Sunteți pe pagina 1din 76

DREPT COMUNITAR

CUPRINS

Unitatea de învăţare I - Consideratii introductive


Sectiunea I - Premisele aparitiei Comunitatilor europene
Sectiunea a II-a - Procesul de formare a Comunitatilor europene
§ l. Comunitatea europeana a carbunelui si otelului (C.E.C.A. /C.E.C.O.)
§2. Comunitatea europeana a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM) si Comunitatea economica
europeana (C.E.E.)
§3. Extinderea Comunitatilor europene, prin cooptarea de noi membri
Sectiunea a IlI-a - Actul unic european din anul 1986 (intrat în vigoare în anul 1987)
Sectiunea a IV-a - Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht în anul 1992 (intrat în
vigoare în anul 1993)
Sectiunea a V-a - Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeana- 1997 (intrat în vigoare în
anul 1999)

Unitatea de învăţare II - Delimitari nationale în legatura cu Uniunea Europeana


Sectiunea I - Cei trei piloni ai Uniunii Europene
§1. Primul pilon: Comunitatile europene
§2. Al doilea pilon: politica externa si de securitate comuna (P.E.S.C.)
§3. Al treilea pilon: cooperarea politiei si cea judiciara
Sectiunea a II-a - Personalitatea juridica a Uniunii Europene

Unitatea de învăţare III - Sistemul institutional al Uniunii Europene


Sectiunea I- Scurt istoric al sistemului institutional comunitar
Sectiunea a II-a - Delimitari conceptuale
§1. Institutiile comunitare
§2. Organele comunitare
Sectiunea a III-a - Principiile care guverneaza activitatea institutiilor comunitare

Unitatea de învăţare IV - Consiliul european


Sectiunea I - Aspecte generale cu privire la aparitia institutiei
§ l. Prima etapa: întâlnirile în cadrul conferintelor (1961 - 1974)
§2. A doua etapa: Consiliul european (1974 - 1987)
§3. Oficializarea Consiliului european prin Actul unic european
§4. Institutionalizarea Consiliului european prin Tratatul de la Maastricht
Sectiunea a II-a - Componenta, organizare, functionare si atributii

Unitatea de învăţare V- Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministri)


Sectiunea I- Delimitari conceptuale
Sectiunea a II-a - Componenta Consiliului Uniunii Europene
Sectiunea a III-a - Organizarea si functionarea Consiliului U.E.
§1. Organizarea Consiliului
§2. Functionarea Consiliului
A. Presedintia Consiliului
B. Reguli si metode de exercitare a dreptului de vot
a. Majoritatea simpla
b. Majoritatea calificata

1
c. Unanimitatea
d. Deliberarea
C. Organele auxiliare
Sectiunea a IV-a - Atributii Consiliului Uniunii Europene

Unitatea de învăţare – VI Comisia europeana


Sectiunea I - Componenta si statutul membrilor Comisiei
Sectiunea a II-a - Organizare si functionare
Sectiunea a III-a - Atributiile Comisiei europene

Unitatea de învăţare – VII Parlamentul european


Sectiunea I - Componenta Parlamentului european
Sectiunea a II-a - Organizare si functionare
§1. Organizarea
§2. Functionarea
Sectiunea a III-a - Atributiile Parlamentului european
§1. Consideratii generale
§2. Atributiile Parlamentului european
A. Control politic
a. Dreptul de a primi petitii de la cetatenii Uniunii
b. Mediatorul
B. Competenta (putere) bugetara
C. In materie legislativa
D. In materie de relatii externe

INTRODUCERE

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are


personalitate juridică şi a preluat competenţele conferite anterior Comunităţii Europene. Prin urmare,
dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene şi include, de asemenea, toate dispoziţiile
adoptate în trecut în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, în versiunea anterioară Tratatului
de la Lisabona. În prezentarea care urmează, expresia „drept comunitar" va fi utilizată atunci când este
vorba despre jurisprudenţa Curţii de Justiţie anterioară intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Alături de Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) continuă să


existe. Având în vedere că, în principiu, competenţele Curţii de Justiţie în ceea ce priveşte Euratom
sunt aceleaşi cu cele exercitate în cadrul Uniunii Europene - şi pentru claritatea prezentării - orice
referire la dreptul Uniunii va acoperi şi dreptul privind Euratom.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
activitatea de instituţiilor Uniunii Europene şi modul în care acestea elaborează acte legislative
europene. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de particularităţile ale instituţiilor
europene prin prisma evoluţiei istorice şi modificării arhitecturale instituţionale. Parcurgând această
disciplină studenţii îşi vor putea însuşi modul în care funcţionează aceste instituţii şi modul în care
acestea sunt interconectate in activitatea lor.

2
Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi


specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
 identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în
cadrul dreptului Uniunii Europene;
 utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul comunitar;
 definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea de adoptare a normelor
comunitare;
 capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe de la apariţia Comunităţilor
Europene, până la apariţia Uniunii Europene;

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi


a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 generalizarea, particularizarea, integrare statelor în Uniunea Europeană;
 realizarea de conexiuni între elementele dreptului intern şi dreptului european;
 poziţionarea unor state de-a lungul istoriei în cadrul european;

3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice


specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 relaţionări între elementele ce caracterizează dreptul Uniunii Europene;
 descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul aderării la
Uniunea Europeană;
 capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul jurisprundeţei comunitare;
 capacitatea de a concepe regulamente, directive şi decizii la nivel comunitar;
 capacitatea de a soluţiona litigii apărute în activităţile desfăşurate în cadrul unei
Uniunii Europene.

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /


cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de
valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile
ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea
în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la
propria dezvoltare profesională )
 reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la
politicile europene;
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina dreptul Uniunii Europene;
 acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform
legislaţiei în vigoare;
 capacitatea de a avea un comportament european în concordanţă cu prevederile
Tratatului de la Lisabona;
 capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea la nivelul Uniunii Europene;
 abilitatea de a colabora cu instituţiile europene.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare
întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea
cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a

3
studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se
pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe.

Structura cursului

Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Istoricul Uniunii Europene – conotaţii conceptuale (2 ore)


Unitatea de învăţare 2. Tratatele de infiinţare a Comunităţilor Europene (4 ore)
Unitatea de învăţare 3. Tratatul de la Maastricht (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Tratatul de la Amsterdam (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Tratatul de la Nisa (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Instituţiile Uniunii Europene – prezentare generală (4 ore)
Unitatea de învăţare 7. Consiliul European şi Consiliul (2 ore)
Unitatea de învăţare 8. Parlamentul European şi Comisia (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. Curtea de Justiţie de la Luxemburg (2 ore)
Unitatea de învăţare 10. Procedurile în faţa CJE (2 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea
următoarele subiecte:
1. Evoluţia instituţiilor comunitare (2 ore)
2. Structura arhitecturală a Uniunii Europene (3 ore)
3. Principiile dreptului Uniunii Europene (2 ore)

Bibliografie obligatorie:

Gyula Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2004
Eduard Dragomir, Dan Nita, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2009.

Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile şi subiecte în extenso, ţinându-se
cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

4
Modulul 1: Organizaţia internaţională

Obiective:
1. Prezentarea definiţiei şi elementelor definitorii ale
organizaţiilor internaţionale
2. Clasificarea organizaţiilor internaţionale
3. Prezentarea organizaţiilor internaţionale cele mai
importante din punctul de vedere alstudiului dreptului
comunitar.
Ghid de studiu:
Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 3 lecţii.
Lecţiile trebuie învăţate în ordinea prezentării lor în mod
separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor
parcurse cu ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate
respectiv să faceţi scheme pentru ilustrarea enumerărilor,
criteriilor de clasificare, etc..După citirea modulului să
consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia
informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării
acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de autoverificare
fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1: Definiţia, caracteristicileşi clasificarea organizaţiilor internaţionale

Obiective:

1. Înţelegerea entităţii de organizaie internaţională ca subiect al dreptului internaţional public.


2. Cunoaşterea elementelor definitorii şi ale caracteristicilor organizaţiilor internaţionale

Termeni cheie:

organizaţia internaţională, constituţie, cartă, organe, subiect de dreptinternaţional public,


organizaţie guvernamentală, organizaţie neguvernamentală,supranaţionalitate.

Întrebări de autoverificare:

1. Ce este o organizaţie internaţională?


2. Cum pot fi clasificate organizaţiile internaţionale ?
3. Ce fel de organizaţii internaţionale sunt CE ? Dar UE ?

5
Unitatea 2: Cele mai importante organizaţii internaţionale din punctul de vedere
al studierii dreptului comunitar.

Obiective:

1. Cunoaşterea organizaţiilor internaţionale cele mai importante.


2. Învâţarea denumirii organelor acestor organizaţii.

Termeni cheie:

1. Organizaţia Naţiunilor Unite, NATO, OSCE, Consiliul Europei, Consiliul desecuritate,


Adunarea Generală ONU, principiile care guvernează relaţiile dintre state.

Premisele aparitiei Comunitatilor europene

Legislaţia Uniunii Europene este alcătuită din două tipuri de


documente: legislaţia primară (tratatele) şi legislaţia secundară
(formată, în principal, din actele adoptate de către instituţiile UE).
Legislaţia primară include, în principal, următoarele documente:
- tratatele fondatoare: tratatele prin care au fost instituite
Comunităţile Europene (Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică
Europeană şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice) şi Tratatul privind Uniunea
Europeană (Tratatul de la Maastricht);
- principalele tratate modificatoare ale tratatelor care au instituit
Comunităţile Europene şi ale Tratatului privind Uniunea Europeană:
Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de la
Amsterdam, Tratatul de la Nisa;
- protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele
Olandeze, semnat în 1962;
- tratate adiţionale, prin care sunt modificate anumite sectoare
acoperite de tratate fondatoare, de exemplu, cele două tratate
bugetare, semnate în 1970, respectiv 1975;
- tratatele de aderare la Comunităţile Europene, respectiv la
Uniunea Europeană.

Întrebări de autoverificare:

1. Care sunt organele ONU ?


2. Cum se adoptă deciziile în Consiliul de Securitate ?
3. Care este scopul NATO şi ce înseamnă doctrina „out of area“ ?
4. Care sunt principiile fundamentale definite de CSCE ?

6
Bibliografie:

Marţian I. NICIU, Organizaţii internaţionale (guvernamentale),Editura „Chemarea“Iaşi,1994.


Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,2004.

7
Modulul 2: Scurt istoric al înfiinţării şi activităţii UE

Obiective:
1. Prezentarea străduinţelor, iniţiativelor de unificare a Europei
anterior celui de al doilea război mondial.
2. Prezentarea perioadelor de înfiinţare şi de dezvoltare ale
Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene.

Ghid de studiu

Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 4 lecţii.


Lecţiile trebuie învăţate
în ordinea prezentării lor, care reprezintă şi ordinea cronologică
ale datelor cele mai semnificative pentru procesul de integrare.
Este indicat să memoraţi datele şi evenimentele cele mai
semnificative din anumite perioade, pentru ca acestea să
constituie un reper la care se raportează celelalte evenimente,
respectiv datele despre care veţi învăţa pe parcurs.După citirea
modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda
şi detalia in formaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi
memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de
autoverificare fără să vă uitaţi în materie.În perioada pregătirii
examenului de drept comunitar încercaţi să fiţi la current cu
evenimentele procesului de aderare al României la CE şi UE.

Unitatea 1: Perioada anterioară celui de al II-lea război mondial.

Obiective:
1. Cunoaşterea modelelor şi iniţiativelor de unificare a
continentului european înainte de primul război mondial.
2. Cunoaşterea încercărilor de creare a unei Europe unite în
vederea menţinerii păcii înainte de izbucnirea celui de al doilea
război mondial.
Termeni cheie:
1. Supranaţionalitate, Pierre Dubois, Georg Podiebrad,
Paneuropa, Aristide Briand,unificarea Europei.

Întrebări de control:

1. La ce vă gândiţi când auziţi termenul Paneuropa ?


2. Ce iniţiativă a avut William Penn privind integrarea europeană?
3. Cine a fost Aristide Briand ?

8
Unitatea 2: Etapele creării şi dezvoltării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene.

Obiective:
1. Cunoaşterea etapelor de unificare a continentului european
după cel de al doilearăzboi mondial.
2. Prezentarea progreselor obţinute în procesul de aderare.
3. Prezentarea încercărilor de contracarare a iniţiativelor de
unificare europeană.

CRONOLOGIA TRATATELOR UNIUNII EUROPENE


1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al
Franţei, într-un discurs inspirat de Jean Monet, propune ca Franţa şi
Republica Federală Germania să pună în comun resursele de
cărbune şi oţel în cadrul unei organizaţii deschise şi altor ţări din
Europa.
1951, 18 aprilie: Franţa, Republica Federală Germania, Italia,
Belgia, Olanda, Luxemburg, au semnat, la Paris, Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
1952, 23 iulie: Intră în vigoare Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
1957, 25 martie: Au fost semnate, la Roma, tratatele de instituire a
Comunităţii Economice Europene (CEE), respectiv a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).
1958, 1 ianuarie: Intră în vigoare Tratatele de la Roma.
1965, 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune, prin
care se instituie o Comisie unică şi un Consiliu unic pentru toate
cele trei Comunităţi.
1967, 1 iulie: Tratatul de fuziune intră în vigoare.
1970, 22 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, tratatul cunoscut sub
denumirea Tratatul bugetar din 1970
(denumirea completă: Tratatul de modificare a unor dispoziţii
bugetare ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a
Tratatului de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice
ale Comunităţilor Europene).
1971, 1 ianuarie: Tratatul bugetar din 1970 intră în vigoare.
1972, 22 ianuarie: Sunt semnate, la Bruxelles, Tratatele de aderare
a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei la Comunităţile
Europene.
1973, 1 ianuarie: Tratatele semnate în 1972 intră în vigoare,
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie devin
membre ale Comunităţilor Europene.
1975, 22 iulie: Este semnat Tratatul bugetar din 1975 (denumire
completă: Tratatul de modificare a anumitor
dispoziţii financiare ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor
Europene şi ale Tratatului de instituire a unui Consiliu unic şi a
unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene)
1977, 1 iunie: Tratatul bugetar din 1975 intră în vigoare.
1979, 28 mai: Sunt semnate, la Atena, în Grecia, documentele
referitoare la aderarea Greciei la Comunităţile Europene.
1981, 1 ianuarie: Documentele semnate în 1979 intră în vigoare,
Grecia devenind membră a Comunităţilor Europene.
1985, 12 iunie: Sunt semnate, la Madrid, în Spania, şi la Lisabona,

9
în Portugalia, Tratatele de aderare a Portugaliei şi a Spaniei la
Comunităţile Europene.
1985, 2-4 decembrie: Consiliul European de la Luxembourg.
Relansarea integrării europene prin redactarea unui Act Unic
European.
1986, 1 ianuarie: Tratatele de aderare semnate în 1985 intră în
vigoare, Portugalia şi Spania aderă la Comunităţile Europene.
1986, 17 şi 28 februarie: Se semnează, la Luxembourg, în
Luxemburg, şi la Haga, în Olanda, Actul Unic European.
1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European.
1991, 9-10 decembrie: Consiliul European de la Maastricht, unde
se ajunge la un acord legat de Tratatul privind Uniunea Europeană.
1992, 7 februarie: Se semnează, la Maastricht, în Olanda, Tratatul
privind Uniunea Europeană.
1993, 1 noiembrie: Intră in vigoare Tratatul de la Maastricht.
1994, 24 iunie: Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei, Norvegiei2
şi Suediei este semnat la Corfu, în Grecia.
1995, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 1994 intră în
vigoare, Austria, Finlanda şi Suedia devin astfel membre ale
Uniunii Europene.
1997, 16-17 iunie: La reuniunea de la Amsterdam, Consiliul
European ajunge la un acord referitor la noul tratat.
1997, 2 octombrie: Se semnează, la Amsterdam, în Olanda,
Tratatul de la Amsterdam.
1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam.
2001, 26 februarie: Se semnează Tratatul de la Nisa.
2002, 23 iulie: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) expiră, la 50 de ani de la intrarea sa
în vigoare.
2003, 28 februarie-iulie: Convenţia Europeană elaborează
Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
1 La referendumul naţional referitor la ratificarea Tratatului de
aderare, majoritatea voturilor sunt negative, ca urmare Norvegia nu
aderă la Comunităţile Europene.
2 Din nou s-a înregistrat vot negativ la referendumul naţional, astfel
încât Norvegia nu a ratificat tratatul şi nu a aderat, deci, la Uniunea
Europeană.
2003, 16 aprilie: Este semnat, la Atena, în Grecia, Tratatul de
aderare la Uniunea Europeană a 10 state:
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
2003, 1 februarie: Intră în vigoare Tratatul de la Nisa.
2003, 4 octombrie: Sunt deschise lucrările Conferinţei
interguvernamentale destinate, în principal, elaborării
şi adoptării unei versiuni finale a Constituţiei Europene.
2004, 17-18 iunie: Consiliul European de la Bruxelles. Şefii de stat
sau de guvern ale Statelor Membre ajung la un acord referitor la
textul Tratatului constituţional.
2004, 29 octombrie: Este semnat, la Roma, Tratatul de instituire a
unei Constituţii pentru Europa.
2005, 25 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, Tratatul de Aderare a
Bulgariei şi a României la Uniunea Europeană.
2007, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 2005 intră în
vigoare, Bulgaria şi România devenind membre ale Uniunii
Europene.

10
2007, iunie: Consiliul European a decis convocarea unei noi
conferinţe interguvernamentale, în vederea elaborării unui Tratat de
reformă, până la sfârşitul anului 2007.
2007, 23 iulie: Au început lucrările conferinţei interguvernamentale
pentru elaborarea unui Tratat de reformă.

Termeni cheie:

1. Conferinţa de la Ialta, Altiero Spinelli, Winston Churchill, „cortina de fier, BENELUX,Uniunea de Vest,
„planul-Marshall“, Comitetul European de Cooperare Economică (CECE),Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică (OECE), Consiliul de Ajutor EconomicReciproc (CAER,
COMECON), Robert Schuman, Jean Monnet, Comunitatea Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), 23.07.1952, Uniunea Europei Occidentale (UEO), Pactul dela Varşovia, 25.03.1957,
Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comunitea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA sau EURATOM), 01.01.1958, Asociaţia Europeană a LiberuluiSchimb (AELS),
Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), „Tratatul defuziune“, „politică a
scaunului gol“, „Compromisul de la Luxemburg“, „Tratatul de laArusha“, „Şarpele valutar“,
Consiliul European, Convenţia Lomé, ECU (European CurrencyUnit), Tratatul de la
Schengen, Actul Unic European (AUE), Programul PHARE, Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), tratat de asociere sau acord european,Tratatul de la
Maastricht, CEFTA, Conferinţa de la Copenhaga, Spaţiul Economic European,Banca Centrală
Europeană, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Convenţia pentruviitorul Europei.

