Drept Internațional Public Curs Complet

UNIVERSITATEA „DANUBIUS”
DIN GALAŢI
DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

Obiectivul general al disciplinei

 Acest curs îşi propune să ofere studenţilor
pregătirea cu temeinice cunoştinţe referitoare la
instituţiile juridice de drept internaţional public.
 Dreptul internaţional public urmăreşte realizarea
unei viziuni sintetic integratoare asupra
fenomenologiei juridice a relaţiilor dintre state.
 Obiectivele disciplinei rezonează cu logica internă
a planului de învăţământ şi vizează o justă
îmbinare a perspectivei general-teoretice asupra
dreptului cu aceea de specialitate.
Obiectivele specifice I
 identificarea relaţiilor de drept internaţional public în sistemul relaţiilor
internaţionale;
 explicarea şi descrierea principiilor fundamentale, ale normelor şi instituţiilor
juridice de drept internaţional public;
 definirea conceptului de izvor de drept internaţional public, enumerarea şi
caracterizarea izvoarelor de drept internaţional public;
 precizarea importanţei codificării dreptului internaţional public;
 prezentarea subiectelor de drept internaţional public şi a raporturilor dintre ele;
 analizarea statutului juridic al spaţiului terestru, acvatic, aerian şi extraatmosferic
din perspectiva dreptului internaţional public;
 asumarea problemelor populaţiei în dreptul internaţional public şi identificarea
principalele instrumente juridice de drept internaţional public ce reglementează
soluţionarea acestora;
 descrierea stadiului codificării normelor privind răspunderea internaţională în
dreptul internațional public şi analiza contribuţiei Comisiei de Drept Internaţional
a O.N.U în această materie;
 analizarea mijloacelor de soluţionare paşnică a diferendelor dintre state.
Obiectivele specifice II
 utilizarea reglementărilor de drept internaţional pentru soluţionarea unor
studii de caz;
 corelarea legislaţiei interne cu legislaţia altor ţări şi cu tratatele şi
convenţiile internaţionale şi realizarea unei viziuni integratoare asupra
fenomenologiei juridice a relaţiilor dintre state;
 inventarierea principalelor instrumente juridice de drept internaţional public
în contextul evoluţiei acestor reglementări şi a relaţiilor dintre state şi
celelalte subiecte ale dreptului internaţional public;
 corelarea legislaţiei interne cu legislaţia altor ţări şi cu tratatele şi
convenţiile internaţionale în vederea unei viziuni integratoare asupra
fenomenologiei juridice a relaţiilor dintre state;
 capacitatea de a susţine un discurs logic, coerent, de a argumenta opiniile,
de a formula concluzii originale, de a utiliza corect limbajul juridic;
 dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză, de evaluare şi autoevaluare, de
adaptare la noi situaţii.
Conținutul cursului
1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL INTERNAŢIONAL
PUBLIC
2. ORDINEA JURIDICĂ INTERNAȚIONALĂ ȘI IZVOARELE

DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC
4. DREPTUL TRATATELOR INTERNAŢIONALE
5. RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ
6. SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT

INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.1. Definiţia şi 1.3. Evoluţia 1. 4. Ramuri ale

1.2. Particularităţile
obiectul dreptului dreptului dreptului
dreptului
internaţional internaţional internațional
internaţional public
public public public
2. ORDINEA JURIDICĂ INTERNAȚIONALĂ ȘI

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
2.1. Consideraţii generale

2.2. Izvoare principale
2.3. Izvoare auxiliare (subsidiare)
2.4. 2.4. Soft law
2.5. Jus cogens
2.6. Alte posibile izvoare ale dreptului internaţional public
2.7. Codificarea dreptului internaţional public
2.8. Raportul între dreptul internaţional public şi dreptul intern al
statelor
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL

PUBLIC
3.1. Consideraţii generale privind subiectele dreptului internaţional public
3.2. Statele
3.2.4.
3.2.1. 3.2.2. 3.2.3. Capacitatea 3.2.5. Forme
3.2.6. 3.2.7.
Populație Teritoriu de a intra în de organizare
Guvern Suveranitatea Neutralitatea
permanentă delimitat relații a statelor
internaționale
3.3. Organizaţiile internaţionale

3.4. Calitatea de subiect de drept internaţional a altor entităţi
• 4.1. Definiţia, clasificarea şi funcţiile tratatului

• 4.2. Elementele tratatului internaţional
• 4.3. Încheierea şi intrarea în vigoare a tratatului
• 4.4. Rezerva la tratatul internaţional
• 4.5. Validitatea tratatelor
• 4.6. Efectele tratatului
• 4.7. Interpretarea tratatelor
• 4.8. Amendarea și modificarea tratatelor
• 4.9. Încetarea și suspendarea efectelor tratatului
• 5.1.Răspunderea în dreptul internaţional:

noţiune, natură juridică, trăsături
• 5.2.Răspunderea internaţională a statelor în
lumina lucrărilor Comisiei de Drept
Internaţional a O.N.U.
• 5.3.Cauze care exclud caracterul ilicit al
faptului
• 5.4.Conţinutul, formele şi gradele
răspunderii internaţionale
• 5.5.Particularităţi ale răspunderii
organizaţiilor internaţionale
• 5.6 Dreptul internaţional penal
6. SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE
6.1. Noţiunea de diferend internaţional
6.2. Clasificarea mijloacelor de soluţionare a diferendelor
6.3. Mijloace politico-diplomatice de soluţionare paşnică a

diferendelor internaţionale
6.4. Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor
internaţionale
6.5. Rolul organizaţiilor internaţionale în soluționarea
diferendelor internaționae
6.6. Mijloace paşnice bazate pe constrângere pentru soluţionarea
Recomandări bibliografice
 Maftei, Jana - Drept international public - curs universitar, Editura Universitară
„Danubius”,Galați, 2018
 Maftei, Jana - Drept internaţional public , curs pentru studenţii F.R., I.D. - Editura
Universitară „Danubius”, Galaţi, 2018
 Maftei, Jana, Drept internaţional public, Curs, Editura Universitară „Danubius”, Galaţi,
Editura Pro Universitaria Bucureşti, 2010.
 Maftei, Jana - Drept internațional public I, Ediție revizuită şi adăugită (CURS
ID/FR) Galaţi: Editura Universitară Danubius, 2016
 Maftei, Jana - Drept internațional public II, Ediție revizuită şi adăugită (CURS
ID/FR) Galaţi : Editura Universitară Danubius, 2016
 Aurescu, Bogdan Lucian; Gâlea, Ion; Lazăr, Elena; Oltean, Ioana-Roxana - Drept
internațional public. Scurtă culegere de jurisprudență pentru seminar, Editura Hamangiu,
București, 2018
 Brumar, Catrinel; Deteşeanu, Daniela – Anca; Onica – Jarka, Beatrice - Drept International
public. Caiet de seminar, ed.2, Editura C.H. Beck (2016).
 Trocan, Magdalena-Laura, Drept internațional public, Editura C.H. Beck, 2014
 Paraschiv , Daniel Stefan; Paraschiv, Ramona – Gabriela; Paraschiv, Gavril , Drept
internațional public, Editura Pro Universitaria, 2014
 Chilea, Dragoș, Drept international public – 300 de întrebări și răspunsuri, Editura
Hamangiu, 2014
DOCTRINĂ ROMÂNEASCĂ 1
 Mazilu, Dumitru, Drept internaţional public, vol.1-2,
Ediţia a V-a, Editura Lumina lex, Bucureşti, 2010.
 Miga Beşteliu, Raluca, Drept International public, vol. I,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005.
 Bianca Selejan-Guțan, Laura-Maria Crăciunean, Drept
Internațional Public, Editura Hamangiu, 2008
 Dragoş Chilea, Drept internaţional public, Editura
Hamangiu, 2007
 Stelian Scăunaș, Drept internaţional public, ediția 2,
Editura CH Beck, 2007
 Aurel-Preda Mătăsaru – Tratat de drept internaţional public
– Ed. Lumina lex, Bucureşti, 2007
 Mona Maria Pivniceru – Drept internaţional public - Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007
 Brumar Catrinel, Deteșeanu Daniela-Anca, Onica-Jarka
Beatrice, Drept International public. Caiet de seminar,
Editura C.H. Beck, 2006
 Aurescu Bogdan, Jura Cristian, Năstase Adrian - Drept
International public. Sinteze pentru examen, ediția a
IV-a, revizuita, Ed. C.H.BECK, Bucureşti, 2006
 Dumitru Mazilu – Drept International public, vol.I-II,
ediţia a II-a – Ed. Lumina lex, Bucureşti, 2005
 Benone Puşcă, Drept International public, Editura
Fundației Academice "Danubius" din Galați, 2004
 Ion Diaconu, Tratat de drept International public, vol.
I, Ed. Lumina Lex, 2002
 Constantin Andronovici, Drept internaţional public,
Ed. Graphix, Iaşi, 1996
 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman,
Drept internaţional public, Ed. “Şansa” SRL,
Bucureşti, 1994
 Ion Diaconu, Curs de drept internaţional public, Ed.
“Şansa” SRL, Bucureşti,1993 ş.a.
DOCTRINĂ STRĂINĂ
 Aledo, L.-A. Le droit internaţional public . Paris: Dalloz, 2005
 Combacau, J., & Sur, S. Droit international public, 6 edition.
Paris: L.G.D.J., E.J.A. 2004
 James Crawford, Brownlie’s Principles of Public International
Law, Oxford, 2012
 Dinh, N., Daillier, P., & Pellet, A. Droit international public.
Paris: L.G.D.J., E.J.A. 2002
 Dupuy, P.M. , Kerbrat, Y., Droit international public, Dalloz, 13e
Ed., 2016
 Ruzié, D. Droit international public. Paris: Dalloz. 2000
 Schwarzenberger, G. Internaţional Law and Order. London:
Stevens & Sons, 1971
 Shaw, M.N., International Law, Cambridge, 2018, (Ediția a VIII-
a) ş.a.
Forma de verificare și credite

transferabile
CREDITE TRANSFERABILE – 6
NOTARE
 60% - Examen scris - parcurgerea bibliografiei, cunoaşterea
informaţiei predate la curs, gradul de însuşire a limbajului de
specialitate
 40% - Evaluare continuă – participare la seminar/AT,
elaborarea unor referate/teme de casă, teste, participarea la
dezbateri, gradul de însuşire a limbajului de specialitate
Pentru notare vor mai conta:
 calificativele acordate pentru participarea la cercuri ştiinţifice
şi/sau la concursuri profesionale
EVALUARE
- Expunerea logică și consecventă a
cunoștințelor
- Argumentarea opiniilor științifice cu referințe
la operele doctrinarilor
- Utilizarea propriilor argumente în baza
cercetărilor individuale, cu formularea de
concluzii originale
- Nivelul lingvistic al expunerii (utilizarea
corectă a terminologiei juridice, stilul etc.)
Știința și arta dreptului

 Cuvântul „DREPT” este un substantiv ce derivă din
adjectivul latinesc „DIRECTUM”, luat în sens metaforic.
 În limba latină, cuvântul care corespundea substantivului
românesc „DREPT” era cuvântul „JUS”
 Întrucât oare este, însă, dreptul o știință? Și nu o artă?
 Romanii considerau Dreptul mai ales ca o artă, și Celsius,
citat de Ulpian, îl definește
ARS BONI ET AEQUI.
Dreptul poate fi considerat în același timp ca o știință
și ca o artă, după punctul de vedere sub care îl
privim.
UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI
1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.1. Definiţia şi 1.3. Evoluţia 1.4. Ramuri ale

1.2. Particularităţile
obiectul dreptului dreptului dreptului
dreptului
internaţional internaţional internațional
public public public
1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public
SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ
 State purtătoare de suveranitate

 Alte entităţi:
- Organizaţii internaţionale
interguvernamentale
- Organizaţii internaţionale
neguvernamentale
- Societăţi transnaţionale
- Persoanele fizice (în anumite
condiţii)
Harta politică a lumii
Sursa:www.geocenter.ro Structura societăţii internaţionale

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
 Raporturi între state, ca  Intensificarea relaţiilor

purtătoare de suveranitate
internaţionale a condus la
 Raporturi între state şi
celelalte entităţi ale societăţii necesitatea reglementării lor.
internaţionale  Rolul principal în acest
 Raporturi între persoane domeniu revine dreptului
fizice şi persoane juridice internaţional public.
aparţinând diferitelor state
 Raporturi între instituţii şi  Ultimul deceniu al sec. XX a
organizaţii ale statelor fost declarat de Adunarea
 Raporturi între organizaţii Generală a ONU „deceniul
internaţionale dreptului internaţional”.
ORDINEA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ

 Ordinea juridică - ansamblul regulilor de drept,
constituite într-un sistem, ce guvernează societatea, la un
moment dat
 Procesul de constituire şi de aplicare a normelor
dreptului internaţional public în cadrul comunităţii
internaţionale reprezintă ordinea juridică internaţională.
(Raluca Miga Beşteliu – Drept internaţional public, vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p.2)

DEFINIŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC - i
Definirea dreptului internațional a făcut obiectul a numeroase studii și opinii, ea
reflectând concepții și orientări politice diferite.
 „totalitatea normelor juridice, create pe baza acordului de voinţă, exprimat în
forme juridice specifice, pentru a reglementa raporturile dintre ele privind
pacea, securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este
realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate, prin forţa de
constrângere individuală sau colectivă a statelor”. (Moca, Gheorghe – Drept
internaţional, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p.83)
 „ansamblu de principii şi norme create de către state, pe baza acordului lor de
voință – exprimat în tratate sau cutumă – în scopul de a reglementa raporturile
lor reciproce, precum și raporturile lor cu alte entități internaționale și, în
primul rând, cu organizațiile internaționale”. (Popescu, Dumitra; Năstase, Adrian;
Coman, Florian, Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, p.12)
 „ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile dintre state și
celelalte subiecte de drept internațional public, norme care sunt create pe baza
acordului lor de voință”. (Selejan-Guțan, Bianca; Crăciunean, Maria, Drept
internaţional public, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.6)

DEFINIŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC - ii
 „un corp de norme care sunt obligatorii pentru state în relaţiile
dintre ele” (Oppenheim, L. – International Law, 9th edition, New Delhi, 1996, p.4).
 norme şi principii obligatorii pentru „statele civilizate” (Briedy, J.
- The Law of Nations, Oxford, 1955, p.1).
 „ordine a comunităţii internaţionale” care „se ridică deasupra
statelor şi popoarelor şi le leagă între ele” (Dahm, G. - Volkerrecht, vol.I,
Stuttgart,1956, p.1 )
 „un drept al societății internaționale” (Dinh, Daillier, Forteau, & Pellet -
Droit international public, Paris, 2002, p.43).
 „un ansamblu de reguli de drept care se aplică subiectelor
societății internaționale, adică statelor și organizațiilor
internaționale și, în mod excepțional, indivizilor” (Ruzié, D. - Droit
international public, Ed. Dalloz, Paris, 2000, p.1).
DEFINIŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC - iii
Definiţiile evidențiază trăsăturile cele mai generale, esențiale ale dreptului

internațional public:
- numai statele ca subiecte principale ale acestui drept sunt creatoarele normelor de
drept elaborate;
- raporturile sociale reglementate de dreptul internațional au un caracter specific
intervenind între state sau/și între alte subiecte ale acestuia;
- din sfera de aplicare a dreptului internațional sunt excluse raporturile juridice dintre
state și persoane fizice ori juridice care se supun dreptului intern;
- sunt excluse raporturile juridice în care un stat participă nu ca purtător al puterii de
stat, ori ca subiect de drept internațional, ci ca subiect de drept civil cum ar fi de
ex : încheierea unui act de cumpărare a unui teren, a unor clădiri.
RAPORTURILE JURIDICE TREBUIE SĂ FIE RAPORTURI ÎN CARE

STATELE SE MANIFESTĂ CA TITULARE ALE DREPTURILOR LOR
SUVERANE.
DEFINIŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC - CONCLUZIE
DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC constituie:

 un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile care se stabilesc
în cadrul societăţii internaţionale,
 norme create de state pentru a reglementa relațiile dintre ele, ca principale
subiecte ale dreptului internațional,
 precum și relațiile dintre state și alte subiecte de drept internațional.
Dreptul internațional public constituie un instrument necesar și indispensabil în

dirijarea unei lumi contradictorii în procesul de globalizare.
Rolul dreptului international este:
- de a asigura funcționarea armonioasă a comunității internaționale,
- de a contribui prin mijloacele sale la o dezvoltare armonioasă a acestei comunități,
- de a preveni și a soluționa aspectele conflictuale.
Dreptul internațional reprezintă ansamblul principiilor și normelor juridice

create de state, pe baza acordului lor de voință, în vederea reglementarii relațiilor
dintre ele.
OBIECTUL DE REGLEMENTARE AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

PUBLIC - i
 Obiectul dreptului internaţional îl formează relaţiile
internaţionale.
 Relaţiile internaţionale nu formează, însă, în totalitatea
lor, obiectul de reglementare al dreptului internaţional.
 Relaţiile internaţionale sunt deosebit de variate: politice,
economice, juridice, culturale etc.
 Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare
numai acele relaţii juridice internaţionale în care statul
acţionează ca purtător de suveranitate.

OBIECTUL DE REGLEMENTARE AL DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PUBLIC - ii
„dreptul internaţional reglementează raporturile dintre statele

independente (…) în vederea coexistenţei unor comunităţi independente
sau în vederea urmăririi scopurilor lor”.
(Hotărârea Curţii Permanente de Justiţie din 7 septembrie 1927 – Cauza
Lotus)
Dreptul intern reglementează relaţiile sociale existente într-un

singur stat.
Dreptul internaţional reglementează relaţiile internaţionale, cu

precădere interstatale, dar şi relaţiile dintre state şi celelalte subiecte de
drept internaţional ori dintre acestea din urmă.
1.2. PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
Fundamentul juridic al dreptului internaţional public - acordul de voință

al statelor suverane care compun societatea internaţională.
Dreptul internațional prezintă o serie de trăsături caracteristice, ce îl
deosebesc de celelalte ramuri de drept, care privesc:
1. crearea normelor juridice de drept internaţional
2. aplicarea normelor de drept internaţional public
3. sancţiunile de drept internaţional public
4. subiectele raporturilor de drept internaţional
5. caracteristici ale normelor dreptului internaţional
CREAREA NORMELOR JURIDICE DE DREPT INTERNAŢIONAL

 În cadrul societății internaţionale nu există un organism unic
cu atribuții legislative, corespondent parlamentului din dreptul
intern, care potrivit unei ierarhii să se situeze deasupra tuturor
statelor și care să elaboreze o legislaţie internaţională:
- statele sunt cele care creează normele internaţionale,
prin acordul lor de voinţă, liber exprimat în tratate şi
cutume;
- statele sunt şi destinatarele acestor norme.
 Dreptul internațional este un drept coordonator.
 Dreptul intern este un drept subordonator .
APLICAREA NORMELOR DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
 În dreptul intern, ordinea publică se impune particularilor,

statul fiind însărcinat să asigure respectarea regulilor de drept.
 În societatea internațională:
- nu există o instituție centrală care să aibă puterea de a
impune respectarea regulilor imperative; nu există organe
care să asigure aplicarea normelor dreptului internațional
public în raporturile dintre subiectele acestuia.
- această atribuţie revine tot statelor.
SANCŢIUNILE DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
 Nu există organe judecătoreşti care să aibă competenţă generală şi

obligatorie, care să intervină din oficiu și să stabilească anumite sancțiuni, în
situațiile în care normele de drept internațional sunt încălcate.
 Se prezumă buna-credinţă statelor în ceea ce priveşte respectarea
normelor juridice internaţionale.
 Violarea regulilor de drept internaţional este sancționată de
organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, a căror competenţă
este stabilită în limitele hotărâte prin acordul expres al statelor aflate în
cauză (precum Curtea Internațională de Justiție, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiție).
SUBIECTELE RAPORTURILOR DE DREPT INTERNAŢIONAL
 Subiectele raporturilor de drept internațional sunt, în

principal, STATELE, care se manifestă ca purtătoare de
suveranitate.
 Statele suverane, în condiţii de deplină egalitate în drepturi şi pe
baza liberului lor consimţământ, în cadrul unui proces de
coordonare, de punere de acord a voinţei lor, sunt creatoare şi
destinatare directe ale normelor juridice ce aparțin dreptului
internaţional public.
CARACTERISTICI ALE NORMELOR

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
 Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres
sancţiuni pentru cazul nerespectării lor.
 Aceasta nu alterează caracterul obligatoriu al normei juridice de
drept internațional.
 Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate sau
cutumă, şi se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta.
 Caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza obligativităţii
dreptului internaţional, a aplicării şi respectării normelor sale.
1.3. GENEZA ŞI EVOLUŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
 Nevoia statornicirii unor norme de conduită după care

statele să se orienteze în relaţiile dintre ele.
 Dreptul internaţional public (sau dreptul ginţilor – jus inter
gentes, jus gentium – cum a fost numit în trecut) a devenit
ramură autonomă a dreptului odată cu apariţia statelor
naţionale în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea.
 Problema stabilirii unor reguli care să guverneze relaţiile
dintre state s-a pus încă din antichitate.
 Aceste reguli s-au dezvoltat odată cu evoluţia societăţii
internaţionale şi creşterea complexităţii problemelor
internaţionale.

