul atacat. Pot fi atacate, cu o acțiune în anulare, numai acele acte care
produc efecte juridice față de terți.

5. Termenul în care se poate formula acțiunea

Potrivit art. 263 alin. (6) TFUE, termenul în care se poate formula acțiunea în anulare
este de 2 luni și curge, pentru actele generale, de la publicarea lor, iar pentru actele
individuale de la notificarea acestora către cel interesat sau, în lipsă, de la data la care
reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.
Termenul se calculează potrivit prevederilor art. 49 din Regulamentul de procedură al
Curții de Justiție. Astfel, acesta începe să curgă, în caz de publicare, din a 15-a zi următoare
datei publicării actului atacat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, iar în caz de notificare,
din ziua următoare notificării.
În cazul în care termenul se împlinește într-o zi care nu există în ultima lună (ex.: luna
februarie), termenul expiră la sfârșitul ultimei zile a acelei luni. Termenul include sâmbetele,
duminicile și zilele de sărbătoare legală și nu se suspendă pe parcursul vacanțelor
judecătorești. în cazul în care termenul expiră într-o zi de sâmbătă, duminică sau de
sărbătoare legală, acesta se prelungește până la sfârșitul zilei lucrătoare imediat următoare.

6. Motivele de anulare
Potrivit art. 263 alin. (2) TFUE motivele de anulare a unui act juridic al Uniunii
Europene pot fi: necompetența; încălcarea unor norme fundamentale de procedură; încălcarea
Tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora și abuzul de putere.

A. Necompetența
Acest motiv de anulare a unui act juridic al Uniunii Europene poate să apară în
situația în care actul a fost adoptat de către o instituție a UE, fără ca aceasta să aibă
competență în acel domeniu, potrivit Tratatelor Uniunii. De regulă, necompetența poate să
apară „în cazul delegărilor de competență din partea Consiliului către Comisie sau către
statele membre, dar această problemă se ridică și în cazul luării deciziilor în Comisie prin
procedura împuternicirii”.
În cauza Franța c./ Comisia, Curtea a anulat actul prin care Comisia Comunităților
Europene a decis să încheie Acordul cu Statele Unite referitor la aplicarea legislației în
domeniul concurenței, pe motiv că instituția nu era competentă să încheie acest tip de acord.
Acordul avea drept obiect „promovarea cooperării, coordonării și reducerea riscului de
apariție a litigiilor între părți în aplicarea legislațiilor acestora în domeniul concurenței sau de
reducere a efectelor acestora”. Deși Comisia a susținut că „Acordul constituie în realitate un
acord administrativ pentru a cărui încheiere este competentă” și că „nerespectarea
dispozițiilor acordului nu ar determina angajarea răspunderii Comunității, ci pur și simplu
încetarea Acordului” , Curtea a considerat că „Acordul, fiind obligatoriu pentru Comunitate și
generând obligații pentru aceasta, nu poate fi calificat ca acord administrativ” .

B. Încălcarea unor norme fundamentale de procedură

Acest motiv de anulare a unui act juridic al UE are în vedere următoarele situații :
nerespectarea normelor cu privire la procesul de elaborare și adoptare a actelor juridice ale
UE (de exemplu: modalitatea de vot în cadrul instituțiilor; obligația de a consulta alte
instituții, organisme, agenții ale Uniunii ori statele membre atunci când Tratatele prevăd acest
lucru); neluarea în considerare a normelor privind respectarea dreptului la apărare (este vorba
despre acele norme care garantează „consultarea celor interesați (...) anterior adoptării unei
decizii de natură să le afecteze grav interesele” ); neîndeplinirea obligației referitoare la
motivarea actelor juridice ale UE (motivarea actelor juridice ale Uniunii Europene este

5
prevăzută de art. 296 alin. (2) TFUE ). Neîndeplinirea cerințelor privind publicarea sau
notificarea actelor juridice ale Uniunii nu reprezintă o încălcare a unei norme fundamentale
de procedură, însă, neîndeplinirea acestei proceduri, prevăzută la art. 297 alin. (1) par. 3
TFUE , atrage imposibilitatea formulării acțiunii, deoarece nu se poate stabili data de la
care curge termenul în care trebuie formulată acțiunea.

C. Încălcarea Tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora

Încălcarea poate consta într-o: „eroare de drept (privind norma de drept aplicabilă,
interpretarea greșită a normei, absența oricărui temei legal); eroare de fapt (privind
materialitatea faptelor care afectează aplicarea normei sau aprecierea faptelor); eroare
referitoare la calificarea faptelor cărora li se aplică norma de drept”.
În cauza Germania c./ Consiliu, Curtea a dat o soluție favorabilă solicitării Germaniei
de a anula art. 1 alin. (1) prima liniuță din Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie
1994 privind încheierea în numele Comunității Europene, în ceea ce privește domeniile care
țin de competența sa, a acordurilor de negocieri multilaterale din Runda l Uruguay (1986-
1994), în măsura în care Consiliul a aprobat încheierea Acordului-cadru privind bananele cu
Republica Costa Rica, Republica Columbia, Republica Nicaragua și Republica Venezuela.
Germania a susținut că „regimul instituit prin Acordul-cadru aduce I atingere drepturilor
fundamentale ale operatorilor din categoriile A și C, și anume dreptul la libera exercitare a
profesiei și dreptul de proprietate și îi discriminează în raport cu operatorii din categoria B”
Altfel s-a pronunțat Curtea în cauza Portugalia c./ Consiliu. În speță, Portugalia a solicitat
Curții să anuleze Decizia 96/386/CE a Consiliului din 26 februarie 1996 privind încheierea
Memorandumurilor de înțelegere dintre Comunitatea Europeană și Republica Islamică
Pakistan și dintre Comunitatea Europeană și Republica India privind acordurile în domeniul
accesului pe piață al produselor textile. Motivele invocate de Portugalia aveau în vedere „pe
de o parte, încălcarea anumitor norme și principii fundamentale ale OMC și, pe de altă parte,
încălcarea anumitor norme și principii fundamentale ale ordinii juridice comunitare” . De
data aceasta, Curtea a considerat că „afirmația Republicii Portugheze, conform căreia decizia
atacată a fost luată încălcându-se anumite norme și principii fundamentale ale ordinii juridice
comunitare, nu este fondat㔓 și a respins acțiunea.

D. Abuzul de putere
Potrivit Curții, abuzul de putere reprezintă situația în care instituția Uniunii Europene
a „urmărit (...) prin lipsa de precauție, ce echivalează cu nerespectarea legii, alte scopuri decât
cele pentru care i-au fost atribuite puterile prevăzute de Tratat” .

7. Efectele hotărârii dată în cadrul acțiunii în anulare

Conform art. 264 TFUE, în cazul în care acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție
declară actul nul și neavenit. Prin urmare, actul dispare din ordinea juridică a UE, de la data
intrării în vigoare. în acest sens, amintim, cu titlu de exemplu, hotărârea Curții prin care
aceasta declara „actul contestat nul și neavenit. Din aceasta rezultă că decizia de anulare a
instanței comunitare produce dispariția retroactivă a actului atacat față de toți justițiabilii.
Astfel, părțile trebuie puse în situația anterioară adoptării actului. Potrivit Curții, hotărârea de
„anulare conduce la dispariția retroactivă a [actului] (...), cu privire la toți justițiabilii. O astfel
de hotărâre de anulare are efecte erga omnes, ceea ce îi conferă autoritate de lucru judecat” .
Din interpretarea prevederilor art. 264 TFUE alin. (2), potrivit cărora „(...) Curtea indică, în
cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului anulat,care trebuie
considerate ca fiind irevocabile, rezultă faptul că o hotărâre de anulare antrenează nulitatea
totală sau parțială a unui act juridic al UE.

6
 În practică, Curtea poate să anuleze actul contestat, dar să-l mențină până când
instituția adoptă un nou act care să-l înlocuiască. Se recurge la această soluție atunci când
nemenținerea actului ar produce prejudicii pentru particulari. De exemplu, într-o hotărâre a
sa, Curtea a considerat că, „pentru a evita o discontinuitate în ceea ce privește regimul
remunerațiilor, aplicarea art. 174 alin. (2) din Tratat trebuie realizată astfel încât actele
anulate să producă efecte până în momentul în care Consiliul va adopta (...) un nou
regulament”.
Potrivit art. 266 alin. (1) TFUE, „instituția, organul, oficiul sau agenția emitent/ă a
actului anulat sau a cărei abținere a fost declarată contrară Tratatelor este obligat/ă să ia
măsurile impuse de executarea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene”.

Excepția de ilegalitate
Temei legal:
Articolul 277 TFUE (ex-articolul 241 TCE): Sub rezerva expirării termenului
prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf, în cazul unui litigiu privind un act cu caracter
general adoptat de o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii, orice parte se
poate prevala de motivele de drept prevăzute la articolul 263 al doilea paragraf pentru a
invoca în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene inaplicabilitatea respectivului act.

1. Noțiune
Articolul 277 TFUE instituie ceea ce practica a denumit „excepția de ilegalitate”.
Astfel, „sub rezerva expirării termenului prevăzut la art. 263 al șaselea paragraf [TFUE - 2
luni ], în cazul unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o instituție, un organ,
un oficiu sau o agenție a Uniunii, orice parte se poate prevala de motivele de drept prevăzute
la art. 263 al doilea paragraf pentru a invoca în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene
inaplicabilitatea respectivului act”. Altfel spus, deși termenul de 2 luni a expirat, iar actul
juridic nu mai poate fî atacat cu o acțiune în anulare, cu ocazia unui litigiu care are ca obiect,
de exemplu un regulament, în orice moment se poate invoca excepția de ilegalitate. în această
situație, Curtea nu va anula actul contestat, ci îl poate declara inaplicabil. Deci, excepția de
ilegalitate „nu reprezintă o acțiune de sine stătătoare, ci depinde de o acțiune principală în
cadrul căreia poate fi exercitată. (...) este o acțiune cu caracter accesoriu, iar respingerea
acțiunii principale atrage după sine și inadmisibilitatea excepției” .
Articolul instituie „posibilitatea pentru instanța Uniunii ca, în cazul unei contestații
principale asupra legalității unei măsuri de aplicare a unui act cu aplicabilitate generală, să
exercite un control incident asupra legalității actului menționat. în acest scop, orice parte în
litigiu poate invoca - fie prin acțiunea introdusă împotriva măsurii de aplicare, fie ca mijloc
de apărare - toate motivele prevăzute în cadrul acțiunii în anulare, chiar și după expirarea
termenului pentru introducerea acțiunii împotriva actului cu aplicabilitate generală”.
Totodată, art. 277 TFUE „întărește principiul potrivit căruia ilegalitatea unei norme juridice
atrage după sine și ilegalitatea măsurilor luate pentru punerea în executare a acesteia”.
Potrivit Tribunalului Uniunii Europene, art. 277 TFUE „este expresia unui principiu
general care asigură oricărei părți dreptul de a contesta, în vederea obținerii anulării unei
decizii care o privește direct și individual, validitatea actelor instituționale anterioare, ce
reprezintă temeiul juridic al deciziei atacate, dacă partea nu dispune de dreptul de a introduce,
în temeiul art. 230 TCE, o acțiune directă împotriva actelor care i-au adus atingere, iară să
poată solicita anularea (...). Articolul are drept scop protejarea justițiabilului împotriva
aplicării unui act normativ ilegal, sub condiția ca efectele hotărârii ce constată
inaplicabilitatea să fie limitate numai la părțile litigiului și ca hotărârea să nu afecteze însuși
conținutul actului” .

7
 Excepția de ilegalitate reprezintă „o cale de atac incidență ce servește la punerea în
aplicare a unui principiu general care se referă la respectarea legalității, iar atunci când este
invocată în fața unei instanțe naționale are rolul de a compensa absența acțiunii în anulare
direct introduse de către persoanele particulare, în principiu, împotriva actelor cu
aplicabilitate generală”.

2. Actele care pot face obiectul excepției de ilegalitate

Potrivit Tribunalului, în măsura în care art. 277 TFUE „nu are drept scop să permită
unei părți să conteste aplicabilitatea oricărui act cu caracter general în favoarea unei acțiuni,
conținutul unei excepții de ilegalitate trebuie să se limiteze la ceea ce este indispensabil
soluționării litigiului. Prin urmare, actul general a cărui ilegalitate este invocată trebuie să fie
aplicabil, direct sau indirect, în speța care face obiectul acțiunii și trebuie să existe un raport
juridic direct între decizia individuală atacată și actul general în cauză. Existența unei astfel
de legături poate, totuși, să se deducă din constatarea că decizia atacată se bazează, pe o
dispoziție a actului a cărui legalitate este contestată, chiar dacă aceasta din i constituie, în
mod formal, temeiul său juridic” .

3. Subiectele de drept care pot formula excepția de ilegalitate

Potrivit art. 277 TFUE „orice parte” dintr-un litigiu ce are ca obiect contestarea i
juridic obligatoriu al Uniunii poate introduce excepția de ilegalitate. Textul Tratat
îndreptățește să apreciem că se adresează, cu precădere, persoanelor fizice care, și î mod, își
văd salvgardate drepturile, neavând posibilitatea să atace actele juridice ale Uniunii Europene
de exemplu de tipul regulamentelor, în condițiile în care acestea nu le j direct și individual.
In ceea ce privește posibilitatea statelor de a invoca excepția de ilegalitate, Curtea s-a
pronunțat, inițial, în sensul că acestea nu pot apela la o astfel de cale pentru a ataca (ca act
juridic al UE) pe care nu au atacat-o în termenul stabilit prin art. 263 TFl permite unui stat
membru destinatar al unei decizii (...) să conteste validitatea acestei; neținându-se seama de
expirarea termenului prevăzut la art. 173 alin. (3) din Tratatat inconciliabil cu principiile care
guvernează căile de atac instituite de Tratat și ar atingere stabilității acestui sistem, precum și
principiului certitudinii juridice cin care se inspiră’”. Ulterior, Curtea și-a revizuit opinia, în
sensul că „poziția tranșantă în sensul neatacării deciziilor Curții a fost „îmblânzită” în cadrul
altor acțiuni potrivit art. 263 1 unde instanța ex officio a verificat dacă decizia a cărei
nerespectare se imputa uni membru a încălcat sau nu sfera de competență a statului respectiv,
dacă există temei pentru adoptarea acesteia pentru a evita ca decizia respectivă să fie chiar
inexistent punct de vedere juridic” . Referitor la posibilitatea statului de a invoca excepția de
ilegalitate împotriva unui regulament, literatura de specialitate s-a pronunțat în sens „statele
membre ar avea dreptul de a [o] invoca (...) împotriva [acestui act juridic al Ui Europene]
care nu a fost atacat (...) dar care, datorită generalității sale își scoate la i „lipsurile” numai în
momentul aplicării sale concrete. Astfel, aceste neajunsuri nu au descoperite imediat, ca la
actele normative cu destinatar individual”.

4. Efectele admiterii excepției de ilegalitate

Admiterea excepției de ilegalitate nu are drept efect anularea actului cu privire la c.
fost invocată. Efectul constă în anularea deciziei individuale care a fost adoptată în temeiul
unui act care nu a făcut obiectul unei acțiuni în anulare, în termenul prevăzut de Tratat , cu
alte cuvinte, actul în temeiul căruia a fost adoptată decizia va fi declarata inaplicabila in
situația respectivă . Inaplicabilitatea actului juridic al Uniunii Europene, constatată prin
intermediul excepției de ilegalitate, „are efect obligatoriu numai între părțile litigiului”.

Acțiunea în carență

8
 Temei legal:
Articolul 265 TFUE (ex-articolul 232 TCE): în cazul în care, prin încălcarea
prevederilor Tratatelor, Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau
Banca Centrală Europeană se abțin să hotărască, statele membre și celelalte instituții ale
Uniunii pot sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru a constata această încălcare.
Prezentul articol se aplică, în aceleași condiții, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii care
se abțin să hotărască.
Această acțiune este admisibilă numai în cazul în care instituția, organul, oficiul sau
agenția respectivă a fost solicitată în prealabil să acționeze. în cazul în care, la expirarea unui
termen de două luni de la data acestei solicitări, instituția, organul, oficiul sau agenția nu și-a
precizat poziția, acțiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni.
Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea în condițiile stabilite la
paragrafele precedente în legătură cu omisiunea unei instituții, organ, oficiu sau agenție a
Uniunii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz.

1. Noțiune
Acțiunea în carență constă în posibilitatea pe care o au statele membre și instituțiile
UE ca, în anumite situații, strict limitate, să poată ataca în fața Curții de Justiție a Uniunii
Europene abținerea/refuzul Parlamentului European, Consiliului European, Consiliului,
Comisiei ori al Băncii Centrale Europene de a hotărî, încălcând, în acest fel, prevederile
Tratatelor. Același lucru se întâmplă și dacă organele, oficiile și agențiile Uniunii se abțin să
hotărască, în cazul în care acestea omit să adreseze un act, altul decât o recomandare sau un
aviz, persoanelor fizice și persoanelor juridice.

2. Situațiile care pot/nu pot conduce la formularea unei acțiuni în carență

Potrivit art. 265 alin. (1) TFUE, acțiunea în carență are în vedere situația în care
„Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală
Europeană se abțin să hotărască”. Din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și
din doctrina domeniului, reiese faptul că expresia „se abțin să hotărască” se referă la situația
în care instituțiile menționate au, prin Tratate, competența să adopte un act juridic, dar nu o
fac.
Când vorbim despre acte juridice, avem în vedere actele menționate la art. 288 TFUE,
și anume: regulamentul, directiva, decizia mai puțin recomandarea și avizul. Și aceasta
deoarece Curtea de Justiție, în cauza Chevalley a precizat faptul că reclamantul, „solicitând
Comisiei să adopte o decizie care să stabilească termenii și modalitățile care trebuie urmate în
mod concret în atribuirea de contracte de închiriere, [acesta] solicita, în l realitate Comisiei,
nu o decizie în sensul art. 189 [actualul 288 TFUE], ci un sfat privind comportamentul care
trebuia adoptat în prezența unui eventual conflict între legislația națională și anumite
dispoziții ale dreptului comunitar”'86, iar „un astfel de act nu ar echivala cu o decizie, ci cu
un aviz în sensul art. 189 ultimul paragraf din Tratat” .
Prin urmare, „un (...) punct de vedere nu poate fi considerat drept un act care poate
forma I obiectul unei acțiuni în temeiul articolului 175 al treilea paragraf’' (actualul art. 265
alin. I (1) TFUE). În plus, art. 265 alin. (3) prevede faptul că „orice persoană fizică sau
juridica poate sesiza Curtea (...) în legătură cu omisiunea unei instituții, organ, oficiu sau
agenție a Uniunii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz”. Cu toate
acestea, având în vedere faptul că, potrivit Curții „natura actului în litigiu depinde exclusiv de
conținutul și I de domeniul de aplicare al acestuia”' și că prin acțiunea în carență se urmărește
constatarea abținerii de a acționa, și nu obținerea din partea instituției pârâte a unui act, sunt
situații în care neadoptarea celor două acte de către instituțiile care au în competență această
activitate poate conduce la declanșarea unei acțiuni în carență. Astfel, „neprezentarea

9
proiectului de buget de către Consiliu ar putea face (...) obiectul unei acțiuni în constatarea
abținerii de a acționa”.
Analizând jurisprudența și doctrina domeniului, acțiunea în carență nu poate fi
introdusă în situația în care reclamantul dorește:
- să obțină revocarea unei decizii a cărei anulare nu a fost solicitată în termenele stabilite prin
Tratate. în acest sens. Curtea a precizat, încă din anul 1961, că „nu poate fi permis ca, printr-
un artificiu al procedurii acțiunii în carență, reclamantul să poată solicita anularea unei decizii
a cărei eventuală nulitate putea fi solicitată intr-un termen” clar prevăzut în Tratat;
- să se constate ilegalitatea abținerii Comisei „de a iniția o procedură pentru consta-tarea
încălcării obligațiilor conform art. 258 TFUE, în virtutea puterii discreționare de care dispune
Comisia, excluzând orice drept al persoanelor fizice de a solicita acestei instituții să adopte o
poziție clară” . Și aceasta deoarece, după cum argumentează Curtea, „articolul menționat
(...) abilitează Comisia să pună în aplicare o procedură care să poată duce la sesizarea Curții
de Justiție pentru recunoașterea unei neîndepliniri a obligațiilor [de către un stat membru],
[acesta] fiind obligat astfel (...) să adopte deciziile pe care le presupune executarea hotărârii
Curții.
Partea de procedură care precedă sesizarea Curții constituie o etapă precontencioasă al
cărei scop este de a invita statul membru să se conformeze Tratatului, Comisia exprimându-și
opinia printr-un aviz numai după ce se acordă statului membru posibilitatea de a-și prezenta
observațiile. Această etapă nu presupune niciun act cu caracter obligatoriu din partea
Comisiei” . In consecință, nefiind vorba despre un act ce are forță juridică obligatorie, iar
reclamant este o persoană juridică, în aplicarea prevederilor art. 265 alin. (3) TFUE, Curtea
nu poate fi sesizată în legătură cu omisiunea unei instituții a Uniunii de a-i adresa un astfel de
act (care nu are forță juridică obligatorie).

3. Subiectele de drept care pot formula o acțiune în carență

Subiectele de drept care pot formula o acțiune în carență sunt aceleași ca și cele care
pot formula o acțiune în anulare. Astfel, au legitimare procesuală activă statele membre și
„celelalte instituții” ale Uniunii Europene (inclusiv Curtea de Conturi). De asemenea, potrivit
art. 265 alin. (3) TFUE, orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea în legătură cu
omisiunea unei instituții, organ, oficiu sau agenție a Uniunii de a-i adresa un act, altul decât o
recomandare sau un aviz.

4. Subiectele de drept împotriva cărora se poate formula o acțiune în carență

Acțiunea în carență poate fi formulată împotriva Parlamentului European, Consiliului
European, Consiliului, Comisiei sau Băncii Centrale Europene, potrivit art. 265 alin. (1)
TFUE.

5. Procedura acțiunii în carență

Procedura în cazul acțiunii în carență presupune parcurgerea a două etape, și anume: o
etapă administrativă, precontencioasă și una contencioasă.
A. Etapa administrativă, precontencioasă
Potrivit art. 265 alin. (2) TFUE, acțiunea în carență „este admisibilă numai în cazul în
care instituția, organul, oficiul sau agenția respectivă a fost solicitată, în prealabil, să
acționeze” și numai dacă, după expirarea unui termen de două luni de la această invitație,
instituția, organul, oficiul sau agenția nu și-a precizat poziția. Așa cum rezultă din textul
mai sus invocat, în cazul în care instituții precum Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană se abțin să hotărască, statele
membre și celelalte instituții ale Uniunii le pot adresa o sesizare. Această sesizare
echivalează cu o invitație din partea subiectelor de drept mai sus arătate, către cei care au

10
stabilită, prin Tratate, obligația de a acționa (în sensul adoptării ori aplicării unui act
juridic), dar nu o fac. Putem numi sesizarea respectivă ca fiind, chiar, o punere în
întârziere a instituțiilor obligate la acțiune. în mod similar, pot acționa și particularii, de
data aceasta, însă, în raporturile cu organele, oficiile sau agențiile Uniunii, care, de
asemenea, se abțin să hotărască, chiar în condițiile în care au stabilită, prin Tratate, o
astfel de obligație. Tratatul nu precizează un termen în care cel interesat trebuie să pună în
întârziere instituția, organul, oficiul sau agenția. Potrivit Curții, „cerințele privind
securitatea juridică și continuitatea acțiunii comunitare, care stau la baza termenelor
pentru introducerea’ unei acțiuni, presupun că „exercitarea dreptului de a sesiza Comisia
nu poate fi întârziată o perioadă de timp nedeterminată” , iar „justițiabilii sunt (...) obligați
să respecte un termen rezonabil în cazul unei lipse de reacție a Comisiei. Dacă instituția,
organul, oficiul sau agenția în cauză face dovada unui început de conduita conformă
prevederilor Tratatelor, acțiunea rămâne fără obiect. Potrivit Tribunalului, „abținerea ia
sfârșit nu în ziua în care instituția ia efectiv poziție, ci la data primirii, receptării luării de
poziție de către autorul cererii’” . Referitor la adoptările de poziție, doctrina , pe baza
jurisprudenței CJUE, face distincție între „falsele adoptări de poziție” și „adevăratele
adoptări de poziție”. Sunt considerate false adoptări de poziție următoarele: răspunsurile
necorespunzătoare oferite la invitația de a acționa; răspunsurile evazive; răspunsurile de
amânare; răspunsurile provizorii; reproducerea sau explicarea unei poziții juridice
preexistente; expunerea generală a unor acțiuni, deja, întreprinse sau prevăzute în
domeniul avut în vedere, fără a se preciza acțiunile care ar trebui întreprinse și
răspunsurile care ocolesc f obiectul cererii.
Dacă nu acționează, instituția, organul, oficiul sau agenția poate fi adus(ă) în fața
Curții i de Justiție sau a Tribunalului, într-un termen de două luni, în baza unei acțiuni în
carență propriu-zise.
B. Etapa contencioasă
Dacă după împlinirea celor două luni de la punerea în întârziere, instituția, organul,
oficiul sau agenția în culpă nu acționează, partea interesată are la dispoziție un nou
termen de două luni pentru a sesiza Curtea cu o acțiune în carență propriu-zisă.
Instituția, organul, oficiul sau agenția a cărei/cărui inacțiune s-a dovedit a fi
neconformă prevederilor Tratatelor este obligat/ă să adopte măsurile pe care le presupune
aplicarea hotărârii.

Acțiunea preliminară
Articolul 19 TUE alin. (3) lit. b): Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în
conformitate cu Tratatele:
(b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la
interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții;
Articolul 267 TFUE (ex-articolul 234 TCE): Curtea de justiție a Uniunii Europene
este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea Tratatelor:
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau
agențiile Uniunii.
In cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat
membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință
îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la
această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei
instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern,
această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

11
 În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei
instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de
libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.
1. Noțiune
Acțiunea preliminară, inclusiv după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
presupune posibilitatea conferită Curții de Justiție de a se pronunța cu titlul preliminar cu
privire la o chestiune cu care se confruntă judecătorul național atunci când aplică dreptul
Uniunii Europene. „Curții i-a fost încredințată (...) sarcina (...) de a asigura respectarea
dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatelor. Acest rol de interpretare este pus în
practică, în esență, prin intermediul trimiterii preliminare, fiind un veritabil dialog între
judecătorul național și Curtea de Justiție, prin care acesta [judecătorul național], atunci
când se confruntă cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii, solicită Curții de la
Luxemburg interpretarea dispozițiilor neclare” . Potrivit statisticilor, trimiterile
preliminare din partea instanțelor naționale ocupă cel mai important loc în activitatea
instanței de la Luxemburg. Astfel, în anul 2014, Curtea a fost sesizată cu 622 de cauze
dintre care mai mult de jumătate, respectiv 428, au fost cereri de decizii preliminare .
Acțiunea preliminară privind validitatea instrumentelor juridice ale Uniunii Europene
reprezintă un mijloc de control al legalității acestora, prin care „se impune respectarea
ierarhiei normelor juridice” . În acest fel, Curtea realizează un control de legalitate
externă și internă, asemănător celui efectuat prin acțiunea în anulare . Potrivit Curții , „în
principiu, instanțele naționale pot fi puse în situația de a examina validitatea unui act
comunitar, acestea nu sunt, totuși, competente să constate ele însele invaliditatea actelor
instituțiilor comunitare. Prin urmare, Curtea este singura competentă să constate
invaliditatea unui act comunitar” . Cu alte cuvinte, instanțele naționale pot examina ele
însele validitatea actelor juridice ale Uniunii, dar nu sunt competente să constate
invaliditatea acestora.
În opinia lui Guy Isaac , acțiunea în constatarea validității „se prezintă ca un
complement al recursului în anulare și al excepției de ilegalitate, devenind, astfel, un
instrument important de apărare a intereselor particularilor. în acest sens, precizăm, cu
titlu de exemplu, cazul regulamentelor, a căror validitate poate fi verificată de către
Curte, inclusiv la cererea unui particular, firesc, prin intermediul instanței naționale. Însă,
particularii nu pot introduce o acțiune în anulare, ce are ca obiect un regulament, deoarece
legitimarea procesuala activă, în această situație, o au numai reclamanții privilegiați, și
anume Comisia, Consiliul (...), statele membre”, Parlamentul European și Consiliul
European.
2. Competența Curții de a se pronunța cu titlu preliminar
Potrivit art. 5 TUE alin. (1 )-(3), la nivelul Uniunii Europene, delimitarea
competențelor este guvernată de principiile atribuirii și subsidiarității. Aceste două
principii guvernează activitatea instituțiilor Uniunii Europene și, în mod implicit, și pe
cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Pe baza celor două principii, Curtea nu are
competență decât în cazurile clar și limitativ prevăzute de Tratatele Uniunii Europene.
„Respectarea de către Curtea competențelor sale reprezintă elementul esențial al
autorității și al caracterului constrângă al hotărârilor sale”.
Temeiul juridic al adoptării legislației derivate a Uniunii Europene îl constituie
articolele din Tratatele Uniunii Europene, ca legislație primară, articole care determină, în
egală măsură, competența materială și procedura adoptării respectivelor acte juridice.
Tratatele Uniunii Europene, inclusiv după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
conferă Curții de Justiție a Uniunii Europene competența de a se pronunța cu titlul
preliminar și conțin, totodată, prevederi aplicabile jurisdicțiilor naționale care au, după
caz, fie posibilitatea, fîe obligația de a sesiza Curtea de la Luxemburg. Rolul Curții, în

12
cadrul procedurii întrebărilor preliminare, rezultă din prevederile art. 19 alin. (3) lit. b)
TUE. Astfel, „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu
Tratatele”, „cu titlu preliminar, (...), cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la
validitatea actelor adoptate de instituții”. Acestora li se adaugă dispozițiile cuprinse în art.
267 TFUE, și anume: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se
pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea Tratatelor;
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau
agențiile Uniunii”.
Pe cale de consecință, Curtea interpretează dreptul primar și derivat al Uniunii și
controlează validitatea normelor dreptului derivat al Uniunii Europene, raportate la
dreptul primar.
3. Actele care pot face obiectul unei acțiuni preliminare
A. Actele care pot face obiectul unei acțiuni în interpretare
a. Tratatele Uniunii Europene. Acțiunea preliminară poate avea ca obiect atât
Tratatele institutive ale Uniunii Europene, cât și actele și Tratatele modificatoare
(regăsim în această categorie, inclusiv Tratatele de aderare a statelor la Uniunea
Europeană). Mai mult, Protocoalele și Anexele Tratatelor UE și cele ale Tratatelor
modificatoare fac parte integrantă din acestea, ceea ce înseamnă că și textele acestora pot
face obiectul unei acțiuni preliminare.
Trebuie, totuși, remarcat faptul că nu orice întrebare preliminară ce are ca obiect
prevederile Tratatelor UE este admisă de către Curte. În acest sens, amintim ordonanța
Curții, din 7 aprilie 1995. în speță, Curtea și-a declinat competența de a interpreta
dispozițiile generale din TUE. Judecătorul național dorea o interpretare a mai multor
articole din Tratate, precum și compatibilitatea dispozițiilor acestora cu anumite dispoziții
naționale. Curtea a considerat că, potrivit unei bogate și constante jurisprudențe, nu este
competentă să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unei măsuri naționale cu dreptul
UE.
b. Actele juridice ale Uniunii Europene. Curtea este competentă să se pronunțe
cu privire la interpretarea actelor juridice ale Uniunii Europene. Avem în vedere
regulamentele, directivele și deciziile. Pe cale jurisprudențială, însă, Curtea a dobândit
competența de a se pronunța și cu privire la acele acte care nu se găsesc în Tratate și pe
care doctrina le-a calificat ca fiind acte atipice. Cu titlu de exemplu, menționăm hotărârea
Curții din 24 octombrie 1973 . În speță, Curtea a fost chemată să se pronunțe cu privire la
interpretarea Rezoluției Consiliului și a reprezentanților statelor membre din 22 martie
1971, cu privire la realizarea, în etape, a Uniunii Economice și Monetare. Astfel, potrivit
Curții, „Rezoluția Consiliului (...) care exprimă în esență voința politică a Consiliului și a
reprezentanților guvernelor statelor membre, în ceea ce privește instituirea unei Uniuni
Economice și Monetare în următorii 10 ani după 1 ianuarie 1971, nu poate (...) să producă
efecte de drept pe care justițiabilii le pot invoca injustiție’. În acest fel, Curtea a oferit
instanței naționale o interpretare a unui act care nu este prevăzut în Tratate.
Trebuie precizat faptul că introducerea unei acțiuni preliminare „nu este condiționată
de caracterul obligatoriu ori efectul direct” al actelor juridice ale Uniunii Europene. În
cauza Impresa Construzioni comm. c./ Quirino Mazzalai del Renorr Curtea a considerat
că „este competentă să statueze, cu titlu preliminar, asupra interpretării actelor adoptate
de către instituțiile comunitare, independent de faptul că ele sunt sau nu direct aplicabile”
. In ceea ce privește caracterul obligatoriu sau nu al actelor juridice ale Uniunii, instanța
de la Luxemburg, în hotărârea Frecassetti, a interpretat dispozițiile cuprinse într-un act
fără forță juridică, precizând faptul că „recomandarea Comisiei (...) cu privire la data