Întrebări de autoverificare:

1. Ce rol a avut Jean Monnet şi Robert Schuman în constituirea Comunităţilor ?


2. Ce sunt tratatele de la Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa ?
3. Ce este Tratatul de fuziune ? Dar, Actul Unic European ?
4. Ce este Compromisul de la Luxemburg ?
5. Care este diferenţa între zonă de liber schimb, piaţă comună, uniune vamală, piaţa internă şi
uniunea economic şi financiară ?

Bibliografie

Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar,Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,2004.


Octavian MANOLACHE, Drept comunitar , Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar,Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999, 2002.

11
Modulul 3: Aderarea de noi state la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană şi
ieşirea statelor din aceste structuri.

Unitatea 1. Aderarea la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană.

Obiective

1. Criteriile de aderare
2. Procedura aderării
3. Posibilităţile de ieşire din CE şi UE
4. Statutul României faţă de CE şi UE

Întrebări de autoverificare:

1. Ce rol a avut Jean Monnet şi Robert Schuman în constituirea Comunităţilor ?


2. Ce sunt tratatele de la Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa ?
3. Ce este Tratatul de fuziune ? Dar, Actul Unic European ?
4. Ce este Compromisul de la Luxemburg ?
5. Care este diferenţa între zonă de liber schimb, piaţă comună, uniune vamală, piaţa internă şi
uniunea economic şi financiară ?

Bibliografie

Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar,Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,2004.


Octavian MANOLACHE, Drept comunitar , Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar,Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999, 2002.

Acest modul cuprinde trei lecţii. Este foarte important să aflaţi chiar la începutul studierii
materiei, care sunt criteriile de aderare şi care sunt treptele ce trebuie parcurse de ţările
candidate. Totodată este imprtantă studierea modului de ieşire din CE şi UE. Unitatea 2
cuprinde date cronologice privind evoluţia relaţiilor dintre România şi CE.Este indicat să
faceţi schiţe pe marginea lecţiilor şi scheme pentru ilustrarea enumerărilor,respectiv în
vederea memorării datelor de cotitură pentru aderarea ţării noastre.După citirea modulului să
consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia informaţiile obţinute. După
încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebărilede
autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

12
Unitatea 2: Statutul României faţă de CE

Unitatea 3: Ieşirea din Comunităţile şi Uniunea Europeană

Termeni cheie pentru modulul 3: stat de drept, ordine democratică, economie de piaţă
funcţională, etapele de aderare, Acord european.

Întrebări de control:

1. Care sunt criteriile de aderare ?


2. Ce etape trebuie parcurse în cursul procesului de aderare ?
3. Când a fost semnat şi când a intrat în vigoare „Acordul European“ încheiat între România şi
Comunitatea Europeană?
4. Când a depus România cererea de aderare şi când a început negocierile de aderare ?
5. Care sunt organele comune România-CE pe baza Acordului de asociere ?
6. Care sunt posibilităţile de ieşire din CE ?

Bibliografie

Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,2004.


Octavian MANOLACHE, Drept comunitar , Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar, Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999, 2002.

13
Modulul 4: Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului comunitar

Obiective:
1. Delimitarea dreptului comunitar, de dreptul european,
dreptul unional, dreptul naţional şi dreptul internaţional public.
2. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului
comunitar.
3. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar.

Ghid de studiu
Atenţie la termenii cheie şi cazurile jurisprudenţiale prezentate.
Acest modul cuprinde 3 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în
ordinea presentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi
schiţe pe marginea lecţiilor parcurse cu ilustrarea legăturilor
dintre noţiunile învăţate respective să faceţi scheme pentru
ilustrarea enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc.. Se va
insista pe definiţii, deosebirile dintre principii şi pe fiecare
categorie de izvoare de drept în parte.După citirea modulului să
consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia
informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării
acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de autoverificare
fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1: Definiţia şi principiile fundamentale ale dreptului comunitar

Obiective

Anterior căutării definiţiei trebuie să clarificăm termenii drept european şi drept comunitar.

Termeni cheie:

Drept comunitar, drept european, drept unional, drept naţional şi drept internaţional public,
Costa/ENEL - 1964, condiţiile de aplicare ale principiilor subsidiarităţii şi împuternicirii
implicite, proporţionalitate, echilibru instituţional, „InternationaleHandelsgesellschaft“-1970,
Simmenthal-1978, Factortame-1990, Solange I, II, art. 148 din Constituţia României, Van
Gend en Loos-1962, Marleasing-1990.

Întrebări de control

1. Ce este dreptul comunitar ? Dar cel european sau unional ?


2. Ce înţelegeţi prin împuternicire implicită şi împuternicire specială limitată?
3. Care sunt condiţiile de aplicare ale principiului subsidiarităţii ?
4. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazuluiCosta/ENEL.
5. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului
Internationale Handelsgesellschaft.
6. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului Simmenthal.
7. Ce este Carta UE a drepturilor fundamentale ?

14
Unitatea 2: Izvoarele dreptului comunitar

Obiective

1. Izvoarele originare
2. Izvoarele secundare sau derivate
3. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar
4. Izvoarele complementare

Unitatea 3: Aplicarea dreptului comunitar în timp, spaţiu şi persoanelor

Termeni cheie pentru unităţile 2, 3: Obiectivele fixate de izvoarele de drept originar,piaţă


comună, uniune vamală, privilegii şi imunităţi, fuziune, pilonii I, II, III, acquis communautaire,
cooperare judiciară şi poliţienească în materie penală, flexibilitate, cooperare intensificată,
Constituţia UE, armonizare, uniformizare, Francovich-1991, Faccini Dori-1994,Defrenne-
1976, regulament, directivă, decizie, recomandare, aviz, Demirel-1987, Burgoa-1980, Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene, teritorii extraeuropene, Cowan-1989, cetăţenie unională,
drepturile ce decurg din cetăţenia unională.

Întrebări de control pentru unităţile 2, 3:

1. Care sunt noutăţile aduse de Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa acquisului


communautaire ?
2. Care sunt caracteristicile regulamentului ?
3. Prin ce se deosebeşte decizia de recomandare şi aviz ?
4. Care este excepţia de la aplicabilitatea indirectă a directivei, în lumina
cazurilor jurisprudenţiale ?
5. Indicaţi căteva reguli comunitare cutumiare ?
6. Care sunt izvoarele complementare ale dreptului comunitar ?
7. Cine are calitatea de cetăţean unional ?
8. Ce drepturi are cetăţeanul unional ?

15
Bibliografie

Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar,Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,2004.


Octavian MANOLACHE,Drept comunitar , Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar, Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999, 2002.

16
Modulul 5 : Instituţiile comunitare

Obiective

1. Delimitarea Consiliului European de instituţiile comunitare


2. Prezentarea instituţiilor comunitare
3. Studiere modului de funcţionare al instituţiilor comunitare

Ghid de studiu

Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde lecţii. Lecţiile trebuie învăţate înordinea
prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor parcurse cu
ilustrarea legă turilor dintre noţiunile învăţate respectiv să faceţi scheme pentru ilustrarea
enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc..Atenţie la diferenţele esenţiale la terminologie
asemănătoare. Se va insista pe memorarea atribuţiilor ce revin fiecărei instituţii, pe
componenţa şi modul de desemnare a membrilor instituţiilor, respectiv pe modul de luare a
deciziilor.După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi
detalia informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să
răspundeţila întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1: Consiliul European

Termeni cheie:

Consiliul European, Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene,Consiliul Miniştrilor,


reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu, conferinţă interguvernamentală,
recomandare.

Întrebări de control:

1. Care este statutul Consiliului European în cadrul construcţiei europene ?


2. Cine intră în componenţa Consiliului European ?
3. Cum se derulează întrunirile Consiliului European ?
4. Care sunt actele adoptate de Consiliul European şi ce forţă au acestea?

17
Unitatea 2: Consiliul Uniunii Europene

Termeni cheie:

Consiliu General, Consiliu Special, ECOFIN, Euro-X, Înaltul Reprezentant pentru Politica
Externă, COREPER I, II, atribuţiile Consiliului, vot ponderat,majoritate calificată, majoritate
dublu calificată, majoritate triplu calificată, Compromisul dela Luxemburg, Compromisul de
la Ioanina.

1. Consiliul este un pol de decizie esenţial pentru Uniunea


Europeană.

Consiliul adoptă, cel mai frecvent împreună cu Parlamentul


European, acte care au o consecinţă directă asupra vieţii cetăţenilor,
dar şi un impact considerabil pe plan internaţional.
Consiliul este instituţia Uniunii în cadrul căreia se reunesc
reprezentanţii guvernelor statelor membre, mai precis miniştrii din
fiecare stat membru care sunt competenţi într-un anumit domeniu.
Compoziţia sesiunilor Consiliului, precum şi frecvenţa acestora
variază în funcţie de subiectele abordate. De exemplu, miniştrii
afacerilor externe se reunesc aproximativ o dată pe lună în cadrul
Consiliului Afaceri Externe. În mod similar, miniştrii economiei şi ai
finanţelor se reunesc o dată pe lună cu ocazia Consiliului care
abordează afacerile economice şi financiare, denumit Consiliul
Ecofin.
Există zece formaţiuni ale Consiliului care acoperă ansamblul
politicilor Uniunii. Consiliul Afaceri Generale, alcătuit în general din
miniştrii afacerilor externe sau din miniştrii afacerilor europene,
asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului şi
pregăteşte reuniunile Consiliului European.

2. Atribuţiile Consiliului
1. Adoptă acte legislative (regulamente, directive etc.), cel
mai adesea în „codecizie” cu Parlamentul European.
2. Contribuie la coordonarea politicilor statelor membre. Un
astfel de exemplu este domeniul economic.
3. Elaborează politica externă şi de securitate comună pe
baza liniilor strategice stabilite de Consiliul European.
4. Încheie acorduri internaţionale în numele Uniunii.
5. Aprobă, împreună cu Parlamentul European, bugetul
Uniunii.

3. Consiliul în calitate de legiuitor


Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este legiuitorul
Uniunii. În majoritatea cazurilor, Consiliul nu poate legifera decât în

18
temeiul propunerilor care îi sunt transmise de Comisia Europeană.
Consiliul poate cere Comisiei să îi transmită toate propunerile
corespunzătoare. Odată cu intrare în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, un milion de cetăţeni pot, de asemenea, prin semnarea unei
petiţii, să invite Comisia să prezinte o propunere. Acesta este dreptul
de iniţiativă al cetăţenilor.
Numărul de voturi ale fiecărui stat membru este stabilit în tratate.
Tratatele precizează, de asemenea, cazurile în care este necesară
majoritatea simplă, majoritatea calificată sau unanimitatea.
Consiliul se reuneşte în public în momentul în care deliberează şi
votează în privinţa unei propuneri de act legislativ sau atunci când are
loc o dezbatere generală. Puteţi urmări aceste lucrări în timp real pe
site-ul Consiliului (video.consilium.europa.eu) şi puteţi vedea, de
exemplu, modul în care ministrul care vă reprezintă exprimă poziţia
ţării dumneavoastră. Documentaţia scrisă de care dispun miniştrii
este de asemenea accesibilă tuturor.
În schimb, dezbaterile din domeniile fără caracter legislativ, de
exemplu din domeniul afacerilor externe, nu sunt publice. Însă
reuniunile Consiliului sunt întotdeauna urmate de o
conferinţă de presă şi de un comunicat în care se explică deciziile
luate.
Majoritatea calificată este obţinută atunci când următoarele două
condiţii sunt îndeplinite:

 majoritatea statelor membre îşi dau acordul (în anumite


cazuri, cu o majoritate de două treimi);
 minimum 255 de voturi sunt exprimate în favoarea
propunerii, dintr-un total de 345 de voturi.

În plus, fiecare stat membru poate cere o confirmare a faptului că


voturile favorabile reprezintă cel puţin 62 % din populaţia totală a
Uniunii. Dacă acest criteriu nu este respectat, decizia nu este
adoptată.

Repartizarea voturilor pe state


Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit 29
Spania, Polonia 27
România 14
Țările de Jos 13
Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia 12
Austria, Finlanda, Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7
Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4
Malta 3
TOTAL 345

19
4. Preşedinţia Consiliului

Consiliul este prezidat prin rotaţie de cele 27 de state membre ale


Uniunii, fiecare dispunând de o perioadă de şase luni. În cursul
semestrului respectiv, Preşedinţia conduce reuniunile la toate
nivelurile, propune orientări şi elaborează compromisurile necesare
adoptării de decizii de către Consiliu.

Pentru a favoriza continuitatea lucrărilor Consiliului, preşedinţiile


semestriale cooperează îndeaproape în grupuri de trei. Acest trio de
preşedinţii elaborează un program comun al activităţilor Consiliului
pentru o perioadă de 18 luni.
O singură formaţiune a Consiliului nu este prezidată de preşedinţia
semestrială: Consiliul Afaceri Externe, care, odată cu intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, este prezidat de Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate. Începând cu 1 decembrie 2009, această funcţie este
ocupată de dna Catherine Ashton. Aproximativ douăzeci de grupuri
de lucru din domeniul afacerilor externe sunt, de asemenea, prezidate
de un preşedinte permanent, desemnat de Înaltul Reprezentant.
Politici

Consiliul răspunde de luarea deciziilor şi de coordonare.

1. Consiliul Uniunii Europene adoptă legi, legiferând, în mod


normal, împreună cu Parlamentul European.
2. Consiliul coordonează politicile economice generale ale
statelor member.
3. Consiliul defineşte şi pune în aplicare politica externă şi
de securitate comună a UE, pe baza liniilor directoare
stabilite de Consiliul European.
4. Consiliul încheie, în numele Comunităţii şi al Uniunii,
acorduri internaţionale între UE şi unul sau mai multe
state sau organizaţii internaţionale.
5. Consiliul coordonează acţiunile statelor membre şi adoptă
măsuri în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în
materie penală.
6. Consiliul şi Parlamentul European constituie autoritatea
bugetară care adoptă bugetul Comunităţii.

Întrebări de control:

1. Care este diferenţa între Consiliul European, Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene
şi reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu ?
2. Care este componenţa Consiliului Uniunii Europene ?
3. Ce este COREPER I şi COREPER II ?
4. Ce este votul ponderat ?
5. Care sunt atribuţiile Consiliului UE ?
6. Cum se iau deciziile în Consiliul UE ?

20
21
Unitatea 3: Comisia Europeană

Termeni cheie:

Guvern comunitar, modul de numire, obligaţiile comisarilor, încetarea funcţiei, structura


Comisiei, direcţii generale, atribuţiile Comisiei, modul de luare a deciziilor,procedurile de
vot.

1. Despre Comisia Europeană


Comisia Europeană este organismul executiv al UE. Ea reprezintă şi
susţine interesele Europei în ansamblul său (şi nu pe cele ale vreunui
stat membru).
2. Activitatea Comisiei

Rolul Comisiei:

 stabileşte obiective şi priorităţi de acţiune la nivel european.


 propune proiecte legislative pe care le supune aprobării
Parlamentului şi Consiliului.
 gestionează şi pune în aplicare politicile şi bugetul UE.
 asigură respectarea legislaţiei europene (alături de Curtea de
Justiţie).
 reprezintă interesele UE pe plan extern (negociază acorduri
comerciale între Uniune şi alte ţări etc.).

3. Reuniuni ordinare şi extraordinare

Comisia se reuneşte la Bruxelles o dată pe săptămână, de obicei în


ziua de miercuri.
Când sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg,
colegiul comisarilor se reuneşte, de asemenea, la Strasbourg. Agenda
reuniunilor se bazează pe programul de lucru al Comisiei.

Fiecare subiect de pe ordinea de zi este prezentat de către comisarul


responsabil pentru domeniul în cauză. Apoi, întregul colegiu ia o
decizie colectivă. Publicul nu are acces la reuniuni şi dezbateri, dar
poate consulta în orice moment ordinea de zi şi procesele verbale.
Reuniunile extraordinare se organizează în situaţii care necesită
intervenţii urgente sau discuţii cu membrii Consiliului de Miniştri, pe
marginea unor probleme majore.
4. Un preşedinte şi 26 de comisari
Echipa formată din 27 de comisari, câte unul din fiecare stat membru,
este desemnată o dată la cinci ani.
Consiliul European nominalizează un candidat pentru postul de
preşedinte al Comisiei. Acesta trebuie să obţină votul majorităţii
membrilor Parlamentului European. Dacă deputaţii europeni resping
propunerea, Consiliul trebuie să nominalizeze un alt candidat în
termen de o lună.
Preşedintele ales îşi formează echipa de comisari, analizând
propunerile ţărilor UE şi stabilind portofoliul fiecărui membru.
Lista comisarilor este trimisă spre aprobare (cu majoritate calificată)

22
Consiliului de Miniştri şi Parlamentului. La finalul procedurii,
Consiliul desemnează oficial noua Comisie.
Mandatul colegiului actual este valabil până în februarie 2014.
Preşedintele acestuia este José Manuel Barroso, din Portugalia.
5. Direcţii generale
Personalul Comisiei numără 23 000 de angajaţi care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul diverselor direcţii generale (DG-uri) sau servicii
ale Comisiei. Fiecare DG răspunde de un anumit domeniu de politică
şi este condusă de un director general care îi raportează direct
preşedintelui.
DG-urile elaborează propunerile legislative, însă acestea nu au
caracter oficial decât din momentul în care colegiul comisarilor le
adoptă în cadrul reuniunilor săptămânale.
Comisia administrează şi o serie de agenţii executive.

Întrebări de control:

1. Care este procedura de numire a comisarilor ?


2. Care sunt drepturile şi obligaţiile comisarilor ? Dar ale preşedintelui Comisiei ?
3. Cum încetează funcţia de comisar ?
4. Care sunt direcţiile generale ale Comsiei ?
5. Care sunt atribuţiile Comisiei ?
6. Cum se iau deciziile în cadrul Comisiei ?

23
Unitatea 4: Parlamentul European

Termeni cheie:

Deficit democratic, alegeri directe, deputaţi europeni, numărul deputaţilor,fracţiunile


parlamentare, sediul, competenţe, modul de luare a deciziilor, cooperarea interparlamentară,
ombudsmanul european.

1. Competenţe şi funcţii
1.1 Competenţe legislative

Parlamentul European împarte competenţa legislativă cu Consiliul


Uniunii Europene.

El are deci puterea de a adopta legi europene (directive, regulamente


etc.). De asemenea, poate accepta, modifica sau respinge conţinutul
legislaţiei europene.

Cum se desfăşoară, concret, procesul legislativ?