 Unele instituţii ale acestui drept au fost create încă din Antichitate.
 Cu titlu de exemplu menţionăm următoarele:
- încă din sec. al VI-lea î.Hr., statele Chinei antice au încheiat un tratat referitor la
renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru;
- în India, Legile lui Manu (elaborate în sec. al V-lea î.Hr.) consemnează existenţa
unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu
pronunţarea unui jurământ religios;
- din Egiptul Antic amintim Tratatul sublim, cel mai vechi tratat internaţional,un tratat
de prietenie şi alianţă, încheiat în 1296 î.Hr. între Ramses II şi Hattusil III, regele
hitiţilor;
- Grecia Antică a rămas în istorie printr-o serie de instituţii rudimentare ale dreptului
internaţional public (solii erau inviolabili, războaiele erau precedate de o declaraţie şi
de anumite forme solemne etc.);
- Roma antică a exercitat o influenţă profundă asupra istoriei dreptului internaţional;
exista, de exemplu un drept roman al păcii şi al războiului; Imperiul Roman a
dezvoltat considerabil practica tratatelor cu naţiunile terţe (tratate de prietenie, de
ospitalitate sau de alianţă) ce conţineau adesea clauze de reglementare a diferendelor;
exista ius gentium ca ansamblu de norme juridice care reglementau relaţiile sociale
dintre cetăţenii romani şi peregrini.
 În Evul Mediu:
- se dezvoltă practica tratatelor internaţionale şi folosirea arbitrajului;
- se stabilesc unele reguli referitoare la purtarea războaielor.
 În Europa secolului al XV-lea apar primele misiuni diplomatice permanente
create de către Veneţia.
 Odată cu formarea statelor moderne (sec. al XVI-lea), se conturează dreptul
internaţional clasic, ca drept interstatal, expresie a suveranităţii statelor.
 Un rol important în dezvoltarea dreptului internaţional l-au avut lucrările
lui Hugo Grotius (1583-1645), considerat părintele dreptului internaţional
modern (lucrarea sa „De iure belli ac pacis” constituie o sinteză
fundamentală a dreptului internaţional clasic).
 Evenimente istorice importante au marcat dezvoltarea dreptului

internaţional, până la dreptul internaţional contemporan:
- PACEA DE LA WESTPHALIA – a pus capăt războiului de 30 de ani
(1618-1648) şi care a stabilit un sistem de pace şi cooperare în Europa, bazat
pe tratate între state suverane; a durat 100 de ani, fapt pentru care acest
moment este considerat punctul de plecare al dreptului internaţional modern,
ce are ca fundament principiul suveranităţii;
- REVOLUŢIA FRANCEZĂ -1789) a exercitat , la rândul său o mare
influenţă asupra dreptului internaţional; prin „Declaraţia asupra dreptului
ginţilor” redactată de abatele Grégoire se afirma dreptul fiecărei naţiuni de a-
şi organiza şi schimba forma de guvernare, dreptul de a-şi hotărî soarta;
- DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ A S.U.A. din 1776 constituie un alt
moment important prin care se realizează prima afirmare explicită a dreptului
popoarelor de a-şi hotărî singure soarta;
 ACTUL FINAL AL CONGRESULUI DE LA VIENA (1815) a pus capăt

războaielor napoleoniene; reprezintă un document de mare importanţă
pentru dreptul internaţional; prin acest document s-a stabilit un sistem
politic şi economic de cooperare în Europa; Actul Final conţine şi un
ansamblu de reguli privind dreptul diplomatic, condamnarea comerţului cu
sclavi, a proclamat principiul libertăţii navigaţiei pe fluviile internaţionale,
a recunoscut neutralitatea permanentă a Elveţiei etc.
 CONGRESUL DE LA PARIS (1856) realizează prima codificare a
normelor juridice relative la războiul maritim, stabileşte regimul juridic al
Dunării , ca fluviu internaţional şi consacră neutralizarea Mării Negre;
 Apariţia în secolul al XIX-lea a primelor organizaţii internaţionale sau
uniuni administrative, iar în secolul al XX-lea crearea celor două
organizaţii universale, Societatea Naţiunilor (1920) şi Organizaţia
Naţiunilor Unite (1945), cu funcţii şi competenţe multiple, cu organe şi
organisme, acoperind prin activitatea lor zone importante ale dreptului
internaţional contemporan şi contribuind substanţial la dezvoltarea sa,
îndeosebi prin codificare şi jurisprudenţa tribunalelor internaţionale.
 Prin Convenţiile de la Haga din 1907 se realizau progrese

importante în reglementarea mijloacelor de rezolvare paşnică
a diferendelor, fiind tratate pe larg procedurile de conciliere şi
de anchetă şi înfiinţându-se Curtea Permanentă de Arbitraj
care funcţionează şi astăzi.
 În aceeaşi perioadă se semnalează şi apariţia primelor
reglementări convenţionale pentru sancţionarea unor
infracţiuni care afectau întreaga comunitate internaţională:
„Convenţia privind protecţia cablurilor telefonice submarine”
(1884), „Aranjamentul referitor la reprimarea publicaţiilor
obscene” (1890) sau „Convenţia asupra opiumului” (1912).
 Paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional se dezvoltă şi ştiinţa

dreptului internaţional, o serie de tratate sau manuale bucurându-se de o
circulaţie largă şi un deosebit prestigiu .Între acestea sunt de menţionat
lucrările elaborate de :
 E.de Vattel- Dreptul popoarelor (1758),
 G.F.Martens- Studiul noului drept al Europei bazat pe tratate şi cutume
(1789), în care se foloseşte pentru prima oară termenul de „drept
internaţional „,
 F.Liszt- Dreptul internaţional în prezentare sistematică (1898),
 L.Oppenheim – Drept internaţional (2 volume, 1905-1912),
 P.Pradier – Fodere – Tratat de drept internaţional public european şi
american (8 volume, 1882-1896).
 Perioada de după primul război mondial cunoaşte un proces de reînnoire
atât în planul principiilor de drept internaţional care guvernează relaţiile
dintre state, cât şi în reglementarea concretă a unor probleme de drept
internaţional.
 Perioada istorică contemporană consemnează reguli de drept internațional

convenite de întreaga comunitate internațională, în domenii considerate
importante, raporturile dintre state bazându-se pe regulile de drept
internaţional stabilite pe baza acordului între acestea.
 În prezent, dreptul internaţional public are un profund caracter umanitar, s-
au dezvoltat norme privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
eliminarea diferitelor discriminări între oameni, garantarea drepturilor
minorităţilor etc.
 Dreptul internaţional este chemat să reglementeze domenii noi ale
activităţii umane, cum sunt:
- folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice,
- activitatea spaţială,
- protecţia mediului înconjurător
- explorarea şi folosirea resurselor naturale ale spaţiilor submarine din zona
internaţională.
1.4. Ramuri ale dreptului internațional public

Dreptul tratatelor –ramură a dreptului internaţional alcătuită din totalitatea normelor juridice internaţionale
create pe cale cutumiară sau convenţională, prin care sunt reglementate încheiera, intrarea în vigoare,
respectarea, aplicarea, interpretarea, modificarea şi încetarea tratatelor internaţionale.(S. Scăunaş)
Dreptul internațional al drepturilor omului - ramură a dreptului internaţional alcătuită din normele juridice
internaţionale care consacră şi garantează drepturile omului (Duculescu, V)
Dreptul internaţional al mediului – ramură a dreptului internaţional care cuprinde tratatele, cultura şi celelalte
izvoare specifice referitoare la această materie şi care cunoaşte importante variante regionale (Romiţan, C.R.)
Dreptul internaţional al muncii - ramură a dreptului internaţional care are ca obiect relaţiile dintre state
privitoare la armonizarea legislaţiilor muncii şi securităţii sociale şi aplicarea uniformă a unui ansamblu de
norme cuprinse, în principal, în convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii(Popescu, A.)
Dreptul internaţional al mării – ramură a dreptului internaţional care cuprinde ansamblul normelor şi
principiilor de drept internaţional care reglementează activitatea statelor în spaţiile maritime şi stabileşte
statutul juridic al diferitelor zone ale acestor spaţii (Dicţionar de drept internaţional public)
Dreptul internaţional fluvial –ramură a dreptului internaţional care cuprinde totalitatea principiilor, normelor
şi instituţiilor juridice create de state pentru a reglementa relaţiile de cooperare dintre ele în problemele de
interes comun privind utilizarea fluviilor, râurilor, lacurilor şi canalelor (nemaritime) multinaţionale (Moca,
Gh.; Duţu, M.)
Dreptul internaţional spaţial – ramură a dreptului internaţional care cuprinde ansamblul normelor juridice
create de către state în vederea reglementării relaţiilor dintre ele sau între organizaţii internaţionale care iau
naştere ca urmare a exploatării şi folosirii spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti (Niciu, M.I.)
Dreptul internaţional penal – parte a dreptului internaţional public, formată din ansamblul regulilor,
instituţiilor şi procedurilor de natură cutumiară sau convențională, stabilite și acceptate de state pentru
reprimarea crimelor de drept internaţional. (Crețu, V.)
Dreptul internaţional umanitar - ramură a dreptului internaţional care reglementează în mod special
problemele survenite în situații de conflict armat, în scopul protejării persoanelor care nu iau sau nu mai iau
parte la ostilităţi şi limitării mijloacelor şi metodelor de război folosite (Cloșcă, I.; Suceavă, I.)
Dreptul diplomatic și consular – ramură a dreptului internațional public care are ca obiect relațiile externe
dintre state cu privire la activitea diplomatică și a problemelor consulare. (Anghel, I.M.)
DIN GALAŢI
FACULTATEA DE DREPT

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

2. ORDINEA JURIDICĂ INTERNAȚIONALĂ

ȘI IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

2.2. Izvoarele principale ale dreptului internaţional public
2.3. Izvoarele auxiliare (subsidiare) ale dreptului internaţional public
2.4. Soft law
2.5. Jus cogens
2.7. Codificarea dreptului internaţional public
2.8. Raportul între dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor

DEFINIREA CONCEPTULUI DE IZVOR DE DREPT
Există două mari orientări din doctrina de specialitate:
- POZITIVISTĂ, pură (Anzilotti ş.a.), potrivit căreia,

acordul de voinţe constituie singura sursă a dreptului
internaţional (care poate îmbrăca forma expresă –
tratatul, ori forma tacită – cutuma);
- OBIECTIVISTĂ (Scelle, Ch. De Visscher, Bourquin),

care face distincţie între surse creatoare şi sursele
formale, ultimele necreând dreptul, ci limitându-se să le
formuleze ori să le constate.

DEFINIREA CONCEPTULUI DE IZVOR DE DREPT
În sens material În sens formal

- IZVOR DE DREPT - - IZVOR DE DREPT –
condiţiile sociale, forma de exprimare a
elemente extrajudiciare, normelor juridice.
care conduc la apariţia
unei norme de drept.
ORDINEA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ, ca ansamblu al

regulilor de drept, constituite într-un sistem, ce guvernează societatea la
un moment dat POSEDĂ PROPRIUL SĂU SISTEM DE IZVOARE
care diferă de cele din ordinea juridică internă a statelor.
Ordinea juridică internaţională cuprinde: „norme fundamentale, de

importanţă deosebită pentru comunitatea internaţională, în ansamblul
său, norme de la care statele nu pot, prin acordul dintre ele, să deroge,
sub sancţiunea nulităţii, precum şi alte norme, stabilite pe cale
cutumiară sau convenţională” (Raluca Miga-Beșteliu)

Izvoarele dreptului Norma de drept internațional se
internaţional public: deosebește de norma de drept intern prin
trăsături care decurg din specificul
- sunt forme specifice de dreptului internațional:
exprimare a normelor 1. este o regulă de conduită obligatorie
acestui drept, care pentru subiectele dreptului internațional,
rezultă din acordul de stabilind drepturile și obligațiile lor;
voinţa al statelor. 2. are un anumit grad de generalitate;
3. se formează prin acordul de voință al
- sunt surse ale normelor
subiectelor dreptului internațional, ca
dreptului internaţional regulă convențională sau cutumiară;
public, mijloace juridice 4. este susceptibilă de a fi adusă la
de exprimare a acestora. îndeplinire prin constrângerea individuală
sau colectivă a statelor.
În dreptul intern, identificarea izvoarelor de drept este

ușor de făcut, ele sunt determinate şi ierarhizate prin
dispoziții constituționale.
În dreptul internațional nu există un for, un organism cu

caracter „constituțional” care să realizeze o astfel de
determinare.
În doctrina juridică, de cele mai multe ori, se face trimitere

la textul art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie
pentru identificarea izvoarelor de drept internațional
ART.38 AL STATUTULUI CURŢII INTERNAŢIONALE DE JUSTIŢIE

 Curtea, a cărei funcţie este să soluţioneze, în conformitate cu dreptul
internaţional, diferendele ce-i vor fi supuse, va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc
reguli expres recunoscute de către statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate
ca reprezentând dreptul;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) sub rezerva dispoziţiilor articolului 59, hotărârile judecătoreşti şi
doctrina specialiştilor celor mai calificaţi ai diferitelor state, ca
mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept.
 Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona
o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.
TRATATUL INTERNAŢIONAL
„un acord internaţional scris între state şi reglementat
de dreptul internaţional, încheiat în scopul de a
produce efecte juridice şi consemnat într-un
instrument juridic unic sau în două sau mai multe
instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa.”
(Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state, semnată la Viena
la 23 mai 1969)
TRATATUL INTERNAŢIONAL - definiţie
„actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care

consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel
guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de
a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii
juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul
internaţional public şi consemnat într-un instrument unic
ori în două sau mai multe instrumente conexe.”
(Legea nr.590 din 2003 privind tratatele)

TRATATUL INTERNAŢIONAL – opinii doctrinare
- Tratatul este un izvor de gradul doi al dreptului consular (cutuma
fiind de gradul întâi), care-şi trage forţa juridică din regula
cutumiară pacta sunt servanda (Maresca)
- Tratatul este considerat cel mai important izvor al dreptului
internaţional contemporan „atât datorită clarităţii cu care exprimă
normele de drept, tehnicii sofisticate şi precise folosite, cât şi
frecvenţei utilizării sale” (Vasile Creţu).
Tratatele constituie doar mijloace de înregistrare a cutumei (O'
Connell)
Dreptul internațional general este exclusiv cutumiar, normele
înscrise în tratate fiind de fapt un „drept local”, aplicabil unui
număr restrâns de state (Kelsen)
 Începând cu cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea, tratatul a devenit mijlocul
juridic cel mai frecvent și mai operativ la care statele au recurs pentru a reglementa
relațiile dintre ele.
 În condițiile dinamicii relațiilor actuale, între state, tratatul constituie principala
forma de creare a normelor dreptului internațional.
 În domenii noi (energia atomică, spațiul cosmic, dreptul internațional al mediului
înconjurător etc.) - e necesar a se obține reglementări juridice rapide.
 Tratatul oferă anumite avantaje:
- poate reglementa cu precizie, clar și ușor de dovedit domenii complexe ale
colaborării;
- permite adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbărilor ce intervin în
cadrul comunităţii internaţionale operativ şi eficient;
- oferă stabilitate relaţiilor internaţionale; facilitează proba datorită formei scrise.
CUTUMA
 CUTUMA este considerată ca fiind cel mai vechi izvor al dreptului
internaţional.
 A apărut şi a jucat rol de prim ordin în domenii importante ale dreptului
internaţional care s-au format, au existat şi s-au îmbogăţit pe cale cutumiară:
dreptul mării, dreptul diplomatic, dreptul consular etc.
 Cutuma continuă şi în prezent să fie un izvor de norme generale care
reglementează anumite aspecte ale relaţiilor internaţionale.
Art. 38 alin.1, b) Statutul Curții Internaționale de Justiție şi doctrina:
CUTUMA ESTE O „O DOVADĂ A UNEI PRACTICI GENERALE”,
RELATIV ÎNDELUNGATĂ ŞI REPETATĂ A STATELOR,
CONSIDERATĂ DE ELE CA DÂND EXPRESIE UNEI REGULI DE
CONDUITĂ CU FORŢĂ JURIDICĂ OBLIGATORIE, ADICĂ A UNEI
REGULI DE DREPT.

ELEMENTELE CUTUMEI
 În esenţă, cutuma include în structura sa DOUĂ ELEMENTE:
- UN ELEMENT
- UN ELEMENT SUBIECTIV, opinio
MATERIAL, constituit
juris, recunoaşterea și acceptarea de
din mai multe
către state a obligativităţii acestei
componente: durata,
reguli de conduită, considerarea că o
uniformitatea şi
astfel de regulă are forţă juridică
generalitatea practicii
obligatorie.
statelor;
- Prin aceste elemente cutuma se diferenţiază de curtoazia internaţională.
- Unele uzanţe s-au transformat în timp, în reguli cutumiare: cele din dreptul
diplomatic şi consular privitoare la imunităţi şi privilegii ş.a.
- Unele norme privind ceremonialul diplomatic şi consular au devenit simple
uzanţe.

RAPORTUL DINTRE TRATAT ȘI CUTUMĂ
Din practica Curții Internaționale de Justiție pot fi desprinse
următoarele reguli:
 normele prevăzute de tratate pot fi acceptate și aplicate de
alte state terțe sau pot fi impuse ca reguli cutumiare;
 tratatele și cutumele care au același conținut pot să existe
în paralel;
 în caz de îndoială, tratatele se interpretează potrivit
dreptului cutumiar, ale cărui norme, dacă au caracter
imperativ, vor avea prioritate față de tratat;
 normele cutumiare se aplică, în special, în acele domenii
ale relaţiilor internaţionale care nu sunt reglementate prin
norme convenţionale.

PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT
Principiul de drept internațional constituie o prescripţie normativă ce se
caracterizează printr-un înalt grad de abstractizare, dând expresie unei
valori internaţionale, universal acceptată şi care guvernează conduita
subiectelor de drept internaţional.
Principiile generale de drept (art.38 Statutul Curţii Internaţionale de
Justiție), reprezintă un ansamblu de reguli pe care a Curtea îl poate
utiliza în soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse judecăţii:
- autoritatea lucrului judecat,
- nimeni nu poate fi şi judecător şi parte în propria cauză,
- dreptul la apărare,
- egalitatea părților etc.).
Aceste reguli sunt comune oricărui sistem de drept, fie național, fie
internațional.
 Sistemul principiilor de drept internaţional mai cuprinde:
- principiile specifice ale

- principiile fundamentale ale
dreptului internaţional, norme
dreptului internaţional, acele
care dau expresie şi
norme de aplicaţie universală
reglementează o valoare specifică
cu grad mare de generalizare şi
şi au acţiune limitată la o ramură
un caracter imperativ, care
ori mai multe ale dreptului
protejează valori fundamentale
internaţional (ex. principiul
internaţionale (ex. egalitatea
libertăţii navigaţiei din dreptul
suverană a statelor,
mării, principiul inviolabilităţii
neamestecul în treburile interne
personale din dreptul diplomatic
etc.);
şi consular etc.)

PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT
Opinii doctrinare:
- Aceste principii sunt degajate din diverse sisteme de drept intern, fiind transpuse în
ordinea juridică internaţională.
- Se desprind din norme particulare şi îşi găsesc consacrarea pe cale convenţională
sau cutumiară, nefiind izvoare ale dreptului internaţional în sensul de forme de
exprimare ale acestui drept.
- Subestimarea „rolului principiilor nu-şi găseşte raţiunea, deoarece principiile
reprezintă în fapt normele cele mai generale de conduită a statelor, desprinse pe
baza unei practici îndelungate şi validate de experienţă istorică”.
- Oferă instanţelor „unul din cele mai importante elemente de apreciere a legalităţii
conduitei subiectelor de drept în relaţiile pe care le desfăşoară în cadrul comunităţii
internaţionale”.

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN
a. Noţiune şi însemnătate
b. Caracterizarea principiilor fundamentale ale

dreptului internaţional
6. Principiul
3. Principiul 4. Principiul
1.. Principiul 2. Principiul respectării
nerecurgerii rezolvării 5. Principiul 7. Principiul
egalităţii neamestecului obligaţiilor
la forţă şi la paşnice a integrităţii cooperării
suverane a în treburile internaţionale
ameninţarea diferendelor teritoriale internaţionale
statelor interne (pacta sunt
cu forţa internaţionale
servanda)

“norme juridice de aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un
caracter imperativ, care dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în
raporturile dintre subiectele de drept internaţional” (Raluca Miga-Beșteliu)
„o prescripție normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare
dând expresie unei valori internaționale universal acceptată și care guvernează
conduita subiectelor de drept internațional” (Năstase A.).
„construcții juridice” referitoare la unele valori importante ale relațiilor
internaționale, create în scopul evidențierii acestora, promovării și protecției lor
în raporturile dintre subiectele dreptului internațional (Bolintineanu, Năstase, &
Aurescu)
DETERMINĂ CONȚINUTUL CELORLALTE NORME, PRINCIPII ȘI
INSTITUȚII CE ALCĂTUIESC SISTEMUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL.