13
luării în considerare pentru determinarea valorii dreptului de vamă aplicabilă mărfurilor
declarate ca fiind pentru consum, nu poate să se aplice și prelevărilor”.
c. Principiile generale de drept. Nu de puține ori, Curtea s-a pronunțat și în
cazul acțiunilor preliminare care aveau ca obiect interpretarea principiilor generale de
drept aplicabile în ordinea juridică a Uniunii. Cu toate acestea, așa cum rezultă din
jurisprudență, Curtea „nu a oferit, prin intermediul interpretărilor realizate, acele
elementele necesare aprecierii, de către instanța națională, a conformității unui text
național cu drepturile fundamentale”. Astfel, în hotărârea din 29 mai 1997 se precizează:
„Curtea, sesizată cu titlu preliminar, nu poate oferi elementele de interpretare necesare
aprecierii, de către; jurisdicția națională, a conformității unei reglementări naționale cu
drepturile fundamentale a căror respectare trebuie să o asigure, așa cum rezultă, în
special, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului” .
d. Hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene. „Procedura prevăzută la
art. 40 din Statutul Curții de Justiție, nu poate fi utilizată pentru hotărârile preliminare de
către părți în fața judecătorului național” , aspect evidențiat și de către Curte în
Ordonanța din 16 mai 1968, pronunțată în cauza Firma Kurt A. Becher c./ Hauptzollamt
Miinchen- Landsbergerstrassé. În speță, firma Kurt a solicitat Curții „să-și completeze
hotărârea pronunțată de ea, în 4 aprilie 1968”. Solicitarea s-a întemeiat pe art. 40 din
Statutul Curții de Justiție. Cu toate acestea, Curtea a considerat că acest articol ar putea fi
aplicabil în materia întrebărilor preliminare, dar nu de către părțile acțiunii principale.
Potrivit lui Joél Rideau, „hotărârile Curții pot face obiectul unei interpretări prealabile.
Pentru hotărârile prealabile, interpretarea va fi cerută fie de către jurisdicțiile sesizate cu
cauza, fie de către altele. întrebările pot privi, de asemenea, și hotărârile date în cadrul
altor proceduri (de exemplu, pentru constatarea unei neîndepliniri a obligațiilor asumate
de către statele membre)” .
e. Acordurile internaționale la care Uniunea este parte:
- Acordurile de asociere. Interpretarea acordurilor la care Uniunea este parte a
făcut obiectul hotărârilor pronunțate de către Curtea de Justiție de la Luxemburg, încă din
anul 1974. Astfel, în cauza Haegemah, Curtea a declarat că Acordul de asociere cu
Grecia „a fost încheiat de către Consiliu” potrivit procedurii stabilite prin Tratat și că
acesta constituie „de acum înainte, în ceea ce privește Comunitatea, un act adoptat de
către o instituție a Comunității, (...) și că dispozițiile sale, începând cu intrarea lor în
vigoare, fac parte integrantă din ordinea juridică comunitară”. Prin urmare, potrivit
acestei hotărâri, Curtea și-a recunoscut competența de a interpreta astfel de acorduri;
- Acordurile mixte. Curtea a interpretat, în timp, și acordurile mixte fără a
menționa, însă, în mod expres, dacă această competență se extinde asupra tuturor
prevederilor acordurilor sau se limitează numai la dispozițiile care intră în sfera
competențelor unionale, în acest sens, menționăm hotărârea pronunțată în cauza Conceria
Daniele Bresciani c./ Amministrazione Italiana delle Finanzé. În speță, Curtea s-a
pronunțat numai cu privire la acele articole din Convențiile de la Yaounde ce reglementau
domenii de competență exclusivă a Comunității.
Trebuie reținută, însă, și opinia lui Joel Rideau, care consideră că simplul „fapt că
dispozițiile interpretate în cauze de acest tip au în vedere domenii care intră, în mod cert..
În competența comunitară nu ne permite să deducem recunoașterea implicită a unei
competențe de interpretare care se întinde asupra tuturor dispozițiilor din acordurile
mixte”.
- Acordurile încheiate de către statele membre și care leagă Uniunea. Este
vorba despre acele acorduri care, inițial, au fost încheiate de către statele membre ale
Uniunii, dar al căror obiect a intrat, ulterior, în competența Uniunii Europene. încă din
anul 1972, Curtea s-a pronunțat cu privire la această situație, în cauza International Fruit

14
Company III, unde a trebuit să decidă referitor la unele aspecte ce făceau trimitere la
Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT). „Și după acest an, Curtea a continuat
să răspundă întrebărilor ce aveau ca obiect interpretarea unor prevederi din acordurile
încheiate de către statele membre și care leagă Uniunea, în măsura în care, de la data
intrării în vigoare a respectivului acord, dispozițiile acestuia fac parte din dispozițiile a
căror interpretare ține de competența , preliminară atribuită Curții de Justiție, indiferent de
scopurile acestei interpretări, așa cum este cazul GATT. O altă situație avută în vedere de
către Curte se referă la interpretarea protocoalelor la un acord de tip GATT, competența
acesteia fiind și aici prezentă deoarece protocoalele au fost adoptate de către instituțiile
Uniunii în conformitate cu prevederile Tratatelor, intrând, astfel, în competența Curții”;
- Actele adoptate de către organele înființate prin anumite acorduri
internaționale.
Prin acordurile la care Uniunea Europeană este parte sunt înființate organe ce au drept
atribuții adoptarea de decizii în vederea aplicării, în mod corect și complet, a respectivelor
acorduri. „Analiza pornește de la premisa potrivit căreia aceste decizii fac parte integrantă
din acord, Curtea având, astfel, competența de a interpreta aceste decizii. O hotărâre de
acest gen este cea pronunțată în cauza Sevince . În speță, Curtea a fost sesizată cu trei
întrebări preliminare privind interpretarea anumitor dispoziții din diferite decizii ale
Consiliului de Asociere, instituit prin Acordul de Asociere dintre Comunitatea Economică
Europeană și Turcia, semnat la Ankara la 12 septembrie 1963. În fapt, un cetățean turc a
sesizat instanța competentă din Olanda, deoarece i s-a refuzat prelungirea titlului de
ședere în acest stat Problema era reglementată prin Acordul de asociere dintre
Comunitatea Economică Europeană și Turcia. Consiliul de asociere, înființat prin acest
Acord, a redactat și adoptat mai multe decizii care erau incidente situației. Dilema
instanței de trimitere a fost in principal, aceea de a ști dacă instanța de la Luxemburg avea
competența să interpreteze astfel de decizii. În argumentarea sa, Curtea reamintește faptul
că, potrivit jurisprudenței sale constante, dispozițiile unui acord încheiat de Consiliu, în
conformitate cu prevederile Tratatului, fac parte integrantă, începând de la intrarea în
vigoare a acestui Acord, din ordinea juridică a Uniunii. în continuare, Curtea a stabilit că,
„având în vedere legătura (...) directă cu Acordul pe care îl pun în aplicare, deciziile
Consiliului de Asociere, fac, în același fel ca însuși Acordul, parte integrantă, începând cu
intrarea lor în vigoare, din ordinea juridică comunitară” . Prin urmare, „având competența
de a pronunța o hotărâre preliminară cu privire la acord, în măsura în care actul este
adoptat de una dintre instituțiile Comunității (...), Curtea are, de asemenea, competența de
a se pronunța cu privire la interpretarea deciziilor adoptate de autoritatea instituită prin
Acord și însărcinată cu punerea sa în aplicare ;
f. Convențiile încheiate între statele membre ale Uniunii. Ca regulă,
convențiile încheiate între statele membre nu pot face obiectul unei acțiuni preliminare, în
temeiul art. 267 TFUE.
B. Actele care pot face obiectul unei acțiuni în validitate
Potrivit art. 267 TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se
pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la validitatea actelor adoptate de instituțiile,
organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Referitor la actele adoptate de către instituțiile
Uniunii, care pot face obiectul unei cereri preliminare în constatarea validității, Curtea a
subliniat că art. 267 TFUE conferă acesteia „competența pentru pronunțarea unei hotărâri
preliminare cu privire la validitatea (...) actelor adoptate de instituțiile Comunității, fără
nicio excepție” . Astfel, sunt incluse și recomandările printre actele care pot face obiectul
unei acțiuni preliminare în constatarea validității.
Mai mult, Curtea a precizat, în Avizul 1/75 , faptul că „pentru evitarea unor (...)
complicații. Tratatul a recurs la procedura excepțională a unei sesizări prealabile a Curții

15
de Justiție, pentru a se clarifica, înainte de încheierea [unui acord internațional] (...), dacă
acesta este compatibil cu Tratatul. Se impune, prin urmare, admiterea (...) tuturor
întrebărilor care ar putea fi supuse evaluării judiciare, fie a Curții de Justiție, fie eventual
a instanțelor naționale, în măsura în care aceste întrebări sunt de natură să creeze îndoieli
cu privire la validitatea materială sau formală a acordului în ceea ce privește Tratatul” .
Prin urmare, acordurile internaționale la care Uniunea este parte pot face obiectul
unei cereri preliminare în constatarea validității.
In ceea ce privește Tratatele de instituire și cele modificatoare, acestea nu pot face
obiectul unei aprecieri a validității. De asemenea, nu poate fi cerută verificarea validității
hotărârilor Curții de Justiție și nici hotărârile Tribunalului nu pot face obiectul verificării
validității .

4. Subiectele de drept care pot formula o acțiune preliminară

„Tratatele Uniunii Europene (...) conferă Curții de Justiție (...) competența de a se
pronunța cu titlul preliminar și conțin, totodată, prevederi aplicabile jurisdicțiilor
naționale care au, după caz, fie posibilitatea, fie obligația de a sesiza Curtea de la
Luxemburg. Prin urmare, în cazul în care, în fața unei instanțe naționale, dintr-un stat
membru, apare o problemă referitoare la interpretarea ori validitatea unei prevederi de
drept unional „această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această
privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu
privire la această chestiune. In cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză
pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac
în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea .
Pe cale de consecință, „Curtea de Justiție de la Luxemburg nu ar putea să-și exercite
competența [conferită prin Tratat] fără „ajutorul” instanțelor naționale. Rolul Curții de
Justiție este pe deplin realizat numai printr-o foarte bună colaborare între judecătorii
instanțelor Uniunii Europene și cei ai instanțelor naționale, colaborare întemeiată (...) pe
prevederile art. 267 TFUE (...). Raporturile care se stabilesc între aceste două jurisdicții
(națională și a Uniunii Europene) sunt numai raporturi de colaborare, cooperare, stabilite
prin intermediul procedurii întrebărilor preliminare. Procedura acțiunii preliminare
reprezintă unicul mod de organizare a raporturilor dintre Curtea de Justiție și jurisdicțiile
naționale” . Jacques Pertek menționa faptul că această cooperare poate fi comparată cu
„raportul care există în domeniul sănătății, între un generalist și un specialist. Judecătorul
generalist este judecătorul național și acestuia ne adresam în primul rând, judecătorul UE
este specialistul, acesta fiind chemat să intervină în anumite cazuri, după consultarea
generalistului”. Explicăm acest fapt, deoarece judecătorul național aplică dreptul
intern european și internațional, în timp ce judecătorul Uniunii Europene aplică
numai dreptul Uniunii Europene.
Din interpretarea prevederilor art. 267 TFUE, coroborate cu alte dispoziții ale
Tratatelor, în materie, reiese clar faptul că acțiunea preliminară aparține în exclusivitate
judecătorului național, și, sub niciun aspect, părților (particularilor). Judecătorul național
este cel care, din proprie inițiativă, evaluează necesitatea unei interpretări sau aprecieri
de validitate a dreptului Uniunii Europene. El este cel care decide, după caz, dacă recurge
la această acțiune, făcând uz de dreptul care îi este conferit. Și aceasta deoarece, „nu toate
textele au nevoie de o interpretare din partea Curții, în special atunci când este vorba de o
interpretare care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, ceea ce face ca iară a mai adresa
o cerere de decizie preliminară, unele instanțe naționale hotărăsc să interpreteze ele
singure dreptul Uniunii”. Acesta este motivul pentru care „fiecare judecător național
trebuie să fie la curent cu stadiul jurisprudenței Curții în domeniul său de specializare:
drept civil, drept penal, dreptul asigurărilor, drept administrativ. Din acest punct de

16
vedere, rolul Curții a devenit mai important, dat fiind faptul că numărul cererilor de
decizii preliminare este în continuă creștere și privește domenii variate din ce în ce mai
complexe, inclusiv cooperarea judiciară în materie civilă, dreptul penal, dreptul noilor
tehnologii de informare și de comunicare , dreptul proprietății intelectuale și industriale,
dreptul consumatorilor...”.
Prin urmare, instanțele naționale sunt singurele care decid dacă este necesar să
sesizeze Curtea. Este soluția pe care Curtea a oferit-o, încă din anul 1963 .
Potrivit Curții, atunci când „întrebarea adresată este practic identică cu o întrebare
care a făcut, deja, obiectul unei hotărâri cu titlu preliminar într-o cauza similară” , „art.
177 TCEE permite, întotdeauna, unei instanțe naționale, în cazul în care aceasta consideră
că este oportun, să adreseze din nou Curții întrebări privind interpretarea”, per a
contrario, dacă nu este considerată oportună, o astfel întrebare, acțiunea poate fi respinsă.
În concluzie, potrivit art. 267 TFUE, orice instanță națională, indiferent de grad, poate
să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare atunci când apreciază că
răspunsul Curții la întrebările formulate, care au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii
Europene aplicabil în speță, îi este necesar pentru a reuși să soluționeze litigiul cu care a
fost sesizată . Dacă aceasta este situația în care Tratatul conferă un drept de opțiune
oricărei instanțe naționale, același articol 267 TFUE conține și o obligație, dar de această
dată numai în sarcina instanțelor ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în
dreptul intern. Acestea trebuie să sesizeze Curtea cu o acțiune în interpretare, „cu excepția
cazului în care există, deja, o jurisprudență în materia respectivă sau a cazului în care
interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă”.
5. Noțiunea de instanță, în sensul art. 267 TFUE
Potrivit TFUE, orice instanță dintr-un stat membru poate solicita Curții interpretarea
ori validitatea unei prevederi dintr-un Tratat sau act de drept derivat al Uniunii Europene,
sub condiția ca respectiva interpretare ori constatare a validității să fie necesară pentru
soluționarea litigiului cu care a fost sesizată. Instanțele ale căror decizii nu sunt
susceptibile de o cale de atac în dreptul intern sunt obligate să sesizeze Curtea de Justiție
cu privire la problemele legate de interpretarea ori validitatea dreptului Uniunii Europene
apărute în timpul soluționării litigiilor deduse în fața lor.
Noțiunea de „instanță”, așa cum este folosită în cuprinsul art. 267 TFUE, a fost
interpretată de Curtea de la Luxemburg ca fiind o noțiune autonomă, specifică dreptului
Uniunii Europene. Astfel, potrivit Curții, „pentru a aprecia dacă organismul de trimitere
are caracterul unei instanțe judecătorești [în sensul art. 267 TFUE], (...) aceasta ține
seama de un ansamblu de elemente precum originea legală a organismului, permanența
sa, caracterul obligatoriu al jurisdicției sale, natura contradictorie a procedurii, punerea în
aplicare, de către organism, a normelor de drept, precum și independența acestuia”. Cu
titlu de exemplu, menționăm cazul unei astfel de entități din Olanda, care, potrivit Curții
de la Luxemburg, face parte din categoria instanțelor ce intră în sfera de aplicare a art.
267 TFUE, deoarece este constituită în mod corespunzător, în conformitate cu legea; este
supusă unui regulament de procedură contradictoriu, analog celui care reglementează
funcționarea instanțelor de drept comun și este obligată să aplice normele de drept. In
același timp, Curtea a arătat că „dacă în conformitate cu sistemul juridic al unui stat
membru, preocuparea de a pune în aplicare (...) dispoziții este încredințată unui organism
profesional, care acționează sub o anumită tutelă administrativă și, în cazul în care acest
organism instituie, în acest cadru, și cu colaborarea administrațiilor publice în cauză, căi
de atac care pot afecta exercitarea drepturilor conferite de dreptul comunitar, efectul util
al acestuia solicită ca respectiva Curte să se poată pronunța cu privire la întrebările
privind interpretarea și validitatea care se pot pune în cadrul unui astfel de contencios”.
Altfel spus, „în absența unei căi de atac efective în fața instanțelor ordinare, într-un

17
domeniu referitor la punerea în aplicare a dreptului comunitar, Commissie van Beroep
Huisartsgeneeskunde [Comisia de Apel în materie de medicină generală], care își
exercită atribuțiile cu aprobarea autorităților i publice și funcționează cu concursul
acestora și ale cărei decizii, luate ca urmare a unei proceduri contencioase, sunt, de fapt,
recunoscute drept definitive, trebuie să fie considerată drept o instanță a unui stat
membru în sensul art. 267 TFUE. În consecință, în opinia Curții, este instanță, în sensul
art. 267 TFUE, chiar și Comisia de Apel în materie de medicină generală.
În schimb, în anul 1993, „Curtea de la Luxemburg nu a recunoscut calitatea de
instanță pentru Directeur des contributions - Grand-Duché de Luxembourg sesizat cu un
recurs al unui contribuabil” , deoarece „noțiunea de instanță include un caracter
comunitar și că aceasta nu poate desemna, în sine, decât o autoritate care are calitatea de
terț în raport cu autoritatea care a adoptat decizia care face obiectul acțiunii” .
Ulterior acestei opinii, avocatul general Tesauro grupează criteriile care decurg din
jurisprudența Curții cu privire la noțiunea de instanță în sensul dreptului Uniunii
Europene. și anume: „originea organismului care trebuie să fie instituit potrivit
prevederilor legale și nu să rezulte dintr-un acord între părți; legăturile cu puterile
publice; caracterul său permanent, în sensul că nu trebuie să fie un organism care să-și
exercite funcția judecătorească cu titlu ocazional; competența organismului de a tranșa un
litigiu printr-o decizie cu caracter jurisdicțional; aplicarea de către organismul respectiv a
regulilor de drept (și nu criteriul echității); caracterul obligatoriu al jurisdicției...;
independența organismului, sub dublu aspect: al naturii de terț în raport cu părțile
litigiului și de inamovibilitate a membrilor care îl compun” . La o analiză amănunțită a
tuturor acestor criterii, se poate observa faptul că un Tribunal arbitrai nu poate sesiza
Curtea cu o întrebare preliminară, el nefiind o instituție, în sensul dreptului Uniunii
Europene.
O discuție aparte poate fi dezvoltată cu privire la Regulamentul (UE) nr. 650/2012
privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești
și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea
unui certificat european de moștenitor , care la considerentul 20, din Preambul, face
vorbire despre faptul că „termenul de „instanță judecătorească” ar trebui (...) să aibă un
sens larg, pentru a include nu numai instanțe judecătorești în adevăratul sens al
cuvântului, care exercită atribuții judiciare, ci și notari sau registre de publicitate
imobiliară din unele state membre care, în anumite chestiuni de succesiuni, exercită
atribuții judiciare asemenea instanțelor judecătorești, precum și notari și profesioniști din
domeniul juridic, care, în anumite state membre, exercită atribuții judiciare într-un anumit
caz de succesiune prin delegarea de competențe de către o instanță judecătorească. Toate
instanțele judecătorești, astfel cum sunt definite în (...) Regulament, ar trebui să intre sub
incidența normelor în materie de competență stabilite de (...) Regulament. In schimb,
noțiunea de „instanță judecătorească” nu ar trebui să includă autoritățile extrajudiciare
dintr-un stat membru, competente în materie de succesiuni în temeiul legislației naționale,
cum ar fi notarii, care, în majoritatea statelor membre, cum este de obicei cazul, nu
exercită atribuții judiciare”.
6. Dreptul și obligația instanțelor naționale de a formula întrebări
preliminare
Sub aspect strict juridic, art. 267 TFUE conține atât un drept, cât și o obligație în
sarcina instanțelor naționale cu privire la formularea întrebărilor preliminare în fața Curții
de Justiție de la Luxemburg.
Referitor la posibilitatea/dreptul pe care o/îl au instanțele naționale, Curtea a precizat
că „o normă de drept național, care obligă instanțele ale căror hotărâri pot fi supuse unei
căi de atac la aprecierea aspectelor de drept ale instanței superioare, nu poate lipsi aceste

18
instanțe de posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiție cu întrebări privind interpretarea
dreptului comunitar care implică astfel de aprecieri ale aspectelor de drept”. Prin urmare,
orice instanță națională, indiferent de grad, poate să trimită o cerere pentru pronunțarea
unei hotărâri preliminare atunci când apreciază că răspunsul Curții la întrebările
formulate, care au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii Europene aplicabil în speță, îi
este necesar pentru a reuși să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată.
Același art. 267 TFUE conține și o obligație, în sarcina instanțelor ale căror decizii nu
sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern. Important de înțeles este cine apreciază
că aceste instanțe au nevoie de o interpretare oferită de Curtea de Justiție de la
Luxemburg? Instanțele naționale, când ele însele apreciază ca utilă o astfel de
interpretare, trebuie să sesizeze Curtea cu o cerere în acest sens, „cu excepția cazului în
care există, deja, o jurisprudență în materia respectivă sau a cazului în care interpretarea
corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă”. De asemenea, este de
reflectat și asupra evidenței interpretării corecte. „Existența unei hotărâri anterioare a
Curții privind întrebări identice din punct de vedere material cu întrebările pe care
intenționează să le adreseze| instanța națională (...) nu atrage absența pertinenței acestora
din urmă” . Instanțele naționale sunt singurele care decid dacă este necesar să sesizeze
Curtea. Este soluția pe care instanța de la Luxemburg a oferit-o, încă din anul 1963.
Potrivit Curții, atunci când „întrebarea adresată este practic identică cu o întrebare care a
făcut, deja, obiectul unei hotărâri cu titlu preliminar într-o cauza similară”, art. 267 TFUE
„permite, întotdeauna, unei instanțe naționale, în cazul în care aceasta consideră că este
oportun, să adreseze din nou Curții întrebări privind interpretarea”.
Obligația anumitor instanțe de a sesiza Curtea de la Luxemburg se găsește și in
jurisprudență acesteia. În hotărârea Christian Dior, Curtea a precizat faptul că „atunci
când o întrebare preliminară este adresată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe
naționale ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, această
instanță este obligată să sesizeze Curtea de Justiție. (...) Obligația de sesizare se înscrie in
cadrul cooperării, instituite pentru a asigura buna aplicare și interpretarea uniformă a
dreptului comunitar în toate statele membre, între instanțele naționale, în calitatea
acestora de instanțe însărcinate cu aplicarea dreptului comunitar și Curtea de Justiție”.
Prin urmare, o instanță națională are obligația de a sesiza Curtea de la Luxemburg cu
o întrebare preliminară „atunci când partea care nu obține deplin câștig de cauză pentru
pretențiile sale nu are un drept de control jurisdicțional pentru decizia în speță. În sens
contrar, dacă o parte obține susținerea instanței naționale în raport cu pretențiile sale, nu
are importanță dacă instanța națională este de acord sau nu cu argumentul (argumentele)
juridice ale acestei părți” .
7. Excepțiile de la obligația instanțelor de a formula întrebări preliminare
Curtea de Justiție a Uniunii Europene răspunde întrebărilor formulate de către
instanțele naționale, prin intermediul procedurii preliminare, numai în măsura în care
aceasta consideră că răspunsul său „contribuie la asigurarea unității în interpretare a
dreptului comunitar în statele membre” . Aspectul evidențiat are o importanță deosebită,
deoarece obligația de a formula întrebări preliminare ori de câte ori o instanță se
confruntă cu aplicarea unei norme a dreptului Uniunii Europene în propriul litigiu „ar
conduce, în mod inevitabil, la un număr excesiv de mare de cauze trimise” spre
interpretare.
Din analiza jurisprudenței și a doctrinei domeniului , se desprind următoarele
situații care se constituie în tot atâtea excepții de la obligația instanțelor de a
formula întrebări preliminare:
- întrebarea nu este relevantă;

19
 - există o hotărâre anterioară a CJCE/ Uniunii Europene (într-o problemă
identică de drept material) sau
- răspunsul poate fi dedus dintr-o hotărâre anterioară a CJCE și răspunsul este
evident (teoria actului clar).
A. întrebarea nu este relevantă
Potrivit Curții de Justiție, instanțele de ultim grad din statele membre, „se bucură de
aceeași putere de evaluare ca toate celelalte instanțe naționale pentru a aprecia dacă
decizia asupra unui aspect de drept comunitar este necesară pentru a le permite
pronunțarea unei hotărâri. Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să
trimită o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar adresată în fața acestora în
cazul în care respectiva întrebare nu este relevantă, adică în cazul în care, indiferent care
ar fi răspunsul la întrebare, el nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării
litigiului” . În același timp, o instanță națională, obligată potrivit art. 267 alin. (3) TFUE
să formuleze o întrebare preliminară, este exonerată, în mod firesc, de o astfel de obligație
dacă în soluționarea acțiunii principale nu recurge la dreptul Uniunii Europene. „Situația
poate apărea atunci când normele naționale de procedură prevăd faptul că aspectul care a
dat naștere unei probleme de drept comunitar este formulat ulterior expirării termenului
de prescripție extinctivă instituit prin dreptul național. De asemenea, o instanță națională
de ultim grad de jurisdicție se poate abține de la a adresa o trimitere dacă, în temeiul
dreptului național, ajunge la un rezultat care determină ca o dispoziție de drept comunitar,
altfel pertinentă, să devină desuetă pentru soluționarea litigiului” .
B. Existența unei hotărâri anterioare a CJUE (într-o problemă identică de
drept material) sau posibilitatea ca răspunsul să fie dedus dintr-o hotărâre
anterioară a CJUE
Având în vedere faptul că rolul CJUE, în cadrul trimiterii preliminare, este acela de a
asigura interpretarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, în mod firesc, în situația în
care o instanță se confruntă cu o situație similară cu privire la care Curtea, deja, s-a
pronunțat referitor la o întrebare formulată de o altă instanță dintr-un alt stat membru,
respectiva instanță poate să-și întemeieze hotărârea pe răspunsul oferit de către CJUE,
anterior.
C. Răspunsul este evident (teoria actului clar)
O altă situație în care instanțele naționale nu au obligația de a trimite o întrebare!
preliminară rezultă tot din hotărârea CILFIT, și anume răspunsul este evident. Potrivit!
Curții, ori de către ori „aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod
atât I de evident încât să nu lase loc nici unei îndoieli rezonabile privind modul de
soluționare al întrebării adresate”, iar instanța națională este convinsă „că acest aspect se
impune în mod la fel de evident și instanțelor naționale ale celorlalte state membre și
Curții de Justiție” aceasta „se poate abține să mai trimită întrebarea Curții de Justiție și
poate să o soluționeze pe propria răspundere”. Caracterul evident al răspunsului trebuie
„evaluat în funcție de I caracteristicile dreptului comunitar și de dificultățile specifice pe
care le prezintă interpretarea , și anume:
- „trebuie să se țină seama de faptul că textele de drept comunitar sunt redactate
în mai multe limbi și că diversele versiuni lingvistice sunt toate autentice. Astfel, o
interpretare asupra unei prevederi de drept comunitar implică o comparare a versiunilor
lingvistice” ;
- „trebuie să se observe că dreptul comunitar folosește o terminologie proprie,
chiar și atunci când există o concordanță deplină a versiunilor lingvistice. In plus, (...)
noțiunile juridice nu au (...) același conținut în dreptul comunitar și în dreptul național al
diferitelor state membre”și

20
 - „fiecare prevedere de drept comunitar trebuie să fie plasată în contextul său și
inter¬pretată din perspectiva ansamblului prevederilor acestui drept, a finalităților și a
stadiului evoluției acestuia la data la care respectiva prevedere trebuie să fie aplicată”.
Sintetizând, Curtea de la Luxemburg precizează că:
- introducerea cererii în interpretare nu este obligatorie dacă nu există nicio
îndoială rezonabilă cu privire la răspuns;
- instanța națională trebuie să verifice dacă răspunsul este evident pentru toate
instanțele (inclusiv pentru Curtea de la Luxemburg) în toate statele membre și în toate
versiunile lingvistice, respectiv
- întrebarea trebuie formulată în contextul dreptului Uniunii Europene și nu al
dreptului intern.

8. Hotărârea Curții de la Luxemburg

În cadrul procedurii preliminare, Curtea se pronunță printr-o hotărâre. Potrivit art. 99
din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție „atunci când o întrebare formulată cu
titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat, deja, atunci
când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau
atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei
îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea
avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivata.
Având în vedere faptul că hotărârea Curții de Justiție privește numai părțile interesate,
aceasta (hotărârea) are autoritate de lucru judecat relativă. În egală măsură, este de
observat faptul că hotărârea are caracter erga omnes cu privire la interpretarea dreptului
Uniunii Europene de către instanța de la Luxemburg. Cu alte cuvinte, hotărârea devine
precedent pentru orice instanță națională care se confruntă cu o situație similară celei pe
care Curtea a interpretat-o la un moment dat, la solicitarea unei instanțe naționale.
În ce privește obligația Curții de a răspunde întrebărilor formulate, precizăm că
instanța Uniunii Europene, în principiu, răspunde tuturor întrebărilor adresate, tară a-și
extinde competența și fără a se pronunța cu privire la situația de fapt existentă în acțiunea
principală, în activitatea de interpretare, instanța Uniunii Europene dispune de
posibilitatea de a da un nou conținut întrebării (un nou sens), poate adăuga la forma sa
inițială, poate oferi un răspuns complet sau parțial ori poate schimba obiectul acesteia,
transformând-o dintr-o întrebare în interpretare în una de validitate.

21
Acțiunea în constatarea încălcării unei obligații din Tratate de către statele membre

Temei legal:

Articolul 258 TFUE (ex-articolul 226 TCE): în cazul în care Comisia considera un stat
membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul Tratate aceasta emite un
aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în ca posibilitatea de a-și
prezenta observațiile.

În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilii Comisie,
aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Articolul 259 TFUE (ex-articolul 227 TCE): Oricare dintre statele membre pot sesiza Curtea
de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat
oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul Tratatelor.

Înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru o acțiune întemeiată
pe o pretinsă încălcare a obligațiilor care îi revin în temeiul Tratatelor, acesta trebuie să
sesizeze Comisia.

Comisia emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să prezinte în
contradictoriu observațiile scrise și orale.

În cazul în care Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la introduce cererii,
absența avizului nu împiedică sesizarea Curții.

Articolul 260 TFUE (ex-articolul 228 TCE): (1) în cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii
Europene constată că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile car revin în temeiul
Tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții.

(2) În cazul în care consideră că statul membru în cauză nu a luat masurile pe car impune
executarea hotărârii Curții, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat statului cauză
posibilitatea de a-și prezenta observațiile. Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al
penalității cu titlu cominatoriu pe care statui membru în cauză trebuie să plătească și pe care
îl consideră adecvat situației.

În cazul în care Curtea constată că statul membru în cauză nu a respectat hotărarae sa, aceasta
îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu ti cominatoriu.

Această procedură nu aduce atingere articolului 259.

(3) În cazul în care sesizează Curtea printr-o acțiune în temeiul articolului 258,
considerând că statul respectiv nu și-a îndeplinit obligația de a comunica măsurile de
transpun a unei directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă, Comisia poate
indica cazul în care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu
como toriu care urmează a fi plătită de statul respectiv și pe care îl consideră adecvat situației.

1
În cazul în care constată neîndeplinirea obligației, Curtea poate impune statului membru
respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalități cu titlu cominatoriu, limita valorii
indicate de Comisie. Obligația de plată intră în vigoare la data stabilită Curte prin hotărârea
sa.

1. Noțiune

În condițiile aderării la Uniunea Europeană, statele membre și-au asumat obligația de

a integra în ordinea juridică proprie normele juridice ale UE. În acest sens, fiecare stat
membru trebuie să adopte măsurile necesare pentru ca norma juridică a UE să poată fi
aplicată în dreptul intern, să asigure conformarea normelor interne cu norma juridică a
Uniunii și, de asemenea, să o aplice corect . Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
prevede diferite mecanisme pentru asigurarea respectării dreptului Uniunii Europene,
mecanisme ce cuprind proceduri judiciare declanșate, în general, de către Comisia Europeană
și, în particular, de către un stat membru.

Deoarece statele membre și-au asumat, prin exprimarea consimțământului de a deveni

părți la Tratatele Uniunii Europene, o serie de obligații, printre care și cea referitoare la
respectarea și aplicarea corectă și completă a dreptului UE în ordinea juridică internă, firesc,
aceste obligații trebuie duse la îndeplinire. în caz contrar, TFUE instituie o procedură prin
care statele sunt trase la răspundere, și anume procedura pentru constatarea încălcării de către
statele membre a obligațiilor ce le revin conform dreptului UE , procedură specifică dreptului
UE reglementată la art. 258-260 TFUE.