Deputatul în Parlamentul European întocmeşte, în cadrul unei comisii
parlamentare, un raport privind o propunere de „text legislativ”
prezentată de către Comisia Europeană, singura instituţie care are
drept de iniţiativă legislativă. Comisia parlamentară votează acest
raport şi, eventual, îl modifică. Parlamentul îşi exprimă poziţia prin
revizuirea şi adoptarea în şedinţă plenară a textului. Acest proces se
repetă o dată sau de mai multe ori, în funcţie de tipul de procedură şi
de ajungerea sau nu la un acord cu Consiliul.
În ceea ce priveşte adoptarea actelor legislative, se face distincţie
între procedura legislativă obişnuită (codecizia), care plasează
Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul, şi procedurile
legislative speciale, care se aplică doar în cazuri specifice în care
Parlamentul are doar rol consultativ.
În ceea ce priveşte anumite chestiuni (cum ar fi fiscalitatea),
Parlamentul European nu emite decât un aviz consultativ („procedura
de consultare”). În unele cazuri, Tratatul prevede că procedura de
consultare este obligatorie, în temeiul bazei juridice, iar propunerea
nu poate dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul.
În acest caz, Consiliul nu are competenţa de a lua singur o decizie.
Parlamentul are competenţă de iniţiativă politică.
Parlamentul poate cere Comisiei să prezinte Consiliului propuneri
legislative.
Parlamentul joacă un rol real în crearea de noi texte legislative: el
examinează programul anual de lucru al Comisiei şi indică actele care
doreşte să fie adoptate.

1.1.1 Procedura legislativă ordinară

Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht


privind Uniunea Europeană (1992) şi a fost extinsă şi eficientizată
prin Tratatul de la Amsterdam (1999). Prin intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, procedura legislativă

24
ordinară a devenit principala procedură legislativă a sistemului
decizional al UE.
Procedura legislativă ordinară acordă astfel aceeaşi importanţă
Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de
domenii (de exemplu: guvernanţă economică, imigrare, energie,
transport, mediu şi protecţia consumatorilor). Marea majoritate a
legilor europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul
European şi Consiliu.
Comisia trimite propunerea sa Parlamentului şi Consiliului.

 Aceste instituţii o examinează şi o discută în două lecturi


succesive.
 Dacă nu ajung la un acord după a doua lectură, propunerea
este transmisă unui Comitet de conciliere format dintr-un
număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi ai
Parlamentului.
 Reprezentanţii Comisiei asistă, de asemenea, la întrunirile
Comitetului de conciliere şi participă la discuţii.
 Odată ce Comitetul ajunge la un acord, textul convenit este
trimis Parlamentului şi Consiliului pentru o a treia lectură,
astfel încât acesta să poată fi adoptat în final ca text legislativ.
 Acordul final al celor două instituţii este indispensabil pentru
adoptarea textului.
 Chiar şi în cazul în care comitetul de conciliere ajunge la un
acord asupra unui proiect comun, Parlamentul poate respinge
actul propus cu majoritatea voturilor exprimate

Descrierea procedurii

În linii mari, această procedură se desfăşoară după cum urmează:


De obicei, Comisia este cea care prezintă o propunere de act
legislativ. Totuşi, şi Parlamentul European poate adopta o propunere
legislativă şi, în cazul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie,
propunerea poate fi făcută fie de Comisie, fie de un sfert din statele
membre. Curtea de Justiţie şi Banca Europeană de Investiţii pot
solicita şi ele adoptarea unui act legislativ, iar Banca Centrală
Europeană poate propune o recomandare de act legislativ.
Propunerea legislativă este prezentată Parlamentului European şi
Consiliului şi este pusă la dispoziţia parlamentelor statelor membre.
În termen de opt săptămâni, parlamentele naţionale pot trimite
preşedinţilor Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei un aviz
motivat care menţionează dacă un proiect de act legislativ respectă
sau nu principiul subsidiarităţii.

Prima lectură

Parlamentul adoptă poziţia sa în primă lectură cu privire la


propunerea legislativă. Nu există niciun termen pentru prima lectură.
Raportorul Parlamentului pregăteşte un proiect de raport care este
discutat apoi în cadrul grupurilor politice şi modificat de comisia
(comisiile) PE competentă (competente). În plen, Parlamentul adoptă
poziţia sa prin majoritate simplă.
Poziţia poate conţine amendamente la propunerea legislativă iniţială.
În cazul în care poziţia Parlamentului nu conţine amendamente, iar

25
Consiliul acceptă, de asemenea, propunerea iniţială a Comisiei, actul
este adoptat de Consiliu cu majoritate calificată, apoi semnat de
preşedinţii Parlamentului European şi Consiliului şi publicat în
Jurnalul Oficial.
În cazul în care Parlamentul adoptă poziţia sa cu amendamente:
- dacă Consiliul aprobă toate amendamentele şi nu aduce alte
modificări la propunerea iniţială, actul este adoptat de Consiliu cu
majoritate calificată, iar apoi semnat şi publicat;

- dacă Consiliul nu aprobă toate amendamentele sau le respinge,


acesta adoptă poziţia sa cu majoritate calificată ,şi o transmite apoi
Parlamentului pentru a doua lectură. Consiliul trebuie să informeze
Parlamentul cu privire la toate motivele care l-au condus la adoptarea
poziţiei respective. Comisia informează Parlamentul cu privire la
avizul său.

A doua lectură

În a doua lectură, Parlamentul analizează poziţia Consiliului. În


termen de 3 luni (cu posibilitatea de prelungire la 4 luni), acesta
poate:

- aproba poziţia Consiliului sau poate să nu ia nicio decizie în


termenul stabilit. Actul se consideră, prin urmare, adoptat şi este apoi
semnat şi publicat;

- respinge poziţia Consiliului cu majoritatea absolută a membrilor săi.


Procedura se încheie astfel definitiv;

- propune amendamente la poziţia Consiliului cu majoritatea absolută


a membrilor săi.

Poziţia Parlamentului este apoi supusă Consiliului şi Comisiei.


Consiliul dispune de 3 luni (cu posibilitatea de prelungire la 4 luni)
pentru a acţiona;

 În cazul în care Consiliul aprobă toate amendamentele


Parlamentului, actul se consideră adoptat şi este apoi semnat
şi publicat.
 În cazul în care Consiliul nu acceptă toate amendamentele
Parlamentului, acesta informează Parlamentul în consecinţă
şi, ulterior, în termen de 6 săptămâni, este lansată procedura
de conciliere.

Concilierea şi a treia lectură

Proiectele care nu au putut fi adoptate în primele două lecturi fac


obiectul procedurii de conciliere.
Este convocat un comitete de conciliere, alcătuit din reprezentanţi ai
celor 27 de state membre şi un număr egal de deputaţi în Parlamentul
European, grupaţi într-o delegaţie PE, care ţine seama de importanţa
fiecărui grup politic.
Comitetul analizează poziţia Consiliului şi amendamentele
Parlamentului din a doua lectură. Acesta are la dispoziţie şase

26
săptămâni (cu posibilitatea de prelungire la opt săptămâni) pentru a
ajunge la un compromis şi a elabora un proiect comun.
În cazul în care comitetul de conciliere nu ajunge la un acord asupra
unui proiect comun în termenul stabilit, actul se consideră neadoptat
şi procedura se încheie.
În cazul în care comitetul de conciliere aprobă proiectul comun,
acesta este supus spre aprobare Consiliului şi Parlamentului.
Consiliul şi Parlamentul au la dispoziţie şase săptămâni (cu
posibilitatea de prelungire la opt săptămâni) pentru aprobare, cu
majoritate calificată, în cazul Consiliului, şi cu majoritatea voturilor
exprimate, în cazul Parlamentului. După ce ambele instituţii au
aprobat textul, acesta este semnat şi publicat.

1.1.2 Procedura de consultare

În conformitate cu articolul 289 din Tratatul privind funcţionarea


Uniunii Europene (TFUE), consultarea este o procedură legislativă
specială prin care Parlamentului i se solicită avizul cu privire la
legislaţia propusă, înainte ca aceasta să fie adoptată de Consiliu.
Parlamentul European poate aproba sau respinge o propunere
legislativă sau poate propune amendamente la aceasta. Consiliul nu
are obligaţia legală de a ţine seama de avizul Parlamentului, însă, în
conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, nu trebuie să adopte o
decizie în lipsa acestuia.
Iniţial, Tratatul de la Roma din 1957 acorda Parlamentului un rol
consultativ în procesul legislativ; Comisia formula propuneri, iar
Consiliul adopta legislaţia.
Actul Unic European (1986) şi tratatele de la Maastricht, Amsterdam,
Nisa şi Lisabona au extins în mod succesiv prerogativele
Parlamentului. În prezent, acesta poate juca rolul de colegislator, pe
picior de egalitate cu Consiliul, în marea majoritate a domeniilor (a se
vedea "Procedura legislativă ordinară"), consultarea devenind o
procedură legislativă specială (sau chiar o procedură nelegislativă)
utilizată într-un număr limitat de cazuri
Această procedură se aplică în prezent într-un număr limitat de
domenii legislative, cum ar fi derogările de pe piaţa internă şi dreptul
concurenţei. Consultarea Parlamentului, cu titlu de procedură
nelegislativă, constituie o cerinţă şi în cazul adoptării de acorduri
internaţionale în cadrul politicii externe şi de securitate comune
(PESC).

1.1.3 Aprobarea

În anumite domenii legislative, Parlamentului European i se solicită


să îşi dea aprobarea, ca procedură legislativă specială în conformitate
cu articolul 289 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (TFUE). Procedura de aprobare conferă Parlamentului
drept de veto. Astfel, Parlamentul are rolul de a aproba sau de a
respinge propunerea legislativă fără alte amendamente, iar Consiliul
nu poate ignora avizul Parlamentului. Aprobarea, ca procedură
nelegislativă, este necesară şi atunci când Consiliul adoptă anumite
acorduri internaţionale.
Cunoscută anterior sub denumirea de „procedură de aviz conform”,
aceasta a fost introdusă în 1986 de Actul Unic European în două

27
domenii: acordurile de asociere şi acordurile de aderare la Uniunea
Europeană. Domeniul de aplicare al procedurii a fost extins prin toate
modificările ulterioare ale tratatelor.
Ca procedură nelegislativă, consultarea se aplică de obicei în cazul
ratificării anumitor acorduri negociate de Uniunea Europeană sau în
special în cazurile de încălcare gravă a drepturilor fundamentale, în
temeiul articolului 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)
şi, de asemenea, în cazul aderării unor noi state membre sau pentru
retragerea din UE.
Ca procedură legislativă, aceasta trebuie utilizată şi în cazul adoptării
de noi acte legislative în domeniul combaterii discriminării;
procedura acordă în prezent Parlamentului European drept de veto şi
atunci când se aplică temeiul juridic general privind subsidiaritatea, în
conformitate cu articolul 352 din TFUE.

1.1.4 Procedura de cooperare consolidată

Introdusă de Tratatul de la Amsterdam, procedura de cooperare


consolidată permite statelor membre interesate să stabilească între
ele o cooperare mai strânsă.
Cooperarea consolidată poate fi solicitată de statele membre ale
Uniunii în domeniile prevăzute în tratate, cu excepţia domeniilor care
sunt de competenţa exclusivă a Uniunii. Comisia analizează cererea şi
poate prezenta o propunere Consiliului în acest sens. În cazul în care
Comisia hotărăşte să nu prezinte o propunere, ea va explica motivele
sale statelor membre interesate.
În cazul în care Comisia prezintă o propunere, autorizaţia de a
recurge la cooperarea consolidată este acordată de Consiliu, după
obţinerea aprobării Parlamentului European.
În cazul cooperării consolidate în cadrul politicii externe şi de
securitate comune, cererea este trimisă Consiliului şi transmisă apoi
Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate
şi Comisiei, în vederea obţinerii avizului acestora. Cererea este
transmisă şi Parlamentului European, spre informare.
În toate situaţiile, Parlamentul este informat în mod regulat cu privire
la evoluţia formelor de cooperare consolidată.

1.1.5 Procedura de numire

Parlamentul European exercită un control democratic asupra tuturor


activităţilor comunitare. Procedurile de numire permit
Parlamentului să-şi exercite funcţia de control asupra anumitor
instituţii europene.

Influenţa Parlamentului European asupra componenţei şi numirii


membrilor Comisiei
Procedura de numire a Preşedintelui Comisiei a fost modificată de
tratatele de la Amsterdam, Nisa şi Lisabona. Aceste tratate au
consolidat influenţa Parlamentului, conferindu-i o competenţă de
învestire în cadrul procedurii de numire a membrilor Comisiei
Europene. Numirea preşedintelui Comisiei se face în temeiul
articolului 17 alineatul (7) din TUE. Candidatul la preşedinţia
Comisiei este propus de Consiliul European, care hotărăşte cu
majoritate calificată şi trebuie să ţină seama de rezultatele alegerilor

28
pentru Parlamentul European. Candidatul este ales de Parlamentul
European, cu majoritatea membrilor care îl compun.
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, de comun acord cu
preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe care le
propune pentru a fi numite membri ai Comisiei (inclusiv Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate).
Fiecare comisar desemnat este apoi audiat de comisia competentă,
înainte ca toţi comisarii să fie supuşi, în calitate de organ colegial,
unui vot de aprobare al Parlamentului European. La sfârşitul acestui
proces, Comisia, în ansamblul ei, este numită de Consiliul European,
hotărând cu majoritate calificată.

1.1.6 Procedura de iniţiativă legislativă

Iniţiativa legislativă aparţine Comisiei. Tratatul de la Maastricht,


consolidat prin Tratatul de la Lisabona, a conferit totuşi
Parlamentului European un drept de iniţiativă legislativă care îi
permite să ceară Comisiei să-i prezinte o propunere.

Programarea anuală şi multianuală

Conform tratatului, Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală


şi multianuală a Uniunii. În vederea atingerii acestui obiectiv,
Comisia îşi pregăteşte programul de lucru, care reprezintă contribuţia
sa la programarea anuală şi multianuală a Uniunii. Parlamentul
European cooperează deja cu Comisia în procesul de elaborare a
programului de lucru al acesteia, iar Comisia ţine seama de
priorităţile exprimate de Parlament în acest stadiu. În urma adoptării
sale de către Comisie, este prevăzut un trilog între Parlament,
Consiliu şi Comisie în vederea ajungerii la un acord cu privire la
programarea Uniunii.
Anexa XIV la Regulamentul de procedură (Acord-cadru privind
relaţiile dintre Parlamentul European şi Comisia Europeană) prevede
dispoziţii detaliate, inclusiv un calendar.
Parlamentul adoptă o rezoluţie referitoare la programarea anuală.
Preşedintele solicită Consiliului să îşi dea avizul cu privire la
programul de lucru al Comisiei şi rezoluţia Parlamentului. În cazul în
care o instituţie nu este în măsură să respecte calendarul stabilit,
acesteia i se solicită să notifice celelalte instituţii cu privire la
motivele întârzierii şi să propună un nou calendar.
Iniţiativa prevăzută la articolul 225 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene
Pe baza unui raport întocmit de comisia competentă, în conformitate
cu articolul 225 din TFUE, Parlamentul, hotărând cu majoritatea
membrilor care îl compun, poate cere Comisiei să îi prezinte orice
propunere legislativă corespunzătoare. Parlamentul poate, în acelaşi
timp, să stabilească un termen pentru prezentarea unei astfel de
propuneri. Comisia parlamentară competentă trebuie să ceară mai
întâi aprobarea Conferinţei preşedinţilor. Comisia poate fi de acord
sau poate refuza să pregătească o propunere legislativă solicitată de
Parlamentul European.
O propunere de act al Uniunii, pe baza dreptului de iniţiativă conferit
Parlamentului în temeiul articolului 225 din Tratatul privind

29
funcţionarea Uniunii Europene, poate fi făcută şi de un membru al
Parlamentului European. Această propunere este prezentată
Preşedintelui Parlamentului, care o transmite comisiei competente
spre examinare. Aceasta poate decide să prezinte în plen (a se vedea
mai sus).

Rapoarte din proprie iniţiativă

În limitele dreptului de iniţiativă pe care tratatele îl conferă


Parlamentului European, comisiile parlamentare pot întocmi un raport
asupra unui subiect care intră în competenţa sa şi pot prezenta
Parlamentului o propunere de rezoluţie în domeniu. Înainte de
prezentarea oricărei propuneri de rezoluţie, acestea trebuie să obţină
aprobarea Conferinţei preşedinţilor.

1.1.7 Alte proceduri legislative

Pe lânga cele patru proceduri legislative clasice, în cadrul


Parlamentului exista si alte proceduri aplicate în domenii de activitate
specifice.
Procedura de avizare în temeiul articolului 140 din Tratatul privind
functionarea Uniunii Europene (uniunea monetara).
Comisia si Banca Centrala Europeana prezinta Consiliului rapoarte
privind progresele înregistrate în îndeplinirea obligatiilor care le revin
pentru realizarea uniunii economice si monetare de catre statele
membre care fac obiectul unei derogari.
Dupa ce Parlamentul si-a exprimat avizul, Consiliul, la propunerea
Comisiei, decide care dintre statele membre care fac obiectul unei
derogari îndeplinesc conditiile necesare pentru adoptarea monedei
unice pe baza criteriilor stabilite la articolul 140 alineatul (1) din
TFUE si pune capat derogarii acordate statelor membre respective. În
cadrul acestei proceduri, Parlamentul voteaza recomandarile în bloc
si nu poate depune niciun amendament.

Proceduri privind dialogul social

Printre obiectivele Uniunii se numara si promovarea dialogului între


partenerii sociali, în special în vederea încheierii de acorduri sau de
conventii.
În conformitate cu articolul 154 din TFUE, Comisia are misiunea de a
promova consultarea partenerilor sociali la nivelul Uniunii si, înainte
de a prezenta propuneri Parlamentului, se consulta cu acestia cu
privire la posibilele orientari ale unei actiuni a Uniunii.
Orice document elaborat de Comisie sau orice acord încheiat de
partenerii sociali se înainteaza comisiei competente a Parlamentului.
În cazul în care partenerii sociali au ajuns la un acord si au solicitat în
comun ca acesta sa fie pus în aplicare printr-o decizie a Consiliului la
propunerea Comisiei, în temeiul articolului 155 alineatul (2) din
Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, comisia competenta
depune o propunere de rezolutie prin care recomanda adoptarea sau
respingerea cererii.

30
Proceduri privind examinarea acordurilor voluntare

Comisia informează Parlamentul cu privire la intenţia sa de a recurge


la acorduri voluntare ca alternativă la legiferare. Comisia
parlamentară competentă poate întocmi un raport din proprie
iniţiativă, în conformitate cu articolul 48. Comisia informează
Parlamentul cu privire la intenţia sa de a încheia un acord voluntar.
Comisia parlamentară competentă poate prezenta o propunere de
rezoluţie, prin care recomandă adoptarea sau respingerea propunerii
şi precizează condiţiile care trebuie îndeplinite în vederea adoptării
sau respingerii.