 Fac parte din categoria normelor de “jus cogens gentium” deoarece apără
valori fundamentale pentru ordinea juridică internaţională. (Diaconu).
 Au rolul de a păstra și conduce la stabilitatea relațiilor internaționale, la
menținerea păcii, de a dirija conduita subiectelor de drept internațional în
conformitate cu obiectivele acestei ramuri de drept (Ploeşteanu, Duculescu,
Pătraşcu, Zaharia, & Boantă).
 Jus cogens = „…o normă imperativă a dreptului internațional general este o
normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a statelor în
ansamblul său, ca o normă de la care nu este permisă nici o derogare și care nu
poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internațional general
având același caracter” (Art.53, Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor
din 1969).

• Carta O.N.U. (art. 1 şi 2);

Principiile • Declaraţia Adunării Generale a
O.N.U. asupra principiilor de drept
fundamentale internaţional ale relaţiilor prieteneşti
ale dreptului şi de colaborare între state, în
conformitate cu Carta Naţiunilor
internațional Unite, adoptată în anul 1970;
au fost • Carta drepturilor şi îndatoririlor
codificate economice ale statelor, din anul 1974;
• Actul final al Conferinţei pentru
parţial prin: Securitate şi Cooperare în Europa, de
la Helsinki, din anul 1975 etc.

TRĂSĂTURI
CARACTERISTICE
caracter dinamic – ele
universalitate - privesc toate
evoluează odată cu relaţiile
subiectele dreptului internaţional
internaţionale pe care le
public;
consacră
generalitate - aceste
caracter
principii se aplică tuturor
imperativ – sunt
domeniilor de activitate din
norme de jus
sfera dreptului internaţional
cogens
public;
protejează valori internaţionale de o

deosebită importanţă pentru omenire, obligativitate – caracter ce
precum pacea şi securitatea decurge din tratate şi cutume;
internaţională, libertatea popoarelor;

principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre
state;
principiul soluţionării paşnice a diferendelor;
principiul neamestecului în treburile interne ale altor state;
principiul cooperării internaţionale;
principiul egalităţii suverane a statelor;

principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale -
principiul pacta sunt servanda;
principiul inviolabilităţii frontierelor;
principiul integrităţii teritoriale.


 Între toate principiile fundamentale ale relațiilor și ale

legalității internaționale există o strânsă unitate dialectică,
în așa fel încât RESPECTAREA UNUIA IMPLICĂ
RESPECTAREA TUTUROR CELORLALTE, iar
ÎNCĂLCARE UNUIA DINTRE ELE ÎNSEAMNĂ
NESOCOTIREA TUTUROR CELORLALTE.
 Toate aceste principii trebuie să fie riguros respectate de
către toate statele în relațiile lor reciproce și VIOLAREA
LOR NU POATE FI JUSTIFICATĂ NICIODATĂ ȘI ÎN
NICI O CIRCUMSTANȚĂ.

1. Principiul egalităţii suverane a statelor
SUVERANITATEA DE STAT = trăsătură generală a statului reprezentând supremaţia şi
independenţa puterii statale în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă
generală, obligatorie pentru întreaga societate.
Articolul 3 din Declarația drepturilor omului și cetățeanului (1789) prevedea că:
„principiul oricărei suveranități rezidă în mod esențial în națiune de la care emană toate
puterile”
COLABORAREA DINTRE STATE SE REALIZEAZĂ POTRIVIT UNOR
PRINCIPII ÎN CADRUL CĂRORA RESPECTAREA SUVERANITĂȚII OCUPĂ
UN LOC IMPORTANT.
ESTE CONSACRAT ÎN CUPRINSUL MAI MULTOR ACTE INTERNAȚIONALE CU
VALOARE UNIVERSALĂ:
 DECLARAȚIA O.N.U. ASUPRA PRINCIPIILOR DREPTULUI INTERNAȚIONAL
PRIVIND RELAȚIILE DE PRIETENIE ȘI COLABORARE ÎNTRE STATE,
SESIUNEA XXV, 1970;
 ACTUL FINAL AL CSCE DE LA HELSINKI, 1975;
 CARTA ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE.

1. Principiul egalităţii suverane a statelor
Declarația • toate statele sunt egale din punct de vedere juridic;

Organizației • fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei
suveranități;
Națiunilor Unite • fiecare stat are dreptul de a alege și dezvolta în mod
din 1970 liber sistemul său politic, social, economic și
precizează că cultural;
• fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea
principalele altor state;
elemente • integritatea teritorială și independența politică ale
statului sunt inviolabile;
constitutive ale
• fiecare stat este obligat să se achite în întregime și
suveranității sunt cu bună-credință de obligațiile sale internaționale și
următoarele: să trăiască în pace cu celelalte state.

2. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state

 Carta O.N.U. art. 2: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza
Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin în mod esenţial de
competenţa naţională a unui stat, nici nu obligă Membrii să supună
asemenea chestiuni spre soluţionare pe baza prevederilor prezentei
Carte”.
 Declaraţia O.N.U. asupra principiilor dreptului internaţional privind
relaţiile de prietenie şi cooperare între state, conform Cartei Naţiunilor
Unite, din anul 1970, „Statele participante se vor abţine de la orice
intervenţie, directă sau indirectă, individuală sau colectivă, în treburile
interne sau externe care intră în competenţa naţională a altui stat
participant, oricare ar fi relaţiile lor reciproce”.


 Prin Actul final de la Helsinki, din anul 1975 se interzice
oricărui stat sau grup de state ”de a interveni direct sau
indirect, pentru orice motiv, în afacerile interne sau externe
ale unui stat”.
 „Declaraţia asupra neadmiterii intervenţiei şi amestecului în
afacerile interne ale statelor”, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U., în cadrul sesiunii a 36-a din anul 1981,
interzice propaganda ostilă altui stat, cu scopuri
intervenţioniste, folosirea drepturilor omului ca mijloc de
amestec în treburile altui stat şi a terorismului ca politică
de stat împotriva altuia.

DREPTURI OBLIGATII
 dreptul statelor de a-şi  obligaţia statelor de a se
exercita atributele abţine de la orice acţiune de
suveranităţii lor, fără nici un natură să ştirbească sau să
împiedice exercitarea
amestec din afară.
normală şi liberă a
suveranităţii altui stat

3. Principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa

 Potrivit art. 2, pct. 4, al Cartei O.N.U., statelor le este interzis să recurgă, în
relaţiile lor internaţionale, la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei,
împotriva integrităţii teritoriale ori independenţa politica a altor state, fie în
alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.
 Preambulul Declaraţiei O.N.U. din 1970 consacră „respectarea riguroasă
de către state a obligaţiei de a se abţine să intervină în afacerile interne ale
altui stat, este o condiţie esenţială ce trebuie să fie îndeplinită pentru ca
naţiunile să trăiască în pace unele cu altele”.
 Declaraţia din 1970 a Adunării Generale a O.N.U. reafirmă acest principiu
sub forma „principiului neagresiunii” și definește războiul de agresiune ca
fiind o crimă internaţională care generează răspunderea statelor, în
conformitate cu dreptul internaţional.

3. Principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa
 Rezoluţia 2160/XXI din 1966 a Adunării Generale a O.N.U. precizează că „un atac
armat al unui stat împotriva altuia şi utilizarea forţei sub orice altă formă
constituie o violare a dreptului internaţional”.
 Potrivit Rezoluţiei 3314 din 1974 a Adunării Generale a O.N.U., agresiunea
presupune folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii
teritoriale sau independenţei politice a altui stat sau în orice alt mod incompatibil cu
Carta Naţiunilor Unite.
 Art. 20 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966
interzice propaganda de război.
 Este permisă folosirea forţei în două situaţii:
 pe baza hotărârii Consiliului de Securitate al O.N.U, cu caracter de sancţiuni
colective împotriva statelor care săvârşesc acte de agresiune, de ameninţare
sau de încălcare a păcii internaţionale sau în scopul „operaţiunilor de
menţinere a păcii”;
 pentru exercitarea dreptului la autoapărare împotriva unui atac armat.

4. Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale
 Carta O.N.U. prevede în mod expres în art. 2, pct.3 că „Toţi membrii
Organizaţiei vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace
paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi
justiţia să nu fie puse în primejdie"
 Carta O.N.U. rezervă întreg Capitolul VI rolului organizaţiei în rezolvarea
paşnică a diferendelor internaţionale, indicând mijloacele paşnice la care
pot recurge statele pentru soluţionarea diferendelor dintre ele.
 Acest principiu este strânsă corelație cu principiul neagresiunii.
 Cele două principii fundamentale ale dreptului internaţional public au
apărut deodată.
 Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale se
aplică tuturor diferendelor care se pot ivi în relaţiile internaţionale şi
indiferent de gravitatea lor.

4. Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale
Prima consacrare a principiului rezolvării prin mijloace pașnice a

diferendelor dintre state este cuprinsă în Pactul Briand-Kellog (1928) care
în art.2 preciza că statele părți „recunosc că reglementarea sau
soluționarea oricăror diferende sau conflicte de orice natură sau de orice
origine ar putea avea ele, care vor putea să se ivească între ele, nu va
trebui niciodată să fie rezolvate decât prin mijloace pașnice”.
Actul final de la Helsinki din anul 1975 stabilește că „Statele participante
vor reglementa diferendele dintre ele prin mijloace paşnice, astfel încât să
nu fie în pericol pacea şi securitatea internaţională şi justiţia” (cap. I, pct.
V).
Potrivit acestui principiu statelor le revine obligaţia generală de a rezolva
toate diferendele internaţionale numai prin mijloace paşnice.

5. Principiul integrităţii teritoriale
Declarația din 1970 a A.G. a O.N.U. : „orice stat are obligația de a se abține să
recurgă la amenințarea cu forța sau la folosirea forței pentru a viola frontierele
internaționale existente ale altui stat sau ca mijloc de rezolvare a diferendelor
internaționale, inclusiv a diferendelor teritoriale și a problemelor referitoare la
frontierele statului”.
Carta O.N.U. art.2 pct.4 impune tuturor membrilor Organizaţiei să se abţină în
relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie
împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt
mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
Actul Final de la Helsinki din anul 1975 obligă statele să se abțină de la orice acțiuni
împotriva integrității teritoriale, a independenței politice sau a unității oricărui stat
participant și să considere inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt; statele trebuie
să se abțină de la orice atentat împotriva acestor frontiere.
Este permisă modificarea frontierelor dintre state numai prin mijloace pașnice şi pe
baza acordului dintre statele interesate.

5. Principiul integrităţii teritoriale
Acest principiu este strâns legat de principiul suveranității și principiul inviolabilității
frontierelor.
DREPTURI OBLIGAŢII
dreptul fiecărui stat de a exercita obligaţia statelor de a nu viola
supremaţia sa deplină pe
teritoriul său, delimitat prin teritoriul altui stat, de a nu
frontierele de stat, supremaţie ce anexa cu forţa o parte din
îşi găseşte expresia în teritoriul altui stat sau un stat
organizarea politico-
administrativă a teritoriului în întregime (debellatio),
propriu, în stabilirea regimului precum şi de a nu exercita
juridic al persoanelor aflate pe
teritoriul său şi în folosirea liberă puterea sa asupra teritoriului
a bogăţiilor acelui teritoriu altui stat

6. Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale

(pacta sunt servanda)
 Unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internaţional,

cunoscut fiind încă din antichitate și se bazează pe ideea de
bună-credinţă, pe obligaţia de a respecta cuvântul dat.
 Este considerat de doctrină şi de jurisprudenţa internaţională
ca un principiu de bază al acestei ramuri de drept.
 Pacta sunt servanda constituie garanţia juridică a realizării
celorlalte principii şi norme ale dreptului internaţional în
relaţiile internaţionale și asigură legalitatea internaţională,
pacea, colaborarea paşnică între statele comunităţii
internaţionale.

6. Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt
servanda)
Carta O.N.U. art.2, pct.2 : ,,Toţi membrii Organizaţiei [...] îşi vor îndeplini cu
bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte”.
Declarația din 1970: fiecare stat este obligat să îndeplinească cu bună-credință
obligațiile care îi incumbă în virtutea acordurilor internaționale în conformitate cu
principiile și normele general recunoscute ale dreptului internațional.
Actul final de la Helsinki din anul 1975: principiul „pacta sunt servanda” se
aplică tuturor tratatelor internaţionale legale.
Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor:
- „orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie executat cu bună-credință”
(art.26).
- obligația de a îndeplini cu bună-credință obligațiile internaționale exclude
invocarea unor „motive neînsemnate sau folosirea subtilităților de interpretare,
pentru a se eluda executarea tratatelor” .
- un stat nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica
neexecutarea unui tratat (art.27).

7. Principiul cooperării internaţionale

 Carta O.N.U. art. 1, pct. 3 - „realizarea cooperării internaționale în rezolvarea
problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în
promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților
fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”
 Carta O.N.U. solicită Adunării Generale, în formularea art. 13 paragraful 1 literele

a) și b), să inițieze studii și să facă recomandări în scopul promovării cooperării
internaționale în domeniul politic şi încurajării dezvoltării progresive a dreptului
internaţional şi codificării lui, în domeniul economic, social, cultural, educativ şi
sanitar, precum și pentru a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
 Carta O.N.U. consacră întreg capitolul IX cooperării internaționale a statelor,

denumit Cooperarea economică și socială internațională.

7. Principiul cooperării internaţionale

 Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor dreptului internaţional
privind relaţiile de prietenie şi cooperare între state, conform Cartei Naţiunilor
Unite din anul 1970 stipulează că „Statele, oricare ar fi deosebirile existente între
sistemele lor politice, economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu
altele în diversele domenii ale relaţiilor internaţionale".
 Actul final de la Helsinki din 1975 consacră, de asemenea, acest principiu.
 Cooperarea internaţională constituie, în același timp, un drept şi o obligaţie ce
revine statelor:
dreptul de a participa la relaţii de obligaţia de a coopera între ele, în primul rând,
cooperare cu celelalte state ale pentru asigurarea păcii şi securităţii
comunităţii internaţionale, pe baze internaţionale, precum şi pentru realizarea
bi sau multilaterale şi în orice progresului lor, de a respecta toate principiile
domeniu de interes reciproc, fundamentale ale dreptului internaţional public,
ca şi celelalte norme imperative ale acestuia.
2.3. Izvoarele auxiliare (subsidiare)

 JURISPRUDENȚA INTERNAȚIONALĂ și DOCTRINA
specialiștilor celor mai calificați în dreptul public ai diferitelor națiuni
sunt, potrivit art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție,
mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
 NU REPREZINTĂ IZVOARE PROPRIU-ZISE DE DREPT
INTERNAȚIONAL.
HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREŞTI INTERNAŢIONALE reprezintă
acte de interpretare și precizare a tratatelor sau cutumelor în scopul
aplicării normelor de drept la o speţă determinată.
Ele nu constituie precedente de natură să determine apariția de noi
norme ale dreptului internațional public.
Jurisprudența internaţională nu poate îndeplini în procesul normativ un
rol creator, ea nu se constituie, prin ea însăși, într-o sursă distinctă și
independentă de drept internaţional.

 Hotărârile instanţelor judiciare, hotărârile instanţelor arbitrale
internaţionale sunt pronunţate în anumite cazuri concrete.
 Au forţă juridică obligatorie numai pentru părţile în litigiu şi
numai pentru cauza pe care o soluţionează.
 Sunt importante pentru sursele dreptului internaţional
deoarece:
- reafirmă principii de drept;
- interpretează norme stipulate în tratate.
ACESTE HOTĂRÂRI SUNT MIJLOACE DE
CONSTATARE ŞI DE APLICARE A DREPTULUI
EXISTENT.

 ART. 38 – „doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni”
= exigenţă necesară în selectarea elementelor de specialitate înscrise în sfera acestui mijloc
auxiliar de determinare a regulilor de drept.
 Lucrări ştiinţifice importante au fost realizate în cadrul unor organisme şi organizaţii
internaţionale:
- Comisia de Drept Internaţional a Naţiunilor Unite, înfiinţată în 1947
- Institutul de Drept Internaţional, fondat în 1873
- Asociaţia de Drept Internaţional, creată în 1873
- Institutul pentru Cercetarea Păcii, creat în 1966
- Institutul Internaţional de Drept Spaţial creat în 1960 etc.
NU ARE ROL CREATOR.

CONSTATĂ, SISTEMATIZEAZĂ ŞI INTERPRETEAZĂ DREPTUL
INTERNAŢIONAL.
ADUCE CONTRIBUŢII NOTABILE LA DEZVOLTAREA DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PRIN ANALIZA ŞTIINŢIFICĂ A NORMELOR SALE ÎN
LUMINA PRINCIPIILOR, FINALITĂŢILOR ŞI A FACTORILOR CARE
DETERMINĂ EVOLUŢIA VIEŢII INTERNAŢIONALE.
2.4. Soft law

 Dihotomia hard law - soft law = concepte utilizate de dreptul
internațional pentru a clasifica diferitele instrumente juridice, în
funcție de forța lor juridică.
 Hard law - acele instrumente juridice care nasc obligații în sarcina
subiecților de drept vizați, care leagă, adică prescriu o conduită
precisă, obligatorie de respectat, existând, cel puțin teoretic,
posibilitatea constrângerii, în caz de nerespectare: tratatele și
convențiile internaționale, regulile rezultate din cutuma
internațională, rezoluțiile Consiliului de Securitate.
 Soft law - acele instrumente cvasilegale, lipsite de forță obligatorie,
având caracter mai degrabă de recomandare: majoritatea
rezoluțiilor și declarațiilor Adunării Generale a Națiunilor Unite,
chiar și Declarația Universală a Drepturilor Omului, diferitele
planuri de acțiune negociate de diferite state ori organizații
internaționale, principii, coduri deontologice, anumite uzanțe (cele
convenționale).
2.5. Jus cogens

 Normele de jus cogens = norme juridice menite a realiza „ordinea publică
internațională, norme juridice cu caracter imperativ destinate promovării interesului
„general și colectiv (public) la nivelul comunității internaționale”, care „prin caracterul
lor specific, reprezintă un important factor de promovare și consolidare a ordinii
juridice internaționale”.
 Convenţia de la Viena din 1969, referitoare la dreptul tratatelor, art.53 :
„Este nul orice tratat care,în momentul încheierii sale, în conflict cu o normă imperativă a
dreptului internaţional general.
În sensul prezentei Convenţii, o normă a dreptului internaţional general este o normă
acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamlul ei, drept
normă de la care
nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă
a dreptului internaţional general având acelaşi caracter”.
 Sunt considerate norme imperative:
- principiile fundamentale ale dreptului internaţional,
- normele reglementează „drepturi ale tuturor statelor în domenii care nu fac obiectul
suveranităţii statelor cum ar fi: libertatea mărilor ori interzicerea pirateriei, dar și o
serie de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul statelor le consideră
indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor elementare la viaţă şi la
demnitate.”
Actele
organizaţiilor
internaţionale
Actele
Echitatea unilaterale
ale statelor

ACTELE ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE: actele constitutive ale organizaţiilor (Carta
O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc.);rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U., care sunt
obligatorii pentru statele membre O.N.U.; decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu
adoptate de organele Uniunii Europene; recomandări adoptate de Adunarea Generală O.N.U. şi
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei etc.
ACTELE UNILATERALE ALE STATELOR
- DECLARAŢIA = actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în legătură cu o anumită
situaţie şi care este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern;
- RECUNOAŞTEREA = actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional
(un alt stat, o organizaţie internaţională, un guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea
independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu
acestea relaţii oficiale;
- PROTESTUL = o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva acţiunilor unui
alt stat care încălcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau
solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate;
- RENUNŢAREA = actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite drepturi pe
care le dobândise în baza unor tratate internaţionale.
ECHITATEA - o posibilitate acordată de părțile într-un diferend judecătorului internaţional de a judeca
acel diferend și de a propune soluția pe care o consideră justă și conformă intereselor părților în
cauză; nu este izvor formal al dreptului internaţional, ci un sistem de soluţionare a diferendelor
internaţionale.
2.7. CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
CODIFICAREA = opera prin CODIFICAREA = determinată

care se contribuie: de elemente precum:
 la clasificarea normelor  diversitatea izvoarelor,
dreptului internaţional,
 imprecizia unor norme de
 la transpunerea normelor
sorginte cutumiară şi
cutumiare în norme
convenţionale,  necesitatea precizării şi
 la precizia şi autoritatea sistematizării normelor
normelor şi instituţiilor sale, juridice de drept
 la participarea tuturor
internaţional în instrumente
statelor la procesul de formare juridice clare şi fără echivoc,
şi dezvoltare a dreptului  existenţa în anumite
internaţional. domenii a unor norme
incomplete.
• Codificarea are rolul de a • Codificarea constituie nu

constata normele de drept în numai o prezentare şi
vigoare, fără a se preocupa sistematizare a normelor, ci şi
dacă ele formează un sistem o operă în cadrul căreia unele
coerent, aplicabil în norme pot fi modificate sau
raporturile internaţionale reale abrogate şi se pot crea norme
noi, astfel încât să se realizeze
un ansamblu coerent de norme
care să corespundă nevoilor şi
realităţilor epocii
După crearea O.N.U., procesul de codificare a dreptului

internațional a cunoscut o perioadă mai fertilă și s-a impus
concepţia potrivit căreia codificarea are:
- atât scopul de a constata, de a formula mai precis și
sistematiza normele de drept internaţional în care există
deja o practică constantă a statelor, precedente și opinii
doctrinare (codificare de lege lata),
- cât şi pe cel de a dezvolta progresiv dreptul internaţional
prin elaborarea de noi norme (codificare de lege ferenda).