În calitate de „gardian al Tratatelor”, ce reprezintă și apără interesele Uniunii, Comisia

Europeană este cea care verifică transpunerea și aplicarea corectă a dreptului UE în ordinea
juridică a statelor membre, putând introduce, în anumite condiții, în fața Curții de Justiție de
la Luxemburg, o acțiune împotriva unui stat membru, atunci când constată că acesta și-a
încălcat obligațiile ce-i revin în temeiul Tratatelor.

Această acțiune reprezintă, conform doctrinei, instrumentul de control tipic Comisiei,

în limita competențelor sale în raport cu statele membre. Este expresia dualismului existent
între statele membre și instituțiile Uniunii Europene. Prin acest mecanism, al acțiunilor de
constatare a încălcărilor aduse Tratatelor, Comisia supraveghează ca statele membre să nu
exercite competențe la care au renunțat, de bunăvoie, în favoarea Uniunii.

2. Subiectele de drept care pot formula o acțiune în constatarea încălcării unei

obligații din Tratate, de către statele membre

Posibilitatea formulării unei acțiuni pentru constatarea încălcării obligațiilor asumate

de către un stat membru, aparține, în primul rând, Comisiei Europene. Potrivit art. 258
alin. (1) TFUE, „în cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare
dintre obligațiile care îi revin în temeiul Tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la
acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile”.

2
 Acestor prevederi li se adaugă cele cuprinse în art. 259 alin. (1), prevederi ce conferă
calitatea procesuală activă, în cadrul acestei acțiuni, și statelor membre. Astfel, „oricare
dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în
care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în
temeiul Tratatelor”.

În doctrină s-a considerat că, în interpretarea art. 271 TFUE, inclusiv Banca Centrală
Europeană și Banca Europeană de Investiții, prin organele lor, ar avea calitatea
procesuală activă. Astfel, potrivit art. 271 TFUE, Curtea este competentă să judece litigiile
cu privire la:

„(a) îndeplinirea obligațiilor statelor membre care rezultă din Statutul Băncii Europene de
Investiții. Consiliul de administrație al Băncii dispune în această privință de atribuțiile
recunoscute Comisiei prin art. 258,

(b) hotărârile Consiliului guvernatorilor Băncii Europene de Investiții. Fiecare stat

membru, Comisia și Consiliul de administrație al Băncii pot formula o acțiune în această
materie, în condițiile prevăzute la art. 263,

(c) hotărârile Consiliului de administrație al Băncii Europene de Investiții. Acțiunile

împotriva acestor hotărâri pot fi formulate, în condițiile prevăzute la articolul 263, numai de
către statele membre sau de către Comisie și numai pentru nerespectarea procedurilor
prevăzute la art. 19 alin. (2) și (5)-(7)513 din statutul Băncii,

(d) îndeplinirea de către băncile centrale naționale a obligațiilor care rezultă din Tratate și
din Statutul SEBC și al BCE. în această privință. Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale
Europene dispune, față de băncile centrale naționale, de competențele recunoscute Comisiei
prin articolul 258 în raport cu statele membre. în cazul în care Curtea constată că o bancă
centrală națională nu și-a îndeplinit una dintre obligațiile care îi revin în temeiul Tratatelor,
această bancă este obligată să adopte măsurile impuse de executarea hotărârii Curții”.

3. Subiectele de drept împotriva cărora poate fi formulată acțiunea în constatarea

încălcării unei obligații din Tratate, de către statele membre

Din interpretarea prevederilor Tratatului privind funcționarea UE, subiectele de drept

care se găsesc într-o astfel de situație sunt statele membre. Numai acestea pot răspunde
pentru încălcarea obligațiilor asumate la nivelul Uniunii. Statele reprezintă denumirea
generică a titularilor obligațiilor asumate. Concret, este vorba despre acțiunea ori inacțiunea
organelor/autorităților ce reprezintă statele (legislative, executive, judecătorești). Avem în
vedere cele trei puteri ale statelor, în acțiunile sau inacțiunile lor, la nivel local ori central.
Trebuie luate în considerare toate acele entități implicate în îndeplinirea, de către state, a
obligațiilor care le revin în temeiul Tratatelor.

4. Noțiunea de „încălcare a obligației”, potrivit art. 258 TFUE

3
 Deși, după cum se observă, TFUE face vorbire despre „o încălcare a unei obligații”,
noțiunea nu se găsește definită în niciunul dintre articolele care reglementează procedura în
cazul acestei acțiuni. Ca și în alte cazuri, Curții de Justiție i-a revenit misiunea de a o defini.
Astfel, din jurisprudența Curții rezultă faptul că statele sunt răspunzătoare pentru acțiunile,
inacțiunile ori omisiunile organelor statale independente din punct de vedere constituțional:
„întrucât obligațiile ce decurg din (...) Tratat revin statelor, prin urmare răspunderea statului
membru în temeiul art. 169 TCEE [actualul art. 258 TFUE] este angajată chiar și în situația în
care organul de stat a cărui acțiune sau inacțiune este la originea încălcării este o instituție
care are caracter constituțional independent”. Astfel, „încălcarea obligațiilor poate să emane
de la executiv, legislativ, judiciar, autoritățile centrale, locale, descentralizate, respectiv de la
o societate privată care are legături strânse cu statul”.

Poate fi vorba despre prevederile Tratatelor de instituire ori de modificare, despre

dreptul derivat, acordurile internaționale care leagă Comunitățile Europene, respectiv
Uniunea Europeană, sau despre principiile generale de drept garantate prin ordinea juridică a
UE. Totodată, trebuie precizat și faptul că necunoașterea și neaplicarea unei hotărâri a Curții
de Justiție constituie, de asemenea, o neîndeplinire a unei obligații, deși, potrivit Curții de la
Luxemburg, este o „neîndeplinire specială”, susceptibilă de a fi deferită Curții.

Încălcarea unei obligații constă, în mod evident, într-un comportament neconform al

statului, comportament care se poate concretiza într-o acțiune, inacțiune sau omisiune.

5. Cauzele și modalitățile de declanșare a procedurii pentru constatarea încălcării

obligațiilor din Tratate, de către statele membre

A. Cauzele ce pot declanșa procedura pentru constatarea încălcării obligațiilor din

Tratate, de către statele membre

Există mai multe cauze care pot determina declanșarea procedurii, și anume:

a. încălcarea obligației de cooperare loială prevăzută la art. 4 alin. (3) TUE.

Potrivit acestui sediu al materiei, în temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și

statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din
Tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligațiilor care decurg din Tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii.
Totodată, statele facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice
măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. Altfel spus, toate statele
membre au obligația de a facilita îndeplinirea sarcinilor Comisiei, inclusiv aceea de urmărire
a respectării Tratatelor. Din jurisprudența Curții de Justiție de le Luxemburg rezultă că „acest
tip de încălcare este invocat frecvent de către Comisie în cazul acțiunilor pentru constatarea
neîndeplinirii obligațiilor asumate atunci când autoritățile statelor membre refuză sau nu
răspund solicitării sale de a primi anumite informații” . în acest sens, amintim hotărârea
Curții din anul 1988, în care concluziona, astfel: „omițând, în mod deliberat, să furnizeze
Comisiei textul reglementărilor aplicabile importului de cereale, precum și informațiile cerute

4
de către această instituție cu privire la autorizațiile de schimb eliberate importatorilor de
cereale, în cursul anului 1984, Republica Elenă a încălcat obligațiile care îi revin în temeiul
art. 5 TCEE” [actualul art. 4 alin. (3) TUE];

b. încălcarea unei obligații pozitive de a asigura eficiența dreptului Uniunii

Europene .

Această obligație rezultă tot din art. 4 alin. (3) TFUE. Curtea consideră că obligația nu
este îndeplinită atunci când un stat membru nu îi sancționează pe cei care încalcă dreptul
Uniunii în aceeași manieră, la fel de exigent, ca pe cei ce încalcă dreptul național:
„dispozițiile de la art. 5 TCEE [actualul art. 4 alin. (3) TFUE] din Tratat impun statelor
membre să sancționeze autorii încălcărilor dreptului comunitar în același fel în care îi
sancționează pe cei care încalcă dreptul național” ;

c. încălcările generale și persistente .

Din practică, se constată că statul poate fi tras la răspundere chiar și atunci când normele
juridice ale UE sunt aplicate, dar în mod necorespunzător. Situația la care se referă Curtea are
în vedere o practică administrativă națională contrară dreptului UE, în condițiile în care
aceasta este considerată ca fiind constantă și generalizată: „în cazul în care un stat membru a
încălcat, de o manieră generală și persistentă obligația de a asigura punerea în aplicare
corectă a articolelor (...) din Directivă (...), numai acest fapt este suficient pentru a stabili că
el a încălcat de o manieră generală și persistentă prevederile” art. 4 alin. (3) TFUE. în aceste
cazuri, Curtea consideră că încălcarea, de către un stat membru a obligațiilor asumate, se
poate stabili numai după „dovedirea cu probe suficient de documentate și detaliate a practicii
administrației naționale și/sau a instanțelor respective, ceea ce diferă de tipul probelor
solicitate, de regulă, când încălcarea se referă la termenii folosiți pentru formularea legislației
naționale” ;

d. acțiunile instituțiilor unui stat membru.

Adesea, acțiunile instituțiilor naționale au constituit o încălcare a dreptului UE, în

general, și a obligațiilor asumate de către un stat membru, în special. Potrivit practicii
constante a Curții de la Luxemburg, statele sunt răspunzătoare și pentru acțiunile ori
omisiunile organelor statale independente din punct de vedere constituțional.

Pe lângă aceste posibile cauze ce ar putea conduce la declanșarea procedurii pentru

constatarea încălcării obligațiilor asumate, există trei tipuri principale de încălcări ale
dreptului Uniunii Europene, și anume:

- încălcarea obligației de notificare;

- neconformitatea/nerespectarea obligațiilor și

- aplicarea greșită/necorespunzătoare a dreptului Uniunii Europene;

5
e. încălcarea obligației de notificare a actelor juridice naționale care transpun
actele juridice ale UE.

Una dintre obligațiile statelor membre este și aceea de a notifica atât legislația de
transpunere, cât și pe cea care asigură implementarea actelor normative ale Uniunii Europene,
astfel că situația în care un stat membru nu a notificat la timp Comisiei măsurile de
transpunere a prevederilor unei directive poate determina declanșarea procedurii în
constatarea încălcării obligațiilor asumate. În România, notificarea măsurilor naționale de
executare (MNE) se realizează astfel: la data publicării în Monitorul Oficial al României a
actelor normative care transpun prevederile directivelor, responsabilul pentru notificare din
cadrul instituției ce a asigurat transpunerea (minister, autoritate), transmite persoanelor de
contact din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, prin intermediul poștei electronice (...), o
solicitare privind notificarea electronică a acestora. Comunicarea măsurilor naționale de
executare este însoțită de următoarele:

- varianta electronică, în format pdf., a Monitorului Oficial în care este publicat actul
normativ;

- tabelul de concordanță între directivă și actul/actele de transpunere și

- documentele explicative cu privire la transpunere, în limba română.

În solicitarea notificării este obligatorie precizarea declarației privind transpunerea, în

sensul dacă aceasta este totală sau parțială. în cazul transpunerii parțiale, responsabilul pentru
notificare va indica și termenul prevăzut pentru transpunerea totală care trebuie, în mod
obligatoriu, să fie anterior termenului de transpunere înscris în directivă. În situația în care
prevederile directivei sunt, deja, transpuse în legislația națională, iar în urma evaluării
acestora se constată că nu mai este necesară adoptarea unor acte normative noi de
transpunere, acest aspect este comunicat persoanei de contact din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe împreună cu o declarație din care rezultă că nu mai necesită transpunere
(no transposition needed). Notificarea în Sistemul Electronic de Notificare se face cu
indicarea declarației asumate de către instituția responsabilă de transpunere;

f) aplicarea greșită/necorespunzătoare a dreptului Uniunii Europene (implementarea

necorespunzătoare a dreptului UE).

Potrivit Curții, „libertatea unui stat membru de a decide cu privire la modul de

implementare (...) nu îl exonerează de obligația de a transpune dispozițiile directivei prin
dispoziții interne având caracter obligatoriu. (...) Simplele practici administrative, care pot fi
modificate, prin natura lor, după bunul plac al administrației, nu pot fi considerate ca
reprezentând o executare valabilă a obligației care decurge din directivă”'. Totodată, Curtea a
precizat faptul că „transpunerea adecvată prezintă o importanță deosebită pentru ca
persoanele private să-și cunoască drepturile, atunci când cei cărora directiva în cauză le
conferă unele drepturi sunt cetățeni ai altor state membre”.

6
 În mod distinct, ar putea fi adăugată și conduita neconformă a statelor, în materie de
transpunere a actelor juridice ale Uniunii Europene.

B. Modalitățile de declanșare a procedurii pentru constatarea încălcării obligațiilor din

Tratate, de către statele membre

Comisia inițiază procedura prevăzută la art. 258 TFUE ca urmare a sesizării unui
resortisant al unui stat membru sau din proprie inițiativă. Aceasta nu dispune de un serviciu
propriu de investigații, motiv pentru care obține informațiile necesare pentru introducerea
plângerii din diferite surse de exemplu: „prin intermediul presei, din întrebările sau petițiile
adresate Parlamentului European sau, din ce în ce mai des, prin intermediul surselor
tehnologice modeme, cum ar fi bazele de date care arată atunci când statele membre nu au
notificat transpunerea directivei”.

Astfel, identificăm, ca modalități de declanșare a procedurii, următoarele:

a. Comisia se autosesizează cu privire la încălcarea obligației statelor de a notifica actele

juridice naționale care transpun actele juridice ale UE, și aceasta în condițiile în care
executivul UE beneficiază de un sistem informatic care permite sesizarea, determinând,
astfel, declanșarea automată a procedurii. Prin acest sistem, documentația de notificare este
introdusă de statul membru direct în baza de date a Comisiei;

b. sesizările înaintate Comisiei de către orice persoană fizică sau juridică, sesizări care
au drept obiect orice măsură sau practică a unui stat membru considerată incompatibilă cu
normele juridice ale UE. Sesizarea poate fi făcută în orice limbă oficială a Uniunii
Europene"". Este scutită de taxe și poate avea fie forma unei scrisori, fie poate fi folosit I
formularul standard redactat de Comisia Europeană". „Persoana fizică sau persoana juridică
care înaintează plângerea nu trebuie să aibă vreun interes în acțiunea respectivă și nu trebuie
să fie direct vătămată. Singura condiție pentru admiterea plângerii este ca aceasta să se refere
la încălcarea unei norme juridice a UE de către un stat membru”. Cu toate acestea, Comisia a
subliniat faptul că „procedura nu are ca scop principal pe acela de a oferi persoanelor o cale
de atac, ci reprezintă un mecanism obiectiv care asigură respectarea de către stat a dreptului
UE”. Conform doctrinei, „Comisia este liberă să dea sau să nu dea curs unei astfel de
solicitări”. în termen de 15 zile lucrătoare, Comisia Europeană confirmă primirea sesizării, iar
în următoarele 12 luni, va examina sesizarea și va decide dacă inițiază procedura de
constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva statului membru în cauză. Dacă problema
prezentată este deosebit de complicată sau în cazul în care Comisia are nevoie de informații
sau detalii suplimentare, luarea unei decizii poate dura mai mult de 12 luni. În situația în care
Comisia decide că sesizarea este justificată și inițiază procedura de constatare a încălcării
obligațiilor împotriva statului membru în cauză, acest lucru va fi adus la cunoștința celui care
a înaintat sesizarea. Dacă, însă, consideră că problema ar putea fi soluționată cu mai multă
eficacitate de către oricare dintre serviciile informale sau extrajudiciare de soluționare a
litigiilor, Comisia Europeană va propune ca dosarul să fie transferat serviciilor respective. În
cazul în care se decide că problema cu care a fost sesizată nu implică o încălcare a legislației
Uniunii Europene, Comisia va comunica petiționarului acest lucru printr-o scrisoare înainte
7
de a clasa sesizarea. Se consideră că „cetățenii, întreprinderile, ONG-urile și alte organizații
contribuie în mod semnificativ la monitorizarea de către Comisie, prin raportarea
deficiențelor în materie de transpunere și/sau de punere în aplicare a dreptului UE de către
autoritățile statelor membre”;

c. propriile investigații ale Comisiei. Comisia poate afla despre eventuale încălcări ale
dreptului Uniunii Europene și din alte surse, cum ar fi:

- conținutul rapoartelor cu privire la situația respectării normelor juridice ale UE,

rapoarte pe care, anual, fiecare stat membru trebuie să le prezinte Comisiei;

- răspunsurile la întrebările pe care Parlamentul European le poate adresa Comisiei, în

exercitarea atribuțiilor de control, întrebări care au ca obiect activitatea desfășurată și

- analiza petițiilor transmise Comitetului pentru petiții din cadrul Parlamentului

European, Comitet care, atunci când consideră necesar, le poate trimite Comisiei pentru
soluționare, iar din analiza acestora Comisia poate ajunge la concluzia că un stat membru a
încălcat obligațiile ce decurg din normele juridice ale UE.

6. Procedura privind constatarea încălcării obligațiilor din Tratate, de către statele

membre

În literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii cu privire la

etapele/fazele procedurii. Astfel, potrivit lui Paul Craig „procedura în constatarea încălcării
obligațiilor ce revin statelor membre în temeiul Tratatului CE poate fi divizată în patru etape
distincte”: - negocierea din etapa precontecioasă, inițială; - notificarea oficială cu
privire la respectiva încălcare pretinsă, pe calea unei scrisori c partea Comisiei; -emiterea
unui aviz motivat, din partea Comisiei, statului în cauză și - etapa finală - sesizarea
Curții de Justiție de către Comisie.

Carol Harlow și Richard Rawlings identifică, însă, trei faze, și anume; „o faza
inițială, diplomatică, conturată, în mare, de către Comisie, o fază subsecventă jurisdicțională,
influențată de jurisprudența Curții, dar dominată, încă, de stilul de negociere al Comisiei și o
a treia fază, în mod clar având caracter juridic, ca urmare a aplicării unei sancțiuni pecuniare
împotriva statului”.

Analizând conținutul etapelor menționate anterior, proprii autorilor citați,

considerăram că procedura are în vedere două mari etape, distincte, care, la rândul lor,
cuprind mai multe acțiuni, și anume; o etapă administrativă, precontencioasă și o etapă
jurisdicțională, contencioasă.

A. Etapa administrativă, precontencioasă

Această etapă constă în „schimbarea reciprocă a punctelor de vedere între viitorul

reclamant (Comisia) și viitorul pârât (statul membru), mai exact, în cadrul acestei etape, sunt
stabilite unele termene pentru rezolvarea situației neconforme cu dreptul UE și, de asemenea,

8
prezintă importanță faptul că, în cadrul procedurii administrative, are loc și delimitarea
obiectului viitoarei acțiuni aduse în fața Curții de Justiție” .

În ceea ce privește scopul procedurii, însăși Curtea de Justiție a statuat, în mod

repetat, că acesta este „de a da posibilitatea statului membru, pe de o parte de a-și remedia,
corecta sau îndrepta poziția față de problema prezentată în fața Curții și, pe de altă parte, de
a-și prezenta apărarea împotriva plângerilor Comisiei” .

În cazul în care statul membru nu este de acord cu Comisia sau nu ia măsuri pentru a
remedia presupusa încălcare a legislației UE, Comisia poate deschide procedura formală de
constatare a încălcării obligațiilor. Aceasta cuprinde mai multe etape prevăzute de Tratate,
fiecare fiind reglementată de o decizie formală.

a. Scrisoarea informală.

Într-o primă fază, Comisia transmite statului membru, susceptibil de a fi încălcat dreptul
UE, o „scrisoare informală” prin care solicită statului în cauză detalii cu privire la presupusa
încălcare a legislației UE. Rolul acestei scrisori este acela de a culege informații și de a
elimina eventualele neînțelegeri din partea Comisiei. „în practică, s-a demonstrat că, în
numeroase cazuri, presupusa încălcare a legislației UE se datora unor deficiențe în traducerea
actelor naționale sau a unei interpretări greșite a acestora ;

b. Scrisoarea formală . Dacă, în urma răspunsului primit din partea statului, Comisia
consideră că statul este susceptibil, în continuare, de încălcarea dreptului UE, îi transmite o
„scrisoare formală” prin care solicită statului membru să-și prezinte punctul de vedere cu
privire la comportamentul său față de situația care, în opinia Comisiei, se materializează în
încălcarea dreptului Uniunii Europene. în acest moment, Comisia informează statul cu privire
la obiectul încălcării și îi transmite, totodată, un rezumat al obiecțiilor sale, precum și
termenul stabilit în care statul are posibilitatea să-și prezinte „observațiile”;

c. Observațiile statului. „Posibilitatea statului de a-și prezenta observațiile (...) reprezintă

o garanție esențială cerută de Tratat, iar respectarea acestei garanții este o condiție a
legalității” procedurii în constatarea încălcării obligațiilor de către un stat membru.

Prin intermediul observațiilor, statul membru poate arăta care sunt măsurile pe care le-
a luat, în vederea „intrării în normalitate, dacă recunoaște că a contravenit ordinii juridice” a
Uniunii Europene.

„Statul membru nu poate invoca în favoarea sa prevederi, practici sau circumstanțe

existente în dreptul intern în vederea justificării neconformării cu obligațiile impuse de
dreptul (...) [Uniunii Europene], chiar dacă acestea sunt de natură constituțională” ;

d. Avizul motivat. Dacă în urma răspunsului primit de la statul membru Comisia are, în
continuare, convingerea că este vorba despre o încălcare a dreptului UE, emite un aviz
motivat. Avizul trebuie să facă referire numai la acele obiecții ale Comisiei, aduse la
cunoștința statului prin scrisoarea formală, acesta trebuie să fie motivat, adică „să conțină o
9
expunere coerentă și detaliată a motivelor care au determinat Comisia să considere că statul
în cauză a încălcat o obligație asumată prin Tratat” și să menționeze un termen rezonabil în
care statul membru să se conformeze dreptului UE;

e. Răspunsul statului. Deoarece TFUE nu prevede un termen în care statul trebuie să

prezinte observațiile, „Comisia îi acordă un termen rezonabil, în general de 2 luni, însă durata
poate varia în funcție de complexitatea dosarului, de urgență, de faptul dacă statul a fost, deja,
informat înainte de deschiderea procedurii” . Termenul de realizare a măsurilor și de răspuns
la cerințele Comisiei poate fi prelungit la cererea statului membru interesat cu o perioadă de
maximum 3 luni, dacă măsurile necesare pentru conformare cu opinia motivată trebuie să fie
adoptate printr-o procedură legislativă .

În cazul în care statul răspunde, răspunsul trebuie să conțină măsurile întreprinse

pentru a se conforma cu dreptul UE. Măsurile pot fi de natură administrativă sau legislativă,
ori ambele.

B. Etapa contencioasă

Acțiunea pentru constatarea încălcării obligațiilor asumate trebuie introdusă, cel mai
târziu, în termen de o lună de la data la care Comisia a decis să înainteze cazul Curții de
Justiție.

In ceea ce privește formularea acțiunii, trebuie făcute unele precizări. Având în vedere
faptul că avizul motivat funcționează ca o „protecție procedurală în beneficiul statului
membru”58 suspicionat că încalcă dreptul UE, Comisia nu poate modifica conținutul de fond
al pretențiilor sale atunci când sesizează Curtea. Mai mult, „Comisia nu poate modifica
conținutul de fond al susținerilor sale nici atunci când se ajunge la audierea cauzei de către
Curtea de Justiție, chiar dacă ambele părți doresc examinarea de către Curte a altor aspecte
referitoare la conduita statului, care au fost constatate după data emiterii avizului” . In
situația în care Comisia dorește să formuleze o nouă obiecție (care nu se există în avizul
motivat), aceasta nu-și poate modifica plângerea, ci trebuie să reia întreaga procedură
prevăzută la art. 258 TFUE.

În apărarea lor, pentru a explica motivele pentru care nu s-au conformat dreptului UE,
statele invocă motive legate de sistemul legislativ sau de separarea puterilor în stat. Motivele
l nu sunt, însă, acceptate de către Curte. Aceasta a reiterat observațiile potrivit cărora statul
este răspunzător „oricare ar fi organul statal a cărui acțiune sau omisiune stă la baza încălcării
obligațiilor, chiar și în cazul unei instituții independente din punct de vedere constituțional”
’ și că un stat membru nu poate invoca prevederi, practici sau circumstanțe existente în cadrul
sistemului juridic intern pentru a justifica nerespectarea obligațiilor și a termenelor prevăzute
de directivele comunitare.

Un alt motiv invocat de statele membre se referă la faptul că încălcarea a fost săvârșită
și de către alte state membre, dar nici acesta nu este acceptat de Curte.

10
 Și, nu în ultimul rând, menționăm faptul că, potrivit Curții, „nu este posibil ca un stal
membru să invoce ilegalitatea unei decizii a UE anterioare care îi fusese adresată, în scopul
de a împiedica pronunțarea unei hotărâri împotriva sa în cadrul unei acțiuni bazate’ pe art.
258 TFUE pentru nerespectarea acelei decizii.

În termen de o lună (...) [de la pronunțarea deciziei de către Curte], Comisia trimite
statului membru o scrisoare prin care îi reamintește obligația de a lua măsurile necesare
pentru a asigura respectarea legislației UE încălcate și de a-i transmite, în termen de trei luni.
I măsurile luate sau care urmează a fi luate. Statul membru are posibilitatea de al transmite un
răspuns Comisiei, privind măsurile pe care le-a luat pentru a se conformii hotărârii Curții,
această posibilitate reprezentând dreptul statului membru în cauză de a se apăra și a
demonstra modul în care consideră necesar să respecte decizia instanței comunitare.

În cazul în care statul membru respectiv nu a luat măsurile pe care le impune

executarea hotărârii Curții în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de
Justiție. Comisia arată cuantumul sumei forfetare sau al penalităților cu titlu cominatoriu pe
care le consideră corespunzătoare împrejurărilor și pe care statul membru trebuie să le
plătească.

Potrivit art. 260 alin. (2) TFUE, nerespectarea, de către statul membru a hotărârii
Curții constituie o nouă încălcare a prevederilor Tratatelor care poate fi sancționată cu o nouă
acțiune în încălcarea obligațiilor, Curtea putând obliga statul membru la plata unei sume
forfetare sau a unor sume având caracter cominatoriu până la îndeplinirea obligațiilor
precizate în prima hotărâre.

La stabilirea sumei forfetare, Curtea va ține cont de următoarele: „gradul de

periculozitate a încălcării; durata încălcării; posibilitatea statului membru de a plăti
despăgubirile solicitate; efectul încălcării asupra interesului public sau privat și urgența
problemei”.

C. Efectele hotărârii Curții de Justiție

Hotărârea Curții de Justiție în constatarea încălcării obligațiilor asumate de statele

membre este pur declaratorie. Aceasta stabilește numai existența încălcării, iar în sarcina
autorităților naționale revin măsurile care trebuie luate în vederea executării hotărârii.

Curtea nu are competența de a suspenda și anula acțiunile statului atacate prin

acțiunea în constatarea încălcării dreptului UE și nici de a stabili măsurile concrete la care să
fie obligat statul pârât. Hotărârea Curții obligă statul în cauză să-și modifice legislația,
adaptând-o în mod corespunzător măsurilor dispuse și fără întârzieri.

11
 Instituţiile europene

Sistemul instituţional al Uniunii Europene este unul original, deoarece nu poate fi

încadrat în tiparele juridice existente, la fel cum însăşi Uniunea Europeană dispune de o
natură juridică originală în plan juridico-politic. Sistemul instituţional al Uniunii Europene
pare inedit prin structura, compunerea, competenţele şi funcţionarea instituţiilor, fiind
înzestrate cu elemente şi mecanisme de inspiraţie statală.
Deşi instituţiile europene dispun de similitudini cu instituţii genuine de stat, totuşi
modul de instituire şi natura puterii diferă. Instituţiile Uniunii Europene reprezintă atât
organele învestite de statele membre în temeiul tratatelor constitutive să exercite puterea
politică la nivel european, dar şi în relaţia cu statele membre, cât şi normele de drept
european aplicabile organizării şi funcţionării acestora. În legătură cu această definiţie, se
impun două precizări. În primul rând, instituţiile europene nu rezultă prin consacrare
constituţională, ci emană din dispoziţiile tratatelor constitutive şi de modificare (pentru
comparaţie cu instituţiile de drept constituţional naţional). În al doilea rând, instituţiile
europene deţin un rol specific, stabilit în temeiul tratatelor constitutive şi de modificare, în
ordinea juridică distinctă a Uniunii Europene, diferită de ordinea juridică naţională sau
ordinea juridică internaţională.
Modelul instituţional al Uniunii Europene se ridică la nivelul unui sistem politico-
juridic supranaţional complex care nu este unul de tip statal şi care chiar îl depăşeşte pe unul
de tip statal. Natura juridică a instituţiilor europene nu dispune de caracteristicile unui organ
de stat naţional, dar nici ale unei organizaţii internaţionale.
Cu toate că sistemul instituţional al Uniunii Europene conţine elemente de inspiraţie
statală, instituţiile europene - consacrate prin tratatele constitutive şi de modificare - nu se
identifică cu instituţiile de drept naţional sau cu instituţiile de drept internaţional.
În funcţie de criteriul structurii sistemului politico-juridic căruia îi aparţin, instituţie
Uniunii Europene sunt proprii unui sistem politic inedit, cu o structură juridică şi politică
hibridă, îmbinând elemente specifice ale unei structuri federale, dar conţinând, în acelaşi
timp, elemente confederale, statale sau tipice pentru o organizaţie internaţională de cooperare.
Instituţiile Uniunii Europene sunt unice şi îşi exercită competenţele în exclusivitate la nivel
european.
Cadrul instituţional al Uniunii Europene este format din 7 instituţii:
- Consiliul European,
- Consiliul Uniunii Europene,
- Comisia Europeană,
- Parlamentul European,
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
- Curtea Europeană de Conturi,
- Banca Centrală Europeană.
Numărul şi natura competenţelor instituţiilor Uniunii Europene n-au rămas statice.
Dinamismul acestora se datorează revizuirii tratatelor şi consolidării organice a
echilibrului instituţional în procesul de integrare europeană.

Consiliul European
Istoric. Consiliul European nu a fost prevăzut de tratatele constitutive. Consiliul
European a apărut în rezultatul unui proces istoric al întâlnirilor la nivel înalt al şefilor de stat
sau de guvern ai statelor membre. Consiliul European a cunoscut mai multe ipostaze în
evoluţia politico-juridică de-a lungul anilor. Primele întruniri informale ale şefilor de stat sau
de guvern ai statelor membre au avut loc la Paris în februarie 1961 şi la Bonn în iulie 1961.
Formalizarea reuniunilor Consiliului European s-a înfăptuit în rezultatul propunerii

1
preşedintelui Franţei, Valéry Giscard d'Estaing, în decembrie 1974, la care s-a decis ca şefii
de stat sau de guvern ai statelor membre să se întrunească, însoţiţi de miniştrii de externe, de
trei ori pe an şi de fiecare dată când este necesar cu titlu de cooperare politică la cel mai înalt
nivel.
Prima formulare expresă a Consiliului European a apărut prin dispoziţiile art. 2 al
Actului Unic European care prevedea participarea preşedintelui Comisiei Europene la
întruniri alături de şefii de stat sau de guvern.

