DREPT UE Curs Complet

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT
DREPT EUROPEAN
Anul II, semestrul II
TACHE BOCANIALA
Editura Universitară Danubius, Galaţi

2013
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111/2006)
ISBN: 978-606-533-316-1
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
Drept european 2
CUPRINS
1. Constituirea şi evoluţia comunităţilor europene, a Uniunii Europene

şi a dreptului Uniunii Europene
1.1. Noţiuni introductive privind dreptul Uniunii Europene ..................................... 10
1.2. Constituirea şi evoluţia comunităţilor europene şi a Uniunii Europene ............. 13
1.3. Principalele tratate ale comunităţilor europene şi ale Uniunii Europene ............ 17
1.4. Procesul de extindere a Uniunii Europene ........................................................ 28
Rezumat.................................................................................................................. 32
Teste de autoevaluare .............................................................................................. 32
Bibliografie minimală ............................................................................................. 33
2. Sistemul instituţional al Uniunii Europene

2.1. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene:Consiliul European,
Consiliul, Comisia, Parlamentul, Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeana........ 35
2.2. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale ale Uniunii Europene:

Curtea de Justiţie, Tribunalul, Tribunalul Funcţiei Publice. Proceduri şi acţiuni ........ 59
Rezumat .................................................................................................................... 69
Teste de autoevaluare ................................................................................................ 70
Lucrare de verificare ................................................................................................. 71
Bibliografie minimală ............................................................................................... 71
Drept european 3
3. Ordinea juridică a Uniunii Europene
3.1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene ................................................................ 73
3.2. Principiile ordinii juridice a Uniunii Europene. Aplicarea normelor juridice ale
Uniunii Europene în ordinea juridică a României ..................................................... 78
3.3. Repartizarea puterilor între instituţiile Uniunii Europene ................................... 79
3.4. Controlul de legalitate al actelor adoptate de instituţiile Uniunii Europene şi

controlul jurisdicţional ............................................................................................. 85
Rezumat................................................................................................................... 89
Teste de autoevaluare ............................................................................................... 89
Bibliografie minimală .............................................................................................. 90
4. Competenţele Uniunii Europene

4.1. Principiile stabilirii competenţelor Uniunii Europene ................................................... 92
4.2. Domeniile de competenţă ale Uniunii Europene ........................................................... 96
4.3. Uniunea Europeana, spaţiu de libertate , securitate şi justiţie ........................................ 98
Rezumat ........................................................................................................................... 106
Teste de autoevaluare ....................................................................................................... 106
Lucrare de verificare ........................................................................................................ 107
Bibliografie minimală ...................................................................................................... 108
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie (de elaborare a cursului)
Drept european 4
INTRODUCERE
Cursul intitulat Drept european se studiază în anul II şi vizează dobândirea de
competenţe în domeniul cunoştinţelor privind procesul integrării europene, al
perfecţionării instituţionale a Comunităţilor şi U. E., precum şi rolul dreptului
comunitar/european în acest proces.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
 înţelegerea evoluţiei Ideii europene ca premisă a creării

Comunităţilor şi al Uniunii Europene;
 înţelegerea naturii dreptului Uniunii Europene şi definirea acestuia;
 dobândirea capacităţii de a explica extinderea Uniunii Europene ca o
tendinţă rezultată din logica internă a construcţiei europene;
 înţelegerea evoluției dreptului primar al Uniunii Europene;
 abordarea procesului integrării europene ca unul cu tendinţe
evolutive disjuncte şi consolidarea instituţională a U.E.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Constituirea şi evoluţia comunităţilor europene, a Uniunii Europene şi
a dreptului Uniunii Europene;
- Sistemul instituţional al Uniunii Europene;
- Ordinea juridică a Uniunii Europene;
- Competenţele Uniunii Europene.
In prima unitate de învăţare intitulată Constituirea şi evoluţia comunităţilor
europene, a Uniunii Europene şi a dreptului Uniunii Europene vei regăsi
operaţionalizarea următoarelor obiective specifice, noi competente care îţi vor
permite:
- să înţelegi evoluţia Ideii europene ca premisă a creării Comunităţilor şi
a Uniunii Europene;
- să definești si sa caracterizezi dreptul Uniunii Europene ca sistem;
- să identifici cerinţele principalelor tratate la nivel european şi conţinutul
acestora;
- să reprezinţi dificultăţile obiective şi subiective ale procesului
integrării;
- să descrii într-un eseu de o pagină dreptul Uniunii Europene,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare Sistemul
instituţional al Uniunii Europene, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite,
noi competenţe care îţi vor permite să operaţionalizezi obiective specifice
precum:
- să evidenţiezi componenţa şi modul de activitate a Consiliului UE;
- să descrii componenţa, statutul, procedurile decizionale şi atribuţiile
Comisiei Europene;
Drept european 5
- să prezinţi factorii obiectivi ai ascendenţei politice a PE în sistemul
instituţional comunitar;
- să explici competenţa C. J. şi a Tribunalului de Primă Instanţă.
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
verificare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
In a treia unitate de învăţare, intitulată Ordinea juridică a Uniunii Europene,
vei regăsi operaţionalizarea altor obiective specifice. Vei avea, deci,
capacitatea:
- să identifici izvoarele şi principiile ordinii juridice a Uniunii Europene;
- să explici repartizarea puterilor între instituţiile Uniunii Europene;
- să precizezi modul de realizare a controlului de legalitate al actelor
adoptate de instituţiile Uniunii Europene şi controlul jurisdicţional,
acestea după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia
recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste
adecvate
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare
Competenţele Uniunii Europene, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite,
alte competente, care îţi vor permite să operaţionalizezi obiective specifice
precum:
- principiile stabilirii competenţelor Uniunii Europene;

- domeniile de competenţă ale Uniunii Europene;
- să înţelegi Uniunea Europeana ca spaţiu de libertate , securitate şi
justiţie;
- să dezvolţi într-un eseu de o pagină tabloul drepturilor specifice
conferite de cetățenia UE.
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
verificare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb rezervat;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de

verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse
suplimentare indicate. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să
operaţionalizezi obiectivele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul
de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii
suplimentare vei apela la tutorele indicat.
Drept european 6
Lucrările de verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi
4, vor fi transmise in termenul specificat pe Platforma Danubius Online spre a
fi verificate si notate si vor face parte din nota finală.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.
Drept european 7
Drept european 8
1. CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA COMUNITĂŢILOR
EUROPENE, A UNIUNII EUROPENE ŞI A DREPTULUI
UNIUNII EUROPENE
1.1. Noţiuni introductive privind dreptul Uniunii Europene ..................................... 10

1.2. Constituirea şi evoluţia comunităţilor europene şi a Uniunii Europene .............13
1.3. Principalele tratate ale comunităţilor europene şi ale Uniunii Europene ...........17
1.4. Procesul de extindere a Uniunii Europene ........................................................... 28
Rezumat ................................................................................................................ 32
Teste de autoevaluare ........................................................................................... 33
Bibliografie minimală ........................................................................................... 33
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să înţelegi evoluţia Ideii europene ca premisă a creării Comunităţilor
şi al Uniunii Europene;
 să înţelegi natura dreptului Uniunii Europene şi să-l definești;
 de a explica extinderea Uniunii Europene ca o tendinţă rezultată din
logica internă a construcţiei europene;
 să înţelegi evoluția dreptului primar al Uniunii Europene;
 să descrii într-un eseu de o pagină dreptul Uniunii Europene.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
Drept european 9
Bocaniala Tache Constituirea şi evoluţia comunităţilor europene, a
Uniunii Europene şi a dreptului Uniunii Europene
1.1. Noţiuni introductive privind dreptul Uniunii Europene

1.1.1.Ce este Uniunea Europeană
Pentru a putea sa definim si sa înțelegem in mod corespunzător noțiunea de
drept al Uniunii Europene trebuie sa clarificam mai întâi ce este însăși Uniunea
Europeană.
Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche, ea găsindu-şi
originea, după unele opinii, încă din perioada antichităţii, când cuceririle
romane au fost considerate ca manifestări ale unui astfel de tendinţe. La o
analiza foarte sintetică, istoria Uniunii Europene este traductibilă prin
concilierea realizată între naţiuni vrăjmașe, sfâşiate neîncetat de războaie
vreme de secole, care în semn de încredere au renunţat unele în favoarea altora
la o parte din propria lor suveranitate, stabilitate şi bunăstare.
Uniunea Europeană este un parteneriat economic şi politic unic în lume, care
reuneşte un grup de state aflat in continua creștere. De peste o jumătate de
secol acest parteneriat a contribuit la menţinerea păcii, stabilităţii şi
prosperităţii, a ridicat standardele de viaţă, a lansat o monedă unică şi a evoluat
constant către crearea unei pieţe unice în cadrul căreia persoanele, bunurile,
serviciile şi capitalul să poată circula liber, ca şi cum s-ar afla pe teritoriul unei
singure ţări. La început, Europa economică a precedat-o pe cea politică. Iniţial
s-au constituit cele trei comunităţi: doua sectoriale – C.E.C.O.(Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Otelului) si C.E.E.A.(Comunitatea Europeană
Energiei Atomice), iar cea de-a treia, un câmp de aplicare general, în afara
primelor doua: C.E.E.(Comunitatea Economica Europeană).
După constituirea celor trei comunităţi pe Continent: C.E.C.O., C.E.E., si
C.E.E.A., procesul integrării a cunoscut evoluţii pozitive, sub impulsul
rezultatelor economice înregistrate de noile structuri europene. Ţările care
manifestaseră scepticism şi chiar cele care şi-au exprimat dezacorduri în
procesul negocierilor - văzând cum se dezvolta economia in interiorul
Comunităţilor europene si-au reconsiderat poziţia, optând pentru “integrarea în
aceste Comunităţi”. Ceea ce a început ca o uniune strict economică a devenit
treptat o entitate cu activităţi în nenumărate domenii, promovează activ
drepturile omului şi democraţia şi datorită eliminării controalelor de la
frontierele interne, cetăţenii europeni pot călători liber aproape peste tot în UE.
De asemenea, europenilor le este acum mult mai uşor să locuiască şi să
muncească în altă ţară a Uniunii.
Uniunea Europeana numără in prezent 27 de state membre şi reprezintă cel
mai mare teritoriu comercial din lume. Uniunea se bazează pe tratate pe care
statele membre trebuie să le respecte iar legea prevalează în relaţiile dintre
membrii Uniunii şi instituţiile acesteia.
Succesul Uniunii Europene şi capacitatea sa de a atrage din ce in ce mai mulţi
membrii se datorează următoarelor trăsături esenţiale:
 o bază economică care determină interdependenţă şi solidaritate;
 respectarea legii, caracterizată prin tratate obligatorii care definesc clar
îndatoririle şi competenţă instituţiilor comunitare;
Drept european 10
 un proces democratic prin luarea hotărârilor, caracterizat prin negociere şi

consens.
Scopul acestei organizaţii internaţionale este realizarea unei mari unităţi între
membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor care sunt moştenirea
lor comuna şi pentru facilitarea progresului economic si social. Procesul s-a
dezvoltat prin lărgire şi aprofundarea solidarităţii dintre state şi, pe parcursul
timpului, Europa politică şi-a început consolidarea. Integrarea politicilor
externe şi a celor de apărare – factori esenţiali ai unei reale cooperări politice –
a fost pusă la punct, pas cu pas, prin crearea unei baze juridice, a unui cadru
instituţional, care să răspundă noilor nevoi.
1.1.2.Clarificari privind dreptul european

In calitate de succesor al dreptului comunitar, dreptul Uniunii Europene este un
concept generic, component al dreptului European alături de dreptul
elaborat de Consiliul Europei şi în special dreptul european al drepturilor
omului, dominat de Convenţia de la Roma (1950), despre care, pe buna
dreptate se afirma ca a „impregnat toate ramurile dreptului european"
Dreptul Uniunii Europene poate fi definit ca fiind sistemul juridic cu

caracter autonom, unitar şi original, integrat în sistemul juridic al statelor
membre, care grupează totalitatea normelor cuprinse în tratatele comunitare
şi în actele adoptate pe baza şi în aplicarea acestora, emise după o procedură
specifică, de instituții proprii, cu ajutorul cărora se realizează procesul de
integrare. Conform precizărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dreptul
Uniunii este un drept intern al acesteia, care, deși este distinct de sistemele
de drept naţionale, se impune statelor membre şi resortisanţilor lor.
Cu alte cuvinte, se poate afirma ca dreptul Uniunii Europene este un drept

supranațional, care se aplică direct pe teritoriul tuturor statelor membre, având
prioritate faţă de sistemele juridice şi reglementările existente în statele
membre.
In același timp, este evident ca dreptul Uniunii Europene are un pronunțat
caracter multidisciplinar. Există astfel o puternică legătura între dreptul
Uniunii Europene şi relaţiile economice internaţionale, care includ totalitatea
legăturilor, schimburilor şi tranzacţiilor economice dintre ţările lumii,
cuprinzând atât sfera circulaţiei internaţionale, cât şi serviciile, relaţiile de
credit şi financiare, relaţiile în domeniul cercetării, cooperării, specializării,
construirii de obiective comune, investiţiilor etc. Aceasta conexiune i-si are
originea in faptul ca dreptul Uniunii Europene a fost creat în primul rând
datorită unor cerinţe de ordin economic, aducându-şi contribuţia la afirmarea şi
respectarea unor reguli ale economiei de piața, aplicabile în toate statele
participante la procesul de integrare.
Se poate reliefa totodată o legătură evidentă între dreptul Uniunii Europene şi
ştiinţa politică, aceasta fiind o disciplină care studiază geneza, esenţa, formele
concrete şi legitatea politicului ca fenomen complex, dar specific. Deoarece,
Drept european 11
așa cum am precizat deja,Uniunea Europeană este un parteneriat economic şi
politic, asupra formarii si evoluției dreptului Uniunii Europene î-si pun
permanent amprenta interesele naţionale diverse ale tarilor membre,
deţinătoare ale unei potenţialităţi mai mici sau mai mari de influenţă şi de
pondere, sau pur şi simplu purtătoarele unor interese specifice ce se cer apărate.
In al treilea rând, dreptul Uniunii Europene ţine seama de cercetările ştiinţei
relaţiilor internaţionale, care studiază totalitatea legăturilor şi raporturilor
economice, politice, juridice, ideologice, culturale, diplomatice şi militare între
state şi sisteme de state, inclusiv între forţele sociale şi politice care au
capacitatea de a acţiona pe arena internaţionala.
Noțiuni specifice teoriei relaţiilor internaţionale (de pildă: echilibrul puterii)
sunt aplicabile şi cât se poate de utile pentru a analiza şi interpreta
comportamentul unor tari sau altora, cu precădere in cadrul procesului de
extindere, respective de aderare.
Putem vorbi de asemenea despre caracterul interdisciplinar al dreptului
Uniunii Europene , întrucât acesta include in componenta sa elemente din
diverse ramuri de drept, pe care le adaptează condiţiilor sale specifice. Astfel
dreptul Uniunii Europene prezintă legături strânse cu dreptul internaţional
public, dreptul internaţional privat, dreptul constituţional, dreptul comercial,
dreptul administrativ, dreptul polițienesc, dreptul vamal ,dreptul comparat, şi
chiar cu dreptul mediului şi alte discipline asupra cărora nu vom insista .
În funcţie de izvoarele sale, dreptul Uniunii se împarte în:
- drept primar sau originar (creat de tratatele institutive şi cele
modificatoare, inclusiv protocoalele şi declaraţiile anexate lor, precum şi
tratatele de aderare a noilor membri);
- drept derivat sau secundar (rezultat din activitatea instituţiilor Uniunii în
aplicarea tratatelor).
- În funcţie de conţinutul său, dreptul Uniunii se divide în:
- drept instituţional;
- drept material.
Sarcina de lucru 1
Descrie în 15-20 rânduri ce se înțelege prin Uniunea Europeana şi
dreptul acesteia.
Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

tutoriale.
Drept european 12
1.2. Constituirea şi evoluţia comunităţilor europene şi a Uniunii Europene

Premisele constituirii Comunităţilor Europene
La 19 septembrie 1946, Winston Churchill primul – ministru al Marii Britanii,
într-un discurs la Universitatea din Zurich cerea crearea unui ”fel de State
Unite ale Europei”. Doar trei luni mai târziu, la 17 decembrie, avea sa fie
fondată la Paris Uniunea Federalistă Europeană.
Într-o notă distinctă, la 14 mai 1947 a fost creată Mişcarea pentru Unitatea
Europei, care era ostilă creării unor organe supranaţionale şi în favoarea unei
cooperări interguvernamentale. La 5 iunie acelaşi an, este anunţat Planul
Marshall pentru reconstrucţia Europei.
În anul 1948 ,la 17 martie, este semnat Tratatul Uniunii Occidentale (Tratatul
de la Bruxelles) de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie.
La 16 aprilie, este creată pentru coordonarea Planului Marshall, Organizaţia
pentru Cooperarea Economică Europeană (O.E.E.C.), iar între 7 - 11 mai,
Comitetul pentru Coordonarea Internaţională a Mişcărilor privind Unificarea
Europei se reuneşte, la Haga (Olanda), într-un Congres European ce este
prezidat de Winston Churchill şi la care participă 800 de delegaţi. Aceştia
recomandă crearea unei Adunări Europene Deliberative şi a unui Consiliu
Special European, care să aibă în atribuţii pregătirea integrării economice a
ţărilor europene, dar ei cer şi adoptarea Cartei Drepturilor Omului şi crearea
unei Curţi de Justiţie care să asigure aplicarea Cartei.
În anul 1949, la 28 ianuarie, ţările Benelux, Marea Britanie şi Franţa decid
crearea Consiliului Europei şi cer Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi
Elveţiei să ajute la pregătirea statutului acestui Consiliu, care este semnat la
Londra la 5 mai. La 3 august intra în vigoare Consiliul Europei, iar între 8 - 10
august prima sesiune a Adunării Consultative a Consiliului Europei este ţinută
la Strassbourg (Franţa). Membrii federalişti ai Parlamentului cer constituirea
unei autorităţi politice europene.
În anul 1950, la 9 mai, într-un discurs inspirat de Jean Monet, Robert
Schumann, ministrul de externe francez, propune Franţei şi Germaniei şi
oricărei alte ţări europene care vor să li se alăture punerea împreună a
resurselor de cărbune şi oţel (Declaraţia Schumann). „Europa nu se va face
dintr-o dată, nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări
concrete, care să creeze, mai întâi, o solidaritate de fapt” - iată ideea directoare
a Declaraţiei din 9 mai 1950 a lui Robert Schuman.
La 3 iunie, Belgia, Franţa, Luxemburg, Italia, Olanda şi Germania subscriu la
Declaraţia Schumann. Astfel, între 26 - 28 august Adunarea Consiliului
Europei aprobă Planul Schumann, iar apoi, la 19 septembrie este creată
Uniunea Europeană a plăţilor, iar la 4 noiembrie, are loc semnarea la Roma a
Convenţiei Drepturilor Omului şi Drepturilor Fundamentale.
Drept european 13
Etapele de constituire şi afirmare a Uniunii Europene
Convenţional, istoria construcţiei Uniunii Europene întruneşte câteva etape.
Prima etapă (1951 – mijlocul anilor ’70), considerată şi „veacul de aur al
Comunităţii”. Perioada s-a manifestat prin constituirea Comunităţii Europene
a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), constituirea Comunităţii Economice
Europene(CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice(CEEA-
EURATOM), formarea Uniunii Vamale, formarea relativ reuşită a Pieţei
Agrare Unice, aderarea la CEE a trei noi membri: Marea Britanie, Danemarca
şi Irlanda. Formarea pieţei comune a condus la transformarea monopolurilor
naţionale în transnaţionale şi la trecerea ţărilor membre de la economia de tip
închis la cea de tip deschis.
18 aprilie 1951. Cel mai important pas în istoria organizaţiei ce avea să
devină Uniunea Europeană îl reprezintă înfiinţarea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului. La Paris, reprezentanţii Franţei, Italiei, RFG, Belgiei,
Olandei şi Luxemburgului au semnat Tratatul privind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Tratatul de constituire a intrat în vigoare
la 23 iulie 1952 şi a expirat la 23 iulie 2002, fiind încheiat pe o perioadă de
50 ani. Scopul acestei organizări era împiedicarea Germaniei de a exploata
regiunile industriale carbonifere şi siderurgice, care erau principalele resurse
pentru confecţionarea armamentului, fiind limitata si controlata astfel
posibilitatea înarmării unilaterale. Astfel, zonele industriale respective erau
date în administrarea comună la nivelul Europei, pentru a fi benefice mai
multor state. Cu alte cuvinte, Tratatul de constituire urmărea crearea de pieţe
comune în cele două sectoare (a cărbunelui şi oţelului), pentru a susţine
dezvoltarea economic la nivelul grupului respectiv de tari.
20-23 octombrie 1954. În baza si ca o prelungire a acordurilor de la Paris, la

Conferinţa de la Londra, au fost precizate modalităţile de extindere a Pactului
de la Bruxelles, transformat în Uniunea Europei Occidentale ( UEO).
25 martie 1957. La Roma au fost semnate actele fondatoare a doua noi
comunităţi, respective Tratatul de constituire a Comunităţii Economice
Europene (CEE) şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (CEEA/ EURATOM). Misiunea Comunităţii Economice Europene a
constat în promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor
economice a tarilor fondatoare şi crearea temeliei unei uniuni intre acestea,
asigurarea unui înalt nivel de angajare a forţei de muncă şi protecţie socială,
creşterea nivelului de trai etc. Mecanismele de realizare a acestor scopuri erau
Piaţa comună si Uniunea Vamală, prin intermediul unui sistem instituţional
propriu format din Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia
Comunităţii Europene, Curtea de Justiţie.
Construcția europeana a continuat prin realizarea unor pași importanți cum ar
fi:
- la 4 ianuarie 1960 a fost semnată Convenţia de la Stockholm, care a
pus bazele Asociaţiei europene a liberului schimb (AELS).
Drept european 14
- la 30 iulie 1962 a intrat în vigoare Politica Agricolă Comună ( PAC)
la nivelul Comunităţilor Europene.
- la 1 iulie 1968 a fost constituită cu succes Uniunea Vamală.
- la 22 aprilie 1970 a fost semnat Tratatul de la Luxemburg, care a
permis lărgirea competenţelor Parlamentului European.
- între 9-10 decembrie 1974 şi-a desfăşurat lucrările Summit-ul de la
Paris în cadrul căruia s-a luat decizia cu privire la reuniunile
sistematice ale Consiliului European şi s-a propus alegerea Adunării
Europene (Parlamentului) prin sufragiu universal. S-a decis lansarea
Fondului European de dezvoltare regională (FEDER).
- la 22 iulie 1975 a fost semnat Tratatul privind consolidarea puterilor
bugetare ale Adunării Europene şi crearea Curţii Europene de Auditori.
Documentul a intrat în vigoare la 1 iunie 1977.
A doua etapă (mijlocul anilor ’70 – începutul anilor ’90), caracterizată în

principal prin adoptarea programului de colaborare valutară şi constituirea
unui mecanism eficient de consultări. În această perioadă, a fost atestată
criza cunoscută sub numele „scleroza europeană”, care s-a caracterizat
printr-un nivel diferenţiat de dezvoltare a ţărilor CEE şi a statelor recent
aderate. În această perioadă a fost adoptat Actul Unic European şi au
continuat eforturile de formare a Uniunii Europene.
- între 6-7 iulie 1978 s-a desfăşurat Summit-ul de la Breme, la care s-a
propus relansarea cooperării monetare prin crearea unui Sistem
Monetar European (SME).
- la 13 martie 1979 a fost deja lansat SME.
- între 17-28 februarie 1986, la Luxemburg şi la Haga a fost semnat
Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987), care a adaptat si
modificat tratatele de constituire a CEE.
- la 29 mai 1990 au fost semnate acordurile de instituire a Băncii
Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ( BERD).
- la 19 iunie 1990 au fost semnate acordurile Schengen privind
desființarea controlului la frontierele interne intre statele membre.
- la 9-10 decembrie 1991. La Consiliul European de la Maastricht a fost
decisă crearea Uniunii Europene în baza Comunităţii Europene.
Sarcina de lucru 2
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri principalii pași ai evoluţiei
comunitare din perioada anilor '70-'90.
Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor tutoriale.
Drept european 15
A treia etapă (1992 - 2004), caracterizată prin constituirea şi evoluţia în

continuare a Uniunii Europene. A fost semnat Tratatul Uniunii Europene, s-a
constituit Uniunea Economică şi Monetară, trecându-se la moneda unică
euro.
La 7 februarie 1992 miniştrii de externe şi miniştrii de finanţe au semnat
Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).
Denumirea corectă a documentului este “Tratatul Uniunii Europene”.
Tratatul prevede formarea Uniunii Europene cu piaţă internă, politici
comune, uniune economică şi monetară, politică externă şi de securitate
comună, cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Uniunea
Europeană instituită era formată la acea data din cele 12 state membre ale
Comunităţilor Europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania.
Toţi analiştii “fenomenului european” sunt de acord asupra faptului ca, prin
semnarea Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniunii
Europene, procesul integrării a intrat intr-o faza decisiva.
- la 2 mai 1992. A fost semnat Acordul privind Spaţiul Economic

European (SEE).
- la 26 martie 1995 a intrat în vigoare Convenţia Shengen cu privire la
libera circulație a persoanelor in spațial prevăzut de aceasta..
- între 13 -14 decembrie 1996 s-a desfășurat Summit-ul de la Dublin
unde fost adoptat un Pact de stabilitate, care prevedea aplicarea de către
statele membre ale zonei euro a programului de stabilitate şi aplicarea
sancţiunilor financiare. Consiliul European a aprobat noul mecanism al
ratei de schimb şi crearea Institutului European Monetar.
- între 16-17 iunie 1997 s-a desfășurat Consiliul European de la
Amsterdam. Cu acesta ocazie a fost adoptat documentul intrat în istorie
sub denumirea Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie
1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999).
- la 1 ianuarie 1999 s-a constituit practic UEM in care au intrat 11 ţări,
prin adoptarea monedei euro.
- la 26 februarie 2001 a avut loc semnarea Tratatul de la Nisa care a
intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
- la 1 ianuarie 2002, în cele 12 ţări participante la zona euro a intrat în
circulaţie moneda unică.
- la 23 iulie 2002 a expirat Tratatul ce instituia Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului, încheiat pe o perioadă de 50 de ani.
A patra etapă (2004 –contemporană). În această perioadă a fost elaborată

Constituţia Europeană, respinsă în urmare a referendumurilor din Franţa şi
Olanda , ulterior fiind înlocuita cu Tratatul de la Lisabona.
La data de 29 octombrie 2004, la Roma a fost semnată Constituţia Europeană,

ratificată de Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia,
Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania. Constituţia,
urma trebuia să intre în vigoare la 1 noiembrie 2006, dar acest lucru nu a mai
avut loc deoarece Tratatul a fost respins în cadrul referendumurilor din Franţa
Drept european 16
şi Olanda. Pentru soluționarea impasului, Comisia Europeana a propus să fie
modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, în vigoare la etapa actuală,prin
preluarea mai multor prevederi din Tratatul de instituire a Constituției, textul
respectiv căpătând denumirea de Tratatul de la Lisabona.
La data de 13 decembrie 2007 a fost semnat noul tratat al Uniunii Europene –
Tratatul de la Lisabona care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009. Noul Tratat
are drept scop consolidarea capacităţii de funcţionare a UE prin sporirea
puterilor instituţiilor Uniunii Europene. De asemenea, Tratatul dă eficientă mai
mare principiului caracterului democratic al UE prin extinderea competenţelor
Parlamentului European şi introducerea Cărţii Drepturilor Fundamentale în
sistemul juridic al Uniunii Europene, a capatat personalitate juridica.
Sarcina de lucru 3
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri pașii evoluţiei Uniunii
Europene din perioada 1992-2012.

tutoriale.
1.3. Principalele tratate ale comunităţilor europene şi ale Uniunii Europene

Legislaţia Uniunii Europene este alcătuită din două tipuri de documente:
legislaţia primară (tratatele) şi legislaţia secundară (formată, în principal, din
actele adoptate de către instituţiile Uniunii Europene).
Legislaţia primară include, în principal, următoarele documente:
- tratatele fondatoare: tratatele prin care au fost instituite Comunităţile
Europene (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,
Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice) şi Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de
la Maastricht);
- principalele tratate modificatoare ale tratatelor care au instituit
Comunităţile Europene şi ale Tratatului privind Uniunea Europeană:
Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de la Amsterdam,
Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona;
- protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele Olandeze,
semnat în 1962;
- tratate adiţionale, prin care sunt modificate anumite sectoare acoperite
de tratate fondatoare, de exemplu, cele două tratate bugetare, semnate
în 1970, respectiv 1975;
- tratatele de aderare la Comunităţile Europene, respectiv la Uniunea
Europeană.
Drept european 17
Vom încerca să prezentam în cele ce urmează o cronologie a principalelor
documente de drept primar ale Uniunii Europene (tratatele fondatoare şi
principalele tratate prin care s-au introdus modificări).
1.3.1. Instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului

Cel mai important pas în istoria organizaţiei ce avea să devină Uniunea
Europeană îl reprezintă înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO). Propunerea a fost făcută de Jean Monnet, om de afaceri şi
diplomat francez, împreună cu ministrul de Externe francez Robert Schuman,
şi purta numele de Declaraţia Schuman (1950). Scopul acesteia era
împiedicarea Germaniei de a exploata regiunile industriale carbonifere şi
siderurgice, care erau principalele resurse pentru confecţionarea armamentului.
Astfel, zonele industriale respective erau date în administrarea comună la
nivelul Europei, pentru a fi benefice mai multor state. Cu alte cuvinte, urmărea
crearea de pieţe comune în cele două sectoare (a cărbunelui şi oţelului), pentru
a susţine dezvoltarea economică.
Şase state interesate (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, în
urma unei conferinţe interguvernamentale, au conceput Tratatul de instituire
a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (TCECO). Tratatul a fost
semnat la Paris la data de 18 aprilie 1951 şi a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii:
 Înalta Autoritate, organ internaţional care era însărcinat să favorizeze
interesele preponderent comunitare;
 Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter
interguvernamental;
 Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal
direct şi care avea sarcina controlului democratic;
 Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, a cărei sarcină era de a asigura
respectarea normelor juridice instituite în cadrul Comunităţii.
Conform art. 97 din Tratat, acesta a fost încheiat pentru o perioadă limitată de
timp, respectiv 50 ani.
1.3.2. Instituirea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a
Energiei atomice
În anul 1957, cele şase state membre ale CECO înfiinţează Comunitatea
Economică Europeană (CEE). Cea mai cunoscută şi importantă dintre cele trei
comunităţi, CEE a apărut ca urmare a semnării Tratatului de la Roma
(Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene) la data de 25
Acordă martie 1957, tratat care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
atenţie
sporită În art. 2 din Tratatul CEE, se precizează scopul înfiinţării Comunităţii
scopului şi Economice Europene: „Comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei pieţe
principiilor
CEE!
comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor
membre sa promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în
ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate
Drept european 18
crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi cât mai strânse relaţii între
statele membre”. CEE avea deci ca scop principal integrarea economiilor
statelor membre prin instrumentul neoliberal al pieţei comune, bazată pe o
seamă de principii, precum: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor; armonizarea treptată a politicilor economice
naţionale, în primul rând în sectoarele principale; eliminarea, între statele
membre, a drepturilor vamale şi stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei
politici comerciale comune în raport cu statele terţe. Iniţiatorii CEE aveau în
vedere şi obiective politice, precum consolidarea încrederii reciproce şi
evitarea conflictelor militare. Tratatul CEE deschidea noi orizonturi şi în
domeniul dreptului: se instituia o ordine juridică specifică, cu obligaţii asumate
de statele membre, se consolida prevalenţa - convenită de către „cei şase” - a
normelor dreptului comunitar, fapt care, între altele, conferea cetăţeanului din
Comunitate calitatea de subiect de drept.
Cu acelaşi prilej, a fost semnat şi Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). Totuşi, tratatul
cunoscut ca fiind cel de la Roma este TCEE.
Conform art. 1 din Tratatul CEEA, obiectivul acestuia era „să contribuie la
stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor
nucleare, creşterii nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor
cu alte ţări”, pentru a împiedica utilizarea ilegală a materialelor respective şi
pentru a proteja sănătatea populaţiei.
Tratatele CEE şi CEEA au fost încheiate pentru o perioadă nelimitată (art.240
din Tratatul CEE şi art. 208 din Tratatul CEEA).
Structura instituţională a celor două Comunităţi era asemănătoare cu cea a
CECO, cu unele diferenţe.
Astfel, CEE şi Euratom aveau fiecare o Comisie (corespunzătoare Înaltei
Autorităţi CECO) şi un Consiliu de Miniştri, iar Curtea de Justiţie şi Adunarea
Comună (redenumită Adunarea Parlamentară Comună în 1958 şi Parlamentul
European în 1962) erau comune pentru toate cele trei Comunităţi. Executivele
noilor entităţi (Comisiile) aveau însă puteri mult mai limitate comparativ cu
Înalta Autoritate a CECO, în schimb Consiliile de Miniştri beneficiau de
prerogative sporite, fapt ce reflectă diminuarea entuziasmului iniţial pentru
instituţii supranaţionale.
1.3.3. Tratatul de la Bruxelles