Codificarea

Prin codificare oficială se înţelege procedura de abrogare a actelor


care fac obiectul codificării şi de înlocuire a acestora cu un act unic.
Versiunea consolidată a actului include toate modificările aduse din
momentul în care acesta a intrat în vigoare şi nu comportă nicio
modificare de substanţă a actului respectiv. Codificarea facilitează
înţelegerea legislaţiei Uniunii Europene, care este supusă unor
modificări frecvente. Serviciile juridice ale Parlamentului examinează
propunerea de codificare prezentată de Comisie şi, dacă nu există
modificări de fond, se aplică procedura simplificată de adoptare a
unui raport prevăzută la articolul 46 din Regulament. Propunerea
Comisiei va fi examinată în toate aspectele sale, printr-o procedură
simplificată în cadrul Parlamentului European şi al Consiliului.

Dispoziţii de executare

Comisia poate introduce măsuri de executare în cadrul legislaţiei


existente. Aceste măsuri sunt prezentate unor comitete de experţi din
statele membre şi transmise Parlamentului European spre informare.
La propunerea comisiei sale competente, Parlamentul poate adopta o
rezoluţie prin care se arată că proiectul de măsură de executare
depăşeşte cadrul actului juridic în cauză şi poate solicita Comisiei să
modifice măsura de executare.

31
2 Procedura bugetară

2.1 Competenţe bugetare

Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene constituie


împreună autoritatea bugetară a Uniunii Europene, care stabileşte, în
fiecare an, cheltuielile şi veniturile acesteia. Procedura de examinare
şi apoi de adoptare a bugetului are loc din luna mai până în luna
decembrie.
Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul a
devenit cu adevărat colegislator pentru întregul buget anual al UE,
luând decizii în această privinţă în strânsă colaborare cu Consiliul.
Parlamentul European şi Consiliul trebuie să respecte limitele
cheltuielilor anuale stabilite în perspectivele financiare multianuale.

2.1.1 Cum este adoptat bugetul?

Principiul anualităţii bugetului înseamnă că acesta este adoptat pentru


un an (anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se termină la 31
decembrie).
Comisia pregăteşte un proiect de buget, pe care îl prezintă Consiliului
şi Parlamentului.
Pe baza acestuia, Consiliul adoptă poziţia sa, pe care o transmite
Parlamentului European.
Parlamentul adoptă poziţia sa în funcţie de priorităţile sale politice. În
cazul în care Parlamentul aprobă poziţia Consiliului sau nu adoptă

32
nicio poziţie, bugetul se consideră adoptat. În mod normal însă,
Parlamentul adoptă amendamente, proiectul de buget modificat este
retrimis Consiliului şi Comisiei, iar Preşedintele PE convoacă o
reuniune cu comitetul de conciliere.
Comitetul de conciliere are sarcina de a prezenta un proiect comun în
termen de 21 de zile; în cazul în care reprezentanţii Consiliului şi ai
Parlamentului nu pot conveni asupra unui proiect comun, Comisia
trebuie să prezinte un nou proiect de buget.
În cazul în care comitetul de conciliere ajunge la un acord asupra unui
proiect comun, Parlamentul şi Consiliul dispun de 14 zile pentru a-l
aproba.
Preşedintele Parlamentului European este cel care semnează forma
finală a bugetului.

2.1.2 Cum este controlat bugetul?

Comisia pentru control bugetar supraveghează în permanenţă


cheltuielile Uniunii.
Parlamentul European, la recomandarea Consiliului Uniunii
Europene, decide cu privire la acordarea descărcării de gestiune
Comisiei în ceea ce priveşte execuţia bugetară (procedura anuală de
acordare a descărcării de gestiune se desfăşoară, în mod normal, din
noiembrie până în aprilie).

Fazele procedurii bugetare

În prezent, Parlamentul are ultimul cuvânt în cadrul procedurii de


adoptare a bugetului descrise la articolul 314 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene.

Prima fază: Comisia întocmeşte proiectul de buget

Conform procedurii, toate instituţiile UE întocmesc, înainte de 1 iulie,


o situaţie estimativă pentru proiectul de buget, în conformitate cu
regulamentul lor de procedură.

Comisia grupează aceste situaţii şi întocmeşte proiectul anual de


buget, care este prezentat Parlamentului şi Consiliului cel târziu până
la 1 septembrie.

A doua fază: Consiliul îşi adoptă poziţia

Consiliul adoptă poziţia sa privind proiectul de buget şi o transmite


Parlamentului până la 1 octombrie. Acesta informează Parlamentul cu
privire la motivele care l-au condus la adoptarea poziţiei respective.

A treia fază: poziţia Parlamentului

Parlamentul dispune 42 de zile fie pentru a aproba poziţia Consiliului,


fie pentru a adopta amendamente, cu majoritatea membrilor care îl
compun. Votul în plen are loc în perioada de sesiune octombrie II de
la Strasbourg.

A patra fază: concilierea şi adoptarea bugetului

33
În cazul în care Parlamentul a adoptat amendamente, proiectul astfel
modificat se transmite Consiliului, iar Preşedintele Parlamentului, în
consens cu preşedintele Consiliului, convoacă imediat comitetul de
conciliere. Comitetul nu se întruneşte în cazul în care, în termen de
zece zile, Consiliul informează Parlamentul că aprobă toate
amendamentele sale.
Comitetul de conciliere, ce reuneşte membrii Consiliului sau
reprezentanţii acestora şi tot atâţia membri reprezentând Parlamentul
European, dispune de 21 de zile pentru a ajunge la acord privind un
proiect comun.
În cazul în care comitetul de conciliere ajunge la un acord asupra unui
proiect comun, acesta este prezentat Parlamentului şi Consiliului spre
aprobare în termen de 14 zile. Votul în plen privind proiectul comun
este programat pentru perioada de sesiune noiembrie II de la
Strasbourg.

Atunci când procedura este încheiată, Preşedintele Parlamentului


declară că bugetul a fost adoptat definitiv.
În cazul în care procedura de conciliere eşuează sau în cazul în care
Parlamentul respinge proiectul comun, Comisia prezintă un nou
proiect de buget. În cazul în care proiectul comun este respins de
Consiliu, în timp ce Parlamentul îl aprobă, Parlamentul poate decide
să confirme în totalitate sau în parte amendamentele pe care le-a
adoptat în plen în perioada de sesiune din octombrie. În cazul în care
un amendament nu este confirmat, se reţine poziţia adoptată în cadrul
comitetului de conciliere, iar bugetul se consideră adoptat pe această
bază.

Execuţia bugetară, descărcarea de gestiune

Comisia execută bugetul general anual pe proprie răspundere.


Curtea de Conturi examinează execuţia bugetului anual din anul
precedent şi prezintă propriul raport anual Parlamentului, în
noiembrie. Acesta marchează începutul descărcării de gestiune
anuale.
Consiliul examinează observaţiile Curţii de Conturi şi face o
recomandare Parlamentului.
Parlamentul European acordă Comisiei descărcarea de gestiune, pe
baza recomandării comisiei sale de control bugetar, care analizează
raportul anual al Curţii de Conturi şi examinează alte documente,
precum şi audierile comisarilor. Această descărcare conţine
recomandări pentru ameliorarea execuţiei viitorului buget.
Parlamentul poate, de asemenea, amâna acordarea descărcării de
gestiune. O decizie privind amânarea trebuie să menţioneze condiţiile
în care descărcarea ar putea fi totuşi acordată. Refuzul de a acorda
descărcarea de gestiune poate fi interpretat ca o moţiune de cenzură.

3. Organizarea Parlamentului

3.1 Preşedintele Parlementului European

Preşedintele este ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, adică


jumătate din legislatura parlamentară. Preşedintele reprezintă
Parlamentul în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii UE.

34
Asistat de 14 vicepreşedinţi, Preşedintele coordonează toate lucrările
Parlamentului şi ale organelor sale constitutive (Biroul şi Conferinţa
preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele plenare. În fiecare
an, se organizează douăsprezece perioade de sesiune la Strasbourg şi
alte şase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles.
Preşedintele se asigură de respectarea Regulamentului de procedură
al Parlamentului şi garantează, prin arbitrajul său, buna desfăşurare a
tuturor activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive.
Preşedintele reprezintă Parlamentul în afacerile juridice şi în toate
relaţiile externe.
Acesta se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale
majore şi face recomandări menite să consolideze Uniunea
Europeană.
În deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Preşedintele
Parlamentului prezintă punctul de vedere şi preocupările acestei
instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe
ordinea de zi.
În urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene,
Preşedintele îl semnează, acesta devenind astfel operaţional.
Preşedintele PE semnează, alături de Preşedintele Consiliului, toate
actele legislative adoptate prin procedura legislativă ordinară.

Preşedintele: alegerea sa

Candidatul care obţine majoritatea absolută a voturilor exprimate prin


vot secret este ales Preşedinte. Dacă, după trei tururi de scrutin, nu se
obţine o majoritate absolută, Preşedintele este ales cu majoritate
simplă, într-un al patrulea tur de scrutin.
Mandatul Preşedintelui este de doi ani şi jumătate (o jumătate de
legislatură) şi poate fi reînnoit.

Preşedintele şi funcţiile sale

Preşedintele conduce lucrările Parlamentului, prezidează şedinţele


plenare şi adoptă bugetul în forma sa definitivă. Preşedintele
reprezintă Parlamentul în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii UE.

3.2 Deputaţi

Parlamentul European este alcătuit din 754 de deputaţi aleşi în cele


27 de state membre ale Uniunii Europene extinse. Din 1979, deputaţii
sunt aleşi prin vot universal direct pentru o perioadă de cinci ani.
Fiecare stat membru hotărăşte cu privire la modul de desfăşurare a
alegerilor, aplicând, însă, aceleaşi reguli democratice: egalitatea între
sexe şi votul secret. În toate statele membre, cetăţenii au drept de vot
la 18 ani, excepţie făcând Austria, unde aceştia au drept de vot la 16
ani. Alegerile europene respectă deja o serie de reguli comune: votul
universal direct, reprezentarea proporţională şi un mandat de cinci ani
care se poate reînnoi.
Ca regulă generală, locurile în Parlament sunt distribuite în mod
proporţional cu populaţia fiecărui stat membru. Fiecare stat membru
dispune de un număr fix de locuri, maximum 99 şi minimum 6.
Paritatea bărbaţi-femei: reprezentarea femeilor în Parlamentul
European este în continuă creştere. În prezent, mai mult de o treime

35
din deputaţi sunt femei.
Deputaţii îşi împart timpul de lucru între Bruxelles, Strasbourg şi
circumscripţiile lor electorale. La Bruxelles, participă la reuniunile
comisiilor parlamentare şi ale grupurilor politice, precum şi la
perioadele de sesiune suplimentare. La Strasbourg, participă la
douăsprezece perioade de sesiune. În paralel cu aceste activităţi,
deputaţii trebuie să aloce timp şi circumscripţiilor lor electorale.
Deputaţii în Parlamentul European nu se grupează în funcţie de
naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile lor politice.
Aceştia îşi exercită mandatul în mod independent.
Deputaţii în Parlamentul European, ale căror atribuţii sunt din ce în ce
mai importante, influenţează toate domeniile vieţii cotidiene a
cetăţenilor Uniunii: mediul, protecţia consumatorilor, transporturile,
precum şi educaţia, cultura, sănătatea etc.
Noul statutul al deputaţilor a intrat în vigoare la 14 iulie 2009. Acesta
asigură o mai mare transparenţă în ceea ce priveşte regulile şi
condiţiile de muncă ale deputaţilor, introducând totodată acelaşi
salariu pentru toţi deputaţii, plătit din bugetul UE.

3.3 Grupuri politice

Deputaţii se constituie în grupuri politice; aceştia nu se grupează în


funcţie de naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile lor politice. În
prezent, există 7 grupuri politice în cadrul Parlamentului European.
Fiecare grup politic îşi asigură organizarea internă, prin desemnarea
unui preşedinte (sau a doi preşedinţi, în cazul anumitor grupuri), a
unui birou şi a unui secretariat.
Distribuţia locurilor deputaţilor în hemiciclu se face în funcţie de
apartenenţa politică, de la stânga la dreapta, cu acordul preşedinţilor
de grup.
Numărul minim de deputaţi necesar pentru a constitui un grup politic
este de 25. Cel puţin o pătrime din state membre trebuie să fie
reprezentate în cadrul grupului. Un deputat poate aparţine unui singur
grup politic.
Unii deputaţi nu fac parte din niciun grup politic, ei fiind, în acest
caz, deputaţi neafiliaţi.
Înaintea fiecărui vot din cadrul şedinţelor plenare, grupurile politice
examinează rapoartele elaborate de comisiile parlamentare şi depun
amendamente.
Grupul politic adoptă o poziţie în urma consultărilor din cadrul său.
Niciunui membru nu i se poate impune o anumită variantă de vot.

3.4 Comisii parlamentare

În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se


constituie în comisii permanente specializate pe anumite domenii.

Comisii permanente

Există 20 de comisii parlamentare


O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi şi are un
preşedinte, un birou şi un secretariat.
Componenţa politică a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare.

36
Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la
Bruxelles.
Dezbaterile acestora sunt publice.
În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi
adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă.
Deputaţii examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă
este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul
şedinţelor plenare.
De asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii
speciale temporare pentru gestionarea unor probleme specifice,
precum şi comisii oficiale de anchetă în cadrul competenţelor sale de
control, pentru a investiga alegaţiile şi modul de administrare a
legislaţiei UE.
Preşedinţii de comisie coordonează lucrările acestora în cadrul
Conferinţei preşedinţilor de comisie.

Fiecare grup politic îşi asigură organizarea internă, prin desemnarea


unui preşedinte (sau a doi preşedinţi, în cazul anumitor grupuri), a
unui birou şi a unui secretariat.
Distribuţia locurilor deputaţilor în hemiciclu se face în funcţie de
apartenenţa politică, de la stânga la dreapta, cu acordul preşedinţilor
de grup.
Numărul minim de deputaţi necesar pentru a constitui un grup politic
este de 25. Cel puţin o pătrime din state membre trebuie să fie
reprezentate în cadrul grupului. Un deputat poate aparţine unui singur
grup politic.
Unii deputaţi nu fac parte din niciun grup politic, ei fiind, în acest
caz, deputaţi neafiliaţi.
Înaintea fiecărui vot din cadrul şedinţelor plenare, grupurile politice
examinează rapoartele elaborate de comisiile parlamentare şi depun
amendamente.
Grupul politic adoptă o poziţie în urma consultărilor din cadrul său.
Niciunui membru nu i se poate impune o anumită variantă de vot.
Comisiile speciale

Parlamentul poate constitui, în orice moment, comisii temporare care


se ocupă de probleme specifice

Comisiile temporare au un mandat de 12 luni, care poate fi


prelungit.

Comisii de anchetă

Parlamentul poate constitui comisii de anchetă care să investigheze


cazurile de încălcare sau de aplicare defectuoasă a dreptului
comunitar.

Competenţele acestor comisii sunt stabilite în dispoziţiile privind


exercitarea de către Parlamentul European a dreptului său de anchetă.

Comitetul de conciliere

Concilierea este cea de-a treia şi ultima fază a celei mai importante

37
proceduri legislative a Uniunii Europene: procedura de codecizie

În cazul unui dezacord între Parlament şi Consiliu, se constituie un


Comitet de conciliere care reuneşte 27 de reprezentanţi ai statelor
membre şi 27 de deputaţi PE

Acest comitet are sarcina de a elabora un proiect comun care va fi


supus spre aprobare, în a treia lectură, Consiliului şi Parlamentului.

Acordul final al celor două instituţii este indispensabil pentru


adoptarea textului.

3.5 Delegaţii

Delegaţiile Parlamentului European întreţin relaţii şi schimburi de


informaţii cu parlamentele ţărilor terţe. Prin intermediul delegaţiilor
sale, Parlamentul European contribuie la reprezentarea Uniunii
Europene în străinătate şi la promovarea, în ţările terţe, a valorilor
care stau la baza Uniunii Europene, şi anume principiile libertăţii şi
democraţiei, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi statul de drept.
În prezent, există 41 de delegaţii. Numărul membrilor fiecărei
delegaţii variază de la 12 la peste 70, în cazul adunărilor
parlamentare.

Putem diferenţia mai multe categorii de delegaţii:

 comisiile parlamentare mixte;


 comisiile parlamentare de cooperare;
 celelalte delegaţii interparlamentare;
 delegaţiile la adunările parlamentare multilaterale.

Preşedinţii delegaţiilor îşi coordonează activitatea în cadrul


Conferinţei preşedinţilor de delegaţie.
Reuniunile interparlamentare au loc odată sau de două ori pe an,
alternativ, într-unul dintre locurile de desfăşurare a activităţii
Parlamentului European şi, respectiv, într-un loc stabilit de
parlamentul partener în ţara terţă în cauză.

Comisiile parlamentare de cooperare

Comisiile parlamentare de cooperare sunt instituite în conformitate cu


un acord de cooperare semnat între Uniunea Europeană (UE) şi ţara
terţă în cauză.
Comisiile parlamentare de cooperare colaborează cu statele cărora le
este consacrată politica europeană de vecinătate şi cu statele care au
semnat un acord de parteneriat strategic cu UE.
Numărul membrilor variază de la o comisie la alta. Numărul
membrilor din partea

Parlamentului European care intră în componenţa acesteia este egal


cu cel al membrilor din partea parlamentului ţării terţe în cauză.

38
Celelalte delegaţii interparlamentare

Celelalte delegaţii interparlamentare au drept misiune să întreţină şi


să promoveze relaţiile cu parlamentele ţărilor care nu fac parte din
Uniunea Europeană şi nu sunt candidate la aderare.
Aceste delegaţii îşi desfăşoară activitatea în cooperare cu comisiile
pentru afaceri externe, pentru dezvoltare şi pentru comerţ
internaţional.
La propunerea Conferinţei preşedinţilor, Parlamentul stabileşte
numărul membrilor acestor delegaţii.
Aceştia sunt aleşi pentru întreaga durată a legislaturii.
Comisia pentru afaceri externe asigură coordonarea lucrărilor
comisiilor parlamentare mixte şi de cooperare, precum şi a
delegaţiilor interparlamentare, a delegaţiilor ad-hoc şi a misiunilor de
observare a alegerilor care se încadrează în sfera sa de competenţă.

4 Organe politice

Conferinţa preşedinţilor

Conferinţa preşedinţilor este organul politic al Parlamentului


European responsabil de:

 organizarea lucrărilor Parlamentului şi programarea


legislativă,
 stabilirea competenţelor şi a componenţei comisiilor şi
delegaţiilor,
 relaţiile cu celelalte instituţii ale UE, cu parlamentele
naţionale şi cu ţările terţe.