Rolul Consiliului European a fost definit pentru prima dată de Tratatul de la

Maastricht Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii Europene şi defineşte
orientările politice generale ale acesteia. Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de
guvern ai statelor membre, plus preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de
miniştrii afacerilor externe ai statelor membre şi de un membru al Comisiei Europene.
Consiliul European se întruneşte cel puţin de două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat
sau de guvern al statului membru care deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune, precum
şi un raport scris anual privind progresele realizate de Uniunea Europeană .
Consiliul European era considerat drept organ interguvernamental, organ comunitar şi
formaţiune superioară a Consiliului Comunităţii sau organ sui-generis pentru o cooperare
politică mai bună între statele membre.
Tratatul de la Lisabona consacră Consiliul European drept instituţie a Uniunii
Europene prin dispoziţiile art. 9, alin. (1).
Raţiunea instituirii Consiliului European se explică prin faptul că soluţionarea celor
mai importante probleme, de o gravitate severă şi extrem de sensibilă pentru statele membre,
reclamă legitimitate care poate fi asigurată prin intermediul şefilor de stat sau de guvern
pentru a planifica strategia generală de dezvoltare a Uniunii Europene şi pentru a construi
capacitatea necesară privind problemele mai complicate cu care se confruntă statele membre.
Competenţe. Tratatul de la Lisabona stabileşte expres competenţele Consiliul European.
Consiliul European oferă impulsurile necesare dezvoltării Uniunii Europene şi îi defineşte
orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative.
Consiliul European stabileşte orientările şi principiile generale în domeniul politicii
externe şi de securitate comună. Consiliul European decide în privinţa strategiilor Uniunii
Europene în domeniile în care statele membre dispun de interese comune importante. De
asemenea, Consiliul European are puteri conferite asupra chestiunilor delicate ale Uniunii
Europene, precum coordonarea politicilor, în speţă, economice ale statelor membre.
Deşi dispoziţiile dreptului primar nu dezvăluie adevărata importanţă a Consiliului
European, în realitate nici-o evoluţie de ordin intern şi extern a Uniunii Europene nu poate fi
implementată fără a fi examinată în prealabil de Consiliul European, chiar dacă rezoluţiile
instituţiei nu dispun de forţă juridică. Consiliul European joacă un rol central în proiectarea
formei şi politicii Uniunii Europene. Deloc neglijabil este rolul fundamental pe care l-a avut
şi îl are în procesul de integrare europeană.
Consiliul European se află în centrul dezvoltării europene, confirmă schimbările
importante în structura instituţională europeană, examinează starea generală a economiei
europene, se ocupă şi de soluţionarea conflictelor, deţine un rol important în iniţierea şi
dezvoltarea strategiilor politice, dispune de puteri în relaţiile externe şi aprobă aderările la
Uniunea Europeană. Consiliul European reprezintă exemplul clasic de evoluţie instituţională,
corelată realităţilor politice.
Compunere. Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai
statelor membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei Europene. Înaltul

2
Reprezentant european pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările
instituţiei.
Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui
său. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate
decide să fie asistat de un ministru, iar preşedintele Comisiei Europene - de un comisar.
Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului
European.
Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care tratatele
dispun altfel. În anumite cazuri se aplică regula unanimităţii sau a majorităţii calificate în
funcţie de prevederile tratatului. Preşedintele Consiliul European, preşedintele Comisiei
Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de
securitate nu au drept de vot.
Consiliul European îşi alege preşedintele cu majoritate calificată, pentru o durată de
doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare
sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatului preşedintelui în
conformitate cu aceeaşi procedură.
Atribuţiile preşedintelui Consiliului European sunt:
(a) prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
(b) asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European în cooperare cu
preşedintele Comisiei Europene şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
(c) acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European;
(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului
European.
Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii Europene în probleme referitoare la politica externă şi de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii
Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate. Preşedintele Consiliului European
nu poate exercita un mandat naţional1.
În mod normal, Consiliul European organizează 4 reuniuni pe an, fiind prezidate de
preşedintele permanent.

Consiliul Uniunii Europene

Istoric. Consiliul Uniunii Europene (vocea statelor membre), cunoscut şi sub
denumirea de Consiliu de Miniştri sau Consiliu, este principalul organ decizional european
care adoptă acte legislative şi coordonează politicile europene.
La fel ca şi Parlamentul şi Comisia (succesoarea Înaltei Autorităţi), Consiliul a fost
înfiinţat prin dispoziţiile Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului cu titlul Consiliul Special de Miniştri ce dispunea mai mult de un rol consultativ de a
adopta avize şi, în cazuri rare, decizii. Un alt rol neobişnuit a fost acela de tutelă a Înaltei
Autorităţi.
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene prevede norme privind
competenţa Consiliului în vederea coordonării acţiunilor dintre statele membre şi
Comunitatea Europeană.
Prin dispoziţiile Tratatului de fuziune se instituie un consiliu unic, având denumirea
de Consiliul de Miniştri. Informal acesta era numit şi Consiliul Comunităţilor Europene.
Consiliul reprezintă una dintre principalele instituţii europene de la începuturi în comparaţie
cu altele care au fost statuate în timp.
Competenţe. Consiliul Uniunii Europene constituie veritabilul pilon legislativ de-a
lungul existenţei sale. Actualmente competenţa legislativă a Consiliului Uniunii Europene
este partajată cu Parlamentul European.

3
 Consiliului Uniunii Europene îi revin 6 atribuţii fundamentale în temeiul tratatelor:
1) exercitarea puterii legislative;
2) coordonarea politicilor economice şi sociale generale ale statelor membre;
3) încheierea acordurilor internaţionale;
4) aprobarea bugetului Uniunii Europene;
5) elaborarea politicii externe şi de apărare a Uniunii Europene;
6) coordonarea cooperării dintre instanţele judecătoreşti şi forţele de poliţie din statele
membre.

(1) Exercitarea puterii legislative. În virtutea puterii conferite, activitatea

Consiliului Uniunii Europene rezidă în adoptarea legislaţiei europene pentru domeniile în
care statele membre şi-au reunit suveranitatea sau, altfel spus, i-au delegat competenţa dată
acestei instituţii. Procedura ordinară utilizată în acest sens este codecizia, ceea ce înseamnă
că, de comun acord, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European adoptă legislaţia
comună la propunerea Comisiei Europene. Conform Tratatului de la Lisabona, procedura
codeciziei se aplică pentru 85 de domenii în comparaţie cu 44, stipulate anterior.
(2) Coordonarea politicilor economice şi sociale generale ale statelor membre.
Consiliul Uniunii Europene, prin năzuinţa statelor membre, este preocupat de sincronizarea
politicii economice generale, fiind asigurată de miniştrii economiei şi ai finanţelor. Domeniul
politicii sociale generale vizează creşterea locurilor de muncă în cadrul Uniunii Europene,
îmbunătăţirea sistemelor naţionale de educaţie, a sistemelor naţionale de sănătate, a
sistemelor naţionale de protecţie socială, şi a creşterii nivelului de bunăstare a statelor
membre.
(3) Încheierea acordurilor internaţionale. Consiliul Uniunii Europene dispune de
dreptul de a încheia acorduri între Uniunea Europeană cu alte ţări şi organizaţii internaţionale
în domenii variate, precum comerţ, cooperare, dezvoltare sau limitativ la ştiinţă, tehnologie,
industrie textilă, transport, mediu, pescuit.
(4) Aprobarea bugetului Uniunii Europene. Consiliul Uniunii Europene împreună
cu Parlamentul European decid de comun acord bugetul anual al Uniunii Europene.
(5) Elaborarea politicii externe şi de apărare a Uniunii Europene. Cu toate că
politica externă, apărarea şi securitatea constituie domeniul naţional de competenţă, statele
membre recunosc avantajele cooperării mutuale şi elaborează în comun politica externă şi de
securitate a Uniunii Europene. Consiliul Uniunii Europene este forul principal în vederea
derulării cooperării comune.
Deşi Uniunea Europeană nu dispune de o armată comună, cooperarea
interguvernamentală presupune două acţiuni. Acţiunea internă ţine de domeniul apărării.
Acţiunea externă implică atribuţii de gestionare a crizelor, cum sunt dezastrele naturale,
operaţiuni umanitare, operaţiuni de salvare, operaţiuni de menţinere a păcii. Statele membre
ale Uniunii Europene îşi mobilizează forţele armate şi poliţieneşti în vederea coordonării
acţiunilor acestora cu acţiunile diplomatice şi economice comune.
(6) Coordonarea cooperării dintre instanţele judecătoreşti şi forţele de poliţie din
statele membre. În scopul realizării dezideratelor privitoare la spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie, miniştrii de justiţie în cadrul Consiliului Uniunii Europene depun eforturi pentru a
asigura garantarea recunoaşterii hotărârilor emise de instanţele naţionale ale unui stat
membru în toate celelalte state membre (de exemplu, cazuri de divorţ, încredinţarea
minorilor, etc.).
Miniştrii de justiţie şi afaceri interne ai statelor membre asigură supravegherea
frontierelor externe ale Uniunii Europene, luptă împotriva criminalităţii transfrontaliere şi a
terorismului prin acţiuni coordonate ale poliţiei de frontieră, ale serviciului vamal şi ale
serviciului de imigrare.

4
 Compunere. Consiliul Uniunii Europene nu este alcătuit din membri permanenţi.
Consiliul Uniunii Europene este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al
fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă
şi să exercite dreptul de vot1. Astfel, la fiecare reuniune a Consiliului, statele membre
deleghează miniştrii responsabili pentru domeniul aflat pe agenda întrunirii. Dacă reuniunea
se axează pe probleme din domeniul afacerilor externe, participă miniştrii afacerilor externe.
Întâlnirea, în acest caz, poartă denumirea de Consiliu al afacerilor externe.
Activitatea Consiliului Uniunii Europene este asigurată de formaţiuni:
1) Afaceri Generale;
2) Afaceri Externe;
3) Afaceri Economice şi Financiare;
4) Justiţie şi Afaceri Interne (JAI);
5) Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori;
6) Competitivitate (piaţă internă, industrie, cercetare şi
spaţiu);
7) Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie;
8) Agricultură şi Pescuit;
9) Mediu;
10) Educaţie, Tineret, Cultură şi Sport.
Organele auxiliare ale Consiliului Uniunii Europene sunt secretariatul general şi
COREPER.
Secretariatul general are sarcina de a pregăti şi de a asigura funcţionarea optimă a
Consiliului Uniunii Europene.
COREPER, comitetul reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre
răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului Uniunii Europene şi exercitarea mandatelor
încredinţate. Comitetul reprezentanţilor este format din: COREPER I - adjuncţi ai
reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre la Bruxelles, COREPER II - ambasadori ai
statelor membre la Bruxelles.
Reuniunile formaţiunilor sunt prezidate de miniştrii de resort din ţara care deţine
preşedinţia Uniunii Europene la momentul respectiv, excepţie constituind şedinţele
Consiliului Uniunii Europene pentru afaceri externe care sunt prezidate permanent de Înaltul
Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. În cazul în care, spre exemplu,
Consiliul Uniunii Europene pentru mediu se întruneşte pe durata preşedinţiei Lituaniei a
Uniunii Europene, lucrările reuniunii sunt conduse de ministrul lituanian de mediu.
Preşedinţia formaţiunilor Consiliului Uniunii Europene se înfăptuieşte după un sistem
egal de rotaţie conform tratatului.
Între 2006-2020, preşedinţia este stabilită după cum urmează:
Austria (ianuarie-iunie 2006),
Finlanda (iulie-decembrie 2006),
Germania (ianuarie-iunie 2007),
Portugalia (iulie-decembrie 2007),
Slovenia (ianuarie-iunie 2008),
Franţa (iulie-decembrie 2008),
Cehia (ianuarie-iunie 2009),
Suedia (iulie-decembrie 2009),
Spania (ianuarie-iunie 2010),
Belgia (iulie-decembrie 2010),
Ungaria (ianuarie-iunie 2011),
Polonia (iulie-decembrie 2011),
Danemarca (ianuarie-iunie 2012),

5
Cipru (iulie-decembrie 2012),
Irlanda (ianuarie-iunie 2013),
Lituania (iulie-decembrie 2013),
Grecia (ianuarie-iunie 2014),
Italia (iulie-decembrie 2014),
Letonia (ianuarie-iunie 2015),
Luxemburg (iulie-decembrie 2015),
Olanda (ianuarie-iunie 2016),
Slovacia (iulie-decembrie 2016),
Malta (ianuarie-iunie 2017),
Marea Britanie (iulie-decembrie 2017),
Estonia (ianuarie-iunie 2018),
Bulgaria (iulie-decembrie 2018),
Austria (ianuarie-iunie 2019),
România (iulie-decembrie 2019),
Finlanda (ianuarie-iunie 2020).
În ceea ce priveşte sistemul de vot, Consiliul Uniunii Europene aplică regula
majorităţii calificate, dacă tratatele nu prevăd altfel. Statele membre cu o populaţie mai mare
dispun de mai multe voturi. Cu toate acestea distribuţia voturilor nu este strict proporţională,
ci ponderată în favoarea statelor membre cu o populaţie mai mică.
În cadrul Consiliului Uniunii Europene numărul total de 352 de voturi se formează
după cum urmează:
- Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie - câte 29 de voturi;
- Spania şi Polonia - câte 27 de voturi;
- România - 14 voturi;
- Olanda - 13 voturi;
- Belgia, Grecia, Portugalia, Cehia şi Ungaria - câte 12 voturi;
- Austria, Bulgaria şi Suedia - câte 10 voturi;
- Croaţia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia -câte 7 voturi;
- Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia - câte 4 voturi;
- Malta - 3 voturi.
Majoritatea calificată din cadrul Consiliului Uniunii Europene se întruneşte în
condiţiile:
- majorităţii celor 28 de state membre,
- a cel puţin 260 din cele 352 de voturi.
Orice stat membru poate solicita să se verifice dacă majoritatea calificată întrunită
reprezintă cel puţin 62% din numărul populaţiei Uniunii Europene. În caz contrar, decizia nu
poate fi adoptată.
În domeniile, considerate sensibile, precum politica externă, securitatea comună,
impozitarea, deciziile trebuie să întrunească unanimitatea. Statele dispun de dreptul de veto în
sferele menţionate.
Începând cu 01 noiembrie 2014, se introduce sistemul cu dublă majoritate.
Majoritatea calificată se defineşte ca:
- fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre
aceştia;
- reprezentând state membre care întrunesc cel puţ in 65% din populaţia Uniunii
Europene.

6
 Consiliul Uniunii Europene se întruneşte la convocarea preşedintelui, la cererea unuia
dintre membrii săi sau la cererea Comisiei Europene. În fiecare an au loc, de obicei,
aproximativ 8 întruniri care sunt ţinute la Bruxelles (majoritatea lor) şi la Luxemburg.

Având în vedere existenţa mai multor consilii (European, al Uniunii Europene, al

Europei), se impune o precizare de fond.

Consiliul European
Acest consiliu este alcătuit din şefii de stat sau de guvern ai tuturor statelor membre
ale Uniunii Europene şi din preşedintele Comisiei Europene. În funcţie de sistemul politic al
fiecărei ţări, participantul la Consiliul European este preşedintele şi / sau primul ministru. În
principiu, Consiliul European se reuneşte de patru ori pe an pentru a defini, de comun acord,
politica Uniunii Europene şi pentru a analiza progresele Uniunii Europene. Este organismul
decizional la cel mai înalt nivel al Uniunii Europene, de aceea reuniunile sunt numite în mod
frecvent „reuniuni la nivel înalt".

Consiliul Uniunii Europene

Cunoscută anterior sub denumirea „Consiliul de Miniştri", această instituţie este
alcătuită din miniştrii guvernelor tuturor statelor membre. Consiliul se reuneşte regulat pentru
a lua decizii detaliate şi a adopta legi europene.

Consiliul Europei
Acesta nu este o instituţie a Uniunii Europene. Este o organizaţie
interguvernamentală, iar câteva dintre obiectivele acesteia sunt: protejarea drepturilor omului,
promovarea diversităţii culturale a Europei şi combaterea problemelor sociale precum
intoleranţa şi prejudecăţile rasiale. Consiliul Europei a fost înfiinţat în 1949 şi una dintre
realizările sale timpurii a fost elaborarea Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului.
Pentru a permite cetăţenilor să îşi exercite drepturile în baza convenţiei respective, Consiliul
Europei a înfiinţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prezent, Consiliul Europei are
47 de ţări membre, inclusiv toate statele membre ale Uniunii Europene, şi are sediul în Palais
de l'Europe („Palatul Europei") la Strasbourg (Franţa).

Comisia Europeană
Istoric. Comisia Europeană (promotoare a interesului comun) este una dintre
instituţiile principale ale Uniunii Europene. Instituţia susţine şi reprezintă interesele Uniunii
Europene în ansamblul lor.
Instituţia este total independentă de guvernele naţionale ale statelor membre, fiind
organul executiv al Uniunii Europene. Comisia Europeană este responsabilă pentru aplicarea
deciziilor Parlamentului European şi ale Consiliului Uniunii Europene. Comisia Europeană
este preocupată de administrarea cotidiană a afacerilor Uniunii Europene: aplicarea
politicilor, derularea de programe şi alocarea de fonduri.
Comisia Europeană, cea mai originală instituţie a Uniunii Europene, ia fiinţă prin
dispoziţiile Tratatului de la Paris (Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului) sub denumirea de Înalta Autoritate cu un rol consultativ.
Tratatele de la Roma (Tratatul Comunităţii Economice Europene şi Tratatul
Comunităţii Europene a Energiei Atomice) asigurau fiecărei comunităţi propria identitate,
punând în valoare interesele comunitare, adică existau trei comisii pentru fiecare comunitate.
Tratatul de la Bruxelles (Tratatul de fuziune) optimizează structurile europene, instituind o
singură Comisie responsabilă pentru toate comunităţile.

7
 Conform Tratatului de la Maastricht (Tratatului privind Uniunea Europeană), aceasta
este cunoscută sub denumirea de Comisia Europeană.
Competenţe. Atribuţiile Comisiei Europene au evoluat, s-au dezvoltat şi s-au
schimbat mai mult sau mai puţin de-a lungul existenţei acestei instituţii europene.
Tratatul de la Lisabona stipulează cadrul de acţiune al acestei instituţii. Comisia
Europeană promovează interesul general al Uniunii Europene şi ia măsurile corespunzătoare
în acest scop. Comisia Europeană asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate
de instituţii în temeiul acestora. Comisia Europeană supraveghează aplicarea dreptului
Uniunii Europene sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Comisia Europeană
execută bugetul şi gestionează programele. Comisia Europeană exercită funcţii de
coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate.
Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute de tratate,
aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii Europene. Comisia Europeană adoptă
iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii Europene în vederea încheierii
unor acorduri interinstituţionale.
Comisia Europeană exercită patru atribuţii principale:
1) propunerea de proiecte legislative;
2) gestionarea bugetului Uniunii Europene şi alocarea de fonduri;
3) asigurarea aplicării dreptului Uniunii Europene;
4) reprezentarea Uniunii Europene la nivel internaţional.
(1) Propunerea de proiecte legislative. Comisia Europeană este învestită cu dreptul de
iniţiativă legislativă. Comisia Europeană propune proiecte Parlamentului European şi
Consiliului Uniunii Europene spre adoptare. Comisia Europeană acţionează astfel în situaţia
în care o măsură eficientă la nivelul statelor membre nu poate fi luată sau nu este luată la
nivel naţional, regional sau local.
Dreptul la iniţiativa legislativă al Comisiei Europene se realizează în baza principiului
subsidiarităţii, consacrat în temeiul tratatului, în vederea protejării intereselor Uniunii
Europene şi a cetăţenilor săi.
Atunci când elaborează un proiect legislativ, Comisia Europeană ia în calcul interesele
unor categorii cât mai largi. Pentru aceasta Comisia Europeană întreprinde un şir de măsuri
care să asigure corectitudinea detaliilor tehnice. Comisia Europeană publică cărţi verzi şi
albe, consultă rapoartele experţilor comisiilor specializate, consultă experţi din diferite
comitete şi grupuri consultative, organizează audieri, solicită opinia societăţii civile,
organizează consultări publice directe cu cetăţenii Uniunii Europene.
Departamentele din subordinea Comisiei Europene sunt responsabile de elaborarea
proiectelor legislative. După elaborare, acestea sunt propuse spre examinare Comisiei
Europene. Orice proiect este adoptat de Comisia Europeană, dacă întruneşte cel puţin 14
comisari din 28, care sunt de acord, fiind înaintat Parlamentului European şi Consiliului
Uniunii Europene care îl dezbat şi, eventual, îi aduc modificări, după care se decide adoptarea
sau neadoptarea acestuia.
Aşa cum Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene adoptă actele
normative europene în exclusivitate în baza propunerilor din partea Comisiei Europene (dacă
tratatul nu prevede altfel), aceasta constituie veritabila forţă motrice a integrării europene.
(2) Gestionarea bugetului Uniunii Europene şi alocarea de fonduri. În exercitarea
unui management financiar optim, tratatele consfinţesc competenţa de stabilire a priorităţilor
în materia cadrului financiar european pe termen lung pentru Comisia Europeană, alături
de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene. Comisia Europeană are sarcina de a
elabora bugetul anual al Uniunii Europene care se supune procedurii de adoptare de către
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene. De asemenea, Comisia Europeană are

8
obligaţia de a supraveghea cheltuielile relative la fondurile Uniunii Europene de către
agenţiile europene, autorităţile regionale sau naţionale, la fel ca şi de către partenerii externi
ai Uniunii Europene. Modalitatea de gestionare şi executare a bugetului Uniunii Europene de
către Comisia Europeană intră sub incidenţa controlului exhaustiv din partea Curţii Europene
de Conturi. Competenţa de gestionare a fondurilor Uniunii Europene de către Comisia
Europeană vizează politici (dezvoltare durabilă, agricultură, energie, etc.) şi programe
europene (i.e. Erasmus, Jean Monnet, etc.).
(3) Asigurarea aplicării dreptului Uniunii Europene. Comisia Europeană a fost
învestită încă de la începuturi cu atribuţia de gardian al tratatelor europene, ceea ce înseamnă
că instituţia se asigură că statele membre aplică în mod corect legislaţia europeană fără
derogări.
În cazul în care Comisia Europeană constată că un stat membru nu îşi respectă angajamentele
prevăzute în temeiul tratatelor, aceasta solicită autorităţilor naţionale remedierea situaţiei în
cauză. În cazul soluţionării necorespunzătoare a chestiunii în cauză, Comisia Europeană
poate înainta cazul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene poate stabili sancţiuni cu executare imediată. Deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene au caracter obligatoriu pentru toate statele membre şi instituţiile europene.
(4) Reprezentarea Uniunii Europene la nivel internaţional. În virtutea poziţiei sale
în structura instituţională, Comisia Europeană este considerată purtătorul de cuvânt al Uniunii
Europene la nivelinternaţional. Comisia Europeană constituie vocea Uniunii Europene în
organizaţiile internaţionale. Comisia Europeană negociază acorduri în numele Uniunii
Europene. Compunere. Comisia Europeană desemnează atât instituţia europeană cât şi
colegiul comisarilor europeni. Comisia Europeană este alcătuită în prezent din 28 de
comisari, câte un resortisant din fiecare stat membru al Uniunii Europene. Durata mandatului
Comisiei Europene este de 5 ani.
În ceea ce priveşte competenţa şi independenţa membrilor Comisiei Europene,
membrii acesteia sunt aleşi dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de
independenţă în baza competenţei lor generale şi a angajamentului acestora faţă de ideea
europeană.
Comisia Europeană îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă. Fără a
aduce atingere art 9 E, alin. (2), membrii Comisiei Europene nu solicită şi nu acceptă
instrucţiuni din partea nici unui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin
de la orice act incompatibil cu funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor . Fiecărui
membru al Comisiei Europene îi este atribuit unul sau mai multe domenii de competenţă
(acţiune).
Consiliul European dispune de dreptul de a desemna cu majoritate calificată
preşedintele Comisiei Europene. Preşedintele desemnat numeşte comisarii la propunerea
statelor membre cu acordul Consiliului European. Preşedintele defineşte orientările în cadrul
cărora Comisia Europeană îşi exercită misiunea şi decide organizarea internă a instituţiei
pentru a asigura coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia .
Asemănător procedurii naţionale de învestire, Comisia Europeană se supune votului
Parlamentului European la fel prin procedura majorităţii calificate. Pe durata exercitării
mandatului Comisiei Europene, comisarii răspund în faţa Parlamentului European.
Parlamentul European este singura instituţie europeană abilitată cu dreptul de a demite
Comisia Europeană.
Conducerea Comisiei Europene este formată din:
a) preşedinte, care are teoretic rol administrativ şi protocolar, reprezintă instituţia în faţa
altor instituţii europene şi în relaţiile cu terţii;
b) vicepreşedinţi, care au rolul de a suplini preşedintele când circumstanţele o cer.

9
 Comisia Europeană dispune de reprezentanţe în statele membre şi de delegaţii în
întreaga lume.
Funcţionarea Comisiei Europene este asigurată de asistenţa a 33 de directorate
generale şi a 11 servicii.
Directoratele generale sunt clasificate în funcţie de domeniul de activitate: afaceri economice
şi financiare (ECOFIN), afaceri interne (HOME), afaceri maritime şi pescuit (MARE),
agricultură şi dezvoltare rurală (AGRI), ajutor umanitar (ECHO), buget (BUDG), centrul
comun de cercetare (JRC), cercetare şi inovare (RTD), combaterea schimbărilor climatice
(CLIMA), comerţ (TRADE), comunicare (COMM), concurenţă (COMP), dezvoltare şi
cooperare Europe Aid (DEVCO), educaţie şi cultură (EAC), energie (ENER), eurostat
(ESTAT), extindere (ELARG), instrumente de politică externă (EEAS), impozitare şi uniune
vamală (TAXUD), informatică (DIGIT), interpretare (SCIC), întreprinderi şi industrie
(ENTR), justiţie (JUST), mediu (ENV), mobilitate şi transporturi (MOVE), ocuparea forţei
de muncă, afaceri sociale şi incluziune (EMPL), piaţa internă şi servicii (MARKT), politica
regională (REGIO), resurse umane şi securitate (HR), sănătate şi consumatori (SANCO),
secretariatul general (SG), societatea informaţională şi mass-media (INFSO), traduceri
(DGT).
Serviciile sunt clasificate în funcţie de sarcina pe care o îndeplineşte în funcţionarea
adecvată a Comisiei Europene: arhive istorice, biblioteca centrală, biroul consilierilor de
politică europeană (BEPA), infrastructură şi logistică - Bruxelles (OIB), infrastructură şi
logistică - Luxemburg (OIL), oficiul de administraţie şi plată a drepturilor individuale
(PMO), oficiul european de luptă antifraudă (OLAF), oficiul pentru publicaţii (OP),
responsabilul cu protecţia datelor din cadrul Comisiei Europene, serviciul de audit intern
(IAS), serviciul juridic (SJ).
Există agenţii executive cărora Comisia Europeană le-a delegat anumite atribuţii pe o
perioadă determinată în vederea gestionării programelor europene: agenţia executivă a
Consiliului European pentru Cercetare (agenţia executivă a CEC), agenţia executivă pentru
cercetare (REA), agenţia executivă pentru competitivitate şi inovare (EACI), agenţia
executivă pentru educaţie, audiovizual şi cultură (EACEA), agenţia executivă pentru reţeaua
transeuropeană de transport (TEN-T EA), agenţia executivă pentru sănătate şi consumatori
(EAHC).
Tratatul de la Lisabona aduce o inovaţie structurii instituţionale a Comisiei Europene.
Aceasta prevede ca în viitor Comisia Europeană să fie compusă dintr-un număr de membri,
incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre. Consiliul European
dispune de competenţa de a decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate1.
Dispoziţiile referitoare la componenţa Comisiei Europene răspund imperativelor de
flexibilizare a activităţii acestei instituţii şi de înlăturare a influenţei nepotrivite a statelor
membre, întrucât instituţia Comisiei Europene este chemată să apere în ansamblu interesele
Uniunii Europene.
Toţi liderii europeni au votat în unanimitate, la summitul de la Bruxelles din 2013,
menţinerea în continuare a actualului sistem - un comisar pentru un stat membru până în
2019.
Comisia Europeană se reuneşte la Bruxelles o dată pe săptămână, de obicei, în ziua de
miercuri pentru a examina chestiunile de pe agenda instituţiei.

Parlamentul European
Istoric. Parlamentul European (vocea cetăţenilor europeni) reprezintă instituţia
Uniunii Europene care îşi are originea în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, fiind denumită iniţial Adunarea Comună sau Adunare, relativ lipsită

10
de putere. Rolul Adunării era să apere interesele statelor membre în calitate de organ de
control al factorului executiv, adică al Înaltei Autorităţi.
Instituţiile similare, specifice fiecărei comunităţi europene în temeiul Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Tratatului Comunităţii
Economice Europene şi a Tratatului
Comunităţii Europene a Energiei Atomice, vor fi reunite sub noua denumire de Adunarea
parlamentară europeană (operaţională din 1960).
Denumirea de Parlament European a fost instituită prin rezoluţia Adunării
parlamentare europene din 30 martie 1962, denumire oficială pe care o poartă şi astăzi
instituţia europeană. Oficializarea denumirii de Parlament European s-a produs prin
dispoziţiile art. 3 din Actul Unic European.
Iniţial, forul parlamentar european era format din 78 de reprezentanţi ai parlamentelor
naţionale, delegaţi de statele membre pentru a participa la şedinţele de lucru, potrivit
procedurilor interne. Odată cu adoptarea Tratatelor de la Roma numărul reprezentanţilor era
de 142 de membri pentru cele trei comunităţi.
Cu toate acestea, autorii textului Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului au stipulat posibilitatea alegerii membrilor instituţiei parlamentare prin
sufragiu direct de către cetăţeni. Textele Tratatului Comunităţii Economice Europene şi al
Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice au preluat principiul alegerii directe.
Conţinutul textelor tratatelor constitutive conţine prevederi privind elaborarea proiectelor de
către Adunare în scopul alegerii membrilor instituţiei prin vot universal şi direct în
conformitate cu o procedură uniformă, valabilă pentru toate statele membre.
Începând cu anul 1979, membrii Parlamentului European - for unicameral - sunt aleşi
prin vot universal şi direct de către cetăţeni pentru un mandat de 5 ani. Mandatul deputaţilor
europeni este reprezentativ. Cumulul mandatului european cu un mandat naţional este interzis
pe plan naţional.
Dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam stipulează că numărul deputaţilor europeni nu
poate fi mai mare de 700 de membri din perspectiva extinderii Uniunii Europene.
Declaraţia de extindere a Uniunii Europene, inclusă în Actul final al conferinţei de
adoptare a Tratatului de la Nisa, prevede un număr maxim de 732 de deputaţi într-o Uniune
Europeană mai mare.
Tratatul de la Lisabona stabileşte că Parlamentul European se compune din
reprezentanţii cetăţenilor Uniunii Europene. Numărul parlamentarilor nu poate depăşi 750,
plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător
cu un prag minim de 6 locuri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se
atribuie mai mult de 96 de locuri . Această distribuţie va fi valabilă pentru alegerile din 2014,
întrucât alegerile din 2009 au avut loc înainte de a intra în vigoare Tratatul de la Lisabona.
Prin derogare, numărul total de deputaţi poate fi modificat. Componenţa se stabileşte la
iniţiativa şi aprobarea Parlamentului European cu adoptarea în unanimitate de către Consiliul
European în temeiul tratatului.
Prin modificările Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European este marele
câştigător dintre toate instituţiile europene, fiindcă i-a fost atribuită putere mai multă la nivel
legislativ şi bugetar alături de Consiliul Uniunii Europene. Parlamentul European dispune de
dreptul de a alege preşedintele Comisiei Europene. Parlamentul European are un rol
important şi în alegerea Comisiei Europene în comparaţie cu situaţia înainte de Lisabona.
Tratatul de la Lisabona conferă mai multă putere Parlamentului European şi mai multă
responsabilitate pentru a fi mai bine echipat pentru provocările actuale, mai puternic în
conturarea Europei, cu mai multă putere de decizie asupra resurselor financiare ale Uniunii
Europene, cu mai multă influenţă asupra liderilor Uniunii Europene, cu mai multă democraţie
participativă.