Deşi aveau domenii de activitate diferite, cele trei comunităţi au fost constituite
în realizarea aceluiaşi obiectiv, şi anume crearea unei pieţe comune pentru
aceleaşi state, asupra căreia să se exercite un control supranaţional. Acest lucru
a dus la semnarea Tratatului de fuziune de la Bruxelles la data de 8 aprilie
1965. Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1967.
Tratatul a avut drept obiectiv unificarea instituţiilor de structură a celor trei
Comunităţi Europene, instituindu-se un Consiliu unic şi o Comisie unică a
Comunităţilor europene (CEE, CEEA şi CECO). Astfel, la nivel
Drept european 19
organizaţional, rezulta un organism unic: Consiliul de Miniştri (CM), iar la
nivel executiv, o singură instituţie: Comisia Europeană.
Tratatul nu a unificat atribuţiile fiecărei Comunităţi, acestea rămânând cele
menţionate în tratatele de instituire. De asemenea, Comunităţile rămân entităţi
internaţionale independente.
Cu timpul, cele trei Comunităţi şi-au consolidat structurile şi şi-au extins în
mod considerabil domeniile de activitate. Dispunând deja de instituţii comune
şi independente din 1967, ele au dobândit şi autonomie financiară în 1980
(până la acel moment fiind finanţate prin contribuţiile statelor membre. În
aceeaşi perioadă, Parlamentul European începe să fie ales prin vot direct (1979)
şi este înfiinţată Curtea de Conturi (1977).
Sarcina de lucru 4
Clarifică în 10-15 rânduri elementele de noutate aduse de Tratatul
de la Bruxelles în raport cu Tratatele instituind Comunităţile.

tutoriale.
1.3.4. Actul Unic European

La data de 9 septembrie 1985, la Luxemburg, în cadrul Conferinţei
Interguvernamentale, încep negocierile şi elaborarea Actului Unic European
(AUE). Acesta a fost semnat la data de 17 februarie 1986 de nouă state
membre, urmând ca pe 28 februarie 1986 să fie semnat de încă trei. AUE a
intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987. Se propune realizarea unui spaţiu fără
frontiere economice în cadrul Europei şi lărgirea câmpului comunitar la nivvel
social, al protecţiei mediului înconjurător, al dezvoltării tehnologice.
Conform prevederilor AUE, se extind competenţele Curţii de Justiţie. Se extind
şi competenţele executive ale Comisiei.
Principalele sale elemente de noutate constau în introducerea în Tratat a unor
dispoziţii privind reforma instituţiilor comunitare (extinderea votului cu
majoritate calificată; recunoaşterea oficială a Consiliului European;
consacrarea denumirii de „Parlament European”; asocierea acestuia din urmă la
procesul legislativ prin introducerea procedurii de cooperare cu Consiliul UE şi
Comisia Europeană; crearea Tribunalului de Primă Instanţă), lărgirea
competenţelor comunitare (în principal la domeniul social) şi codificarea
dispoziţiilor privind cooperarea politică europeană (care există de facto din
1970 şi pe baza căreia Tratatul de la Maastricht a introdus Politica Externă şi
de Securitate Comună – PESC).
Drept european 20
Sarcina de lucru 5
Explică în 2 fraze (câte 3-5 rânduri fiecare) contribuţia Actului
Unic European la procesul construcţiei europene.
1.3.5. Tratatul de la Maastricht

Etapa următoare a fost Tratatul de la Maastricht – tratatul de creare a Uniunii
Europene (UE).
Consiliul European de la Dublin (1990) a stabilit în luna decembrie a aceluiaşi
an desfăşurarea la Roma a două conferinţe interguvernamentale privind
constituirea uniunii economice şi monetare, respectiv constituirea uniunii
politice.
În cursul şedinţei Consiliului European de la Roma (decembrie 1990) s-a decis
redactarea unui singur tratat, în locul celorlalte două. Tratatul a fost semnat la
data de 7 februarie 1992 la Maastricht (Tratatul de instituire a Uniunii
Europene – TUE) de către miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai
celor douăsprezece state.
Prin instituirea tratatului, s-a urmărit în primul rând uniunea economică şi
monetară, considerată a fi motorul creării Uniunii Europene.
Printre cele mai importante elemente de noutate aduse de TUE pot fi
enumerate:
 drepturi civile europene (cetăţenia uniunii);
 noi competenţe pentru Comunitatea Europeană, în următoarele domenii:
- intensificarea protecţiei consumatorilor;
- politica de sănătate;
- politica de vize;
- realizarea de reţele transeuropene;
- instituţionalizarea cooperării pentru dezvoltare;
- politica industrială;
- cultura;
- intensificarea protecţiei mediului înconjurător;
- politica de cercetare şi dezvoltare;
- politica socială (cu excepţia Marii Britanii);
- cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
 puteri suplimentare pentru Parlamentul European:
- participare la procesul legislativ;
- aprobarea componenţei Comisiei;
- aprobarea tratatelor internaţionale;
Drept european 21
 instituirea unei politici externe şi de securitate comună (PESC).
Entitate internaţională fără personalitate juridică, Uniunea Europeană are la
bază trei piloni (domenii de acţiune). În conformitate cu Tratatul de la
Maastricht, pilonii Uniunii Europene sunt:
 Comunităţile Europene, înglobând cele trei comunităţi existente, respectiv
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) şi Comunitatea
Economică Europeană (CEE), a căror denumire este schimbată în Comunitatea
Europeană;
 Politica externă şi de securitate comună;
 Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.
Tratatul a modificat şi completat tratatele precedente, după punerea sa în
aplicare Comunităţile urmând să se numească „Uniunea Europeană”. În
cuprinsul său sunt menţionate principiile Uniunii Europene, respectiv
subsidiaritate, codecizie şi solidaritate.
De asemenea, astfel cum prevede Tratatul în Titlul I, Uniunea îşi propune
următoarele obiective:
 promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, în special
prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii
economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare,
incluzând, în perspectivă, o monedă unică, în conformitate cu prevederile
tratatului;
 afirmarea identităţii sale la nivel internaţional, în special prin punerea în
aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv prin stabilirea,
în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, la
momentul potrivit, la o apărare comună;
 întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre
prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne;
 menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea acestuia cu
scopul de a examina în ce măsură politicile şi formele de cooperare instituite
prin acest tratat ar trebui revizuite, în vederea asigurării eficacităţii
mecanismelor şi instituţiilor comunitare.
Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce
leagă toate statele membre în cadrul UE. Se află într-o evoluţie permanentă
şi cuprinde:
- conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale tratatelor;
- legislaţia adoptată în aplicarea tratatelor şi jurisprudenţa Curţii de
Justiţie;
- declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul UE;
- măsurile adoptate în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne;
acordurile internaţionale încheiate de Comunitate şi între statele membre în
activitatea acesteia
Drept european 22
După doar câţiva ani, Tratatul de la Maastricht necesita deja unele modificări
datorate noului context european, în special extinderilor din 1995 şi celor
preconizate prin includerea fostelor state comuniste, care aveau să
îndeplinească criteriile politice, economice şi sociale necesare coordonării
politicilor lor cu cele ale statelor deja membre (aşa-numitele criterii de la
Copenhaga), fapt care presupunea şi o reorganizare instituţională semnificativă
Sarcina de lucru 6
Clarifică în 10-15 rânduri elementele de noutate aduse de Tratatul de la
Maastricht în raport cu Tratatele instituind Comunităţile.

tutoriale.
1.3.6. Tratatul de la Amsterdam

Aceste modificări s-au discutat în cadrul Conferinţei interguvernamentale
începute la Torino în 1996 şi terminate la Amsterdam în 1997. Ca urmare, s-a
semnat un tratat de modificare a Tratatului de la Maastricht, denumit
Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare la data de 1 mai 1998.
Inovaţia majoră (dar contestată) a Tratatului de la Amsterdam consta în
posibilitatea de a autoriza un număr restrâns de state membre să instaureze o
cooperare întărită între ele, deşi doar în anumite condiţii precise. Completările
aduse tratatului anterior se referă la:
 locul acordat muncii şi drepturilor cetăţenilor, extinzând această problemă la
nivel european, ca şi sarcină comună de lucru, fapt care contribuie la progresul
politicii sociale comunitare;
 eliminarea obstacolelor ce împiedicau libera circulaţie a bunurilor şi
serviciilor;
 crearea unor instituţii care să asigure o bună funcţionare a uniunii în noul
context comunitar;
 reglementarea Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi a
cooperării europene în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
natura sa, îndeosebi spre exterior. În coordonarea politicilor statelor partenere,

organele interguvernamentale iau decizii prin împuternicirea statelor, prin
unanimitate deci. Cooperarea nu pune accentul, aşa cum se va întâmpla în
cazul integrării; pe direcţia interioară a activităţii structurilor create, spre
membrii săi.
În aceeaşi ordine, nuanţările făcute prin TA instituţiei juridice a cetăţeniei
Uniunii îşi vădesc semnificaţia. Pe fondul prevederii TM, după care „este
Drept european 23
cetăţean al Uniunii orice persoană având naţionalitatea unui Stat Membru”, TA
adaugă: „Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o
înlocuieşte”. Această precizare dezvăluie, dincolo de aparenţe, o judecată de
valoare.
Cetăţenia este o instituţie juridică pentru că este o valoare politică, aptă să se

obiectiveze plenar în statul de drept. Dar ea îngemănează totodată
numeroase alte ecouri valorice din tabla valorilor sociale. În sfera sa, ea
reflectă societatea întreagă, aşa cum este ea.
Sarcina de lucru 7
Explică, într-un text argumentativ, ce raport există între cetăţenia
europeană şi aceea naţională.

tutoriale.
1.3.7. Tratatul de la Nisa

În continuare, ca urmare a problemelor rămase nerezolvate, s-a iniţiat o nouă
Conferinţă interguvernamentală la Nisa în anul 2000, iar în februarie 2001 s-a
semnat un nou tratat (Tratatul de la Nisa), care a intrat în vigoare la 1
februarie 2003.
Printre modificările aduse de acest tratat (majoritatea fiind necesare datorită
măririi numărului statelor membre), menţionăm:
 în cadrul Comisiei Europene, statele mari trebuiau să renunţe la cel de-al
doilea comisar în favoarea statelor noi care au aderat;
 înlocuirea votului în unanimitate cu votul cu majoritate calificată (în unele
domenii);
 componenţa Parlamentului European stabilită la maxim 732, faţă de 700 în
tratatul precedent;
 crearea unei camere în cadrul Curţii de Conturi;
 dezvoltarea liberei circulaţii a bunurilor şi persoanelor;
 prevederi privind acordarea de vize.
Aportul esenţial al TN este, aşa cum s-a apreciat, de natură instituţională.

Astfel, între altele, TN prevede modificări ale componenţei instituţiilor din
perspectiva extinderii UE la cel puţin 27 de state. Pentru Parlamentul
Drept european 24
European, s-a hotărât ca, începând cu legislatura 2004-2009, numărul euro-
deputaţilor să nu depăşească 732, locurile fiind repartizate între statele membre
şi acelea candidate (pentru România - 33 locuri, ele fiind ocupate de la data
aderării la UE - 1 ianuarie 2007). TN consolidează rolul colegislator al
Parlamentului European.
Lărgirea Uniunii la aproape 30 de state membre este de natură să antreneze
dificultăţi cu efecte blocante în realizarea acordului cu unanimitate în Consiliu.
Pentru limitarea lor, TN a redus cazurile în care statele membre pot folosi
dreptul de veto. În baza acestei prevederi, deciziile asupra unor categorii de
dispoziţii care până la intrarea în vigoare a TN erau luate prin unanimitate,
urmau să fie adoptate cu majoritate calificată. Astfel, în materia politicilor
comunitare, dispoziţiile privind cooperarea judiciară civilă ori acordurile
comerciale asupra serviciilor sau proprietăţii intelectuale reveneau acum
deciziilor cu majoritate calificată. Merită semnalat faptul că între
reglementările privind folosirea votului figurează şi aceea după care
majoritatea calificată trebuie să cuprindă 62% din populaţia totală a UE
(verificarea fiind făcută la cererea unui membru al Consiliului).
În legătură cu Comisia Europeană, TN sporeşte puterile preşedintelui în scopul
adâncirii coerenţei unui colegiu ce urmează să numere mai mult de 20 de
membri. Odată cu semnarea tratatului de aderare a României şi Bulgariei,
Consiliul decide asupra numărului membrilor Comisiei. Modalităţile de rotaţie
în compunerea colegiilor succesive vor respecta principiul tratării egale a
statelor membre, corelat cu acela al reflectării satisfăcătoare a criteriului
demografic şi geografic.
De Nisa se leagă şi constituirea Convenţiei care a proclamat la 7 decembrie
2000 „Carta UE a Drepturilor Fundamentale”. Încă în octombrie 1999,
Consiliul European a lansat, la Tampere (Finlanda), proiectul edificării unei
„arii de libertate, securitate şi justiţie în UE”. Elaborarea acestui document a
reprezentat, în opinia generală, unul dintre cele mai importante evenimente,
marcând hotărâtor evoluţia procesului integrării. Progresul construcţiei Europei
unite, el însuşi o continuare în plan comunitar şi integrativ a achiziţiilor
calitative de ordin economic şi tehnologic, politic şi social-democratic în
statele membre, trebuia să dobândească expresia concentrată a unui summum
valoric, care a luat forma Cartei Drepturilor Omului în UE.
Sarcina de lucru 8
Enumeraţi în 10 rânduri principalele prevederi ale Tratatului de la Nisa.

tutoriale.
Drept european 25
1.3.8. Tratatul Constituţional

La Consiliul European de la Salonic, din anul 2003, a fost prezentat un proiect
de Constituţie Europeană, având la bază tratatele fondatoare. Acesta a fost
semnat la Roma la 29 noiembrie 2004 de către statele membre, ca fiind Tratat
de instituire a unei Constituţii pentru Europa (Tratat Constituţional). Prin
acest tratat, Uniunea Europeană dobândea personalitate juridică.
În textul Constituţiei a fost inclusă o clauză de solidaritate, care obliga statele
membre să fie solidare cu statul membru al UE care este victimă a unor atacuri
teroriste sau calamităţi, precum şi unele prevederi importante referitoare la
reprezentarea pe plan extern a Uniunii (de pildă, înfiinţarea postului de
Ministru al Afacerilor Externe al UE şi a unei noi funcţii de preşedinte al
Consiliului European).
Constituţia necesita ratificarea tuturor statelor membre pentru a putea intra în
vigoare.
După semnarea din anul 2004, două state l-au respins prin referendum
(Franţa şi Olanda). Dacă ar fi fost ratificat, tratatul ar fi intrat in vigoare pe 1
noiembrie 2006.
Ulterior respingerii Tratatului Constituţional, s-a discutat viitorul Uniunii în
cadrul Consiliului European de la Bruxelles (21-22 iunie 2007).
Participanţii au convenit că un viitor tratat de reforma ar trebui să
promoveze o „comunitate a valorilor” şi că prevederile Cartei Drepturilor
Fundamentale ar trebui să fie constrângătoare din punct de vedere juridic.
1.3.9. Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona a fost semnat la 13 decembrie 2007. Prin acesta se
dorea înlocuirea Constituţiei respinse. La 1 decembrie 2009, Tratatul de la
Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema
aspectelor instituţionale. Tratatul de la Lisabona modifica Tratatul privind
Uniunea Europeană si Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia
Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă
provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.
Textul tratatului conţine toate modificările la nivel instituţional aduse de statele
membre Constituţiei Europene, printre care menţionăm crearea funcţiei de
preşedinte al UE şi a celei de ministru de externe. Preşedintele UE va fi
Preşedintele Consiliului, care va fi o persoană aleasă pe o perioadă de 30 de
luni în unanimitate de către prim-miniştrii şi preşedinţii statelor membre.
Ministrul de externe se va numi Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene
pentru Afaceri Externe şi politica de securitate.
Articolul 27 al TUE modificat şi completat prin Tratatul de la Lisabona,
precizează atribuţiile Înaltului Reprezentant al UE, după cum urmează:
„(1) Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care prezidează Consiliul Afaceri Externe, contribuie prin
Drept european 26
propunerile sale la elaborarea politicii externe şi de securitate comune şi
asigură punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliul European şi
Consiliu.
(2) Înaltul Reprezentant reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la politica
externă şi de securitate comună. Acesta desfăşoară, în numele Uniunii, dialogul
politic cu terţii şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale
şi al conferinţelor internaţionale.
(3) În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susţinut
de un serviciu european pentru acţiunea externă. Acest serviciu lucrează în
colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre şi este format din
funcţionarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului şi
ale Comisiei, precum şi din personalul detaşat al serviciilor diplomatice
naţionale. Organizarea şi funcţionarea serviciului european pentru acţiunea
externă se stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European hotărăşte la
propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European şi
cu aprobarea Comisiei”.
Una dintre cele mai importante modificări aduse de tratatul în discuţie este
conferirea de personalitate juridică Uniunii.
De asemenea, tratatul simplifică procedurile de modificare a Tratatului UE
şi a politicilor europene.
Sarcina de lucru 9
Explică in 3-4 fraze ce a adus nou Tratatul de la Lisabona şi care
este importanţa acestuia pentru evoluția Uniunii Europene.

tutoriale.
1.3.10. Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii

Economice şi Monetare
Liderii a 25 de state membre ale Uniunii Europene au semnat la începutul
anului 2012, la Bruxelles, Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi
guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare.
Majoritatea statelor Uniunii Europene, inclusiv România, dar fără Marea
Britanie şi Cehia, au semnat pactul fiscal european, care prevede în principal
reglementări fiscale pentru echilibrarea bugetelor şi coordonarea politicii
economice la nivel european. Marea Britanie a decis să nu adopte pactul,
întrucât nu a obţinut o serie de concesii pentru sectorul financiar. De asemenea,
Cehia a anunţat că nu va semna pactul fiscal, întrucât nu consideră că acesta
aduce îmbunătăţiri substanţiale faţă de reglementările existente. Cehia nu
exclude însă posibilitatea de a se alătura la o dată ulterioară.
Pactul fiscal european va presupune un angajament din partea statelor
participante la o guvernanţă fiscală solidă, introducerea unor prevederi de
echilibrare a bugetului în Constituţie, consolidarea reglementărilor privind
Drept european 27
procedura de deficit excesiv prin automatizarea sancţiunilor şi transmiterea
proiectelor de buget Comisiei Europene spre verificare.
Documentul, a cărui formă finală a fost convenită la Consiliul European
informal din 30 ianuarie 2012, stabileşte ca limită a deficitului bugetar
structural pragul de 0,5%. În cazul în care nivelul datoriei publice este
semnificativ sub 60% din PIB şi nu există riscuri privind sustenabilitatea pe
termen lung a finanţelor publice, acest deficit structural poate să ajungă la circa
1% din PIB. Deficitul bugetar maxim ciclic plus cel structural se va încadra în
limita de 3% din PIB.
Potrivit Tratatului, dacă se înregistrează abateri faţă de aceste nivele, se va
declanşa automat un mecanism de corecţie, ce trebuie introdus în legislaţia
naţională, la fel ca şi aşa-zisa ''regulă de aur'', privind limitarea deficitului
structural. Dacă un stat membru nu transpune aceste două prevederi în
legislaţia naţională, poate fi sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Nerespectarea deciziei acestei instanţe poate duce la o sancţiune financiară de
maximum 0,1% din PIB-ul ţării respective.
1.4. Procesul de extindere a Uniunii Europene

Timp de jumătate de secol, Uniunea Europeană a urmărit să realizeze o
integrare din ce în ce mai aprofundată, în timp ce a continuat să primească noi
membri. De cele mai multe ori, cele două procese s-au desfăşurat în paralel.
Încă de la început, creşterea numărului de state membre a constituit unul dintre
elementele care au contribuit la evoluţia procesului de integrare europeană.
Uniunea Europeană de astăzi, cu 27 de state membre şi o populaţie de
aproximativ 500 de milioane de locuitori, este mai sigură, mai prosperă, mai
puternică şi exercită o mai mare influenţă decât Comunitatea Economică
Europeană de acum 50 de ani, cu 6 state membre şi o populaţie de mai puţin de
200 de milioane de locuitori.
În prezent, Uniunea Europeană, o comunitate de valori având la bază pacea şi
libertatea, democraţia şi statul de drept, precum şi toleranţa şi solidaritatea, este
cea mai mare zonă economică din lume. Piaţa internă extinsă şi noile
oportunităţi economice au dus la creşterea prosperităţii şi competitivităţii
europenilor.
Reunite în cadrul Consiliului European, conducerile guvernelor statelor
membre ale Uniunii Europene au convenit ca perspectiva aderării la Uniunea
Europeană să existe şi pentru ţările din Europa de sud-est – Croaţia, Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei, Albania, Bosnia şi Herţegovina,
Muntenegru, Serbia, Kosovo şi Turcia. În iunie 2010, Consiliul European a
decis deschiderea negocierilor de aderare cu Islanda. Aderarea va fi posibilă
numai dacă sunt satisfăcute toate criteriile necesare. Dintr-un proces de
extindere progresiv şi bine gestionat vor avea de câştigat toate ţările implicate.
Uniunea Europeană prezintă un caracter deschis în privinţa apartenenţei
statelor, ceea ce face posibilă aderarea de noi state şi chiar retragerea unor
state membre. În ceea ce priveşte aderarea, statele candidate trebuie să
respecte o serie de condiţii de fond. Referitor la instituţia suspendării statelor
Drept european 28
la apartenența la UE, aceasta sancționează violarea gravă şi persistentă a

valorilor şi principiilor Uniunii, şi se prezintă sub forma suspendării
anumitor drepturi ale acestora. O inovaţie a TL este dreptul de retragere
unilaterală al unui stat membru din UE.
1.4.1. Aderarea la UE
Procedura aderării este prevăzută de art.49 TUE care prevede că „Orice stat
european care respectă valorile prevăzute la art.2 şi care se angajează să le
promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European
şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această cerere. Statul
solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă în unanimitate
după consultare Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, care se
pronunţă cu majoritatea membrilor din care este constituit. Condiţiile
admiterii şi adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază
Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant. Acest
acord se supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate
cu normele lor constituționale.”
Aşadar, prevederile articolului sunt destul de clare şi explicite în ceea ce
priveşte procedura aderării. Astfel, pe lângă condiţiile respectării valorilor
prevăzute la art. 2 şi a calităţii de stat european, pentru a putea adera la UE se
mai impun şi altele,şi anume criteriul politic, criteriul economic şi criteriul
legislaţiei Uniunii Europene . Conform criteriului politic, statele trebuie să aibă
instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, respectul
drepturilor omului, ale minorităţilor şi protecţia acestora. În ceea ce priveşte
criteriul economic, statele candidate trebuie să prezinte o economie de piaţă
funcţională şi să fie capabile să facă faţă concurenţei şi standardelor pieţei
interioare a UE. Şi în fine, în ceea ce priveşte criteriul legislaţiei Uniunii
Europene , statele membre trebuie să aibă aptitudinea de a-şi asuma obligaţiile
care rezultă din aderare, în concret asimilarea aquis-ului comunitar şi
subscrierea la obiectivele Uniunii politice, economice şi monetare.
Ţările candidate trebuie să demonstreze că vor fi capabile să-şi asume în
întregime rolul de membri ai Uniunii – pentru aceasta trebuie să obţină
sprijinul cetăţenilor şi să respecte standarde şi norme europene stricte de ordin
politic, juridic şi tehnic.
Procedurile de admitere în Uniunea Europeană sunt vaste, garantând că noile
state membre aderă numai atunci când îndeplinesc toate cerinţele şi doar după
ce instituţiile Uniunii Europene, guvernele statelor membre şi guvernele ţărilor
în cauză îşi vor fi exprimat acordul în mod activ. Cerinţele au fost explicate din
ce în ce mai clar de-a lungul evoluţiei Uniunii Europene, pentru a oferi
orientare ţărilor care doresc să adere şi pentru a menţine Uniunea Europeană pe
calea integrării.
Ţările care doresc să adere la Uniunea Europeană pot parcurge diversele etape
ale procesului de integrare doar după ce toate condiţiile pentru fiecare etapă au
fost respectate. Astfel, perspectiva integrării acţionează ca un stimulent pentru
promovarea reformelor. Politica Uniunii Europene cu privire la extindere
Drept european 29
garantează faptul că acest proces este gestionat foarte scrupulos, astfel încât
procesul de aderare să aducă beneficii ambelor părţi implicate, Uniunea
Europeană şi ţările în curs de aderare.
Un caz mai special poate fi considerat cel al Turciei. Aderarea Turciei ar putea
conduce la rezultate importante atât din punctul de vedere al Turciei, cât şi al
Uniunii Europene. În acest fel, aderarea Turciei la Uniunea Europeană va avea
o mare influenţă pe calea realizării concilierii dintre civilizaţii. Acceptarea
Turciei ca posibil membru va împinge graniţele Uniunii până în Caucaz şi
Orientul Mijlociu. Turcia este diferită de toate celelalte state. Este cea mai
mare şi cea mai săracă ţară, care a fost invitată pentru începerea negocierilor,
şi, totodată, cea mai diferită din punct de vedere cultural. În ultimii ani, Turcia
s-a transformat profund, însă mai are încă multe etape de parcurs până când va
ajunge să îndeplinească toate cerinţele impuse pentru aderare. Turcia creează
un precedent, care dă speranţe Ucrainei de a se integra şi ea în structurile
Uniunii Europene şi ale NATO, chiar dacă, oficial, răspunsul Bruxelles-ului a
fost deocamdată negativ. Cetăţenii europeni nu doresc extinderea Uniunii, în
special atunci când vine vorba de Turcia. Cu toate acestea, oficialii de la
Bruxelles împing graniţele Uniunii Europene către Balcani. Acceptarea cererii
făcute de Turcia pentru deschiderea negocierilor de a deveni membru cu
drepturi depline, decizie urmată la câteva zile de reluarea negocierilor cu
Croaţia, semnifică renunţarea la curentul de opinie conform căruia, în locul
extinderii, trebuie întărite legăturile politice, economice şi culturale între
membrii actuali.
O privire in viitor: Uniunea Europeană va avea, peste 10 sau 15 ani, după ce
Turcia se va integra deplin, graniţe cu Siria. Iar extinderea nu se va opri aici.
Polonia, care a aderat în anul 2004, este un puternic susţinător al Ucrainei.
Schimbarea de regim, susţinerea aspiraţiilor sale europene şi de către SUA sunt
de natură a grăbi procesul de integrare a ţării în Uniunea Europeană. Statele
care s-au desprins din fosta Iugoslavie se afla şi ele pe parcursul integrării,
aflându-se în diverse stadii ale negocierilor.
Sarcina de lucru 10
Precizează trei dintre condițiile de aderare a noi state la Uniunea
Europeană şi descrie-le în câte o frază distinctă de 3-5 rânduri.

tutoriale.
1.4.2. Suspendarea
Suspendarea anumitor drepturi ale statelor membre reprezintă o măsură cu

caracter represiv şi poate să intervină când un stat membru aduce atingere
valorilor europene. Suspendarea drepturilor statelor îmbracă un caracter
Drept european 30
excepţional şi nu va fi utilizată decât în cazuri extreme.