Conferinţa preşedinţilor pregăteşte calendarul Parlamentului şi


ordinea de zi a şedinţelor plenare şi repartizează locurile în hemiciclu.
Conferinţa preşedinţilor se compune din Preşedintele Parlamentului şi
preşedinţii grupurilor politice.
Din Conferinţa preşedinţilor face parte, de asemenea, un reprezentant
al deputaţilor neafiliaţi, care însă nu are drept de vot.
Conferinţa preşedinţilor hotărăşte prin consens sau prin vot ponderat
în funcţie de numărul deputaţilor din fiecare grup politic.
Atribuţiile Conferinţei preşedinţilor sunt cele stabilite în
Regulamentul de procedură.
Conferinţa organizează lucrările Parlamentului European şi ale
organelor sale.
Aceasta este consultată cu privire la toate aspectele legate de
programarea legislativă şi de relaţiile cu celelalte organe şi instituţii
ale UE.
Conferinţa preşedinţilor se întruneşte, în general, de două ori pe lună.
Reuniunile sale nu sunt publice.
Procesele-verbale ale Conferinţei preşedinţilor se traduc în limbile
oficiale, se imprimă şi se distribuie tuturor deputaţilor.
Orice deputat poate adresa întrebări cu privire la activităţile
Conferinţei preşedinţilor.
Permite tuturor deputaţilor, în afara şedinţelor plenare, să facă schimb
de idei cu o personalitate invitată sau să obţină, anticipat, detalii
legate de propunerile Comisiei.

39
Biroul
Biroul este organul de reglementare al Parlamentului.
Acesta stabileşte proiectul preliminar de estimare bugetară şi
decide cu privire la toate chestiunile administrative, de personal
şi de organizare.
Biroul este compus din Preşedintele Parlamentului European, cei 14
vicepreşedinţi şi cei cinci chestori aleşi de către Parlament pentru o
perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi.
În cadrul deliberărilor Biroului, în caz de egalitate de voturi,
Preşedintele are votul decisiv. Chestorii au doar rol consultativ.
Biroul are numeroase atribuţii administrative şi financiare în cadrul
Parlamentului.
Acesta este responsabil de toate problemele legate de funcţionarea
internă a Parlamentului.
Acesta ia decizii cu privire la organizarea şedinţelor, poate autoriza
reuniuni ale comisiilor sau ale delegaţiilor în afara locurilor obişnuite
de desfăşurare a activităţii Parlamentului şi pregăteşte proiectul
preliminar de estimare a cheltuielilor Parlamentului.
Biroul numeşte Secretarul General, care conduce serviciile
administrative ale Parlamentului, şi stabileşte componenţa şi
organizarea Secretariatului General.
În general, Biroul se reuneşte de două ori pe lună.
Procesele-verbale ale Biroului se traduc în limbile oficiale, se
imprimă şi se distribuie tuturor deputaţilor.
Orice deputat poate adresa întrebări cu privire la activităţile Biroului.
Biroul decide cu privire la fondurile alocate partidelor politice
reprezentate în Parlamentul European.

Colegiul chestorilor

Colegiul chestorilor este organul Parlamentului European


responsabil de problemele administrative şi financiare care îi
privesc în mod direct pe deputaţi şi de condiţiile de muncă ale
acestora.

Colegiul chestorilor este compus din cinci chestori. Aceştia sunt, de


asemenea, membri ai Biroului.
Parlamentul European alege chestorii după alegerea Preşedintelui şi a
celor 14 vicepreşedinţi.
Chestorii sunt aleşi prin vot secret majoritar, în trei tururi: în primele
două este nevoie de o majoritate absolută a voturilor exprimate, în
ultimul tur fiind suficientă o majoritate relativă.
Mandatul chestorilor este de doi ani şi jumătate. Aceştia au un rol
consultativ în cadrul Biroului.
Chestorii sunt responsabili de problemele administrative şi financiare
care îi privesc în mod direct pe deputaţi, cum ar fi punerea la
dispoziţia acestora a echipamentelor şi a serviciilor generale.
Chestorii pot prezenta propuneri de modificare sau de rescriere a
textelor oricăror norme adoptate de către Birou.
În general, chestorii se reunesc o dată pe lună.
Orice deputat poate adresa întrebări cu privire la activităţile
chestorilor.
Conferinţa preşedinţilor de comisie
Conferinţa preşedinţilor de comisie este organul politic al
Parlamentului care asigură o mai bună cooperare între diferitele

40
comisii parlamentare.
Conferinţa preşedinţilor de comisie se compune din preşedinţii
tuturor comisiilor permanente şi temporare; aceasta îşi alege
preşedintele. În general, Conferinţa preşedinţilor de comisie se
reuneşte o dată pe lună, la Strasbourg, în timpul şedinţelor
perioadelor de sesiune.
Conferinţa preşedinţilor de comisie poate face recomandări
Conferinţei preşedinţilor cu privire la lucrările comisiilor şi
întocmirea ordinii de zi a şedinţelor plenare.
Aceasta poate, de asemenea, să ofere consiliere Conferinţei
preşedinţilor în cazul unui dezacord privind repartizarea
competenţelor între comisii. Biroul şi Conferinţa preşedinţilor pot
delega anumite sarcini Conferinţei preşedinţilor de comisie.
Conferinţa preşedinţilor de delegaţie
Conferinţa preşedinţilor de delegaţie este organul politic al
Parlamentului care examinează în mod periodic toate problemele
legate de buna funcţionare a delegaţiilor interparlamentare şi a
delegaţiilor la comisiile parlamentare mixte.
Conferinţa preşedinţilor de delegaţie se compune din preşedinţii
tuturor delegaţiilor interparlamentare permanente; aceasta îşi alege
preşedintele.
Conferinţa preşedinţilor de delegaţie poate face recomandări
Conferinţei preşedinţilor cu privire la lucrările delegaţiilor.
Conferinţa preşedinţilor de delegaţie întocmeşte un proiect de
calendar anual al reuniunilor interparlamentare şi al reuniunilor
comisiilor parlamentare mixte.
Biroul şi Conferinţa preşedinţilor pot delega anumite sarcini
Conferinţei preşedinţilor de delegaţie.

5 INTERGRUPURI

Deputaţi din diverse grupuri politice, membri ai mai multor comisii


parlamentare, pot constitui intergrupuri pentru a efectua schimburi de
opinii cu caracter informal pe teme specifice şi pentru a promova
contactele dintre deputaţi şi societatea civilă.
Intergrupurile nu sunt organe ale Parlamentului şi, prin urmare,
nu pot exprima în niciun caz punctul de vedere al instituţiei.
Activitatea intergrupurilor face obiectul unor norme interne adoptate
de Conferinţa preşedinţilor la 16 decembrie 1999 (ultima modificare
a fost adoptată la 14 februarie 2008), care stabilesc condiţiile în care
pot fi constituite intergrupurile la începutul fiecărei legislaturi,
precum şi regulile de funcţionare.
Preşedinţii intergrupurilor au obligaţia de a declara orice formă de
sprijin, în numerar sau în natură, în conformitate cu aceleaşi criterii
care sunt aplicabile deputaţilor, cu titlu personal. Aceste declaraţii
trebuie actualizate anual şi apar într-un registru public administrat de
chestori.

41
6 SECRETARIATUL GENERAL

Organigrama Secretariatului General şi regulamentele privind situaţia intern administrativă a


funcţionarilor şi a celorlalte categorii de personal sunt stabilite de către Birou. Angajaţii din
cadrul Secretariatului General sunt, în cea mai mare parte, funcţionari selectaţi prin concurs
din toate statele Uniunii Europene. Aceştia sunt în serviciul Parlamentului European.

Secretariatul General are misiunea de a coordona lucrările


legislative şi de a organiza şedinţele plenare şi celelalte reuniuni. De
asemenea, oferă asistenţă tehnică şi consultanţă organelor
parlamentare şi Membrilor Parlamentului, în sprijinul exercitării
mandatelor lor. Parlamentul European trebuie, de asemenea, să
asigure un caracter multilingv integral pentru toate şedinţele plenare
şi celelalte reuniuni.

7 Cum funcţionează şedinţele plenare

Moment de vârf în activitatea Parlamentului European, şedinţele


plenare reprezintă încununarea activităţii legislative efectuate în
comisiile parlamentare şi în cadrul grupurilor politice. Şedinţele
plenare reprezintă, de asemenea, cadrul în care reprezentanţii
cetăţenilor Uniunii Europene - deputaţii europeni - participă la
procesul decizional şi îşi exprimă punctul de vedere pe lângă Consiliu
şi Comisie.
O perioadă îndelungată de timp, Parlamentul European a jucat doar
simplul rol de forum pentru dezbateri şi de organ consultativ.
Din momentul în care a început alegerea sa prin vot universal direct şi
datorită activităţii deputaţilor, acesta a ştiut să îşi sporească
competenţele şi să dobândească rolul de colegislator, alături de
Consiliu, în cazul a trei pătrimi din legislaţia comunitară. În prezent,
plenul Parlamentului numără 754 de deputaţi din 27 de state membre

42
ale Uniunii Europene, care dezbat în 23 de limbi. Deputaţii,
funcţionarii, interpreţii şi traducătorii sunt supuşi unor reguli foarte
precise, pentru a asigura desfăşurarea eficientă a şedinţelor plenare.

7.1 Actorii şedinţelor plenare


Şedinţele plenare sunt prezidate de Preşedintele Parlamentului
European. Acesta este asistat, în această misiune, de cei 14
vicepreşedinţi. Preşedintele deschide şedinţa, uneori cu un discurs sau
un omagiu, în funcţie de actualitatea momentului. Parlamentul
încearcă să reacţioneze la evoluţiile marilor dosare de actualitate şi nu
ezită să modifice, în consecinţă, ordinea de zi, pentru a face apel la
Uniunea Europeană să acţioneze. Influenţa Preşedintelui
Parlamentului poate fi determinantă în aceasta privinţă.
Pe parcursul unei şedinţe, Preşedintele dă cuvântul deputaţilor şi
veghează la buna desfăşurare a dezbaterilor. Acesta conduce, de
asemenea, votul, supune la vot amendamentele şi rezoluţiile
legislative şi proclamă rezultatele în cadrul Adunării. Autoritatea sa îi
permite să impună un ritm voturilor, uneori lungi şi complexe.
Cei 754 de deputaţi europeni sunt repartizaţi în prezent în 7 grupuri
politice, reprezentând ansamblul mişcărilor ideologice. Unii deputaţi
nu aparţin niciunui grup politic şi sunt, deci, consideraţi ca fiind
deputaţi neafiliaţi. Grupurile politice sunt cele care decid care sunt
chestiunile ce vor fi dezbătute în plen. Acestea pot, de asemenea,
introduce amendamente la rapoartele care sunt votate. Niciun deputat
nu poate fi totuşi obligat de grupul său să voteze într-un anumit fel.
Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene participă la
şedinţele plenare, pentru a facilita colaborarea între instituţii în cadrul
procesului decizional. La cererea Parlamentului European,
reprezentanţii celor două instituţii fac declaraţii sau îşi prezintă
activitatea, răspunzând la întrebările pe care le pot adresa deputaţii.
Aceste dezbateri pot fi închise prin votarea unei rezoluţii. .
Reunind un număr mare de participanţi, şedinţele plenare nu pot fi
improvizate şi trebuie, pe cât posibil, să respecte o organizare stabilită
în prealabil. De asemenea, ordinea de zi este stabilită cu exactitate de
Conferinţa preşedinţilor grupurilor politice.
În paralel, Conferinţa preşedinţilor de comisie (compusă din
preşedinţii tuturor comisiilor parlamentare permanente sau
temporare) poate adresa recomandări Conferinţei preşedinţilor cu
privire la lucrările comisiilor şi la stabilirea ordinii de zi.

7.2 Lucrările din şedinţele plenare


Parlamentul se reuneşte în plen în fiecare lună (în afară de luna
august), la Strasbourg, în cursul unei perioade de sesiune de patru zile
(de luni până joi). De şase ori pe an, acesta se reuneşte şi la Bruxelles,
timp de două zile (miercuri şi joi). Perioada de sesiune este alcătuită,
la rândul ei, din şedinţe.
Activitatea din şedinţele plenare este consacrată în special
dezbaterilor şi voturilor.
Acestea se împart în mai multe categorii, în funcţie de subiectul
abordat şi procedura legislativă utilizată:

 rapoartele legislative sunt textele examinate de Parlamentul


European în cadrul diferitelor proceduri legislative
comunitare: codecizia, avizul conform şi consultarea. Doar
procedura de codecizie conferă Parlamentului rolul de

43
legislator, pe picior de egalitate cu Consiliul Uniunii
Europene. Astfel, unele rapoarte parlamentare au mai multă
„greutate” decât altele.
 procedura bugetară: Parlamentul European şi Consiliul
Uniunii Europene reprezintă autoritate bugetară a Uniunii
Europene, care stabileşte în fiecare an cheltuielile şi
veniturile Uniunii.
 rapoartele nelegislative sunt elaborate de Parlament, din
proprie iniţiativă, în cadrul comisiei parlamentare
competente. Adoptând aceste texte, Parlamentul se adresează
celorlalte instituţii şi organe europene, guvernelor naţionale şi
chiar ţărilor terţe, pentru a atrage atenţia asupra unui anumit
subiect şi pentru a suscita o reacţie din partea acestora. Deşi
nu au valoare legislativă, aceste iniţiative se bazează totuşi pe
o legitimitate parlamentară, care poate determina Comisia să
formuleze propuneri.

În cursul şedinţelor plenare, Parlamentul poate decide să se exprime


cu privire la orice chestiunea pe care o consideră importantă. De
asemenea, Parlamentul poate solicita Comisiei să prezinte o
propunere adecvată cu privire la chestiunile pentru care acesta
consideră necesară elaborarea unui act comunitar. O şedinţă plenară
cuprinde, de altfel,timpul afectat întrebărilor adresate Consiliului
şi/sau Comisiei. În general, timpul afectat întrebărilor adresate
Comisiei este alocat marţi, iar cel afectat întrebărilor adresate
Consiliului, miercuri.
Întrebările trebuie prezentate în prealabil, în scris, Preşedintelui, care
decide cu privire la admisibilitatea acestora.
Calendarul anual al lucrărilor Parlamentului European este adoptat
în fiecare an, în plen, în general în luna iunie, la propunerea
Conferinţei preşedinţilor grupurilor politice. Calendarul cuprinde şi
săptămânile de reuniune ale comisiilor parlamentare şi cele ale
grupurilor politice. Ordinea de zi a sesiunii indică dacă declaraţiile
Consiliului, Comisiei şi ale Consiliului European, întrebările orale
adresate Consiliului şi Comisiei vor fi urmate de votarea unei
propuneri de rezoluţie. Dezbaterile privind, printre altele, cazurile de
încălcare a drepturilor omului, a democraţiei şi a statului de drept pot
conduce, de asemenea, la propuneri de rezoluţie. Aceste texte sunt, în
general, prezentate de o comisie, un grup politic sau de un număr de
cel puţin patruzeci de deputaţi.
Procesul-verbal al fiecărei şedinţe este documentul care prezintă
desfăşurarea şedinţei în cauză şi activităţile din cadrul său
(documente depuse, dezbateri, voturi, numiri etc.). Rezultatele
voturilor sunt, de asemenea, anexate la procesul-verbal.

7.3 Plenul în acţiune


Mai întâi dezbateri, apoi decizii.
Un raport parlamentar supus la vot face, în general, obiectul unei
dezbateri prealabile, în cursul căreia Comisia, reprezentanţii
grupurilor politice, precum şi deputaţii îşi exprimă opinia. Timpul
afectat luărilor de cuvânt, adesea foarte scurt, depinde de numărul
deputaţilor care au solicitat să ia cuvântul.
Spre deosebire de voturi, care adesea nu necesită mult timp,
dezbaterile pot dura uneori mai multe ore, în funcţie de numărul
deputaţilor care doresc să intervină. De obicei, aceştia se exprimă în

44
limba lor maternă, intervenţia lor fiind tradusă simultan de către
interpreţii pentru şedinţele plenare, în celelalte limbi oficiale ale
Uniunii.
În hemiciclu, timpul afectat luărilor de cuvânt se repartizează în
funcţie de următoarele criterii: o primă fracţiune este repartizată în
mod egal între toate grupurile politice, apoi o alta în funcţie de
numărul total al membrilor acestora. Deputaţii care solicită să ia
cuvântul sunt înscrişi pe o listă a vorbitorilor, în funcţie de ordinea
importanţei numerice a grupului lor. Cu toate acestea, se poate acorda
prioritar cuvântul raportorilor comisiei competente şi comisiilor
sesizate pentru aviz.
De asemenea, deputaţii primesc în mod regulat numeroase
personalităţi în hemiciclu, printre care şefi de stat, primiţi în general
în cadrul unei şedinţe solemne.
Ora 12.00: maratonul votului
Voturile se desfăşoară, de obicei, în jurul prânzului. Ritmul este unul
susţinut: deputaţii votează uneori sute de amendamente.
În timpul votării unui raport parlamentar sau a unei rezoluţii,
deputaţii pot modifica textul care le este prezentat, aducând
amendamente. Acestea pot viza eliminarea, reformularea, înlocuirea
sau completarea textului examinat. Deputaţii votează mai întâi fiecare
amendament separat şi apoi textul modificat, în ansamblu.
Deputaţii votează de obicei prin ridicarea mâinii , preşedintele de
şedinţă constatând majorităţile. În caz de incertitudine, acesta solicită
un scrutin electronic, pentru obţinerea unor rezultate mai precise. De
asemenea, deputaţii trebuie să voteze prin apel nominal, în cazul în
care un grup politic sau un număr de cel puţin 40 de deputaţi au cerut
acest lucru în seara precedentă votului. În acest caz, votul individual
al fiecărui deputat este înregistrat pentru a fi făcut public ulterior, în
anexa la procesul-verbal, cu excepţia cazului în care nu a fost
introdusă şi o cerere de vot secret.
În plen, Parlamentul hotărăşte adesea cu majoritatea absolută a
voturilor exprimate. Cvorumul (numărul minim de deputaţi care
trebuie să fie prezenţi pentru ca rezultatul votului să fie valabil) este
întrunit în cazul în care în sala de şedinţe se află o treime din membrii
care compun Parlamentul. În cazul în care Preşedintele constată, la
cererea prealabilă a unui număr de cel puţin 40 de deputaţi,
neîntrunirea cvorumului, votul se înscrie pe ordinea de zi a şedinţei
următoare.
Comisia poate reacţiona după scrutin şi îşi poate comunica
concluziile. După vot, deputaţii care doresc pot lua din nou cuvântul,
pentru a proceda la explicaţiile privind votul şi pentru a face o
analiză, pentru a-şi explica alegerea sau cea a grupului din care fac
parte.

8 Bugetul Parlamentului European

Bugetul Parlamentului finanţează funcţionarea unei instituţii cu 754


membri şi 23 de limbi oficiale de lucru. Bugetul Parlamentului face
parte din bugetul general al UE, reprezentând aproximativ 1% din
acesta – respectiv o cincime din cheltuielile administrative totale ale
instituţiilor UE.