11
 Competenţe. Atribuţiile Parlamentului European au evoluat în acelaşi timp cu
dezvoltarea graduală a instituţiei. De la puterea limitată iniţială a instituţiei parlamentare s-a
ajuns până la competenţe sporite, asemănătoare unui veritabil parlament naţional. Cu toate
acestea, Parlamentul European dispune de competenţe specifice, ceea ce îl face să fie unic în
comparaţie cu alte instituţii deliberative naţionale.
Dispoziţiile Tratatului de la Lisabona stipulează că Parlamentul European exercită,
împreună cu Consiliul Uniunii Europene, funcţiile legislativă şi bugetară. Parlamentul
European exercită funcţii de control politic şi consultative în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei Europene . Din
prevederile tratatului se desprind trei atribuţii specifice:
1) atribuţii legislative;
2) atribuţii bugetare;
3) atribuţii de control democratic.
(1) Atribuţiile legislative. Împreună cu Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul
European dezbate şi adoptă legislaţia europeană. Procedura obişnuită de adoptare a actelor
europene este procedura legislativă ordinară (fosta codecizie). Procedura acordă putere egală
de decizie ambelor instituţii europene. Tratatul de la Lisabona extinde numărul domeniilor
politice care intră sub incidenţa noii proceduri legislative ordinare. Parlamentul European
obţine mai multă putere asupra conţinutului actelor legislative privind imigraţia, politica
energetică, agricultura, fondurile europene. Parlamentul European este învestit cu puterea de
a decide aderarea de noi state la Uniunea Europeană.
(2) Atribuţiile bugetare. Parlamentul European adoptă împreună cu Consiliul
Uniunii Europene bugetul anual al Uniunii Europene. De asemenea, Parlamentul European ia
o decizie în fiecare an cu privire la modul de gestionare a finanţelor europene de către
Comisia Europeană pentru exerciţiul bugetar anterior.
(3) Atribuţiile de control democratic. În cadrul noului echilibru instituţional,
emanat prin Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European exercită în mai multe moduri o
influenţă mai mare asupra altor instituţii. La învestire, Comisia Europeană are nevoie de votul
Parlamentului European care este în drept să respingă sau să aprobe componenţa colegiului
comisarilor şi poate solicita demisia Comisiei Europene prin procedura de moţiune de
cenzură. Parlamentul European examinează rapoartele Comisiei Europene şi interpelează
comisarii europeni. În acest sens, comisiile de profil din Parlamentul European joacă un rol
esenţial în exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor instituţiei. Parlamentul European dispune
de dreptul de a examina petiţiile parvenite din partea cetăţenilor europeni, poate institui
comisii de anchetă în cazurile stabilite prin tratate şi are obligaţia să-şi dea avizul pentru
subiectele incluse pe agenda întrunirilor liderilor naţionali în cadrul Consiliului European.
Compunere. Parlamentul European - organ unicameral -dispune de un număr relativ
proporţional de deputaţi din fiecare stat membru în raport cu populaţia ţării respective.
Actualul Parlament European este alcătuit din 766 de deputaţi din cele 28 de state membre:
Austria - 19, Belgia - 22, Bulgaria - 18, Cehia - 22, Cipru - 6, Croaţia - 12, Danemarca - 13,
Estonia - 6, Finlanda - 13, Franţa - 74, Germania - 99, Grecia - 22, Irlanda - 12, Italia - 73,
Letonia - 9, Lituania - 12, Luxemburg - 6, Malta - 6, Marea Britanie - 73, Olanda - 26,
Polonia - 51, Portugalia - 22, România - 33, Slovacia - 13, Slovenia - 8, Spania - 54, Suedia -
20, Ungaria - 22.
Membrii Parlamentului European se constituie în grupuri politice. Deputaţii europeni
se grupează nu în funcţie de naţionalitatea statelor membre, ci de afinităţile politice cărora le
subscriu.
În prezent, în Parlamentul European sunt 7 grupuri politice, plus deputaţii neafiliaţi:
1) Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat) (PPE);

12
2) Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European
(S&D);
3) Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE);
4) Grupul Verzilor / Alianţa Liberă Europeană (Verzi / ALE);
5) Grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni (CRE);
6) Grupul Confederal al Stângii Unite Europene / Stânga Verde Nordică (GUE / NGL);
7) Grupul Europa Libertăţii şi Democraţiei (EFD);
8) Deputaţi neafiliaţi (NI).
Parlamentul European îşi alege preşedintele dintre membrii săi pentru un mandat de
doi ani şi jumătate care poate fi reînnoit.
Preşedintele Parlamentului European reprezintă instituţia în relaţiile cu alte instituţii
europene, precum şi în relaţiile cu exteriorul.
Preşedintele prezidează:
- şedinţele plenare ale Parlamentului European;
- biroul Parlamentului European;
- conferinţa preşedinţilor grupurilor politice. Organele politice ale Parlamentului
European sunt:
- conferinţa preşedinţilor;
- biroul;
- colegiul chestorilor;
- conferinţa preşedinţilor de comisie;
- conferinţa preşedinţilor de delegaţie. Conferinţa preşedinţilor este formată din
preşedintele Parlamentului European şi preşedinţii grupurilor politice din Parlamentul
European. De asemenea, mai face parte şi un deputat neafiliat, dar fără drept de vot.
Biroul reprezintă organul de reglementare al Parlamentului European. Biroul este
alcătuit din preşedintele Parlamentului European, 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori cu statut de
observatori, aleşi de către deputaţii europeni pentru un mandat de doi ani şi jumătate care
poate fi reînnoit. Biroul este responsabil de buna funcţionare internă a Parlamentului
European.
Colegiul chestorilor este responsabil de chestiunile administrative şi financiare care îi
privesc direct pe deputaţii europeni. Colegiul celor 5 chestori are un rol consultativ în cadrul
biroului Parlamentului European.
Conferinţa preşedinţilor de comisie constituie organul politic al Parlamentului
European, responsabil de asigurarea unei cooperări mai bune între diferitele comisii
parlamentare.
Conferinţa preşedinţilor de delegaţie reprezintă organul politic al Parlamentului
European, responsabil de examinarea periodică a chestiunilor ce ţin de buna funcţionare a
delegaţiilor interparlamentare şi buna funcţionare a delegaţiilor comisiilor parlamentare
mixte.
În prezent, sunt 41 de delegaţii în cadrul Parlamentului European. Componenţa
fiecărei delegaţii variază între 12 şi 70 de membri. În conformitate cu scopul pe care îl
urmăresc, distingem următoarele categorii de delegaţii:
- comisii parlamentare mixte;
- comisii parlamentare de cooperare;
- delegaţii interparlamentare;
- delegaţii la adunările parlamentare multilaterale. Delegaţiile sunt formate în funcţie de
specificul regiunilor lumii: Europa, Balcanii Occidentali şi Turcia, Rusia, statele din cadrul
Parteneriatului estic, Asia Centrală şi Mongolia, Maghreb, Mashrek, Israel şi Palestina,
Peninsula Arabă, Irak şi Iran, continentul american, Asia şi Pacific, Africa.

13
 În ceea ce priveşte adunările parlamentare multilaterale, acestea respectă principiul
parităţii:
- Adunarea Parlamentară Paritară Africa, Caraibe, Pacific -Uniunea Europeană (ACP-UE);
- Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene pentru Mediterană (AP-UpM);
- Adunarea Parlamentară Euro-Latinoamericană (EUROLAT);
- Adunarea Parlamentară EURONEST.
În scopul pregătirii şedinţelor plenare, membrii Parlamentului European se constituie
în comisii:
- permanente;
- speciale;
- de anchetă;
- de conciliere.
Comisiile permanente, în număr de 20, sunt responsabile de anumite domenii
specializate (în componenţa cărora intră de la 24 până la 76 de membri, cu un preşedinte,
birou şi secretariat):
- comisia pentru afaceri externe (cu subcomisia pentru drepturile omului şi subcomisia
pentru securitate şi apărare);
- comisia pentru dezvoltare;
- comisia pentru comerţ internaţional;
- comisia pentru buget;
- comisia pentru control bugetar;
- comisia pentru afaceri economice şi monetare;
- comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale;
- comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară;
- comisia pentru industrie, cercetare şi energie;
- comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor;
- comisia pentru transporturi şi turism;
- comisia pentru dezvoltare regională;
- comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală;
- comisia pentru pescuit;
- comisia pentru cultură şi educaţie;
- comisia pentru afaceri juridice;
- comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne;
- comisia pentru afaceri constituţionale;
- comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea de
gen;
- comisia pentru petiţii.
Actualmente, activează o singură comisie specială pentru crimă organizată, corupţie şi
spălare de bani. Şi-au încetat activitatea comisia specială pentru criza financiară, economică
şi socială (la 31 iulie 2011) şi comisia privind provocările politice (la 30 iunie 2011).
Parlamentul European este asistat de secretariatul general în privinţa coordonării
activităţilor instituţionale şi a organizării şedinţelor plenare ori a celorlalte reuniuni.
Secretariatul general este condus de către un secretar general. Secretariatul general este
format din următoarele subdiviziuni:
- cabinetul secretarului general;
- serviciul juridic;
- 10 direcţii.
Direcţiile secretariatului general sunt:
- direcţia generală preşedinţie;
- direcţia generală de politici interne;

14
- direcţia generală de politici externe;

- direcţia generală de comunicare;

- direcţia generală de personal;
- direcţia generală de infrastructură şi logistică;
- direcţia generală de traduceri;
- direcţia generală de interpretare şi conferinţe;
- direcţia generală de finanţe;
- direcţia generală de inovare şi asistenţă tehnică. Subdiviziunile secretariatului general
sunt responsabile pentru anumite sarcini distincte privind funcţionarea Parlamentului
European în exercitarea atribuţiilor instituţionale.
Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles (Belgia), Luxemburg
(Luxemburg) şi Strasbourg (Franţa). Birourile administrative ale Parlamentului European se
află la Luxemburg.
Sesiunile plenare şi reuniunile comisiilor parlamentare au loc la Strasbourg şi la
Bruxelles.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Istoric. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă termenul generic pentru
sistemul instanţelor judecătoreşti europene, create şi înzestrate cu competenţe specifice în
virtutea dispoziţiilor tratatelor de bază şi de modificare.
Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului întemeiază puterea
judecătorească europeană.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (gardian al tratatelor) a fost înfiinţată în
baza Tratatului de la Paris (1951) cu misiunea de a asigura respectarea dreptului şi aplicarea
tratatelor.
În vederea realizării misiunii stabilite conform tratatelor constitutive, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene îndeplineşte următoarele funcţii:
- controlează legalitatea actelor instituţiilor Uniunii Europene;
- asigură îndeplinirea obligaţiilor, rezultate din tratate, de către statele membre;
- interpretează dreptul Uniunii Europene la solicitarea instanţelor naţionale ale statelor
membre.
Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă autoritatea judecătorească a
Uniunii Europene care asigură aplicarea şi interpretarea uniformă a dreptului Uniunii
Europene în strânsă colaborare cu instanţele naţionale din statele membre.
Alături de celelalte instituţii europene, Curtea de Justiţie asigură realizarea
obiectivelor Uniunii Europene, încredinţate în temeiul tratatelor.
Pentru aproximativ 50 de ani, a existat o singură curte în cadrul sistemului
judecătoresc european.
Reorganizarea instituţională a puterii judecătoreşti a fost determinată de sesizarea
Consiliului venită din partea Curţii la 29 septembrie 1987 cu propunerea de creare a
Tribunalului de Primă Instanţă. După consultarea Comisiei Europene şi a Parlamentului
European, a fost înfiinţat, prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988, Tribunalul de
Primă Instanţă în scopul soluţionării anumitor categorii de acţiuni. Propunerea de instituire a
tribunalului a venit „ca urmare a rapoartelor şi opţiunilor de reformă înaintate de organele
judiciare.
Tratatul de la Nisa (2001) prevede distribuţia competenţelor între Curtea de Justiţie şi
Tribunalul de Primă Instanţă cu posibilitatea de creare a camerelor în vederea exercitării, în
unele domenii specifice, a competenţelor jurisdicţionale, asociate noii structuri.

15
 În cadrul sistemului judecătoresc european apare o nouă instanţă, Tribunalul Funcţiei
Publice. La 02 noiembrie 2004, prin Decizia 2004/752 a Consiliului Uniunii Europene a fost
creat Tribunalul Funcţiei Publice pentru a examina litigiile dintre Uniunea Europeană şi
funcţionarii săi publici. Astfel, o parte din cauzele încredinţate Tribunalului de Primă Instanţă
trec în competenţa Tribunalului Funcţiei Publice.
Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este alcătuită din trei instanţe care îşi au
sediul la Luxemburg:
- Curtea de Justiţie;
- Tribunalul de Primă Instanţă;
- Tribunalul Funcţiei Publice.
Regimul lingvistic. Statele membre ale Uniunii Europene dispun de limbi oficiale
distincte şi sisteme juridice specifice. Situaţia de fapt i-a conferit Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene statutul de instituţie multilingvă. Este o obligaţie imanentă a Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene de a respecta integral multilingvismul, drept urmare a necesităţii de
comunicare cu părţile în limba procesului în examinare, pe de o parte, şi de difuzare a
jurisprudenţei în toate limbile statelor membre, pe de altă parte. Regimul lingvistic al Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene este unic în lume, fiindcă nu are echivalent în nici o instanţă,
datorită faptului că oricare dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene poate deveni limbă de
procedură a instanţei. Deliberările judecătorilor au loc fără interpreţi, fiind folosită în mod
tradiţional o limbă comună, franceza.

Curtea de Justiţie
Competenţe. Competenţa Curţii de Justiţie este stabilită prin izvoarele juridice
primare, fiind responsabilă de asigurarea respectării dreptului european în interpretarea şi
aplicarea tratatelor.
În cadrul sistemului instituţional european, Curtea de Justiţie dispune de puterea
suverană de a interpreta în ultimă instanţă tratatele. Hotărârile Curţii de Justiţie sunt
definitive, nu pot fi puse în discuţie atât de instituţiile europene cât şi de statele membre.
Jurisdicţia Curţii de Justiţie este de două tipuri:
- administrativă: controlează respectarea legalităţii instituţionale;
- constituţională: asigură respectarea legalităţii între instituţiile europene şi statele
membre.
În scopul îndeplinirii atribuţiilor conferite, activitatea Curţii de Justiţie implică atât
consultanţă juridică cât şi administrarea justiţiei.
Competenţele jurisdicţionale ale Curţii de Justiţie sunt exercitate în cadrul procedurii
întrebărilor preliminare şi a categoriilor de acţiuni:
- procedura întrebărilor preliminare;
- acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiunilor;
- acţiunea în anulare;
- acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona;
- recursul;
- reexaminarea.
Procedura întrebărilor preliminare. În vederea aplicării corespunzătoare a dreptului
european, Curtea de Justiţie cooperează cu instanţele juridice ale statelor membre, întrucât
acestea reprezintă instanţe de drept comun în materia dreptului european. Instanţele juridice
naţionale ale statelor membre dispun de dreptul şi, în acelaşi timp, de obligaţia de a se adresa
Curţii de Justiţie cu solicitări de clarificare a aspectelor ce ţin de interpretarea dreptului
european.
Procedura întrebărilor preliminare asigură, în fond, aplicarea efectivă şi omogenă a
dreptului european în cadrul sistemelor naţionale de drept ale statelor membre. Astfel se evită

16
orice interpretare şi aplicare divergentă a dreptului european. Prin intermediul procedurii
întrebărilor preliminare se are în vedere fie interpretarea normei europene, fie aprecierea
validităţii normei europene.
Răspunsul Curţii de Justiţie se materializează sub forma unei hotărâri sau a unei
ordonanţe temeinic justificate, nicidecum a unui aviz ordinar. În consecinţă, destinatarul
solicitării, instanţa naţională, are obligaţia să ţină cont de interpretarea dată în soluţionarea
cauzei aflate pe rol. În plus, interpretarea Curţii de Justiţie devine obligatorie pentru toate
celelalte instanţe naţionale ale statelor membre în chestiuni identice.
Cetăţenii europeni (persoanele fizice) dispun de dreptul de clarificare a normelor de
drept european care îi privesc în baza procedurii întrebărilor preliminare prin intermediul
cererilor care pot fi formulate de instanţele naţionale şi adresate Curţii de Justiţie.
Drept urmare a procedurii întrebărilor preliminare adresate Curţii de Justiţie au fost
proclamate şi consacrate mai multe principii importante de drept european.
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiunilor. Se recurge la această acţiune în
situaţia în care se constată că statele membre ale Uniunii Europene nu îşi onorează
obligaţiunile care le revin.
Comisia Europeană iniţiază procedura prealabilă prin care cere statului membru vizat
să răspundă motivelor formulate împotriva acestuia. Dacă prin procedura prealabilă nu se
reuşeşte determinarea statului membru vizat să-şi îndeplinească obligaţiunile asumate, poate
fi introdusă la Curtea de Justiţie acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiunilor privind
încălcarea dreptului european.
Acţiunea în anulare. Acţiunea în cauză asigură reclamanţilor să solicite anularea
unui act edictat de vreo instituţie, organism, oficiu, agenţie a Uniunii Europene (spre
exemplu, regulament, directivă, decizie). Curtea de Justiţie dispune de competenţa de a
examina acţiunile înaintate de o instituţie europeană împotriva altei instituţii, la fel şi
acţiunile înaintate de statele membre împotriva Parlamentului European şi / sau împotriva
Consiliului Uniunii Europene (exceptând actele în materie de ajutoare, măsuri de protecţie
comercială -„dumping" sau atribuţii de executare). Celelalte acţiuni în anulare, în speţă,
înaintate de persoane private, ţin de competenţa Tribunalului de Primă Instanţă care le
examinează în primă instanţă.
Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona. Acţiunea în constatarea abţinerii de
a acţiona asigură Curţii de Justiţie posibilitatea de a controla legalitatea inacţiunii unei
instituţii, unui organism, unui oficiu, unei agenţii a Uniunii Europene în domeniile de
competenţă a acestora. Pentru a fi înaintată o asemenea acţiune, aceasta trebuie să întrunească
condiţia de inacţiune după solicitarea expresă de a acţiona, nu doar prin constatarea faptei de
inacţiune în raport cu competenţa de care dispune. Adică, atunci când se constată
nelegalitatea abţinerii de a acţiona, instituţia (organismul, oficiul, agenţia) are obligaţia de a
pune capăt abţinerii sale de a acţiona prin măsuri adecvate competenţei conferite.
Competenţa de a examina acţiunile în constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită
între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă în funcţie de criteriile aplicabile
acţiunii în anulare.
Recursul. Sesizările pot fi înaintate Curţii de Justiţie sub formă de recursuri limitate
la motive de drept, fiind formulate împotriva ordonanţelor şi hotărârilor Tribunalului de
Primă Instanţă. În cazul în care recursul întruneşte condiţiile de a fi admisibil şi fondat,
Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalul de Primă Instanţă. În situaţia în care cauza este
în stare de a fi judecată, Curtea de Justiţie poate să o reţină spre examinare. În caz contrar,
Curtea de Justiţie remite cauza Tribunalul de Primă Instanţă, fiind ţinut de decizia emisă prin
acţiunea de recurs în faţa Curţii de Justiţie. Reexaminarea. Acţiuni de reexaminare pot fi
înaintate Curţii de Justiţie în cazul deciziilor Tribunalului de Primă Instanţă care statuează
asupra acţiunilor împotriva Tribunalului Funcţiei Publice. Protocolul privind Statutul Curţii

17
de Justiţie a Uniunii Europene reglementează expres obiectul reexaminărilor care parvin la
adresa Curţii de Justiţie. Acţiunile de reexaminare sunt înaintate Curţii de Justiţie în mod
excepţional.
Procedură. Procedura în faţa Curţii de Justiţie include o fază scrisă şi o fază orală,
indiferent de natura cauzei.
Sesizarea Curţii de Justiţie se poate face prin procedura trimiterii preliminare şi
celelalte acţiuni, fiind numite acţiuni directe, în funcţie de obiectul cauzei.
În funcţie de natura cauzei, se aplică:
- procedura simplificată;
- procedura accelerată;
- procedura preliminară de urgenţă;
- procedura măsurilor provizorii.
Compunere. Curtea de Justiţie este alcătuită din câte un judecător din fiecare stat
membru şi 8 avocaţi generali care sunt desemnaţi de către guvernele statelor membre de
comun acord. Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani, cu posibilitatea de
reînnoire. Sunt aleşi în aceste funcţii candidaţii din rândul personalităţilor care întrunesc toate
garanţiile de independenţă şi condiţiile cerute pentru exercitarea celor mai înalte posturi
jurisdicţionale în ţara de origine şi a căror competenţă este recunoscută.
Preşedintele şi vicepreşedintele Curţii de Justiţie sunt aleşi din rândul judecătorilor pentru o
perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire.
Preşedintele Curţii de Justiţie conduce lucrările şi serviciile instituţiei. Preşedintele
prezidează şedinţele şi deliberările celor mai mari complete de judecată.
Vicepreşedintele Curţii de Justiţie îl asistă pe preşedinte în exercitarea atribuţiilor
funcţionale şi îl înlocuieşte pe acesta în caz de necesitate.
Avocaţii generali dispun de funcţii specifice prin asistarea Curţii de Justiţie. Avocaţii
generali au atribuţii de prezentare a opiniilor juridice, numite „concluzii", cu imparţialitate şi
independenţă deplină, în cauzele repartizate.
Grefierul este secretarul general al instituţiei, exercitându-şi atribuţiile funcţionale sub
conducerea preşedintelui Curţii de Justiţie.
Curtea de Justiţie poate examina cauze în şedinţă plenară, în Marea Cameră (15
judecători), în cameră de 5 sau 3 judecători.
Preşedintele Curţii de Justiţie prezidează şedinţele în plen şi în Marea Cameră.
Preşedinţii camerelor formate din 5 judecători sunt aleşi pentru o perioadă de 3 ani, iar ale
celor din 3 judecători - pentru o perioadă de 1 an.
Curtea de Justiţie se întruneşte în şedinţă plenară în cazuri speciale, prevăzute în
statutul instituţiei şi în situaţia în care apreciază că o cauză este de importanţă excepţională.
Spre exemplu, în şedinţă plenară sunt examinate cauzele de destituire a Ombudsman-ului
european, de demitere a unui comisar european.
Curtea de Justiţie se întruneşte în Marea Cameră la cererea unei instituţii europene sau
a unui stat membru parte a unui proces şi în cauze deosebit de importante sau complexe.
Celelalte cauze ale Curţii de Justiţie sunt examinate în camere de 5 sau 3 judecători.

Tribunalul de Primă Instanţă

Competenţe. Tribunalul de Primă Instanţă dispune de competenţa jurisdicţională de a
judeca anumite categorii de acţiuni sub rezerva unui recurs limitat la chestiuni de drept.
Tribunalul de Primă Instanţă examinează:
(a) acţiuni directe înaintate de către persoane fizice sau juridice împotriva actelor unei
instituţii (unui organism, unui oficiu, unei agenţii) europene, împotriva actelor normative (în
cazul în care privesc direct reclamanţii şi nu presupun măsuri de executare) sau împotriva
abţinerii de a acţiona a organismelor europene; spre exemplu, poate fi cazul unei întreprinderi

18
care înaintează o acţiune în judecată împotriva unei decizii a Comisiei Europene prin care i se
aplică o amendă;
(b) acţiuni înaintate de statele membre împotriva Comisiei Europene;
(c) acţiuni înaintate de statele membre împotriva Consiliului Uniunii Europene privind
actele adoptate în materie de ajutoare, măsurile de protecţie comercială („dumping") şi
actelele prin care Consiliul Uniunii Europene exercită atribuţii de executare;
(d) acţiuni al căror obiect constituie obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate
de către instituţiile europene sau de către funcţionarii europeni;
(e) acţiuni al căror obiect sunt contractele încheiate de către Uniunea Europeană prin care
se atribuie în mod expres Tribunalului de Primă Instanţă competenţa de soluţionare;
(f) acţiuni în domeniul mărcilor europene;
(g) recursuri înaintate împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice care sunt limitate
la chestiuni de drept.
Deciziile Tribunalului de Primă Instanţă pot fi atacate la Curtea de Justiţie cu recurs,
limitat la chestiuni de drept, în termen de două luni.
Procedură. Procedura în faţa Tribunalului de Primă Instanţă include o fază scrisă şi o
fază orală, similar Curţii de Justiţie.
În funcţie de natura cauzei introduse la Tribunalul de Primă Instanţă, pot fi aplicate
procedura măsurilor provizorii, procedura accelerată.
Compunere. Tribunalul de Primă Instanţă este alcătuit din cel puţin câte un judecător
din fiecare stat membru, fiind desemnaţi de către guvernele statelor membre de comun acord.
Mandatul judecătorilor este de 6 ani, cu posibilitatea de reînnoire. Sunt desemnaţi în această
calitate personalităţile care întrunesc toate garanţiile de independenţă şi condiţiile cerute
pentru exercitarea celor mai înalte posturi jurisdicţionale în ţara de origine şi a căror
competenţă este recunoscută.
Preşedintele Tribunalului de Primă Instanţă este ales din rândul judecătorilor pentru o
perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire. Preşedintele conduce lucrările şi serviciile
instituţiei.
Grefierul Tribunalului de Primă Instanţă se desemnează de către judecători pentru o
perioadă de 6 ani.
Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă nu dispune de
avocaţi generali. Cu titlu de excepţie, funcţia poate fi încredinţată unui judecător instituţional.
Tribunalul de Primă Instanţă poate examina cauze în şedinţă plenară, în Marea
Cameră 13 judecători, în cameră de 5 sau 3 judecători, şi, în anumite situaţii, în complet de 1
judecător unic.
Preşedintele Tribunalului de Primă Instanţă prezidează şedinţele în plen şi în Marea
Cameră. Preşedinţii camerelor formate din 5 judecători sunt aleşi pentru o perioadă de 3 ani,
cu posibilitatea de reînnoire, iar ale celor din 3 judecători - pentru o perioadă determinată,
conform Regulamentului de procedură.
Tribunalul de Primă Instanţă se întruneşte în şedinţă plenară sau în Marea Cameră în
cazurile în care dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică această
măsură procedurală.
Celelalte cauze ale Tribunalului de Primă Instanţă sunt examinate în camere de 5 sau
3 judecători şi în complet de 1 judecător unic.

Tribunalul Funcţiei Publice

Competenţe. În cadrul competenţei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este
instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene. Această
competenţă a fost exercitată de la începuturi de către Curtea de Justiţie. Ulterior, a fost
preluată de către Tribunalul de Primă Instanţă. Prin instituirea Tribunalului Funcţiei Publice,

19
instanţa preia acţiunile de contencios al funcţiei publice din atribuţiile Tribunalului de Primă
Instanţă. Respectiv, instanţa este înzestrată cu competenţa judecării cauzelor funcţionarilor
publici europeni.
Tribunalul Funcţiei Publice judecă în primă instanţă litigiile dintre Uniunea
Europeană şi funcţionarii săi publici în conformitate cu art 270 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene.
Obiect al acţiunilor litigioase pot fi atât relaţiile de muncă propriu-zise: recrutarea,
măsurile disciplinare, remuneraţia, realizarea carierei, etc.; cât şi regimul de securitate
socială: accidentele de muncă, invaliditatea, boala, vârsta, alocaţiile familiale, etc.
Tribunalul Funcţiei Publice judecă litigiile dintre instituţiile şi organismele europene
conform competenţei atribuite în acest domeniu.
În schimb, Tribunalul Funcţiei Publice nu este în drept să judece litigiile dintre
administraţiile naţionale şi funcţionarii lor.
Hotărârile Tribunalului Funcţiei Publice pot fi atacate la Tribunalul de Primă Instanţă
cu recurs, limitat la chestiuni de drept, în termen de două luni.
Procedură. Procedura în faţa Tribunalului Funcţiei Publice include o fază scrisă şi o
fază orală, în principiu, similare Curţii de Justiţie şi Tribunalului de Primă Instanţă.
În funcţie de natura cauzei introduse la Tribunalul Funcţiei Publice, pot fi aplicate procedura
măsurilor provizorii specifice acestei instanţe, inclusiv soluţionarea amiabilă a litigiilor.
Compunere. Tribunalul Funcţiei Publice este format în mod diferit faţă de Curtea de
Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă în virtutea atribuţiilor instituţionale.
Tribunalul Funcţiei Publice este alcătuit din 7 judecători desemnaţi de către Consiliul Uniunii
Europene pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de reînnoire, după obţinerea avizului
unui comitet din 7 personalităţi dintre foşti judecători ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului de
Primă Instanţă, precum şi jurişti cu reputaţie profesională de notorietate.
Consiliul Uniunii Europene asigură echilibrul compunerii Tribunalului Funcţiei Publice
printr-o reprezentare cât mai largă din punct de vedere geografic şi al sistemelor naţionale de
drept din cadrul Uniunii Europene.
Preşedintele Tribunalului Funcţiei Publice este ales din rândul judecătorilor pentru o
perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire. Preşedintele conduce lucrările şi serviciile
instituţiei.
Grefierul Tribunalului Funcţiei Publice este desemnat de către judecători pentru o
perioadă de 6 ani.
Tribunalul Funcţiei Publice poate examina cauze în şedinţă plenară, în cameră de 5
judecători, 3 judecători, şi în complet de 1 judecător unic, în situaţiile prevăzute de
Regulamentul de procedură.
Preşedintele Tribunalului Funcţiei Publice prezidează şedinţele plenare şi ale camerei
formate din 5 judecători. Preşedinţii camerelor din 3 judecători sunt aleşi pentru o perioadă
de 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile în care
dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică această măsură procedurală.
Celelalte cauze ale Tribunalului Funcţiei Publice sunt examinate în camere de 5 sau 3
judecători şi în complet de 1 judecător unic.

Curtea Europeană de Conturi

Istoric. Curtea Europeană de Conturi (valoare în schimbul banilor cetăţenilor
europeni) a fost înfiinţată în baza celui de-al doilea Tratat bugetar din 1975, devenind
funcţională din 1977. Curtea Europeană de Conturi a substituit anteriorul auditor CECO şi
consiliul auditorilor comunitari.

20
 Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea Europeană de Conturi devine instituţie
europeană alături de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană,
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Competenţe. Curtea Europeană de Conturi este o instituţie independentă care asigură
controlul conturilor Uniunii Europene1. Curtea Europeană de Conturi are sarcina de a
verifica totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii Europene. Curtea Europeană
de Conturi este responsabilă de verificarea conturilor de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor,
organismelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii Europene în măsura în care actul constitutiv nu
exclude acest control.
Curtea Europeană de Conturi are obligaţia să prezinte Parlamentului European şi
Consiliului Uniunii Europene o declaraţie de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor,
precum şi la legalitatea operaţiunilor şi înregistrarea acestora în conturi.
Curtea Europeană de Conturi examinează legalitatea şi corectitudinea veniturilor şi
cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară, semnalând orice neregulă. Controlul
veniturilor se efectuează pe baza veniturilor de realizat şi a celor realizate efectiv de Uniunea
Europeană. Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor, precum şi a plăţilor.
Aceste controale pot fi efectuate înainte de încheierea conturilor exerciţiului bugetar.
Curtea Europeană de Conturi efectuează controlul asupra actelor justificative şi, dacă
este cazul, la faţa locului, la celelalte instituţii ale Uniunii Europene, în sediile oricărui
organism, oficiu sau agenţie care administrează venituri sau cheltuieli, făcute în numele
Uniunii Europene şi în statele membre, inclusiv în imobilele oricărei persoane fizice sau
juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la bugetul european. În statele membre,
controlul se efectuează în colaborare cu instituţiile naţionale de control sau, în cazul în care
acestea nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente .
Curtea Europeană de Conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui
exerciţiu financiar. Acest raport se transmite celorlalte instituţii ale Uniunii Europene şi se
publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene împreună cu răspunsurile formulate de aceste
instituţii la observaţiile Curţii Europene de Conturi.
Curtea Europeană de Conturi sprijină Parlamentul European şi Consiliul Uniunii
Europene în exercitarea funcţiei lor de control al execuţiei bugetare . Controlul financiar
exercitat de către Curtea Europeană de Conturi urmăreşte îmbunătăţirea gestionării fondurilor
europene, adică să fie utilizate conform obiectivelor stabilite.
Curtea Europeană de Conturi nu este învestită cu putere jurisdicţională. În cazul în
care sunt descoperite fraude sau nereguli financiare, auditorii Curţii Europene de Conturi
informează Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF).
Compunere. Curtea Europeană de Conturi este formată din câte un resortisant din
fiecare stat membru.
Membrii Curţii Europene de Conturi sunt desemnaţi pentru o perioadă de 6 ani de
către Consiliul Uniunii Europene după consultarea Parlamentului European în baza
propunerilor statelor membre. Mandatul membrilor Curţii Europene de Conturi poate fi
reînnoit. Membrii Curţii Europene de Conturi îşi aleg preşedintele pentru o perioadă de 3 ani.
Mandatul preşedintelui poate fi reînnoit.
Membrii Curţii Europene de Conturi nu pot exercita nici o altă activitate profesională
pe durata mandatului lor. Membrii Curţii Europene de Conturi se angajează solemn să
respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în
special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta, după încheierea mandatului, anumite
funcţii sau avantaje.
În afară de schimbarea ordinară şi de deces, funcţiile membrilor Curţii Europene de
Conturi încetează în mod individual prin demisie sau prin destituire. Cu excepţia destituirii,
membrii Curţii Europene de Conturi rămân în funcţie până la înlocuirea lor. Membrii Curţii

21
Europene de Conturi pot fi destituiţi din funcţiile lor sau pot fi declaraţi decăzuţi din dreptul
la pensie sau la alte avantaje echivalente numai în cazul în care Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene constată că au încetat să corespundă condiţiilor cerute sau să îndeplinească
obligaţiile care decurg din funcţia lor.
Membrilor Curţii Europene de Conturi li se aplică, asemănător judecătorilor Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, dispoziţiile privitoare la privilegiile şi imunităţile Uniunii
Europene1.
Desemnarea membrilor Curţii Europene de Conturi se realizează din rândul
personalităţilor care fac ori au făcut parte, în statul lor, din instituţiile de control financiar
extern sau care au o calificare deosebită pentru această funcţie. Membrii Curţii Europene de
Conturi trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă în vederea exercitării atribuţiilor
funcţionale.
Curtea Europeană de Conturi este alcătuită din:
- comitetul administrativ;
- prima cameră - conservarea şi gestionarea resurselor naturale;
- a doua cameră - politici structurale, transporturi şi energie;
- a treia cameră - acţiuni externe;
- a patra cameră - venituri, cercetare şi politici interne şi instituţii şi organisme ale
Uniunii Europene;
- a cincea cameră - coordonare, evaluare, asigurare şi dezvoltare;
- secretariatul general.
Unităţile structurale ale Curţii Europene de Conturi îndeplinesc atribuţii distincte,
prevăzute de regulamentul de organizare internă a instituţiei europene.
Adoptarea rapoartelor anuale, speciale sau a avizelor de către Curtea Europeană de
Conturi se ia cu votul majorităţii membrilor.