Se prevăd două tipuri de temeiuri şi proceduri, în funcţie de gravitatea atingerii
aduse, şi anume:
- Existenţa unui risc clar de violare gravă a valorilor europene de către un

stat membru: la propunere motivată a unuia dintre statele membre, a
Parlamentului European sau a Comisiei, Consiliul, statuând în majoritate de 4/5
dintre membri săi după aprobarea Parlamentului European, poate constata
existenţa unui asemenea risc. Înainte de a proceda la această constatare,
audiază statul în chestiune şi îi poate adresa recomandări, statuând în funcţie de
aceeași procedură.
- Existenţa unei violări grave şi persistente de către un stat membru a

valorilor europene: la propunerea unuia dintre statele membre sau a Comisie
şi după aprobarea Parlamentului European, Consiliul European, statuând în
unanimitate, poate constata existenţa unei asemenea violări, după ce a invitat în
prealabil acest stat să prezinte orice observaţie privind această chestiune. În
momentul în care constatarea a fost făcută, Consiliul, hotărând cu majoritatea
calificată, poate să suspende anumite drepturi care izvorăsc din aplicarea
tratatelor statului respectiv.
1.4.3. Retragerea
În ceea ce priveşte procedura de retragere, aceasta este prevăzută de art.50
TUE (Vezi Anexa 11)şi este o inovaţie adusă de TL. Conform prevederilor
art.50, orice stat membru poate să se retragă din UE, dar în conformitate cu
normele sale constituţionale. Procedura de retragere este prevăzută în al.2
conform căruia, statul care vrea să se retragă trebuie să aducă la cunoştinţă
intenţia sa Consiliului European. Apoi, în urma desfăşurării unor negocieri
între cele două părţi, este încheiat un acord prin care se stabilesc modalităţile
de realizare a retragerii din UE .După ce acordul a fost conceput, negociat şi
fixat, acesta trebuie să primească votul Parlamentului European pentru ca, în
cele din urmă să fie aprobat de Consiliu prin majoritate calificată. Este
prevăzut ca în momentul în care respectivul acord intră în vigoare sau după
maximum 2 ani de la data la care Consiliul l-a aprobat, tratatele Uniunii
Europene să înceteze să se mai aplice statului care a cerut retragerea.
Totuşi statul care s-a retras din UE, poate să revină, şi poate să depună o nouă
cerere de aderare, şi să urmeze procedura aderării conform art. 49.
În prezent, Uniunea Europeană parcurge o etapă de redefinire a identităţii şi a
coeziunii sale interne, în contextul necesităţii de a se afirma ca actor competitiv
şi dinamic într-o lume în continuă globalizare, dar şi pe fundalul „digerării”
celui de-al cincilea val al extinderii, început în 2004 cu zece state şi finalizat
prin aderarea României şi a Bulgariei la 1 ianuarie 2007. Uniunea se află, de
asemenea, într-un proces de reconectare cu proprii cetăţeni şi de recâştigare a
susţinerii acestora pentru proiectul politic european pe baze care să corespundă
preocupărilor lor la începutul secolului XXI şi caută răspunsuri credibile şi
Drept european 31
eficiente în vederea întăririi rolului său extern, pe fondul parteneriatului, dar şi
al competiţiei strategice cu SUA şi Asia de Est (ceilalţi poli majori ai etapei).
Uniunea trebuie să facă faţă provocării de a se adapta permanent schimbărilor
generate de o serie de factori, atât interni (adâncirea integrării, în paralel cu
extinderea, îmbătrânirea şi scăderea populaţiei, necesitatea adaptării
instituţiilor Uniunii, eficienţa, transparenţa şi legitimitatea deciziei la nivel
unional, comunicarea cu proprii cetăţeni), cât şi externi (criza economică
mondială, criza mondială a resurselor naturale şi de materii prime, competiţia
cu ceilalţi poli de putere, dar nu numai, ameninţarea teroristă, ameninţări care
ţin de mediul înconjurător, cum ar fi schimbările climatice, dezastrele naturale,
pandemii etc.). Observăm, deci, că Uniunea Europeană este o construcţie în
mişcare într-un context internaţional caracterizat, la rândul său, de o dinamică
accentuată, de care şi România trebuie să ţină cont.
Rezumat
Într-o definiţie simplă, Uniunea Europeană este o organizaţie internaţională,
cu caracter regional, alcătuita in prezent din 27 de state. Spre deosebire de alte
organizaţii internaţionale, Uniunea Europeană are o monedă unică, are o
legislaţie comunitară, prioritară faţă de drepturile naţionale. Uniunea
Europeană este un parteneriat economic şi politic unic în lume, care reuneşte
un grup de state aflat in continua creștere. De peste o jumătate de secol acest
parteneriat a contribuit la menţinerea păcii, stabilităţii şi prosperităţii, a ridicat
standardele de viaţă, a lansat o monedă unică şi a evoluat constant către
crearea unei pieţe unice în cadrul căreia persoanele, bunurile, serviciile şi
capitalul să poată circula liber, ca şi cum s-ar afla pe teritoriul unei singure
ţări. La început, Europa economică a precedat-o pe cea politică. Crearea
Comunităţilor şi integrarea Europeană nu ar fi fost posibile fără un îndelung
proces prealabil de maturare a condiţiilor obiective şi subiective, care
reprezintă premisele realizării contemporane a unităţii europene. Formarea
Comunităţilor Europene are reprezentat momentul de debut al procesului
integrării europene. Comunităţile şi instituţiile comunitare au creat un cadru
nou, original, al colaborării dintre statele care au convenit la instituirea lor.
Dreptul Uniunii a luat naştere în urma lungului sir de tratate încheiate de
statele membre şi dintr-o multitudine de alte acte normative care au fost emise
de instituţiile şi organele Uniunii pe baza şi în aplicarea tratatelor. Calitatea
de stat membru implică nu numai drepturi, dar şi obligaţii. Toate aceste
drepturi şi obligaţii derivă din tratatele şi legislaţia adoptate de Uniunea
Europeană de la înfiinţarea ei şi până în prezent, tot acquis-ul comunitar pe
care România trebuie să îl respecte ca orice alt stat membru al Uniunii
Europene.
În mod firesc, acest lucru stârneşte discuţii, dar şi dorinţe de integrare mai
rapidă din partea ţărilor din afara Uniunii; acest proces este lung, lent şi
anevoios şi nimeni nu poate spune cu exactitate când va veni momentul să
asistăm la unificarea deplină a întregii Europe, de la Atlantic la Urali.
Drept european 32
Teste de autoevaluare
1. Uniunea Europeană este un parteneriat:
a) cultural şi religios;
b) economic şi politic;
c) militar.
2. Formarea pieţei comune a condus la transformarea monopolurilor naţionale

în:
a) transnaţionale;
b) mondiale;
c) internaţionale.
3. Dreptul Uniunii a luat naştere prin acordul de voinţă al statelor membre?

a) da;
b) nu;
c) statele nu au nicio legătură.
4. Printre tratatele modificatoare ale Tratatului privind Uniunea Europeană se

număra:
a) Tratatul de la Maastricht;
b) tratatele de aderare la Comunităţile Europene;
c) Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona.
5. Dreptul de retragere unilaterală al unui stat membru din UE a fost introdus

de:
a) Tratatul de la Bruxelles:
b) Tratatul de la Lisabona;
c) Tratatul de la Roma;
Bibliografie minimală
Fuerea, Augustin (2011). Manualul Uniunii Europene. Ed. a Va. Bucureşti:
Universul juridic, pp. 13-84.
Cotea, Felician (2009). Drept comunitar european. Bucureşti: Wolters Kluwer,
pp. 35-86.
Diaconu, Nicoleta (2011). Dreptul Uniunii Europene – Tratat. București:
Lumina Lex, pp. 11-61.
Fabián, Gyula (2012). Drept instituţional al Uniunii Europene. Bucureşti,
Hamangiu, pp.12-52.
Şandru, Daniel-Mihail (2010). Dreptul Uniunii Europene. Bucureşti: Ed.
Universitară, pp. 11-23.
Vataman, Dan (2011). Drept instituțional al Uniunii Europene. Bucureşti: C.H.
Beck, pp 19-46.
Drept european 33
2. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE
2.1. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene:Consiliul European,

Consiliul, Comisia, Parlamentul, Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeana ............... 35
2.2. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale ale Uniunii Europene: Curtea
de Justiţie, Tribunalul, Tribunalul Funcţiei Publice. Proceduri şi acţiuni ............................ 59
Rezumat............................................................................................................................ 69
Teste de autoevaluare....................................................................................................... 70
Lucrare de verificare ....................................................................................................... 71
Bibliografie minimală ...................................................................................................... 71
 să definești mecanismul instituțional al Uniunii Europene;

 să descrii, în maximum două pagini, natura sistemului instituțional al
Uniunii Europene şi specificul organismelor componente;
 să dezvolţi într-un eseu de o pagină tabloul instituţiilor jurisdicţionale
ale UE.
Drept european 34
Bocaniala Tache Sistemul instituţional al Uniunii Europene
2.1. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene:Consiliul

European, Consiliul, Comisia, Parlamentul, Curtea de Conturi, Banca
Centrală Europeana
2.1.1. Consiliul European
Consiliul european este o structură suprainstituţională, înfiinţată în vederea
asigurării unei mai bune cooperări politice, la nivel înalt, între statele membre
ale Comunităţilor europene.
Consiliul european nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind

rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvenţională, ca
urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa
sa a fost reglementată, ulterior, prin Actul unic european (art. 2) şi, mai
târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit. D) şi Tratatul de la Lisabona.
În evoluţia sa, Consiliul european a cunoscut următoarele etape:

Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961 - 1974)
Între anii l96l - 1974, au fost organizate, de către şefii de state şi de guverne ai
ţărilor membre ale Comunităţilor europene, o serie de întâlniri periodice, în
cadrul diferitelor conferinţe la nivel înalt. Aceste întâlniri accentuează
caracterul interguvemamental al Comunităţilor europene, putând să satisfacă,
astfel, interesele politice ale unor personalităţi de prim plan ale vremii. În
realitate, însă, încă din primii ani ai funcţionării Comunităţii economice
europene, s-a simţit nevoia unor întâlniri, la cel mai înalt nivel, în care
discuţiile se purtau, în special, cu privire la cooperarea politică şi, mai puţin, în
legătură cu problemele comunitare.
Întâlnirile care au avut loc în această perioadă pot caracterizate, după cum
urmează:
A. întâlnirile au avut un caracter neregulat, în sensul că ele aveau loc numai
atunci când era nevoie, de aici decurgând şi supleţea acestora.
B. caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puţin evident. De
exemplu, întâlnirea de la Haga, din anul 1969, organizată la iniţiativa
preşedintelui Georges Pompidou, a dat un nou impuls construcţiei comunitare,
relansând-o pe baza, deja, cunoscutului triptic: “extindere, aprofundare şi
dezvoltare”. În aceleaşi linii se încadrează şi întâlnirea de la Paris, din anul
1972, în urma căreia au fost lansate noi politici, în special în domeniul
regional.
C. Natura juridică a instituţiei, precum şi actele pe care le poate adopta este
incertă; acest aspect nu afectează cu nimic forţa politică a întâlnirilor şi
acordurile care pot decurge de aici.
Reuniunile au fost considerate ca o formaţiune specială a Consiliului, care, în
locul întâlnirilor miniştrilor, regrupau şefii de stat sau de guvern. Aceste
întâlniri abordau mai multe domenii, de la afacerile propriu-zise ale
Comunităţilor, până la cooperarea în domeniul politicii externe, care a fost
lăsată să se dezvolte în afara Tratatelor .
Drept european 35
A doua etapă: Consiliul european (1974 - 1987)

În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris, din decembrie, sistemul
întâlnirilor în cadrul conferinţelor a luat sfârşit. Şefii de stat şi de guvern,
reuniţi la iniţiativa preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing, au adoptat
un comunicat final cu privire la viitoarele întâlniri ale acestora. Sistemul
propus la această reuniune oferea o serie de avantaje în raport cu cel anterior,
dintre care reţin atenţia următoarele:
A. reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne vor avea loc de cel
puţin trei ori pe an şi, chiar, de mai multe ori dacă este necesar;
B. se instituie denumirea de “Consiliul european”;
C. preşedintele Comisiei, cât. şi membrii acestei instituţii au posibilitatea să
participe la întruniri;
D. este stabilit rolul instituţiei; astfel, ea poate să se reunească în Consiliul
Comunităţii pentru domeniile comunitare, dar sunt avute în vedere şi discuţiile
cu privire la cooperarea politică, ceea ce corespunde perfect practicii
anterioare.
Pe baza acestui sistem, Consiliile europene reunite în perioada 1975 - 1987 au
putut oferi orientările esenţiale pentru evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor
europene. Cu titlu de exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează:
- compromisul cu privire la contribuţia britanică la bugetul Comunităţilor;
- alegerea deputaţilor europeni prin sufragiu universal direct;
- crearea Sistemului monetar european;
- relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul unic
european;
- aderarea de noi state ;
- cooperarea politică externă.
În acest stadiu al instituţionalizării Consiliului european se pot face două
remarci:a) în primul rând, crearea Consiliului european demonstrează că în
ceea ce priveşte construcţia comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a
justifica necesitatea reuniunilor periodice ale celor mai înalte autorităţi politice
statele;
b) în al doilea rând, permiţând luarea în discuţie a problemelor comunitare şi a
cooperării politice, se deschide calea unităţii instituționale organizate prin
Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru unic, atât pentru
acţiunile comunitare, cât şi pentru cooperarea în materia politicii externe.
Oficializarea Consiliului european prin Actul unic european

Actul unic european a încercat o revizuire a Tratatelor comunitare: în primul
rând, s-a avut în vedere dreptul comunitar, şi, în al doilea rând, competentele
comunitare. De altfel, primul titlu al Actului nu cuprinde nici o modificare a
Tratatelor de bază, ci are în vedere, în special, cooperarea politică.
Drept european 36
În acest cadru, dispoziţiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât

în ceea ce priveşte Consiliul european. Astfel, se prevede că, de acum înainte,
Consiliul european:
- va beneficia de un suport juridic convenţional;
- va fi compus din şefi de stat şi/sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii
Europene, asistați de miniştrii afacerilor externe, precum şi de preşedintele
Comisiei;
- se va reuni, de acum înainte, de două ori pe an.
Actul unic european nu conţine nici o prevedere cu privire la rolul Consiliului
european şi la atribuţiile sale, ceea ce reprezintă o lacună majoră. Consiliul
european nu devine o instituţie comunitară, cu toate că la reuniunile acestuia
participă şi preşedintele Comisiei europene.
După aşa numita oficializare a sa prin A.U.E., Consiliul european a adoptat o
serie de orientări marcante pentru evoluţie comunitară, precum: reforma
finanţării Comunităţilor europene, care intra în vigoare în anul 1988;
moderarea dezbaterile cu privire la ceea ce va deveni, în anul 1992, Tratatul
asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht.
Instituţionalizarea Consiliului european prin Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în articolul 5 (fostul art.
D), Consiliul european:
“Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi oferă
orientările politice generale.
Consiliul european reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca şi
preşedintele Comisiei europene. Aceştia sunt asistați de miniştrii afacerilor
externe ai statelor membre şi de către un membru al Comisiei. Consiliul
european se reuneşte de cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat
sau de guvern al statului membru care exercită preşedinţia Consiliului.
Consiliul european prezintă Parlamentului european un raport la sfârşitul
fiecărei reuniuni a sa, precum şi un raport scris anual care vizează progresele
realizate de Uniune”. Acest text evidenţiază:
A. rolul instituţiei: aceasta dă Uniunii “impulsurile necesare” şi “defineşte
orientările politice generale” ale Uniunii. Atribuţii mai concrete sunt
menţionate prin alte dispoziţii ale Tratatului, în special cele cu privire la
Uniunea economică şi monetară sau cele cu privire la cooperarea în materie de
politică externă;
B. instituirea unor relaţii mai strânse cu Parlamentul european: după fiecare
reuniune Parlamentului european îi este trimis un raport; de asemenea,
Parlamentul primeşte şi un raport anual care vizează progresele realizate de
Uniune;
C. preşedinţia instituţiei: este asigurată de şeful de stat sau/şi de guvern al
statului care deţine preşedinţia Consiliului, prin rotaţie, timp de şase luni.
Consiliul european devine o instituţie a Uniunii Europene care simbolizează
însăşi unitatea instituţională.
Drept european 37
Modificări aduse de Tratatul de la Lisabona

Consiliul european devine în mod formal o instituţie a Uniunii Europene şi
poate fi supus jurisdicţiei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
Preşedinţia rotativă (6 luni/stat membru) a Consiliului european este înlocuită
cu un preşedinte permanent, ales pentru un mandat de 2 ani şi 6 luni ceea ce
implică un rol mai explicit de conducere la nivelul Uniunii Europene;
Principalele atribuţii ale preşedintelui: conduce lucrările Consiliului European
şi asigură reprezentarea externă a Uniunii Europene în domeniul PESC, fără a
aduce atingere competenţelor înaltului reprezentant al Uniunii Europene;
Preşedinţia rotativă (6 luni/stat membru) a Consiliului european este înlocuită
cu un preşedinte permanent, ales pentru un mandat de 2 ani şi 6 luni ceea ce
implică un rol mai explicit de conducere la nivelul Uniunii Europene ;
Principalele atribuţii ale preşedintelui: conduce lucrările Consiliului European
şi asigură reprezentarea externă a Uniunii Europene în domeniul PESC, fără a
aduce atingere competenţelor înaltului reprezentant al Uniunii Europene;
Prevederile Tratatului de la Lisabona nu clarifică în detaliu relaţionarea
instituţională dintre preşedintele Consiliului European, înaltul reprezentant al
Uniunii Europene, preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene,
preşedintele Comisiei;
Componenţă
Consiliul european reuneşte șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale
Uniunii Europene şi pe preşedintele Comisiei europene. Aceştia sunt asistați de
către miniştrii Afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.
Consiliul se reuneşte de două ori pe an, la finele fiecărui semestru. În caz de
urgenţă poate fi convocată şi o a treia întâlnire, chiar şi a patra.
Tratatele comunitare nu reglementează condiţiile de funcţionare a acestei
instituţii. Acest fapt îşi găseşte explicaţia în faptul că instituţia, după cum s-a
văzut, nu a beneficiat de la început de o bază juridică propriu-zisă. Articolul
103 din Tratatul instituind C.E. precizează faptul că, pe baza raportului
Consiliului (n.n. Consiliul Uniunii Europene), Consiliul european încearcă să
ajungă la o concluzie cu privire la orientă rile politicilor statelor membre, pe de
o parte, şi ale Uniunii Europene, pe de altă parte. La rândul să u, Consiliul
Uniunii Europene, pe baza acestei concluzii, adoptă, cu majoritate calificată de
voturi, o recomandare prin care stabileşte aceste orientări.
Rolul Consiliul european se concretizează în direcționarea politică a
construcţiei comunitare. Astfel, Consiliul european:
- orientează construcţia comunitară, prin stabilirea liniilor directoare ale
politicii comunitare; - impulsionează politicile comunitare generale;
- coordonează politicile comunitare;
- defineşte noile sectoare de activitate comunitară.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Consiliul european înfiinţează1 comisii ad-
hoc şi comitete de direcţie, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire
la problema analizată; pe baza acestor rapoarte se adoptă deciziile.
Drept european 38
Activitatea Consiliului european se concretizează în adoptarea următoarelor

documente:
- Decizii, pentru problemele cele mai importante;
- Decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de
competenţă în favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituţii
comunitare;
- Orientă ri şi directive;
- Declaraţii.
Organizare
Consiliul European, fără a lua decizii obligatorii din punct de vedere juridic, a
devenit o instituție cu o înaltă autoritate sau mai exact, cel mai înalt organ
legislativ la care Comisia Europeană și Consiliul de Miniștrii pot să apeleze, cu
precădere, în cazurile dificile în care celelalte instituții ale Uniunii Europene nu
pot ajunge la o înțelegere .
Trebuie menționat că această putere a Consiliului Europei este determinată, în
mod direct, și de autoritatea pe care șefii de stat și de guverne o au în țările lor.
Cu cât această autoritate este mai puternică, mai bine primită de cetățenii acelui
stat, cu atât intervenția lor în afacerile Uniunii Europene este mai dominantă,
putându-se afirma chiar ca, în ultimii ani, șefii de state și de guverne cu o
poziție dominantă în Europa au luat hotărâri și au trasat directive de o
importanță aparte pentru țările pe care le reprezintă, cât și pentru celelalte state
europene, chiar nemembre ale Comunităților Europene.
Statulul și regimul juridic al membrilor Consiliului European
Este, în prezent, cel mai important organ al Uniunii Europene datorită faptului
că și întâlnirile șefilor de state și de guverne au sporit ca amploare, dar și ca
importanță, astfel că ele dau esența evoluției, în ansamblu, a Comunităților
Europene.
Desfăşurarea reuniunilor Consiliului European
Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora
liderii UE iau decizii privind priorităţile politice generale şi iniţiativele majore.
În mod normal, se organizează 4 astfel de reuniuni pe an, prezidate de un
preşedinte permanent. Consiliul European are un rol dublu - stabilirea
priorităţilor şi direcţiei politice generale şi abordarea problemelor complexe
sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare interguvernamentală la un
alt nivel.
Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de a
adopta acte legislative.
Consiliul se reuneşte de două ori pe semestru. Dacă este nevoie, preşedintele
poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la
Bruxelles.
Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect,
Consiliul European ia deciziile prin consens. În anumite situaţii, se aplică
regula unanimităţii sau a majorităţii calificate, în funcţie de prevederile
Tratatului.
Drept european 39
Preşedintele Consiliului European, preşedintele Comisiei şi Înaltul

Reprezentant pentru politica externă şi de securitate nu votează.
Sarcina de lucru 1
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri care este rolul
Consiliului European în cadrul Uniunii Europene.

tutoriale.
2.1.2. Consiliul
“Consiliul” reprezintă denumirea actuală a legislativului Uniunii Europene,
adoptată prin Tratatul de la Lisabona pentru instituţia care se numea Consiliul
Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht (1992), respectiv Consiliul
Comunităţilor Europene după Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea
executivelor (1965). În această perioadă, în care prin modificări succesive ale
tratatelor, instituţia a primit denumiri diferite, în funcţie de evoluţia
Comunităţilor, acesta este cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri,
denumire iniţială prevăzută în Tratatul C.E.C.O. şi Tratatul C.E.E. 1951, 1957).
Proiectul de Constituţie europeană prevedea întoarcerea la denumirea iniţială
de “Consiliu de miniştri”, aceasta fiind considerată adecvată la momentul
respectiv pentru că sugera componenţa sa, precum şi pentru a-l deosebi de
Consiliul European. Însă, întrucât uneori chiar în documentele oficiale,
Consiliul Uniunii Europene era deseori amintit sub titulatura simplă de
“Consiliu”, înclinăm să credem că din raţiuni de simplificare şi reducere a
potenţialului de confuzie între cele două instituţii U.E. cu denumire de
“Consiliu” s-a recurs în Tratatul de la Lisabona la această variantă, fiind
consacrată prin tratat cea mai simplă denumire posibilă.
Structura Consiliului
Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui
stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl
reprezintă şi să exercite dreptul de vot.
Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni, lista acestora fiind
adoptată de Consiliul European, cu majoritate calificată.
Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale
Consiliului. Acesta pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte
aducerea a îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele
Consiliului European şi cu Comisia.
Aşadar, instituţia poate lua forma unui “Consiliu general”, şi anume
formaţiunea specială prevăzută de tratat, când, de regulă, este compus din
miniştrii de externe ai statelor membre, sau a unor “Consilii speciale”,
Drept european 40
“specializate” sau “sectoriale”, când este compus din miniştrii specializaţi într-
un domeniu sau altul (agricultură, industrie, comerţ, etc.), inclusiv formaţiunea
Afaceri Externe, prevăzută de tratat. Germania a cerut inserarea în Tratatul de
la Maastricht, prevedere menţinută şi în Tratatul de la Lisabona, a unei
formulări speciale, în sensul că “din Consiliu fac parte câte un reprezentant la
nivel ministerial al fiecărui stat membru, reprezentant abilitat să angajeze acel
stat membru”. Prin această precizare, s-a considerat că se asigură reprezentarea
statelor federate (cum sunt Land-urile germane) la lucrările Consiliului, atunci
când interesele acestora o impun. Tratatul de la Lisabona a soluţionat una
dintre principalele probleme ridicate în legătură cu funcţionarea Consiliului
după vechea reglementare. Exista o singură formaţiune generală, şi anume
Consiliul Afaceri Generale şi Relaţii Externe, compusă din miniștrii de externe
şi orice alţi miniştri, în funcţie de natura problemelor discutate (miniştri ai
integrării, apărării, dezvoltării, sau comerţului din statele membre). Principala
critică adusă acestei componenţe era că această formaţie a Consiliului era
depăşită de volumul de activităţi pe care le presupunea coordonarea acţiunii
externe a Uniunii, organizarea lucrărilor şi punerea în aplicare a deciziilor
Consiliului European, coordonarea lucrărilor diferitelor domenii de politici
guvernate de celelalte configuraţii ale Consiliului U.E. Prin separarea activităţii
externe şi a activităţii de coordonare a celorlalte Consilii (inclusiv cele legate
de activitatea Consiliului European) s-a eliminat o deficienţă majoră în
activitatea Consiliului.
Conducerea instituţiei este asigurată de reprezentanţii statelor membre şi este

exercitată printr-un sistem de rotaţie egal, stabilit de Consiliul European cu
majoritate calificată. În prezent, în conformitate cu decizia Consiliului
European din 1 ian. 2007, sistemul de rotaţie desemnează statul membru care
va deţine pentru o perioadă de 6 luni preşedinţia Consiliului, dintre statele
membre, într-o ordine prestabilită.
După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu permite
statului care deţine preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute şi, în
consecinţă, se propunea mărirea lui.
Pentru a împăca atât argumentele statelor mari, cât şi ale statelor mici s-a
menţinut, cel puţin până la o nouă decizie a Consiliului European, termenul de
6 luni, iar pentru a asigura continuitatea proiectelor se aplică în practică trio-
preşedinţia Consiliului. Rolul acestei noi proceduri este de a conferi lucrărilor
şi iniţiativelor Uniunii mai multă continuitate. Actualul “trio” formalizat al
Uniunii cuprinde preşedinţia Ciprului care s-a finalizat în decembrie 2012,
preşedinţia în exerciţiu a Irlandei şi cea a Lituaniei care urmează în iulie-
decembrie 2013 .Romania se va afla la preşedinţia Consiliului în perioada iulie
– decembrie 2019, fiind precedata de Austria si urmata de Finlanda.
Preşedinţia Consiliului are de regula misiunea de a realiza compromisuri
dificile între statele membre, în aşa fel încât să-şi lase amprenta asupra
funcţionării şi evoluţiei Uniunii Europene.
Consiliul dispune şi de un Secretariat General, condus din 1999 de Javier
Solana Madariaga (fost Secretar general al NATO).
Drept european 41
Funcţionarea Consiliului
Consiliul Afaceri Generale se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea
activităţii, necesară funcţionării în bune condiţii a Uniunii. Consiliile
specializate însă, se reunesc atunci când se impune discutarea unor aspecte
concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul general, fie
între întâlnirile acestuia.
Membrii Consiliului acţionează la instrucţiunile statelor membre. Guvernele
naţionale pot împuternici mai mulţi membri să participe la dezbaterile
Consiliului, însă numai unul va avea drept de vot – dispoziţiile tratatelor fiind
clare în acest sens.
În interiorul Consiliului se realizează echilibrul între interesul comunitar (pe
care trebuie să-l apere ca organ colegial şi ca instituţie comunitară), şi interesul
naţional al statelor membre, care dau instrucţiuni miniştrilor ce-l compun.
Tendinţa de a pune interesul naţional mai presus de interesul comunitar, care
totuşi există, este contracarată prin plasarea monopolului iniţiativei legislative
în mâinile Comisiei Europene.
Preşedinţia Consiliului are îndatorirea de a organiza două dintre cele patru
întâlniri anuale ale Consiliului European. În timp ce Consiliul European discută
orientările şi priorităţile politice generale ale Uniunii, Consiliile specializate
definesc, pentru domeniul lor de competență, politicile Uniunii şi coordonează
politicile economice ale statelor membre.
Lucrările Consiliului sunt convocate de preşedintele său, la iniţiativa acestuia, a
unuia dintre membrii săi sau a Comisiei, şi la ele participă preşedintele
Comisiei Europene şi/sau comisarul însărcinat cu problema în discuţie.
Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un
proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este
divizată în două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale
Uniunii, respectiv activităţilor fără caracter legislativ.
Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea următoarelor reguli de vot: a)
Regula instituită de T.U.E. în urma Tratatului de la Lisabona este că hotărârile
Consiliului se adoptă cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care
tratatele dispun altfel.
Definirea majorităţii calificate în noua reglementare este următoarea:
majoritatea calificată este egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului,
cuprinzând cel puţin 15 dintre aceştia şi reprezentând state membre care
întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai
Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.
În cazul în care Consiliul nu hotărăşte la propunerea Comisiei sau a Înaltului
Reprezentant, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72%
din membrii Consiliului, reprezentând statele membre participante care reunesc
cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Este vorba despre o majoritate calificată
“extinsă”, aşa cum este numită deja în doctrină, aplicabilă atunci când
Consiliul nu decide pe baza propunerii Comisiei.
Drept european 42
Dacă nu toţi membrii Consiliului votează, atunci majoritatea calificată se

determină între statele participante, cu 55% dintre participanţi şi 65% din
populaţia acestor state. În acest caz, minoritatea de blocaj se constituie din 35%
dintre participanţi, plus 1 stat membru.
În fine, în cazurile în care nu toţi membrii Consiliului participă la vot şi dacă
acesta nu decide pe baza propunerii Comisiei sau a Înaltului Reprezentant,
majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii
Consiliului, reprezentând statele participante, care reunesc cel puţin 65% din
populaţia statelor respective.
Însă, Tratatul de la Lisabona prevede că regula generală instituită în T.U.E. se
va aplica numai de la data de 1 noiembrie 2014, până la această dată aplicându-
se o serie de dispoziţii tranzitorii referitoare la majoritatea calificată, după cum
urmează: deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puţin 255 de
voturi favorabile (din 345 posibile) exprimate de majoritatea membrilor, în
cazul în care, în temeiul tratatelor, acestea trebuie să fie adoptate la propunerea
Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt încheiate în cazul în care
întrunesc cel puţin 255 de voturi favorabile exprimate de cel puţin două treimi
dintre membri. Un membru al Consiliului poate solicita, la adoptarea cu
majoritate calificată a unui act, să se verifice dacă statele membre care
constituie majoritatea reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii.
În cazul în care nu este îndeplinită această condiţie, actul în cauză nu este
adoptat.
Pentru a înţelege mecanismul majorităţii calificate în vechea reglementare,
conform Tratatului de la Nisa, şi în perioada de tranziţie trebuie să menţionăm
că fiecare stat membru are un anumit număr de voturi, stabilit proporţional cu
numărul populaţiei. Astfel, cele patru state mari – Germania, Franţa, Italia,
Marea Britanie, au 29 de voturi în Consiliu, Spania şi Polonia 27, România are
14 voturi, Olanda 13, Ungaria, Portugalia, Grecia, Belgia şi Cehia au câte 12,
Austria, Suedia şi Bulgaria câte 10, Lituania, Slovacia, Irlanda, Finlanda şi
Danemarca câte 7 voturi, Cipru, Letonia, Estonia, Slovenia şi Luxemburg au
câte 4 voturi, iar Malta 3 voturi.
În concluzie, referitor la majoritatea calificată, Tratatul de la Lisabona a
modificat fundamental mecanismul de constituire a acesteia, eliminând
sistemul de voturi ponderate în funcţie de populaţie aparţinând statelor membre
cu o măsură de ponderare direct corelată cu dimensiunea populaţiei. Dacă în
vechea reglementare “tabelul” cu statele membre pe baza căruia se calcula
majoritatea calificată conţinea numărul de voturi pentru fiecare stat membru, în
noua reglementare acesta conţine pentru fiecare stat procentul din populaţia
totală a Uniunii pe care îl “deţine” statul respectiv.
Aşa cum am arătat deja, noul sistem de calcul al majorităţii calificate va intra
în vigoare în 2014, însă cu posibilitatea de prelungire a perioadei tranzitorii
până în 2017, la cererea membrilor Consiliului.
b) Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum
şi în privinţa adoptării regulamentului său de procedură. Organizarea
Secretariatului General, solicitarea de studii pe care le consideră oportune
pentru realizarea obiectivelor comune sau de propuneri din partea Comisiei,
Drept european 43
statutul comitetelor prevăzute de tratate sunt alte decizii asupra cărora Consiliul
se pronunţă, conform T.F.U.E., cu majoritate simplă. În cazul deliberărilor
pentru care este necesară majoritatea simplă, Consiliul hotărăşte cu majoritatea
membrilor care îl compun.
c) votul unanim este menținut în T.U.E. şi T.F.U.E. după Tratatul de la
Lisabona în mod excepţional, pentru domenii sensibile sau deosebit de
importante pentru statele membre, acestea fiind prevăzute expres în tratate.
Exemple în acest sens sunt deciziile luate în cadrul politicii externe şi de
securitate comună, acordul asupra unui sistem al cursului de schimb al monedei
euro în raport cu monedele statelor terţe, amendarea propunerilor Comisiei,
procedurile privind asocierea ţărilor şi teritoriilor la Uniune, luarea de măsuri
pentru combaterea discriminării, aderarea de noi state la Uniune, etc.
Trebuie precizat că, conform T.F.U.E., abţinerile membrilor prezenţi sau
reprezentaţi nu împiedică adoptarea hotărârilor pentru care este necesară
unanimitatea.
Renunţarea treptată la votul unanim a fost un proces îndelungat, încă din anii
’50 tratatele institutive menţionând că votul unanim reprezintă o perioadă de
tranziţie care urma să se încheie în 1965. Procesul de reducere a măsurilor care
necesitau votul unanim a fost întrerupt şi “sabotat” în 1966 prin Compromisul
de la Luxemburg, conform căruia fiecare stat are drept de veto în probleme
importante, ce aduc atingere intereselor sale naţionale majore.
Reluat în 1986, acest proces a continuat inclusiv cu Tratatul de la Lisabona

care a scos de sub incidenţa votului unanim şi a trecut la votul cu majoritate
calificată o serie de noi domenii. Votul majoritar este extins înspre 68 noi
domenii sau aspecte ale politicilor comune, care se adaugă celor 150 deja
existente, iar Consiliul European poate extinde votul cu majoritate calificată
spre alte domenii.
Acesta este cel mai mare “salt” de la unanimitate spre votul majoritar dintre
toate revizuirile de până acum ale tratatelor. De altfel, aceasta este cea mai
eficientă soluţie, în contextul unei Uniunii cu 27 de state membre.
Sarcina de lucru 2
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri procedura de adoptare a
deciziilor în cadrul Consiliului UE.