45
 Bugetul Parlamentului European pentru 2011 este de
1,686 miliarde de euro, din care 37% reprezintă cheltuieli
legate de personal, în majoritate salarii pentru cei 6.000 de
angajaţi care lucrează în secretariatul general şi în grupurile
politice. În plus, aceşti bani acoperă costurile de interpretare
şi traduceri externe şi cheltuielile din cadrul misiunilor
angajaţilor.
 Deoarece Parlamentul este o instituţie aleasă în mod
democratic, implicată în elaborarea legislaţiei obligatorii
pentru toate statele membre, o parte importantă din
personalul său permanent, temporar şi liber profesionist
lucrează pentru a traduce sau interpreta procedurile sale,
pentru ca deputaţii europeni şi cetăţenii să le poată urmări în
limba lor maternă. De exemplu, în 2008 au fost traduse peste
un milion şi jumătate de pagini de documente.
 Aproximativ 24% din bugetul pe 2011 este prevăzut pentru
cheltuielile deputaţilor europeni, incluzând salarii, cheltuieli
de călătorie, birouri şi salariile pentru asistenţii personali.
 Cheltuielile aferente clădirilor Parlamentului reprezintă 11%
din bugetul pe 2011. Acestea acoperă cumpărarea unor noi
clădiri, renovarea şi costurile de întreţinere pentru cele trei
sedii ale Parlamentului European - Bruxelles, Luxemburg şi
Strasbourg - şi pentru birourile de informare din cele 27 de
state membre UE.
 Politica informaţională şi cheltuielile administrative legate de
tehnologia informaţiei şi telecomunicaţii reprezintă 23%, iar
activităţile grupurilor politice 5% din bugetul Parlamentului
European.
 Procedura de stabilire a bugetului Parlamentului European
începe de obicei în februarie, cu o propunere din partea
Secretariatului General privind obiectivele prioritare şi
resursele necesare pentru anul următor. Pornind de la această
bază, Biroul Parlamentului adoptă aşa-numitul proiect
preliminar de estimări şi îl supune comisiei pentru bugete.
 Un membru al acestei comisii, care se numeşte raportor
pentru buget, redactează un raport pe baza căruia votează
apoi comisia. Acesta identifică priorităţile pentru activitatea
Parlamentului şi cuprinde cifrele bugetului (estimări). Pe
baza raportului, Parlamentul adoptă în şedinţă plenară
estimările, de obicei în mai. Acestea sunt apoi incluse în
proiectul de buget al UE, care este modificat şi adoptat de
către Parlament în şedinţă plenară, cel târziu în decembrie.

9 Multilingvismul în Parlamentul European

În Parlamentul European, fiecărei limbi comunitare i se acordă


aceeaşi importanţă: toate documentele parlamentare sunt publicate în
toate limbile oficiale ale Uniunii Europene (UE) şi fiecare deputat are
dreptul de a se exprima în limba oficială pe care o preferă. Niciun
efort nu este prea mare pentru a garanta transparenţa şi accesibilitatea
lucrărilor sale pentru toţi cetăţenii.
Inclus în tratatele europene, multilingvismul reflectă diversitatea
culturală şi lingvistică din cadrul Uniunii Europene. Acesta face ca
instituţiile europene să fie mai accesibile şi mai transparente pentru
cetăţeni, reprezentând o garanţie a modului democratic de

46
funcţionare.
Parlamentul European se distinge de celelalte instituţii ale Uniunii
prin obligaţia sa de a asigura cel mai înalt grad de multilingvism. Toţi
cetăţenii europeni trebuie să poată avea acces la legislaţia care îi
priveşte în mod direct, în limba lor maternă. În plus, deoarece fiecare
cetăţean al Uniunii are dreptul de a fi ales deputat european, nu este
obligatoriu ca deputaţii PE să stăpânească la perfecţie o limbă de
circulaţie. Normele aplicabile în cadrul Parlamentului European
recunosc, în mod expres, dreptul fiecărui deputat de a consulta
documentele parlamentare, de a urmări dezbaterile şi de a se exprima
în propria sa limbă. Pe de altă parte, în calitate de legislator,
Parlamentul European are obligaţia de a garanta o calitate
ireproşabilă pentru toate textele de lege pe care le adoptă, şi asta în
toate limbile comunitare.
De asemenea, aceste dispoziţii le permit tuturor cetăţenilor europeni
să poată urmări lucrările parlamentare, să poată adresa întrebări şi
primi răspuns în limba lor maternă.

Câte limbi sunt folosite în Parlamentul European?

Cât de lung este drumul parcurs de la începutul anilor '50, când


în cadrul instituţiilor Comunităţii Europene nu se vorbeau decât
patru limbi! Astăzi, în Parlamentul European, sunt folosite nu
mai puţin de 23 de limbi oficiale, ceea ce reprezintă, în sine, o
adevărată provocare lingvistică.
Primul regulament adoptat de Comunităţile Europene în 1958 stabilea
ca limbi oficiale ale instituţiilor sale germana, franceza, italiana şi
olandeza – limbile ţărilor sale fondatoare: Germania, Belgia, Franţa,
Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos.
Apoi, cu fiecare extindere, au fost integrate limbile noilor state
membre. În 1973 au fost adăugate engleza, daneza şi irlandeza,
aceasta din urmă doar ca „limbă a tratatelor”, ceea ce înseamnă că au
fost traduse doar tratatul de aderare al Irlandei şi textele fundamentale
referitoare la această ţară. Următoarele limbi comunitare au fost
greaca, în 1981, spaniola şi portugheza, în 1986, finlandeza şi
suedeza, în 1995, şi estona, ungara, letona, lituaniana, malteza,
polona, ceha, slovaca şi slovena, în 2004.
Începând cu 1 ianuarie 2007, după aderarea României şi a Bulgariei,
Uniunea Europeană numără 23 de limbi oficiale. Tot atunci, irlandeza
a devenit limbă oficială.
Cu 23 de limbi oficiale, sunt posibile peste 506 combinaţii lingvistice,
deoarece fiecare limbă poate fi tradusă în alte 22 de limbi. Pentru a
face faţă acestei provocări, Parlamentul European dispune de servicii
performante de interpretare, traducere şi verificare a textelor juridice.
De asemenea, au fost elaborate norme stricte pentru garantarea
eficacităţii acestor servicii şi pentru menţinerea unor costuri bugetare
rezonabile.

47
Întrebări de control:

1. Cum sunt desemnaţi deputaţii Parlamentului European ?


2. Cum se manifestă deficitul democratic la nivelul Parlamentului European ?
3. Care sunt fracţiunile Parlamentului European ?
4. Unde se află sediile Parlamentului European ?
5. Care sunt atribuţiile legislative ale Parlamentului European ?
6. Care este modul de luare a deciziilor ?
7. Ce înţelegem prin cooperare interparlamentară?

48
Unitatea 5: Procesul legislativ comunitar

Termeni cheie:

Iniţiativa, consultarea, decizia, domeniile în care se folosesc procedurile,prima citire, poziţie


comună, a doua citire, prima trimitere, comitet de conciliere, calendarul adoptării bugetului
comunitar.

Întrebări de control:

1. Cum se adoptă bugetul comunitar ?


2. Prin ce se deosebeşte procedura avizării de cea a informării ?
3. Care sunt etapele procedurii codeciziei ?
4. Care este diferenţa între procedura ascultării şi cea a cooperării ?

Unitatea 6: Curtea de conturi

Termeni cheie:

Control financiar extern, statutul membrilor Curţii de conturi, controlul veniturilor şi


cheltuielilor.

Curtea Europeană de Conturi verifică modul în care sunt


administrate fondurile europene. Rolul său este acela de a
îmbunătăţi gestiunea financiară a UE şi de a prezenta rapoarte
cu privire la folosirea banilor publici. A fost înfiinţată în 1975 şi
are sediul la Luxemburg.

1. Rol

Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii


publici sunt cheltuiţi în mod eficient, Curtea de Conturi este
abilitată să verifice (să auditeze) orice persoană sau organizaţie
care gestionează fonduri europene. În acest scop, efectuează
frecvent controale pe teren. Concluziile sale scrise sunt incluse
în rapoarte adresate Comisiei Europene şi guvernelor statelor
membre.

Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care

49
descoperă fraude sau nereguli, auditorii săi informează Oficiul
european de luptă antifraudă (OLAF).

2. Atribuţii

Una dintre cele mai importante sarcini ale Curţii de Conturi


este să înainteze Parlamentului European şi Consiliului un
raport anual privind exerciţiul financiar anterior („descărcarea
anuală de gestiune”). Parlamentul examinează minuţios raportul
Curţii înainte de a decide dacă aprobă sau nu modul în care
Comisia a gestionat bugetul.
De asemenea, Curtea trebuie să formuleze un aviz privind
legislaţia financiară a UE şi posibilităţile de combatere a
fraudei.

Auditorii Curţii de Conturi efectuează frecvent controale în


instituţiile UE, în statele membre şi în ţările care primesc
ajutoare europene. Activitatea Curţii vizează, în principal,
fondurile de care răspunde Comisia Europeană, însă, în practică,
autorităţile naţionale gestionează 80% din venituri şi cheltuieli.

3. Componenţă

Pentru a-şi exercita atribuţiile în mod eficient, Curtea de


Conturi trebuie să fie complet independentă de celelalte
instituţii, dar, în acelaşi timp, trebuie să rămână permanent în
contact cu acestea.

Curtea de Conturi este formată din câte un membru din


fiecare ţară a Uniunii, desemnat de Consiliu pentru un mandat
de 6 ani (care poate fi reînnoit). Preşedintele Curţii este ales de
către membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de
asemenea, poate fi reînnoit. Vítor Manuel da Silva Caldeira, din
Portugalia, a fost ales preşedinte în ianuarie 2008.

Curtea de Conturi funcţionează sub forma unui organ


colegial compus din 27 de membri, câte unul din fiecare stat
membru, numiţi de Consiliu, după consultarea Parlamentului
European, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de
reînnoire. Preşedintele este ales de către membri, din rândul
acestora, pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea de
reînnoire.

Curtea este organizată în cinci camere, cărora le sunt alocaţi


diferiţii membri. Patru dintre aceste camere au competenţe
pentru diferite domenii de cheltuieli şi pentru venituri (camere
cu caracter vertical), cea de a cincea fiind o cameră cu caracter
orizontal, denumită Camera CEAD (Coordonare, comunicare,
evaluare, asigurare şi dezvoltare).
Membrii fiecărei camere aleg un decan pentru un mandat de

50
doi ani, care poate fi reînnoit.

Fiecare cameră are două domenii de responsabilitate – în


primul rând, adoptă rapoarte speciale, rapoarte anuale specifice
şi avize; în al doilea rând, elaborează proiecte de observaţii
pentru raportul anual privind bugetul general al UE şi pentru
raportul anual privind fondurile europene de dezvoltare, precum
şi proiecte de avize în vederea adoptării acestor documente de
către Curte.

Curtea se reuneşte în colegiu complet pentru dezbaterea şi


adoptarea documentelor de care răspunde în exclusivitate, cum
sunt raportul anual privind bugetul general al UE şi raportul
anual privind fondurile europene de dezvoltare.

Comitetul administrativ este compus din decanii camerelor


şi este prezidat de preşedintele Curţii. Comitetul execută, în
vederea aprobării ulterioare de către Curte, sarcinile aferente
pregătirii tuturor problemelor administrative care necesită luarea
unei decizii de către Curte şi pregătirii deciziilor privind
chestiuni de politică, de principiu sau de importanţă strategică.

4. Preşedintele

Curtea de Conturi Europeană este condusă de un preşedinte


care este ales de către membri, din rândul acestora, pentru un
mandat reînnoibil de trei ani. Rolul său este acela de primus
inter pares – cel dintâi dintre egali. Preşedintele prezidează
reuniunile Curţii, se asigură că deciziile Curţii sunt puse în
aplicare şi că instituţia şi activităţile acesteia sunt bine
gestionate.
Preşedintele reprezintă Curtea în relaţiile ei externe, în
special în relaţiile cu autoritatea care acordă descărcarea de
gestiune, cu celelalte instituţii ale Uniunii şi cu instituţiile
supreme de audit din statele membre şi din statele beneficiare.
La data de 16 ianuarie 2008, dl Vítor Manuel da Silva
Caldeira, membrul portughez, a fost ales preşedinte al Curţii,
devenind, astfel, cel de al 10-lea deţinător al acestei funcţii în
istoria instituţiei. Mandatul său a fost reînnoit, pentru încă trei
ani, la data de 12 ianuarie 2011.

5. Secretarul general

Secretarul general este membrul de personal cu cel mai mare


grad în instituţie şi este numit de Curte pentru un mandat
reînnoibil de şase ani. Secretarul general este responsabil de
gestionarea personalului şi de administrarea Curţii, inclusiv de
formarea profesională şi de serviciul de traduceri, care cuprinde
câte o unitate pentru fiecare limbă oficială, cu excepţia limbii
irlandeze (22 de limbi). Secretarul general este, de asemenea,

51
responsabil de secretariatul Curţii.

6. Organizare

Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajaţi, nu


numai auditori, ci şi traducători şi administratori. Auditorii sunt
împărţiţi în grupuri de audit. Aceştia pregătesc proiecte de
rapoarte pe baza cărora Curtea ia decizii.

52
Întrebări de control:

1. Care sunt atribuţiile Curţii de Conturi ?


2. Cine poate fi numit în funcţia de membru la Curtea de Conturi ?

53
Unitatea 7: Instituţiile secundare ale Comunităţii Europene

Obiective

În activitatea lor instituţiile comunitare sunt sprijinite de următoarele organe:

1. Comitetul Economic şi Social


2. Comitetul Regiunilor3. Banca Europeană de Investiţii
4. Banca Centrală Europeană
5. Europol

Termeni cheie:

„reprezentant instituţional al societăţii civile organizate europene“,numirea membrilor,


durata mandatului, atribuţiile organelor, funcţionarea organelor, NUTS,organele de conducere
ale BEI şi BCE, Insititutul Monetar European, euro, Convenţia Europol.

Curtea Europeană de Conturi verifică modul în care sunt


administrate fondurile europene. Rolul său este acela de a
îmbunătăţi gestiunea financiară a UE şi de a prezenta rapoarte
cu privire la folosirea banilor publici. A fost înfiinţată în 1975 şi
are sediul la Luxemburg.

1. Rol

Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii


publici sunt cheltuiţi în mod eficient, Curtea de Conturi este
abilitată să verifice (să auditeze) orice persoană sau organizaţie
care gestionează fonduri europene. În acest scop, efectuează
frecvent controale pe teren. Concluziile sale scrise sunt incluse
în rapoarte adresate Comisiei Europene şi guvernelor statelor
membre.

Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care


descoperă fraude sau nereguli, auditorii săi informează Oficiul
european de luptă antifraudă (OLAF).

2. Atribuţii

Una dintre cele mai importante sarcini ale Curţii de Conturi


este să înainteze Parlamentului European şi Consiliului un
raport anual privind exerciţiul financiar anterior („descărcarea
anuală de gestiune”). Parlamentul examinează minuţios raportul
Curţii înainte de a decide dacă aprobă sau nu modul în care
Comisia a gestionat bugetul.
De asemenea, Curtea trebuie să formuleze un aviz privind
legislaţia financiară a UE şi posibilităţile de combatere a
fraudei.

54
Auditorii Curţii de Conturi efectuează frecvent controale în
instituţiile UE, în statele membre şi în ţările care primesc
ajutoare europene. Activitatea Curţii vizează, în principal,
fondurile de care răspunde Comisia Europeană, însă, în
practică, autorităţile naţionale gestionează 80% din venituri şi
cheltuieli.

3. Componenţă

Pentru a-şi exercita atribuţiile în mod eficient, Curtea de


Conturi trebuie să fie complet independentă de celelalte
instituţii, dar, în acelaşi timp, trebuie să rămână permanent în
contact cu acestea.

Curtea de Conturi este formată din câte un membru din


fiecare ţară a Uniunii, desemnat de Consiliu pentru un mandat
de 6 ani (care poate fi reînnoit). Preşedintele Curţii este ales de
către membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de
asemenea, poate fi reînnoit. Vítor Manuel da Silva Caldeira, din
Portugalia, a fost ales preşedinte în ianuarie 2008.

Curtea de Conturi funcţionează sub forma unui organ


colegial compus din 27 de membri, câte unul din fiecare stat
membru, numiţi de Consiliu, după consultarea Parlamentului
European, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de
reînnoire. Preşedintele este ales de către membri, din rândul
acestora, pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea de
reînnoire.

Curtea este organizată în cinci camere, cărora le sunt alocaţi


diferiţii membri. Patru dintre aceste camere au competenţe
pentru diferite domenii de cheltuieli şi pentru venituri (camere
cu caracter vertical), cea de a cincea fiind o cameră cu caracter
orizontal, denumită Camera CEAD (Coordonare, comunicare,
evaluare, asigurare şi dezvoltare).
Membrii fiecărei camere aleg un decan pentru un mandat de
doi ani, care poate fi reînnoit.

Fiecare cameră are două domenii de responsabilitate – în


primul rând, adoptă rapoarte speciale, rapoarte anuale specifice
şi avize; în al doilea rând, elaborează proiecte de observaţii
pentru raportul anual privind bugetul general al UE şi pentru
raportul anual privind fondurile europene de dezvoltare, precum
şi proiecte de avize în vederea adoptării acestor documente de
către Curte.

Curtea se reuneşte în colegiu complet pentru dezbaterea şi


adoptarea documentelor de care răspunde în exclusivitate, cum
sunt raportul anual privind bugetul general al UE şi raportul

55
anual privind fondurile europene de dezvoltare.

Comitetul administrativ este compus din decanii camerelor


şi este prezidat de preşedintele Curţii. Comitetul execută, în
vederea aprobării ulterioare de către Curte, sarcinile aferente
pregătirii tuturor problemelor administrative care necesită
luarea unei decizii de către Curte şi pregătirii deciziilor privind
chestiuni de politică, de principiu sau de importanţă strategică.

4. Preşedintele

Curtea de Conturi Europeană este condusă de un preşedinte


care este ales de către membri, din rândul acestora, pentru un
mandat reînnoibil de trei ani. Rolul său este acela de primus
inter pares – cel dintâi dintre egali. Preşedintele prezidează
reuniunile Curţii, se asigură că deciziile Curţii sunt puse în
aplicare şi că instituţia şi activităţile acesteia sunt bine
gestionate.
Preşedintele reprezintă Curtea în relaţiile ei externe, în
special în relaţiile cu autoritatea care acordă descărcarea de
gestiune, cu celelalte instituţii ale Uniunii şi cu instituţiile
supreme de audit din statele membre şi din statele beneficiare.
La data de 16 ianuarie 2008, dl Vítor Manuel da Silva
Caldeira, membrul portughez, a fost ales preşedinte al Curţii,
devenind, astfel, cel de al 10-lea deţinător al acestei funcţii în
istoria instituţiei. Mandatul său a fost reînnoit, pentru încă trei
ani, la data de 12 ianuarie 2011.