- CATEGORII
a) codificarea oficială, realizată prin acordul statelor (are caracter
obligatoriu) și codificarea neoficială, efectuată în cadrul activității de
cercetare științifică desfășurată de organizaţii naţionale sau
internaţionale, de oameni de ştiinţă în mod individual (care nu are
caracter obligatoriu);
b) codificarea generală, ce privește ansamblul normelor dreptului

internaţional, și codificarea parţială, pe anumite ramuri ori domenii ale
acestuia;
c) codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită;
d) codificarea universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru

toate statele lumii şi codificarea regională, care cuprinde numai normele
aplicabile unei anumite zone geografice.

EVOLUŢIE
 Germeni ai preocupărilor privind codificarea au apărut încă din
antichitate (exemplu, Codul lui Hammurabi).
 De-abia în societatea modernă s-au înregistrat încercări ale unor
filozofi şi teoreticieni de a sistematiza norme ale dreptului
internațional:
- Jeremy Bentham, O introducere la principiile morale şi
legislaţiei, 1781
- John Bluntchli, Dreptul internaţional codificat, 1868.
 O contribuție semnificativă în ce privește codificarea dreptului
internațional au avut Institutul de Drept Internaţional, Asociaţia
de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional care au
elaborat unele proiecte neoficiale de codificare pe domenii ale
dreptului internaţional.

EVOLUŢIE
Până la crearea O.N.U., eforturile comune ale statelor manifestate în cadrul
unor congrese sau conferinţe internaţionale au condus la realizarea unor
codificări oficiale în domenii precum:
 regimul fluviilor internaționale și rangurile diplomatice (Actul final al
Congresului de la Viena, 1815),
 dreptul maritim (Conferinţa de la Paris, 1856);
 regulile privind mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale, privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi maritim
referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau interzise
în ducerea războiului, regimul juridic al prizonierilor de război şi alte
persoane protejate în timpul conflictului armat (Conferinţele internaţionale
de la Haga din 1899 şi 1907);
 interzicerea folosirii proiectilelor explozive sau încărcate cu substanțe
inflamabile ce a prefigurat constituirea dreptului umanitar modern
(Convenția de la Geneva din 1864 pentru îmbunătățirea soartei militarilor
răniţi din armatele în campanie și Declarația de la Petersburg din 1868)

EVOLUŢIE
 O.N.U. a atribuit Adunării Generale obligația de a încuraja dezvoltarea
progresivă a dreptului internațional și codificarea lui (art.13 din Carta O.N.U.)
 REZOLUȚIA 174 (II) DIN 21 NOIEMBRIE 1947 a AG a ONU - a fost creată
COMISIA DE DREPT INTERNAŢIONAL, ca organ subsidiar al Adunării generale,
având ca obiect promovarea unei dezvoltări progresive a dreptului internațional și a
codificării acestuia (art.1 din Statutul Comisiei de drept internațional)
 CDI şi-a început activitatea în 1949 şi a contribuit la elaborarea a numeroase
proiecte de convenţii de codificare a dreptului internaţional, devenite ulterior tratate
multilaterale:
 Convenţia de la Viena din 1961, privind relațiile diplomatice,
 Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare,
 Convenţia de la Viena din 1969, privind dreptul tratatelor,
 Cele 4 convenţii de la Geneva din 1958
 Convenţia de la Montego Bay din 1982, privind dreptul mării,
 Convenția de la Viena din 1986, privind tratatele încheiate între state și organizații
internaționale,
 Statutul Curții Penale Internționale, 1998 etc.

EVOLUŢIE
PROCESUL DE CODIFICARE ESTE UN

PROCES CONTINUU, NEVOILE
RAPORTURILOR INTERNAŢIONALE
ADUCÂND ÎN ATENŢIE NOI DOMENII ÎN
CARE SUNT NECESARE SISTEMATIZĂRI
ŞI DEZVOLTĂRI ALE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL.
2.8. Raportul dintre dreptul internațional

public și dreptul intern (I)
O problemă des discutată și cu mari implicații practice este

aceea a deosebirilor existente între dreptul internațional
public si dreptul intern al statelor, precum şi a raportului
care exista între acestea.
 Dreptul internațional public pe de o parte, şi dreptul intern,
pe de altă parte, sunt două sisteme de norme şi doua tipuri
distincte de drept care acționează diferit.
 Între cele două sisteme există deosebiri privind obiectul de
reglementare, modul de elaborare a normelor, izvoarele şi
subiectele lor, sistemul de aplicare şi de sancționare.

public si dreptul intern (II)
 Cele două sisteme de norme se întrepătrund prin
intermediul statelor (în jurul cărora sunt organizate si prin
care acționează), între state existând relații de influențare
reciproca si intercondiționare.
 Există norme de drept internațional, în special acelea
cuprinse în tratate internaționale, în temeiul cărora statele
care devin părți la aceste tratate sunt obligate sa ia anumite
masuri în planul legislației lor interne, pentru aducerea la
îndeplinire a obligațiilor ce le revin din aceste tratate.
 În problema raportului dintre dreptul internațional
public si dreptul intern s-au conturat în doctrina de
specialitate doua teorii opuse:
 teoria dualistă
 teoria monistă.

public si dreptul intern (III)
 Teoria dualistă
- consideră ca dreptul intern și dreptul internațional ar reprezenta două sisteme
juridice distincte, care acționează pe planuri diferite, cu domenii diverse de
aplicare și fără comunicare între ele, având izvoare distincte și destinatari
deosebiți, ceea ce nu exclude însă anumite legături și interferențe între ele;
- aplicarea dreptului internațional în ordinea juridică a statelor nu se poate face
decât ca urmare a transformării normelor de drept internațional în norme de
drept intern,
- Concluzia: o normă de drept internațional, devenită normă internă, poate fi
modificată sau abrogată printr-o lege internă ulterioară;
- adepţii acestei teorii (Triepel, Anzilotti) consideră ca „ruptura” dintre cele două
sisteme s-ar datora faptului că fiecare dintre ele funcționează în conformitate cu
câte un alt principiu:
în dreptul intern principiul în dreptul internațional domină principiul
caracterului obligatoriu al legii, pacta sunt servanda – tratatele
pentru toate categoriile de subiecte de internaționale legând numai statele care
drept sunt părți la aceste tratate
„un stat nu poate invoca dreptul său intern pentru neexecutarea unui tratat
internațional”(art. 27 Convenția asupra dreptului tratatelor 1969) - statele stabilesc
chiar prin constituție regula conformității legilor interne cu tratatele internaționale.
2.8. Raportul dintre dreptul internațional public

şi dreptul intern (IV)
 Teoria monistă
- susţine că dreptul internaţional şi dreptul intern formează o singură ordine
juridică, indiferent dacă normele juridice reglementează în planul realităţilor
interne sau în planul realităţilor internaţionale.
- adepţii acestei teorii pornesc de la ideea că dreptul, în general, nu ar trebui separat
în funcţie de interesele naţionale sau internaţionale, pentru că, oricum, acestea
sunt convergente către obiective şi scopuri finalmente comune.
 Problemă: care dintre cele două sisteme trebuie să prevaleze?
Teoria priorităţii dreptului intern al statelor - este susţinută în general de şcoala

funcţionalismului juridic, inspirată din concepţiile filosofice ale lui Hegel, care susţine
că normele dreptului internaţional practic nu există, ele fiind doar o proiectare în
planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure
interesul naţional, raporturile dintre state fiind esenţialmente raporturi de forţă.
Teoria priorităţii dreptului internaţional - este susţinută îndeosebi de şcoala
normativistă a lui Kelsen; susţine existenţa unei ordini universale, superioară ordinilor
juridice interne; competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii universale; normele de
drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă, dreptul internaţional aflându-se în
vârful acestei piramide; dreptul etatic trebuie să se adapteze exigenţelor dreptului
internaţional.
2.8. Raportul dintre dreptul internațional public şi dreptul

intern (V)
 Constituția României stabilește (2003):
- ARTICOLUL 11 - Dreptul internațional si dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință
obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituției.
- ARTICOLUL 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului
(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi
interpretate si aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Romania este parte.
(2) Dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care Romania este parte, și legile interne, au prioritate
reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile
interne conțin dispoziții mai favorabile.
2.8. Raportul dintre dreptul internațional public şi dreptul

intern (VI)
CONCLUZIE
Raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional este complex.
Cele două sisteme se intercondiţionează.
Se poate constata prevalenţa unuia sau altuia în anumite domenii sau
momente ale evoluţiei istorice.
Nici unul dintre aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele
raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, exagerând sau
absolutizând unul din cele două sisteme.
Dreptul internaţional pozitiv pledează în favoarea primatului
 Multiplicărea relaţiilor internaţionale şi apariţia în prim planul
preocupărilor umanităţii a unor probleme globale ce necesită
cooperarea tuturor statelor pentru soluţionarea impune un efort tot mai
concertat al tuturor statelor şi popoarelor şi renunţarea la astfel de
„formulări rigide”.
UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN
GALAŢI

• 3.1. Consideraţii generale

• 3.2. Statele
• 3.3. Organizaţiile internaţionale
• 3.4. Calitatea de subiect de
drept internaţional a altor
entităţi
3.1. CONSIDERAȚII GENERALE
 În cadrul societății internaționale se manifestă mai multe categorii

de entități care acționează în calitate de actori ai relațiilor
internaționale: state, organizații internaționale guvernamentale și
neguvernamentale, națiunile sau popoarele care luptă pentru
cucerirea independenței, societăți transnaționale, persoane fizice.
 În ordinea juridică internațională determinarea calității de subiect
de drept este justificată de nevoia:
- de a identifica dintre acestea doar acele entități care au
capacitatea de a dobândi drepturi și obligații internaționale,
- de a participa la elaborarea normelor de drept internațional,
- de a participa la derularea raporturilor guvernate de normele
juridice de drept internațional.
3.1.CONSIDERAȚII GENERALE
 Este considerat subiect al dreptului internaţional titularul de

drepturi şi obligaţii internaţionale, participant la relațiile
reglementate de dreptul internaţional.
 S-a atribuit calitatea de subiecte ale dreptului internaţional public
următoarelor entităţi:
 statului suveran, ca subiect originar şi cu competenţe
depline, care mult timp a fost singurul subiect al acestui drept;
 organizaţiilor internaţionale guvernamentale, ca subiecte
derivate şi limitate;
 poporului care luptă pentru independenţă, ca subiect în
devenire şi cu competenţă limitată şi în curs de afirmare.
În mod tradițional DREPTUL INTERNAȚIONAL este înțeles ca un
drept exclusiv INTERETATIC, definit fiind ca un ansamblu de
reguli care guvernează raporturile dintre state.
Evoluția societății internaționale, mai ales după cel de-al doilea
Război Mondial, a condus la recunoașterea într-o anumită măsură a
personalității internaționale a altor categorii de subiecte.
3.2. STATELE
 Oswald Sprengler - statul ar fi una dintre fizionomiile

istorice prin care o colectivitate își afirmă unitatea sa
politică și își îndeplinește destinul.
 Statul a fost considerat ca reprezentând „o anumită
comunitate, aparținând de regulă aceleași națiuni, in care
organizează politic și se edifică o serie de instituții proprii,
a căror funcționalitate ritmică și eficientă este asigurată
prin respectul normelor de drept” (Duculescu, Călinoiu, &
Duculescu).
 Constantin Dissescu - „o unitate alcătuită din reuniunea
mai multor oameni pe un teritoriu determinat, în forma
guvernanților și guvernaților”
3.2. STATELE
 Din perspectivă constituțională, statul este definit, în esență, prin trei

elemente: populație, teritoriu și puterea publică sau suveranitatea.
 Ca subiect originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, statul
posedă capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter internaţional, indiferent de întinderea teritoriului
său, mărimea populaţiei ori stadiul de dezvoltare.
 Noțiunea de stat a fost formulată în termeni foarte exacți în Convenția de
la Montevideo din 1933, încheiată între S.U.A. și statele latino-
americane, cu privire la drepturile și obligațiile statelor, care în art.1
menționează că:
„statul este un subiect de drept internațional care posedă următoarele
caracteristici:
a) o populație,
b) un teritoriu,
c) un guvern,
d) capacitatea de a intra în relații cu alte state”.
3.2. STATELE
 Personalitatea juridică internațională a statului relevă dubla sa

calitate, de creator și destinatar al normelor juridice
internaționale.
 Numai statele au capacitatea de a dobândi și de a-și asuma
totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional
în calitatea lor de „subiecte originare, tipice și fundamentale ale
dreptului internațional”.
 Identificat ca titular universal şi originar al drepturilor şi
obligaţiilor statul se detaşează în raport cu celelalte subiecte
ale dreptului internaţional public prin competenţele sale:
- materiale (ratione materiae),
- personale (ratione personae) şi
- teritoriale (ratione locci).
3.2. STATELE
• dreptul la suveranitate, integritate

teritorială și independență;
• dreptul la legitima apărare;
• dreptul la pace şi securitate;
• dreptul la cooperare în condiții reciproc
avantajoase;
DREPTURI • dreptul de a participa la viaţa
internaţională;
• dreptul fiecărui stat de a participa la
rezolvarea problemelor de interes comun;
• dreptul la dezvoltare şi progres;
• dreptul fiecărui stat de a-și decide singur
soarta...
3.2. STATELE
• respectarea suveranității celorlalte state, a

integrității teritoriale și independenței fiecărui
stat;
• nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu
forţa;
• promovarea păcii și securității internaționale;
• dezvoltarea cooperării internaţionale pe baze
reciproc avantajoase;
OBLIGAŢII • obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă
obligaţiile internaţionale asumate;
• obligaţia de a soluționa toate diferendele pe
cale paşnică;
• respectarea dreptului fiecărui stat la dezvoltare
economică, la exploatarea resurselor și
bogățiilor naționale;
• neamestecul în treburile interne ale altor state
etc.
3.2. STATELE. Formele de organizare a statelor

STATELE  se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe ale puterii, justiţiei şi administraţiei;
UNITARE  în relaţiile externe se manifestă ca subiecte unice de drept internaţional.
UNIUNEA PERSONALĂ
 asocierea a două sau mai multe state, ce au aceeaşi persoană ca şef de stat;
 fiecare stat membru al uniunii îşi păstra legislaţia, administraţia şi justiţia;
 rămânea subiect distinct de drept internaţional şi avea reprezentanţe diplomatice proprii, încheind tratate în nume propriu.
Ex. Uniunea personală realizată prin unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei în ianuarie 1859, sub un singur domnitor, Al. I. Cuza, cu
denumirea de Principatele Unite
UNIUNEA REALĂ
 asocierea a două sau mai multe state, având un şef de stat comun, organe comune de reprezentare în relaţiile cu alte state;
 din punct de vedere constituţional, legislativ şi administrativ continuă să exercite fiecare anumite atribute ale suveranităţii.
Ex. Principatele Române între 1862-1864; Norvegia şi Suedia (1815-1905)
CONFEDERAŢIA DE STATE
 uniune creată de regulă prin tratate internaţionale;
 statele participante îşi păstrează deplina independenţă şi calitatea de subiecte ale dreptului internaţional;
STATELE  ele au organe legislative şi executive proprii şi un organ comun, denumit dieta sau congres.
COMPUSE Ex. Confederaţia Statelor Unite creată în 1778
STATUL FEDERAL
 rezultatul fuziunii mai multor state în cadrul organizării statelor complexe şi exercită pe plan intern şi extern atributele
deplinei suveranităţi;
 uniunea federală este subiect deplin al dreptului internaţional, statele federale dispunând de unele atribute limitate, mai ales în
sfera relaţiilor externe.
Ex. S.U.A.
ALTE UNIUNI DE STATE

 Commonwealth, Uniunea franceză etc.
3.2. STATELE. Suveranitatea
 ÎN PLANUL REALITĂŢILOR INTERNE, statul se

înfăţişează ca PUTERE SUVERANĂ, ca organizare politică
a societăţii, subsumând diferite organe (autorităţi) cu
atribuţii specifice: legislative, executive, jurisdicţionale.
 CA MEMBRU AL SOCIETĂŢII INTERNAŢIONALE,
statul participă la relaţiile internaţionale în baza
PRINCIPIULUI EGALITĂŢII SUVERANE, ceea ce
determină o altă semnificaţie a suveranităţii decât cea
specifică vieţii interne.
 Element sine-qua-non pentru existenţa unui stat în ordinea
juridică internaţională, SUVERANITATEA sa este
identificată cu „INDEPENDENŢA”.
 Personalitatea internațională a statutului impune ca puterea
publică să fie independentă, ceea ce conferă statului calitatea
de stat suveran.
„Suveranitatea, în relațiile dintre state, înseamnă independență.

Independența cu privire la o parte a globului este dreptul de a exercita
asupra ei funcțiile statale excluzând orice alt stat. Dezvoltarea organizării
naționale a statelor de-a lungul ultimelor secole și, ca și corolar,
dezvoltarea dreptului internațional, au stabilit principiul competenței
exclusive a statului asupra propriului teritoriu, făcând din stat punctul de
plecare al reglementării celor mai multe dintre chestiunile care privesc
raporturile internaționale” .
(Max Huber , Afacerea Insula Palmas (SUA vs. Olanda) – 1928)
Suveranitatea de stat este acea calitate a puterii

de stat
„de a fi supremă în raport cu oricare altă putere
socială existentă în limitele sale teritoriale şi
independentă faţă de puterea oricărui alt stat sau
organism internaţional, calitatea exprimată în
dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără
nici o imixtiune din afară, scopul activităţilor sale
pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe
care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare
realizării lor, respectând suveranitatea altor state
şi normele dreptului internaţional” G. Vrabie
Pe plan internaţional are

relevanţă existenţa suveranităţii
concurente, care are drept
Fiecare stat dispune de aceeaşi
consecinţă „egalitatea juridică a
putere suverană în gestionarea
suveranităţii”, conformă
relaţiilor internaţionale.
adagiului „libertatea unora se
opreşte acolo unde începe
libertatea altora”.
Potrivit Convenţiei de la În acelaşi sens este şi avizul nr.1

Montevideo din anul 1933, pentru al Comisiei de arbitraj a
ca o entitate să dobândească Conferinţei de pace pentru fosta
personalitate internaţională de tip Iugoslavie din 29 noiembrie
statal este necesar să întrunească 1991, în care statul este definit
următoarele condiţii: populaţia, ca „o colectivitate care se
teritoriul, un guvern şi compune dintr-un teritoriu, o
capacitatea de a intra în relaţii populaţie supusă unei puteri
cu alte state. politice organizate”.
3.2. STATELE. Populația
POPULAŢIA reprezintă o colectivitate permanentă, organizată şi relativ

numeroasă, pentru a putea subzista prin resurse proprii şi formează raţiunea şi
substanţa unui stat .
Ca element constitutiv al statului, POPULAȚIA cuprinde masa indivizilor

legaţi de stat prin cetăţenie, aşadar, totalitatea cetăţenilor unui stat, din care
majoritatea locuiesc pe teritoriul acelui stat, dar o parte dintre ei se pot afla şi
în alte state.
Statul apare ca expresie şi personalizare a unui grup uman.
Dreptul internaţional public consacră dreptul popoarelor sau naţiunilor de a

dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat suveran.
O POPULAŢIE care răspunde criteriilor de definire a poporului sau naţiunii

poate să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi să se organizeze ca stat, fără
consideraţiuni de ordin cantitativ sau calitativ.