Banca Centrală Europeană

Istoric. Banca Centrală Europeană, responsabilă de administrarea monedei euro, a fost
înfiinţată în 1998. Sediul Băncii Centrale Europene este la Frankfurt-pe-Main, Germania.
Banca Centrală Europeană a apărut ca rezultat al efectelor produse de realizarea
uniunii economice şi monetare europene. Propunerea de integrare economică şi monetară este
formulată în Memorandumul Marjolin din 1962. Doi ani mai târziu, în 1964, ia fiinţă
Comitetul guvernatorilor băncilor centrale naţionale privind instituţionalizarea cooperării
între băncile centrale ale statelor comunităţii. În 1979 a fost instituit sistemul monetar
european. Acţiunile europene din următoarele două decenii au condus ireversibil la
materializarea integrării monetare.
Tratatul de la Maastricht prevede înfiinţarea, în conformitate cu procedurile dreptului
originar, a Sistemului European al Băncilor Centrale şi a Băncii Centrale Europene. Banca
Centrală Europeană este împuternicită să acţioneze în limitele competenţelor conferite prin
tratat şi prin statutele Sistemului European al Băncilor Centrale şi a Băncii Centrale
Europene, anexate la tratat.
Tratatul de la Lisabona ridică la rang de instituţie Banca Centrală Europeană.
Banca Centrală Europeană este împuternicită de emiterea şi administrarea monedei
unice euro, introdusă de la 01 ianuarie 1999 ca monedă de cont în statele membre. Începând
cu anul 2002, bancnotele naţionale ale 12 state membre ale Uniunii Europene, care au
acceptat şi au îndeplinit condiţiile de participare în zona monedei unice, au fost înlocuite cu
euro.
În prezent, numărul statelor membre ale Uniunii Europene care fac parte din zona
euro se ridică la 17 ţări: Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franţa, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia. De

22
asemenea, în baza acordurilor monetare încheiate, fac parte din zona euro Andorra, Monaco,
San Marino şi Vatican. Euro este folosit ca monedă principală în Muntenegru şi Kosovo în
baza acordurilor monetare specifice cu Uniunea Europeană.
Banca Centrală Europeană este constituită cu capital subscris de statele membre ale
Uniunii Europene după grila de repartiţie care are în vedere populaţia şi produsul intern brut.
Proporţia celor doi indicatori de calcul este egală.
Competenţe. Responsabilităţile Băncii Centrale Europene emană din dispoziţiile
tratatului. Atribuţiile de bază ale instituţiei rezidă în:
- definirea şi aplicarea politicii monetare pentru zona euro;
- desfăşurarea operaţiunilor valutare;
- deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor din zona euro;
- promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi;
- emiterea monedei euro;
- supravegherea şi stabilitatea sistemului financiar. Banca Centrală Europeană este
independentă în exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile,
organismele, oficiile şi agenţiile Uniunii Europene, precum şi guvernele statelor membre,
respectă această independenţă1. Cu toate acestea, Banca Centrală Europeană are relaţii de
cooperare cu băncile centrale naţionale atât la nivelul zonei euro (eurosistemul) cât şi la
nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene (sistemul european al băncilor centrale).
Compunere. Banca Centrală Europeană dispune de o structură decizională, fiind
organizată din:
- comitetul executiv;
- consiliul guvernatorilor;
- consiliul general.
Comitetul executiv este responsabil de gestionarea zilnică a activităţii Băncii Centrale
Europene. În componenţa comitetului executiv intră 6 membri (preşedintele, vicepreşedintele
şi alţi 4 membri), fiind desemnaţi de către Consiliul European cu majoritate calificată, la
recomandarea Consiliului Uniunii Europene şi după aprobarea Parlamentului European şi a
Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene, pentru un mandat de 8 ani care nu poate
fi reînnoit.
Consiliul guvernatorilor defineşte orientările eurosistemului şi politica monetară a
zonei euro. Fiind principalul organ decizional al Băncii Centrale Europene, consiliul
guvernatorilor este alcătuit din cei 6 membri ai comitetului executiv şi toţi cei 17 guvernatori
ai băncilor centrale naţionale din zona euro. Consiliul guvernatorilor se întruneşte, de obicei,
de două ori pe lună.
Consiliul general îndeplineşte funcţii de consultare şi coordonare a Băncii Centrale
Europene. Consiliul general este alcătuit din preşedintele Băncii Centrale Europene,
vicepreşedintele Băncii Centrale Europene şi cei 28 de guvernatori ai băncilor centrale
naţionale. În conformitate cu Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii
Centrale Europene, se prevede dizolvarea consiliului general după ce toate statele membre ale
Uniunii Europene vor adopta moneda unică.
Valorile care stau la baza organizării şi funcţionării Băncii Centrale Europene sunt:
- independenţă;
- transparenţă;
- responsabilitate;
- guvernanţă corporativă.
Banca Centrală Europeană nu poate cere şi nici accepta instrucţiuni din partea
instituţiilor europene sau din partea guvernelor naţionale ale statelor membre ale Uniunii
Europene.

23
 Organismele europene
Organismele europene dispun de un caracter juridic specific la nivel european în
raport cu instituţiile europene. Dacă instituţiile europene joacă un rol primordial în sistemul
de organizare şi de conducere al Uniunii Europene, atunci organismele europene - entităţi ale
sistemului instituţional european - îndeplinesc atribuţii specifice cu un rol subsidiar ,
secundar , în exercitarea sarcinilor concrete conform domeniilor de competenţă.
În funcţie de natura juridică şi rolul de care dispun organismele europene, acestea pot
fi:
- consultative;
- financiare;
- interinstituţionale;
- descentralizate;
- specializate.

1. Organismele consultative
Organismele consultative asistă instituţiile europene în exercitarea atribuţiilor
prevăzute în temeiul tratatelor. Organismele consultative ale Uniunii Europene sunt:
- Comitetul Economic şi Social European;
- Comitetul Regiunilor.
Comitetul Economic şi Social European este organismul consultativ al Uniunii
Europene, înfiinţat în 1957, cu sediul la Bruxelles, ca for de discuţii privitoare la diverse
aspecte ale pieţei unice. Comitetul Economic şi Social European este alcătuit din 3 grupuri:
• angajatori,
• angajaţi,
• diverse interese (i.e. fermieri, consumatori, activişti în domeniul protecţiei
mediului, activişti pentru drepturile familiei, organizaţii nonguvernamentale, etc.).
Comitetul Economic şi Social European oferă posibilitatea reprezentanţilor
angajatorilor, salariaţilor şi altor grupuri de interese să-şi exprime oficial punctul de vedere în
legătură cu iniţiativele legislative europene. Comitetul Economic şi Social European emite
avize şi documente consultative către instituţiile europene: Comisia Europeană, Consiliul
Uniunii Europene, Parlamentul European. De asemenea, Comitetul Economic şi Social
European poate emite avize din proprie iniţiativă.
Comitetul Economic şi Social European întruneşte 353 de delegaţi, reprezentând
diverse grupuri de interese economice şi sociale din toate statele membre ale Uniunii
Europene. Membrii Comitetului Economic şi Social European sunt desemnaţi de către
Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit, la propunerea
guvernelor naţionale ale statelor membre.
Numărul de membri pentru fiecare stat în parte depinde de populaţia ţării:
• Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie - câte 24 de membri;
• Spania, Polonia - câte 21 de membri;
• România - 15 membri;
• Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Grecia, Olanda, Portugalia, Suedia,
Ungaria - câte 12 membri;
• Croaţia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia - câte 9 membri;
• Estonia, Letonia, Slovenia - câte 7 membri;
• Cipru, Luxemburg - câte 6 membri;
• Malta - 5 membri.
Comitetul Economic şi Social European asigură cooperarea dintre instituţiile europene
şi societatea civilă organizată. Comitetul Economic şi Social European promovează valorile

24
organizaţiilor societăţii civile în baza unui dialog structurat cu aceste grupuri de interese din
statele membre ale Uniunii Europene şi din alte ţări din întreaga lume.
Sintetic, Comitetul Economic şi Social European îşi axează activităţile pe trei direcţii
principale:
• să contribuie la o mai bună adaptare a politicilor şi legislaţiei europene la
realităţile economice, sociale şi civice, acordând asistenţă Parlamentului European,
Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei Europene, utilizând experienţa şi
reprezentativitatea membrilor săi, dialogul şi eforturile de a asigura consensul în
slujba interesului general;
• să promoveze dezvoltarea unei Uniuni Europene mai participative, mai
apropiate de cetăţeni, care să acţioneze ca un forum instituţional de reprezentare,
informare, exprimare şi dialog al societăţii civile organizate;
• să promoveze valorile pe care se bazează integrarea europeană şi să militeze,
în Europa şi în lume, pentru cauza democraţiei, a democraţiei participative şi pentru
dezvoltarea rolului organizaţiilor societăţii civile.
Rolul Comitetului Economic şi Social European este fundamental în cadrul structurii
instituţionale a Uniunii Europene şi a sistemului decizional european.
Comitetul Regiunilor este un organism consultativ, reprezentând autorităţile locale şi
regionale din cadrul Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles. Comitetul Regiunilor a fost
înfiinţat în baza Tratatului de la Maastricht şi în 1994 a avut prima reuniune. Tratatul de la
Lisabona asigură Comitetului Regiunilor un rol mai mare în procesul decizional.
Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European au obligaţia
de a se consulta cu Comitetul Regiunilor în chestiuni cu impact direct asupra activităţilor
autorităţilor locale şi regionale.
Misiunea Comitetului Regiunilor rezidă în formularea punctelor de vedere locale şi
regionale în procesul de elaborare a legislaţiei europene. Instituţiile europene (Comisia
Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European) beneficiază de consultanţă
din partea Comitetului Regiunilor în domeniile de competenţă conferite în temeiul tratatelor:
coeziunea economică şi socială, forţa de muncă, educaţia, cultura, sănătatea, transportul,
energia, mediul, etc.
Comitetul Regiunilor este alcătuit din reprezentanţii colectivităţilor locale şi regionale
în număr de 353 de membri şi un număr egal de supleanţi (aplicându-se formula în raport cu
populaţia statului) care sunt desemnaţi pentru un mandat de 5 ani. Consiliul Uniunii Europene
numeşte membrii şi supleanţii la propunerea statelor de provenienţă. Statele membre ale
Uniunii Europene au libertatea de stabilire a propriilor criterii de eligibilitate a membrilor şi
supleanţilor. Delegaţiile pentru Comitetul Regional se formează conform regulii repartiţiei
echilibrate din punct de vedere politic, geografic, regional sau local.
Structura internă a Comitetului Regiunilor dispune de următoarea configuraţie:
preşedintele (ales dintre reprezentanţii comitetului la Adunarea plenară pentru un mandat de 2
ani şi jumătate); prim-vicepreşedintele (ales dintre reprezentanţii comitetului la Adunarea
plenară pentru un mandat de 2 ani şi jumătate); biroul executiv (care numără 60 de membri:
preşedintele, prim-vicepreşedintele, 28 de preşedinţi din statele membre, 4 preşedinţi ai
grupurilor politice şi alţi 28 de membri; întrunindu-se de 7 ori pe an); Adunarea Plenară (la
care se reunesc membrii Comitetului Regiunilor de 5 ori pe an); comisiile (coeziune
teritorială; politică economică şi socială; educaţie, tineret şi cultură; mediu, schimbări
climatice şi energie; cetăţenie, guvernantă, afaceri instituţionale şi externe; resurse naturale);
grupurile politice (Partidul Popular European, Partidul Socialiştilor Europeni, Grupul Alianţei
Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, Uniunea pentru Europa naţiunilor -Alianţa
Europeană); delegaţiile naţionale; secretarul general (numit de către Birou pentru un mandat
de 5 ani, responsabil de administrarea secretariatului general); secretariatul general (cu 4

25
direcţii: administraţie; lucrări consultative; registratură, serviciul juridic şi asistenţă;
comunicare, presă şi protocol).
Actele emise de către Comitetul Regiunilor sunt:
• avize - cu ocazia elaborării textelor legislative, atunci când afectează interesele
comunităţilor locale sau regionale;
• rezoluţii - opinii exprimate cu privire la chestiuni importante şi de actualitate
pentru colectivităţile locale sau regionale;
• avize prospective şi rapoarte de evaluare - participarea la conceperea politicilor
la etape timpurii şi evaluarea impactului politicilor europene la nivel local sau
regional;
• studii şi alte publicaţii - documente privind politicile europene cu impact local
şi / sau regional (în sfera educaţiei, sănătăţii, transportului, etc.) şi publicaţii pentru
publicul larg, actorii locali sau regionali, privind evoluţia politicii din domeniul de
competenţă.
De asemenea, Comitetul Regiunilor poate emite avize din proprie iniţiativă în
chestiuni de interes pentru colectivităţile locale sau regionale.

2. Organismele financiare
Organismele Uniunii Europene, învestite cu atribuţii financiare,
sunt:
- Banca Europeană de Investiţii (BEI);
- Fondul European de Investiţii (FEI) care formează împreună grupul BEI;
- Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BERD).
Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată în baza Tratatului de la Roma,
cu sediul la Luxemburg, şi aparţine statelor membre.
De la începuturi, scopul Băncii Europene de Investiţii era să finanţeze investiţiile
majore în infrastructura statelor membre în scopul realizării pieţei unice şi a coeziunii
economice şi sociale la nivel comunitar.
În prezent, Banca Europeană de Investiţii este un organism autonom al Uniunii
Europene, o sursă flexibilă şi eficientă de finanţare, una dintre cele mai mari instituţii
financiare din lume conform volumului de împrumut.
Banca Europeană de Investiţii ia bani cu împrumut de pe pieţele de capital, acordând
credite cu dobândă scăzută pentru derularea proiectelor de îmbunătăţire a infrastructurii, a
furnizării de energie electrică sau a ameliorării mediului în statele membre ale Uniunii
Europene, în ţările învecinate şi în ţările în curs de dezvoltare.
Banca Europeană de Investiţii nu apelează la bugetul Uniunii Europene, ci la pieţele
de capital, şi finanţează, în condiţii favorabile, proiectele care subscriu obiectivelor Uniunii
Europene. Serviciile pe care le acordă Banca Europeană de Investiţii sunt următoarele:
• împrumuturi - pentru programe sau proiecte durabile în domeniul public şi
privat; subiecţii pot fi întreprinderi mari sau mici, autorităţi regionale sau locale;
• asistenţă tehnică - pentru implementarea eficientă şi sustenabilă a programelor
şi proiectelor investiţionale este asigurată consilierea şi asistenţa tehnică în sectoarele
de finanţare de către economişti, ingineri şi experţi din domeniu;
• garanţii - pentru diverse organisme (de exemplu, bănci, instituţii de garantare,
fonduri mutuale de garantare, societăţi de leasing, vehicule investiţionale, etc.);
• capital de risc - pentru solicitările de capital de risc (prin intermediul
organismelor care dispun de această competenţă, de exemplu, Fondul European de
Investiţii, etc.).

26
 La nivel european, activitatea Băncii Europene de Investiţii vizează împrumuturile
către programele şi proiectele elaborate în cadrul Uniunii Europene. Împrumuturile se acordă
în funcţie de obiectivele prioritare, stabilite în planul de afaceri al Băncii Europene de
Investiţii:
• coeziune şi convergenţă;
• sprijin pentru întreprinderile mici şi mijlocii;
• dezvoltarea reţelelor transeuropene de transport şi energie;
• surse durabile, competitive şi sigure de energie;
• mediu durabil;
• implementarea de iniţiative.
În afara Uniunii Europene, Banca Europeană de Investiţii acordă sprijin financiar în
vederea aplicării politicilor de vecinătate, de cooperare şi dezvoltare. În prezent, sprijinul se
axează pe trei direcţii:
• Europa Centrală şi de Est;
• politica de vecinătate - vecinătatea mediteraneană, Federaţia Rusă şi
vecinătatea estică;
• politica de cooperare şi dezvoltare - Africa, Caraibe, Pacific şi teritoriile de
peste mări; Africa de Sud; Asia şi America Latină.
Membrii sau acţionarii Băncii Europene de Investiţii sunt cele 28 de state membre ale
Uniunii Europene. Guvernanţa Băncii Europene de Investiţii este asigurată de:
• Consiliul guvernatorilor - alcătuit din cei 28 de miniştri de finanţe ai statelor
membre;
• Consiliul directorilor - format din 28 de membri propuşi de statele membre şi 1
de Comisia Europeană; există şi 18 supleanţi;
• Comitetul de audit - compus din 6 membri, desemnaţi de Consiliul directorilor,
pentru un mandat de 6 ani care nu poate fi reînnoit;
• Comitetul de conducere - organ executiv colegial, format din 9 membri,
desemnaţi de Consiliul guvernatorilor la propunerea Consiliul directorilor, pentru un
mandat de 6 ani care poate fi reînnoit.
În exercitarea atribuţiilor funcţionale, Banca Europeană de Investiţii (organism
european şi instituţie financiară) cooperează cu alte instituţii juridice independente de control,
înzestrate cu astfel de competenţe, precum Curtea Europeană de Conturi, Oficiul European de
Luptă Antifraudă (OLAF), Ombudsman-ul European.
Fondul European de Investiţii (FEI) a fost înfiinţat în 1994, cu sediul la Luxemburg,
pentru a sprijini întreprinderile mici şi mijlocii.
Fondul European de Investiţii are misiunea de a acorda capital de risc întreprinderilor
mici şi mijlocii, în speţă pentru societăţile noi înfiinţate şi cu orientare tehnologică. De
asemenea, Fondul European de Investiţii acordă garanţii instituţiilor financiare (băncilor, etc.)
pentru a acoperi împrumuturile oferite.
Fondul European de Investiţii nu înseamnă o instituţie financiară creditoare: nu acordă
credite sau subvenţii şi nici investiţii directe pentru societăţile comerciale. În schimb, Fondul
European de Investiţii acţionează prin intermediul băncilor şi a altor instituţii financiare,
apelând la fondurile acţionarilor puse la dispoziţie în vederea realizării misiunii încredinţate.
Fondul European de Investiţii este construit pe baza parteneriatului public-privat cu o
structură tripartită unică de acţionari, formată din investitori de drept public şi privat:
• Banca Europeană de Investiţii (62,2%);
• Uniunea Europeană, prin intermediul Comisiei Europene (30%);
• 23 de instituţii financiare din statele membre ale Uniunii Europene şi Turcia
(7,8%).
Guvernanţa Fondului European de Investiţii este asigurată de:

27
 • Directorul executiv - responsabil faţă de Consiliul directorilor;
• Consiliul directorilor - alcătuit din 6 membri şi 5 supleanţi;
• Adunarea Generală - responsabilă de numirea membrilor şi supleanţilor în
Consiliul directorilor, precum şi a membrilor Consiliului de audit;
• Consiliul de audit - format din 3 membri desemnaţi de Adunarea Generală la
propunerea grupurilor de acţionari (Banca Europeană de Investiţii, Comisia
Europeană şi instituţiile financiare).
Fondul European de Investiţii susţine acţiunile antreprenoriale şi inovaţionale ale
Uniunii Europene atât în cadrul acesteia cât şi în afară.

Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost fondată în 1991

de către reprezentanţii ai 40 de naţiuni de pe 3 continente şi de 2 instituţii europene, cu sediul
la Londra.
Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare reprezintă o bancă de dezvoltare
multilaterală care utilizează investiţiile ca instrument de susţinere privind dezvoltarea
economiei de piaţă şi a democraţiei în ţările din Europa Centrală, Europa de Est, Asia
Centrală, Asia de Sud-Vest, Africa de Nord şi de sprijinire a proceselor de consolidare a
sectorului privat (bănci, industrii, afaceri existente sau recent înfiinţate), precum şi de
îmbunătăţire a serviciilor municipale.
Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare operează în statele angajate
principiilor democratice şi promovează dezvoltarea durabilă. Banca Europeană de
Reconstrucţie şi Dezvoltare finanţează proiecte în următoarele domenii: întreprinderi
agricole, eficientizare energetică, instituţii financiare, sectoare de producţie, infrastructuri
municipale sau comunale, infrastructuri de mediu, resurse naturale, energie, turism,
telecomunicaţii, transport, tehnologii ale informaţiei şi mass-media.
În prezent, acţionari ai Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare sunt 64 de
state de pe 5 continente şi 2 instituţii ale Uniunii Europene.
Guvernanţa Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare este asigurată de:
• Preşedintele - desemnat de către Consiliul directorilor;
• Consiliul guvernatorilor - format, de regulă, din miniştrii de finanţe ai statelor
membre;
• Comitetul executiv - alcătuit din preşedinte şi alţi 9 membri;
• Consiliul directorilor - compus din 25 de membri şi 25 de supleanţi.
Pentru a-şi îndeplini în bune condiţii atribuţiile statutare, Uniunea Europeană, statele
membre, şi Banca Europeană de Investiţii contribuie substanţial la capitalul Băncii Europene
de Reconstrucţie şi Dezvoltare, întrucât principalii beneficiari ai instrumentelor de finanţare
sunt ţările din proximitatea Uniunii Europene.

Organismele interinstituţionale
Organismele interinstituţionale sunt învestite cu atribuţii de sprijinire a
managementului sistemului instituţional al Uniunii Europene. Din categoria organismelor
interinstituţionale fac parte:
- Echipa de Intervenţie în Caz de Urgenţă Informatică
(CERT);
- Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO);
- Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene;
- Şcoala Europeană de Administraţie.
Echipa de Intervenţie în Caz de Urgenţă Informatică (CERT) a fost înfiinţată în 2011
cu titlu de proiect-pilot al Uniunii Europene. În 2012, Echipa de Intervenţie în Caz de
Urgenţă Informatică (CERT) a devenit organism permanent.

28
 Competenţa Echipei de Intervenţie în Caz de Urgenţă Informatică (CERT) rezidă în a
contribui la gestionarea ameninţărilor cibernetice cu care se confruntă sistemele informatice
ale instituţiilor, organismelor, oficiilor şi agenţiilor europene. De asemenea, Echipa de
Intervenţie în Caz de Urgenţă Informatică (CERT) acordă sprijin echipelor responsabile de
securitatea informatică din cadrul sistemului instituţional al Uniunii Europene.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Echipa de Intervenţie în Caz de Urgenţă
Informatică (CERT) cooperează cu echipele naţionale din statele membre ale Uniunii
Europene şi din afara acesteia, precum şi cu companii specializate în domeniul securităţii
informatice.
Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO) a fost creat în 2002. Rolul
Oficiului European pentru Selecţia Personalului (EPSO) este de a sprijini prin proceduri
eficiente şi calitative selecţia personalului pentru instituţiile, organismele, oficiile şi agenţiile
Uniunii Europene. Fiecare instituţie, organism, oficiu sau agenţie are posibilitatea de a-şi
recruta personalul dintre candidaţii selectaţi de Oficiul European pentru Selecţia Personalului
(EPSO).
Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene dispune de calitatea de editor al
sistemului instituţional european, având sediul la Luxemburg. Oficiul pentru Publicaţii al
Uniunii Europene are misiunea de a produce şi distribui toate publicaţiile Uniunii Europene
pe suport tipărit şi electronic. Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene facilitează accesul
la ansamblul informativ şi legislativ european prin intermediul Jurnalului Oficial al Uniunii
Europene: seria L - legislaţie, seria C - informări şi comunicări, seria S - licitaţii publice,
precum şi site-urile conexe EUR-Lex şi TED.
Serviciul de Informaţii pentru cercetare şi dezvoltare (CORDIS) reprezintă o
platformă interactivă de informare privind noutăţile, iniţiativele şi progresele din domeniul
cercetării, inovării şi dezvoltării.
Şcoala Europeană de Administraţie a fost înfiinţată în 2005 cu scopul de a organiza
cursuri de formare şi perfecţionare pentru trei categorii de personal din cadrul sistemului
instituţional al Uniunii Europene: personal recent recrutat, manageri sau potenţiali manageri
şi candidaţi atestaţi care dispun de potenţial pentru a deveni administratori instituţionali.
Şcoala Europeană de Administraţie contribuie la difuzarea valorilor europene comune şi la
promovarea unei mai bune înţelegeri între membrii personalului angajat în cadrul sistemului
instituţional al Uniunii Europene. Şcoala Europeană de Administraţie are sediul la Bruxelles
şi Luxemburg.

Organismele descentralizate
Organismele descentralizate au fost create în vederea realizării obiectivelor, aplicării
politicilor şi executării sarcinilor Uniunii Europene.
În categoria organismelor descentralizate intră:
• agenţiile descentralizate;
• agenţiile şi organismele EURATOM;
• agenţiile executive ale Uniunii Europene.

Agenţiile descentralizate
În conformitate cu dreptul european, agenţiile descentralizate sunt entităţi juridice
independente, distincte de celelalte organisme sau instituţii europene.
Agenţiile descentralizate ale Uniunii Europene dispun de un rol important în aplicarea
politicilor europene privind măsurile tehnice, ştiinţifice, operaţionale sau de reglementare.
Agenţiile descentralizate sprijină cooperarea între Uniunea Europeană şi statele membre în
domenii politice importante. Agenţiile descentralizate asigură valorificarea în comun a
experienţei tehnice şi a experienţei specialiştilor din cadrul instituţiilor Uniunii Europene şi a

29
autorităţilor naţionale ale statelor membre. Agenţiile descentralizate ale Uniunii Europene pot
fi împărţite în trei grupuri mari:
• agenţii comune („comunitare");
• agenţii în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală;
• agenţii în domeniul politicii de securitate şi de apărare comună.
Agenţiile europene comune („comunitare"). Atribuţiile agenţiilor comune
(„comunitare") ţin de aplicarea politicilor europene în toate domeniile, exceptând cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală, precum şi politica de securitate şi de apărare
comună.
Domeniile de competenţă ale agenţiilor europene comune („comunitare") vizează:
Agenţia Europeană a Căilor Ferate (AEF) -promovarea securităţii şi interoperabilităţii căilor
ferate (anul înfiinţării: 2004; sediul: Valenciennes, Franţa); Agenţia Europeană de Mediu
(AEM) - pregătirea informaţiilor şi evaluărilor cu caracter independent privind starea
mediului înconjurător, tendinţele de mediu, politicile şi eficacitatea lor (anul înfiinţării: 2009;
sediul: Copenhaga, Danemarca); Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei (AESA) -
stabilirea şi menţinerea unui nivel ridicat şi uniform de siguranţă privind aviaţia civilă în
Europa, având atribuite sarcini cu caracter normativ şi executiv (anul înfiinţării: 2002; sediul:
Koln, Germania); Agenţia Europeană pentru Controlul Pescuitului (EFCA) -promovarea
celor mai înalte standarde în materie de control, inspecţie şi supraveghere în cadrul politicii
comune în domeniul pescuitului (PCP) (anul înfiinţării: 2005; sediul: Vigo, Spania); Agenţia
Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor
Membre ale Uniunii Europene (FRONTEX) - asigurarea securităţii frontierelor externe prin
coordonarea acţiunilor statelor membre în cadrul punerii în aplicare a măsurilor europene
privind gestionarea frontierelor Uniunii Europene (anul înfiinţării: 2004; sediul: Varşovia,
Polonia); Agenţia Europeană pentru Medicamente (EMA) - protejarea şi promovarea sănătăţii
publice şi a animalelor, prin intermediul evaluării şi supravegherii medicamentelor destinate
uzului uman şi veterinar (anul înfiinţării: 1995; sediul: Londra, Marea Britanie); Agenţia
Europeană pentru Produse Chimice (ECHA) -promovarea îmbunătăţirii calităţii vieţii,
asigurând utilizarea în siguranţă a produselor chimice în toată Europa (anul înfiinţării: 2007;
sediul: Helsinki, Finlanda); Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă (EU-
OSHA) - promovarea îmbunătăţirii sănătăţii şi securităţii în muncă (anul înfiinţării: 1994;
sediul: Bilbao, Spania); Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a
Datelor (ENISA) - asigurarea nivelului ridicat de securitate a reţelelor informatice şi a datelor
(anul înfiinţării: 2004; sediul: Heraklion, Grecia); Agenţia Europeană pentru Siguranţa
Maritimă (EMSA) -acordarea asistenţei tehnice şi de susţinere privind elaborarea şi punerea
în aplicare a legislaţiei europene în materie de siguranţă maritimă, poluare asociată
transportului naval şi securitate maritimă (anul înfiinţării: 2002; sediul: Lisabona, Portugalia);
Agenţia GNSS European (GSA) - gestionarea activităţilor legate de programele de
poziţionare şi navigaţie prin satelit (anul înfiinţării: 2004; sediul: Praga, Cehia); Agenţia
pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER) -
garantarea bunei funcţionări a pieţei europene unice a gazului şi electricităţii (anul înfiinţării:
2011; sediul: Ljubljana, Slovenia); Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii
Europene (FRA) - acordarea asistenţei şi expertizei în materie de drepturi fundamentale
autorităţilor competente ale Uniunii Europene şi ale statelor membre atunci când pun în
aplicare dreptul european Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) -
acordarea asistenţei şi expertizei în materie de drepturi fundamentale autorităţilor competente
ale Uniunii Europene şi ale statelor membre atunci când pun în aplicare dreptul european
(anul înfiinţării: 2007; sediul: Viena, Austria); Agenţia Europeană pentru Gestionarea
Operaţională a Sistemelor Informatice la Scară Largă în Spaţiul de Libertate, Securitate şi
Justiţie (IT Agency) - furnizarea soluţiilor viabile de lungă durată privind managementul

30
operaţional al sistemelor informaţionale la scară largă în materie de afaceri interne (anul
înfiinţării: 2012; sediul: Tallinn, Estonia); Autoritatea Bancară Europeană (ABE) -
menţinerea stabilităţii financiare în cadrul Uniunii Europene şi salvgardarea integrităţii,
eficienţei şi funcţionării corespunzătoare a sectorului bancar (anul înfiinţării: 2011; sediul:
Londra, Marea Britanie);
Autoritatea Europeană pentru Asigurări şi Pensii Ocupaţionale (AEAPO) - sprijinirea
stabilităţii sistemului financiar, transparenţei pieţelor şi produselor financiare, protecţia
domeniului de asigurare şi de pensionare (anul înfiinţării: 2011; sediul: Frankfurt-pe-Main,
Germania); Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA) - promovarea
îmbunătăţirii siguranţei alimentare, asigurarea protecţiei consumatorilor, restabilirea şi
menţinerea încrederii privind siguranţa alimentelor de pe piaţă (anul înfiinţării: 2002; sediul:
Parma, Italia); Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare şi Pieţe (AEVMP) - asigurarea
protecţiei investitorilor şi a bunei funcţionări a pieţelor financiare (anul înfiinţării: 2010;
sediul: Paris, Franţa); Biroul European de Sprijin pentru Azil (EASO) - asigurarea cooperării
în materie de azil şi protecţia persoanelor care apelează la azil (anul înfiinţării: 2010; sediul:
Valletta, Malta); Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene (CdT) -
furnizarea serviciilor de traduceri către agenţiile specializate şi descentralizate ale Uniunii
Europene, inclusiv către instituţiile care dispun de propriile servicii (anul înfiinţării: 1994;
sediul: Luxemburg); Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor (ECDC) - asigurarea
protecţiei împotriva bolilor infecţioase: i.e. gripă, SARS şi HIV/SIDA (anul înfiinţării: 2004;
sediul: Stockholm, Suedia); Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale
(Cedefop) - sprijinirea dezvoltării şi implementării politicilor europene în domeniul educaţiei
vocaţionale şi formării profesionale (anul înfiinţării: 1975; sediul: Tesalonic, Grecia);
Fundaţia Europeană de Formare (ETF) - susţinerea ţărilor în tranziţie şi în curs de dezvoltare
în ceea ce priveşte valorificarea potenţialului de capital uman prin reforma sistemelor de
educaţie, formare şi a pieţei muncii (anul înfiinţării: 1994; sediul: Torino, Italia); Fundaţia
Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă (EUROFOUND) -
contribuirea efectivă la planificarea şi instituirea bunelor condiţii de viaţă şi de muncă (anul
înfiinţării: 1975; sediul: Dublin, Irlanda); Institutul European pentru Egalitatea de Şanse între
Femei şi Bărbaţi (EIGE) - sprijinirea activităţii autorităţilor naţionale şi europene în materie
de egalitate de şanse între bărbaţi şi femei (anul înfiinţării: 2006; sediul: Vilnus, Lituania);
Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT) - furnizarea imaginii clare şi
fundamentate asupra drogurilor şi consumului de droguri în Uniunea Europeană (anul
înfiinţării: 1995; sediul: Lisabona, Portugalia); Oficiul
Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP) - asigurarea protecţiei soiurilor de plante
ca formă unică şi exclusivă de protecţie europeană a proprietăţii industriale asupra soiurilor
noi de plante (anul înfiinţării: 1994; sediul: Angers, Franţa); Oficiul pentru Armonizare în
cadrul Pieţei Interne (mărci, desene şi modele industriale) (OAPI) -protejarea drepturilor de
proprietate intelectuală în materie de mărci, desene şi modele industriale (anul înfiinţării:
1994; sediul: Alicante Spania); Organismul Autorităţilor Europene de Reglementare în
Comunicaţii Electronice (OAREC) - asigurarea reglementării domeniului comunicaţiilor
electronice (anul înfiinţării: 2009; sediul: Riga, Letonia); Institutul European de Inovare şi
Tehnologie (EIT) -promovarea capacităţii de inovare a Uniunii Europene (anul înfiinţării:
2008; sediul: Budapesta, Ungaria).
Agenţiile europene în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
Atribuţiile agenţiilor în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală ţin de
aplicarea politicilor europene în sfera afacerilor interne şi colaborare în înfăptuirea justiţiei.
Domeniile de competenţă atribuite agenţiilor europene în domeniul cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală sunt: Colegiul European de Poliţie (CEPOL) -
promovarea cooperării transfrontaliere în vederea combaterii criminalităţii şi menţinerii

31
siguranţei şi a ordinii publice (anul înfiinţării: 2005; sediul: Hampshire, Marea Britanie);
Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) - asigurarea cooperării în cadrul Uniunii Europene
privind aplicarea legii în domeniul infracţionalităţii, facilitând schimbul de informaţii dintre
statele membre (anul înfiinţării: 1999; sediul: Haga, Olanda); Unitatea Europeană de
Cooperare Judiciară (EUROJUST) - promovarea stimulării şi îmbunătăţirii sferei de
coordonare a anchetelor şi a urmăririlor penale între autorităţile judiciare competente ale
statelor membre cu privire la acte grave de criminalitate organizată şi transfrontalieră (anul
înfiinţării: 2002; sediul: Haga, Olanda).
Agenţiile europene în domeniul politicii de securitate şi de apărare comună.
Atribuţiile agenţiilor vizează aplicarea politicilor europene în materie de securitate şi apărare
la nivelul Uniunii Europene.
Domeniile de competenţă atribuite agenţiilor europene în domeniul politicii de
securitate şi de apărare comună sunt: Agenţia Europeană de Apărare (AEA) - sprijinirea
statelor membre în vederea îmbunătăţirii capacităţii de apărare a Uniunii Europene în cadrul
politicii de securitate şi de apărare comună (anul înfiinţării: 2004; sediul: Bruxelles, Belgia);
Centrul Satelitar al Uniunii Europene (CSUE) - asigurarea exploatării şi producerii de
informaţii analitice în baza imaginilor captate de sateliţii de observare (anul înfiinţării: 2002;
sediul: Madrid, Spania); Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene (EUISS) -
promovarea culturii comune a securităţii Uniunii Europene, executarea politicii de securitate
şi de apărare comună şi favorizarea dezbaterilor pe probleme startegice de securitate comună
(anul înfiinţării: 2002; sediul: Paris, Franţa).