COREPER
Un comitet al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre
răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului (T.U.E., art. 16, alin. 7). În plus,
acest comitet răspunde de executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de
Drept european 44
către Consiliu. Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile

prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului (T.F.U.E., art. 240, alin.
1).
COREPER este denumirea uzuală, folosită informal, pentru acest Comitet al
reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre pe lângă Consiliu.
Întrucât Consiliul are o activitate periodică, intermitentă - de altfel singura
compatibilă cu calitatea de miniştri în guvernele naţionale a membrilor acestuia
- iar integrarea europeană necesită tot mai mult existenţa unor organe cu
activitate continuă, zilnică, prin Tratatul de fuziune a fost creat COREPER.
Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat
membru, conduşi de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune,
cu rang de ambasador. El este subordonat Consiliului şi are rolul de a ajuta
Consiliul în activitatea sa, de a pregăti lucrările acestuia, şi, ulterior, de a-i
executa deciziile. În acelaşi timp, COREPER realizează o dublă legătură: între
reprezentanţii statelor membre, şi apoi între fiecare reprezentant şi guvernul
său.
În cadrul COREPER există două unităţi distincte, COREPER I şi COREPER
II, primul dedicându-şi activitatea chestiunilor tehnice, iar al doilea
problemelor mai importante, cu o componentă politică.
Puţine subiecte ajung pe agenda de lucru a Consiliului fără a fi fost discutate în
prealabil în COREPER, sub toate aspectele.
După primirea propunerii din partea Comisiei Europene, Preşedintele
COREPER (care este desemnat în acelaşi mod ca şi preşedintele Consiliului)
hotărăşte dacă trimite iniţiativa spre discuţii Grupurilor de lucru, sau o reţine în
COREPER.
Problemele asupra cărora în COREPER se realizează un acord, vor fi înaintate
Consiliului ca probleme de categoria “A”, ce nu necesită discuţii, ci doar
votarea lor; dimpotrivă, problemele delicate, asupra cărora acordul nu este
realizat, sunt aspecte de categoria “B”, şi ele vor fi discutate de experţii
naţionali de la nivel inferior, până la realizarea unui acord; dacă numai câteva
state se opun deciziei, problema este înaintată Consiliului, în speranţa unei
negocieri desfăşurate la acest nivel şi care să ducă la decizie.
Funcţionarii şi experţii care asistă reprezentanţii permanenţi în activitatea lor
sunt constituiţi în Grupuri de lucru, pe domenii specializate, cum ar fi
agricultura (Comitetul Special pentru Agricultură), afacerile interne, justiţia,
politica externă, etc.
Drept european 45
Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi
bugetară. Acesta exercită şi funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în
conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Aceasta este reglementarea de
bază a T.U.E., în care sunt conturate atribuţiile Consiliului. a) Atribuţii
legislative. Spre deosebire de un stat naţional, unde legislaţia este adoptată de
Parlament, rolul legislativ în Uniunea Europeană aparţine celor două instituţii
legislative prevăzute de tratate: Consiliului şi Parlamentul European, care
exercită acest rol împreună. Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, Consiliul era desemnat ca fiind principalul organ legislativ al
Uniunii, însă reglementarea actuală nu mai face nici o distincție între cele două
instituţii cu rol legislativ, procedura legislativă ordinară fiind adaptată în aşa fel
încât o astfel de “ierarhie” să nu mai fie posibilă.
În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul, împreună cu Parlamentul,
adoptă acte normative cu forţă juridică obligatorie (regulamente, directive),
care se impun statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi instituțiilor
legislative ale Uniunii.
Actele normative adoptate de Consiliu şi Parlament în cadrul procedurii
legislative ordinare fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene, şi trebuie
să fie conforme cu tratatele comunitare. Este motivul pentru care în literatura
de specialitate se subliniază că instituţiile legislative ale Uniunii nu au
competenţe legislative absolute, ci numai pe acelea care sunt explicit prevăzute
în tratate. În cazurile în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în
cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele
menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest
sens, Consiliul, hotărând cu unanimitate, la propunerea Comisiei şi după
aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare. Este
vorba de aşa-numita “clauză de flexibilitate”, care, conform unor opinii,
permite extinderea nejustificată a competenţelor Consiliului, printr-o procedură
legislativă specială, în care rolul P.E. este minim, iar potrivit altor opinii o
limitează, acţiunea consiliului fiind justificată numai dacă urmăreşte realizarea
obiectivului comunitar prevăzut expres în tratat.
În ceea ce priveşte deciziile de natură constituţională pe care Consiliul le putea
lua în temeiul tratatelor, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona (precum revizuirea tratatelor comunitare sau decizia privind alegerea
parlamentarilor europeni prin sufragiu universal, sub rezerva ratificării deciziei
de către parlamentele naţionale), prin formalizarea ca instituţie comunitară a
Consiliului European, acest tip de decizii au fost transmise către această
instituţie. Consiliul poate lua astfel de decizii dacă Consiliul European ia o
decizie prealabilă, pentru a-l împuternici în acest sens.
b) Politica externă şi de securitate comună.
Politica externă şi politica de securitate comună fac obiectul aplicării unor
norme şi proceduri speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de
Consiliul European şi de Consiliu, hotărând cu unanimitate, cu excepţia cazului
în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă.
Drept european 46
Rolurile specifice ale Parlamentului European şi Comisiei sunt definite prin

tratate, iar Curtea de Justiţie nu este competentă cu privire la aceste dispoziţii.
În contextul acestei politici, rolurile Consiliului European şi ale Consiliului
sunt separate de T.U.E. astfel: Consiliul European identifică interesele
strategice şi obiectivele generale ale politicii Uniunii în acest domeniu, iar
Consiliul este cel care elaborează politica externă şi de securitate comună şi
adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe
baza liniilor directoare elaborate de Consiliul European. Rolul Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate este de a
pune în aplicare politica în domeniu, împreună cu statele membre.
Aşadar, deşi Tratatul de la Lisabona a desfiinţat structura pe “piloni” a Uniunii
Europene, domeniul politicii externe şi de securitate, devenit acum politică
comună a Uniunii, funcţionează după reguli similare fostului pilon II, adică
reguli interguvernamentale, limitând competenţa Comisiei şi Parlamentului şi
plasând întreaga autoritate decizională la nivelul instituţiilor care reprezintă
interesele statelor membre. Luarea cu unanimitate a deciziilor de către miniştrii
de externe sau de şefii de state şi de guverne este în mod evident o trăsătură
interguvernamentală.
În domeniul acordurilor de asociere dintre ţări şi teritorii şi Uniune, Consiliul

este cel are stabileşte procedurile şi normele aplicabile acestor acorduri. În
cadrul politicii comerciale Consiliul este cel care hotărăşte, cu unanimitate,
negocierea şi încheierea de acorduri. Acordurile internaţionale încheiate de
Uniune parcurg o procedură în cadrul căreia Consiliul autorizează începerea
negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea şi încheie
acordurile..
c) Atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene şi ale
statelor membre, în special pentru asigurarea funcţionării Uniunii economice şi
monetare.
Există două tipuri de politici comunitare: cele conduse de instituţiile
comunitare (politicile comune), respectiv cele organizate de statele membre,
care trebuie însă armonizate la nivel comunitar (politicile de armonizare).
Coordonarea politicilor economice ale Uniunii a căpătat o importanţă deosebită
în contextul Strategiei de la Lisabona Revizuite, din 2005. În vederea
promovării obiectivelor de creştere economică şi angajare, coordonarea
politicilor economice este necesară a fi promovată pentru a facilita dialogul
între instituţiile comunitare şi statele membre, dialog în cadrul căruia fiecare
partener trebuie să îşi asume responsabilităţile pentru acţiunile care îi revin.
Abordarea “revizuită” a strategiei este de a clarifica multitudinea obligaţiilor de
raportare pentru statele membre şi de a se îndepărta de metoda de coordonare
prin discuţii multilaterale între 25 de state membre şi Comisie. Locul acestei
abordări era luat de un dialog bilateral între Comisie şi statele membre,
reprezentate în cadrul Consiliului, pe baza unui program de acţiune. Dialogul
urma să se desfăşoare în contextul instrumentelor de coordonare a politicilor
economice şi privind angajarea existente în tratate, şi anume orientările politice
generale şi orientările generale privind angajarea . Aceste linii directoare
Drept european 47
urmau să fie adoptate de Consiliu pentru o perioadă de trei ani, începând cu

2005 şi să fie revizuite în 2008.
În ceea ce priveşte Consiliul, coordonarea politicilor economice este una

dintre atribuţiile asumate de “Ecofin” (formaţiunea Consiliului denumită
formal Afaceri Economice şi Financiare, formată din miniştrii economiei şi
finanţelor din statele membre). În decembrie 2002, Consiliul Ecofin, la
cererea Consiliului European adopta un raport cu privire la posibilităţile de
eficientizare a procesului de coordonare a politicilor economice ale Uniunii.
Raportul stabileşte doar principiile şi obiectivele principale necesare pentru
eficientizarea procesului de coordonare a politicilor economice. Consiliul
recomanda ca principale schimbări pentru cadrul de coordonare al politicilor
economice stabilirea unor obiective pe termen mediu şi lung, concentrarea
pe implementare, eficientizarea sistemului de raportare asupra implementării
politicilor, rolul central al orientărilor generale ale acestor politici, ca
instrumente instituite de tratate pentru domeniul coordonării politicilor
economice. În perioada următoare revizuirii Strategiei de la Lisabona,
Consiliul a adoptat orientările generale pentru politicile economice pentru
perioada 2005-2007, respectiv 2008-2011, incluzând principiile şi
obiectivele stabilite.
Tratatul de la Lisabona menţine reglementările referitoare la coordonarea
politicilor economice existente în Tratatul C.E.E., acum redenumit Tratatul
privind Funcţionarea Uniunii Europene. Astfel, statele membre îşi
coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul
adoptă măsuri şi, în special, orientări generale ale acestor politici. Aceleaşi
prevederi sunt reluate pentru coordonarea politicilor de ocupare a forţei de
muncă. Totodată, Uniunea poate adopta iniţiative pentru coordonarea
politicilor sociale ale statelor membre.
d) Atribuţii bugetare.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii. Proiectul este elaborat de
către Comisie pe baza situaţiei estimative a cheltuielilor transmisă de fiecare
instituţie. Comisia îşi poate modifica propunerea în cursul procedurii,
Parlamentul poate propune amendamente, iar Consiliul poate doar să aprobe
sau să respingă proiectul de buget, sau amendamentele P.E., fără a putea să
propună propriile amendamente.
e) Atribuţia de stabilire a componenţei unor organe comunitare, cum ar fi
Comitetul Economic şi Social sau Comitetul Regiunilor, precum şi a normelor
referitoare la natura compunerii acestor Comitete. Astfel, printr-o decizie
unanimă, la propunerea Comisiei, Consiliul stabileşte componenţa Comitetului
Economic şi Social. Tot Consiliul adoptă lista membrilor stabilită potrivit
propunerilor statelor membre. O reglementare similară vizează alcătuirea
Comitetului Regiunilor, a cărui componenţă este stabilită printr-o decizie
unanimă a Consiliului la propunerea Comisiei. Consiliul adoptă lista membrilor
şi a supleanţilor stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat membru.
Drept european 48
Sarcina de lucru 3
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri, ce este COREPER si care
este rolul acestuia.

tutoriale.
2.1.3. Comisia
Comisia Europeană este una din principalele instituţii ale Uniunii Europene. Ea
reprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene ca un întreg. Comisia
elaborează propuneri de legi europene noi. Aceasta gestionează activitatea de
zi cu zi de punere în aplicare a politicilor şi cheltuirea fondurilor Uniunii.
Compoziţie
Cei 27 de comisari, câte unul din fiecare ţară a Uniunii Europene, furnizează
conducerea politică a Comisiei în timpul perioadei lor de 5 ani. Fiecărui
comisar ii este atribuita responsabilitatea pentru domenii specifice de politică
de către preşedinte.
Actualul preşedinte al Comisiei Europene, José Manuel Barroso, este, care a
început al doilea mandat în februarie 2010.
Preşedintele este numit de către Consiliul European. Consiliul numeşte, de
asemenea, alţi comisari, în acord cu preşedintele desemnat.
Numirea comisarilor, inclusiv a preşedintelui, este supusă aprobării
Parlamentului European acesta având competenţa exclusivă de a demite
Comisia.
Scop
Comisia reprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene ca un întreg. Aceasta
supraveghează şi pune în aplicare politicile Uniunii astfel:
a) propune legi noi Parlamentului European şi Consiliului
b) gestionarea bugetului Uniunii şi alocarea de fonduri
c) aplicarea legislaţiei Uniunii (împreună cu Curtea de Justiţie)
d) reprezintă Uniunea la nivel internaţional, de exemplu, prin negocierea de
acorduri între Uniune şi alte ţări.
a) Propunerea de legi noi
Comisia are "dreptul de iniţiativă", - poate propune legi noi pentru a proteja
interesele Uniunii şi cetăţenii săi. Ea face acest lucru doar pe probleme care nu
pot fi tratate eficient, la nivel naţional, regional sau local (principiul
subsidiarităţii).
Drept european 49
În cazul în care Comisia propune o lege, ea încearcă să satisfacă o gamă cât

mai largă de interese. Pentru a obţine detalii tehnice corecte, aceasta se
consultă cu experţi prin intermediul diferitelor comitete şi grupuri. Acesta
poate face, de asemenea, consultări publice .
La propunerea unui proiect de lege, dacă cel puţin 14 din cei 27 de comisari
sunt de acord, proiectul este trimis Consiliului şi Parlamentului. După
dezbaterea şi eventuala modificare a proiectului, proiectul va fi sau nu adoptat.
b) Gestionarea bugetului Uniunii şi alocarea de fonduri
Împreuna cu Consiliul şi Parlamentul European, Comisia stabileşte pe termen
lung priorităţile de cheltuieli în "cadrul financiar" al Uniunii. De asemenea,
întocmeşte un buget anual pentru aprobarea de către Parlamentul European şi
Consiliu, şi supraveghează modul în care agenţiile şi autorităţile naţionale şi
regionale cheltuiesc fondurile Uniunii. Gestionarea de către Comisie a
bugetului este controlat de către Curtea de Conturi.
Comisia gestionează fonduri pentru politicile Uniunii (de exemplu agricultură
şi dezvoltare rurală), precum şi diferite programe, cum ar fi "Erasmus"
(schimburi de studenţi).
c) Aplicarea legislaţiei europene
Ca "gardian al tratatelor", Comisia verifică daca in fiecare ţară membră a
Uniunii se aplică legea în mod corespunzător.
În cazul în care crede că un guvern naţional nu aplică legislaţia UE, Comisia
trimite o scrisoare oficială prin care cere corectarea problemei. Ca o ultimă
instanţă, Comisia se adresează Curţii de Justiţie. Curtea poate impune
sancţiuni, iar deciziile sale sunt obligatorii pentru ţările Uniunii şi instituţiile
acesteia.
d) Reprezentarea Uniunii la nivel internaţional
Comisia vorbeşte în numele tuturor ţărilor Uniunii în cadrul organismelor
internaţionale, cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului.
Aceasta, de asemenea, negociază acorduri internaţionale pentru Uniune, cum ar
fi Acordul de la Cotonou (privind ajutorul şi comerţul dintre Uniune şi ţările în
curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific).
Modificări aduse de Tratatul de la Lisabona
Singura modificare a mandatului 2009-2014 faţă de mandatul anterior este că
înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate este
totodată unul dintre comisari şi vice-preşedinte al Comisiei Europene.
Mandatul 2009-2014 va fi ultimul în care fiecare stat membru va putea
nominaliza câte un comisar; începând cu 1 noiembrie 2014, numărul
comisarilor va fi redus la 2/3 din numărul statelor membre; desemnarea
comisarilor se va face pe baza unui sistem rotativ. La fiecare al treilea mandat
(15 ani) oricare stat membru nu va avea reprezentant în Comisie timp de un
mandat (5 ani);
Reducerea numărului de comisari va eficientiza instituţia Comisiei şi va
determina o mai mare coerenţă a politicilor promovate, în detrimentul
Drept european 50
asigurării unei reprezentativităţi corespunzătoare a statelor membre şi, implicit,

în detrimentul legitimităţii Comisiei;
Se modifică modalitatea de numire a preşedintelui Comisiei prin includerea
unei condiţii suplimentare: la desemnarea acestuia Consiliul European trebuie
să ia în considerare rezultatele alegerilor Parlamentului European, şi să
efectueze consultările care se impun (art.17 alin. 7 TUE). Este conferit un plus
de democraţie şi legitimitate procesului de numire a preşedintelui Comisiei
(similar desemnării premierului în statele membre);
Preşedintele Comisiei poate solicita unui membru al Comisiei să demisioneze,
fără a fi necesară aprobarea tuturor comisarilor (art.17 alin. 6 TUE), astfel cum
prevedea procedura anterioară;
Pentru prima dată se menţionează în mod expres responsabilitatea Comisiei,

ca organism colegial, în faţa Parlamentului European (art.17 alin. 8 TUE),
care are posibilitatea de a formula o moţiune de cenzură împotriva Comisiei.
Sarcina de lucru 4
Explică, într-un text argumentativ, rolul Comisiei de reprezentare şi
susţinere a intereselor Uniunii Europene.

tutoriale.
2.1.4. Parlamentul European

Parlamentul European reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din
1957, "popoarele statelor unite în Comunitatea Europeana". Parlamentul
European, a cărui legitimitate deriva din sufragiul universal direct, este ales la
fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere si
influenta, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la
Maastricht din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat
Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament
legislativ, cu puteri aproape similare cu cele ale parlamentelor naționale.
Parlamentul European este singura instituție comunitara care se întâlnește si își
tine dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile si rezoluțiile Parlamentului se
publica în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.
Parlamentul European este alcătuit din 785 de deputați aleși in cele 27 de state
membre ale Uniunii Europene extinse. Din 1979, deputaţii sunt aleși prin vot
universal direct pentru o perioada de cinci ani. Fiecare stat membru hotărăște
Drept european 51
cu privire la modul de desfășurare a alegerilor, aplicând, însă aceleaşi reguli

democratice: dreptul de vot la 18 ani, egalitatea intre sexe si votul secret.
Alegerile europene respectă deja o serie de reguli comune: votul universal
direct, reprezentarea proporțională si un mandat de cinci ani care se poate
reînnoi.
Ca regulă generală, locurile în Parlament sunt distribuite in mod proporţional
cu populaţia fiecărui stat membru. Fiecare stat membru dispune de un număr
fix de locuri, maximum 99 şi minimum 5.
Paritatea bărbați-femei: reprezentarea femeilor in Parlamentul European este in
continuă creştere. In prezent, aproximativ o treime din deputaţi sunt femei.
Deputaţii îşi împart timpul de lucru între Bruxelles, Strasbourg şi
circumscripţiile lor electorale¹.
Parlamentul European dispune de trei sedii de lucru, rezultat al evoluţiei
Uniunii, dar şi al compromisului statelor membre. La Strasbourg se desfăşoară
cele 12 perioade ale sesiunii anuale, inclusiv aceea pentru votarea bugetului
comunitar. Bruxelles este locul sesiunilor plenare adiţionale iar la Luxemburg
funcţionează Secretariatul general al Parlamentul European şi serviciile
adiacente. Durata legislaturii Parlamentul European este de 5 ani, aceeaşi cu a
mandatului parlamentarilor. Dintre instituţiile comunitare, Parlamentul
European este aceea în care deliberarea este publică.
Până la aplicarea Tratatului de la Nisa, numărul total al parlamentarilor a fost
fixat la 626.Tratatul de la Amsterdam hotărâse ca numărul lor maxim să nu fie
mai mare de şapte sute, din raţiuni de eficienţă. Viitoarele extinderi nu aveau să
sporească numărul europarlamentarilor, ci să ducă la redistribuirea lor în
limitele fixate. Tratatul de la Nisa a fixat totuşi ultima cifră la 732, în raport cu
presiunile extinderii Uniunii Europene.
Consiliul a recomandat în 2002 statelor membre ca alegerea parlamentarilor să
se facă conform principiului reprezentării proporţionale, cu sistemul de liste
sau votul unic transferabil.
Pentru legislatura 2009-2014, numărul membrilor Parlamentului European
prevăzut prin Proiectul de Decizia Consiliului European privind stabilirea
componenţei Parlamentului European din 11 octombrie 2007 are 754 de
europarlamentari, România păstrând un număr de 33 de europarlamentari până
la alegerile din 2014. După această perioadă, numărul reprezentanţilor în
Parlamentul European aleși pe teritoriul României va fi cel prevăzut de decizia
Consiliului European, adoptată în temeiul art. 2 din Protocolul privind
dispoziţiile tranzitorii.
pilonii doi şi trei - cu autoritatea conferită CE. Şi una, şi cealaltă urmăresc, dar
în maniere diferite - acelaşi ţel: integrarea europeană, cu forma ei actualmente
consfinţită: UE.
Potrivit art.14 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Parlamentul

European este alcătuit din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii, iar numărul
acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele.
Reprezentarea cetăţenilor va fi asigurată în mod proporţional descrescător,
Drept european 52
pragul minim fiind de şase membri pentru fiecare stat membru, iar pragul
maxim de nouăzeci şi şase de locuri.
Calitatea de parlamentar european este incompatibilă cu aceea de membru al
oricărei alte instituţii comunitare ori de funcţionar în instituţii şi în organele lor.
Odată cu alegerile pentru Parlamentul European din 2004, a intervenit şi
incompatibilitatea calităţii de europarlamentar cu aceea de parlamentar naţional
(cu derogări temporare pentru Marea Britanie şi Irlanda).
Membrul Parlamentul European nu este legat de un mandat imperativ; el
acţionează independent, în interesul binelui public. Se poate însă încadra în
grupurile parlamentare ale Parlamentul European; ele concentrează opţiuni
politice la nivel comunitar. Neavând caracter imperativ, mandatul
parlamentarului nu poate fi revocat. Irevocabilitatea este garanţia
independenţei. Totodată, mandatul, fiind personal şi netransmisibil, nu poate fi
cedat, înlocuit sau substituit, nici exercitat prin corespondenţă.
Parlamentul are ca organe de conducere Biroul Permanent, Conferinţa
preşedinţilor, Conferinţa preşedinţilor comisiilor şi Conferinţa şefilor tuturor
delegaţiilor interparlamentare².
Compus din preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori, Biroul răspunde de
anteproiectul bugetului Parlamentului, precum şi de problemele privind
desfăşurarea lucrărilor, de ordin administrativ, de organizare şi personal. Aici
există o similitudine cu atribuţiile birourilor permanente ale parlamentelor
naţionale.
Hotărârile comune ale Parlamentului cu Consiliul, adoptate în cadrul procedurii
de codecizie, sunt semnate de Preşedintele Parlamentului European şi de acela
al Consiliului Uniunii Europene. Preşedintele şi preşedinţii grupurilor politice
alcătuiesc Conferinţa preşedinţilor, angajată în organizarea activităţii
Parlamentului European, în planificarea legislativă şi în relaţiile
interinstituţionale comunitare sau cu organisme din afara Comunităţii. La
rândul ei, Conferinţa preşedinţilor comisiilor reuneşte preşedinţii comisiilor
permanente şi ai acelora temporare. Cele 20 de comisii permanente dau
continuitate vieţii parlamentare între sesiuni. Comisiile temporare şi de anchetă
se instituie, potrivit Tratatul privind Uniunea Europeana, la cererea unei
pătrimi dintre membrii Parlamentului European. Lucrările comisiilor nu sunt de
regulă publice, însă nevoia transparenţei lor le pot face publice prin hotărârea
membrilor acestora.
Grupurile politice desemnează delegaţiile interparlamentare. Un astfel de
grup poate lua naştere dacă numără membri aleşi din cel puţin jumătate dintre
statele membre. Un deputat nu poate face parte în acelaşi timp din diferite
grupuri politice.
În urma alegerilor parlamentare din 2009 pentru Parlamentul European s-au

configurat şapte grupuri politice, plus nealiniaţii: Partidul Popular European
(democrat-creştin) şi Democraţii Europeni (PPE-DE); grupul Socialist la
Parlamentul European (PSE); Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru
Europa (ALDE); grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană (Verts/ALE);
grupul Confederativ al Statelor Unite Europene/ Stânga Verde
Drept european 53
Nordică(GUE/NGL); grupul Independenţei şi Democraţiei (IND/DEM); grupul

Uniunii pentru Europa Naţiunilor (UEN).
Grupurile politice sunt multinaţionale. Ele reunesc aleşi din peste o sută de
partide politice. După cum s-a constatat, la nivelul Parlamentului European are
loc un fel de resorbţie a disputelor naţionale în favoarea regrupării ideologice.
Totuşi, grupurile politice nu sunt monolitice în exprimarea votului; cu prilejul
dezbaterii unor probleme vitale (buget, preţuri agricole etc.), reapar uneori
clivaje naţionale sau voturi ”naţionale”; parlamentari din aceeaşi ţară, deşi fac
parte din grupuri diferite în Parlamentul European, votează împreună împotriva
altora din altă ţară, coagulaţi şi ei după apartenenţa naţională. Faptul acesta este
apreciat drept o curiozitate, ceva bizar. Credem însă că el are o logică
eminentă, de ordinul opţiunilor naţionale care, în situaţii anume, devansează
opţiunile partinice şi combinaţiile ideologice.
Comisii parlamentare
În vederea pregătirii ședințelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se
constituie în comisii permanente specializate pe anumite domenii.
Exista 20 de comisii parlamentare. O comisie este alcătuită din 28 până la 86
de deputaţi şi are un preşedinte, un birou si un secretariat. Componenta politică
a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare. Comisiile parlamentare se
reunesc o data sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile acestora sunt
publice. În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi
adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Deputaţii
examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul,
întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare. De
asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii temporare pentru
gestionarea unor probleme specifice, precum şi comisii de ancheta în cadrul
competenţelor sale de control. Președinții de comisie coordonează lucrările
acestora în cadrul Conferinţei preşedinţilor de comisie.
Secretariatul General
Parlamentul European este asistat de un Secretariat General. Aproximativ 5000
de funcţionari, selectaţi prin concurs din toate țările Uniunii şi aflaţi sub
autoritatea unui Secretar General, lucrează pentru Parlamentul European.
Grupurile politice dispun de proprii lor colaboratori, iar deputaţii de asistenţi
parlamentari.
Parlamentul European se distinge de alte organizaţii internaţionale prin
obligaţia de a asigura un multilingvism integral.
Parlamentul lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene - 23 de
limbi după aderarea României şi a Bulgariei şi după ce irlandeza a fost
recunoscută ca limba oficială a Uniunii Europene din 2007. Toate documentele
din cadrul ședințelor plenare trebuie traduse în 21 dintre aceste limbi, o
excepţie parţială aplicându-se in cazul limbilor irlandeza şi malteza, numai
anumite documente fiind traduse in aceste doua limbi.
Parlamentul European pune la dispoziţie, de asemenea, un serviciu de
interpretare, astfel încât fiecare deputat să se poată exprima în limba sa
maternă.
Drept european 54
Parlamentul European este, aşadar, cel mai mare angajator din lume de
interpreţi şi traducători, aceştia reprezentând o treime din personalul instituţiei.
Secretariatul General se află la Luxemburg şi la Bruxelles. .
Atribuţiile Parlamentului European
Atribuţiile Parlamentului European, aşa cum se configurează în prezent, sunt
rezultatul evoluţiei sale în cadrul relaţiilor interinstituţionale comunitare.
Creşterea rolului Parlamentului European nu a fost un rezultat de la sine
produs; ea exprima voinţa politică a tuturor factorilor interesaţi de mersul
integrării europene. Atribuţiile Parlamentului European sunt manifestarea
funcţională a rolului său efectiv. Ele alcătuiesc un sistem de competenţe,
reciproc condiţionate, dar şi intercondiţionate în relaţiile de autoritate, de
„putere” ale Parlamentului European cu celelalte instituţii.
Tabloul atribuţiilor Parlamentului European cuprinde participarea la adoptarea
de acte comunitare după proceduri stabilite, elaborarea avizelor conforme şi
acordarea de avize consultative. De asemenea, în baza unei prevederi a
Tratatului de la Maastricht, Parlamentul European poate cere Comisiei, la
solicitarea majorităţii deputaţilor, să-i prezinte propuneri asupra problemelor
care ar impune normarea comunitară în scopul aplicării Tratatului. Totodată,
Parlamentul European dezbate în şedinţă deschisă reportul general anual
înaintat de Comisie, putând introduce o moţiune de cenzură împotriva
instituţiei executive. Alături de aceste competenţe expres stabilite, Parlamentul
European este în măsură să adopte rezoluţii pe orice aspecte ale vieţii
comunitare sau să facă recomandări de acţiune guvernelor naţionale.
Sarcina de lucru 5
Explică într-un paragraf de 10-15 rolul Parlamentului European în
sistemul instituţiilor comunitare.

tutoriale.
2.1.5. Curtea de Conturi

Curtea de Conturi a devenit instituţie comunitară prin Tratatul de la Maastricht.
Această instituţie nu a fost prevăzută în tratatele de constituire a celor trei
Comunităţi Europene, fiind creată prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor
bugetare de la Bruxelles din 22 iulie 1965 (intrat în vigoare la 1 iunie 1967) ca
urmare a cererii Parlamentului European.
Drept european 55
După aderarea României şi Bulgariei, Curtea de Conturi era compusă din

douăzeci şi şapte de membri. Aceştia sunt aleşi dintre persoanele care aparţin
instituţiilor de control extern sau care posedă o calificare deosebită pentru
această funcţie. Din rândul lor, ei aleg Preşedintele Curţii de Conturi, pentru o
perioadă de trei ani.
Sediul Curţii de Conturi este la Luxemburg şi este compusă din câte un
resortisant din fiecare stat membru. Aceştia sunt independenţi, exercitându-şi
atribuţiile în conformitate cu interesele Uniunii. Consiliul adoptă lista
membrilor stabiliţi de fiecare stat în parte, pentru un mandat de şase ani.
Aceştia aleg din rândul lor preşedintele Curţii de Conturi, cu un mandat de trei
ani.
Ca şi competenţă generală, Curtea de Conturi asigură controlul conturilor
Uniunii Europene (venituri şi cheltuieli). Funcţiile sale sunt de control şi
consultative.
Art. 287 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede:
„(1)...Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de
asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum şi la legalitatea operaţiunilor şi
înregistrarea acestora în conturi, declaraţie care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Declaraţia poate fi completată cu aprecieri specifice pentru fiecare domeniu major
de activitate a Uniunii.
(2) Curtea de Conturi examinează legalitatea şi corectitudinea veniturilor şi cheltuielilor şi
asigură buna gestiune financiară. În acest context, Curtea de Conturi semnalează îndeosebi
orice neregulă”.
Până în prezent, cele mai uzuale forme de fraudare în interiorul Uniunii sunt
declaraţiile vamale false şi încasarea de fonduri comunitare pentru activităţi
sociale ce nu au loc, în unele cazuri ajungându-se la deturnări de fonduri de
zeci de milioane de euro.
În ciuda volumului ridicat de tranzacţii bugetare (aproximativ 500.000) şi

fraudare din fiecare an, atribuţiile Curţii sunt limitate la a examina
legalitatea, corectitudinea şi managementul cheltuielilor şi încasărilor
Uniunii Europene (excluzând controlul gestiunii financiare a operaţiunilor).
În plus, asistă Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European în
domeniul bugetar şi exercită un control permanent al veniturilor şi
cheltuielilor tuturor instituţiilor comunitare.
Drept european 56
Sarcina de lucru 6
Precizaţi natura juridică a Curţii de Conturi (3-5 fraze).