5. Secretarul general

Secretarul general este membrul de personal cu cel mai mare


grad în instituţie şi este numit de Curte pentru un mandat
reînnoibil de şase ani. Secretarul general este responsabil de
gestionarea personalului şi de administrarea Curţii, inclusiv de
formarea profesională şi de serviciul de traduceri, care cuprinde
câte o unitate pentru fiecare limbă oficială, cu excepţia limbii
irlandeze (22 de limbi). Secretarul general este, de asemenea,
responsabil de secretariatul Curţii.

6. Organizare

Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajaţi, nu


numai auditori, ci şi traducători şi administratori. Auditorii sunt
împărţiţi în grupuri de audit. Aceştia pregătesc proiecte de
rapoarte pe baza cărora Curtea ia decizii.

56
Întrebări de control:

1. Din cine este compus ECOSOC ?


2. Care sunt secţiile specializate ale ECOSOC ?
3. Care este componenţa Comitetului Regiunilor ?
4. Care sunt atribuţiile Comitetului Regiunilor ?
5. Care sunt organele BEI ?
6. Care sunt atribuţiile BCE ?

57
Bibliografie

Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar,Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,2004.


Octavian MANOLACHE,Drept comunitar , Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar, Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999, 2002.

58
Modulul 6: Justiţia comunitară

Obiective:

1. Prezentarea Curţii de Justiţie Europene şi a Tribunalului de primă instanţă.


2. Cunoaşterea competenţei instanţelor comunitare.
3. Prezentarea regulilor procesuale cele mai importante.
4. Prezentarea celor mai importante acţiuni, ce pot fi exercitate în faţa instanţelor comunitare.

Ghid de studiu

Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde lecţii. Lecţiile


trebuie învăţate în ordinea prezentării lor, deoarece fără
cunoaşterea componenţei şi competenţei
organelor jurisdicţionale comunitare nu veţi putea înţelege
informaţiile despre acţiunile comunitare. De asemenea este
important să vă familiarizaţi cu regulile elementare ale
procedurii în faţa instanţelor comunitare, inclusiv cu căile de
atac ordinare şi extraordinare, pentru a putea înţelege
problematica acţiunilor exercitate în faţa instanţelor comunitare.
După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru
a aprofunda şi detalia informaţiile obţinute. După încheierea
lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la
întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1. Curtea de Justiţie Europeană şi Tribunalul de primă instanţă

Termeni cheie:

Instanţă supranaţională, integrare, ipostazele în care apare CJE, principiile fundamentale de


funcţionare, caracteristicile semnificative, sedes materiae, judecătorii, avocaţii generali,
drepturile şi obligaţiile judecătorilor, cabinet, completele de judecată, grefierul-
şef, administraţia CJE, competenţa, camerele jurisdicţionale, conflictele decompeten
ţă.

Prezentare generală
De la crearea sa, în 1952, misiunea Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene este de a garanta „respectarea legii în interpretarea şi
aplicarea" tratatelor.
În cadrul acestei misiuni, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene:

1. - controlează legalitatea actelor instituţiilor Uniunii Europene;

2. - se asigură că statele membre îşi îndeplinesc obligaţiile rezultate


din tratate şi

59
3. - interpretează dreptul Uniunii la solicitarea instanţelor naţionale.

Astfel, aceasta reprezintă autoritatea judiciară a Uniunii Europene şi,


în colaborare cu instanţele din statele membre, asigură aplicarea şi
interpretarea uniformă a dreptului Uniunii.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, al cărei sediu este la


Luxemburg, este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie,
Tribunalul (creat în 1988) şi Tribunalul Funcţiei Publice (creat în
2004). De la crearea acestora, au fost pronunţate de către cele trei
instanţe aproximativ 15 000 de hotărâri.

Întrucât fiecare stat membru are propria limbă şi un sistem juridic


specific, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este o instituţie
multilingvă. Regimul său lingvistic nu are echivalent în nicio altă
instanţă din lume, deoarece fiecare dintre limbile oficiale ale Uniunii
poate fi limbă de procedură. Astfel, Curtea are obligaţia să respecte
un multilingvism integral ca urmare a necesităţii de a comunica cu
părţile în limba procesului şi de a asigura difuzarea jurisprudenţei sale
în toate statele membre.

Componenţa

Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi


generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun
acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet al
cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor
de a exercita funcţiile respective. Mandatul acestora este de şase ani şi
poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul personalităţilor care
oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile
cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii
jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.
Judecătorii Curţii de Justiţie îl desemnează din rândul lor pe
preşedinte, pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită.
Preşedintele conduce lucrările Curţii de Justiţie şi prezidează şedinţele
şi deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată.
Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu
deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, opinie juridică
numită „concluzii" în cauzele care le sunt repartizate.
Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le
conduce sub autoritatea preşedintelui Curţii.
Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (treisprezece
judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute
de Statutul Curţii (printre altele, atunci când trebuie să pronunţe
destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui

60
comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci
când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau
a unei instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cauzele
deosebit de complexe sau de importante.
Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei
judecători. Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru
perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători pentru
perioadă de un an.
IV. Competenţa

Pentru a-şi îndeplini cu bine misiunea, Curţii i-au fost atribuite


competenţe jurisdicţionale bine definite, pe care le exercită în cadrul
procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii de acţiuni.

Diferitele tipuri de proceduri

 Procedura întrebărilor preliminare

Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele


membre, care sunt instanţele de drept comun în materia dreptului
Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a legislaţiei
Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele
naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie
solicitându-i să clarifice un aspect privind interpretarea dreptului
Uniunii, în scopul de a le permite, de exemplu, să verifice
conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii. Cererea de
pronunţare a unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca
obiect controlul validităţii unui act de dreptul Uniunii.

Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei


hotărâri sau a unei ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară
este ţinută de interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul aflat
pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură
obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă
identică.

Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri


preliminare, fiecare cetăţean european poate să obţină clarificarea
normelor Uniunii care îl privesc. Într-adevăr, cu toate că această
cerere nu poate fi formulată decât de o instanţă judecătorească
naţională, toate părţile din procedura în faţa acesteia din urmă, statele
membre şi instituţiile Uniunii pot participa la procedura iniţiată la
Curtea de Justiţie. Astfel, mai multe principii importante ale dreptului
Uniunii au fost proclamate în urma unor întrebări preliminare,
adresate uneori de instanţele judecătoreşti naţionale de rang inferior.

 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor

Această acţiune permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de


către statele membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului
Uniunii. Sesizarea Curţii de Justiţie este precedată de o procedură
prealabilă iniţiată de Comisie prin care se dă statului membru vizat
posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa. Dacă

61
această procedură nu determină statul membru să îşi îndeplinească
obligaţiile, poate fi introdusă la Curtea de Justiţie o acţiune privind
încălcarea dreptului Uniunii.

Această acţiune poate fi introdusă fie de Comisie - cazul cel mai


frecvent întâlnit în practică -, fie de un stat membru. În cazul în care
Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul este
obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă, în urma unei noi
sesizări din partea Comisiei, Curtea de Justiţie constată că statul
membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, aceasta îi poate
impune plata unei sume forfetare şi/sau a unor penalităţi cu titlu
cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate
Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi aplicată de
Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancţiune
pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii
obligaţiilor.

 Acţiunea în anulare

Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act


al unei instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenţii a
Uniunii (de exemplu regulament, directivă, decizie). Curtea de Justiţie
este singura competentă să soluţioneze acţiunile introduse de un stat
membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva
Consiliului (cu excepţia actelor acestuia din urmă în materie de
ajutoare de stat, dumping sau competenţe de executare) sau pe cele
introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unei alte instituţii.

Tribunalul este competent şă judece, în primă instanţă, toate celelalte


acţiuni de acest tip şi îndeosebi acţiunile introduse de persoane
private.

 Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona

Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii


instituţiilor, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenţii a Uniunii.
Cu toate acestea, o asemenea acţiune nu poate fi introdusă decât după
ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci când s-a
constatat nelegalitatea abţinerii, instituţia în cauză trebuie să pună
capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate. Competenţa de a
judeca acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită
între Curtea de Justiţie şi Tribunalul în funcţie de aceleaşi criterii
precum acţiunea în anulare.

 Recursul

Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de


drept, formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului.
Dacă recursul este admisibil şi fondat, Curtea de Justiţie anulează
decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în stare de a fi
judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar,
aceasta trimite cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia
pronunţată de Curte în recurs.

62
 Reexaminarea

Deciziile Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse


împotriva hotărârilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii
Europene pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei reexaminări
din partea Curţii de Justiţie în condiţiile prevăzute în Protocolul
privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
V. Procedura

Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi, în


general, o fază orală, care este publică. Trebuie totuşi să se facă
distincţia între, pe de o parte, procedura întrebărilor preliminare şi, pe
de altă parte, celelalte acţiuni, denumite acţiuni directe.

1. Sesizarea Curţii şi procedura scrisă

a) în ceea ce priveşte procedura întrebărilor preliminare

Instanţa naţională adresează Curţii de Justiţie întrebări privind


interpretarea sau validitatea unei dispoziţii de dreptul Uniunii, în
general sub forma unei decizii jurisdicţionale, în conformitate cu
normele naţionale de procedură. După traducerea cererii în toate
limbile

Uniunii de Serviciul de traduceri al Curţii, grefa o comunică părţilor


din acţiunea principală, precum şi tuturor statelor membre şi
instituţiilor Uniunii. Grefa asigură publicarea în Jurnalul Oficial a
unei comunicări care indică, printre altele, părţile în cauză şi
conţinutul întrebărilor. Părţile, statele membre şi instituţiile Uniunii
Europene au la dispoziţie două luni pentru a prezenta Curţii observaţii
scrise.

b) în ceea ce priveşte acţiunile directe

Curtea trebuie sesizată printr-o cerere introductivă adresată grefei.


Grefierul asigură publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a
unei comunicări privind acţiunea, care indică motivele şi concluziile
reclamantului. În acelaşi timp, cererea introductivă este comunicată
părţii adverse, care are la dispoziţie o lună pentru a depune un
memoriu în apărare. Reclamantul poate depune o replică, pârâtul o
duplică, termenul fiind, de fiecare dată, de o lună. Termenele de
prezentare a acestor documente trebuie respectate, cu excepţia
situaţiei în care preşedintele acordă o prelungire a acestora.
În ambele tipuri de acţiuni, preşedintele şi primul avocat general
desemnează un judecător raportor şi, respectiv, un avocat general,
însărcinaţi să urmărească desfăşurarea cauzei.

2. Măsurile preparatorii şi raportul cauzei

În toate procedurile, după terminarea procedurii scrise, părţilor li se


solicită să indice, în termen de o lună, dacă şi de ce solicită
organizarea unei şedinţe pentru audierea pledoariilor. Pe baza
raportului judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului general,
Curtea decide dacă trebuie luate în cauză măsuri de cercetare

63
judecătorească, completul căruia ar trebui să-i fie repartizată cauza şi
dacă este necesară organizarea unei şedinţe pentru audierea
pledoariilor; data acesteia din urmă va fi stabilită de către preşedinte.
Judecătorul raportor rezumă, într-un raport al cauzei, faptele invocate,
precum şi argumentele părţilor şi, dacă este cazul, cele ale
intervenienţilor. Acest raport este adus la cunoştinţa publicului în
limba de procedură, în cursul şedinţei.

3. Sedinţa publică şi concluziile avocatului general

Cauza este pledată în şedinţă publică, în faţa completului de judecată


şi a avocatului general. Judecătorii şi avocatul general pot adresa
părţilor întrebările pe care le consideră oportune. După câteva
săptămâni, concluziile avocatului general sunt prezentate în faţa Curţii
de Justiţie, tot în şedinţă publică. În cadrul concluziilor, acesta
analizează în detaliu aspectele îndeosebi juridice ale litigiului şi
propune în deplină independenţă Curţii de Justiţie răspunsul care
consideră că trebuie dat problemei ridicate. Astfel se termină faza
orală a procedurii. În cazul în care apreciază că nicio problemă nouă
de drept nu este ridicată în cauză, Curtea, după ascultarea avocatului
general, poate decide judecarea cauzei fără concluzii.

4. Hotărârile

Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de


judecătorul raportor. Fiecare judecător din completul respectiv poate
propune modificări. Deciziile Curţii de Justiţie sunt adoptate cu
majoritate de voturi, fără ca eventualele opinii divergente să fie
menţionate. Hotărârile sunt semnate de toţi judecătorii care au
participat la deliberări, iar dispozitivul acestora este pronunţat în
şedinţă publică. Hotărârile şi concluziile avocaţilor generali sunt
disponibile pe site-ul internet CURIA chiar în ziua pronunţării sau,
respectiv, a prezentării. În cea mai mare parte a cazurilor, acestea sunt
ulterior publicate în Repertoriul jurisprudenţei Curţii de Justiţie şi a
Tribunalului.

5. Procedurile speciale

a) Procedura simplificată

Atunci când o întrebare preliminară este identică cu o întrebare asupra


căreia Curtea a avut deja ocazia să se pronunţe sau atunci când
răspunsul la o astfel de întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli
rezonabile sau poate fi în mod clar dedus din jurisprudenţă, Curtea,
după ascultarea avocatului general, poate să se pronunţe prin
ordonanţă motivată în cuprinsul căreia se face trimitere mai ales la
hotărârea anterioară sau la jurisprudenţa pertinentă.

b) Procedura accelerată

Procedura accelerată permite Curţii să se pronunţe cu rapiditate asupra


cauzelor extrem de urgente, reducând termenele la maximum şi
acordând acestor cauze o prioritate absolută. În urma unei cereri
formulate de una dintre părţi, preşedintele Curţii decide, la propunerea

64
judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului general şi a
celorlalte părţi, dacă o urgenţă deosebită justifică recurgerea la
procedura accelerată. O astfel de procedură este de asemenea
prevăzută în cazul trimiterilor preliminare. În acest caz, cererea este
formulată de instanţa judecătorească naţională care sesizează Curtea şi
care trebuie să menţioneze, în cuprinsul cererii, împrejurările care
justifică urgenţa deosebită în pronunţarea asupra întrebării formulate
cu titlu preliminar.

c) Procedura preliminară de urgenţă (PPU)

Această procedură permite Curţii de Justiţie să soluţioneze într-un


termen considerabil redus întrebările cele mai sensibile referitoare la
spaţiul de libertate, securitate şi justiţie (cooperare poliţienească şi
judiciară în materile civilă şi penală, precum şi vize, drept de azil,
imigrare şi alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor).
Cauzele în care se aplică PPU sunt încredinţate unei camere de cinci
judecători special desemnată, iar faza scrisă se derulează, în practică,
în principal pe cale electronică şi este extrem de redusă, atât în ceea ce
priveşte durata, cât şi în ceea ce priveşte numărul actorilor care pot
depune observaţii scrise, majoritatea actorilor intervenind în faza orală
a procedurii, care este obligatorie.

d) Procedura măsurilor provizorii

Procedura măsurilor provizorii urmăreşte să obţină suspendarea


executării unui act al unei instituţii, care face de asemenea obiectul
unei acţiuni, sau orice altă măsură provizorie necesară pentru a
preveni un prejudiciu grav şi ireparabil în dauna unei părţi.

6. Cheltuielile de procedură

Procedura în faţa Curţii de Justiţie este scutită de cheltuieli. În schimb,


onorariul avocatului abilitat să pună concluzii în faţa instanţelor unui
stat membru, ce reprezintă părţile, nu este suportat de Curte. Cu toate
acestea, dacă o parte se află în imposibilitatea de a face faţă, în
totalitate sau în parte, cheltuielilor de judecată aceasta poate, fără a fi
reprezentată de un avocat, solicita să beneficieze de asistenţă judiciară
gratuită. Cererea trebuie să fie însoţită de toate informaţiile necesare
pentru a demonstra starea de nevoie în care se află partea.

7. Regimul lingvistic

În ceea ce priveşte acţiunile directe, limba utilizată în cererea


introductivă (care poate fi una dintre cele 23 de limbi oficiale ale
Uniunii Europene) va fi limba de procedură a cauzei, adică limba în
care aceasta se va desfăşura. În ceea ce priveşte cererile de pronunţare
a unor hotărâri preliminare, limba de procedură este cea a instanţei
judecătoreşti naţionale care se adresează Curţii de Justiţie. Dezbaterile
care au loc în timpul şedinţelor sunt traduse simultan, în funcţie de
necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii
deliberează fără interpreţi, folosind o limbă comună, care este, în mod
tradiţional, franceza.

65
8. Schema procedurii

Procedura în faţa Curţii de Justiţie

Cereri de pronunţare a unei


Acţiuni directe şi recursuri
hotărâri preliminare

Procedura scrisă

Cererea introductivă (Cererea de asistenţă judiciară) Decizia de trimitere a instanţei


naţionale
Comunicarea cererii Desemnarea judecătorului
introductive pârâtului, de către raportor şi a avocatului general Traducerea hotărârii în celelalte
grefă limbi oficiale ale Uniunii
Europene
Comunicarea acţiunii în
Jurnalul Oficial al Uniunii Comunicarea întrebărilor
Europene (seria C) preliminare în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene (seria C)
(Măsurile provizorii)
Notificarea către părţile în litigiu,
(Intervenţia) statele membre, instituţiile
Uniunii, statele membre ale SEE şi
Memoriul în apărare Autoritatea de Supraveghere a
AELS.
(Excepţia de inadmisibilitate)
Observaţiile scrise ale părţilor, ale
(Replica şi duplica) statelor şi ale instituţiilor

Judecătorul raportor întocmeşte raportul preliminar

Reuniunea generală a judecătorilor şi a avocaţilor generali

Trimiterea cauzei spre examinare unui complet de judecată

(Măsurile de cercetare judecătorească)

Faza orală

(Sedinţa; raportul de şedinţă)

(Concluziile avocatului general)

Deliberarea judecătorilor

HOTĂRÂREA

66
VI. Curtea de Justiţie în cadrul ordinii juridice comunitare
Pentru a construi Europa, anumite state (astăzi în număr de 27) au
încheiat tratate de instituire a Comunităţilor Europene, ulterior a
Uniunii Europene, dotate cu instituţii care adoptă norme de drept în
domenii determinate.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia
jurisdicţională a Uniunii şi a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din trei instanţe: Curtea de
Justiţie, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice, a căror principală
misiune este examinarea legalităţii actelor Uniunii şi asigurarea
interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.
Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat
obligaţia administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica pe
deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi de a
proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a
dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice dispoziţie contrară din
dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii
(supremaţia dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).
Curtea a recunoscut de asemenea principiul răspunderii statelor
membre pentru încălcarea dreptului Uniunii, care constituie, pe de o
parte, un element care consolidează în mod decisiv protecţia
drepturilor conferite particularilor de normele Uniunii şi, pe de altă
parte, un factor care este de natură să contribuie la aplicarea mai
diligentă a acestor norme de către statele membre. Încălcările săvârşite
de acestea din urmă sunt astfel de natură să dea naştere unor obligaţii
de despăgubire, care, în anumite cazuri, pot avea repercusiuni grave
asupra finanţelor publice naţionale. În plus, Curtea poate fi sesizată cu
orice neîndeplinire, de către un stat membru, a obligaţiilor ce decurg
din dreptul Uniunii, iar în situaţia neexecutării unei hotărâri de
constatare a unei astfel de neîndepliniri, aceasta îi poate impune plata
unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate
acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de
transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului
membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancţiune pecuniară chiar de
la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor.
Curtea de Justiţie lucrează totodată în colaborare cu instanţele
naţionale, instanţe de drept comun în domeniul dreptului Uniunii.
Orice instanţă naţională sesizată cu un litigiu referitor la dreptul
Uniunii poate şi uneori trebuie să adreseze Curţii de Justiţie întrebări
preliminare. În acest mod, Curtea se pronunţă asupra interpretării unei
norme de drept al Uniunii sau verifică legalitatea acesteia.