Organismele specializate
Organismele specializate ale Uniunii Europene dispun de competenţe speciale în
raport cu alte instituţii, organisme, oficii sau agenţii europene. Aceste organisme specializate
sunt:
- Ombudsman-ul European;
- Controlorul European pentru Protecţia Datelor. Ombudsman-ul European a
fost instituit în 1995 în temeiul Tratatului de la Maastricht, cu sediul la Strasbourg,
Franţa. Instituţia Ombudsman-ului European este asemănătoare celei de Avocat al
Poporului sau Avocat Parlamentar din sistemele naţionale de drept.
Ombudsman-ul European este desemnat de către Parlamentul European pentru un
mandat de 5 ani care poate fi reînnoit. Ombudsman-ul European este ales dintre
personalităţile notorii din domeniu, cetăţeni ai Uniunii Europene, care se bucură de toate
drepturile civile şi politice, prezintă toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile
necesare în ţara de provenienţă pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale
sau posedă experienţă şi competenţă recunoscute pentru îndeplinirea funcţiilor de
Ombudsman European.
Ombudsman-ul European are competenţa de a examina imparţial şi independent, în
numele cetăţenilor europeni, cazurile reclamate privind administrarea defectuoasă a
activităţilor instituţiilor, organismelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii Europene (i.e. Comisia
Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European ş.a.), precum încălcarea
legislaţiei europene, a principiilor bunei guvernări, a drepturilor omului, etc. Exemplele de
încălcare a normelor de drept al Uniunii Europene, susceptibile de a fi reclamate, pot fi
neregulile administrative, discriminarea, abuzul de putere, lipsa de răspuns, nefurnizarea de
informaţii, întârzierea nejustificată, procedurile incorecte, etc.
Ombudsman-ul European poate demara ancheta fie în baza unei plângeri, fie din
proprie iniţiativă. Ombudsman-ul European poate coopera cu autorităţile naţionale ale
statelor membre în interesul anchetei şi a protejării drepturilor fundamentale ale omului.

32
 Cererile înaintate Ombudsman-ului European trebuie să întrunească anumite condiţii
de admisibilitate:
• autorul plângerii - orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau sediul în
unul din statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv în cazurile în care nu este
vizat direct;
• obiectul plângerii - cazul trebuie să se refere în exclusivitate la activităţile de
administrare defectuoasă din partea instituţiilor, organismelor, oficiilor sau agenţiilor
Uniunii Europene;
• termenul - cazul trebuie reclamat în termen de cel mult 2 ani de la data când
faptele au devenit cunoscute persoanei care înaintează plângerea;
• epuizarea căilor de atac - cazul poate fi reclamat după epuizarea căilor de
contencios administrativ.
Ombudsman-ul European nu este competent în a examina plângerile de administrare
defectuoasă înaintate împotriva autorităţilor naţionale, regionale sau locale (chiar dacă ar
putea viza anumite aspecte europene), împotriva acţiunilor care se judecă în instanţă (de drept
comun sau de tip ombudsman la nivel naţional), împotriva persoanelor juridice de drept
privat sau a persoanelor fizice. De asemenea, Ombudsman-ul European nu poate pune la
îndoială temeinicia hotărârilor judecătoreşti.
Controlorul European pentru Protecţia Datelor a fost instituit în 2001 şi are sediul la
Bruxelles. Controlorul European pentru Protecţia Datelor este desemnat de către Parlamentul
European şi Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 5 ani care poate fi reînnoit.
Rolul Controlorului European pentru Protecţia Datelor rezidă în a se asigura că instituţiile şi
organismele Uniunii Europene respectă dreptul la intimitate al cetăţenilor europeni în
procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal. Procesul de prelucrare a datelor implică
colectarea, înregistrarea, arhivarea, identificarea, consultarea, transmiterea, blocarea,
ştergerea şi distrugerea lor. Uniunea Europeană reglementează în mod strict protecţia datelor
cu caracter personal şi protecţia dreptului la intimitate al cetăţenilor săi.
Activitatea Controlorului European pentru Protecţia Datelor se axează pe trei direcţii
principale:
• controlul - monitorizarea procesării datelor personale la nivel european privind
respectarea normelor referitoare la protecţia datelor;
• consultarea - Controlorul European pentru Protecţia Datelor consiliază
Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European în procesul
de elaborare a actelor legislative şi îşi expune punctul de vedere în chestiuni cu impact
asupra protecţiei datelor;
• cooperarea - Controlorul European pentru Protecţia Datelor colaborează cu
alte autorităţi competente în domeniul protecţiei datelor în vederea promovării
eficiente a protecţiei de date cu caracter personal în toată Europa.
Dreptul privind protecţia datelor cu caracter personal este un drept fundamental al
Uniunii Europene, găsindu-şi consacrare în trei acte europene esenţiale: Carta Uniunii
Europene a Drepturilor Fundamentale, Directiva 95/46/CE şi Regulamentul (CE) 45/2001.

33
LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Temei juridic:

Articolul 28 TFUE (ex-articolul 23 TCE): (1) Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală
care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, intre
statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent,
precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe.

(2) Dispozițiile articolului 30 și cele ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică
produselor originare din statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe care
se află în liberă circulație în statele membre.

Articolul 29 TFUE (ex-articolul 24 TCE): Se consideră că se află în liberă circulație intr-un

stat membru produsele care provin din țări terțe, pentru care au fost îndeplinite formalitățile
de import și pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele
cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor
taxe și impuneri.

Articolul 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE): între statele membre sunt interzise taxele vamale la
import și la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție se aplică de asemenea
taxelor vamale cu caracter fiscal.

Articolul 31 TFUE (ex-articolul 26 TCE): Taxele prevăzute de Tariful Vamal Comun se

stabilesc de către Consiliu, la propunerea Comisiei.

Articolul 32 TFUE (ex-articolul 27 TCE): în executarea misiunilor care îi sunt încredințate în

temeiul prezentului capitol, Comisia are în vedere:

(a) necesitatea de a promova schimburile comerciale între statele membre și țările terțe;

(b) evoluția condițiilor de concurență în cadrul Uniunii, în măsura în care această evoluție
are ca efect creșterea competitivității întreprinderilor:

(c) necesitățile Uniunii de aprovizionare cu materii prime și produse semifinite, veghind

in același timp ca între statele membre să nu fie denaturate condițiile de concurență în ceea ce
privește produsele finite;

(d) necesitatea de a evita perturbări grave în viața economică a statelor membre și de a

asigura o dezvoltare rațională a producției și o creștere a consumului în cadrul Uniunii.

Articolul 33 TFUE (ex-articolul 135 TCE): în cadrul domeniului de aplicare a Tratatelor,

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsuri în vederea consolidării cooperării vamale între statele membre și
între acestea și Comisie.

1
Articolul 34 TFUE (ex-articolul 28 TCE): între statele membre sunt interzise restricțiile
cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect echivalent.

Articolul 35 TFUE (ex-articolul 29 TCE): între statele membre sunt interzise restricțiile
cantitative la export, precum și orice măsuri cu efect echivalent.

Articolul 36 TFUE (ex-articolul 30 TCE): Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se interdicțiilor

sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe moții morală publică, de
ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a persoanelor și a animalelor
sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bum patrimoniu național cu valoare
artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietăţii industriale și comerciale.

Delimitări conceptuale

1. Libera circulație a mărfurilor. Noțiune

Una dintre consecințele care generează efecte directe, pe termen scurt, mediu și
determinate de aderarea statelor la Uniunea Europeană, este aceea de a pune în valoare
libertățile fundamentale de circulație: a mărfurilor; a persoanelor; a serviciilor; a plăților.
Mai exact, este vorba despre corecta cunoaștere (într-o societate a cunoașterii), înțelegere și
aplicare a principiilor și normelor care guvernează mări persoanele, serviciile, capitalurile și
plățile aflate în liberă circulație, dar și angrenarea într-o serie de mecanisme, deloc simple,
care pot determina excepții, limitări, restricții ori derogări de la libertățile în cauză.

Tocmai din aceste motive, accentul în materie de libertăți, trebuie să cadă pe normă,
regulă, înțelegere și, mai ales, pe respectare, aplicare. De ce? Pentru că, și în spațiul european
libertatea este privită ca reprezentând ceea ce filosofii numesc „necesitatea nu întâmplarea,
nu dezordinea. Libertatea este a tuturor, nu numai a unor condiții de șanse egale, dar și de
implicare în valorificarea, prin asimilarea unui volum mare de informații, într-un timp, de ce
să nu recunoaștem, relativ scurt și, nu în ultimul rând, în condiții de competență,
profesionalism și concurență, condiții specifice unei economii de piață, economie în care,
deja, ne găsim”.

Libera circulație a mărfurilor este strâns legată de politica comercială comună a

Uniunii Europene, politică pe care o găsim cel dintâi fundamentată și inclusă între politicile
comune, alături de cea din domeniul agriculturii și, respectiv, de cea a transporturilor și a
pescuitului, prin Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, semnat la Roma,
la 25 martie 1957.

Evoluțiile înregistrate de sediile primar și derivat ale materiei au fost numeroase,

pentru că libertatea de circulație a mărfurilor se constituie în esența materială a libertăților
consacrate la nivelul UE. Este libertatea pentru care, Actul de aderare a României la Uniunea
Europeană nu prevede nicio perioadă de tranziție , România nesolicitând acest lucru în
timpul negocierilor de aderare.

2
 Libera circulație a mărfurilor reprezintă acel regim juridic în temeiul căruia
mărfurile nu se confruntă, la frontiere, cu nicio restricție reglementată de către un stat,
atât în cazul importurilor, cât și al exporturilor. Pe cale de consecință, este libertatea
care se concretizează, deopotrivă, în interzicerea între statele membre ale UE a taxelor
vamale, precum și a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale, la care se adaugă
interdicția care se instituie pentru statele membre ale Uniunii de a stabili restricții
cantitative sau de a adopta măsuri care au efect echivalent acestora.

Libera circulație a mărfurilor este aplicată în cadrul ariei geografice comune a

statelor membre, rezultată din ariile geografice, reunite, ale acestora.

2. Noțiunea de marfă, în accepțiunea Curții de Justiție a Uniunii Europene

Cu privire la noțiunea de „marfa”, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene nu

cuprinde nicio dispoziție explicită. Este motivul pentru care rolul principal, în această
materie, i-a revenit Curții de Justiție de la Luxemburg, prin intermediul jurisprudenței sale.
Astfel, Curtea, în hotărârea sa din 10 decembrie 1968, a definit marfa ca fiind „orice bun
apreciabil in bani și susceptibil să facă obiectul unei tranzacții comerciale” . Prin urmare,
suntem în prezența unei mărfi, în sensul dreptului Uniunii Europene, ori de câte ori un
bun traversează o frontieră, în scopul unei tranzacții comerciale. Astfel, sunt
considerate „mărfuri”, între altele, următoarele categorii de bunuri:

- lucrările de artă. în acest caz, Curtea, pornind de la definiția noțiunii de marfa, a

considerat că, obiectele care prezintă interes artistic, istoric, arheologic sau etnografic
„indiferent de calitățile care le disting de alte tipuri de mărfuri, împart, însă, cu acestea
din urmă caracteristica de a putea fi valorificate în bani și de a putea face astfel obiectul
ut tranzacții comerciale” ;

- monedele ieșite din circulație. în acest sens, s-a pronunțat Curtea, în hotărâi
Thompson: „asemenea monede nu pot fi considerate mijloace de plată (...) astfel încât
pot fi definite drept mărfuri care intră sub incidența articolelor (...) din Tratat” ;

- energia electrică. Curtea recunoaște faptul că „energia electrica este considerată

o marfa în nomenclatura tarifară a Comunității (...). De asemenea, Curte recunoscut în
hotărârea (...) Costa , că energia electrică poate intra sub incidenta domeniului de
aplicare (...) din Tratat” ;

- deșeurile, chiar și în cazurile în care nu sunt reciclabile, dar fac obiectul unei
tranzacții comerciale. Curtea a considerat că „normele comunitare privind libera
circulații mărfurilor (...) se aplică și eliminării uleiurilor folosite” .

Cu toate acestea, Curtea a menționat faptul că, în cazul în care comercializarea unui
bun se realizează în mod ilicit, acel bun nu intră în categoria mărfurilor ce beneficiază de
libertatea de circulație în spațiul Uniunii. Acesta este cazul, de exemplu, al stupefiantelor ori
monede false. Referitor la stupefiante, Curtea a menționat, încă din anul 1981, faptul că „un
produs cum este heroina, nu este confiscat și distrus doar pentru simplul motiv că
3
importatorul nu a întocmit formalități vamale, ci, în special, pentru că este vorba despre un
produs stupefîant a cărui nocivitate este recunoscută, iar importul și comercializarea acestuia
sunt interzise toate statele membre, cu excepția cazului în care comercializarea sa este
controlată limitată în vederea utilizării autorizate în scopuri farmaceutice și medicale” .

Prin urmare, se face diferența între comercializarea unui produs în condiții ilicite, care
nu reprezintă marfa, în sensul stabilit de Curte, și comercializarea unui produs în condiții
strict controlate și limitate în vederea unei autorizări în scopuri farmaceutice sau medicale. în
același sens s-a pronunțat Curtea și privire la monedele false: „considerațiile dezvoltate de
Curte în materie de import ilegal substanțe stupefiante se aplică cu atât mai mult în cazul
importurilor de monede și bancnote false”.

O situație aparte este cea reglementată de art. 346 alin. (1) lit. b) TFUE, articol
permite statelor membre să adopte „măsurile pe care le consideră necesare pentru protectia
intereselor esențiale ale siguranței sale și care se referă la (...) comerțul cu armament ,
muniție și material de război”. Aceste măsuri pot fi adoptate numai în ceea ce privește
„produsele ce nu sunt destinate unor scopuri specific militare”.

Curtea face distincție între materialele și suporturile de sunet care sunt folosite în
domeniul audiovizualului, și pe care le include în sfera de cuprindere a noțiunii de marfa și
emisiunile, compozițiile muzicale, mesajele publicitare, pe care le include în categoria
prestărilor de servicii. Prin urmare, Curtea distinge între suportul pe care este înregistrat un
mesaj și mesajul în sine. Diferită este situația la care face referire Curtea, și anume aceea în
care un bun poate fi calificat, în același timp, ca fiind marfa și serviciu. Relevantă este opinia
Curții exprimată în cauza Schindler. în speță, Gerhart SchindTer și Joerg Schindler exercitau
o activitate independentă, fiind agenți ai unui organism public ce era competent să organizeze
așa-numitele loterii „pe tranșe” în patru landuri ale Republicii Federale Germania. Activitatea
consta în promovarea loteriilor și, bineînțeles, în vânzarea de bilete pentru aceste loterii.
Astfel, cei doi Schindler au expediat, din Olanda, cetățenilor britanici, plicuri ce conțineau o
scrisoare prin care destinatarul era invitat să participe la loterie, formulare de comandă pentru
participarea la această loterie, precum și un plic preimprimat pentru răspuns. Plicurile au fost,
însă, interceptate și confiscate de către autoritățile britanice pentru motivul că erau importate
contrar dispozițiilor britanice în materie. Aceeași doi Schindler, pârâți în acțiunea principală,
au susținut în fața High Court of Justice, sesizată cu o cerere în vederea validării confiscării
plicurilor, că prevederile interne britanice sunt incompatibile cu dispozițiile Tratatului privind
libera circulație a mărfurilor, deoarece interzic importul într-un stat membru, al biletelor,
scrisorilor și formularelor de comandă referitoare la o loterie organizată legal într-un alt stat
membru. Autoritățile britanice au susținut, însă, că biletele emise în cadrul unei loterii și
materialul publicitar cu privire la această loterie, nu constituie „mărfuri” în sensul Tratatului,
iar dispozițiile Tratatului nu se aplică interdicției de a importa, prevăzută în legislația
britanică, deoarece această legislație privea toate loteriile de mare amploare, indiferent de
originea lor, iar interdicția era justificată prin preocuparea Guvernului Regatului Unit de a
limita loteriile din motive de politică socială și de prevenire a fraudei. în această situație,
judecătorul național a formulat o cerere preliminară, dorind să afle răspunsul Curții de la
4
Luxemburg, între altele, la următoarele întrebări: 1. „biletele de loterie și materialul publicitar
privitor la o loterie a cărei organizare este autorizată prin lege într-un alt stat membru,
constituie mărfuri în sensul (...) Tratatului] de la Roma?” și 2. „furnizarea de bilete sau
expedierea de material publicitar referitor la o loterie a cărei organizare este autorizată prin
lege într-un alt stat membru, constituie o prestare de servicii în sensul (...) Tratatului de la
Roma?” .

În opinia Curții, „importul de documente publicitare și bilete de loterie, într-un stat

membru, pentru a-i face pe locuitorii acestui stat membru să participe la o loterie organizată
în alt stat membru este legat de o activitate de „servicii” în sensul (...) Tratatului] și, prin
urmare, intră în câmpul de aplicare a articolului” privind libera circulație a serviciilor și
aceasta deoarece „sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul
unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile referitoare la libera i
circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor. Prestațiile în cauză sunt cele pe care
organizatorul loteriei le furnizează făcându-i pe cumpărătorii de bilete să participe la un joc
de noroc, oferindu-le speranța unui câștig și asigurând, în acest scop, strângerea sumelor puse
în joc, organizarea tragerii aleatorii, stabilirea și oferirea premiilor sau a lozurilor. Aceste
prestații sunt în mod obișnuit furnizate în schimbul unei remunerații care constă în prețul
biletului de loterie. Prestațiile în cauză-prezintă un caracter transfrontalier atunci când, ca în
speța din acțiunea principală, sunt oferite pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în
care este stabilit organizatorul loteriei

3. Mărfurile care beneficiază de libera circulație

Potrivit art. 28 alin. (2) TFUE, principiul liberei circulații a mărfurilor se aplicai
mărfurilor originare din statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe care
se află în liberă circulație în statele membre.

Determinarea originii produselor este o problemă ce ține exclusiv de dreptul vamal.

Trebuie precizat faptul că art. 28 TFUE se aplică teritoriilor statelor membre ale Uniuni:
Europene, dar, totodată, trebuie făcută și mențiunea că, prin Regulamentul (LE nr. 952/2013
de stabilire a Codului vamal al Uniunii , este definit teritoriul vamal aii Uniuni Europene.
Astfel, potrivit art. 4 din Regulament „teritoriul vamal al Uniunii cuprinde următoarele
teritorii, inclusiv apele lor teritoriale și interioare, respectiv spațiul lor aerian:

- teritoriul Regatului Belgiei;

- teritoriul Republicii Bulgaria;

- teritoriul Republicii Cehe;

- teritoriul Regatului Danemarcei, cu excepția Insulelor Feroe și a Groenlandei;

- teritoriul Republicii Federale Germania,;

- teritoriul Republicii Estonia;

5
- teritoriul Irlandei;

- teritoriul Republicii Elene;

- teritoriul Regatului Spaniei;

- teritoriul Republicii Franceze, exceptând țările și teritoriile franceze de peste mări

- teritoriul Republicii Croația;

- teritoriul Republicii Italiene, cu excepția municipalităților Livigno și Campione

d’Italia și a apelor naționale ale lacului Lugano, cuprinse între țărm și frontierele politice ale
zonei situate între Ponte Tresa și Porto Ceresio;

- teritoriul Republicii Cipru, în conformitate cu dispozițiile Actului de aderare din 2003;

- teritoriul Republicii Letonia; teritoriul Republicii Lituania;

- teritoriul Marelui Ducat al Luxemburgului;

- teritoriul Ungariei;

- teritoriul Maltei;

- teritoriul Regatului Țărilor de Jos în Europa;

- teritoriul Republicii Austria;

- teritoriul Republicii Polone;

- teritoriul Republicii Portugheze;

- teritoriul României;

- teritoriul Republicii Slovenia;

- teritoriul Republicii Slovace;

- teritoriul Republicii Finlanda;

- teritoriul Regatului Suediei și

- teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, precum și Insulele

Anglo-Normande și Insula Man.

Având în vedere convențiile și tratatele care le sunt aplicabile, următoare teritorii,

inclusiv apele teritoriale și interioare ale acestora și spațiul lor aerian, situate în afara
teritoriilor statelor membre, sunt considerate ca făcând parte din teritoriul vamal al Uniunii :

- teritoriul Monaco, astfel cum este definit prin Convenția vamală semnată la Paris la
18mai 1963 (...) și
6
- teritoriul zonelor aflate sub suveranitate britanică Akrotiri și Dhekelia, astfel cum sunt
definite în Tratatul de constituire a Republicii Cipru, semnat la Nicosia la 16 august I960”.

În acest context, sunt considerate mărfuri unionale, potrivit art. 5 pct. 23 din
Regulamentul privind Codul vamal al Uniunii „mărfurile care aparțin uneia dintre
următoarele categorii:

a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii și care nu conțin mărfuri

importate din țări sau teritorii situate în afara teritoriului vamal al Uniunii;
b) mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Uniunii provenind din țări sau teritorii care nu
fac parte din acest teritoriu și care au fost puse în liberă circulație și
c) mărfuri obținute sau produse pe teritoriul vamal al Uniunii, fie exclusiv din mărfuri'
menționate la lit. b), fie din mărfuri menționate la lit. a) și b)”.

Revenind la dispozițiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, art. 29

aduce unele lămuriri conceptuale și dă conținut accepțiunii produselor care se găsesc în
liberă circulație, specificând, în plus, că „se consideră că se află în liberă circulație într-un
stat membru produsele care provin din țări terțe, pentru care au fost îndeplinite
formalitățile de import și pentru care au fost percepute, în statul membru respectiv, taxele
vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală
sau parțială a acestor taxe și impuneri”. Potrivit 201 alin. (2) din Regulamentul privind
Codul vamal al Uniunii, „punerea în liberă circulație implică: perceperea taxelor la import
datorate; perceperea, dacă este cazul, a altor taxe conform dispozițiilor relevante în
vigoare în materie de percepere a taxelor respective și aplicarea de măsuri de politică
comercială, precum și de măsuri de prohibiție sal restricție, cu condiția ca acestea să nu fi
fost aplicate într-un stadiu anterior și îndeplinirea altor formalități prevăzute pentru
importul de mărfuri”. Cel mai important, poate, este faptul că „punerea în liberă circulație
conferă mărfurilor neunionale statutul vamal de mărfuri unionale.

4. Interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale

și a taxelor cu efect echivalent

1. Aspecte generale

Dat fiind faptul că art. 28 alin. (1) TFUE face vorbire despre un concept specific,
definitoriu pentru Uniunea Europeană și Piața sa internă, și anume uniunea vamală, Titlul
D (Capitolul 1, art. 30-32 TFUE) nu face altceva decât să detalieze sensurile convenite
aici. Astfel, art. 30 TFUE, în sinteză, face trimitere la taxele vamale la import și la export,
precum și la taxele cu efect echivalent, inclusiv la cele de natură fiscală, care sunt
interzise, cu desăvârșire, între statele membre. Un loc aparte este rezervat tarifului vamal
comun, care, potrivit art. 31 TFUE este stabilit de către Consiliu, pe baza propunerii
Comisiei. În executarea misiunilor care îi sunt încredințate în domeniul uniunii vamale,
Comisia are în vedere următoarele :
7
 - necesitatea de a promova schimburile comerciale între statele membre și țările
terțe;

- evoluția condițiilor de concurență în cadrul Uniunii, în măsura în care această

evoluție are ca efect creșterea competitivității întreprinderilor;

- necesitățile Uniunii de aprovizionare cu materii prime și produse semifinite,

veghind în același timp ca între statele membre să nu fie denaturate condițiile de
concurență în cea ce privește produsele finite și necesitatea de a evita perturbările grave în
viața economică a statelor membre și de a asigura o dezvoltare rațională a producției și o
creștere a consumului în cadrul Uniunii.

Taxele vamale și cele cu efect echivalent reprezintă modalitățile cel mai des folosite
pentru a obstrucționa libera circulație a mărfurilor. Aceste forme de protecționism se
concretizează în creșterea prețurilor mărfurilor importate față de produsele similare
interne, astfel fiind favorizate produsele interne.

Eliminarea unor astfel de taxe este deosebit de importantă pentru ideea unei uniuni
vamale și a pieței unice, idee subliniată și de către Comisia Europeană în politica sa
referitoare la strategia vamală : Uniunea vamală stă la baza Uniunii Europene și este un
element esențial în funcționarea pieței unice, piață care poate funcționa normal numai
atunci când se aplică, în mod corespunzător, normele comune la frontierele sale externe.
Acest lucru implică faptul că cele 28 de administrații vamale ale Uniunii Europene
trebuie să acționeze ca și cum ar fi una singură.

2. Taxele vamale

Sub aspect conceptual, taxele vamale reprezintă impozite indirecte pe care statul le
percepe asupra mărfurilor, în momentul în care trec frontiera unei țări, în vederea
importului, exportului sau tranzitului . Altfel spus, taxele vamale reprezintă sarcini
pecuniare care aduc atingere mărfurilor care trec o frontieră. La nivelul Uniunii Europene,
acest tip de taxe se aplică mărfurilor care provin din state terțe, și nu exporturilor sau
importurilor între statele membre ale Uniunii.

3. Taxele cu efect echivalent taxelor vamale

Dacă în ceea ce privește taxele vamale, identificarea și definirea acestora nu sunt greu
de realizat, noțiunea fiind prezentată atât în doctrină, cât și în legislație, nu la fel se
întâmplă cu noțiunea de taxă cu efect echivalent. Când spunem acest lucru, avem în
vedere faptul că, în Tratatele Uniunii Europene, nu există nicio definiție a conceptului,
astfel încât, în practică, a revenit tot Curții de Justiție a Uniunii Europene sarcina de a
oferi o definiție.

Din analiza jurisprudenței Curții de la Luxemburg, observăm că, printre primele

hotărâri pronunțate, de către această instanță, cu privire la noțiunea de taxă cu efect
echivalent taxei vamale, o întâlnim în cauza Comisia Comunității Economice Europene
8
c./ Marelui Ducat al Luxemburgului și Regatului Belgiei. In speță, cele două state
membre ale Comunității Economice Europene, în anul 1957, au instituit o taxă ca „drept
special la import”, „perceput la eliberarea licențelor de import” pentru turta dulce.
Ulterior, acest drept special a fost extins și la produsele similare turtei dulci. Referitor la
această extindere, Comisia a atras atenția celor două guverne asupra faptului că nu și-au
îndeplinit obligațiile ce le reveneau în temeiul Tratatului. Comisia a solicitat Curții să
constate faptul că, prin majorarea, după intrarea în vigoare a Tratatului, a dreptului special
perceput cu ocazia eliberării licențelor de import pentru turta dulce, cât și prin extinderea
domeniului de aplicare a acestui drept și la produsele similare turtei dulci, Luxemburg și
Belgia nu și-au îndeplinit obligațiile ce le reveneau în temeiul Tratatului. In motivarea
hotărârii, Curtea a precizat că „din logica și ansamblul Tratatului rezultă că interzicerea
unor noi drepturi vamale referitoare la principiile liberei circulații a produselor constituie
o regulă esențială și că, în consecință, orice eventuală excepție, care trebuie să fie
interpretată în sens strict, I trebuie să fie prevăzută în mod clar. în sensul (...) [Tratatului],
o taxă cu efect echivalent, indiferent de denumirea și modalitatea sa de aplicare, poate fi
considerată ca un drept impus în mod unilateral fie la data importului, fie ulterior și care,
fiind impusă în mod specific asupra unui produs importat dintr-un stat membru, cu
excepția produsului național similar are, prin modificarea prețului, același efect ca și un
drept vamal". Observăm, astfel, că, la începutul anilor ’60, tendința Curții era aceea
de a interzice nu numai măsurile care se constituiau, în mod evident, într-o taxă
vamală clasică, ci și pe acelea care, deși purtau altei denumiri sau erau instituite
prin intermediul altor proceduri, generau aceleași rezultate ca și drepturile vamale.

În anul 1969, Curtea s-a pronunțat, din nou, într-o hotărâre în care a fost
invocată o taxă cu efect echivalent taxei vamale. Este vorba despre hotărârea
pronunțată în cauza Comisia| Comunităților Europene c./Republicii Italiene. În fapt, încă
anterior intrării în vigoare a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene,
Italia percepea un impozit numit taxă statistică, taxă pe care Comisia a considerat-o a fi o
taxă cu efect echivalent unui drept vamal la import și la export. Astfel, Curtea a statuat că
„extinderea interdicției i drepturilor de vamă la taxele cu efect echivalent are drept rol
suplimentarea și eficientizarea interdicției obstacolelor în calea schimburilor comerciale
ce rezultă din aceste drepturi: folosirea acestor două noțiuni complementare tinde, în
comerțul dintre statele membre, să evite și impunerea oricărei taxe bazate pe trecerea
frontierei unui stat de către mărfurile care circulă în interiorul Comunității”. Referindu-se
la perceperea acestui impozit numit taxă statistică, Curtea a susținut că „o taxă, oricât de
mică, impusă în mod unilateral, oricare ar fi denumirea sa și modul de aplicare asupra
mărfurilor naționale sau de proveniență străină pe baza faptului că traversează frontiera,
chiar dacă nu este o taxă vamală în sensul strict a cuvântului, constituie o taxă cu efect
echivalent în temeiul” Tratatului, chiar „dacă nu este percepută în beneficiul statului, nu
este discriminatorie sau protectoare, iar produsul impus nu se află în concurență cu un
produs național” . Având în vedere faptul că Tratatul interzicea nu doar taxele vamale, ci
și taxele cu efect echivalent acestora, observăm că instanța de la Luxemburg a interpretat
în sens foarte larg noțiunea de taxe cu efect echivalent. Astfel, Curtea a afirmat, și cu
9
această ocazie, interdicția unor astfel de taxe indiferent de scopul urmărit sau destinația
sumelor astfel obținute, acesta fiind „un excelent prilej pentru Comisie de a invita Curtea
să dea o definiție cuprinzătoare taxelor cu efect echivalent, într-o etapă hotărâtoare pentru
evoluția pieței comune” .

Hotărârea considerată a fi relevantă pentru materie este, însă, cea pronunțată în cauza
Arta Italiana. În speță, Italia a impus mai multe condiții în cazul exportului obiectelor de
interes artistic sau istoric, printre care existența unei licențe de export, dreptul de
preempțiune al statului la dobândirea acestora, interdicția absolută de a le exporta, în
anumite cazuri, precum și perceperea de către stat a unei taxe progresive la export, în
funcție de valoarea bunului respectiv. în aceste condiții, Comisia a invitat Italia să elimine
respectiva taxă în raporturile cu celelalte state membre, întrucât aceasta producea efecte
similare drepturilor vamale la export, interzise de Tratat. Italia a susținut că „respectivele
bunuri nu pot fi asimilate „bunurilor de consum sau de uz general” și, prin urmare, nu
sunt supuse dispozițiilor Tratatului aplicabile mărfurilor generale”. Astfel, Curtea a fost
nevoită să definească noțiunea de „marfa”, reținând că reprezintă „marfa” orice
produs care poate fi valorificat în bani și care poate face obiectul unor tranzacții
comerciale. Prin urmare, „produsele vizate de legea italiană, indiferent de calitățile care
le disting de alte tipuri de mărfuri, pot fi valorificate în bani și pot face obiectul unor
tranzacții comerciale. Bunurile de interes artistic sau istoric se supun regulilor pieței
comune, cu excepția derogărilor prevăzute în mod expres de Tratat” . În ceea ce privește
calificarea taxei în litigiu, Italia a contestat „calificarea taxei în litigiu, considerând că
aceasta are un scop specific, de a asigura protecția și siguranța patrimoniului artistic,
istoric și arheologic existent pe teritoriul național și nu are caracter fiscal, veniturile aduse
de aceasta la buget fiind nesemnificative” . Drept răspuns, „Curtea a arătat că, (...), se
consideră taxe cu efect echivalent cu cel al drepturilor vamale orice taxe care, afectând
prețul unei mărfi exportate au același efect restrictiv asupra liberei circulații ca cel al unui
drept vamal” . Astfel, o taxă care intră sub incidența dispozițiilor din Tratat este nelegală,
argumentele Italiei fiind respinse de către Curte.