tutoriale.
2.1.6. Banca Centrală Europeana

Banca Centrală Europeană (BCE, cu sediul în Frankfurt, Germania),
funcţionează din anul 1998 ca bancă de emisie pentru moneda unică
europeană-euro .
BCE este, de asemenea, responsabilă pentru formularea şi punerea în aplicare a
politicii economice şi monetare ale Uniunii.
Scopul Băncii centrale Europene
Banca Centrală Europeană (BCE) este una dintre instituţiile Uniunii având
următoarele scopuri principale:
- sa păstreze preţurile stabile (ţine inflaţia sub control), în special în ţările care
folosesc moneda euro.
- sa menţină sistemul financiar stabil - asigurându-se că pieţele şi instituţiile
financiare sunt supravegheate în mod corespunzător.
Banca lucrează cu băncile centrale din toate cele 27 de state membre ale
Uniunii. Împreună, acestea formează Sistemul European al Băncilor Centrale
(SEBC).
Acesta conduce şi asigură o cooperare strânsă între băncile centrale ale ţărilor
din zona euro ( cele 17 ţări ale Uniunii care au adoptat moneda euro).
Rolul BCE include:
- stabilirea ratelor dobânzilor-cheie pentru zona euro şi controlul ofertei de
bani;
- gestionarea zonei euro a rezervelor valutare externe şi de cumpărarea sau
vânzarea de valută atunci când este necesar pentru a menţine ratele de
schimb în echilibru;
- se asigura ca pieţele şi instituţiile financiare sunt supravegheate în mod
adecvat de către autorităţile naţionale, şi că sistemele de plată funcţionează
fără probleme;
- autorizează băncile centrale din ţările din zona euro de a emite bancnote
euro;
- monitorizarea tendinţelor preţurilor şi evaluarea riscului pe care îl
reprezintă stabilitatea preţurilor.
Drept european 57
Sarcinile SEBC şi al Eurosistemului sunt prevăzute în Tratatul de instituire a

Comunităţii Europene. Acestea sunt specificate în Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale (SEBC) şi al Băncii Centrale Europene
(BCE). Statutul este un protocol anexat la tratat.
Textul tratatului se referă la "SEBC", mai degrabă decât la
"Eurosistem". Acesta a fost elaborat pornind de la premisa că până la urmă
toate statele membre ale Uniunii vor adopta moneda euro.
Obiective
"Obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor" si de
asemenea "fără a aduce atingere obiectivului privind stabilitatea preţurilor,
SEBC susţine politicile economice generale în Comunitate, cu scopul de a
contribui la realizarea obiectivelor comunitare ".
Principalul obiectiv ale Uniunii (articolul 2 din Tratatul privind Uniunea
Europeană) este reprezentat de realizarea unui nivel ridicat al ocupării forţei de
muncă şi creştere durabilă şi neinflaţionistă.
Sarcinile de bază
În conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, sarcinile de
bază sunt:
- definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare pentru zona euro;
- desfăşurarea operaţiunilor de schimb valutar ;
- deţinerea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor din zona
euro;
- promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
Alte sarcini
- Bancnote: BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote în
zona euro.
- Statistică: în colaborare cu BCN, BCE colectează informaţiile statistice
necesare pentru îndeplinirea sarcinilor, fie de la autorităţile naţionale fie
direct de la agenţii economici.
- Stabilitatea financiară şi supravegherea: Eurosistemul contribuie la
buna desfăşurare a politicilor promovate de autorităţile responsabile
referitoare la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi
stabilitatea sistemului financiar.
- Cooperarea internaţională la nivel european BCE: menţine relaţii de
lucru cu instituţiile relevante, organisme şi forumuri, atât în cadrul Uniunii
cat şi la nivel internaţional în ceea ce priveşte sarcinile încredinţate
Eurosistemului.
Structura Băncii
BCE are următoarele organe de decizie:
- Comitetul executiv care supraveghează si gestionează activitatea
băncii. Ea are 6 membri (1 preşedinte, 1 vicepreşedinte şi alţi 4 membri),
numiţi pentru 8 ani de către liderii ţărilor din zona euro.
Drept european 58
- Consiliul guvernatorilor care defineşte politica monetară din zona euro şi

stabileşte ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obţine bani de la
Banca. Se compune din Consiliul Executiv, plus guvernatorii din cele
17 bănci centrale naţionale din zona euro.
- Consiliul general care are un rol consultativ. Se compune din preşedintele
BCE, vice-preşedintele şi guvernatorii băncilor centrale naţionale din toate
cele 27 de state membre ale UE.
Sarcina de lucru 7
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri, care este rolul Băncii
Centrale Europene.

tutoriale.
2.2. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale ale Uniunii

Europene: Curtea de Justiţie, Tribunalul, Tribunalul Funcţiei Publice.
Proceduri şi acţiuni
2.2.1. Scurt istoric al înființării instituțiilor jurisdicționale
Constituirea, organizarea şi funcționarea Curții de Justiție au fost prevăzute în
tratatele institutive, respectiv în Tratatul de la Paris (1951) cât şi în Tratatele de
la Roma (1957) privind instituirea celorlalte două comunități, CEE şi CEEA,
precum şi în cele două Protocoale referitoare la Statutul Curții de Justiție a
Comunităților Europene (CJCE), care le completează.
În art. 3 din Convenţia adoptată odată cu Tratatele de la Roma (25 martie 1957)
se prevedea că atribuţiile conferite CJCE de cele două Tratate vor fi exercitate
de o Curte de Justiţie unică şi că această Curte va înlocui Curtea de Justiţie
prevăzută de art. 32 din Tratatul CECO.
Instituție comună acelor 3 Comunități distincte încă, Curtea de justiție,

cunoscută inițial drept Curtea de justiție a Comunităților europene sau
Curtea de justiție de la Luxemburg (instanța de la Luxemburg) ori Curtea
europeană de justiție, este guvernată de dispoziții aproape identice, care erau
înscrise în fiecare dintre Tratatele care au instituit cele 3 Comunități, precum şi
în Protocoalele adiționale. Aceasta a fost concepută ca instituție comună a
C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A, atât pentru rațiuni de ordin practic, cât, mai ales,
pentru facilitarea unității de aplicare şi interpretare a Tratatelor şi pentru a
favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competență dintre Comunități.
Drept european 59
Actul unic european (A.U.E.) prevede că dispozițiile de la titlul III al Statutelor

pot fi modificate de către Consiliu, hotărând în unanimitate la cererea Curții şi
după consultarea Comisiei şi a Parlamentului. În literatura de specialitate, s-a
arătat că această funcție este exercitată de către Curtea de justiție în condiții
identice celor ale jurisdicțiilor statale, şi nu după modelul jurisdicției
internaționale.
Aceasta deoarece, Curtea de justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o
jurisdicție internă a Uniunii Europene, după modelul jurisdicțiilor statale, atât
în ce privește persoana justițiabililor, cât şi prin competența, natura litigiilor
care îi sunt supuse şi procedura după care judecă.
Urmare a evoluției construcției comunitare europene şi a aderării mai multor
state, numărul acțiunilor a crescut şi a apărut nevoia, pe de o parte, de a fluidiza
activitatea Curții şi, pe de altă parte, de a asigura un al doilea grad de
jurisdicție.
Ulterior Actul Unic European (AUE) a modificat Tratatele de la Paris şi Roma
si a autorizat Curtea să solicite Consiliului instituirea, pe lângă aceasta, a unei
jurisdicții de primă instanță.
Tribunalul de Primă Instanță al Uniunii Europene a luat ființă la solicitarea
Curții de Justiție prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988.
Ulterior, creşterea numărului de state membre ale Uniunii Europene, dar şi a
numărului funcționarilor instituțiilor acesteia, a determinat creşterea volumului
de muncă si pentru Tribunalul de Primă Instanță şi ca urmare, a fost nevoie de
crearea unei noi camere jurisdicționale având competenta de a lua hotărâri în
primă instanță în litigiile dintre Uniunea Europeană şi funcționarii ei.
Prin decizia sa din 2 noiembrie 2004, Consiliul Uniunii Europene a alăturat
Tribunalului de Primă Instanță şi Tribunalul Funcției Publice al Uniunii
Europene. Instituirea acestei instanțe specializate a determinat eliminarea din
competența Tribunalului de Primă Instanță a litigiilor dintre Uniunea
Europeană şi funcționarii, inclusiv în litigiile dintre orice organe sau agenții şi
funcționarii acestora pentru care, anterior, competența era atribuită Curții de
Justiție.
Ultimul act normativ prin care s-a reglementat organizarea şi funcționarea
Curții de Justiție a Uniunii Europene este Tratatul de la Lisabona, care a adus
anumite modificări atât Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), cât şi
Tratatului instituind Comunitatea Europeană (TCE). Astfel, conform
prevederilor art. 13 TUE (versiunea consolidată prin Tratatul de la Lisabona),
s-a stabilit ca denumirea acestei instituții să fie „Curtea de Justiție a Uniunii
Europene”, iar prin dispozițiile art. 19 TUE au fost completate prevederile
tratatelor precedente în ceea ce priveşte organizarea şi funcționarea Curții de
Justiție.
2.2.2. Curtea de Justiție
Potrivit art. 19, al. (2) din TUE (versiunea consolidată), Curtea de Justiție este
compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru, de unde rezultă că
în prezent Curtea reuneşte 27 de judecători. Totodată, în temeiul art. 252
TFUE, Curtea de Justiție este asistată de opt avocați generali, numărul acestora
Drept european 60
putând fi mărit de către Consiliu, care hotărăşte în unanimitate. Rolul

avocaților generali este de a prezenta în mod public, cu deplină imparțialitate şi
în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în
conformitate cu Statutul Curții de Justiția a Uniunii Europene, necesită
intervenția lor. Judecătorii şi avocații generali ai Curții de Justiție, aleşi dintre
persoanele care oferă toate garanțiile de independență şi care întrunesc
condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor mai înalte funcții
jurisdicționale sau care sunt jurisconsulți ale căror competențe sunt
recunoscute, sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre,
pentru o perioadă de şase ani.
În prezent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă instituția

jurisdicțională a Uniunii Europene şi este compusă din trei instanțe: Curtea
de Justiție, Tribunalul şi Tribunalul Funcției Publice. Sarcinile principale ale
acestor instanțe sunt examinarea legalității actelor juridice ale Uniunii şi
asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului Uniunii Europene.
Organizarea Curții de Justiție

Organizarea şi funcționarea Curții de Justiție sunt reglementate în cuprinsul
tratatelor, în Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (anexat la TFUE).
precum şi în Regulamentul său de procedură.
În ceea ce priveşte organizarea Curții de Justiție, rețin atenția aspecte legate de
judecători şi avocații generali, preşedinția Curții şi constituirea camerelor,
completele de judecată, grefa, serviciile Curții sau raportorii adjuncți.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este compusă din câte un judecător

pentru fiecare stat membru, de unde rezultă că în prezent Curtea reuneşte 27 de
judecători. Judecătorii beneficiază de imunitate de care poate fi ridicată de
Curtea de Justiţie întrunită în şedinţă plenară. Judecătorii nu pot exercita nici o
funcţie politică sau administrativă şi nici o activitate profesională. Funcţia de
judecător încetează în mod individual prin demisie, schimbarea ordinară ori
deces.
Curtea este asistată de opt avocaţi generali, numărul acestora putând fi mărit de
către Consiliu. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord
de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de 6 ani.
Potrivit art. 253 TFUE, la fiecare trei ani are loc o înlocuire parțială a
judecătorilor şi avocaților generali în condițiile prevăzute de Statutul CJUE.
Astfel, în prezent, conform art. 9 din Statutul CJUE, în cazul în care, la fiecare
trei ani, judecătorii sunt înlocuiți parțial, se înlocuiesc alternativ câte
paisprezece, respectiv treisprezece judecători.
În cazul avocaților generali înlocuirea parțială priveşte de fiecare dată jumătate
dintre aceştia.
Drept european 61
Imediat după înlocuirea parțială prevăzută mai sus, judecătorii, conform

prevederilor Regulamentului, aleg dintre ei pe preşedintele Curții, pentru o
perioadă de trei ani. Preşedintele CJUE conduce lucrările şi serviciile Curții,
prezidează şedințele, precum şi deliberările desfăşurate în camera de consiliu.
În conformitate cu art. 16 din Statului CJUE, Curtea înființează în cadrul ei
camere formate din trei şi din cinci judecători, aceştia alegând dintre ei
preşedinții camerelor.
Preşedinții camerelor de cinci judecători sunt aleşi pe trei ani, iar preşedinții
camerelor de trei judecători sunt aleşi pentru o perioadă de un an. Totodată,
Curtea desemnează pentru o perioadă de un an pe primul avocat general.
În caz de împiedicare sau de absență a preşedintelui Curții sau în cazul în care
funcția de preşedinte al Curții este vacantă, preşedinția acesteia este asigurată
de către unul dintre preşedinții camerelor de cinci judecători. În caz de
împiedicare sau de absență simultană a preşedintelui Curții şi a preşedinților
camerelor de cinci judecători sau în cazul în care funcțiile acestora sunt vacante
concomitent, preşedinția Curții va fi asigurată de către unul dintre preşedinții
camerelor de trei judecători, potrivit ordinii stabilite de Regulamentul de
procedură.
Alegerile şi desemnarea prezentate mai sus se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte completele de judecată, Curtea se poate întruni în
următoarele formule: şedința plenară, compusă din toți judecătorii; Marea
Camera, compusă din 13 judecători; şi camerele compuse din cinci sau din trei
judecători.
Conform art. 17 din Statutul CJUE, Deciziile Curții de Justiție sunt valabile
numai în cazul în care numărul de judecători care participă la deliberări este
impar.
Curtea se întruneşte în şedință plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul

Curții (printre altele, atunci când trebuie să pronunțe destituirea
Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european
care nu a respectat obligațiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză
prezintă o importanță excepțională. Deciziile Curții întrunite în şedință plenară
sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenți cincisprezece judecători.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei
instituții care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de
complexe sau de importante. Pentru fiecare cauză, Marea Cameră este compusă
din preşedintele Curții, preşedinții camerelor de cinci judecători, judecătorul
raportor şi numărul de judecători necesar pentru a fi în număr de 13. Deciziile
Marii Camere sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenți nouă
judecători.
Celelalte cauze sunt soluționate în camere de cinci sau de trei judecători.
Camerele de cinci şi de trei judecători sunt, pentru fiecare cauză, compuse din
preşedintele camerei, judecătorul raportor şi numărul de judecători necesar
pentru a fi în număr de cinci şi, respectiv, de trei judecători. Pentru compunerea
camerelor de cinci judecători, după alegerea preşedinților acestora, se
Drept european 62
întocmesc liste cuprinzând toți judecătorii care fac parte din camera respectivă,
cu excepția preşedintelui acesteia. De asemenea, pentru compunerea camerelor
de trei judecători, după alegerea preşedinților acestor camere, se întocmesc liste
cuprinzând toți judecătorii care fac parte din camera respectivă, cu excepția
preşedintelui acesteia. Listele se întocmesc în ordinea prevăzută de art. 6 din
Regulamentul de procedură şi se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Deciziile camerelor formate din trei sau din cinci judecători sunt
valabile numai în cazul în care se iau de trei judecători.
Grefa, care funcționează pe lângă Curtea de Justiție, are un rol important
activitatea acesteia fiind responsabilă cu păstrarea dosarelor cauzelor aflate pe
rol şi ținerea registrului în care sunt înregistrate toate actele de procedură. De
asemenea, grefa primeşte, păstrează şi comunică cererile introductive,
memoriile şi alte acte de procedură adresate Curții de avocații sau de agenții
părților. Totodată, acesteia îi revine sarcina de a se ocupa de corespondența
referitoare la desfăşurarea procedurilor în fața Curții.
Potrivit art. 12 din Regulamentul de procedură, Curtea numeşte grefierul, cu
două săptămâni înaintea datei fixate pentru numire, preşedintele având
obligația de a informa membrii Curții cu privire la candidaturile care au fost
depuse. Candidaturile sunt însoțite de toate informațiile referitoare la vârstă,
cetățenie, titluri universitare, cunoştințe lingvistice, ocupații actuale şi
anterioare, precum şi cu privire la eventuala experiență juridică şi
internațională a candidaților. Grefierul este numit pentru o perioadă de şase ani
cu posibilitatea reînnoirii mandatului şi nu poate fi eliberat din funcție decât
dacă nu mai corespunde condițiilor cerute sau dacă nu mai îndeplineşte
obligațiile aferente funcției sale. Dacă funcția grefierului încetează înainte de
expirarea mandatului său, Curtea numeşte un nou grefier pentru o perioadă de
şase ani.
De asemenea, potrivit procedurii prevăzute pentru grefier, Curtea poate numi
unul sau mai mulți grefieri adjuncți, însărcinați să îl asiste pe grefier şi să îl
înlocuiască în limitele stabilite de instrucțiunile pentru grefier prevăzute de
Regulamentul de procedură.
În ceea ce priveşte serviciile Curții, potrivit dispozițiilor din Regulamentul de
procedură, Curtea adoptă sau modifică planul de organizare a serviciilor sale.
Totodată, Curtea poate înființa un serviciu lingvistic compus din experți cu o
cultură juridică adecvată şi o cunoaştere aprofundată a mai multor limbi
oficiale ale Curții. Administrarea Curții, gestiunea financiară şi contabilitatea
sunt asigurate, sub autoritatea preşedintelui, de către grefier, asistat de un
administrator.
Activitatea Curții de Justiție presupune şi implicarea judecătorilor raportori şi a
raportorilor adjuncți. Potrivit art. 9 din Regulamentul de procedură, imediat
după depunerea cererii într-o cauză, preşedintele Curții desemnează judecătorul
raportor, acesta fiind ales dintre judecătorii camerei desemnate, la propunerea
preşedintelui acelei camere.
Conform art. 24 din Regulamentul de procedură, în cazul în care apreciază a fi
necesar pentru studierea cauzelor cu care este sesizată şi pentru cercetarea
judecătorească a acestora, Curtea propune, în conformitate cu prevederile
Drept european 63
privind numirea grefierului numirea unor raportori adjuncți cu misiunea de

asistare a preşedintelui în procedura măsurilor provizorii şi de asistare a
judecătorilor raportori în îndeplinirea sarcinilor lor.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instituția jurisdicțională, al cărui

rol în cadrul instituțional al Uniunii este de a verifica legalitatea actelor
adoptate de Uniune şi de a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a
dreptului Uniunii Europene.
Funcționarea Curții de Justiție a Uniunii Europene
În mod obişnuit Curtea de Justiție îşi desfăşoară activitatea în camere.
Camerele sunt în număr de 8 şi sunt compuse din 3 sau 5 judecători . Curtea
decide repartizarea judecătorilor în cadrul acestor camere. Judecătorii îi aleg
dintre ei pe preşedinții camerelor.
Preşedinții camerelor compuse din cinci judecători sunt aleşi pentru 3 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. Pentru fiecare cauză,
camerele se compun din preşedintele camerei, judecătorul raportor şi din
numărul de judecători necesari pentru a se realiza numărul de judecători
conform Statutului.
O „Mare Cameră”, reprezintă completul superior de judecată. Statele membre
şi instituțiile nu mai pot solicita întruniri în şedință plenară, ci doar în Marea
Cameră. Totuşi, Curtea se va putea pronunța în „şedință plenara” în cazurile
excepționale („în cazul în care consideră că o cauză, cu care este sesizată, are o
importanță excepțională, Curtea poate decide, după ascultarea avocatului
general, să trimită cauza la şedința plenară”).
În principiu Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale
Curții sau prin tratate, acestea au primit şi atribuții de judecată. Deciziile lor au
aceeaşi forță juridică cu a deciziilor Curții. De regulă, sunt de competența
Camerelor litigiile care nu prezintă dificultate. Dacă acțiunea vizează un stat
membru sau o instituție a Uniunii, competența va reveni însă plenului Curții.
Curtea de justiție este o instituție care funcționează permanent, vacanțele
judiciare, fixate de ea, întrerup activitatea, cu menținerea termenelor
procedurale. În caz de urgență, preşedintele Curții poate convoca şedințele
chiar în vacanțe. Lucrările Curții se desfăşoară în fapt în limba franceză, ca
limbă de lucru, deşi se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite oficiale
ale Uniunii Europene.
Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai
puțin cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.
In conformitate cu Regulamentul de procedură, programul de desfășurare a
şedințelor Marii Camere şi ale şedințelor plenare sunt stabilite de către
preşedintele Curții de justiție, iar programul şedințelor camerelor de cinci şi de
trei judecători sunt stabilite de către preşedintele fiecărei camere.
Pentru desfăşurarea uneia sau mai multor şedințe determinate, Curtea poate să
stabilească un alt loc decât acela unde își are sediul.
Drept european 64
Sarcina de lucru 8
Redactează un text de 15-20 de rânduri prin care să explici care este
structura Curţii de Justiţie şi în ce constă organizarea sa.
Sarcina de lucru va fi verificata de către tutore in cadrul întâlnirilor

tutoriale.
2.2.3. Tribunalul
Tribunalul nu este o instituție distinctă, ci este ataşat Curții de Justiție şi îl
prezentăm sub această denumire pe care o poartă în urma adoptării Tratatului
de la Lisabona, anterior purtând denumirea de Tribunal de Primă Instanță.
Structura Tribunalului este similară cu cea a Curții de Justiție. Tribunalul se
compune din 27 de judecători, câte unul pentru fiecare stat membru. Alegerea
acestora este identică cu cea a judecătorilor de la Curte.
Judecătorii Tribunalului beneficiază ca şi judecătorii Curții de Justiție de
imunitate de jurisdicție. În situația în care se pune problema ridicării acestei
imunități unuia dintre judecători, Curtea de Justiție în şedință plenară, după
consultarea Tribunalului decide asupra ridicării imunității.
Spre deosebire de Curtea de Justiție, Tribunalul nu dispune de avocați

generali permanenți şi, drept urmare, membrii Tribunalului pot fi chemați să
exercite funcția de avocat general.
Membrii Tribunalului sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor
membre pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit.
Conform art. 4 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, înainte de a
intra în funcție, judecătorii depun în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene
un jurământ şi, imediat după depunerea jurământului, judecătorii semnează o
declarație prin care îşi iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata
funcției lor şi după încetarea acesteia, obligațiile care decurg din această
funcție, în special îndatoririle de a da dovadă de onestitate şi de discreție în
acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției lor.
Atunci când Curtea este chemată să decidă, după consultarea Tribunalului,
dacă un judecător nu mai corespunde condițiilor cerute sau dacă acesta nu mai
îndeplineşte obligațiile aferente funcției sale, preşedintele Tribunalului îl invită
pe judecătorul în cauză să se prezinte în camera de consiliu pentru a-şi prezenta
observațiile, fără participarea grefierului. Avizul Tribunalului se motivează.
Avizul prin care se constată că un judecător nu mai corespunde condițiilor
cerute sau nu mai îndeplineşte obligațiile aferente funcției sale trebuie să
exprime cel puțin voturile majorității judecătorilor Tribunalului. În acest caz,
Drept european 65
repartiția voturilor se transmite Curții. Votul este secret, judecătorul în cauză

neparticipând la deliberare.
În cadrul Tribunalului sunt înființate camere compuse din trei şi cinci

judecători şi o Mare Cameră cu treisprezece judecători. Preşedintele
Tribunalului este ales de judecători dintre aceştia pentru o perioadă de trei
ani, care poate fi reînnoită.
Judecătorii aleg dintre ei pe preşedinții camerelor pentru o perioadă de trei ani,
mandatul acestora putând fi reînnoit o dată. În cazul în care mandatul unui
preşedinte de cameră încetează înainte de expirarea termenului stabilit
procedează la înlocuirea acestuia pentru perioada rămasă.
Procedura în faţa Tribunalului de Primă Instanţă este reglementată de aceleaşi
dispoziţii care reglementează procedura în faţa Curţii de Justiţie.
La fel ca si Curtea, Tribunalul dispune de o grefă proprie, însă recurge la
serviciile Curţii de Justiţie pentru alte nevoi administrative şi lingvistice.
Administrarea Tribunalului, gestiunea financiară şi contabilitatea sunt
asigurate, sub autoritatea preşedintelui Tribunalului, de către grefier, asistat de
serviciile Curţii.
Sunt limitate cazurile în care Tribunalul se poate întruni în şedință plenară sau
cu judecător unic, şi acestea sunt prevăzute în Regulamentul de procedură al
acestuia.
Cvorumul Marii Camere este de nouă judecători. În cazul în care nu este
întrunit acest cvorum, preşedintele Tribunalului desemnează un alt judecător
pentru a completa camera
Conform art. 31 din Regulamentul de procedură, datele şi orele şedințelor
Tribunalului sunt stabilite de către preşedintele acestuia. Tribunalul poate,
pentru desfăşurarea uneia sau mai multor şedințe determinate, să aleagă un alt
loc decât acela al sediului său.
Sarcina de lucru 9
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri care este structura
Tribunalului şi în ce constă organizarea sa.

tutoriale.
2.2.4.Tribunalul Funcției Publice

Avându-se în vedere numărul mare de cauze care aveau ca obiect litigiile dintre
Comunitate şi agenții săi, prin adoptarea Tratatului de la Nisa la 26 februarie
2001 s-a prevăzut posibilitatea înființării unor camere jurisdicționale
independente şi specializate.
Drept european 66
Consiliul a decis constituirea unei jurisdicţii specifice pentru contenciosul

funcţiei publice competentă să judece în primă instanţă cu privire la aceste
litigii.
Tribunalul Funcției Publice fiind o instanță specializată a Curții Europene de
Justiție, a preluat de la Tribunal competența în ceea ce priveşte judecarea
disputelor dintre Uniune şi funcționarii săi publici.
Tribunalul Funcției Publice este alcătuit din şapte judecători numiți de

Consiliu (hotărând cu unanimitate) numiți pentru o perioadă de şase ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului. Orice post vacant este completat prin
numirea unui nou judecător pe o perioadă de şase ani. La numirea
judecătorilor, Consiliul asigură o componență cât mai echilibrată a
tribunalului pe criteriul geografic cât mai extins posibil dintre resortisanții
statelor membre şi în ceea ce priveşte sistemele juridice naționale
reprezentate.
Judecătorii Tribunalului Funcției Publice beneficiază ca şi judecătorii Curții de
Justiție şi cei ai Tribunalului de imunitate de jurisdicție. În situația in care se
pune problema ridicării acestei imunități unuia dintre judecători, Curtea de
Justiție în şedință plenară după consultarea Tribunalului Funcției Publice
decide asupra ridicării imunității.
Preşedintele Tribunalului Funcției Publice este ales dintre judecători, pentru un
mandat de trei ani, cu posibilitatea realegerii.
Preşedintele Curții de Justiție şi preşedintele Tribunalului stabilesc de comun
acord modul în care funcționarii şi ceilalți membri ai personalului repartizat
Curții de Justiție şi Tribunalului îşi desfăşoară activitatea în cadrul Tribunalului
Funcției Publice, pentru a-i asigura funcționarea. Tribunalul Funcției Publice
numeşte grefierul şi stabileşte statutul acestuia.
În ceea ce priveşte completele de judecată, în conformitate cu art. 4 al. (2) din
anexa I la Statutul Curții de Justiție, cauzele aflate pe rolul Tribunalului sunt
judecate în şedința plenară, în camera de cinci judecători, în camere de trei
judecători sau de către judecătorul unic.
Potrivit Regulamentului de procedură al Tribunalului Funcției Publice,
preşedintele conduce lucrările şi serviciile Tribunalului. Acesta prezidează
şedințele, precum și deliberările desfăşurate în camera de consiliu ale şedinței
plenare, a camerei compuse din cinci judecători şi a oricărei camere compuse
din trei judecători, dacă face parte din aceasta.
În activitatea sa Tribunalul Funcției Publice este ajutat de grefa şi de o serie de
servicii. Potrivit art 19 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției
Publice, grefierul asistă Tribunalul, preşedintele şi judecătorii în exercițiul
tuturor funcțiilor lor. Acesta răspunde de organizarea şi de activitățile grefei
sub autoritatea preşedintelui Tribunalului.
Şedinţele Tribunalului se pot desfăşura numai cu respectarea cvorumului de
cinci judecători în cazul şedinţei plenare şi trei judecători în cazul camerei
compuse din cinci judecători şi al camerelor compuse din trei judecători.
Drept european 67
Ca şi în cazul celorlalte instanţe, procedura de judecată cuprinde o fază scrisă şi

una orală.
Sarcina de lucru 10
Redactează un text de 8-10 rânduri prin care să explici unui
interlocutor imaginar în ce consta specificul Tribunalului Funcției
Publice

tutoriale.
2.2.5. Proceduri şi acţiuni

Procedura întrebărilor preliminare
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene colaborează cu instanțele judecătorești
din statele membre, ca instanțe de drept comun in materia dreptului UE.
Instanţele naţionale din fiecare ţară a Uniunii sunt responsabile pentru a se
asigura că legislaţia UE este aplicată corect. Dar există riscul ca instanţele din
diferite ţări să interpreteze legislaţia Uniunii în moduri diferite. Pentru a
preveni acest lucru, există această procedură a întrebărilor preliminare. În cazul
în care o instanţă naţională are dubii cu privire la interpretarea sau validitatea
unui act normativ al Uniunii, poate, şi uneori trebuie să ceara Curţii de Justiţie
consiliere. Pe acesta cale se verifica practic conformitatea dreptului național cu
dreptul Uniunii Europene.
Răspunsul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu ia forma unui simplu aviz ci
a unei hotărâri motivate iar instanța naționala destinatara trebuie sa respecte
aceasta hotărâre atunci când soluționează litigiul aflat pe rolul sau. Tot pe
aceasta cale a cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare
cetăţean european poate solicita precizarea normelor de drept european care îl
privesc. Mai multe principii importante ale dreptului Uniunii Europene au fost
stabilite de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu ocazia soluționării
întrebărilor preliminare venite inclusiv din partea unor instanțe naționale de
grad inferior, din statele membre ale U.E.
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii unei obligaţii – permite Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene sa verifice respectarea de către statele membre a
obligațiilor ce le revin, conform dreptului U.E.
Comisia poate demara aceasta procedura în cazul în care consideră că o ţară
membră nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul legislaţiei Uniunii,
după o procedura prealabila prin care se da posibilitatea statului acuzat de a
răspunde motivelor invocate. Acțiunea poate fi introdusa si de un alt stat
membru. În aceste spete Curtea investighează acuzaţiile şi se pronunţă. În cazul
în care se dovedeşte a fi reala vina respectivei tari, Curtea trebuie sa
soluţioneze problema prin obligarea statului sa pună capăt situației
Drept european 68
respective. În cazul în care Curtea constată că ţara nu a urmat hotărârea sa,

aceasta poate dispune ca aceasta să plătească o suma forfetara sau penalităţi.
Acţiuni în anulare - împotriva actelor instituțiilor Uniunii Europene care
încalcă tratatele UE sau drepturile fundamentale. Poate introduce acțiunea orice
ţară membră a UE, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii) Parlamentul
daca se consideră că un anumit act este ilegal, cerând Curţii să-l anuleze.
Tribunalul este competent la rândul sau sa judece astfel de cauze, inclusiv cele
introduse de către persoane private.
Acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt obligate să ia anumite decizii
în anumite circumstanţe, conform prevederilor tratatelor. În cazul în care nu
reuşesc să facă acest lucru, statele membre, instituţiile Uniunii Europene şi (în
anumite condiţii), persoane fizice sau societăţi comerciale pot înainta o
plângere la Curte sau la Tribunal, conform competentei de judecare. Acțiunea
nu poate fi introdusa decât după ce s-a solicitat instituției in cauza sa acționeze’
Acţiunile directe
Orice persoană fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu ca urmare a
acţiunii sau inacţiunii instituţiilor Uniunii Europene sau a personalului acesteia
poate introduce o acţiune pentru plata unor despăgubiri în faţa Tribunalului.
Recursul
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene poate fi sesizata cu recursuri formulate
împotriva hotărârilor sau ordonanțelor pronunțate de Tribunal, cu condiția ca
acestea sa se refere limitativ la motive de drept.
Reexaminarea
Aceasta procedura vizează deciziile Tribunalului care a hotărât cu privire la
acțiunile introduse împotriva hotărârilor Tribunalului Funcției Publice
Rezumat
Potrivit art. 13 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la
Lisabona), Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor
sale, ale cetățenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei,
a eficacității şi a continuității politicilor şi a acţiunilor sale.
Conform aceluiaşi articol, instituţiile Uniunii Europene sunt: Consiliul
European( cu rolul de a oferi impulsurile necesare dezvoltării Uniunii şi de a-i
defini orientările şi priorităţile politice generale); Consiliul (reprezintă
interesele statelor membre); Comisia Europeană( apăra interesul
Comunităților/Uniunii); Parlamentul European; Banca Centrală Europeană
(este responsabilă în special pentru definirea politicilor Eurosistemului);
Curtea de Conturi( asigură legalitatea folosirii resurselor financiare si
controlul asupra bugetului comunitar) şi nu în ultimul rând Curtea de Justiţie a
Drept european 69
Uniunii Europene care, împreuna cu Tribunalul si cu Tribunalul Funcției