Avizul nr.1 al Comisiei de arbitraj a Conferinţei de pace pentru fosta Iugoslavie
din 29 noiembrie 1991
Statul - „o colectivitate care se compune dintr-un teritoriu şi o populaţie
supusă unei puteri politice organizate”.
Art.1 al Convenţiei de la Montevideo din 1933
„subiectul de drept internaţional care posedă următoarele caractere: o
populaţie, un teritoriu, un guvern şi capacitatea de a intra în relaţie unele
cu altele”.
Raluca Miga-Beșteliu - totalitatea persoanelor fizice legate de un stat prin
cetăţenie, ”indiferent dacă locuiesc pe teritoriul acelui stat ori se află în alte
state”.
Pe teritoriul unui stat se pot afla:
- cetățenii statului respectiv + cetățeni străini + apatrizi
COOPERAREA STATELOR
 Tratate multilaterale și bilaterale

 Soluționarea unor probleme complexe vizând populația, ce
nu pot fi rezolvate numai prin legislație națională
 Aspecte vizate:
- Protecția diplomatică
- Regimul juridic al străinilor
- Dubla cetățenie
- Apatridia
- Dreptul de azil
- Extrădarea
- Expulzarea
- Protecția drepturilor omului
Domenii şi instituţii juridice relevante pentru

dreptul internațional
- condițiile în care statutul juridic al cetățenilor
sau străinilor unui stat este recunoscut și poate fi
opozabil altor state sau foruri internaționale;
- compatibilitatea exercițiului acestor competențe
cu normele de drept internațional.
3.2. STATELE. Populația. Cetățenia
 legătura politică şi juridică permanentă şi

efectivă dintre o persoană fizică şi un anumit
stat, care generează drepturi şi obligaţii pentru
cetăţean şi statul respectiv .
 semnifică apartenența unei persoane la un anumit
stat.
”cetățenia este o legătură juridică care se întemeiază
pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate
efectivă de existență, interese, sentimente, alături
de o reciprocitate de drepturi și obligații.
Se poate spune că ea este expresia juridică a faptului
că individul căreia îi este conferită (…) este în fapt,
mai strâns legat de populația statului care i-o acordă
decât de a oricărui alt stat”
(Hotărârea Curții Internaționale de Justiție, 6 aprilie
1955, cauza Nottebohm)
ATRIBUT AL STATELOR COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ
Regulile privind modul de opozabilitatea cetățeniei unui stat față

obținere și de pierdere a cetățeniei, de alte state,
conținutul juridic al cetățeniei, - faptul că în virtutea acestei legături
efectele sale sunt stabilite prin statul își extinde suveranitatea asupra
legislația fiecărui stat, unei persoane ce are cetățenia statului
reglementarea cetățeniei fiind un respectiv în afara frontierelor sale,
atribut exclusiv al statelor, în ceea - protecția unor grupuri sociale au
ce privește aspectele menționate. determinat cooperarea internațională
în acest domeniu și adoptarea unor
reguli comune cu caracter
convențional bilateral sau multilateral,
menite să înlăture efectele „nedorite”
generate de lipsa de concordanță între
legislațiile naționale ale statelor.
 Potrivit art.15 din Declaraţia universală a

drepturilor omului din 1948:
1. Orice persoană are dreptul la o cetăţenie.
2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de
cetăţenia sa ori de dreptul de a-şi schimba
cetăţenia.
• Art. 4 - Convenţia europeană asupra cetăţeniei -
adoptată în cadrul Consiliului Europei – 1997
1. Fiecare stat va determina prin legislaţie proprie
care sunt cetăţenii săi.
2. Această legislaţie trebuie acceptată de celelalte
state, cu condiţia ca ea să fie în conformitate cu
convenţiile internaţionale aplicabile, cu dreptul
internaţional cutumiar şi cu principiile de drept
general recunoscute în materie de cetăţenie.

 Instituția juridică a cetățeniei aparține dreptului constituțional deoarece normele care o compun fiind
edictate de stat, în temeiul suveranității sale.
 În dreptul comparat s-au înregistrat următoarele MODALITĂȚI DE DOBÂNDIRE a cetățeniei:
1. dobândirea ca efect al naşterii; 2. dobândirea cetăţeniei ca efect al unui act juridic

individual emis de autoritatea competentă.
Principiul jus sanguinis Principiul jus soli – - prin CĂSĂTORIE încheiată între două persoane care au
- impune dobândirea de copilul dobândeşte cetăţenii diferite;
către copilul a cetăţeniei cetăţenia statului pe - prin ADOPŢIE, copilul poate căpăta cetăţenia
părinţilor săi indiferent teritoriul căruia se naşte, adoptatorului, dacă nu a avut o alta cetăţenie sau a avut
de locul naşterii sale. indiferent de cetăţenia cetăţenia unui stat străin;
părinţilor săi. - prin REDOBÂNDIRE SAU REINTEGRARE, se poate
reveni la vechea cetăţenie dacă fostul cetăţean se repatriază
ori dacă o femeie măritată şi-a pierdut cetăţenia obţinută prin
căsătoria cu un străin, iar ulterior divorţează;
- ca efect al ŞEDERII PRELUNGITE pe teritoriul unui alt
stat decât cel de origine;
- prin OPŢIUNE, în cazul transferului unui teritoriu de la un
stat la altul, în cazul persoanelor care locuiesc în teritoriul
transferat, acestea având dreptul de a opta între a-şi menţine
cetăţenia şi a obţine cetăţenia noului stat.
Pierderea cetățeniei
1. RENUNŢAREA LA CETĂŢENIE 2. RETRAGEREA CETĂŢENIEI
este un act individual al cetăţeanului este măsură excepţională, cu

și are efect strict personal. caracter de sancţiune,
ce se poate lua împotriva unui
cetăţean cu domiciliul în străinătate
care a avut o conduită neloială faţă
de statul de origine
prin săvârşirea unor fapte grave,
precum şi în cazul în care cetăţenia a
fost obţinută în mod fraudulos.
Conflicte de cetățenie
 Diferențele de regim juridic existente între state în
ceea ce privește cetățenia (principiile, modurile de
dobândire și de pierdere a cetățeniei) generează așa-
numitele „conflicte de cetățenie”:
- Bipatridia (multipatridia)
- Apatridia.
 Convenţia de la Haga din 1930, privind conflictele de
naţionalitate:
- fiecare stat are dreptul să stabilească prin lege cine
sunt naţionalii săi, iar legislaţia unui stat trebuie să
fie admisă de alte state, „cu condiţia ca aceasta să
fie in acord cu convenţiile internaţionale, cu cutuma
internaţională şi cu principiile de drept general
recunoscute în materie de naţionalitate”
(art. 1 al Convenţiei).

Conflicte de cetățenie
Bipatridia (multipatridia) Apatridia
Situaţia juridică a unei persoane care deţine Situaţia când anumite persoane nu au nici o
concomitent cetăţenia a două (sau mai multe) state cetăţenie sau îşi pierd cetăţenia fără a deveni
(conflict pozitiv de cetățenie) cetăţeni al altui stat, ca efect al
poate apărea în următoarele cazuri:
neconcordanțelor legislațiilor naționale
- un copil se naște pe teritoriul unui stat care aplică
principiul teritorial (lex loci), din părinţi cetăţeni ai (conflict negativ de cetățenie).
unui stat care aplică principiul jus sanguinis; Nu beneficiază de o definiție în cuprinsul
- în caz de adopţie de către un străin, dacă statul al instrumentelor juridice internaționale
cărui cetăţean este copilul adoptat nu consimte la referitoare la apatrizi.
renunţarea la cetăţenie, iar statul adoptatorului îi Termenul de apatrid este definit în art. 1 al
acordă copilului cetăţenia sa în mod automat, prin Convenției cu privire la statutul apatrizilor în
efectul legii; următoarea formulare: „o persoană pe care nici
- în cazul căsătoriei cu un străin, dacă după legislaţia
un stat nu o consideră ca resortisant al său prin
ţării sale femeia nu-şi pierde cetăţenia prin căsătorie,
iar potrivit legislaţiei statului al cărui cetăţean este aplicarea legislației sale”.
soțul, soţia dobândeşte automat cetăţenia acestuia;
- în cazul în care o persoana dobândeşte cetăţenia
altui stat, fără să fi renunţat la cetăţenia originară.
3.2. STATELE. Populația.

REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR
STRĂINUL
persoana fizică
cetăţean al altui stat
aflată permanent sau temporar
pe teritoriul unui stat
fără a avea şi cetăţenia acestuia

„un amalgam de reguli cutumiare și Drepturile şi obligaţiile străinului pe teritoriul
convenționale” altui stat
(Dinh, Daillier, & Pellet, Droit international 1.Pe plan internaţional nu există norme unitare, de
aplicabilitate generală, care să stabilească categoriile
public, 2002, p. 745)
de drepturi și obligații privitoare la străini.
-cuprinde: condiţiile de intrare, de şedere şi de 2.. Străinii nu se pot bucura de drepturile politice
ieşire a străinilor din ţară, drepturile şi acordate cetățenilor statului pe teritoriul căruia
obligaţiile acestora în raport cu statul pe locuiesc.
teritoriul căruia se află . 3. Străinii se bucură de drepturile civile.
Instituția juridică a străinului este reglementată 4. Statele pot restrânge aplicarea faţă de străini a
prin: unor drepturi civile prevăzute de legislaţia lor internă
- norme de drept intern, stabilite de către în scopul protejării propriilor cetăţeni:
-obligaţia obţinerii unei aprobări pentru deplasarea în
fiecare stat prin legislaţia proprie şi prin acte
teritoriu,
ale administraţiei sau ale justiţiei statului -înregistrarea la organele de poliţie,
primitor -prezentarea periodică la control etc.
-norme internaționale, stabilite pe bază de 5. Străinii trebuie să respecte legile şi celelalte
reciprocitate de către state prin convenţii reglementări ale statului pe teritoriul căruia se află şi
internaţionale, în general cu caracter bilateral să nu întreprindă nici o acţiune împotriva statului
respectiv.
ritoriul altui stat

Tipuri de regim juridic al străinilor Reglementări naționale și internaționale
a) regimul naţional - statele recunosc străinilor Legea 482/2004 pentru modificarea și

ce locuiesc pe teritoriul lor aceleaşi drepturi pe completarea OUG nr.194/2002 privind
care le acordă propriilor cetăţeni, cu excepţia regimul străinilor în România
drepturilor politice; Constituția României (art.17): cetățenii
b) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate români se bucură în străinătate de
– străinilor li se acordă, în baza unor tratate protecția statului român
internaţionale, regimul cel mai favorabil care a Convenția de la Viena 1961
fost acordat cetăţenilor unui stat terţ pe Convenția de la Viena 1963
teritoriul statului respectiv;
c) regimul standardelor internaţionale – străinii
se bucură pe teritoriul unui stat cel puţin de
tratamentul minim ce se acordă pe plan
internaţional unor asemenea persoane;
d) regimul mixt – adoptat de majoritatea

REFUGIAȚII – problemă a comunității internaționale
Problema refugiaţilor a devenit importantă pentru comunitatea internațională odată cu începutul
secolului XX și constituie obiect de preocupare atât pentru statele primitoare, cât şi pentru Organizaţia
Naţiunilor Unite, în cadrul căreia s-au încheiat mai multe convenţii sau alte acte internaţionale prin
care se încearcă o rezolvare a problemelor acestora.
Refugiații au față de statul primitor obligații similare cu cele ale oricărui străin.
Refugiatul = persoana care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie,
naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie politică, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu
poate sau din cauza acestor temeri nu doreşte să revină în ţara sa.
(Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951 şi Protocolul asupra refugiaţilor din 1967 )
„Refugiat” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi
persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit
grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește
să solicite protecția respectivei țări sau orice apatrid care, aflându-se din motivele menționate anterior în
afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în
respectiva țară
(Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care
trebuie sa le indeplineasca resortisanții țarilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internaționala, la un statut uniform pentru
refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiara și la conținutul protecției acordate)

Reglementari internaționale Reglementări naționale
Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951 România a aderat la Convenţia din 1951 şi la
împreună cu Protocolul asupra refugiaţilor din Protocolul din 1967 în anul 1991 şi a
1967 reglementat situaţia refugiaţilor pe teritoriul său
Convenția privind statutul apatrizilor (1954) prin
Convenția privind reducerea cazurilor de Legea nr. 15 din 1996 privind statutul şi
apatridie(1961) regimul refugiaţilor în România, care a fost
Convenția Organizație Unității Africane privind abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr.
anumite aspecte ale problemei refugiaților în 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor
Africa (1969) în România (modificată ulterior prin Ordonanţa
Declarația de la Cartagena privind refugiații Guvernului nr. 13/2002, aprobată cu modificări
(1984) de Legea 323/2001, ce a fost abrogată prin
Declarația Universală a Drepturilor Omului Legea 122/2006, privind azilul în România, cu
Pactul Internațional privind drepturile civile și modificările ulterioare).
politice ale omului
Pactul Internațional privind drepturile
economice, sociale și culturale ale omului

Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) a fost creat

în decembrie 1950.
Are sarcina de a căuta soluţii permanente pentru problema refugiaţilor, de

a oferi sprijin pe termen lung guvernelor, statelor şi organizaţiilor
neguvernamentale concretizat în măsuri care să faciliteze repatrierea
liber consimţită a refugiaților sau asimilarea lor în noile comunităţi
naţionale
problema refugiaților dreptul de azil

teritorial

DREPTUL DE AZIL
 dreptul unui stat suveran de a aproba
intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor
străini supuşi persecuţiilor sau urmăriţi în
ţara lor pentru activităţi politice ori pentru
concepţiile lor care nu sunt în concordanţă
cu regimul politic şi juridic intern al statului
de origine:
azilul politic (teritorial)
• Drept al persoanei solicitante – drept al statului
azilul diplomatic
• Nu i se recunoaște legalitatea de către majoritatea statelor

DREPTUL DE AZIL
AZILUL POLITIC (TERITORIAL)
Declarația Universală a Drepturilor Omului în art.14
„1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări.
2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din
acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.”
Nu există o definiție acceptată în mod unanim pentru termenul de „persecuție”.

Autorii fac referire la art.1A din Convenția de la Geneva din 1951, iar interpretarea art. 33 pct.1 din aceeași
convenție conduce la concluzia că persecuția poate consta într-o amenințare la adresa unei persoane pe motiv de
rasă, religie, naționalitate, apartenență la un grup social sau opinie politică.
Sunt exceptate persoanele urmărite pentru infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi
principiilor O.N.U.
Statul primitor este obligat să acorde azilantului acceptat regimul juridic acordat străinilor, să nu-l extrădeze sau
să-l expulzeze și să nu-l trimită înapoi în ţara de origine în care este supus persecuţiilor.
În conformitate cu Declarația asupra azilului teritorial, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 14 decembrie
1967:
- statele sunt obligate să respecte azilul acordat de un stat;
- dacă un stat nu poate acorda azil, alte state trebuie să ia măsuri pentru a ușura greutățile acelui stat;
- persoanele care cer azil nu vor fi refuzate la frontieră, dacă au intrat deja pe teritoriul statului unde caută azil și
nu vor fi trimise în alt stat în care există riscul de a fi persecutate;
- statele nu vor permite persoanelor cărora le-a acordat azil să săvârșească acte contrare scopurilor și principiilor
Națiunilor Unite.

DREPTUL DE AZIL
Constă în acordarea de refugiu în localurile misiunilor diplomatice.

Se acordă în baza unor cutume locale și pe bază de reciprocitate.
A făcut obiectul unor convenţii internaţionale încheiate între state
sud-americane (Convenţia de la Havana din 1928 şi Convenţia de la
Caracas din 1954).
Situaţii de acordare a azilului diplomatic au existat şi pe continentul
european.

EXPULZAREA
măsură de siguranţă, cu caracter administrativ, sancționator
• prin care un stat constrânge pe unul sau mai mulţi străini,
• persoane care au devenit indezirabile în statul respectiv,
• să părăsească teritoriul său în cel mai scurt timp,
• în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului,
• pentru raţiuni de securitate ori de apărare a ordinii publice,
• ori pentru raţiuni politice, economice sau de altă natură
Reglementări
- expulzatului trebuie să i se recunoască dreptul de a opta asupra teritoriului unde urmează să fie expulzat, el neputând să
fie trimis într-o ţară sau un teritoriu în care existenţa ori libertatea sa ar fi ameninţate din diverse motive;
- este interzisă expulzarea străinului într-o țară sau pe un teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi amenințate pentru
motive de rasă, religie, cetățenie sau opinii politice (art. 33 alin. 1 din Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie
1951);
- art.13 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice (adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1966):
”Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul Pact nu poate fi expulzat decât în executarea
unei decizii luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă
posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de
către autoritatea competentă, ori de câte una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiind
reprezentat în acest scop.”

Extrădarea
- Un atribut de suveranitate al statului care o acordă și se materializează în actul prin
care un stat predă, la cererea altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său, în vederea
cercetării sau judecării acesteia pentru săvârşirea unei fapte penale sau a executării
pedepsei, dacă a fost condamnată anterior de o instanţă de judecată.
- Extrădarea se poate face pentru: crime împotriva păcii, crime împotriva umanităţii,
crime de război, terorism, infracţiunile de drept comun.
- Nu pot fi extrădaţi: autorii infracţiunilor politice sau cei care ar putea fi condamnaţi la
moarte ori ar exista riscul să fie supuşi torturii sau la rele tratamente; cetăţenii proprii ai
statului solicitat, cu excepția cazurilor de reciprocitate expres prevăzute de lege.
Condiţiile de fond ale extrădării sunt:
fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost prevăzută ca infracţiune atât în legislaţia statului solicitant, cât şi în cea a
statului solicitat (principiul dublei incriminări);
persoana extrădată să nu fie judecată şi condamnată decât pentru infracţiunea pentru care s-a cerut extrădarea (principiul
specialităţii);
fapta trebuie să aibă o anumita gravitate, concretizată într-un anumit minim de pedeapsă privativă de libertate prevăzut în
legislaţia ambelor ţări;
să nu fi intervenit prescripţia incriminării sau a executării pedepsei respective, ori o cauza care înlătură răspunderea penală;
făptuitorul să nu mai fi fost condamnat sau să se fi dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pentru fapta pentru care se
3.2. STATELE. Teritoriul
TERITORIUL DE STAT este partea globului pământesc

asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa, în mod
exclusiv şi deplină, ce asigură cadrul spaţial de aşezare a
populaţiei și care cuprinde teritoriul terestru, râurile,
fluviile, canalele, mările interioare şi marea teritoriale,
precum şi spaţiul aerian, subsolul terestru, solul şi subsolul.
maritim.
Spaţiul (terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul
de stat reprezintă un element-condiţie esenţial pentru
existenţa grupului uman organizat politic în stat şi pentru
exercitarea prerogativelor suveranităţii în planul realităţilor
interne (supremaţia statului).
Inexistenţa teritoriului de stat lasă fără sens însuşi conceptul

de organizare politică, populaţia fără un spaţiu propriu, în
care să dispună de ea însăşi, fiind în imposibilitate de a se
constitui ca stat.
NATURA JURIDICĂ
 Teritoriul reprezintă una din premisele existenței statului ca subiect originar al dreptului
internațional (alături de populație și structura organelor puterii).
 Suveranitatea teritorială se exprimă prin exercitarea autorității unui singur stat asupra
unui teritoriu.
 Competenţa teritorială a statului este exclusivă şi deplină.
 Această exclusivitate a competenței teritoriale rezultă din egalitatea suverană a statelor.
 Statul este singurul în măsură să determine natura competențelor pe care le exercită
asupra teritoriului de stat și întinderea acestora.
CARACTERISTICI
ALE
TERITORIULUI
STATELOR
MODERNE
BAZA MATERIALĂ
LIMITAT PRIN
A EXISTENŢEI ŞI
STABIL FRONTIERELE
ACTIVITĂŢII
STATULUI
STATULUI
COMPONENŢA
TERITORIULUI DE
STAT
TERITORIUL TERITORIUL
SPAŢIUL AERIAN
TERESTRU ACVATIC
apele interioare coloana de aer care se

solul şi nemaritime, apele găsește deasupra
subsolul maritime, inclusiv teritoriului terestru și
marea teritorială teritoriului acvatic

FRONTIERELE DE STAT
= linii reale sau imaginare, prin care se delimitează teritoriul unui stat de teritoriile
altor state şi se delimitează competenţa teritorială a statului.
A. din punct de vedere al aliniamentelor
frontiere naturale – cele stabilite frontiere artificiale – cele stabilite pe baza
cu ajutorul formelor de relief, unor meridiane sau paralele ori prin linii
(creasta sau baza munţilor, imaginare (paralela 38 latitudine nordică, linia
anumite ape). exterioară a mării teritoriale).
 B. din punct de vedere al componentelor teritoriului

frontiera frontiera fluvială frontiera maritimă – frontiera aeriană – delimitează
terestră – – se stabilește, de delimitează marea spațiul aerian al statului de
desparte regulă pe teritorială a statelor spațiile aeriene ale statelor vecine
uscatul între mijlocul cu litoral de marea prin linii perpendiculare
B. state
două
 din punctcanalului
de vedere al componentelor teritoriului
teritorială a statelor imaginare ce au ca repere
navigabil al vecine și de marea frontierele terestre, fluviale și
fluviului; liberă; maritime, până la limita
inferioară a spațiului cosmic.