Evoluţia jurisprudenţei sale ilustrează contribuţia Curţii la crearea


unui spaţiu juridic care îi priveşte pe cetăţeni, fiind menit să le
protejeze drepturile conferite acestora de legislaţia Uniunii în diverse
domenii ale vieţii lor cotidiene.

Principii fundamentale stabilite prin jurisprudenţă

În jurisprudenţa sa (începând cu hotărârea Van Gend & Loos din


1963), Curtea a introdus principiul efectului direct al dreptului
comunitar în statele membre. Acesta permite cetăţenilor europeni să
invoce în mod direct normele juridice ale Uniunii în faţa instanţelor
judecătoreşti naţionale.

67
Întreprinderea de transport Van Gend & Loos, importatoare de
mărfuri din Germania în Ţările de Jos, trebuia să plătească taxe
vamale pe care le considera ca fiind contrare dispoziţiei din Tratatul
CEE ce interzice majorarea taxelor vamale în cadrul relaţiilor
comerciale reciproce. Acţiunea punea problema conflictului dintre
dreptul intern şi normele Tratatului CEE. Fiind sesizată de o instanţă
judecătorească din Ţările de Jos, Curtea a răspuns prin instituirea
doctrinei efectului direct, conferind astfel întreprinderii de transport o
garanţie directă a drepturilor sale întemeiate pe legislaţia comunitară
în faţa instanţei judecătoreşti naţionale.
În 1964, hotărârea Costa a stabilit supremaţia dreptului comunitar
asupra dreptului intern. În această cauză, o instanţă judecătorească
italiană solicitase Curţii de Justiţie să stabilească dacă legea italiană de
naţionalizare a sectorului producţiei şi distribuţiei energiei electrice
era compatibilă cu anumite norme din Tratatul CEE. Curtea a introdus
doctrina supremaţiei dreptului comunitar, întemeindu-se pe
specificitatea ordinii juridice comunitare, care trebuie să beneficieze
de o aplicare uniformă în toate statele membre.
În 1991, în hotărârea Francovich şi alţii, Curtea a creat o altă noţiune
fundamentală, şi anume aceea a răspunderii unui stat membru în
privinţa particularilor, pentru prejudiciile cauzate acestora prin
încălcarea dreptului comunitar de respectivul stat. Prin urmare,
începând cu 1991, cetăţenii europeni dispun de o acţiune în
despăgubiri împotriva statului care încalcă o normă comunitară.
Doi cetăţeni italieni, care trebuiau să îşi încaseze remuneraţiile de la
angajatorii lor aflaţi în faliment, au introdus acţiuni invocând
netranspunerea, de către statul italian, a dispoziţiilor comunitare care
protejează lucrătorii salariaţi în cazul insolvabilităţii angajatorului.
Fiind sesizată de o instanţă judecătorească italiană, Curtea a precizat
că directiva respectivă urmărea să confere particularilor drepturi de
care aceştia fuseseră privaţi ca urmare a netranspunerii de către stat a
directivei. Astfel, Curtea a deschis posibilitatea introducerii unei
acţiuni în despăgubiri împotriva statului însuşi.
Curtea în viaţa cetăţeanului Uniunii

Din miile de hotărâri pronunţate de Curte, cea mai mare parte, în


special cele pronunţate cu titlu preliminar, au în mod vădit consecinţe
importante în viaţa de fiecare zi a cetăţenilor Uniunii. Unele dintre
aceste hotărâri sunt citate în continuare, cu titlu de exemplu, pentru
domeniile cele mai importante ale dreptului Uniunii.

 Libera circulaţie a mărfurilor

Începând cu hotărârea Cassis de Dijon, pronunţată în 1979, referitoare


la principiul liberei circulaţii a mărfurilor, comercianţii pot să importe
în ţările lor orice produs care provine din altă ţară a Uniunii, cu
condiţia ca acesta să fi fost produs şi comercializat în mod legal în
acea ţară şi ca niciun motiv imperativ privind, de exemplu, protecţia
sănătăţii sau a mediului înconjurător, să nu se opună importului
acestuia în ţara în care va fi consumat.

 Libera circulaţie a persoanelor

68
În acest domeniu au fost pronunţate numeroase hotărâri.

În hotărârea Kraus (1993), Curtea a statuat că situaţia unui resortisant


comunitar, titular al unei diplome postuniversitare care a fost obţinută
într-un alt stat membru şi care îi facilitează accesul la o profesie sau la
exercitarea unei activităţi economice, este reglementată de dreptul
comunitar, chiar şi în privinţa raporturilor acelui resortisant cu statul
membru de origine. Astfel, dacă un stat membru poate condiţiona
utilizarea acestui titlu pe teritoriul său de obţinerea unei autorizaţii
administrative, procedura de autorizare trebuie să aibă drept unic scop
verificarea împrejurării dacă titlul a fost eliberat în mod legal.

Dintre hotărârile pronunţate în acest domeniu, una dintre cele mai


cunoscute este hotărârea Bosman (1995), în cadrul căreia Curtea s-a
pronunţat, la cererea unei instanţe judecătoreşti belgiene, asupra
compatibilităţii dintre regulile federaţiilor de fotbal şi libera circulaţie
a lucrătorilor. Curtea a precizat că sportul practicat la nivel
profesionist este o activitate economică a cărei exercitare nu poate fi
împiedicată de reguli referitoare la transferul jucătorilor sau care
limitează numărul jucătorilor resortisanţi ai altor state membre.

Acest principiu a fost extins, prin hotărâri ulterioare, la situaţia


sportivilor profesionişti care provin din ţări terţe care au încheiat un
acord de asociere (hotărârea Deutscher Handballbund, 2003) sau de
parteneriat (hotărârea Simutenkov, 2005) cu Comunităţile Europene.

 Libera prestare a serviciilor

O hotărâre din 1989 privind libera prestare a serviciior se referea la


situaţia unui turist britanic care fusese agresat şi rănit grav în metroul
parizian. Fiind sesizată de către o instanţă judecătorească franceză,
Curtea a decis că, în calitate de turist, cetăţeanul britanic beneficia de
servicii şi în afara ţării sale şi intra sub incidenţa principiului
nediscriminării pe motiv de naţionalitate înscris în dreptul comunitar.
În consecinţă, acesta avea dreptul la aceeaşi despăgubire precum cea
care ar fi putut fi pretinsă de un resortisant francez (hotărârea Cowan).

Fiind sesizată de către instanţe judecătoreşti luxemburgheze, Curtea a


statuat că prevederile naţionale care refuză unei persoane asigurate
rambursarea cheltuielilor pentru un tratament dentar pe motivul că
acesta a fost efectuat în alt stat membru constituie un obstacol
nejustificat în calea liberei prestări a serviciilor (hotărârea Kohll,
1998), iar refuzul de a rambursa cheltuielile privind achiziţionarea de
ochelari din străinătate este considerat ca un obstacol nejustificat în
calea liberei circulaţii a mărfurilor (hotărârea Decker, 1998).

 Egalitatea de tratament şi drepturile sociale

O stewardesă a introdus o acţiune împotriva angajatorului său pe


motiv de discriminare în privinţa remuneraţiei pe care o încasa în
comparaţie cu colegii săi de sex masculin care efectuau aceeaşi
muncă. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească belgiană, Curtea a
decis, în 1976, că norma din tratat care impunea principiul egalităţii
de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin

69
pentru aceeaşi muncă are efect direct (hotărârea Defrenne).
Interpretând normele comunitare referitoare la egalitatea de tratament
între bărbaţi şi femei, Curtea a contribuit la protecţia femeii împotriva
concedierilor legate de perioada sarcinii. Nemaiputând să lucreze din
cauza dificultăţilor legate de sarcină, o femeie a fost concediată. În
1998, Curtea a declarat această concediere contrară dreptului
comunitar. Concedierea unei femei în cursul sarcinii din cauza
absenţelor provocate de o boală în legătură cu sarcina însăşi constituie
o discriminare interzisă pe motiv de sex (hotărârea Brown).
Pentru a garanta protecţia securităţii şi a sănătăţii lucrătorilor, este
necesar ca aceştia să beneficieze de un concediu anual plătit. În 1999,
sindicatul britanic BECTU a contestat reglementarea britanică care
priva lucrătorii cu contracte de muncă de scurtă durată de acest drept,
pe motivul că nu era conformă unei directive comunitare privind
organizarea timpului de lucru. Curtea a hotărât (hotărârea BECTU,
2001) că dreptul la concediul anual plătit este un drept social conferit
de dreptul comunitar în mod direct tuturor lucrătorilor şi că niciun
lucrător nu poate fi privat de acesta.

 Drepturile fundamentale

Apreciind că respectarea drepturilor fundamentale face parte


integrantă din principiile generale de drept pe care este chemată să le
apere, Curtea a contribuit în mod considerabil la îmbunătăţirea
standardelor privind protecţia acestor drepturi. În această privinţă,
Curtea se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre
şi din instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului, în
principal convenţia europeană a drepturilor omului, la care statele
membre au cooperat sau au aderat. De la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, Curtea va putea aplica şi interpreta Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000,
care beneficiază în temeiul Tratatului de la Lisabona de aceeaşi
valoare juridică cu cea a tratatelor.
După numeroase atacuri teroriste îndreptate împotriva agenţilor de
poliţie, în Irlanda de Nord a fost forţele de poliţie au primit dreptul de
a purta arme. Totuşi, pentru motive de securitate publică, acest drept
nu a fost acordat femeilor care lucrau în poliţie (potrivit unui certificat
eliberat de ministerul competent şi care nu putea fi atacat pe cale
judecătorească). În consecinţă, poliţia nord-irlandeză nu a mai oferit
niciun contract de muncă cu normă întreagă vreunei femei. Fiind
sesizată de o instanţă judecătorească din Regatul Unit, Curtea a decis
că excluderea oricărei puteri de control a judecătorului asupra
certificatului unei autorităţi naţionale se opune principiului unui
control jurisdicţional efectiv pe care se poate întemeia orice persoană
care se consideră vătămată printr-o discriminare întemeiată pe sex
(hotărârea Johnston, 1986).

 Cetăţenia Uniunii

În ceea ce priveşte cetăţenia Uniunii, care, potrivit Tratatului privind


funcţionarea Uniunii Europene, este recunoscută oricărei persoane
care are cetăţenia unui stat membru, Curtea a confirmat că aceasta
include dreptul de şedere pe teritoriul unui alt stat membru. Astfel, un
resortisant minor al unui stat membru, care are o asigurare medicală şi

70
care dispune de resurse suficiente, beneficiază în egală măsură de un
astfel de drept de şedere. Curtea a subliniat că dreptul comunitar nu îi
impune minorului să dispună el însuşi de resursele necesare şi că
refuzul de a acorda în acelaşi timp dreptul de şedere mamei sale,
resortisantă a unei ţări terţe, ar priva dreptul de şedere al copilului de
orice efect util (hotărârea Zhu şi Chen, 2004).

În aceeaşi hotărâre, Curtea a precizat că, şi în cazul în care dobândirea


naţionalităţii unui stat membru are ca scop obţinerea de către
resortisantul unei ţări terţe a dreptului de şedere în temeiul dreptului
comunitar, un stat membru nu poate restrânge efectele acordării
naţionalităţii de către alt stat membru.

Întrebări de control:

1. Prin ce se deosebeşte CJE de Tribunalul de primă instanţă?


2. Care sunt acţiunile care intră în competenţa Tribunalului de primă instanţă?
3. Cine este grefierul-şef ?
4. Cum se formează completele de judecată?
5. Cine sunt avocaţii genarli ?
6. Cum sunt desemnaţi judecătorii CJE ?
7. Care sunt drepturile şi obligaţiile judecătorilor ?
8. Care sunt principiile de funcţionare ale CJE ?

71
Unitatea 2: Drept procesual comunitar

Obiective

1. Procedura prealabilă
2. Procedura scrisă
3. Procedura orală
4. Adoptarea hotărârii
5. Executarea hotărârilor
6. Căile de atac

Termeni cheie:

Procedura prealabilă, cererea de chemare în judecată, reclamanţii privilegiaţi, celelalte părţi,


împuternicit, agent, intervenienţi, somaţii, obiectul cerererii de chemare în judecată, motivele
acţiunii, întâmpinare, replică, contrareplică, raport de şedinţă, raport prealabil, raportori
adjuncţi, limba oficială, limba procesuală, probe, concluzii finale,proiect de hotărâre, limbă de
lucru, îndreptarea erorii materiale, tranzacţia, retragerea acţiunii, retragerea cererii de chemare
în judecată, declararea fondului ca rezolvat, titlu executoriu.

Întrebări de control:

1. Care sunt căile extarordinare de atac ?


2. Ce sunt plângerea în cazul omisiunii de a hotărî şi opoziţia ?
3. Care sunt finalităţile posibile ale judecării recursului ?
4. Cine suportă cheltuielile judiciare în procesul comunitar ?
5. Cum sunt duse la executare hotărârile adoptate de instanţele comunitare ?
6. Care sunt căile de tranşare a litigiilor în afara adoptării unei hotărâri judecătoreşti ?
7. Cine participă la adoptarea deciziei în cadrul CJE ?
8. Ce cuprinde o hotărâre judecătorească adoptată de instanţele comunitare ?
9. Care este limba folosită în procesele comunitare ?
10. Ce sunt cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea ?

72
Unitatea 3 : Principalele acţiuni exercitate în faţa instanţelor comunitare

Termeni cheie:

Temeiul juridic, instanţa competentă, reclamantul posibil, pârâtul posibil,intervenienţii


posibili, caracterul procedurii, obiectul procesului, procedură prealabilă,termene, condiţii
prealabile demarării procesului, desfăşurarea procesului, finalizarea procesului, efectul
hotărârii, sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii, căi de atac,cheltuielile
judiciare,executarea silită.

Întrebări de control:

1. Care este funcţia acţiunii în constatarea încălcării tratatelor comunitare de către statele
membre?
2. Cum se derulează procedura prealabilă în cazul acţiunii în constatarea încălcării tratatelor
comunitare de către statele membre, în funcţie de reclamant?
3. Care sunt efectele deciziei CJE obţinute în urma exercitării acţiunii în constatarea încălcării
tratatelor comunitare de către statele membre?
4. Ce trebuie să dovedească privaţii pentru a putea exercita acţiunea în anulare?
5. Care sunt motivele de anulare?
6. Cum se derulează procedura prealabilă în cazul acţiunii în constatarea abţinerii
nejustificate?
7. Arătaţi câteva exemple de acţiuni ilegale care pot constitui temeiul unei acţiuni în
despăgubire ?
8. Care este funcţia acţiunii preliminare?
9. Care este obiectul şi cauza acţiunii preliminare ?
10. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de un organ naţional pentru a putea ficalificată
instanţă naţională?
11. Ce este îndreptăţirea sau obligaţia de a sesiza CJE cu o acţiune preliminară?
12. Care sunt efectele hotărârii preliminare ?
13. În ce cazuri nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile cu ocazia exercitării
acţiunii în legătură cu serviciul de către funcţionarii comunitari?
14. Care sunt normele procedurale folosite la judecarea acţiunii exercitate pe baza
convenţiilor de arbitraj?

73
Modulul 7 : Realizarea obiectivelor fixate de tratatel de înfiinţare ale CE şi UE

Obiective

1. Libera circulaţie a mărfurilor.


2. Libera circulaţie a forţei de muncă.
3. Libera circulaţie a capitalurilor.
4. Libera circulaţie a serviciilor.

Ghid de studiu

Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 2 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate înordinea
prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor parcurse cu
ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate respectiv să faceţi scheme pentru ilustrarea
enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc..
După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia
informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi
la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

74
Unitatea 1: Cele patru libertăţi fundamentale

Obiective
1. Libera circulaţie a mărfurilor
2.Libera circulaţie a forţei de muncă
3. Libera circulaţie a capitalurilor
4. Libera circulaţie a serviciilor

Termeni cheie:

Marfă, taxe vamale, taxe cu efect echivalent, servicii, restricţii interzise,restricţii permise,
Bosman, Morson, Dassonville, Cassis de Dijon, Keck.

Întrebări de control:

1. La ce se referă hotărârile adoptate în cazurile „Buy Irish“ şi „Blocadele agrare“ ?


2. Care sunt cauzele care justifică împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor?
3. Ce sunt formulele Keck şi Dassonville ?
4. Care sunt restricţiile permise în cazul liberei circulaţii a lucrătorilor?
5. La ce se referă cazul Reyners/Belgia ?
6. Ce este circulaţia capitalului şi a plăţilor ?
7. Cum pot fi clasificate serviciile?

75
Unitatea 2: Pilonii II şi III al Uniunii Europene

Obiective

1. Politica externă şi de securitate comună


2. Cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală
3. Cooperarea intensificată

Termeni cheie:

Obiectivele PESC, Cooperare Politică Europeană, Comitet politic şi desecuritate, principii şi


orientări generale, strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune,decizii,acţiuni militare,
Grupul Trevi, Schengen, cooperare poliţienească, cooperarea judiciară, decizii cadru,
procedura instituirii cooperării intensificate.

Întrebări de control:

1. Care sunt condiţiile cooperării intensificate ?


2. Care este procedura cooperării intensificate ?
3. Care este diferenţa între poziţii comune, decizii cadru şi decizii în cadrul pilonului III ?
4. Ce este cooperarea poliţienească şi ceea judiciară în UE ?
5. Care sunt organele comunitare implicate în derularea PESC ?

Bibliografie

Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar,Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,2004.


Octavian MANOLACHE, Drept comunitar , Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar,Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999, 2002.

76