Publice realizează jurisdicția şi asigură respectarea regulilor de drept ale
Uniunii Europene. Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi
sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi
scopurile prevăzute de acestea, având obligaţia de a coopera unele cu altele în
mod loial.
1. Care instituţie a Uniunii Europene are drept de iniţiativă legislativa?
a) Parlamentul European;
b) Comisia Europeană;
c) Curtea de Justiţie.
2. Cine dispune asupra aprobării finale a ansamblului bugetului UE?

a) Consiliul;
c) Parlamentul European.
3. Orientările politice generale în cadrul Uniunii Europene sunt stabilite de:

a) Consiliu;
c) Consiliul European.
4. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are în componenţă:

a) Tribunalul de Prima Instanța si Tribunalul Funcției Publice;
b) Tribunalul Penal International si Curtea Europeana a Drepturilor
Omului;
c) toate patru.
5. Procedura întrebărilor preliminare vizează:

a) legi interne ale statelor U.E.;
b) directive, decizii, regulamente;
c) şi a, şi b.
Drept european 70
Lucrare de verificare
Redactează un eseu de 60-70 rânduri (Font 12, Times New Roman la 1, 5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele aspecte:
- in ce se concretizează rolul Consiliul european;
- structura „triunghiului instituţional” al UE;
- rolul PE în democratizarea construcţiei europene;
- atribuţiile Comisiei Europene;
- cele mai importante modificări aduse sistemului instituţional al Uniunii
Europene de Tratatul de la Lisabona.
N.B. Lucrarea va fi transmisă in termenul specificat pe Platforma Danubius Online spre a

fi verificată si notată si va face parte din nota finala.
Fuerea, Augustin. (2011). Manualul Uniunii Europene Ed. a Va. București:

pp.246-387.
Diaconu, Nicoleta. (2011). Dreptul Uniunii Europene – Tratat. București:
Lumina Lex, pp. 110-216.
Fabián, Gyula (2012). Drept instituţional al Uniunii Europene. Bucureşti, pp.
149-208; 232-256.
Şandru, Daniel-Mihail (2010) Dreptul Uniunii Europene. București: Ed.
Universitara, pp. 64-103.
Vataman, Dan (2011). Drept instituțional al Uniunii Europene. București: C.H.
Beck, pp. 47-171.
Voicu, Marin (2007) Introducere in dreptul european. București: Universul
juridic, pp. 131-162.
Drept european 71
3. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE
3.1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene ..................................................................... 73

3.2. Principiile ordinii juridice a Uniunii Europene.Aplicarea normelor juridice ale
Uniunii Europene în ordinea juridică a României......................................................... 78
3.3. Repartizarea puterilor între instituţiile Uniunii Europene .................................... 79
3.4. Controlul de legalitate al actelor adoptate de instituţiile Uniunii Europene şi
controlul jurisdicţional ................................................................................................... 85
Rezumat ................................................................................................................... 89
Teste de autoevaluare.............................................................................................. 89
Bibliografie minimală ............................................................................................. 90
 să explici care este natura juridică a Uniunii Europene şi să identifici

izvoarele dreptului acesteia;
 să defineşti principiile ordinii juridice a Uniunii Europene şi modul de
repartizare a puterilor între instituţiile acesteia;
 să precizezi cum se realizează controlul de legalitate al actelor adoptate
de instituţiile Uniunii Europene şi controlul jurisdicţional.
Drept european 72
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene
3.1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

3.1.1. Natura juridică a Uniunii Europene
Natura juridică a Uniunii Europene constituie subiect de analiză pentru
specialiștii in domeniu care încearcă sa răspundă la întrebarea daca UE este o
organizație sau o federație de state. Se susţine că, în prezent, Uniunea
Europeană ar fi aproape de stadiul de confederaţie. Nu ar fi atins stadiul de
confederaţie întrucât nu are toate competenţele, respectiv politica externă şi
apărarea comună, dar ar fi depăşit acest stadiu în domeniile instituţional şi al
raporturilor directe cu cetăţenii statelor membre, care sunt şi euro-cetăţeni. Pe
de altă parte, Uniunea prezintă caracteristicile unui stat federal prin
împărţirea competenţelor, urmărirea unor interese comune sau alegerea
Parlamentului, dar diferă foarte mult de acesta, întrucât, printre altele, statele
membre nu au renunţat la suveranitatea lor şi nici la capacitatea de a acţiona
ca subiecte de drept internaţional. Constatăm, în altă ordine de idei, că
Uniunea Europeană nu poate fi asimilată nici unei organizaţii internaţionale
de tip clasic. Ea are instituţii independente în raport cu statele şi, mai ales, a
creat şi aplică norme de drept, distincte de normele statelor membre, prin
efectul direct oferit actului normativ unional în raport cu legislaţia internă.
Referindu-ne la ordinea juridică unională, trebuie să observăm că Uniunea a
fost fondată pe Comunităţile Europene, completate cu politicile şi formele de
cooperare stabilite prin Tratatul de la Maastricht. În fapt, ordinea juridică a
Uniunii Europene nu o egalează pe cea a Comunităţilor Europene şi, de
aceea, principiile autonomiei, aplicabilitatea directă şi preeminenţa dreptului
comunitar, nu s-au aplicat şi celorlalţi doi piloni ai Uniunii Europene. Cu
toate acestea, există o ordine juridică a Uniunii Europene care se inspiră
deopotrivă din dreptul internaţional de tip clasic şi din modelele cunoscute de
drept federal, constituind o ordine juridică intermediară. Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene s-a referit la aceasta ca la o nouă ordine juridică internaţională
căreia statele membre i-au transferat, în domenii relativ încă restrânse, o parte
din drepturile lor suverane, o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic
al statelor membre şi care se aplică resortisanţilor statelor membre şi acestora.
Faptul că această ordine juridică reprezintă ansamblul de norme care

guvernează raporturile stabilite de către Uniunea Europeană cu statele
membre, statele nemembre, alte organizaţii internaţionale şi cu persoanele
juridice şi fizice care nu aparţin statelor membre. Ordinea juridică unională
este guvernată de două principii de bază care interesează analiza noastră,
respectiv: integrarea directă în ordinea juridică internă a statelor şi
aplicabilitatea prioritară a dreptului unional în dreptul intern al statelor
membre
Mai precizăm faptul că, ordinea juridică a Uniunii Europene se compune din
două categorii de norme: norme cu valoare de lege fundamentală şi norme cu
valoare de legi ordinare.
Având în vedere caracteristicile pe care le-am exprimat anterior, este indubitabil
faptul că, pentru statele fondatoare şi pentru statele care au aderat pe parcurs la
Uniunea Europeană, contribuţia la adoptarea noilor norme de drept, asimilarea
Drept european 73
acestora în dreptul intern şi implementarea corectă şi unitară a acestora constituie

probleme esenţiale şi prioritare ale politicilor în domeniul juridic. De altfel,
lăsând deschisă calea aderării de noi state, Tratatul instituind Uniunea Europeană
şi practica aderării au instituit precondiţia acceptării şi asimilării progresive a
„Acquis-ului comunitar”, a principiilor şi obiectivelor politice, a declaraţiilor şi
rezoluţiilor adoptate în cadrul Uniunii, a acordurilor încheiate de Comunităţile
Europene, a actelor adoptate în cadrul justiţiei şi al afacerilor interne şi, nu în
ultimul rând, a legislaţiei adoptate în aplicarea tratatelor şi a jurisprudenţei Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene.
Putem vorbi, astfel, pentru a-l cita pe profesorul Augustin Fuerea, despre
„Acquis-ul comunitar” ca despre dreptul unional propriu-zis, pe care statele
candidate la aderare trebuie să-l accepte mai înainte de a adera la Uniunea
Europeană, sens în care, Comisia Europeană şi fiecare ţară candidată acţionează
în vederea armonizării legislaţiilor acesteia, obiectivele concrete fiind stabilite
într-o Carte Albă cu privire la pregătirea statelor asociate din Europa Centrală şi
de Est pentru integrarea lor în piaţa internă.
3.1.2. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Izvoarele dreptului comunitar sunt definite ca reprezentând „modalităţi specifice
prin care regulile de conduită considerate necesare în structurile europene devin
norme de drept prin acordul de voinţă al statelor membre”.
Acestea rezultă din Tratatele institutive şi din practica instituţiilor şi a statelor
membre, precum şi din sistematizarea realizată chiar de Curtea de justiţie a
Comunităţilor europene.
Conform doctrinei, dreptul Uniunii cuprinde normele juridice incluse în tratatele

institutive ale Comunităţilor Europene împreună cu convenţiile şi protocoalele
anexate lor, tratatele modificatoare (inclusiv tratatele privind aderarea de noi
state), precum şi regulile conţinute în actele adoptate de instituţiile Uniunii de-a
lungul timpului. Dreptul Uniunii mai include şi acele reguli nescrise aplicabile în
ordinea juridică a Uniunii Europene, ca de exemplu: principiile generale de drept
comune sistemelor de drept ale statelor membre; jurisprudenţa CJUE, regulile
reieşite din angajamentele externe ale Uniunii Europene sau normele
complementare care izvorăsc din actele convenţionale încheiate de statele
membre în aplicarea tratatelor.
Așadar, dreptul Uniunii Europene are două categorii importante de izvoare –
izvoare primare (originare) – tratatele încheiate intre statele membre şi – izvoare
secundare (derivate) – actele adoptate de către instituţiile Uniunii Europene
(regulamentul, decizia, directiva, avizele şi recomandările).
Pe lângă acestea, în categoria izvoarelor dreptului Uniunii Europene au fost
incluse: principiile generale ale dreptului, jurisprudenţa Curţii de Justiţie, dreptul
rezultat din relaţiile externe ale Comunităţilor, dreptul complementar rezultând
din actele convenţionale încheiate între statele membre în vederea aplicării
tratatelor.
Drept european 74
Izvoarele derivate sau secundare ale dreptului Uniunii Europene sunt

constituite din normele cuprinse în actele emise de instituţiile comunitare şi sunt
cele mai numeroase, constituind o sursă importantă a dreptului unional. Având
acest caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar,
pentru că va fi lipsit de efecte juridice.
Analizate după modul în care sunt definite în tratatele constitutive, izvoarele
derivate sunt clasificate în:
- regulamente: sunt de aplicabilitate generală, fiind obligatorii şi direct
aplicabile statelor membre. Ele sunt acte juridice adoptate de Consiliu, Comisie,
Parlament şi Banca Centrală Europeană. Din punctul de vedere al naturii
juridice, regulamentele pot fi de bază sau de execuţie. Cele de bază sunt de
competenţa Consiliului sau a cuplului Consiliu/Parlament, iar cele de execuţie
sunt emanaţia celorlalte organe abilitate.
- directive: sunt acte obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar în
atingerea scopului pentru care sunt adoptate, însă lasă la latitudinea autorităţilor
naţionale alegerea formei şi a mijloacelor necesare pentru atingerea scopurilor
prevăzute; în principiu, ele nu au influenţă generală, deoarece se adresează direct
unui stat membru şi nu au nici aplicabilitate directă în ordinea juridică internă.
- decizii: se caracterizează prin faptul că nu sunt de aplicabilitate generală, ci
se adresează unor destinatari precis determinaţi şi identificaţi, fiind obligatorie
pentru destinatarii pe care îi desemnează.
- recomandări şi avize: sunt acte comunitare fără forţă juridică obligatorie,
neavând efect constrângător, deoarece ele solicită numai adoptarea unei anumite
conduite de către statele membre. Obiectul recomandării este de a invita
destinatarii să adopte o anumită conduită sau de a viza un cadru general de
acţiune. Recomandarea nu este complet lipsită de efecte juridice, întrucât atunci
când un stat omite să ia măsurile recomandate, C.J.C.E. poate să examineze dacă
acea recomandare are sau nu efecte juridice. Avizul este folosit pentru a exprima
un punct de vedere, putând fi obligatoriu sau facultativ. Avizele obligatorii pot fi
consultative, a căror respectare rămâne la latitudinea celui care este obligat să le
solicite şi conforme, a căror respectare este obligatorie
Vorbim, aşadar, despre dreptul derivat, deoarece actele care îl constituie sunt
subordonate dispoziţiilor din Tratatele de la care nu se poate deroga. Instituţiile
comunitare sunt abilitate să emită astfel de acte, numai în condiţiile în care ele
sunt necesare pentru aducerea la îndeplinire a obiectivelor lor şi dacă tratatele
prevăd această atribuţie.
Actele din categoria izvoarelor derivate pot fi invalidate sau „recalificate” de

către Curte, dacă nu s-a respectat procedura de adoptare, conform naturii actului;
de asemenea, conform practicii instituite de Curtea de Justiţie, adoptarea oricărui
act normativ de organele comunitare trebuie să fie motivată, fiind considerat ca
viciu de formă, atât lipsa motivaţiei, cât şi insuficienţa acesteia.
Izvoare complementare sau terţiare sunt reprezentate de o serie de acte
derivate, numite şi „atipice” întrucât nu apar în clasificarea izvoarelor dreptului
Drept european 75
comunitar făcută în Tratatul privind Comunitatea Europeană. În categoria

izvoarelor complementare intră următoarele acte comunitare:
- actele interne ale instituţiilor comunitare, care privesc activitatea internă a
instituţiilor şi care cuprind:
- statute, regulamente interne şi regulamente financiare,
- acte pregătitoare în cadrul etapelor procesului decizional (de exemplu:
propuneri ale Comisiei, diferite programe generale pe care trebuie să le adopte
instituţiile, recomandări adresate de Comisie Consiliului),
- acte care modifică dispoziţiile instituţionale ale Tratatelor, care, de regulă,

nu produc efecte decât în cadrul relaţiilor inter-instituţionale.
- actele sui-generis:
- hotărâri cu caracter general, desemnate uneori prin termenul de decizii
(fără a se confunda cu actul derivat amintit la izvoarele derivate), aceste
hotărâri sunt acte generale fără destinatari desemnaţi,
- rezoluţiile conţin, de regulă, un program de acţiune viitoare într-un
domeniu determinat; rezoluţiile nu produc juridice, însă pot invita Comisia
să prezinte propuneri ori să acţioneze într-un anumit sens,
- concluziile sunt adoptate în urma dezbaterilor ce s-au derulat în sesiunea
Consiliului, ele pot conţine declaraţii cu caracter pur politic sau hotărâri cu
caracter general,
- comunicările Comisiei pot fi din cele mai diversificate; ele nu produc
efecte juridice (ex:Cărţi albe, Cărţi verzi, diferite comunicări ale Comisiei
către Consiliu)
- programe de acţiune, declaraţii adoptate de Consiliu şi declaraţii
comune.
Izvoarele nescrise ale comunitar sunt:

- principiile generale ale dreptului Uniunii Europene, care cuprind:
- unele principii ale dreptului internaţional, dacă sunt compatibile cu structura
juridică a Comunităţii Europene (de exemplu: principiul teritorialităţii),
- principiile sistemelor juridice ale statelor membre (principiul securităţii
juridice, al dreptului la apărare, al egalităţii, al legalităţii, al bunei-credinţe etc.),
- principiile rezultate din dispoziţiile Tratatelor comunitare (principiul

nediscriminării pe motiv de cetăţenie, principiul echilibrului instituţional, al
cooperării loiale între instituţii, al liberei circulaţii etc.),
- drepturile fundamentale ale omului.
- jurisprudenţa Curţii Europene de la Luxemburg.
Drept european 76
Influenţa jurisprudenţei asupra dezvoltării dreptului Uniunii Europene este

hotărâtoare, Curţii de la Luxemburg revenindu-i ca sarcină nu numai precizarea
dreptului, ci şi acoperirea lacunelor printr-o jurisprudenţă creativă, deoarece ea
este obligată, prin soluţiile date, să umple golurile din prevederile dreptului
Uniunii Europene, depăşind astfel limitele tratatelor constituţionale.
În general jurisprudenţa nu este recunoscută ca izvor de drept. Ţinând, însă cont
de faptul că, Curtea de Justiţie are calitatea de instituţie a Uniunii Europene,
contribuie la îndeplinirea obiectivelor prevăzute de tratele constitutive, are
monopolul interpretărilor care din punct de vedere juridic sunt obligatorii şi este
suprema autoritate în materie învestită chiar de aceste tratate – atât ea ca
instituţie, cât şi demersurile sale capătă o valoare specială.
Cutuma comunitară este o dovadă a unei practici general acceptate ca drept.
Spre deosebire de dreptul internaţional public, unde cutuma este o sursă esenţială
a dreptului, în dreptul Uniunii Europene cutuma este cvasi-inexistentă. Acesta
datorită faptului că există câteva obstacole considerabile în calea formării unor
asemenea surse. Este vorba, în primul rând, despre procedura specială de
amendare a Tratatelor; acesta nu exclude posibilitatea apariţiei unei cutume, însă
prevede criterii exigente pe care o astfel de practică trebuie să le îndeplinească.
În acelaşi timp validitatea oricărei acţiuni a instituţiilor este verificată în raport
cu Tratatele şi nu cu practica acestora, ceea ce semnifică faptul că, din punctul de
vedere al Tratatelor, cutuma nu poate fi creată de instituţiile comunitare. Cu toate
acestea anumite practici, ce se înscriu pe linia Tratatelor comunitare, pot forma
reguli cutumiare – în acest sens C.J.U.E. nu a exclus această posibilitate, însă a
subliniat că „o simplă practică nu poate prevala asupra normelor Tratatelor”.
Tratatul de la Lisabona instaurează o ierarhie a normelor de drept derivat,
stabilind o distincţie precisă între actele legislative, actele delegate şi actele de
execuţie. Sunt definite ca fiind acte legislative actele juridice adoptate printr-o
procedură legislativă, ordinară sau specială. În schimb, actele delegate sunt
acte nelegislative cu aplicabilitate generală, care completează sau modifică
anumite elemente neesenţiale ale actului legislativ. Puterea de a adopta astfel
de acte poate fi delegată Comisiei Europene prin actul legislativ, care
delimitează obiectivele, conţinutul, aplicabilitatea şi durata puterii delegate.
Competenţa de a adopta acte de execuţie este conferită, în mod normal,
Comisiei prin actul obligatoriu din punct de vedere juridic, atunci când sunt
necesare unele condiţii uniforme de execuţie a actului. Actele legislative,
delegate şi de execuţie pot fi adoptate sub formă de regulament, directivă sau
decizie, dar adjectivul „delegat” sau „delegată” şi sintagma „de execuţie” sunt
inserate în titlul actului corespunzător.
Sarcina de lucru 1
Rezumaţi în 8-10 rânduri care sunt izvoarele dreptului Uniunii
Europene.
Sarcina de lucru va fi verificata de catre tutore in cadrul intalnirilor

tutoriale.
Drept european 77
3.2. Principiile ordinii juridice a Uniunii Europene. Aplicarea normelor

juridice ale Uniunii Europene în ordinea juridică a României
Pentru înțelegerea corecta a principiilor ordinii juridice a Uniunii Europene, este
necesar ca mai intai sa definim principiul monist de receptare a normelor
internaţionale în dreptul intern. Conform principiului monist, între ordinea
juridică internaţională şi ordinea juridică naţională există o continuitate, prin
urmare tratatele internaţionale se aplică imediat şi direct în ordinea juridică
naţională, fără a fi necesară receptarea lor prin norme juridice interne. Norma
juridică internaţională îşi va păstra însă acest caracter în raport cu normele
juridice naţionale.
Principiul dualist, în schimb, presupune existenţa distinctă a celor două ordini
juridice, internaţională şi naţională, şi necesitatea preluării tratatului internaţional
în norme juridice interne pentru a putea fi aplicat la nivel naţional. Tratatul
devine astfel lege internă, având aceeaşi forţă juridică, este „naţionalizat”, şi în
această calitate va fi aplicat de organele statale. Consecinţa firească este că legile
naţionale posterioare vor putea modifica actul internaţional devenit lege internă.
La nivelul Uniunii Europene a fost preferat principiul monist, deoarece cealaltă
soluţie ar fi afectat abordarea comunitară a integrării europene, ajungându-se la
situaţia ca dreptul Uniunii să aibă forţă juridică diferită de la o ţară la alta, în
funcţie de instrumentul juridic concret (lege, act administrativ, etc.) prin care a
fost receptat în dreptul intern.
Consacrat implicit în tratatele comunitare, principiul monist a fost recunoscut
jurisprudenţial de Curtea Europeană de Justiţie, în deja celebra Decizie 6/64
Costa c/ Enel: „instituind o Comunitate pe durată nelimitată, cu atribuţii proprii
şi capacitate juridică proprie, statele şi-au limitat, în domenii restrânse, drepturile
lor suverane şi au creat astfel un corp de norme juridice aplicabile lor şi
resortisanţilor lor”, iar „dreptul comunitar face parte integrantă din ordinea
juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru”.
Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene
Normele juridice de drept unional sunt aplicabile imediat în ordinea juridică a
statelor membre.
Altfel spus, dreptul Uniunii Europene este direct aplicabil în ordinea juridică a
statelor membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul de drept european faţă de
normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de administraţie şi
justiţie. Această observaţie este necesară în vederea explicării, ulterior, a
supremaţiei dreptului comunitar faţă de dreptul intern.
Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene
În principiu, tratatele internaţionale nu pot crea drepturi şi obligaţii în mod direct
în beneficiul sau în sarcina persoanelor fizice sau juridice din statele semnatare,
ci doar a statelor, ele fiind singurele subiecte ale dreptului internaţional clasic.
Drept european 78
Acest principiu a fost invalidat inițial prin crearea Curţii Europene a Drepturilor
Omului, în faţa căreia se pot prezenta cu cereri particularii din statele semnatare
a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În cazul dreptului Uniunii
Europene excepţia s-a transformat în regulă, iar statele membre au acceptat, prin
semnarea tratatelor institutive, crearea de drepturi şi obligaţii în mod direct, prin
acte comunitare derivate, pentru resortisanţii lor.
Prin urmare, normele juridice ale dreptului Uniunii Europene sunt direct
aplicabile în ordinea juridică a statelor membre (sau au efect direct), ele putând
crea drepturi şi obligaţii concrete pentru resortisanţii statului respectiv, drepturi
şi obligaţii opozabile inclusiv administraţiei şi justiţiei statale, fără a fi necesară
preluarea lor în norme juridice interne.
Prioritatea dreptului Uniunii Europene
Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică naţională a
statelor membre, în raport cu dreptul intern al acestora. „Prioritatea”,
„supremaţia” sau „superioritatea” dreptului Uniunii Europene implică două
aspecte:
a) prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu pot fi
modificate sau abrogate dispoziţii normative ale dreptului Uniunii Europene,
orice astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă;
b) normele dreptului Uniunii Europene posterioare pot modifica sau face
inaplicabile norme juridice naţionale. Administraţia şi judecătorii naţionali vor
asigura corelarea necesară şi vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele
interne contrare dreptului comunitar, fără a aştepta intervenţia legiuitorului
naţional de abrogare a acestora.
Sarcina de lucru 2
Explică în câte o frază principiile ordinii juridice a U.E.

tutoriale.
3.3. Repartizarea puterilor între instituţiile Uniunii Europene

Uniunea Europeană nu ar putea funcţiona dacă nu ar exista un set de reguli care
să reglementeze activitatea de luare a deciziilor, de repartizare a puterilor
specific instituţiilor U.E.
O întreagă serie de autori, atât români cât şi străini apreciază că procesul de
repartizare a puterilor între instituţiile uniunii europene este deosebit de
complex datorită diversităţii structurilor în cauză, a evoluţiei şi dezvoltării
permanente a funcţiilor acestora. Se distinge astfel, la nivelul instituţiilor U.E.
complexitatea funcţiei normative, funcţia executivă, funcţia bugetară şi, nu în
ultimul rând, funcţia de control. Deşi, într-o anumită măsură, aceste puteri se
Drept european 79
aseamănă cu funcţiile specifice unui stat, totuşi ele sunt, în cea mai mare
măsură, diferite de acestea.
3.3.1. Funcţia normativă
Plecând de la conţinutul acestei funcţii care constă în adoptarea normelor
juridice ale uniunii europene, literatura de specialitate distinge între funcţia
normativ-constituantă şi funcţia legislativă. Cea dintâi vizează elaborarea şi
revizuirea tratatelor uniunii europene şi deciziile de admitere a noilor state, un
rol foarte important revenind Consiliului European care, fără a avea o funcţie
normativă propriu-zisă, stabileşte principalele direcţii de orientare a politicii
uniunii europene şi impulsionează celelalte instituţii U.E. în vederea realizării
acestor politici.
La rândul său, funcţia legislativă constă în adoptarea actelor normative cu
caracter general necesare înfăptuirii prevederilor tratatelor şi pentru ducerea la
îndeplinire a orientărilor politice stabilite de Consiliul European.
Principalul organ legislator al uniunii europene este Consiliul, ca reprezentant
al intereselor guvernelor statelor membre. Iniţiativa legislativă aparţine , în
principal, Comisiei care decide asupra propunerilor pe care le face Consiliului
în vederea adoptării acelor reglementări incluse în competenţa sa.
Tratatul de la Maastricht a modificat regula privind iniţiativa legislativă în
sensul că, în domeniul politicii monetare, Consiliul se pronunţă asupra
propunerii Comisiei după obţinerea avizului Parlamentului sau a Băncii
Centrale Europene. In practică se întâlnesc, frecvent, cazuri în care Consiliul
solicită Comisiei să iniţieze unele acte normative de care are nevoie.
La rândul său, Parlamentul, după ce iniţial avea un rol periferic în procesul
legislativ, respectiv de a da avize consultative, are în prezent un rol tot mai
mare. Astfel, în funcţie şi de rolul jucat de cele trei instituţii angrenate în
procesul legislativ, respectiv Consiliul, Parlamentul şi Comisia, au existat mai
multe feluri de proceduri decizionale printre care enumerăm: procedura
ascultării sau a consultării, procedura cooperării, procedura codeciziei,
procedura avizării, procedura informării şi procedura delegării.
Prin tratatul de la Lisabona s-au adoptat două proceduri decizionale şi anume:
- Procedura legislativa ordinara care constă în adoptarea în comun de către
Parlamentul European şi Consiliu a regulamentelor, directivelor sau deciziilor
la propunerea Comisiei. De altfel, aceasta este fosta procedură a codeciziei
folosită până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
- Procedura legislativă specială pentru cazurile specifice prevăzute în tratate.
Procedura legislativă ordinară sau a codeciziei

Practic în cadrul acestei proceduri, Parlamentul European capătă rol de organ
legislator principal alături de Consiliu. Deşi s-a încercat simplificarea acestei
proceduri, în prezent ea a rămas cea mai complicată, se aplică în ¾ din
domeniile de legiferare vizând, în principal, domeniile de interes ale
cetăţenilor. Această procedură parcurge mai mulţi paşi:
- Iniţiativa– Comisia prezintă o propunere Parlamentului European şi
Consiliului;
Drept european 80
- Prima lectură – constând în aceea că Parlamentul European adoptă poziţia

sa în primă lectură şi o transmite Consiliului. In cazul în care poziţia
Parlamentului European este aprobată de Consiliu, decizia se adoptă în
formularea transmisă de Parlamentul European. Dacă formularea Parlamentului
European nu este aprobată de Consiliu, acesta adoptă propria sa formulare în
primă lectură şi o transmite Parlamentului European cu o informare privind
motivele adoptării acestui formular.
- A doua lectură – Parlamentul European are la dispoziţie un termen de trei

luni de la data primirii formulării şi motivaţiei Consiliului, timp în care poate
aproba această formulare din prima lectură sau dacă nu se pronunţă, în acest
termen, actul se consideră adoptat conform formulării Consiliului. Parlamentul
poate respinge, cu majoritatea membrilor, formularea Consiliului din prima
lectură, actul fiind considerat neadoptat sau poate propune, tot cu majoritatea
membrilor care-l compun, modificări la formularea Consiliului din prima
lectură. Textul, astfel modificat, se transmite Consiliului şi Comisiei, aceasta
din urmă trebuind să emită un aviz cu privire la modificări. Dacă, în termen de
trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul aprobă
toate aceste modificări actul se consideră aprobat. In situaţia în care Consiliul
nu aprobă toate modificările, preşedintele acestuia, în consens cu preşedintele
Parlamentului European convoacă Comitetul de conciliere într-un termen de 6
săptămâni. Acest comitet, care reuneşte membrii Consiliului ori reprezentanţii
acestora şi un număr egal de membri reprezentând Parlamentul European ( în
prezent 27 + 27 ), are rolul de a realiza un acord asupra unui proiect comun, în
baza formulărilor Parlamentului şi ale Consiliului din a doua lectură, cu
majoritatea calificată a celor două categorii de membrii, în termen de 6
săptămâni de la data convocării.
- A treia lectură– In situaţia în care se reuşeşte aprobarea proiectului comun

de către comitet, Parlamentul European şi Consiliul dispun de un termen de 6
săptămâni pentru a adopta actul conform proiectului. In caz contrar, actul
propus este considerat neadoptat.
Procedura legislativă specială – cunoaşte următoarele etape:
- Procedura consultării sau ascultării, formată din iniţiative care aparțin, de
regulă Comisiei, dar elaborarea proiectelor poate fi cerută şi de Consiliu sau de
Parlamentul European, consultarea – se face prin trimiterea proiectelor la
Parlamentul European, la Comitetul economic şi social sau la Comitetul
regiunilor, după caz, pentru emiterea unui aviz facultativ. Decizia de adoptare a
actului legislativ aparţine Consiliului.
- Procedura avizării sau a avizului conform – Parlamentul, la solicitarea

Comisiei, este invitat să-şi dea avizul conform asupra unui act normativ fără a
putea face amendamente.
- Procedura informării vizează consultarea Parlamentului European în

probleme politice importante în a căror soluţionare nu are competenţe
materiale.
Drept european 81
- Procedura delegării – delegarea legislativă se face de către Parlamentul

European sau Consiliu, conferind Comisiei atribuţiile de executare stabilite de
acestea în cazul unor acte fără caracter legislativ, care completează sau
modifică unele elemente neesenţiale ale actului legislativ.
Sarcina de lucru 3
Explică în 3-4 fraze procedura legislativa ordinara.

tutoriale.
3.3.2. Funcţia executivă
Principala instituţie a Uniunii europene cu puteri executive este Comisia.
Acesteia îi incumbă realizarea de condiţii unitare pentru punerea în aplicare a
actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii Europene chiar dacă
revine şi statelor membre, obligaţia de a lua toate măsurile de drept intern
pentru punerea în aplicare a acestor acte.
Comisia îndeplineşte următoarele funcţii administrative:
- Administrarea bugetului uniunii europene – administrarea Fondului de
dotare şi garantare pentru agricultura, Fondului european pentru dezvoltare
regionala, a Fondului Social – European, a Fondului de coeziune;
- Cheltuirea fondului pentru administraţie;
- Reprezintă uniunea în raporturile juridice de drept privat, inclusive în faţa
instanţelor judecătoreşti.
O serie de atribuții de execuție, in conformitate cu prevederile Tratatului
uniunii europene, revin si Consiliului.
3.3.3. Funcţia bugetară