MODIFICAREA TERITORIULUI STATELOR
 Modalitățile de dobândire sau de modificare a teritoriului au evoluat în decursul timpului.

 În Evul Mediu erau considerate drept titluri juridice pentru modificarea teritoriilor unor state
căsătoriile între familiile regale și partajele succesorale, precum și bulele papale.
 Erau considerate titluri legale de dobândire a noi teritorii ocupația sau descoperirea originară,
continuitatea și contiguitatea, la fel ca și cucerirea de teritorii ca urmare a unor războaie.
 Cesiunea de teritorii a reprezentat o altă modalitate legală de prin care unele teritorii treceau
de la un stat la altul, în mod convențional.
 Potrivit dreptului internațional contemporan, modificările teritoriale sunt legale numai dacă
se realizează potrivit consimțământului liber exprimat al populației care locuiește pe acel
teritoriu.
 Modificarea teritoriului statelor poate avea loc
 cu respectarea principiului dreptului popoarelor la autodeterminare
 prin mijloace paşnice (prin tratative directe între statele interesate şi pe bază de acord între
ele):
- hotărârea organului legislativ suprem;
- consultarea directă a populaţiei prin referendum

FLUVII INTERNAȚIONALE
 Fluvii internaţionale = cursuri de apă care separă sau traversează teritoriile a două sau mai multe state şi
care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.
 Dreptul internaţional fluvial = ansamblul normelor cutumiare şi convenţionale şi a instituţiilor juridice,
parte componentă a dreptului internaţional public, care reglementează libertatea de navigaţie pe anumite
fluvii şi alte activităţi ale statelor în acest domeniu precum şi acţiunile de protejare a apelor acestor fluvii
împotriva poluării.
REGULI PRIVIND REGIMUL INTERNAŢIONAL AL UNOR FLUVII
 suveranitatea statelor riverane asupra sectorului naţional de pe acele fluvii;
 principiul libertăţii de navigaţie, pentru navele comerciale ale statelor;
 egalitatea de tratament aplicată tuturor navelor comerciale;
 obligaţia statelor riverane de a întreprinde lucrări de menţinere a navigabilităţii fluviului şi de
îmbunătăţire a ei, în sectorul lor naţional;
 navele militare ale statelor neriverane nu au dreptul să navigheze pe fluviile cu regim internaţional;
 constituirea unor comisii internaţionale de supraveghere internaţională a modului în care se aplică regimul
internaţional al fluviilor;
 dreptul fiecărui stat riveran la un fluviu cu regim internaţional să folosească, în mod rezonabil şi echitabil,
apele fluviului, fără să lezeze interesele celorlalte state riverane

FLUVII INTERNAȚIONALE
Dunărea Canalul Dunăre-Marea Neagră
Regimul internaţional de navigaţie pe Dunăre a Canalul Dunăre - Marea Neagră, realizat

fost stabilit prin mai multe convenţii internaţionale integral pe teritoriul României, formează o
(cele de la Paris, din 1856 şi 1921 şi de la Belgrad, artera fluvială națională sub jurisdicția
din 1948).
exclusivă a statului nostru.
„Convenţia privind regimul de navigaţie pe Dunăre”
din 18 august 1948, în vigoare şi în prezent, reafirmă Navigația prin canalul Dunăre - Marea Neagră
libertatea de navigaţie pe Dunăre. se desfășoară în condițiile Regulamentului
Convenţia de la Belgrad prevede două tipuri de navigației pe Dunăre în sectorul românesc
organe internaţionale: adoptat prin decizia Comisiei Dunării din 19
Comisia Dunării, organ cu competenţă generală martie 1973.
asupra întregului fluviu;
Administraţiile fluviale speciale, organe cu
competenţă limitată, la anumite sectoare de pe fluviu.
Comisia Dunării are sediul actual la Budapesta şi
este compusă din reprezentanţii statelor riverane, câte
unul, din partea fiecărui stat riveran

DREPTUL MĂRII
Dreptul internaţional al mării = parte din dreptul internaţional public, ansamblul normelor de drept
internaţional (convenţionale şi cutumiare), care reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime,
raporturile de colaborare dintre state în folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor.
Marea teritorială = fâşia de apă adiacentă ţărmului, măsurată de la liniile de bază ale ţărmului până la
12 mile marine în larg, asupra căreia statul riveran exercită suveranitate deplină şi exclusivă.
Zona contiguă = spaţiul maritim, care se află dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, adiacent
acesteia, şi care se întinde în larg, până la o anumită distanţă.
Platoul continental = prelungirea naturală a ţărmului care se poate întinde până la limita externă a
marginii continentale, sau până la 200 mile marine „de la linia de bază a mării teritoriale.”
Zona economică exclusivă a mării = zona situată dincolo de marea teritorială, adiacentă ei, care se
poate întinde până la 200 mile marine, de la linia de bază a mării teritoriale,a statului riveran.
Marea liberă = acea parte a mării care nu aparţine mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat.

DREPTUL MĂRII
REGLEMENTĂRI
 Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă, 1958
 Convenţia cu privire la platoul continental, 1958
 Convenţia privind marea liberă, 1958
 Convenţia cu privire la pescuit şi protejarea resurselor vii ale
mării, 1958
 Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, 1982.
 România a ratificat Convenția Națiunilor Unite asupra
dreptului mării prin Legea nr.110/1996 și a aderat la Acordul
referitor la aplicarea părții a XI-a a Convenției, încheiat la
New York, 28 iulie 1994.
 Regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării
teritoriale şi al zonei contigue ale României este stabilit în
România prin Legea nr.17 din 7 august 1990, republicată în
2002

DREPTUL MĂRII
ZONA INTERNAŢIONALĂ A TERITORIILOR SUBMARINE

 „Fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor, dincolo de limitele
jurisdicţiei naţionale... şi resursele zonei formează patrimoniul
comun al umanităţii.”
 (Declaraţia asupra principiilor privind fundul mărilor şi oceanelor şi
subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale” din 1970)
 Conform prevederilor Convenţiei asupra dreptului mării, din 1982,
zona internaţională a teritoriilor submarine trebuie să fie deschisă
tuturor statelor, pentru folosirea ei exclusiv în scopuri paşnice.

SPAȚIUL AERIAN AL STATULUI
Fiecare stat are suveranitate completă şi exclusivă

asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său.
 Dreptul internaţional aerian cuprinde normele juridice
care reglementează folosirea de către oameni a
spaţiului aerian, statutul juridic al aeronavelor şi
regulile referitoare la circulaţia aeriană.
 Dreptul internaţional spaţial este ansamblul de norme
juridice create de state pentru reglementarea relaţiilor
dintre el şi alte subiecte ale sale, relaţii ce iau naştere
ca urmare a explorării şi folosirii spaţiului
extraatmosferic şi a corpurilor cereşti.

Cele cinci libertăţi ale aerului Principiile de bază ale dreptului
internaţional spaţial
Acordul cu privire la tranzitul serviciilor aeriene principiul folosirii cosmosului exclusiv în scopuri
internaţionale paşnice
Acordul cu privire la transportul aerian internaţional principiul explorării şi folosirii cosmosului spre
1) libertatea de survol; binele şi în interesul tuturor ţărilor al întregii omeniri
2) dreptul de escală tehnică pe teritoriul unui stat; principiul libertăţii de exploatare şi folosire a
3) libertatea de a debarca pasageri, corespondentă şi cosmosului de către toate statele
mărfuri provenind din statul a cărui naţionalitate o principiul neadmiterii apropriaţiunii cosmosului
are aeronava, pe teritoriul oricărei părţi contractante principiul păstrării jurisdicţiei şi proprietăţii statului
la convenţie; de lansare asupra obiectelor spaţiale şi a echipajelor
4) libertatea de a îmbarca pasageri, corespondenţă şi lor
mărfuri cu destinaţia statului ei de înmatriculare; principiul cooperării internaţionale în activitatea
5) libertatea de a debarca şi îmbarca pasageri, spaţială
corespondenţă şi mărfuri pe teritoriul oricărui stat principiul interzicerii contaminării cosmosului şi de a
parte contractantă a convenţiei. produce schimbări nocive în mediul terestru
principiul răspunderii internaţionale a statelor pentru
întreaga activitate spaţială
principiul considerării astronauţilor ca trimişi ai
omenirii.

REGLEMENTĂRI
Convenţia de la Chicago, asupra aviaţiei civile internaţionale, 1944
Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi
folosirea spaţiului extraatmosferic, 1967
Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea lor şi restituirea obiectelor
lansate în spaţiul extraatmosferic, 1968
Convenţia cu privire la răspunderea internaţională pentru daunele provocate de
obiectele spaţiale, 1972;
Convenţia asupra înmatriculării obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, 1975;
Acordul guvernând activităţile statelor pe Lună şi celelalte corpuri cereşti, 1979.
LEGE nr.40 din 28 iunie 1993
pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul Romaniei şi Agentia Spatiala Europeana
(E.S.A.) privind cooperarea spatiala in scopuri pasnice, publicat în M.Of. nr. 143/30
iun. 1993

Luna și celelalte corpuri cerești sunt patrimoniul comun al umanității.

Ele nu pot forma obiectul unor aproprieri naționale.
Acordul de reglementare a activității statelor pe Lună și celelalte
corpuri cerești (1979) interzice plasarea pe Lună ori pe celelalte corpuri
cerești a armelor ori a unor baze militare, precum și efectuarea de
experiențe ori manevre militare.
3.2. STATELE. Autoritatea guvernamentală
AUTORITATEA GUVERNAMENTALĂ INDEPENDENTĂ în luarea

deciziilor, guvernul, trebuie să dispună de atributele puterii asupra populaţiei şi
teritoriului, să asigure statului integritate teritorială şi independenţă politică.
= AUTORITATEA POLITICĂ prin care populaţia se organizează în interior şi
prin care relaţionează cu alte entităţi cu personalitate internaţională.
= un aparat de stat constituit pe un ansamblu de structuri şi reguli politico-
administrative.
= statul este întotdeauna justificarea şi punerea în formă a unui principiu ierarhic,
un cadru general al drepturilor şi obligaţiilor pe care populaţia sa le are în raport
cu el însuşi, funcţia sa internaţională fiind aceea de a asigura existenţa grupului,
continuitatea unei vieţi colective liniştite şi funcţionarea regulată a serviciilor
publice.
Guvernelor nu li se pot impune reguli internaţionale de organizare internă, pentru
că suveranitatea statelor obligă la neintervenţie în treburile interne ale acestora.
Guvernul rămâne în planul dreptului internaţional doar exponentul concret al
societăţii organizate politic în stat, pe un teritoriu determinat.
3.2. STATELE. Capacitatea de a intra în relații cu alte state
CAPACITATEA DE A INTRA ÎN RELAŢII CU

ALTE STATE implică şi suveranitatea ca trăsătură a
puterii politice şi reprezintă baza politică şi juridică a
calităţii statului de subiect de drept internaţional.
3.2. STATELE. Neutralitatea
Instituţia neutralităţii constituie una din cele mai vechi instituţii ale
dreptului internaţional public.
Prima reglementare, care cuprinde reguli privind drepturile statelor neutre
este Consolato del Mare publicată la Barcelona, în jurul anului 1494.
Statutul de neutralitate impunea imparţialitatea unui stat, faţă de toate
statele beligerante, participante la un război.
Asumarea de către un stat a obligaţiei de a nu participa la nici un conflict
armat a transformat neutralitatea ocazională într-una permanentă.
Au statut de neutralitate și sunt recunoscute ca atare în plan internațional
următoarele state:
Elveţia (statut recunoscut la Congresul de la Viena din
1815);
Austria (din 1955);
Laos (din 1962);
Malta (prin declarația guvernamentală din 1979).
IMPARŢIALĂ
POZITIVĂ PERMANENTĂ
TIPURI DE
NEUTRALITATE
TEMPORARĂ
ACTIVĂ
DIFERENŢIATĂ

NEUTRALITATEA IMPARŢIALĂ (ABSOLUTĂ), a apărut în legătură cu războiul şi fost reglementată prin
convenţiile de la Haga din anul 1899 şi 1907; potrivit reglementărilor convenţiilor menționate, statul neutru
are, în timp de război, obligaţia să adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi, fără a favoriza pe nici unul dintre
ei.
NEUTRALITATEA DIFERENŢIATĂ, ce presupune nu numai neparticiparea unui stat la conflictul armat
(război), dar şi îndatorirea acestui stat de a acorda ajutor nemilitar statului victimă a agresiunii şi de a nu
sprijini statul agresor.
NEUTRALITATEA PERMANENTĂ, înțeleasă ca statutul internaţional special pe care îl poate adopta un stat, pe baza unui
act unilateral sau pe baza unui act internaţional acceptat de el, în temeiul căruia statul respectiv se obligă să nu participe la
războaie internaţionale, iar în timp de pace să nu participe la alianţe militare sau la alte acţiuni de pregătire a unui război şi să
nu întreprindă acţiuni discriminatorii în relaţiile internaţionale, contrare cooperării paşnice între state şi popoare.
NEUTRALITATEA TEMPORARĂ (OCAZIONALĂ) semnifică atitudinea unui stat de a nu

participa la un anumit conflict militar
NEUTRALITATEA ACTIVĂ desemnează anumite opţiuni de politică externă ale unor state mici
în perioada „războiului rece”, în vederea promovării intereselor specifice.
NEUTRALITATEA POZITIVĂ presupune participarea la mişcarea de nealiniere, neparticiparea

la blocurile militare.
Sistemul de asigurare a păcii și securității instituit pentru prevenirea colectivă a

agresiunii în conformitate cu prevederile din Capitolul VII al Cartei O.N.U., a
determinat clarificarea problemei referitoare la COMPATIBILITATEA DINTRE
STATUTUL DE NEUTRALITATE ȘI CALITATEA DE MEMBRU O.N.U.
Art.2(5) al Cartei, TOATE STATELE MEMBRE ALE O.N.U. TREBUIE SĂ
ACORDE AJUTOR ÎN ORICE ACȚIUNE ÎNTREPRINSĂ ÎN
CONFORMITATE CU CARTA.
Art. 48 alin.1 din Capitolul VII al Cartei O.N.U. dă dreptul Consiliul de Securitate
să aleagă unele state membre, cărora să le solicite participarea directă la măsurile
de constrângere cu forța armată pe care le decide.
Statele membre care vor să pună la dispoziția Consiliului de Securitate forțe armate
trebuie să încheie acorduri speciale cu acesta.
CONCLUZIA MAJORITARĂ DECLARĂ COMPATIBILITATEA
STATUTULUI DE NEUTRALITATE CU CALITATEA DE STAT MEMBRU
AL O.N.U.
Ca urmare, Elveția a devenit membru O.N.U. din 2002, în urma unui referendum,
iar Austria este membru O.N.U. din 1955.
3.2. STATELE. Recunoașterea internațională
DEFINIŢIE
„actul unilateral al statului prin care constată apariția unui nou subiect de drept
internațional sau a altor categorii (guvern, națiune care luptă pentru independență
sau insurgenții într-un război civil), manifestându-și dorința de a stabili cu ele relații
oficiale” (Dicţionar de drept internaţional public, 1982, p. 25)
statele noi apărute în comunitatea

internaţională
poporul (naţiunea) care guvernele apărute pe cale

luptă pentru independenţă; neconstituţională
răsculaţii într-un război civil

a) Recunoaşterea statelor în dreptul internaţional

Recunoașterea constituie „actul prin care un stat admite că o entitate politică
îndeplinește condițiile specifice ale unui stat nou, având personalitate juridică
deplină în ordinea internațională și își exprimă voința de a-l considera ca membru al
comunității internaționale”
act politic instrument

juridic
recunoașterea de fapt recunoașterea de drept

(de facto) (de jure)
 recunoaştere provizorie  recunoaştere definitivă,
 poate fi revocată  nu poate fi retrasă;
 este limitată la stabilirea de
 este o recunoaştere deplină,
relaţii oficiale între cele două
state numai la nivel consular relaţiile între cele două state
se stabilesc la nivel
diplomatic
3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
recunoașterea explicită recunoașterea implicită

(expresă) (tacită)
 realizată printr-o declaraţie a • rezultă, în mod indirect, din
statului care recunoaşte, o anumite acte făcute de statul
notă diplomatică, o care recunoaşte faţă de statul
nou
telegramă, etc.
Ex. statul care recunoaşte
încheie un tratat internaţional
cu noul stat sau declară război
noului stat.
recunoaștere individuală recunoaștere colectivă
• în anumite circumstanțe
 REGULA politice
teoria constitutivă a teoria declarativă a

recunoaşterii recunoaşterii
actul de recunoaştere actul recunoaşterii reprezintă
internaţională a statului nou un act de constatare din
îi conferă acestuia calitatea partea unui stat a unei noi
realităţi care s-a ivit în
de subiect de drept
comunitatea internaţională
Problema recunoaşterii internaţionale a unui guvern se pune numai în cazul când el

a ajuns la conducerea unui stat, prin căi neconstituţionale: revoluţie, insurecţie,
lovitură de stat sau printr-o cale paşnică, neconstituţională.
Recunoaşterea guvernului - actul prin care un stat, declară sau admite tacit că
guvernul altui stat este capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două state.
În doctrină s-au conturat două curente de opinie:

-doctrina TOBAR - formulată în 1907, refuza recunoaşterea guvernelor ajunse la
putere prin insurecţii
-doctrina ESTRADA - apărută ca reacție la practicile doctrinei Tobar, a fost
formulată în 1930 și susține ideea potrivit căreia nerecunoașterea noilor guverne ar
constitui, în fapt, o imixtiune în afacerile interne ale altor state. „Mexicul nu se
pronunță cu privire la acordarea de recunoaștere” și nu contestă „dreptul pe care îl
au națiunile străine de a accepta, de a menține sau de a înlocui guvernele sau
autoritățile lor” - Genaro Estrada, notă adresată reprezentanților diplomatici ai
acestei țări în 1930.
-Are ca obiect naţiunea (poporul) care luptă pentru

independenţă şi a organului care conduce această
luptă.
-Recunoaşterea organelor de conducere a mişcărilor
de eliberare naţională (guverne provizorii, comitete
naţionale, fronturi de salvare naţională etc.),
constituie un mijloc juridic deosebit de important în
dobândirea independenţei de stat a popoarelor.
-Are ca efect dobândirea de drepturi şi obligaţii pentru părţile

implicate în conflict:
-recunoaşterea ca insurgenţi se face, de obicei, de guvernul
împotriva căruia luptă răsculaţii, dar şi de state terţe; prin
această recunoaştere, insurgenţii capturaţi sunt trataţi ca
prizonieri de război, iar actele lor prin care au produs anumite
daune statelor străine sau cetăţenilor lor nu mai angajează
răspunderea internaţională a guvernului legal împotriva căruia
luptă răsculaţii;
-recunoaşterea ca beligeranţi se face de statele terţe; recunoaşterea
ca beligeranţi reprezintă actul prin care un stat declară sau
admite că el adoptă o poziţie neutră faţă de părţile care luptă
într-un război civil (atât faţă de forţele guvernamentale, cât şi
faţă de răsculaţi).
3.2. STATELE. Succesiunea statelor
-Succesiunea statelor în dreptul internaţional public

reprezintă substituirea între două state pe acelaşi
teritoriu, ca urmare a dispariţiei unui stat ca subiect de
drept internaţional (statul predecesor) şi înlocuirea lui
de către un stat nou (statul succesor), ori a altor mutații
pe care un teritoriu este susceptibil să le sufere.
-Denumirea de „succesiune a statelor” își are originea în
dreptul intern și a fost apreciată de unii autori ca
„greșită”, „inexactă”, dar Comisia de Drept
Internațional a utilizat-o ca atare în cuprinsul celor
două convenții adoptate la Viena în 1978 și 1983.
Problema succesiunii statelor este

generată de mutații teritoriale:
reunirea mai multor state pe dezmembrarea unui stat, ce

calea fuziunii sau absorbției are caurmare apariția mai
(Republica Democrată multor state independente
Germană și Republica (U.R.S.S., 1991);
Federală Germania, 1990);
separarea sau secesiunea

transferul de teritoriu
(Pakistanul desprins de
(cesiune).
India, 1947);
În cadrul O.N.U. au fost negociate și adoptate două tratate

multilaterale referitoare la soluționarea situațiilor generate de
succesiunea statelor:
- Convenția referitoare la succesiunea statelor cu privire la
tratate, adoptată la Viena în 1978, intrată în vigoare în 1996;
- Convenția referitoare la succesiunea statelor în ceea ce
privește bunurile, arhivele și datoriile, adoptată la Viena în
1983 (nu a intrat încă în vigoare).
Cele două convenții definesc ”succesiunea” în următorii
termeni: „prin expresia succesiune a statelor se înțelege
substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce privește
răspunderea pentru relațiile internaționale ale unui teritoriu”.
a) Succesiunea statelor la tratatele internaţionale