Interdicția prevăzută la art. 30 TFUE se extinde și asupra taxelor impuse la trecerea

frontierelor interne ale statelor membre. Și de această dată, rolul Curții de Justiție a UE a
fost determinant în includerea acestor taxe în sfera de cuprindere a prevederilor
Tratatului, în acest sens, amintim hotărârea din 16 iulie 1992 . Cu ocazia achiziționării, de
la un concesionar din Franța metropolitană, a trei autoturisme fabricate în Republica
Federală Germania și unul originar din Suedia, cumpărătorii au beneficiat, odată
introduse pe teritoriul vamal francez, de un regim de suspendare a taxelor, purtând, în
continuare, un număr de tranzit. Ulterior, acestea au fost transferate pe teritoriul regiunii
Réunion sub un regim de tranzit comunitar intern în ceea ce privește automobilele
germane și de tranzit comunitar extern în ceea ce privește automobilul suedez. Regimul
de suspendare a taxelor a durat până la sosirea automobilelor în Réunion, unde s-au
desfășurat operațiile de vămuire. Cu ocazia vămuirii, autoritatea competentă a solicitat ca
fiecare dintre cumpărători să plătească o sumă cu titlu de „taxă de andocare” aplicabilă în

10
cazul introducerii de mărfuri în Réunion. Respectiva taxă afecta toate mărfurile, cu
excepția anumitor produse de primă necesitate, de orice origine, din Franța metropolitană.
Prin urmare, Curtea trebuia să examineze dacă o taxă precum cea de andocare reprezintă
o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale. Republica Franceză a afirmat că taxa în
litigiu nu constituie o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale având în vedere faptul că,
dacă mărfurile sunt importate și introduse în circuitul de consum în Franța metropolitană,
acestea nu sunt supuse taxei de andocare. Potrivit acesteia, faptul generator al perceperii
taxei de andocare îl reprezintă introducerea bunului în regiunea Réunion (fiind o
tranzacție internă), și nu trecerea frontierei. în al doilea rând, aceasta subliniază că taxa de
andocare se aplică, de asemenea, de o manieră identică, produselor de proveniență din
Franța metropolitană introduse în regiunea Réunion. în schimb, Curtea a considerat că „o
obligație pecuniară, oricât de mică și oricare ar fi denumirea sa și modul său de aplicare,
impusă unilateral pentru mărfurile naționale sau străine datorită faptului că acestea trec
frontiera, atunci când nu este o taxă vamală propriu-zisă, constituie o taxă cu efect
echivalent în sensul (...) [Tratatului], chiar dacă nu este percepută în beneficiul statului,
nu are efect discriminatoriu sau protector și produsul căruia i se aplică nu este în
concurență cu niciun produs național”. Mai mult, Curtea a stabilit că „o taxă percepută la
o frontieră regională datorită introduceri produselor într-o regiune a unui stat membru
reprezintă un obstacol cel puțin la fel de grav în calea liberei circulații a mărfurilor ca o
taxă percepută la frontiera națională pentru introducerea produselor în ansamblul
teritoriului unui stat membru. Atingerea adusă de o astfel de taxă regională unicității
teritoriului vamal comunitar nu este modificată nici prin faptul că aceasta se aplică și
mărfurilor provenite din alte părți ale teritoriului statului membru în cauză”.

Soluția pronunțată în cauza Legros a fost reluată într-o cauză similară. În speță, Curtea
a trebuit să se pronunțe cu privire la următoarea situație: la data intrării în vigoare a
Tratatului, în departamentele franceze de peste mări se percepea o taxă de andocare.
Aceasta era impusă tuturor mărfurilor, indiferent de origine, inclusiv celor provenind din
Franța metropolitană. În schimb, produsele din regiune nu erau supuse taxei de andocare
și niciunei taxe interne echivalente. Taxa de andocare urmărea două obiective: primul era
acela de a obține venituri fiscale și al doilea viza favorizarea activităților economice
locale. Martinica nu producea faină, prin urmare acest produs a fost, întotdeauna, importat
din Franța metropolitană, din alte țări ale Comunității sau din Statele Unite. în anul 1974,
în Martinica s-a introdus o taxă de andocare asupra fainii. Societatea René Lancry SA,
care comercializează în Martinica faină ce provine, în special, din Franța metropolitană a
intentat mai multe acțiuni în justiție împotriva taxei de andocare. Curtea a considerat că
„o taxă proporțională cu valoarea în vamă a bunurilor percepută de un stat membru pentru
toate mărfurile introduse într-o regiune din teritoriul său, constituie o taxă cu efect
echivalent unui drept vamal la import, nu doar în măsura în care este percepută pentru
bunuri introduse în această regiune din alte state membre, ci și în măsura în care este
percepută pentru bunuri introduse în această regiune provenind dintr-o altă parte a
aceluiași stat”.

11
 Prin urmare, putem defini taxa cu efect echivalent taxei vamal, ca fiind „orice
obligație pecuniară, indiferent de mărimea, destinația și modul său de aplicare, care
nu este o taxă vamală, în sensul strict al cuvântului, și care este impusă în mod
unilateral asupra mărfurilor, pentru simplul motiv că acestea traversează o
frontieră și care are ca efect scumpirea acestor mărfuri față de cele autohtone”.

Referitor la noțiunea de produs similar, Curtea a precizat, încă din anul

1976716, faptul că, pentru a fi în prezența unui „produs similar”, „nu este suficient
(...) ca o materie primă , de exemplu, alcoolul - să se regăsească în două produse, (...)
ci este necesară compararea (...) produselor care, în același stadiu de producție sau
de comercializare, prezintă, din punctul de vedere al consumatorilor, proprietăți
similare și răspund acelorași nevoi”.

4. Taxele care nu se confundă cu taxele cu efect echivalent taxelor vamale

Nu se confundă cu taxele cu efect echivalent taxelor vamale următoarele: taxele

interne, taxele încasate pentru servicii prestate agenților economici și taxele solicitate în
temeiul unor prevederi ale legislației Uniunii Europene.

A. Taxele interne

Potrivit art. 110 TFUE, „niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor
altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică,
direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu
aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte
sectoare de producție”. Prin urmare, nu intră sub incidența prevederilor Tratatului, taxele
care sunt aplicate, deopotrivă, atât produselor provenite din alte state membre, cât și
produselor naționale similare celor importate. Legislația Uniunii Europene nu interzice
statelor membre să impoziteze mai sever mărfurile naționale raportate la bunurile
importate. Cele mai întâlnite taxe interne sunt accizele pe alcool, tutun, bijuterii,
autoturisme etc., precum și taxa pe valoare adăugată (TVA). Atât timp cât taxa se aplică
în temeiul unei legislații fiscale interne ce are caracter general, aceasta reprezintă o taxă
internă, care nu face obiectul interdicției din Tratat.

B. Taxele încasate pentru servicii prestate agenților economici

Pentru ca asemenea taxe să nu intre sub incidența prevederilor TFUE care interzic
taxele vamale și taxele cu efect echivalent acestora, Curtea a evidențiat mai multe condiții
pe care acestea trebuie să îndeplinească, și anume:

a. serviciul prestat să fie solicitat de către beneficiar. Această condiție a fost

impusă de către Curte în hotărârea pronunțată în cauza SIOT123, din 16 martie 1983. în
speță, Societa Italiana per l'Oleodotto Transalpine (SIOT) - societate de naționalitate
italiană care și-a asumat construirea și exploatarea secțiunii conductei transalpine de pe
teritoriul italian, între Trieste și frontiera austriacă - a contestat perceperea a două taxe (o
„taxă fiscală” și o „taxă portuară”) solicitate de administrația fiscală italiană pentru țițeiul
12
descărcat în instalațiile SIOT și expediat prin conducta transalpină. în opinia SIOT, aceste
taxe nu trebuiau considerate impozite interne, ci taxe cu efect echivalent drepturilor
vamale, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor Tratatului. Pentru Curte, însă,
„drepturile și redevențele bazate pe avantajele mai generale, care rezultă din utilizarea
apelor sau instalațiilor portuare a căror navigabilitate și întreținere, sunt de competența
autorităților publice”;

b. serviciul prestat să nu reprezinte o formalitate vamală sau administrativă

obligatorie. Astfel, Curtea a susținut faptul că „activitatea administrativă a statului
destinată să mențină un regim de control sanitar în interesul general nu poate fi
considerată un serviciu făcut importatorului care să poată justifica perceperea
contravalorii unei obligații pecuniare”. Per a contrario, în măsura în care serviciul făcut
importatorului este solicitat de acesta, și nu impus, suntem în prezența unei taxe care nu
intră sub incidența prevederilor din Tratat ce interzic instituirea acesteia (de exemplu,
plata depozitării temporare a mărfurilor, la cererea importatorului în condiții speciale
datorate naturii mărfurilor);

c. serviciul prestat să reprezinte un avantaj individual pentru agentul

economic și nu pentru toate persoanele care desfășoară același gen de activitate.
Această caracteristică reiese din hotărârea Curții din anul 1975, în care a menționat faptul
că „dacă este vorba despre apărarea renumelui produselor fructifere și legumicole dintr-
un stat membru prin intermediul unui certificat de control și aplicarea unei mărci
naționale la export care sunt de natură să promoveze exportul produselor naționale, acest
avantaj privește interesul general al tuturor exportatorilor, astfel încât interesul personal al
fiecăruia dintre ei este un aspect, din acest punct de vedere, incert, iar taxa cerută pentru
acest control nu ar trebui considerată ca fiind contrapartidă a unui avantaj determinat,
efectiv și individual prestat”;

d. cuantumul taxei trebuie să fie proporțional cu serviciul prestat. Taxa

încasată pentru serviciile prestate nu trebuie să depășească valoarea sau costurile
serviciului furnizat importatorului sau exportatorului și poate fi impusă doar în cazuri
speciale.

C. Taxele solicitate în temeiul unor prevederi ale legislației Uniunii Europene

Încasarea de taxe pentru efectuarea unor controale ce rezultă din îndeplinirea unor
obligații stabilite prin reglementări ale Uniunii Europene este legală. Astfel, Curtea a
menționat că „redevențele prelevate cu ocazia controalelor sanitare, impuse de o
dispoziție comunitară, uniforme și care trebuie efectuate în mod obligatoriu, înainte de
expediere, în statul membru de expediție, nu constituie taxe cu efect echivalent cu cel al
drepturilor vamale la export, cu condiția ca valoarea lor să nu depășească costul real al
controlului pentru care sunt prelevate” .

5. Recuperarea taxelor încasate cu încălcarea prevederilor Tratatelor Uniunii

Europene
13
 În cazul în care un stat membru a impus și a încasat o taxă ce se dovedește a fi ilegal
instituită, în sensul că nu respectă prevederile legislației Uniunii Europene, în mod firesc,
aceasta trebuie recuperată. La nivelul Uniunii Europene, nu este prevăzută nicio
procedură privind recuperarea taxei încasată în mod ilegal, motiv pentru care fiecare stat
membru are libertatea de a-și stabili normele procedurale în acest domeniu. „Persoana
care a plătit o taxă vamală sau o taxă cu efect echivalent taxelor vamale poate solicita
restituirea taxei contrare dreptului Uniunii Europene. Ca excepție, dacă un comerciant a
transferat costul asupra consumatorilor, acesta nu mai poate cere restituirea taxei,
deoarece nu este permisă îmbogățirea fără justă cauză. în această situație, instanțele
naționale trebuie să determine dacă taxa a fost transferată în tot sau în parte de către
comerciant asupra altora” . Acest aspect a fost avut în vedere de către Curte, în cauza
Société Comateb, „un stat membru nu se poate opune restituirii de către un operator a
unei taxe naționale percepută prin încălcarea dreptului comunitar atunci când s-a stabilit
că sarcina plății taxei a fost suportată de către o altă persoană și că respectiva rambursare,
de care ar beneficia operatorul în cauză antrenează, pentru acesta, o îmbogățire fără justă
cauză. în această situație, este de competența instanțelor naționale să stabilească, în
funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă sunt îndeplinite aceste condiții. Dacă numai o
parte din taxă a fost transferată către o altă persoană, atunci autoritățile naționale trebuie
să ramburseze operatorului restul sumei” . Altfel spus, „persoanele asupra cărora a fost
transferată această taxă pot solicita rambursarea de la comerciant - caz în care
comerciantul trebuie să aibă posibilitatea de a obține suma de la stat sau de la autoritățile
naționale” .

În condițiile în care Tratatul nu prevede nicio procedură referitoare la restituirea taxei

încasată în mod ilegal, în anul 1980, Curtea s-a pronunțat cu privire la restituirea acesteia.
Astfel, în cauza 61/79 , Curtea a reținut că „administrațiile și instanțele statelor membre
pot fi sesizate (...) cu cereri împotriva taxelor naționale cu efect echivalent taxelor vamale
sau cu solicitări de rambursare a unor astfel de taxe (...). Îi revine ordinii juridice a
fiecărui stat membru să stabilească condițiile care le permit contribuabililor să conteste
impozitările respective sau să solicite rambursarea acestora, sub rezerva ca aceste condiții
să nu fie mai puțin favorabile decât cele referitoare la acțiuni asemănătoare de natură
internă și să nu facă practic imposibilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică
comunitară. (...) Din punctul de vedere al dreptului comunitar, nimic nu împiedică
instanțele naționale să ia în considerare, în conformitate cu dreptul lor intern, faptul că
taxele percepute în mod necuvenit au putut fi incluse în prețurile întreprinderii plătitoare a
taxei și suportate de cumpărători” . Prin urmare, potrivit dreptului comun, procedura de
urmat ar fi cea stabilită la nivel național pentru o acțiune în despăgubire.

Pe lângă acțiunea în despăgubire, în literatura de specialitate s-a arătat că se poate

recurge și la o acțiune în omisiune pentru recuperarea taxelor, dar această acțiune poate fi,
formulată numai de către Comisia Europeană, în calitatea sa de „gardian al Tratatelor”.

În ceea ce privește regimul de rambursare, având în vedere faptul că interdicția taxelor

vamale și a taxelor cu efect echivalent „este absolută, necondiționată și obiectivă”.
14
Rambursarea taxelor cu efect echivalent „se dorește a fi integrală și generală”. Obligația
de restituire ia naștere de la data instituirii taxei, nefiind necesară existența unei decizii de
condamnare. Referitor la cuantumul rambursării, Curtea de Justiție a opinat în sensul că
„este de competența statelor membre să asigure rambursarea taxelor încasate cu
încălcarea (...) Tratatului, în conformitate cu dispozițiile dreptului lor intern, în condiții
care nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele care mizează acțiuni similare din
dreptul intern și care, în orice caz, nu trebuie să facă imposibilă în practică exercitarea
drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară. Dreptul comunitar nu exclude
posibilitatea de a se lua îi considerare faptul că sarcina taxelor percepute în mod
necuvenit a putut fi transferată asupra altor operatori economici sau asupra
consumatorilor. Eventuala luare în considerare, în temeiul dreptului intern al statului în
cauză, a prejudiciului suferit de persoana obligată b plata taxelor, ca urmare a efectului
restrictiv al acestora asupra volumului importurilor provenind din alte state membre, este
conformă cu principiile dreptului comunitar” . Referitor la rambursare, în anul 1982,
instanța de la Luxemburg a trebuit să răspundă la următoarea întrebare: „un stat membru
poate subordona rambursarea taxelor naționale percepute cu încălcarea dispozițiilor
dreptului comunitar furnizării dovezii că aceste taxe nu au fost transferate în sarcina altor
persoane dacă rambursarea este subordonată unor normei privind probațiunea care fac
practic imposibilă exercitarea drepturilor pe care instanțele! naționale au obligația să le
protejeze și dacă rambursarea oricărui alt impozit, drept sau tatii cu caracter național
percepute necuvenit, nu este supusă acelorași condiții restrictive?” . Poziția Curții a fost
clară, adică „un stat membru nu poate subordona rambursarea taxelor naționale percepute
cu încălcarea dispozițiilor dreptului comunitar furnizării probei că aceste taxe nu au fost
transferate în sarcina altor persoane dacă rambursarea este subordonată unor norme
privind probațiunea care fac practic imposibilă exercitarea acestui drept, chiar si in cazul
în care rambursarea altor impozite, drepturi sau taxe percepute cu încălcarea dreptului
național ar fi supusă acelorași condiții restrictive” .

Interzicerea, între statele membre, a restricțiilor cantitative

și a măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative,

la import și la export

1. Restricțiile cantitative

Conceptual, restricțiile cantitative desemnează acele măsuri adoptate de către un stat

membru pentru a limita importul mărfurilor dintr-un stat membru sau exportul acestora în
alt stat membru al Uniunii Europene. Restricționarea cantității de marfa, atât la import,
cât și la export, este cunoscută, în doctrina domeniului, sub denumirea de contingentare.
Contingentele cantitative, cum au fost denumite aceste restricții, „permit importul unei

15
cantități determinate de mărfuri, cu plata taxelor vamale”, spre deosebire de
contingentele tarifare care „presupun importul unei anumite cantități, de mărfuri, cu plata
unor taxe vamale reduse, iar după epuizarea acestor cantități mărfurile, în continuare, sunt
importate cu plata taxelor vamale obișnuite

În general, contingentele cantitative au fost eliminate între statele membre. Totuși, au

fost menținute o serie de obstacole netarifare. Reducerea și eliminarea lor s-a realizat atât
prin contribuția jurisprudenței, cât și datorită armonizării legislațiilor din statele membre
ale Uniunii.

În anul 1973, în hotărârea R.L. GeddoCurtea de Justiție a arătat că restricțiile

cantitative „vizează măsurile cu caracter de interdicție totală sau parțială a importului,
exportului sau a tranzitării mărfurilor, după caz” și sunt reprezentate de acele măsuri
prin care se interzice, total sau parțial, importul, exportul ori tranzitul mărfurilor.

2. Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative

In mod similar taxelor cu efect echivalent taxelor vamale, Tratatele Uniunii Europene
nu definesc noțiunea de „măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative”. Este motivul
pentru care, și în această materie, rolul principal i-a revenit Curții de Justiție. Astfel,
potrivit opiniei Curții exprimată în hotărârea Dassonville „orice reglementare comercială
a statelor membre care poate împiedica comerțul intracomunitar, în mod direct sau
indirect, efectiv sau potențial, trebuie considerată o măsură cu efect echivalent cu cel al
restricțiilor cantitative” . În speță, se dorea ca instanța de la Luxemburg să se pronunțe
„dacă o prevedere națională care interzice importul unei mărfi care poartă o denumire de
origine, atunci când această marfa nu este însoțită de un document oficial emis de statul
exportator și care să ateste dreptul său de a utiliza această denumire, constituie o măsură
cu efect echivalent cel al unei restricții cantitative, în sensul articolului (...) din Tratat”.

Prin măsuri cu efect echivalent înțelegem, potrivit doctrinei „actele

normative si administrative ale statelor, prevederile și practicile administrative,
precum și toate instrumentele juridice care emană de la o autoritate publică,
inclusiv recomandările, a căror finalitate este afectarea comerțului
intracomunitar”.

Așadar, măsurile cu efect echivalent „au consecințe similare restricțiilor

cantitative, denumirea și tehnicile juridice folosite sunt, în cazul celor dintâi,
diferite, ele reprezentând obstacole care afectează, în mod direct sau indirect,
comerțul între statele membre”.

3. Aspecte jurisprudențiale privind restricțiile cantitative și măsurile cu

efect echivalent restricțiilor cantitative

Din analiza Jurisprudenței Curții de Justiție, dar și a doctrinei putem identifica o serie
de măsuri adoptate, în mod unilateral, de către statele membre; aplicate mărfurilor pentru
simplul fapt că trec o frontiera, măsuri care sunt considerate că a efect echivalent
16
măsurilor cantitative. Instituirea acestor măsuri are drept finalitate afectarea comerțului
între statele membre. Prin urmare, aș cum s-a precizat și în literatura de specialitate, sunt
incompatibile cu Tratatul privim funcționarea UE următoarele măsuri:

- măsurile privind restricțiile indirecte, la import și la export;

- măsurile privind promovarea ori favorizarea produselor naționale;

- măsurile referitoare la stabilirea prețurilor;

- măsurile privind producția mărfurilor;

- măsurile prin care se instituie obligativitatea analizării de către importatori a

mărfurilor comunitare/ale UE și

- măsurile prin care se instituie controale sanitare și fitosanitare de către statele

membre.

A. Măsurile privind restricțiile indirecte, la import și la export

Potrivit art. 34 TFUE, „între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la
import, precum și orice măsuri cu efect echivalent”. Astfel, Tratatul interzice, în mod
expres, orice restricție la import sau la export. In sfera de aplicare a art. 34 TFUE, Curtea
de Justiție de la Luxemburg, considerându-le incompatibile cu acesta, pe următoarele:

- licențele de import sau de export,

- prevederile naționale care supun mărfurile importate unor cerințe care nu sunt
impuse produselor naționale, dar și

- normele interne discriminatorii la export.

Referitor la licențele de import sau de export Curtea s-a pronunțat în hotărârea

International Fruit Company , în sensul următor: „cu excepția cazurilor prevăzute, în mod
expres, de dreptul comunitar, (...) constituie obstacol în raporturile intracomunitare,
legislația națională care menține cerința, chiar și formală, a licențelor de import sau de
export ori a oricăror alte cerințe similare” . In ceea ce privește prevederile care supun
mărfurile importate unor cerințe care nu sunt impuse produselor naționale, Curtea a
precizat, în hotărârea Comisia c./ Italia16' faptul că: „reprezintă o încălcare a articolului
(...) din Tratat, articol care interzice măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative,
suplimentarea de către un stat membru a cerințelor administrative care au în vedere
obținerea de noi documente pentru importurile paralele atât ale mașinilor noi, cât și ale
celor, deja, înmatriculate și care provin din alte state membre. Aceste cerințe
suplimentare, care sunt mai complicate, mai anevoioase și mai costisitoare decât cele
privind autovehiculele naționale, nu pot fi justificate pe motive de ordine publică (,..)” . În
hotărârea Bouhelier Curtea declară incompatibile cu dreptul Uniunii normele interne
discriminatorii la export: „termenii de restricție cantitativă la export și măsurile cu efect
17
echivalent, care se regăsesc în (...) Tratat trebuie înțeleși în sensul că aceștia se aplică și
cu privire la o reglementare a unui stat membru care solicită, numai în anumite situații,
pentru exportul anumitor mărfuri, o licență sau un certificat de conformitate suplimentar
(.. ,).

8. Măsurile privind promovarea ori favorizarea produselor naționale

Din interpretarea art. 34 din Tratatul privind funcționarea UE, rezultă faptul că este
interzisă „acțiunea unui stat prin care se promovează sau se favorizează produsele
naționale în detrimentul importurilor aflate în concurență cu acestea”. Dintre măsurile
adoptate de statele membre și sancționate de către Curte, fiind considerate măsuri ce
promovează ori favorizează produsele naționale, le menționăm pe următoarele:

a. campania de promovare a achiziționării produselor naționale, în detrimentul

celor importate. Calificarea drept măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative a
campaniei de promovare a achiziționării produselor naționale, în detrimentul celor
importate a fost realizată de către Curte în anul 1982, în cauza Comisia c./Irlanda.

În speță, Guvernul irlandez a lansat, în anul 1978, o campanie cu tema „Cumpărați

produse irlandeze” („Buy Irish”). Obiectivul campaniei consta în „înlocuirea produselor
importate cu produse irlandeze până la o valoare de 3% din totalul cheltuielilor de
consum” . Totodată, respectiva campanie reprezenta „un ansamblu atent studiat de
inițiative care constituie un program integrat pentru promovarea produselor irlandeze și
cărei conține propuneri specifice pentru producători, distribuitori și consumatori”.

În aplicarea campaniei, Guvernul irlandez luase și continua să adopte o serie de

măsurii pentru promovarea produselor irlandeze, printre care: „organizarea unui serviciu
gratuit de informare a consumatorilor care doresc să afle, în ceea ce privește o anumită
categorie de mărfuri, care sunt produsele de fabricație irlandeză și de unde le pot
achiziționa („Shoplink-1 Service”); punerea la dispoziție, în scopul de a prezenta numai
produse irlandeze, a unor facilități pentru expoziții într-un mare centru de expoziții în
Dublin gestionat de Irish Goodsl Council, care este o autoritate publică irlandeză;
promovarea utilizării unei etichete] „garantat irlandez” („guaranteed Irish”) pentru
produsele de fabricație irlandeză și organizarea concomitentă de către Irish Goods
Council a unui sistem special pentru examinarea reclamațiilor privind produsele marcate
cu această etichetă; organizarea unei ample campanii de publicitate pentru promovarea
produselor irlandeze de către Irish Goods Council in special prin publicarea și
distribuirea, de către acest organism, a unor documente care să ii încurajeze pe
consumatori să cumpere numai produse naționale”.

Față de această practică a Guvernului irlandez, Curtea a susținut următoarele: „o astfel

de practică nu face excepție de la interdicțiile prevăzute (...) în Tratat numai din cauză căi
aceasta nu se întemeiază pe hotărâri cu caracter obligatoriu pentru întreprinderi. Chiar d
măsurile adoptate de un guvern al unui stat membru care nu au caracter obligatoriu pot să
18
influențeze comportamentul comercianților și al consumatorilor pe teritoriul acestui stat și
sa aibă astfel ca efect obstrucție narea obiectivelor Comunității (...). Acesta este cazul în
care, precum în speță, o astfel de practică restrictivă constituie punerea în aplicare a unui
program definit de guvern care afectează întreaga economie națională și care urmărește să
restrângi comerțul intracomunitar prin promovarea cumpărării de produse naționale prin
intermediul unei campanii de publicitate la scară națională și prin organizarea unor
proceduri speciale aplicabile numai produselor naționale, precum și atunci când aceste
activități sunt, în totalitate, imputabile guvernului și sunt desfășurate, în mod organizat, pe
întreg teritoriul național”.

Prin urmare, în opinia Curții de Justiție, campaniile publicitare în favoarea

achiziționării unor bunuri naționale sunt susceptibile să afecteze comerțul dintre statele
membre. Există, totuși, o excepție, menționată chiar de către Curte, și anume: „activitățile
privind cercetarea științifică sau tehnică, alcătuirea de statistici, difuzarea informațiilor
obținute în rândul producătorilor, precum și funcțiile exclusiv consultative, nu sunt de
natură să împiedice nici comerțul intracomunitar, nici funcționarea organizării comune a
piețelor”, iar prevederile Tratatului „nu împiedică un astfel de organism să pună în
valoare, în publicitatea sa. calitățile specifice ale fructelor produse în cadrul statului
membru în cauză sau să organizeze campanii de promovare pentru vânzarea de anumite
soiuri precizând calitățile speciale ale acestora, chiar dacă aceste soiuri sunt specifice
producției naționale”.

b. existența unor norme referitoare la marcarea originii anumitor produse. In

acest sens, Curtea de Justiție s-a pronunțat în hotărârea Comisia c./Regatul Unit din anul
1985. Prin cererea depusă la grefa Curții, Comisia Europeană a introdus o acțiune având
ca obiect constatarea faptului că, prin interzicerea vânzării cu amănuntul a anumitor
produse importate din alte state membre, cu excepția celor marcate sau însoțite de o
indicație de origine, Regatul Unit nu și-a îndeplinit o obligație care îi incumbă în temeiul
art. 30 TCEE (actualul art. 34 TFUE).

Reglementarea națională contestată de Comisie era un decret britanic din anul 1981,
care interzicea vânzarea și punerea în vânzare, cu amănuntul, a produselor desemnate în
anexa reglementării, cu excepția articolelor de ocazie și a articolelor furnizate în anumite
circumstanțe speciale, mai puțin în cazul în care aceste produse sunt marcate sau însoțite
de o indicație de origine. Dacă produsele sunt expuse pentru vânzare și indicația de
origine nu este accesibilă decât după livrare, era necesar ca o astfel de indicație să fie
prezentată alături de produse. Indicația trebuia să fie clară și lizibilă. Aceasta nu trebuia să
fie în niciun fel ascunsă, nedeslușită sau făcută mai puțin evidentă printr-un element
oarecare, grafic sau nu. Anexa la respectiva reglementare națională enumera produsele
cărora li se aplică dispozițiile cuprinse în conținutul ei. Produsele respective erau grupate
în patru categorii: produse textile și de îmbrăcăminte, aparate electrocasnice,
încălțăminte, articole de tăiat și tacâmuri.

19
 Cu privire la această situație, Curtea a oferit următoarea interpretare: „(...) este necesar
să se recunoască faptul că indicațiile sau marcajul de origine au drept scop să ofere
posibilitatea de a se realiza, de către consumatori, o distincție între produsele naționale și
cele importate, dându-li-se astfel posibilitatea să își manifeste eventualele prejudecăți
împotriva produselor străine. Este necesar să se amintească, în acest mod, cum Curtea a
avut ocazia să sublinieze, în diverse împrejurări, că Tratatul vizează, prin stabilirea unei
piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre,
fuziunea piețelor naționale într-o piață unică având caracteristicile unei piețe interne. În
interiorul unei astfel de piețe, cerința marcajului de origine nu numai că face mai dificilă
comercializarea într-un stat membru a producției altor state membre în sectoarele vizate,
ci aceasta are ca efect încetinirea întrepătrunderii economice în cadrul Comunității
defavorizând vânzarea mărfurilor produse ca rezultat al unei diviziuni a muncii între
statele membre. Rezultă, din aceste considerații, că dispozițiile britanice în cauză pot avea
efect creșterea costurilor de producție a mărfurilor importate și defavorizarea
comercializării acestora pe piața britanică” .

c. cerințele referitoare la modul de prezentare a mărfurilor destinate vânzării. 0

alta situație, care a condus Curtea la opinia potrivit căreia constituie măsuri cu efect
echivalenți restricțiilor cantitative, fiind, astfel, în contradicție cu prevederile Tratatului,
are în vedere cerințele referitoare la modul de prezentare a mărfurilor destinate vânzării.
Sunt avute in vedere acele norme juridice interne prin care se solicită utilizarea unor
ambalaje specifice sau etichetarea produselor, în limba statului de import, pentru termeni
și expresii cunoscute în general, de către consumatori (de exemplu, sintagma „made in”).
De exemplu, Curtea de Justiție a stabilit că reprezintă o măsură cu efect echivalent
restricțiilor cantitative cea potrivit căreia legislația solicită ca margarina vândută cu
amănuntul să fie ambalată într-un mod special .

C. Măsurile referitoare la stabilirea prețurilor

Potrivit Curții de Justiție, un stat membru al UE nu poate aplica un tratament mai

puțin favorabil mărfurilor importate decât produselor naționale prin adoptarea unor norme
intern prin care sunt stabilite prețurile de vânzare, astfel încât comercializarea mărfurilor
importau să devină mai dificilă. O astfel de măsură este neconformă cu dreptul Uniunii.

D. Măsurile privind producția mărfurilor

Aceste măsuri se referă la normele naționale prin care se reglementează denumirea,

forma, dimensiunile, greutatea sau compoziția mărfurilor. In hotărârea Cassis de Dijon Curtea
a stabilit că un bun fabricat și comercializat legal într-un stat membru poate fi comercializat,
în principiu, în orice țară din Uniune. Unele măsuri cu efect echivalent sunt susceptibile să
afecteze, în mod indirect, comerțul intracomunitar. Este cazul prevederilor legislației
olandeze care condiționau cultivarea unor bulbi de flori de obținerea unui permis acordat
anual de organele administrative, pentru o suprafață limitată.

20
 E. Măsurile prin care se instituie obligativitatea analizării de către importatori a
mărfurilor comunitare ale UE

Potrivit doctrinei și jurisprudenței Curții de Justiție, „în cadrul acestor măsuri se poate
solicita importatorilor să verifice, în mod sistematic, conformitatea compoziției mărfurilor cu
indicațiile furnizorilor străini; să efectueze anumite controale chimice în laboratoare sau să
obțină certificate care nu sunt eliberate decât de statul de destinație. Toate au fost apreciate în
jurisprudența CJCE ca măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative”

F. Măsurile prin care se instituie controale sanitare și fitosanitare de către statele

membre

Curtea de Justiție consideră că, în măsura în care controalele sanitare și fitosanitare

efectuate prin sondaj au caracter sistematic, ele contravin dispozițiilor Tratatului privind
funcționarea UE: „controalele efectuate trebuie să fie necesare pentru îndeplinirea
obiectivelor vizate și nu trebuie să creeze obstacole în calea importurilor, care să fie
disproporționate în raport cu aceste obiective”; „prin întârzierea introducerii în circuitul de
consum (...) prin verificarea și regularizarea documentelor însoțitoare (...) și a controalelor
sistematice prin intermediul analizelor, (...) Republica Franceză nu și-a îndeplinit obligațiile
care îi revin în temeiul (...) Tratatului CEE”.

21