Uniunea Europeana are la dispoziţie un buget cu surse proprii de finanţare cum
ar fi: un procent de contribuţie din partea statelor membre în funcţie de
produsul intern brut al fiecăruia, un procent din TVA încasată în statele
membre, suprataxele agrare, taxele vamale şi alte surse ( impozitul pe salariile
funcţionarilor Uniunii, amenzi, taxe, etc.).
Anul bugetar al Uniunii Europene coincide cu anul calendaristic şi începând
din anul 1999 bugetul U.E. este elaborat în euro. Procedura adoptării bugetului
U.E. parcurge mai multe etape de-lungul anului anterior celui la care se referă
bugetul.
Comisia întocmeşte anteproiectul bugetului pe baza necesităţilor structurilor
U.E. şi-l trimite apoi Consiliului care are obligaţia de a-l înainta Parlamentului
spre aprobare.
Procedura decizională în cazul aprobării bugetului este cea a codeciziei
Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene. Execuţia bugetului revine
Drept european 82
Comisiei care este responsabilă, conform reglementărilor financiare aprobate

de Consiliu.
3.3.4. Funcţia de control
In cadrul Uniunii Europene funcţionează principiul democratic al controlului
exercitat de către Parlament asupra structurii cu puteri executive, respectiv
asupra Comisiei.
Astfel, Parlamentul poate exercita moţiunea de cenzură împotriva Comisiei,
poate proceda la constituirea unor comisii temporare de anchetă şi de
asemenea, are dreptul la acţiune în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. In
cazul în care constată că anumite state membre sau organisme au încălcat
drepturile uniunii, membrii parlamentului pot adresa întrebări Consiliului,
Comisiei şi Băncii Centrale Europene.
Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecime dintre
membrii parlamentului şi se transmite preşedintelui acestuia. Moţiunea trebuie
să fie motivată şi se transmite şi Comisiei. Votarea moţiunii se face prin apel
nominal şi se adoptă cu o majoritate de 2/3 din totalul voturilor exprimate
reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul. Parlamentul
poate constitui, la cererea unui sfert din membrii ei, Comisii de anchetă pentru
examinarea presupuselor încălcări ale dreptului Uniunii Europene de către
instituţiile acesteia sau statele membre sau chiar de către persoane mandatate
de dreptul unional să-l pună în aplicare.
Funcţia de control asupra instituţiilor bugetare se realizează şi prin dreptul la
petiţie, recunoscut tuturor cetățenilor Uniunii Europene în mod individual sau
în asociere. Petiţiile, după înregistrare, sunt transmise spre examinare
comisiilor competente din Parlament.
Ombudsmanul European cercetează plângerile cetăţenilor prin care aceştia
reclamă abuzuri ale instituţiilor şi organelor unionale. Activitatea
Ombudsmanului nu vizează abuzurile organelor naţionale sau locale.
Ombudsmanul European investighează plângerile formulate împotriva
instituţiilor, organismelor, birourilor şi agenţiilor UE.
Ombudsmanul European prelucrează plângerile primite de la cetăţeni,
întreprinderi şi organizaţii din UE care semnalează cazuri de administrare
defectuoasă din partea instituţiilor, organismelor, birourilor sau agenţiilor UE -
încălcarea legislaţiei, nerespectarea principiilor bunei administrări, încălcarea
drepturilor omului. Exemplele includ: practici inechitabile, discriminare, abuz
de putere, lipsa informaţiilor sau refuzul de a furniza informaţii, întârzieri
nejustificate, proceduri incorecte.
Ombudsmanul începe investigaţiile după primirea unei plângeri sau din proprie
iniţiativă. Este un organism independent şi, prin urmare, nu acceptă sugestii din
partea guvernelor sau a altor entităţi. O dată pe an, Ombudsmanul European
prezintă Parlamentului European un raport de activitate.
Ombudsmanul este ales de Parlament pentru un mandat de 5 ani care poate fi
reînnoit. Nikiforos Diamandouros, fost avocat al poporului în Grecia, a fost
reales în funcţia de Ombudsman, în ianuarie 2010, pentru o perioadă de încă 5
ani.
Drept european 83
Cum se poate adresa o plângere Ombudsmanului

Nemulţumirile fata de activitatea desfăşurată de o instituţie, un organism, un
birou sau o agenţie a UE, trebuie, mai întâi, abordata posibilitatea de a remedia
local situaţia. Dacă această abordare nu dă rezultate, se poate trimite o plângere
Ombudsmanului European.
Este necesar să se depună plângerea la Ombudsman în termen de doi ani de la
data la care s-a constatat situaţia de administrare defectuoasă.
Ombudsmanul nu poate investiga:
- plângeri formulate împotriva autorităţilor naţionale, regionale sau locale din
statele membre (departamente guvernamentale, agenţii de stat, consilii locale),
chiar dacă plângerile vizează aspecte europene.
- activităţile tribunalelor sau ale organismelor de tip ombudsman existente la
nivel naţional. Ombudsmanul European nu primeşte cereri de apel la deciziile
luate de aceste entităţi.
- plângeri formulate împotriva întreprinderilor sau persoanelor fizice.
Ce se întâmplă după trimiterea unei plângeri?
Este posibil ca Ombudsmanul să poată rezolva problema prin simpla informare
a instituţiei, organismului, biroului sau agenţiei vizate. Dacă este nevoie de mai
mult, va încerca să găsească o soluţie amiabilă care să conducă la remedierea
situaţiei semnalate.
În cazul unui eşec, Ombudsmanul îi poate face recomandări instituţiei vizate.
Dacă instituţia nu acceptă recomandările sale, Ombudsmanul poate întocmi un
raport special pe care îl va trimite Parlamentului European pentru ca acesta să
poată lua măsurile politice care se impun.
În cazul în care nu poate trata plângerea, de exemplu dacă problema semnalată
a făcut deja obiectul unui proces în instanţă, Ombudsmanul va depune toate
eforturile pentru a recomanda o altă instituţie care să poată fi de ajutor.
Un mijloc tradiţional de control parlamentar îl constituie interpelările
parlamentare scrise sau orale şi care vizează, în principal, activităţile Comisiei
sau Consiliului. Parlamentul controlează Comisia cu privire la modul de
executare a bugetului şi, pe baza raportului acesteia şi a Curţii de Conturi,
descarcă sau nu Comisia de această sarcină care a avut de la începutul
construcţiei europene rolul de gardian al tratatelor.
Funcţia de control este exercitată şi de către Comisie care a avut de la începutul
construcţiei europene rolul de gardian al tratatelor. Astfel, Comisia veghează la
aplicarea dispozițiilor tratatelor şi a celorlalte acte normative adoptate de
instituţiile Uniunii Europene în baza tratatelor. Pe baza puterilor conferite,
Comisia poate dispune efectuarea unor anchete şi luarea unor măsuri de
sancţionare şi, mai ales, poate sesiza C.J.U.E. în vederea constatării încălcării
tratatelor de către statele membre. Controlul veniturilor şi cheltuielilor Uniunii
Europene se realizează în baza Regulamentului Financiar de către Curtea de
Conturi. Sistemul European de supraveghere financiara (S.E.S.F.) are drept
obiectiv principal asigurarea aplicării corespunzătoare a normelor privind
sectorul financiar al U.E.
Drept european 84
Sarcina de lucru 4
Argumentează în 5-7 rânduri care sunt plângerile de care se ocupa
Ombudsmanul European .

tutoriale.
3.4. Controlul de legalitate al actelor adoptate de instituţiile Uniunii

Europene şi controlul jurisdicţional
In cadrul Sistemului instituțional al Uniunii Europene revine Curţii de Justiţie
rolul de a asigura respectarea dreptului Uniunii Europene, interpretarea şi
aplicarea Tratatelor UE. În acest sens, Curtea are următoarele atribuţii:
- efectuează un control al legalităţii actelor juridice ale Uniunii; acest control se
realizează, în deosebi, pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a
recursului în carenţă;
- interpretează unitar tratatele şi actele juridice ale Uniunii Europene pe calea
recursului în interpretare;
- controlează legalitatea acţiunilor sau a omisiunilor statelor membre în raport
cu dispozițiile tratatelor, trasând litigiile dintre acestea;
- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele
Comunităţilor sau de agenţii acestora;
- se comportă asemănător Tribunalul administrativ al ONU, soluţionând
litigiile raporturile funcţionarilor Uniunii Europene cu organele de care depind;
- devine instanţă arbitrală, dacă o cauză compromisorie există în acest sens într-
un contract încheiat de una dintre Comunităţi;
- acţionează ca instanţă de recurs de ultim grad;
- este o instanţă internaţională, putând tranşa litigii între statele membre, dacă
acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor şi dacă între statele litigante a
intervenit un compromis;
- dispune de o competenţă consultativă.
3.4.1. Controlul legalităţii actelor instituţiilor

Conform art. 173 din Tratatul de instituire a CE, Curtea de Justiţie a U.E. a
avut de la început rolul de a asigura controlul legalităţii actelor adoptate
împreună de către Parlamentul European şi Consiliu, a actelor Consiliului, ale
Comisiei şi ale BCE, altele decât recomandările şi avizele, precum şi a actelor
Parlamentului european destinate să producă efecte faţă de terţi. Controlul se
realizează prin intermediul recursului în anulare, care poate fi formulat de un
Drept european 85
stat membru, de Comisie sau de Consiliu. Motivele de anulare în acest caz

sunt: incompetenţa, violarea normelor substanţiale, încălcarea Tratatului sau a
oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa, deturnarea de putere.
Posibilitatea sesizării Curţii o au şi persoanele fizice şi juridice dacă este pusă
în discuţie o decizie ai cărei destinatari sunt, precum şi în cazul unei decizii
care este destinată unei alte persoane, dar îi priveşte în mod direct şi individual.
Dacă recursul formulat într-o asemenea situaţie este fondat, Curtea va declara
nul actul contestat. În cazul în care este vorba despre un regulament, Curtea
poate, dacă crede de cuviinţă, să statueze care dintre efectele regulamentului
anulat sunt considerate definitive.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este, de asemenea, competentă să
soluţioneze recursurile în anulare privind:
a) măsurile adoptate de Consiliul guvernatorilor Băncii Europene de
Investiţii. Cei ce pot formula un recurs în acest caz sunt statele membre,
Comisia, Consiliul de administraţie al BEI;
b) măsurile adoptate de Consiliul de administraţie al BEI. Cei ce pot formula
recursul sunt statele membre şi Comisia;
c) sancţiunile pronunţate de Comisie împotriva unui cumpărător şi interdicţia
impusă altor întreprinderi de a trata cu acel cumpărător (art. 63 alin. b din Trat.
de instituire a C.E.C.A.);
d) deciziile privind o concentrare ilicită (art. 33 din Trat. de instituire a
C.E.C.A.).
Deoarece legalitatea poate fi încălcată nu numai printr-o acţiune, ci şi printr-o
inacţiune, s-a prevăzut posibilitatea sesizării Curţii şi în acest caz. Mijlocul de
realizare a acestei posibilităţi este recursul în carenţă, care este la îndemâna
instituţiilor, a statelor membre şi, în condiţii limitate, a particularilor.
Art. 175 din Tratatul de instituire a CE prevede că, în cazul în care, cu
încălcarea Tratatului Parlamentul European, Consiliul şi Comisia se abţin să
acţioneze, statele membre şi celelalte instituţii ale Comunităţii pot sesiza
Curtea pentru a restabili ordinea încălcată. De asemenea, orice persoană fizică
sau juridică poate să sesizeze Curtea cu privire la inacţiunea uneia dintre
instituţii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz, şi aceasta
deoarece ele nu au forţă obligatorie, ci doar un rol de orientare, de ghidare. Prin
urmare, rămâne la latitudinea instituţiei respective dacă să le emită sau nu.
Curtea va fi competentă şi în privinţa acţiunilor introduse de B.C.E. privitor la
domeniile care intră în competenţa sa sau dacă se introduce o acţiune împotriva
sa. Fiind un mijloc de control jurisdicţional, recursul în carenţă joacă un rol
deosebit, garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituţiilor prin
tratatele iniţiale, şi urmăreşte să oblige organul competent să acţioneze.
Recursul în carenţă poate fi admis numai dacă instituţiei în cauză i s-a cerut în
prealabil să acţioneze. Cererea trebuie să fie clară, precisă, şi să avertizeze
organul respectiv că inactivitatea sa va duce la un recurs. Ea trebuie să conţină
şi data de la care începe să curgă termenul de două luni care e pus la dispoziţie
de către tratate pentru ca instituţia să-şi poată îndrepta greşeala. Dacă nici în
Drept european 86
acest termen situaţia nu se remediază, atunci cauza poate fi adusă în faţa Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene.
Dacă abţinerea a fost declarată nelegală de către Curte, instituţia vizată trebuie
să ia toate măsurile pentru a aduce la îndeplinire decizia acesteia. Reclamantul
nu este privat în această situaţie de posibilitatea de a fi despăgubit, în cazul în
care i-au fost aduse prejudicii.
Pe lângă cele două mijloace de control al legalităţii, există şi un control
accesoriu unui litigiu principal şi care se traduce printr-o excepţie de ilegalitate
care poate fi invocată numai cu ocazia recursurilor introduse contra
sancţiunilor pecuniare sau contra altor constrângeri pronunţate în temeiul
tratatelor. Reclamanţii pot să se prevaleze ca răspuns la acţiunea introdusă
împotriva lor de iregularitatea deciziilor sau recomandărilor a căror ignorare le
este reproşată.
3.4.2. Interpretarea reglementarilor U.E. şi aprecierea validităţii actelor instituţiilor
acesteia
Dreptul U.E. este integrat sistemului juridic naţional; el se aplică direct în
statele membre. Prin urmare, este posibil ca un litigiu aflat pe rolul unui
tribunal naţional să se raporteze la reglementările U.E. Aşadar, judecătorul
naţional este pus în situaţia de a aplica şi de a interpreta dreptul U.E. El poate
să şi înlăture de la aplicare o regulă de drept intern, dacă aceasta este
incompatibilă cu dreptul comunitar. În situaţia în care are dubii cu privire la
semnificaţia unor reguli de drept al U.E. sau în legătură cu legalitatea unor acte
emise de instituţiile U.E. , poate să se adreseze Curţii, cerând interpretarea
regulii de drept în discuţie sau statuarea asupra validităţii actului vizat. Cererea
adresată Curţii nu trebuie să îndeplinească vreo formalitate specială.
Judecătorul va suspenda judecarea litigiului adus în faţa sa până când Curtea se
pronunţă. În cadrul acestei proceduri părţile în litigiu pot să-şi facă cunoscut
punctul de vedere prin intermediul avocaţilor sau al consilierilor lor.
Tratatul de la Paris nu conţinea dispoziţii identice cu cele din Tratatele de la

Roma în ceea ce priveşte competenţa Curţii în acest caz. Astfel, art. 41 din
primul tratat statuează: “Curtea este singura competentă să decidă cu titlu
prealabil asupra validităţii deliberărilor Comisiei şi ale Consiliului în cazul în
care un litigiu admis în faţa unui tribunal naţional ar pune în discuţie această
validitate”. Spre deosebire de Tratatul de la Paris, Tratatul de la Roma asupra
C.E.E. conferă Curţii competenţa de a statua cu titlu prejudicial asupra
următoarelor probleme:
e) interpretarea tratatelor;
f) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile comunitare şi de
BCE;
g) interpretarea statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă
statutele respective prevăd aceasta.
Toate cele trei tratate prevedeau pentru unele instanţe naţionale posibilitatea de
a se adresa Curţii, iar pentru altele obligaţia de a se adresa Curţii. În ultimul caz
Drept european 87
este vorba despre o cauză aflată în faţa unei instanţe interne ale cărei decizii nu
sunt susceptibile de un recurs jurisdicţional intern. Au calitate procesuală
activă numai jurisdicţiile naţionale care, în raport cu statutul şi funcţia lor date
de dreptul intern, au competenţe jurisdicţionale în mod curent, şi nu autorităţile
care exercită asemenea atribuţii în mod cu totul excepţional.
Curtea nu este o jurisdicţie de apel în raport cu jurisdicţia naţională, ea nu

statuează decât cu privire la problemele de drept al Uniunii Europene. După ce
a hotărât că un act normativ al U.E. nu este conform tratatelor sau când a dat o
anumită interpretare dreptului U.E. , această decizie are forţă obligatorie şi se
impune tuturor jurisdicţiilor din statele membre, nu numai celei ce a solicitat
interpretarea. Celelalte jurisdicţii păstrează dreptul de a sesiza Curtea dacă au
îndoieli asupra temeiniciei unei soluţii emise anterior de aceasta.
3.4.3. Controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor ce le sunt impuse prin
tratate
Controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor ce le sunt impuse de
tratate este una dintre cele mai importante atribuţii ale Curţii. Exercitarea ei se
desfăşoară în modul următor: dacă Comisia consideră că un stat nu şi-a
îndeplinit o anumită obligaţie prevăzută în tratat, ea va emite un aviz motivat
asupra acestei chestiuni, nu înainte, însă, de a oferi statului posibilitatea de a-şi
exprima punctul de vedere. În cazul în care acesta nu se conformează avizului
într-un termen determinat de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea.
Şi un stat membru, atunci când constată încălcarea obligaţiilor de către un alt

stat membru, poate aduce problema în faţa Curţii. Se cere, însă, un aviz dat de
comisie, după ce fiecare stat implicat şi-a exprimat opinia atât în scris, cât şi
oral, cu privire la situaţia de fapt. Dacă în termen de trei luni de la punerea
problemei Comisia nu a dat avizul, se poate trece la sesizarea Curţii.
Atunci când Curtea constată că un stat membru şi-a încălcat obligaţiile asumate
prin tratate, îi va cere să ia măsuri în privinţa încetării acestei încălcări. Dacă
Comisia constată că statul vizat nu a luat măsurile respective, după ce îi dă
posibilitatea să se exprime, emite un aviz motivat, în care subliniază punctele
din decizia Curţii pe care statul nu le-a îndeplinit. Comisia stabileşte un termen
în care statul trebuie să se conformeze deciziei Curţii; dacă acest lucru nu se
produce, Comisia va readuce problema în faţa instanţei comunitare, propunând
şi sancţiunile pe care le consideră adecvate. Curtea va constata neîndeplinirea
hotărârii sale şi , dacă se impune, va obliga statul în cauză la plata unor
penalităţi cu titlu de amendă.
Pe lângă această procedură, prin care se realizează respectarea tratatelor de

către statele membre, mai există şi posibilitatea ca Parlamentul European şi
Comisia să acorde Curţii posibilităţi nelimitate privind aplicarea unor amenzi
pe care aceste instituţii împreună sau numai Comisia le impun prin
regulamentele aplicate de ele.
Curtea mai este competentă să soluţioneze şi litigiile privind:
Drept european 88
- executarea obligaţiilor statelor membre rezultând din statutele B.E.I.

Consiliul de administraţie al B.E.I. poate aduce problema în faţa Curţii.
- executarea de către băncile naţionale centrale a obligaţiilor rezultând din
tratate şi din statutele S.E.B.C. Iniţiativa repunerii problemei deciziei Curţii
aparţine Consiliului B.C.E.
Sarcina de lucru 4
Explică în 3-4 fraze care sunt atribuţiile Curţii de Justiţie a U.E. în
ce priveşte controlul legalităţii actelor adoptate de către instituțiile
unionale?

tutoriale.
Rezumat
Prin izvoare ale dreptului Uniunii Europene înțelegem forma juridica de
transpunere a normelor juridice , a regulilor ce guvernează conduita
subiecților de drept ce participa la raporturile juridice din cadrul Uniunii
Europene . Regimul izvoarelor (enumerarea si ierarhia acestora) rezulta nu
numai din Tratatele institutive, ci si din practica instituțiilor si a statelor
membre, precum si din sistematizarea realizata de chiar Curtea de Justiție a
Uniunii Europene . Totalitatea acestor norme constituie„Acquis-ul comunitar” ,
dreptul unional propriu-zis, pe care statele candidate la aderare trebuie să-l
accepte mai înainte de a adera la Uniunea Europeană. Normele juridice de drept
unional sunt aplicabile imediat, direct şi cu prioritate în ordinea juridică a
statelor membre. În mod aproape similar cu instituţiile unui stat, la nivelul
instituţiilor U.E. întâlnim o funcţie normativă, o funcţie executivă, o funcţie
bugetară şi, nu în ultimul rând, funcţia de control. In cadrul Sistemului
instituțional al Uniunii Europene revine Curţii de Justiţie rolul de a asigura
controlul legalităţii actelor adoptate împreună de către Parlamentul European
şi Consiliu, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale BCE, respectarea
dreptului Uniunii Europene, interpretarea şi aplicarea Tratatelor UE.
1) Ordinea juridică a Uniunii Europene se inspiră din:
a) dreptul internaţional de tip clasic;
b) modelele cunoscute de drept federal;
c) ambele.
Drept european 89
2. Izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt :

a) derivate sau secundare;
b) complementare sau terţiare;
c) ambele.
3. Normele juridice de drept unional sunt aplicabile în ordinea juridică:

a) imediat şi direct;
b) imediat, direct şi prioritar;
c) direct şi prioritar .
4. Parlamentul poate exercita moţiunea de cenzură împotriva:

a) Comisiei;
b) Consiliului;
c) ambelor.
5. Controlul legalităţii actelor adoptate împreună de către Parlamentul

European şi Consiliu, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale BCE, altele
decât recomandările şi avizele se realizează prin intermediul:
a) excepţiei de ilegalitate;
b) recursului în carenţă;
c) recursului în anulare;
pp.414-530, pp. 559-569.
Diaconu, Nicoleta (2011). Dreptul Uniunii Europene – Tratat. Bucureşti:
Lumina Lex, pp. 61-109, pp. 239-302.
92-137; pp. 53-137.
Fuerea, Augustin. (2011). Manualul Uniunii Europene. Ed. a Va. București:
Vataman, Dan (2011) Drept instituțional al Uniunii Europene. Bucureşti: C.H.
Beck, pp. 7-17.
Voicu, Marin (2007) Introducere in dreptul european. Bucureşti: Universul
juridic, pp. 22-25; pp. 36-49.
Drept european 90
4. COMPETENŢELE UNIUNII EUROPENE
4.1. Principiile stabilirii competenţelor Uniunii Europene .................................. 92

4.2. Domeniile de competenţă ale Uniunii Europene ...........................................96
4.3. Uniunea Europeana, spaţiu de libertate , securitate şi justiţie ..................... 98
Rezumat ........................................................................................................ 106
Teste de autoevaluare .................................................................................. 106
Lucrare de verificare ................................................................................... 107
Bibliografie minimală .................................................................................. 108
 să explici care sunt principiile de bază pentru stabilirea competenţelor
Uniunii Europene ;
 să evidenţiezi domeniile de competenţă ale Uniunii Europene;
 să descrii modul de impartire a acestor competenţe;
 să înțelegi Uniunea Europeană, atât ca spațiu socio-politic dar si
juridic prin cele trei componente definitorii: libertatea, securitatea şi
justiţia .
Drept european 91
Bocaniala Tache Competenţele Uniunii Europene
4.1. Principiile stabilirii competenţelor Uniunii Europene

4.1.1. Personalitatea juridică a Uniunii Europene
Tratatul de la Lisabona conferă în mod expres Uniunii Europene, personalitate
juridică prin articolul 47 TUE care prevede, „Uniunea are personalitate
juridică.”. Astfel, Uniunii i se recunoaşte capacitatea de a intra în nume propriu
în raporturi juridice cu alte entităţi, adică va putea face parte din organizaţii
internaţionale, va putea iniţia şi face obiectul procedurilor derulate de instanţe
internaţionale. Prevederile art.47 privind personalitatea juridică a UE trebuie
corelate cu prevederile art.1, al 3. „Uniunea se substituie Comunităţilor
Europene şi îi succedă acesteia.” deoarece, acest articol prezintă o importanţă
deosebită. Astfel, conform teoriei dreptului, succesiunea implică un transfer al
funcţiilor şi patrimoniului Comunităţilor Europene către Uniunea Europeană,
ceea ce face ca implicit şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană să fie
înlocuit de Tratatul asupra Funcţionării Uniunii Europene.
Un aspect important, în ceea ce priveşte instituirea personalităţii juridice
Uniunii, este acela că se renunţă la structura pe 3 piloni, în cadrul unei perioade
de tranziţie de 5 ani.
După intrarea în vigoare a TL, UE este persoană juridică de drept public, şi în
consecinţă beneficiază doar de prerogativele care sunt necesare atingerii
obiectivelor cuprinse în tratate.
Privitor la personalitatea juridică internă a Uniunii Europene, conform art. 335
TFUE, în fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate
juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislațiile interne. Drept
urmare, Uniunea poate, în special, să dobândească sau să înstrăineze bunuri
mobile şi imobile şi poate sta în justiție, în acest scop fiind reprezentată de
Comisie.
Cu toate acestea, Uniunea este reprezentată de fiecare instituție, în temeiul
autonomiei lor administrative, pentru chestiunile referitoare la funcționarea lor.
Personalitatea juridică internațională a Uniunii Europene reiese din
dispozițiile art. 216 TFUE, care stabileşte că Uniunea poate încheia acorduri cu
una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, în cazul în care se
prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este
necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre
obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic
obligatoriu al Uniunii, fie poate influența normele comune ori poate modifica
domeniul de aplicare a acestora. Potrivit aceluiaşi articol, acordurile încheiate
de Uniunea Europeană sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii şi pentru
statele membre. De asemenea, art. 217 TFUE prevede că Uniunea Europeană
poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații
internaționale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi şi obligații
reciproce, de acțiuni comune şi proceduri speciale.
Drept european 92
4.1.2. Principiile de bază pentru stabilirea competenţelor Uniunii Europene

Sistemul distribuirii competenţelor şi exercitării lor în comun între instituţiile
comunitare previne orice alunecare spre concentrarea puterii la una dintre
instituţiile UE.
După lecturarea art. 5 TUE, în ceea ce priveşte competenţele Uniunii se poate
trage concluzia că există trei principii de bază pe care se bazează stabilirea
acestora, şi anume:
- principiul atribuirii de competenţe;
- principiul subsidiarităţii;
- principiul proporţionalităţii.
Scopul acestor principii este de a asigura un echilibru între garantarea
personalităţii statelor şi realizarea obiectivelor Uniunii.
- Principiul atribuirii de competenţe este prevăzut de art. 5 al.2 TUE, potrivit
căruia „Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost
atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite
prin aceste tratate.” Conform acestui principiu, statele membre au înzestrat UE
cu mijloacele de acţiune în vederea atingerii unor obiective, iniţial
preponderent economice, dar care s-au diversificat în timp. Uniunea trebuie să
se limiteze la aceste mijloace şi să nu recurgă la instrumentele care nu i-au fost
atribuite de state, şi de asemenea trebuie să îşi justifice fiecare acţiune raportat
la ansamblul acestor mijloace.
Principiul atribuirii de competenţe îşi are corespondentul în dreptul
internaţional public denumit principiul specialităţii organizaţiilor
internaţionale. Principiul atribuirii de competenţe a fost stabilit, la început, prin
Tratatul de constituire al Comunităţii Economice Europene confirmat ulterior
prin Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană TCE în art. 5, după care a fost
translatat prin Tratatul de la Lisabona în Tratatul asupra Uniunii Europene. În
continuare acelaşi articol prevede că ,,orice competenţă care nu este atribuită
Uniunii prin tratate aparţine statelor membre” .
Art. 13 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede ca
„Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de
acestea”.
În opinia Curţii de Justiţie, atribuirea de competenţă – potrivit art. 5 din TCE –
are natura juridică a unui transfer ireversibil, precizându-se în continuare că
este vorba despre „o comunitate dotată cu atribuţii proprii… şi mai precis cu
puteri reale născute dintr-o limitare de competenţă sau transfer de atribuţii de la
state la Comunitate; transferul ce se realizează de la state, din ordinea lor
juridică, internă, în profitul ordinii juridice comunitare priveşte drepturile şi
obligaţiile ce corespund dispoziţiilor tratatului şi antrenează (…) o limitare
definitivă a drepturilor lor suverane”.
Drept european 93
Transferul ireversibil, în concepţia Tratatului de la Lisabona, însă, trebuie

privit sub rezerva prevederilor potrivit cărora ,,orice stat membru poate hotărî
(...) să se retragă din Uniune”. Prin urmare, transferul este ireversibil, eventual,
pe durata în care statul are calitatea de membru al Uniunii.
- Principiul subsidiarităţii este prevăzut de art. 5 al.3 TUE, conform căruia
„în domeniile în care nu sunt de competenţa sa exclusiva, Uniunea intervine
numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la
nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii
preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.”
Aşadar, principiul subsidiarităţii asigură ca decizia comunitară să fie luată cât
mai aproape de cetăţean, verificând, constant, ca acţiunea întreprinsă la nivel
comunitar să fie justificată în raport cu posibilităţile pe care le oferă nivelul
naţional, regional sau local. Tot conform art. 5 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, principiul subsidiarităţii este fundamental
pentru funcţionarea Uniunii Europene (UE), mai precis pentru luarea deciziilor
la nivel european.
Mecanismele de control al principiului subsidiarităţii sunt stabilite prin
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Tratatul de la Lisabona a reformat acest protocol, pentru a îmbunătăţi şi a
consolida acest control.
Protocolul, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, prevedea deja respectarea
anumitor obligaţii, chiar pe parcursul elaborării proiectelor legislative. Astfel,
înainte de a propune un act legislativ, Comisia trebuie să elaboreze o carte
verde. Cărţile verzi constau în consultări publice. Acestea permit Comisiei să
obţină avizul instituţiilor naţionale şi locale şi ale societăţii civile privind
oportunitatea unei propuneri legislative, în special în privinţa principiului
subsidiarităţii.
În plus, protocolul adaugă obligaţia Comisiei de a însoţi proiectele de acte
legislative de o fişă prin care să se demonstreze respectarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Tratatul de la Lisabona aduce ca noutate participarea deplină a parlamentelor
naţionale la controlul principiului subsidiarităţii. Într-adevăr, parlamentele
naţionale exercită acum un dublu control:
- ele dispun de un drept de opoziţie în cursul elaborării proiectelor
legislative. Astfel, ele sunt în măsură să trimită o propunere legislativă
înapoi la Comisie, în cazul în care consideră că principiul subsidiarităţii nu
se respectă.
- prin intermediul unui stat membru, ele pot contesta un act legislativ în faţa
Curţii de Justiţie a UE, în cazul în care consideră că principiul
subsidiarităţii nu se respectă.
Drept european 94
Tratatul de la Lisabona permite totodată participarea Comitetului Regiunilor la

controlul principiului subsidiarităţii. La fel ca şi parlamentele naţionale,
Comitetul poate, de asemenea, să conteste în faţa Curţii de Justiţie a UE un act
legislativ care nu ar respecta principiul subsidiarităţii.
- Principiul proporţionalităţii este consacrat de art.5 al.3 TUE care prevede
că „acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşesc ceea ce este necesar
pentru realizarea obiectivelor tratatelor.” Astfel, aplicarea acestui principiu se
face în strânsă legătură cu prevederile Protocolului nr.7 anexat Tratatului de la
Amsterdam, care spune că aplicarea principiului proporţionalităţii presupune
aprecierea necesităţii măsurii, nedepăşirea a ceea ce este necesar pentru
atingerea obiectivului urmărit şi caracterul cât mai puţin constrângător al
măsurii pentru destinatarii săi. Pentru a fi respectat acest principiu, tratatele
comunitare prevăd ca înainte de a propune un act legislativ, Comisia
procedează la consultări extinse. După caz, aceste consultări trebuie să aibă în
vedere dimensiunea regională şi locală a acţiunilor preconizate. În caz de
urgenţă excepţională, Comisia nu procedează la consultările menţionate.
Comisia îşi motivează decizia în cadrul propunerii.
Se poate aprecia ca subsidiaritatea şi proporţionalitatea sunt principii conexe
principiului atribuirii. Ele stabilesc în ce măsură UE îşi poate exercita
competenţele care îi sunt atribuite prin intermediul tratatelor. În temeiul
principiului proporţionalităţii, mijloacele la care recurge UE pentru a realiza
obiectivele stabilite prin tratate nu pot depăşi strictul necesar.
La cele trei principii se adaugă şi o serie de principii democratice prevăzute de
Titlul II TUE care prevede în art.9 „În toate activităţile sale, Uniunea respectă
principiul egalităţii cetăţenilor săi, care beneficiază de o atenţie egală din
partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale.”, iar în art.10.al.1
„funcţionarea Uniunii se întemeiază pe principiul democraţiei reprezentative”,
iar al.2 explică acest principiu, „cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul
Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în
Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de
guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa
parlamentelor naționale, fie în faţa cetăţenilor.” În fine în art. 5.al.3 TUE se
prevede că „Orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a
Uniunii.” de unde se desprinde principiul democraţiei participative.
La toate aceste principii se adaugă un principiu cu aplicaţie generală, şi anume
principiul transparenţei, prevăzut de art.15, al.1 TFUE, „În scopul
promovării unei bune guvernări şi asigurării participării societăţii civile,
instituţiile, organele, oficiile şi agențiile Uniunii acţionează respectând în cel
mai înalt grad principiul transparenţei.”
Drept european 95
Sarcina de lucru 1
Explicaţi în 5-7 rânduri principiul subsidiarităţii.