1) Succesiunea la tratatele internaţionale a noilor state independente,
apărute ca urmare a luptei de eliberare a popoarelor coloniale - „un stat
nou independent nu este obligat să menţină un tratat sau să devină parte la un
tratat numai pentru simplul fapt că la data succesiunii statelor tratatele erau
în vigoare în privinţa teritoriului la care se referă acea succesiune" (art. 16
Convenţia de la Viena din 1978).
2) Succesiunea în materia tratatelor internaţionale în cazul unirii a două
sau mai multe state - regula generală care se aplică este continuitatea
valabilităţii tratatelor internaţionale ale statelor predecesoare pentru statul
succesor, cu menţiunea dacă statele respective nu hotărăsc altfel.
3) Succesiunea în materia tratatelor internaţionale în cazul divizării unui
stat în mai multe state - statele succesoare preiau tratatele statului predecesor,
dacă ele nu hotărăsc altfel.
4) În cazul trecerii unei zone teritoriale de sub suveranitatea unui stat sub
suveranitate altui stat - se aplică regula valabilităţii teritoriale a limitelor
tratatelor internaţionale.
b) Succesiunea statelor în domeniile bunurilor şi

arhivei
Bunurile și arhiva se transmit gratuit şi integral statului
succesor indiferent de locul unde se află.
c) Succesiunea statelor la datorii
Regula generală aplicabilă în această materie a
succesiunii este reglementarea pe cale
convenţională a succesiuni datoriilor de stat între
statul predecesor şi statul succesor şi prin reguli
specifice celor patru cazuri de succesiune.
Organizația internațională
- ”o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu
o constituție și organe comune și posedând o
personalitate juridică distinctă de aceea a statelor
membre” - Comisia de Drept Internațional a O.N.U.
- o organizaţie interguvernamentală (diferențiind tranșant
aceste entități de organizațiile neguvernamentale) -
Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul, art. 2 pct.
I
- „o asociere de state constituită printr-un tratat, având un
act constitutiv, organe comune şi personalitate juridică
distinctă de cea a statelor membre care o compun” -
Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în
relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale
guvernamentale
- Organizaţia internaţională constituie o formă de

coordonare a colaborării internaţionale în domenii
stabilite, pentru care statele au creat un anumit cadru
juridic instituţional permanent, printr-un statut elaborat de
comun acord, ce prevede obiectul şi scopul organizaţiei,
organele şi funcţiile lor necesare realizării obiectivelor
urmărite.
- Conținutul capacității juridice a organizațiilor
internaționale trebuie să fie expres prevăzut în actul
constitutiv, este limitat și diferit de la o organizație la alta.
- Organizaţia internaţională este subiect derivat al
dreptului internaţional numai în măsura în care statele
membre îi conferă aceasta calitate, exercitând drepturi
şi asumându-şi obligaţii internaţionale.
- CALITATEA DE STAT MEMBRU

Statele pot deveni membre ale unei organizații internaționale PRIN
PARTICIPAREA LA CONSTITUIREA ORGANIZAȚIEI RESPECTIVE,
ori PRIN ADMITEREA ÎNTR-O ORGANIZAȚIE DEJA EXISTENTĂ
Art. 3, Carta ONU - „sunt membri originari ai Organizaţiei Naţiunilor Unite
statele care, participând la Conferinţa Naţiunilor Unite de la San
Francisco pentru Organizaţia internaţională sau semnând mai înainte
Declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, semnează prezenta
cartă şi o ratifică în conformitate cu art.110”.
Art. 4, Carta ONU - pot deveni membri ai Naţiunilor Unite „toate celelalte
state iubitoare de pace care acceptă obligaţiile cuprinse în prezenta
cartă şi care, după aprecierea organizaţiei, sunt capabile şi dispuse să
le îndeplinească”, admiterea ca membru al Naţiunilor Unite a oricărui
stat care îndeplineşte aceste condiţii urmând a se face printr-o hotărâre
a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate.
o asociere se asocierea se realizează în baza unui tratat

state constitutiv (statut, cartă, constituţie, pact etc.)
o structură
instituţională adunare generală, consiliu, secretariat etc.
proprie
personalitate personalitate juridică internaţională distinctă

juridică proprie de cea a statelor membre.
Criteriu de clasificare Categorii

după aria de acţiune cu vocaţie universală (O.N.U.)
cu vocaţie regională (Consiliul Europei)
cu vocaţie subregională (O.C.E.M.N.)
după posibilitatea de a deschise

deveni membri
închise
după obiectul lor generale
specializate
Organizaţia Naţiunilor Unite

Declaraţia semnată la Moscova la 30 octombrie 1943 recunoştea
„necesitatea stabilirii, la o dată practic cât mai apropiată, a unei
organizaţii internaţionale universale, bazată pe principiul egalităţii
suverane a tuturor statelor iubitoare de pace şi deschisă tuturor acestor
state, mari şi mici, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, tratat care înfiinţează organizaţia

internaţională numită Organizaţia Naţiunilor Unite, a fost semnată la
Conferinţa Naţiunilor Unite privind Organizaţia Internaţională de la San
Francisco, California, Statele Unite ale Americii, pe 26 iunie 1945, de 50
din cele 51 de ţări membre originare şi a intrat în vigoare la data de 24
octombrie 1945, după ce a fost ratificat de către cei cinci membri
permanenţi ai Consiliului de Securitate: Republica China (mai târziu
înlocuită cu Republica Populară Chineză), Franţa, Uniunea Republicilor
Socialiste Sovietice (mai târziu înlocuită de Federaţia Rusă), Regatul Unit,
şi Statele Unite şi de majoritatea celorlalte state semnatare.

• Textul Cartei este constituit dintr-un preambul• Capitolul X - Consiliul Economic şi Social
şi 19 capitole, care cuprind 111 articole, după• Capitolul XI - Declaraţie privind teritoriile
cum urmează: care nu se autoguvernează
• Capitolul I - Scopuri şi principii • Capitolul XII - Sistemul internaţional de tutelă
• Capitolul II - Membri • Capitolul XIII - Consiliul de Tutelă
• Capitolul III - Organe • Capitolul XIV - Curtea Internaţională de
• Capitolul IV - Adunarea Generală Justiţie
• Capitolul V - Consiliul de Securitate • Capitolul XV - Secretariatul

• Capitolul VI - Rezolvarea paşnică a• Capitolul XVI - Dispoziţii diverse
diferendelor • Capitolul XVII - Dispoziţii tranzitorii de
• Capitolul VII - Acţiunea în caz de ameninţări securitate
împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de• Capitolul XVIII - Amendamente
acte de agresiune • Capitolul XIX - Ratificare şi semnare.
• Capitolul VIII - Acorduri regionale
• Capitolul IX - Cooperarea economică şi
socială internaţională

Scopurile pentru care a fost creată Organizaţia întemeiate pe respectarea principiului
Naţiunilor Unite, pentru îndeplinirea cărora egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul de
acţionează guvernele membre, sunt clar definite a dispune de ele însele şi să ia oricare alte
în primul articol al Cartei : măsuri potrivite pentru consolidarea păcii
mondiale;
1. menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
scop pentru care trebuie să ia măsuri colective 3. să realizeze cooperarea internaţională,
eficace pentru prevenirea şi înlăturarea rezolvând probleme internaţionale cu caracter
ameninţărilor împotriva păcii şi pentru economic, social, cultural sau umanitar,
reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor promovând şi încurajând respectarea
violări ale păcii şi să înfăptuiască, prin drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
mijloace paşnice şi în conformitate cu pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă
principiile justiţiei şi dreptului internaţional sau religie;
aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau
4. să fie un centru în care să se armonizeze
situaţiilor cu caracter internaţional care ar
eforturile naţiunilor pentru atingerea acestor
putea duce la o violare a păcii;
scopuri comune.
2. să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni

ADUNAREA GENERALĂ este cea care întruneşte cele mai largi competenţe conform
Cartei, ocupând locul central în cadrul organizației, datorită puterii politice, financiare şi
deciziilor pe linie administrativă. Adunarea Generală este decidentul în ceea ce priveşte
compoziţia altor organe ale ONU.
CONSILIUL ECONOMIC ŞI SOCIAL (ECOSOC) şi CONSILIUL DE TUTELĂ sunt cele

două organe principale situate direct în subordinea Adunării Generale. ECOSOC şi-a extins
acţiunile în mod permanent, în timp ce Consiliul de Tutelă şi-a redus activitatea.
CONSILIUL DE SECURITATE este organul care acţionează independent de celelalte

entităţi în operaţiunile de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale. El are
responsabilitatea primară în menţinerea păcii, având conştiinţa propriilor acţiuni ori decizii .
SECRETARIATUL - Secretarul General al O.N.U. deţine funcţia de Preşedinte al

Comitetului Administrativ de Coordonare, care îi reuneşte pe directorii executivi ai
agenţiilor ONU şi pe şefii executivi ai fondurilor.
3.4. CALITATEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL
A ALTOR ENTITĂŢI
• SUBIECTE DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC LIMITATE ŞI TRANZITORII:

- sfera de exercitare a drepturilor are caracter limitat și vizează transformarea în stat;
- exercitarea acestor drepturilor durează până la crearea statului nou.
Poporul care luptă pentru independenţă are următoarele drepturi:

a) să încheie tratate internaţionale cu alte subiecte de drept internaţional;
b) să întreţină relaţii oficiale cu alte subiecte ale dreptului internaţional;
c) să participe la negocieri şi la conferinţe internaţionale (în calitate de observator);
d) să primească ajutoare de la state sau organizaţii internaţionale;
e) să participe la crearea dreptului internaţional public.
• Pentru ca poporul care luptă pentru independenţă să poată exercita drepturile şi obligaţiile
internaţionale care îi revin, este necesar să dispună de o organizare determinată a mișcării
de eliberare (organe de conducere, armată de rezistență).
A ALTOR ENTITĂŢI
• Problema calităţii de subiect al dreptului international a Vaticanului a generat multe

controverse.
• Unii autori analizează această problemă sub denumirea de „entități etatice contestate”.
• Vaticanul reprezintă centrul Bisericii catolice.
• În anul 1870 a fost desfiinţat ca stat şi recreat după aproape 60 ani prin Acordul de la Laterano
încheiat între Sfântul Scaun şi Regatul Italiei din 11 februarie 1929, document prin care s-a
recunoscut jurisdicţia suverană a Vaticanului asupra unui spaţiu teritorial din oraşul Roma (44
ha), dreptul de proprietate exclusivă asupra acestui spaţiu precum şi dreptul de reprezentare în
străinătate.
• Astăzi, calitatea de subiect de drept internaţional public distinct a Sfântului Scaun este
universal recunoscută.
• Vaticanul are personalitate internaţională mai redusă, suveranitatea sa nu este deplină, are
organizare administrativă în probleme religioase.
• Cetăţenia Vaticanului are caracter special şi nu afectează cetăţenia originară a persoanei
respective.
• Vaticanul este o monarhie electivă non-ereditară, ce are în calitate de suveran.
• România a stabilit relaţii diplomatice cu Vaticanul la 1 iunie1920; acestea au fost întrerupte în
1950 şi reluate în 1990.
A ALTOR ENTITĂŢI
• Asociații formate din persoane fizice, grupuri de particulari,

considerate, în general, subiecte de drept intern, chiar dacă unii
autori apreciază că unele dintre ele ar beneficia de un statut parțial
internațional sau ar dispune de o anumită putere normativă.
• Ele sunt clasificate ca organizații nonguvernamentale, deși unele
dintre aceste organizații îndeplinesc funcții guvernamentale
importante.
• Nu întrunesc condiţiile necesare pentru a fi subiecte de drept
internaţional public și constituie subiecte de drept intern ale
statelor unde îşi au sediul.
A ALTOR ENTITĂŢI
- Calitatea de subiect de drept internațional a individului rămâne, încă, obiect de

controversă între doctrinari.
- „subiecte a căror prezență este tolerată de state în ordinea internațională”
(Blachèr, 2008, p. 80);
- „Dreptul internațional a fost creat și continuă să existe ca un drept
interstatal…Faptul că individului nu i se recunoaște în dreptul internațional
contemporan caracterul de subiect de drept nu înseamnă că el nu este important
pentru societatea internațională.” (A.Năstase)
- Individul nu este destinatar direct al normei de drept internațional, el beneficiază
de protecția normei de drept internațional, dar numai prin intermediul statului și
numai dacă statul respectiv își va fi asumat angajamente prin tratate
internaționale referitoare la statutul internațional al persoanei fizice.
- Instituția drepturilor omului că „…a cunoscut un îndelungat proces de cristalizare,
înfățișându-se în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică
internă, cât și de cea internațională. Ea definește și însumează un ansamblu de drepturi,
libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra și promova aceste
drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și
libertăților respective în fiecare țară” (Duculescu).
A ALTOR ENTITĂŢI
• Problema subiectului dreptului internațional public nu este codificată.

• Recent s-a pus în discuție situația omenirii în ansamblul ei ca urmare a unor
reglementari de drept internațional, cum ar fi:
- dreptul omenirii la pace si securitate;
- dreptul asupra bunurilor declarate ca fiind bunuri comune întregii omeniri
(spațiul extraatmosferic si corpurile cerești din sistemul solar, spatiile submarine
din zona internațională a mărilor şi oceanelor.
• Se pune, însă, întrebarea:
CINE REPREZINTĂ OMENIREA ŞI CUM PARTICIPĂ LA RAPORTURILE DE
DREPT INTERNAȚIONAL ?
• Răspunsul este simplu: omenirea nu este încă un subiect de drept internațional şi,
prin urmare, nu poate participa la raporturile juridice internaționale.
DIN GALAŢI

4.1. Definiţia, clasificarea şi funcţiile tratatului

4.2. Elementele tratatului internaţional
4.3. Încheierea şi intrarea în vigoare a tratatului
4.4. Rezerva la tratatul internaţional
4.5. Validitatea tratatelor
4.6. Efectele tratatului
4.7. Interpretarea tratatelor
4.8. Amendarea și modificarea tratatelor
4.9. Încetarea și suspendarea efectelor tratatului
DREPTUL TRATATELOR
 Tratatul constituie ”calea principală” de apariție și

dezvoltare a dreptului, ceea ce face ca toate celelalte
ramuri să fie influențate (Ion M. Anghel)
 Dreptul tratatelor ”are vocația de a reglementa absolut
toate relațiile care se desfășoară între entități ce au
capacitate internațională” (Ploesteanu & al.)
 DREPTUL TRATATELOR - ANSAMBLUL DE
NORME CARE REGLEMENTEAZĂ
ÎNCHEIEREA, APLICAREA, RESPECTAREA,
INTERPRETAREA, MODIFICAREA,
ÎNCETAREA TRATATELOR.

CODIFICAREA DREPTULUI TRATATELOR
 S-a realizat prin următoarele acte internaționale:
- Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul
tratatelor;
- Convenția asupra dreptului tratatelor dintre state
și organizații internaționale sau între organizații
internaționale, de la Viena, 1986;
- Convenția de la Viena din 1978 privind
succesiunea statelor la tratatele internaționale.

DEFINIŢIA TRATATULUI
Art.2 alin.1 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul

tratatelor:
“un acord încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de
dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un singur
instrument sau în două ori în mai multe instrumente conexe şi
oricare ar fi denumirea lor particulară.”
DENUMIREA TRATATELOR
 Termenul de „tratat” este general (lato

sensu) şi include orice acord încheiat între
state.
IMPORTANT !!!!!!
Indiferent care este denumirea lor,
tratatele au aceeaşi forţă juridică
obligatorie.
• (stricto sensu) se foloseşte pentru a denumi înţelegerile cu un înalt grad de
solemnitate, cu privire la unele domenii importante ale relaţiilor
Tratatul internaţionale (de exemplu, Tratatul de pace de la Versailles din 1919).
• denumeşte acele înţelegeri prin care se stabilesc relaţii internaţionale în

domenii speciale (de exemplu, Convenţia de la Viena din 1963 privind
Convenţia relaţiile consulare).
• desemnează acele înţelegeri internaţionale intervenite îndeosebi în domenii,

în general, precis determinate: economic, comercial, financiar, cultural etc.
(de exemplu, Acordul de colaborare culturală și în domeniul învățământului
Acordul între România și Spania, semnat la București, la 25 ianuarie 1995).
• constituie o înţelegere privind domeniile concrete ale relaţiilor

politice dintre state şi care au un caracter solemn
• (Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, 1966)
PACTUL
• se foloseşte pentru a desemna diverse înţelegeri internaţionale; el

poate fi un act accesoriu care însoţeşte un tratat preexistent în
scopul de a-l prelungi, interpreta, completa, modifica, dar poate
desemna şi o înţelegere de-sine-stătătoare între state
• (Protocolul opţional la Convenţia de la Viena din 1963, cu privire
PROTOCOLUL
la relaţiile consulare, referitor la cetăţenia membrilor personalului
consular, intrat în vigoare la 19 martie 1967).
• denumeşte actul constitutiv al unei organizaţii

internaţionale sau un anumit regim juridic
• (Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Statutul
STATUTUL Dunării).
• declaraţia, carta, concordatul, pactul de

contrahendo, pactul de negociando, înţelegerea,
ALTE schimbul de note, act final etc
DENUMIRI.
CLASIFICAREA TRATATELOR
a) termenul sau durata tratatului b) posibilitatea de aderare
- tratate cu termen (Tratatul - tratatele deschise aderării
Comunității Europene a libere pentru orice stat
Cărbunelui și Oțelului - - tratatele închise, în cadrul
CECA) cărora în vederea aderării se cere
- tratate încheiate pe o consimţământul tuturor statelor
perioadă nedeterminată membre (Tratatul Atlanticului de
(tratatele de la Roma) Nord, Tratatul de aderare la
- cu termen şi posibilitatea Uniunea Europeană).
prelungirii.
c) numărul părţilor la tratat d) conţinutul tratatului

- tratate bilaterale - tratate contracte
- tratate multilaterale. - tratate legi.
e) etapele parcurse în cadrul f) domeniul relaţiilor care constituie

procedurii de încheiere a tratatelor obiectul lor de reglementare
- tratate în sens restrâns sau - tratate politice

formal (negociere, semnare, - acorduri culturale
ratificare) - acorduri economice
- tratate în forma simplificată - acorduri în domeniul
(negociere şi semnare). justiţiei etc.
FUNCȚIILE TRATATULUI
de a permite părților contractante să rezolve pe această cale diferendele
dintre ele;
de a da posibilitatea părților contractante să modifice sau să completeze

normele cutumiare;
de a contribui la organizarea societății internaționale sub aspectul

integrării ei;
de a da naștere și de a contribui la recunoașterea instituțiilor internaționale

(organizațiilor internaționale guvernamentale);
de a permite adaptarea dreptului internațional la noile realități din relațiile

internaționale și dezvoltarea lui, inclusiv codificarea acestui drept.
4.2. ELEMENTELE TRATATULUI INTERNAŢIONAL
A) Elementele esenţiale ale

tratatului
B) Elementele accesorii ale

tratatului
C) Părţile componente ale tratatului

din punct de vedere al structurii sale

A) ELEMENTELE ESENŢIALE ALE TRATATULUI
CALITATEA
SUBIECTELOR SAU
PĂRŢILOR LA OBIECTUL
TRATAT părțile la un TRATATULUI trebuie
tratat internațional să fie licit (să respecte
trebuie să fie subiecte principiile și normele
de drept internațional cu caracter imperativ
(statele, organizaţiile ale dreptului
internaţionale – în internațional) şi posibil
limitele competenței (realizabil).
lor, popoarele care
luptă pentru eliberare
VOINŢA PĂRŢILOR
trebuie să fie liber
exprimată, fără vicii de
consimţământ (eroare,
dol, violență, leziune);

A) ELEMENTELE ESENŢIALE ALE TRATATULUI
INTENŢIA DE A
PRODUCE EFECTE
JURIDICE
orice tratat trebuie
încheiat cu intenţia de a
da naştere, de a
modifica sau de a stinge
drepturi și obligaţii între
părţi;
Convenția de la
Viena din 1969 GUVERNAREA
TRATATULUI SE
introduce conceptul FACE DE CĂTRE
JUS COGENS, NORMELE
conform căruia sunt DREPTULUI
nule tratatele care INTERNAŢIONAL -
contravin unor numai actele juridice
norme imperative reglementate de norme
ale dreptului de drept internaţional
intră în categoria
internațional tratatelor.
contemporan.