tutoriale.
4.2. Domeniile de competenţă ale Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona clarifică repartizarea competenţelor între Uniunea
Europeană (UE) şi statele membre. El dă un răspuns întrebării: „Cine face ce în
Uniunea Europeană?”, ceea ce este un element determinant al democratizării
Europei, în măsura în care aceasta întăreşte responsabilitatea diferitelor niveluri
de putere.
Împărţirea competenţelor între UE şi statele membre este stabilit astfel:
Uniunea dispune de competenţe pe care statele i le atribuie în Tratatul de la
Lisabona; toate celelalte competenţe continuă să aparţină statelor. Acest
principiu de atribuire garantează că Uniunea nu poate să-şi extindă
competenţele în defavoarea celor ale statelor fără acordul acestora.
Astfel, se introduce pentru prima dată în tratatele fondatoare o clasificare
precisă prin care se diferenţiază trei competenţe principale: competenţele
exclusive, competenţele partajate şi competenţele de sprijinire .
4.2.1.Competente exclusive
In cazul in care tratatele atribuie Uniunii competenta exclusiva intr-un domeniu
determinat, numai Uniunea poate legifera si adopta acte cu forța juridica
obligatorie. Statele membre pot face acest lucru numai in cazul in care sunt
abilitate de Uniune sau pentru punerea in aplicare a actelor Uniunii.
Uniunea Europeană deţine competenţa exclusivă în următoarele domenii:
- uniunea vamală;
- stabilirea regulilor concurenţiale necesare pentru funcţionarea pieţei
interne;
- politica monetară pentru statele care au adoptat moneda euro;
- conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune în
domeniul pescuitului;
- politica comercială comună;
Drept european 96
De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveşte încheierea

unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un
act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi
exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce
atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a
acestora.
4.2.2.Competente partajate
În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele
membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi
adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu(Articolul 4
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene).
După cum am aflat, principiul subsidiarităţii are ca scop tocmai stabilirea
nivelului de intervenţie cel mai potrivit în domeniile competenţelor partajate
între UE şi statele membre. Poate fi vorba despre o acţiune la nivel european,
naţional sau local. În toate cazurile, UE poate interveni numai dacă este în
măsură să acţioneze în mod mai eficace decât statele membre.
Statele membre își exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a
exercitat competenţa. Statele membre își exercita de asemenea competenţa în
măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite.
Competenta partajabila este atribuita UE in următoarele domenii principale:
- piaţa internă;
- politica socială pentru aspectele prevăzute în TFUE;
- coeziune economică, socială şi teritorială;
- agricultura şi pescuitul, exclusiv conservarea resurselor biologice marine;
- mediu;
- protecția consumatorilor;
- transportul;
- reţelele transeuropene;
- energia;
- spaţiul libertății, securității şi justiţiei;
- problemele comune ale siguranţei în materie de sănătate publică .
4.2.3.Competenţe de sprijinire
Conform prevederilor articolului 4 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, în anumite domenii UE nu poate să intervină decât pentru a sprijini,
coordona sau completa acţiunea statelor membre. Prin urmare, ea nu dispune
de putere legislativă în aceste domenii şi nu poate să se implice în exercitarea
competenţelor care le revin statelor membre.
Drept european 97
Competenta de a acționa pentru sprijinirea, coordonarea şi suplimentarea

acţiunilor statelor membre se manifestă în următoarele domenii:
- protecţia şi ameliorarea sănătăţii umane;
- industria;
- cultura;
- turismul;
- educaţia, formarea profesională, tinerii şi sportul;
- protecţia civilă;
- cooperarea administrativă.
Uniunea mai dispune de competenţele: de a desfăşura acţiuni, în domeniile
cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, în special, pentru definirea şi
punerea în aplicare a programelor şi de a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o
politică comună, în domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului
umanitar, fără ca exercitarea acestor competenţe să poată avea ca efect
împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă .
Sarcina de lucru 2
Explicaţi în 3-4 fraze domeniile de competenţă ale UE.
Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore in cadrul întâlnirilor

tutoriale.
4.3. Uniunea Europeana, spaţiu de libertate , securitate şi justiţie

Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, fostul pilon III al Uniunii conform
Tratatului de la Maastricht (T.U.E.) a fost înglobat în Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene şi pus în sarcina instituţiilor Uniunii. Sunt
prevăzute politici comune privind controlul la frontiere, dreptul de azil,
imigrarea, cooperarea judiciară în materie civilă, cooperarea judiciară în
materie penală, cooperarea poliţienească. În acest domeniu, Consiliul European
defineşte orientările strategice şi operaţionale iar Consiliul, la propunerea
Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în aplicare a politicilor Uniunii
prevăzute pentru acest domeniu de cooperare.
Drept european 98
Toate cele trei componente, libertatea, securitatea şi justiţia constituie

elemente definitorii ale Uniunii Europene, atât ca spațiu socio-politic dar si
juridic, fiind consacrate de Tratatul de la Lisabona ca sediu primar al materiei.
4.3.1.Cetăţenia Uniunii şi drepturile fundamentale

Printre dispoziţiile Tratatului de la Lisabona se regăsesc şi cele referitoare la
cetăţenia europeană şi drepturile fundamentale. Astfel, textul tratatului prevede
în articolul 20 al. 1. TFUE că „Se instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean al
Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia
europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia.” Textul
tratatului este foarte clar, astfel că cetăţenia Uniunii Europene este condiţionată
de cea naţională a unui stat membru, care le conferă cetăţenilor un plus de
drepturi. Avantajul cetăţeniei europene este dat de posibilitatea exercitării
drepturilor din conținutul său pe întreg teritoriul Uniunii şi de o consolidare
indirectă a drepturilor fundamentale.
Principalele drepturi ce decurg din conţinutul cetăţeniei europene sunt
prevăzute de articolul 20 TFUE şi sunt, fără a fi o enumerare exhaustivă,
următoarele:
- dreptul de a circula şi a rămâne în mod liber pe teritoriul statelor membre;
- dreptul de vot şi de eligibilitate la alegerile Parlamentului European cât şi la
alegerile municipale;
- dreptul de protecţie diplomatică şi consulară;
- dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European;
- dreptul de iniţiativă cetăţenească faţă de Comisie pentru a o invita să
prezinte o propunere de act juridic despre un anumit subiect;
- dreptul de a recurge la Mediatorul european;
- dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în
una dintre limbile tratatelor şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă;
- dreptul de a îşi face cunoscut şi de a schimba în mod public punctul de
vedere faţă de toate domeniile de acţiune ale Uniunii;
- dreptul de acces la documentele şi instituţiile Uniunii.
Aceste prevederi se completează cu cele din articolul 6 TUE care prevede că:
„(1) Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum
a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare
juridică cu cea a tratatelor.
Dispoziţiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii
astfel cum sunt definite în tratate.(...)
Drept european 99
(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi

a libertăţilor fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în
tratate, nu sunt modificate de această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre
constituie principii generale ale dreptului Uniunii.”
Din lectura textului se desprinde concluzia că Tratatul de la Lisabona conferă
forţă juridică Cartei drepturilor fundamentale, care după cum se poate observa,
nu este incorporată în textul TL, aşa cum se încercase a se proceda în cazul
Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa. Ea a fost proclamată în mod
solemn de Parlamentul European, Consiliu şi Comisie.
Carta preia drepturile înscrise în texte deja consacrate precum Convenţia
europeană a drepturilor omului sau alte documente europene , Carta socială
europeană, Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale
muncitorilor, Convenţiile Consiliului Europei privind drepturile omului şi
biomedicina şi protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor
cu caracter personal. Drepturile menţionate sunt structurate într-un preambul şi
6 capitole:demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate,cetăţenie, justiție. Acestora
li se adaugă o secţiune privind prevederile generale.
În ceea ce priveşte aderarea la Convenţia Europeană pentru Protecţia
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a fost elaborată în cadrul
Consiliului Europei fiind deschisă pentru semnare la Roma pe data de 4
noiembrie 1950 şi intrând în vigoare în septembrie 1953. Obiectivul a fost de a
demara implementarea colectivă a unor drepturi enunţate în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din 1948 adoptată de ONU.
Un alt aspect important legat de cetăţenia Uniunii reglementat de TL, este cel
referitor la iniţiativa cetăţenească. Această prevedere presupune că, un milion
de oameni – din populaţia de 500 de milioane a UE – dintr-un număr de state
membre pot cere Comisiei Europene să înainteze noi propuneri de politici, aşa
cum se desprinde din articolul 11, al.(4) „La iniţiativa a cel puţin un milion de
cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre,
Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o
propunere corespunzătoare în materia în care aceşti cetăţeni consideră că este
necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.”
Drept european 100

Sarcina de lucru 3
Explică într-un paragraf de 10-15 15 rânduri drepturile conferite de
cetățenia UE. Selectează şi descrie în fraze minimale (3) funcţiile
Comisiei Europene.

tutoriale.
4.3.2. Controlul la frontiere, dreptul de azil şi migrarea.

Plecând de la asigurarea exercitării libertăţilor fundamentale în cadrul U.E. dar
şi al unui înalt nivel de securitate, Uniunea acţionează prin măsuri comune în
domeniul controlului la frontierele externe, al azilului şi al imigrării pe baza
principiului solidarităţii între state.
Astfel, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie este asigurat prin:
- absenţa oricărui control asupra persoanelor la trecerea frontierelor interne
ale Uniunii Europene;
- realizarea unui sistem integrat de securizare şi administrare a frontierelor
externe;
- politica comună a vizelor şi altor premise de şedere de scurtă durată;
- condiţiile în care resortisanţii ţărilor terţe pot circula liber , pentru anumite
perioade, în interiorul Uniunii Europene.
Consiliul are abilitatea de a hotărî, după consultarea Parlamentului, în
conformitate cu procedura legislativă specială, dacă este necesar, cu privire la
paşapoarte, cărţi de identitate, permise de şedere sau alte documente asimilate,
fără a aduce atingere competenţelor statelor membre.
In conformitate cu Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 şi cu Protocolul
din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor, precum şi cu alte
reglementări internaţionale în domeniu, Uniunea Europeană dezvoltă o politică
comună cu privire la dreptul de azil, protecţia subsidiară şi protecţia temporară
a resortisanţilor ţărilor terţe care au nevoie de protecţie internaţională, cu
respectarea principiului nereturnării. In acest scop Parlamentul European şi
Consiliul, prin procedura legislativă ordinară adoptă acte normative pentru
întreg spaţiul Uniunii Europene care vizează:
- Un regim unitar de azil în favoarea resortisanţilor ţărilor terţe, valabil în
toată Uniunea Europeană;
Drept european 101

- Un regim unitar de protecţie subsidiară pentru resortisanţii ţărilor terţe

care, fără să obţină azil European, au nevoie de protecţie internaţională;
- Un sistem comun de protecție temporară a persoanelor strămutate în cazul
unui aflux masiv;
- Proceduri comune de acordare şi de retragere a regimului unitar de azil sau
de protecţie subsidiară;
- Criterii şi mecanisme de determinare a statului membru responsabil de
examinarea unei cereri de azil sau de protecţie subsidiară;
- Norme referitoare la condiţiile de primire a solicitanţilor dreptului de azil
sau de protecţie subsidiară;
- Parteneriatul şi cooperarea cu ţările terţe pentru gestionarea fluxului de
persoane care solicită drept de azil , protecţie subsidiară sau temporară.
Consiliul, cu consultarea Parlamentului , şi la propunerea Comisiei poate
dispune anumite măsuri provizorii în situaţii speciale când unele dintre statele
membre se confruntă cu un aflux de resortisanţi din țările terţe. De altfel,
Uniunea Europeană înfăptuieşte o politică comună în domeniul imigrării în
scopul de a face funcţionale mecanismele de gestionare eficientă a fluxurilor de
migranţi, pentru tratarea echitabilă a resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie
de şedere ilegală în oricare dintre statele membre U.E. şi nu, în ultimul rând
pentru prevenirea şi combaterea fenomenelor imigrării ilegale şi a traficului de
persoane.
In acest scop, prin procedura ordinară, Parlamentul European şi Consiliul
adoptă acte normative pentru:
- Stabilirea condiţiilor de intrare şi de şedere precum şi a normelor de
acordare de către statele membre U.E. a vizelor şi permiselor de şedere pe
termen lung, inclusiv în vederea reîntregirii familiei;
- Definirea drepturilor resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere
legală pe teritoriul unui stat membru precum şi condiţiile care reglementează
libertatea de circulaţie şi de şedere în celelalte state membre;
- Prevenirea imigrării clandestine şi a şederii ilegale, inclusiv expulzarea şi
repatrierea persoanelor aflate în situaţie de şedere ilegală;
- Combaterea traficului de persoane, în special de femei şi copii.
Tot pentru aceasta, Uniunea Europeană poate încheia cu ţările terţe acorduri
privind readmisia în ţările lor de origine sau de provenienţă a resortisanţilor
ţărilor terţe care se află pe teritoriul lor fără îndeplinirea condiţiilor legale de
şedere.
Drept european 102

4.3.3. Cooperearea poliţienească în cadrul Uniunii Europene
Cooperarea poliţienească la nivelul Uniunii Europene implică toate autorităţile

competente din statele membre incluzând, îndeosebi, serviciile de poliţie,
serviciile vamale precum şi alte agenţii specializate de aplicare a legii cu
atribuţii în domeniul prevenirii sau al depistării şi al cercetării infracţiunilor.
Această cooperare are în vedere măsuri privind:
- Colectarea, stocarea, prelucrarea, analiza şi schimbul de informaţii
specifice activităţii de poliţie a statelor membre;
- Sprijinirea formării profesionale a personalului precum şi schimbul
reciproc de personal şi de echipamente tehnice de cercetare;
- Tehnicile comune de investigare îndeosebi în domeniile prevenirii şi
documentării în scopul combaterii unor cazuri de criminalitate organizată.
Alături de alte instituţii cu atribuţii importante în domeniu, în cadrul Sistemului
instituţional al Uniunii Europene a fost înfiinţată şi funcţionează Agenţia
Europol. Aceasta are misiunea de a susţine şi consolida acţiunea autorităţilor
poliţieneşti şi altor structuri de aplicare a legii din statele membre precum şi
dezvoltarea cooperării dintre aceste servicii pentru prevenirea si combaterea
criminalităţii grave care poate afecta statele membre, a terorismului şi a
criminalităţii organizate.
Activitatea Europol se află sub controlul Parlamentului European în colaborare
cu parlamentele ţărilor membre şi se desfăşoară îndeosebi cu privire la:
- Colectarea, stocarea, prelucrarea analiza şi schimbul de informaţii
provenind de la autorităţile specializate ale ţărilor membre sau ale unor state
terţe;
- Coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni de cercetare şi
operative desfăşurate împreună cu statele membre, sau în cadrul unor echipe
comune de cercetare şi după caz, în colaborare cu Eurojust.
Acţiunile cu caracter operativ ale Europol trebuiesc desfăşurate in cooperare cu
autorităţile statelor membre pe teritoriul cărora se derulează şi cu acordul
acestora. Luarea măsurilor coercitive revine în sarcina exclusivă a autorităţilor
naţionale competente.
4.3.4. Cooperarea judiciară în materie penală.

Principiul care se află la baza cooperării judiciare în materie penală în cadrul
Uniunii Europene este principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor
judecătoreşti şi a deciziilor judiciare incluzând aici şi preocuparea de realizare
a apropierii actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor
membre cu privire la acest domeniu.
Măsurile principale la nivelul Uniunii Europene pentru asigurarea cooperării
judiciare în materie penală sunt:
Drept european 103

- Instituirea unor norme şi proceduri care să asigure recunoaşterea în

întreaga Uniune Europeană a tuturor categoriilor de hotărâri judecătoreşti şi
decizii judiciare;
- Prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competentă între statele
membre;
- Sprijinirea formării profesionale şi a specializării magistraţilor şi a
personalului din justiţie;
- Facilitatea cooperării între autorităţile judiciare sau echivalente ale
statelor membre în materie de urmărire penală şi executarea deciziilor.
Pentru a facilita recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti şi a
deciziilor judiciare precum şi pentru a asigura cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală la nivel transfrontalier, Parlamentul European şi
Consiliul pot adopta, prin procedura ordinară, norme minime cu privire la:
- Admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;
- Drepturile persoanelor în procedura penală;
- Drepturile victimelor criminalităţii;
- Definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domenii ale criminalităţii de
gravitate deosebită cum ar fi: terorismul, traficul de persoane şi exploatarea
sexuală a femeilor şi copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme,
spălarea banilor, corupţia, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea
informatică şi cea organizată.
Dedicată cooperării judiciare în materie penală, a fost înființată Agenţia
Eurojust cu misiunea de a susţine şi consolida coordonarea şi cooperarea dintre
autorităţile internaţionale de cercetare şi urmărire penală în legătură cu formele
grave de criminalitate care afectează două sau mai multe state membre şi care
impun realizarea unei urmăriri penale pe baze comune , prin operaţiuni
întreprinse de autoritățile statelor membre şi Europol şi prin informaţii
furnizate de acestea.
Atribuţiile Eurojust vizează:
- Începerea de cercetări penale precum şi propunerea de începere a
urmăririi penale efectuate de autorităţile internaţionale competente îndeosebi
cu privire la infracţiunile de natură să aducă atingere intereselor financiare ale
Uniunii Europene;
- Coordonarea cercetărilor şi a urmăririi penale în cazurile susmenţionate;
- Consolidarea cooperării judiciare inclusiv prin soluţionarea conflictelor
de competenţă şi prin strânsa cooperare în cadrul Reţelei Judiciare Europene.
In prezent există preocupări la nivelul Uniunii Europene pentru instituirea unui
Parchet European.
Drept european 104

4.3.5. Cooperarea judiciară în materie civilă

Întemeiată pe principiul recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi
extrajudiciare, cooperarea judiciară în materie civilă cu incidenţa
transfrontalieră include în primul rând, adoptarea unor măsuri de apropiere a
actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre.
Cooperarea judiciară în materie civilă are în vedere:
- Recunoaşterea reciprocă, între statele membre, a deciziilor judiciare şi
extrajudiciare şi executarea acestora;
- Comunicarea şi notificarea transfrontalieră a actelor judiciare şi
extrajudiciare;
- Compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în materie de
conflict de legi şi de competenţă;
- Cooperarea în materie de obţinere a probelor;
- Accesul efectiv la justiţie;
- Eliminarea obstacolelor din calea bunei desfăşurări a procedurilor civile,
la nevoie prin favorizarea compatibilităţii normelor de procedură civilă
aplicabile în statele membre;
- Dezvoltarea unor metode alternative de soluţionare a litigiilor;
- Sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din
justiţie.
Sarcina de lucru 4
Selectează şi descrie în fraze minimale (3) specificul materiilor
cooperării judiciare europene.

tutoriale.
Drept european 105

Rezumat
Tratatul de la Lisabona conferă în mod expres Uniunii Europene,
personalitate juridică fapt ce determină ca aceasta să aibă cea mai largă
capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislațiile
interne ale statelor membre. Totodată, poate încheia acorduri cu una sau mai
multe țări terțe sau organizații internaționale, acorduri care devin obligatorii
pentru instituțiile Uniunii şi pentru statele membre. In scopul de a asigura
un echilibru între garantarea personalităţii statelor şi realizarea obiectivelor
Uniunii , sistemul distribuirii competenţelor şi exercitării lor în comun se
bazează în principal pe principiile: atribuirii de competenţe, subsidiarităţii si
proporţionalităţii. Conform principiului atribuirii de competenţe fiecare
instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate.
Principiul subsidiarităţii asigură ca decizia în cadrul Uniunii Europene să fie
luată cât mai aproape de cetăţean. Conform principiului proporţionalităţii
acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu trebuie sa depăşească ceea ce este
necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Tratatele Uniunii Europene
diferenţiază trei categorii de competenţe principale: competenţele exclusive,
competenţele partajate şi competenţele de sprijinire delimitând domeniile în
care acestea se manifestă. Tratatul de la Lisabona defineşte cetăţenia
europeană şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni. Cetăţenia
Uniunii Europene este condiţionată de cea naţională a unui stat membru,
care le conferă cetăţenilor un plus de drepturi. Libertatea, securitatea şi
justiţia sunt elemente definitorii ale Uniunii Europene, atât ca spațiu socio-
politic dar si juridic, consacrate de Tratatul de la Lisabona. Sunt prevăzute
politici comune privind controlul la frontiere, dreptul de azil, imigrarea,
cooperarea judiciară în materie civilă, cooperarea judiciară în materie
penală, cooperarea poliţienească.
1. Pentru instituțiile Uniunii Europene acordurile încheiate de aceasta au
caracter :
a) benevol;
b) obligatoriu;
c) relativ.
2. Principiile de bază care stau la baza stabilirii Competenţelor UE sunt

a) principiul atribuirii şi principiul proporţionalităţii;
Drept european 106
b) principiul subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii;

c) principiul atribuirii, principiul subsidiarităţii şi principiul
proporţionalităţii.
3. Uniunea Europeană deţine competenţa exclusivă în următoarele

domenii:
a) politica monetară pentru statele membre U.E.;
b) politica comercială comună;
c) politica socială.
4. Cetățenia UE
a) neagă, înlocuieşte cetăţenia naţională;
b) se manifestă în paralel cu ea;
c) completează cetăţenia naţională.
5. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie este asigurat prin:

a) absenţa oricărui control asupra persoanelor la trecerea frontierelor
interne ale Uniunii Europene;
b) politica comună a vizelor şi altor premise de şedere de scurtă
durată;
c) şi a, şi b.
Lucrare de verificare
Redactează un eseu de 60-70 rânduri (Font 12, Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele aspecte:
- principalele izvoare de drept ale Uniunii Europene;
- principiile stabilirii competenţelor Uniunii Europene;
- sistemul distribuirii competenţelor şi al exercitării lor în comun între
instituţiile Uniunii Europene;
- formele de control al legalităţii în cadrul Uniunii Europene;
- conținutul cetățeniei europene
- principalele forme de cooperare pentru asigurarea Spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie.
N.B.: Lucrarea va fi transmisă in termenul specificat pe Platforma Danubius Online spre

a fi verificată si notată si va face parte din nota finala.
Drept european 107

Diaconu, Nicoleta (2011). Dreptul Uniunii Europene – Tratat. București:
Lumina Lex, pp. 303-322, pp. 483-506.
Fuerea, Augustin (2011). Manualul Uniunii Europene Ed. a Va. București:
56-91, pp. 138-148.
Vataman, Dan (2011). Drept instituțional al Uniunii Europene. București: C.H.
Beck
Voicu, Marin (2007) Introducere in dreptul european. București: Universul
juridic, pp. 88-107, pp. 110-129.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Unitatea I
1. b, 2. a, 3. a, 4. c, 5. b.
Unitatea II
1. b; 2. c; 3. c; 4. a; 5. c.
Unitatea III
1. c; 2. c; 3. b; 4. a; 5. c.
Unitatea IV
1. b; 2. c; 3. b; 4. c; 5. c.
Drept european 108

Bibliografie de elaborare a cursului

Anghel, Ion M. (2006). Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor Europene - Uniunii
Europene. Bucureşti: Lumina Lex.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe (2008). Procesul decizional în Uniunea Europeană. Iaşi: Polirom.
Blumann, C., Dubois, L. (2005). Droit institutionnel de l'Union Européenne. Paris: Litec.
Chevontian, Richard (2004). Droit communautaire. Paris. Dalloz.
Corbett,R.; Jacobs, Fr., Shackleton, M. (2007). Parlamentul European. Bucureşti: Monitorul Oficial.
Diaconu, Nicoleta. (2011). Dreptul Uniunii Europene – Tratat. București: Lumina Lex.
Gyula, Fábián (2008). Drept instituţional comunitar. Cluj-Napoca: Sfera juridică.
Favret, J.- M. (2005). L’essentiel de l'Union Européenne et du Droit communautaire. Paris: LGDJ-
Montchrestien.
Fuerea, Augustin(2004). Manualul Uniunii Europene. Bucureşti: Universul Juridic.
Fuerea, Augustin. (2011). Manualul Uniunii Europene Ed. a Va. București: Universul juridic.
Issac, G.; Blanquet, M. (2006). Droit général de l'Union Européenne, Paris: Dalloz.
Manin, Philippe (2005). L'Union Européenne. Institutions - Ordre juridique - Contentieux. Paris: A.
Pedone.
Manolache, Octavian (2006), Tratat de drept comunitar, ed. a II-a, Bucureşti: C. H. Beck.
Mazilu, Dumitru (2005). Integrarea europeană. Drept comunitar şi Instituţii Europene. Bucureşti:
Lumina Lex.
Rifkin, Jeremy (2006). Visul european: despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră «visul
american». Iaşi: Polirom.
Scăunaş, Stelian (2005). Uniunea Europeană: construcţie, instituţii, drept. Bucureşti: All Beck.
Bercea, Raluca (2007). Drept comunitar. Principii. Bucureşti: C.H. Beck.
Cartou, Louis (2006). L’Union Européenne. Paris: Dalloz.
Clergerie, Jean-Louis ş.a. (2008). L’ Union européenne. 7-e éd. Paris: Dalloz.
Corbett, Richard ş.a. (2007). Parlamentul European. Bucureşti: Monitorul Oficial.
Cotea, Felician (2009). Drept comunitar european. Bucureşti: Wolters Kluwer.
Diaconu, Nicoleta (2011) Dreptul Uniunii Europene – Tratat. București: Lumina Lex.
Dragomir, Eduard (2009). Tratatul de la Lisabona, Bucureşti: Ed. Nomina Lex.
Fabián, Gyula (2010). Drept instituţional comunitar. Bucureşti: Hamangiu.
Fabián, Gyula (2012). Drept instituţional al Uniunii Europene. Bucureşti: Hamangiu.
Fuerea, Augustin (2010). Manualul Uniunii Europene. Ed. a IV-a. Bucureşti: Universul Juridic.
Fuerea, Augustin (2011) Manualul Uniunii Europene. București: Universul juridic.
Drept european 109

Gautron, Jean-Claude (2009). Droit Européen. Paris: Dalloz.

Humă, Ioan (2007). Drept comunitar. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.
Isaac, Guy & Blanquet. Marc (2006). Droit général de l’Union Européenne. 9e éd. Paris: Dalloz-
Sirey.
Manin, Philippe (2005). L’Union Européenne. Institutions. Ordre juridique. Contentieux. Paris: Ed. A.
Pedone.
Masson, A. (2009). Droit communautaire. Droit institutionnel et droit matériel. Bruxelles: Éd.
Larcier.
Niţă, Dan & Dragomir, Eduard (2009). Instituţiile Uniunii Europene. Conform Tratatului de la
Lisabona. Bucureşti: Editura Nomina Lex.
Popescu, Roxana M. ş.a. (2009). Drept comunitar european: Caiet de seminar. Bucureşti: Universul
Juridic.
Sauron, Jean-Luc (2010) Curs de instituții Europene. Iași: Polirom.
Sidjanski, Dusan (2010) Viitorul federalist al Europei – Comunitatea Europeana de la origini la
Tratatul de la Lisabona. Iași: Polirom.
Spence, David & Edwards, Geoffrey (2008) Comisia Europeana. București: Monitorul Oficial.
Şandru, Daniel-Mihail (2007). Drept comunitar. Integrarea europeană. Bucureşti: Editura
Universitară.
Şandru, Daniel-Mihail (2010) Dreptul Uniunii Europene. București: Ed. Universitara.
Ştefan, Tudorel (2007). Drept comunitar. Bucureşti: C.H. Beck.
Ştefan, Tudorel ş.a. (2008). Drept comunitar: Culegere de grile şi speţe. Bucureşti: C.H. Beck.
Tudor, Georgiana ş.a. (2006). Jurisprudenţa CJCE. Vol. 1: Principiile dreptului comunitar. Bucureşti:
C.H. Beck.
Ştefan, Tudorel (2007). Drept comunitar. Bucureşti: C.H. Beck.
Tescasiu, Bianca (2009). Instituții Europene – Schimbări si adaptări din perspectiva extinderii UE.
București: C.H. Beck.
Vataman, Dan (2009). Organizații Europene euroatlantice. București: C.H. Beck.
Vataman, Dan (2011). Drept instituțional al Uniunii Europene. București: C.H. Beck.
Voicu, Marin (2007). Introducere in dreptul european. București: Universul juridic.
Drept european 110

DREPT UE Curs Complet

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT UE Curs Complet

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

Editura Universitară Danubius, Galaţi

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Tipografia Zigotto Galaţi

1. Constituirea şi evoluţia comunităţilor europene, a Uniunii Europene

1.2. Constituirea şi evoluţia comunităţilor europene şi a Uniunii Europene ............. 13

1.4. Procesul de extindere a Uniunii Europene ........................................................ 28

Teste de autoevaluare .............................................................................................. 32

Bibliografie minimală ............................................................................................. 33

2. Sistemul instituţional al Uniunii Europene

2.2. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale ale Uniunii Europene:

Teste de autoevaluare ................................................................................................ 70

Lucrare de verificare ................................................................................................. 71

Bibliografie minimală ............................................................................................... 71

3.3. Repartizarea puterilor între instituţiile Uniunii Europene ................................... 79

3.4. Controlul de legalitate al actelor adoptate de instituţiile Uniunii Europene şi

Teste de autoevaluare ............................................................................................... 89

Bibliografie minimală .............................................................................................. 90

4. Competenţele Uniunii Europene

4.2. Domeniile de competenţă ale Uniunii Europene ........................................................... 96

4.3. Uniunea Europeana, spaţiu de libertate , securitate şi justiţie ........................................ 98

Rezumat ........................................................................................................................... 106

Teste de autoevaluare ....................................................................................................... 106

Lucrare de verificare ........................................................................................................ 107

Bibliografie minimală ...................................................................................................... 108

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 înţelegerea evoluţiei Ideii europene ca premisă a creării

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- principiile stabilirii competenţelor Uniunii Europene;

Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de

1.1. Noţiuni introductive privind dreptul Uniunii Europene ..................................... 10

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

1.1. Noţiuni introductive privind dreptul Uniunii Europene

 un proces democratic prin luarea hotărârilor, caracterizat prin negociere şi

1.1.2.Clarificari privind dreptul european

Dreptul Uniunii Europene poate fi definit ca fiind sistemul juridic cu

Cu alte cuvinte, se poate afirma ca dreptul Uniunii Europene este un drept

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

1.2. Constituirea şi evoluţia comunităţilor europene şi a Uniunii Europene

20-23 octombrie 1954. În baza si ca o prelungire a acordurilor de la Paris, la

A doua etapă (mijlocul anilor ’70 – începutul anilor ’90), caracterizată în

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor tutoriale.

A treia etapă (1992 - 2004), caracterizată prin constituirea şi evoluţia în

- la 2 mai 1992. A fost semnat Acordul privind Spaţiul Economic

A patra etapă (2004 –contemporană). În această perioadă a fost elaborată

La data de 29 octombrie 2004, la Roma a fost semnată Constituţia Europeană,

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

1.3. Principalele tratate ale comunităţilor europene şi ale Uniunii Europene

1.3.1. Instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului

1.3.3. Tratatul de la Bruxelles

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

1.3.4. Actul Unic European

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor tutoriale.

1.3.5. Tratatul de la Maastricht

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

1.3.6. Tratatul de la Amsterdam

natura sa, îndeosebi spre exterior. În coordonarea politicilor statelor partenere,

Cetăţenia este o instituţie juridică pentru că este o valoare politică, aptă să se

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

1.3.7. Tratatul de la Nisa

Aportul esenţial al TN este, aşa cum s-a apreciat, de natură instituţională.