B) ELEMENTELE ACCESORII ALE TRATATULUI
TERMENUL CONDIȚIA
eveniment viitor şi nesigur
eveniment viitor şi sigur ca ca realizare de care
realizare de care depinde depinde începerea sau
intrarea în vigoare sau încetarea executării
ieşirea din vigoare a unui obligaţiilor prevăzute de
tratat. tratat.

C) PĂRŢILE COMPONENTE ALE TRATATULUI DIN PUNCT DE
VEDERE AL STRUCTURII SALE
TITLUL DISPOZITIVUL
precizează este alcătuit din ANEXELE -
pe scurt prevederile de fond hărți, declarații
materia în ale tratatului, de interpretare,
care se împărțite pe protocoale etc.
încheie și capitole, secțiuni,
părțile; articole;
PREAMBULUL CLAUZELE
conține prevederi FINALE
de ordin general conţin prevederi
referitoare la având caracter
obiectul și scopul procedural:
tratatului, mecanismul de
expunerea de intrare în vigoare a
motive tratatului, data și
locul semnării etc.
ÎNCHEIEREA TRATATELOR
- ansamblul tuturor procedurilor, activităţilor care conduc la
formarea tratatului și intrarea sa în vigoare.
Etapele încheierii tratatelor

- i) negocierea și adoptarea textului tratatului
- ii) semnarea
- iii) exprimarea consimţământului

4.3.1. ACREDITAREA NEGOCIATORILOR
DEPLINELE PUTERI
Abilitarea de a purta negocieri și de a semna tratate internaționale

aparține unor persoane împuternicite în acest sens de state printr-
un document denumit „depline puteri”.
Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor definește deplinele puteri în
art.2 alin.1 litera c)
ACT DIPLOMATIC EMIS DE AUTORITATEA COMPETENTĂ A
UNUI STAT, PRIN CARE SUNT DESEMNATE UNA SAU MAI
MULTE PERSOANE ÎMPUTERNICITE SĂ REPREZINTE STATUL
PENTRU NEGOCIEREA, ADOPTAREA SAU SEMNAREA UNUI
TRATAT, PRIN EXPRIMAREA DE A DEVENI PARTE LA TRATAT
SAU PENTRU A ÎNDEPLINI ALT ACT CU PRIVIRE LA ACESTA.

4.3.1. ACREDITAREA NEGOCIATORILOR
DEPLINELE PUTERI
„1. O persoană este considerată ca reprezentând un stat pentru

adoptarea sau autentificarea textului unui tratat sau pentru a exprima
consimţământul unui stat de a se lega printr-un tratat dacă:
a) prezintă deplinele puteri cuvenite;sau
b) rezultă din practica statelor interesate sau din alte împrejurări că
aveau intenţia de a considera această persoană ca reprezentând statul
în acest scop şi a nu pretinde prezentarea de depline puteri.
2. În virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi să prezinte depline
puteri, sunt consideraţi ca reprezentând statul lor:
a) şefii de stat, şefii guvernelor şi miniştrii afacerilor externe, pentru
toate actele referitoare la încheierea unui tratat;
b) şefii de misiune diplomatică, pentru adoptarea textului unui tratat
ce se încheie între statul acreditant şi statul acreditar;
c) reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau
pe lângă o organizaţie internaţională ori pe lângă un organ al acesteia,
pentru adoptarea textului unui tratat în această conferinţă, organizaţie
sau organ.”
(Art.7 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor)

4.3.2. ) NEGOCIEREA ȘI ADOPTAREA TEXTULUI TRATATULUI
- este faza în care se redactează, se elaborează şi se adoptă textul
tratatului;
- negocierile se poartă între statele care urmează să devină părți la
tratat, numite „state negociatoare”;
- potrivit art. 2 litera e) din Convenția de la Viena din 1969, prin
expresia „stat care a participat la negociere”, se înţelege un stat
care a participat la elaborarea şi adoptarea textului tratatului;
- adoptarea textului tratatului constă în fixarea formei și conținutului
său, care astfel este considerat definitiv;
- chiar dacă adoptarea textului unui tratat se face cu consimțământul
statelor participante la elaborarea sa (art.9 din Convenția de la Viena
din 1969), această etapă nu include exprimarea voinței statelor
respective de a se lega necondiționat prin tratat

4.3.3. AUTENTIFICAREA ȘI SEMNAREA
Autentificarea textului tratatului se face prin mai multe metode:
semnare definitivă, semnare ad referendum, parafarea textului,
semnare amânată, act final;
Potrivit art.10 din Convenția de la Viena din 1969: textul unui
tratat este stabilit ca fiind autentic şi definitiv:
„a) respectându-se procedura prevăzută în acest text sau
convenită de statele participante la elaborarea tratatului sau,
b) în lipsa unei atare proceduri, prin semnarea ad referendum
sau parafarea, de către reprezentanţii acestor state, a textului
tratatului sau a actului final al unei conferinţe în care textul a
fost încorporat”;

4.3.4. EFECTUL SEMNĂRII – exprimarea consimțământului
Art.12 din Convenția de la Viena din 1969:

„consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se
exprimă prin semnătura reprezentantului acestui stat:
a) când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect;
b) când este stabilit pe o altă cale că statele care au participat la
negociere conveniseră că semnătura va avea acest efect, sau
c) când intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect
rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său sau a fost
exprimată în cursul negocierii

4.3.5. Ratificarea
RATIFICAREA ESTE ACTUL ORGANULUI DE STAT
COMPETENT PRIN CARE ACESTA CONFERĂ FORȚĂ
JURIDICĂ OBLIGATORIE TRATATELOR SEMNATE DE
PLENIPOTENȚIARII LOR;

4.3.6. Accesiunea și aderarea
alin.2 al art. 14 stabilește că exprimarea consimțământului unui
stat de a fi legat printr-un tratat se realizează prin acceptare sau
aprobare în condiţii asemănătoare acelora care se aplică
ratificării; se consideră că acceptarea ar constitui o procedură mai
simplă și mai rapidă, care permite unui stat să-și asume obligații
convenționale, fără a fi necesară procedura constituțională internă
a ratificării;
- prin aderare (art.15), ca procedură prin care un stat, care nu a
participat la negocierea unui tratat deschis își exprimă
consimțământul de a deveni parte la acesta printr-o declarație
unilaterală.
4.3. ÎNCHEIEREA ŞI INTRAREA ÎN VIGOARE A TRATATULUI
4.3.7. Intrarea în vigoarea
Tratatele bilaterale Tratatele multilaterale

- la data semnării, dar numai  la un anumit termen
dacă aceasta îndeplineşte şi
după depunerea unui
funcţia de a exprima
consimţământul statului de a anumit număr de
deveni parte la tratat; instrumente de ratificare
- la data schimbării ori sau aderare.
depunerii instrumentelor de
ratificare.

4.3.7. Intrarea în vigoarea
 Art. 24 din Convenția de la Viena din 1969: „un tratat intră în

vigoare la data şi după modalităţile ce s-au fixat prin dispoziţiile
sale sau prin acord între statele care au participat la negociere”.
 Dacă tratatul nu conține astfel de dispoziții „un tratat intră în
vigoare de îndată ce consimţământul de a fi legat prin tratat a
fost stabilit pentru toate statele care au participat la negociere”.

4.3.8. ÎNREGISTRAREA TRATATELOR
 Art.102 Carta O.N.U. - obligația statelor de a înregistra

tratatele sau acordurile internaționale la Secretariatul O.N.U.
 Neînregistrarea tratatelor nu afectează forța lor obligatorie
pentru părți, ci doar opozabilitatea lor față de terți.
 Art.80 Convenția de la Viena din 1969 - „după intrarea lor în
vigoare, tratatele sunt trimise Secretariatului Organizaţiei
Naţiunilor Unite spre înregistrare sau clasare sau înscrierea în
repertoriu, după caz, precum şi spre publicare”.

4.3.8. ÎNREGISTRAREA TRATATELOR . DEPOZITARUL
Statele participante la încheierea tratatului desemnează un depozitar - unul sau mai multe state, o
organizaţie internaţională sau principalul funcţionar administrativ al unei asemenea organizaţii.
Art.77 din Convenție – FUNCŢIILE DEPOZITARULUI
a) asigură păstrarea textului original al tratatului şi a deplinelor puteri care i s-au încredinţat;
b) întocmeşte copii certificate pentru conformitate cu textul original şi orice alte texte în alte limbi,
care pot fi cerute prin tratat şi le comunică părţilor la tratat precum şi statelor având calitatea de a
deveni părţi;
c) primeşte toate semnăturile tratatului, primeşte şi păstrează toate instrumentele, notificările şi
comunicările relative la tratat;
d) examinează dacă o semnătură, un instrument, o notificare sau o comunicare referitoare la tratat
este în bună şi cuvenită formă şi, după caz, atrage atenţia statului în cauză asupra chestiunii;
e) informează părţile la tratat şi statele având calitatea de a deveni părţi asupra actelor, notificărilor
şi comunicărilor referitoare la tratat;
f) informează statele având calitatea de a deveni părţi la tratat despre data la care a fost primit sau
depus numărul de semnături sau de instrumente de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare cerute
pentru intrarea în vigoare a tratatului;
g) asigură înregistrarea tratatului la Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite;
h) îndeplineşte funcţiile menţionate în alte dispoziţii ale prezentei Convenţii.
4.4. REZERVA LA TRATAT - NOŢIUNE

 „importantă inovare în dreptul tratatelor”
 „permite participarea unui număr cât mai mare de state la
tratatele multilaterale de interes general, promovând cooperarea
internațională a statelor, chiar și în situațiile când ele nu sunt de
acord asupra unor soluții de amănunt elaborate”
 o declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa,
făcută de către un stat atunci când semnează sau aprobă un tratat sau
adera la acesta, prin care îşi manifestă intenţia de a exclude sau
modifica efectul juridic al unor dispoziţii din tratat cu privire la
aplicarea lor faţă de statul respectiv – Convenţia de la Viena din
1969, art.2 alin. 1 litera d)
4.4. REZERVA LA TRATAT - SCOP

- de a reduce, pentru statul în cauză, întinderea
obligațiilor ce decurg din acel tratat;
- „de a exclude, în ceea ce-l privește, anumite
dispoziții din tratat, de a nu accepta anumite
obligații care rezultă din acel tratat, de a
preciza sensul pe care înțelege să-l dea
dispozițiilor acelui tratat”
4.4. REZERVA LA TRATAT - EXEMPLU

Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare de către România a Convenției
europene asupra cetățeniei (adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997) prin
Legea nr. 396 din 14 iunie 2002, România a formulat următoarele rezerve:
1. Cu privire la aplicarea art. 6 paragraful 4 lit. e), f) şi g) din Convenţie:
„România îşi rezervă dreptul de a acorda cetăţenia sa persoanelor născute pe
teritoriul său din părinţi cu cetăţenie străină şi persoanelor care domiciliază, în
mod legal şi obişnuit, pe teritoriul său, inclusiv apatrizilor şi refugiaţilor
recunoscuţi, la cerere, cu respectarea condiţiilor prevăzute în legislaţia internă.“
2. Cu privire la aplicarea art. 8 paragraful 1 din Convenţie: „România îşi
rezervă dreptul de a permite renunţarea la cetăţenia sa, dacă persoana
solicitantă întruneşte condiţiile prevăzute în legislaţia internă.“
3. Cu privire la aplicarea art. 17 paragraful 1 din Convenţie: „Cetăţenii români
cu domiciliul în România, care mai au o altă cetăţenie, se bucură pe teritoriul
României de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii ca şi ceilalţi cetăţeni
români, în conformitate cu prevederile Constituţiei României.“
4.4. REZERVA LA TRATAT – CONDIŢII DE FORMĂ
 rezervele la tratat să fie exprimate

în scris şi să fie comunicate statelor
contractante şi altor state care au
dreptul să fie părţi la tratat;
 celelalte părţi la tratat au dreptul să
formuleze obiecţiuni la rezervele
comunicate sau să le accepte;
 acceptarea rezervelor se poate face
expres sau tacit.
4.4. REZERVA LA TRATAT – CONDIŢII DE FOND
 formularea rezervelor să nu fie în mod

expres interzisă de tratat;
 rezervele să nu se refere la dispoziţii ale
tratatului la care este exclusă în mod
expres posibilitatea de a se formula
rezerve;
 rezervele nu trebuie să fie incompatibile cu
obiectul tratatului şi scopul acestuia.
4.4. REZERVA LA TRATAT – EFECTE

între statul care a formulat una între statul rezervatar și statele
sau mai multe rezerve și statele care au formulat obiecțiuni la
părți care le-au acceptat rezerve
dispozițiile tratatului leagă statele care au formulat

statul rezervatar și statele care obiecțiuni la rezerve au
le-au acceptat, cu precizarea că latitudinea de a accepta ca
restul dispozițiilor tratatului,
referitor la articolele asupra
care nu fac obiectul rezervei, să
cărora s-au formulat rezerve, se aplice între ele și statul
dispozițiile care leagă aceste rezervatar sau de a refuza
state sunt cele modificate aplicarea tratatului între ele și
conform rezervelor; statul rezervatar în ansamblu
4.5. VALIDITATEA TRATATELOR - CONSIMŢĂMÂNTULUI STATULUI DE

A DEVENI PARTE LA TRATAT
.” - prin semnare (când tratatele dobândesc forță juridică prin aceasta, potrivit voinței
părților, statele exprimând astfel că doresc să fie legate prin tratatul încheiat);
Art.12 din Convenția de la Viena din 1969, „consimţământul unui stat de a fi legat printr-
un tratat se exprimă prin semnătura reprezentantului acestui stat:
a) când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect;
b) când este stabilit pe o altă cale că statele care au participat la negociere conveniseră că
semnătura va avea acest efect, sau
c) când intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele puteri ale
reprezentantului său sau a fost exprimată în cursul negocierii
- prin ratificare, aprobare, acceptare (art.14); ratificarea este actul organului de stat
competent prin care acesta conferă forță juridică obligatorie tratatelor semnate de
plenipotențiarii lor; alin.2 al art. 14 stabilește că exprimarea consimțământului unui stat de
a fi legat printr-un tratat se realizează prin acceptare sau aprobare în condiţii
asemănătoare acelora care se aplică ratificării; se consideră că acceptarea ar constitui o
procedură mai simplă și mai rapidă, care permite unui stat să-și asume obligații
convenționale, fără a fi necesară procedura constituțională internă a ratificării;
- prin aderare (art.15), ca procedură prin care un stat, care nu a participat la negocierea unui
tratat deschis își exprimă consimțământul de a deveni parte la acesta printr-o declarație
unilaterală.
4.5. VALIDITATEA TRATATELOR - CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA

TRATATE
Capacitatea limitată de a încheia tratate este
determinată de:
 statutul de neutralitate – împiedică statul
respectiv să încheie tratate cu caracter militar;
 situaţia statul federal - când capacitatea de a
Capacitatea încheia tratate revine în majoritatea cazurilor
deplină de a federaţiei şi numai rareori revine statelor
competente;
încheia tratate  organizaţiile internaţionale - au capacitatea de
aparţine subiectului a încheia tratate potrivit actelor constitutive în
principal de drept domeniile de competenţă special determinate;
internaţional –  naţiunile şi popoarele care luptă pentru
eliberare; calitatea de subiect de drept
STATUL. internaţional se manifestă numai în anumite
(art.6, Convenţia de domenii, iar în timp se exercită până la
dobândirea independenţei şi a creării statului
la Viena din 1969) nou, care va beneficia de personalitate juridică
internaţională deplină;
 Vaticanul - poate încheia tratate care ţin de
domeniul religios.
4.5. VALIDITATEA TRATATELOR FORMA TRATATELOR
PRINCIPIULUI LIBERTĂŢII FORMELOR - tratatele pot fi

încheiate nu numai în forma scrisă, ci şi verbală, fără ca valoarea lor
juridică să fie afectată.
„Faptul că prezenta Convenţie nu se aplică nici acordurilor
internaţionale încheiate între state sau alte subiecte de drept
internaţional ori între aceste alte subiecte de drept internaţional şi
nici acordurilor internaţionale care nu au fost încheiate în formă
scrisă, nu aduce vreo atingere:
- valorii juridice a unor asemenea acorduri;
- aplicării la aceste acorduri a tuturor regulilor enunţate în prezenta
Convenţie, cărora ar fi supuse în temeiul dreptului internaţional
independent de Convenţie;
- aplicării Convenţiei la relaţiile dintre state, reglementate prin
acorduri internaţionale, la care sunt părţi şi alte subiecte de drept
internaţional.”
(art.3 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor)
4.6. EFECTELE TRATATULUI

 Tratatul internațional este încheiat în scopul esențial de a
produce efecte juridice, respectiv de a crea, a modifica ori a
stinge drepturi și obligații față de subiectele de drept
internațional care participă la acesta, ca urmare a
consimțământului pe care acestea l-au dat la încheierea
tratatului.
 a) Efectele tratatului inter partes
 b) Efectele tratatului față de terți
 c) Efectele tratatului în timp
 d) Efectele tratatului în spaţiu
4.6. a) EFECTELE TRATATULUI INTER PARTES

 În principiu, tratatele produc efecte numai faţă de părţi (au
efect relativ).
 Art. 34 al Convenţiei de la Viena din 1969, privind dreptul
tratatelor:
„un tratat nu creează obligaţii, nici drepturi unui stat terţ fără
consimţământul său.”
Per a contrario, DISPOZIȚIILE TRATATULUI VOR
LEGA DOAR PĂRȚILE CONTRACTANTE,
potrivit principiului
res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest.

 PACTA SUNT SERVANDA - alt principiu fundamental unanim
recunoscut care justifică rațiunea de a fi a tratatului internațional
= angajamentele juridice asumate printr-un tratat trebuie respectate
întocmai, tratatul trebuie executat cu bună-credință.
 Preambulul Pactului Societății Națiunilor: trebuie „să se respecte
în mod riguros toate obligațiile din tratate în raporturile reciproce
ale popoarelor”.
 Art. 2 pct.2 din Carta O.N.U. obligă toţi membrii Organizaţiei să-
şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit Cartei.
 Convenția cu privire la dreptul tratatelor din 1969 prevede prin
art. 26 că: „Orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie executat
de ele cu bună credință.”

 Constituția României (2003):
„ Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte
(art.11)
 Legea nr. 590/2003 privind tratatele:
„Obligațiile prevăzute de tratatele în vigoare se execută
întocmai și cu bună-credință” (art.31).
4.6. b) EFECTELE TRATATULUI FAȚĂ DE TERȚI
 Regula în materia tratatelor internaționale:

TRATATELE NU CREEAZĂ DREPTURI ŞI OBLIGAŢII
PENTRU TERŢI.
 Art.35 şi 36 din Convenţia de la Viena din 1969 prevăd
situaţiile de excepţie de la principiul efectului relativ, situații
în care pot rezulta drepturi și obligații referitoare la un stat terț.

 ART.35
Condițiile ce se cer îndeplinite pentru ca o OBLIGAȚIE să fie
opozabilă unui terț sunt următoarele:
- părțile la acest tratat înţeleg să creeze obligaţia prin mijlocirea acestei
dispoziţii;
- statul terţ acceptă în mod expres şi în scris această obligaţie.
 Pentru ca o obligație să ia naștere în sarcina unui stat terț, este necesar,
potrivit reglementării menționate, ca exprimarea consimțământului statului
terț să fie expresă.
 Sunt excluse, prin urmare, consimțământul tacit, prezumții ori
comportamente din care să rezulte acceptarea obligației.
 În cazul când o obligaţie s-a născut în sarcina unui stat terţ, potrivit
articolului 35, această obligaţie nu poate fi revocată sau modificată decât
prin consimţământul statelor părţi la tratat şi al statului terţ, afară dacă se
stabileşte că ele au convenit altfel.
 ART.36
Alin.1 - condiționează nașterea unui DREPT pentru un stat terţ din dispoziţia unui
tratat:
- dacă părţile la acest tratat înţeleg, prin această dispoziţie, să confere acest drept
fie statului terţ sau unui grup de state căruia acesta aparţine, fie tuturor statelor şi
- dacă statul terţ consimte.
Alin.2 - consimţământul este prezumat în lipsa vreunei indicaţii contrare, afară
numai dacă tratatul nu dispune altfel.
 Statul care exercită un drept dobândit în condițiile prevăzute de art. 36 alin.1 al
Convenției, este ţinut să respecte, în exercitarea acestui drept, condiţiile prevăzute
de tratat sau stabilite conform dispoziţiilor sale.
 Drepturile născute în folosul unui stat terţ potrivit articolului 36 nu pot fi
revocate sau modificate de statele părţi dacă se stabileşte că drepturile respective
sunt destinate să nu poată fi revocate sau modificate fără consimţământul statului
terţ.

 Opinii doctrinare susțin că unele tratate internaționale creează drepturi și
obligații ce fac excepție de la principiul relativității, așadar sunt opozabile
erga omnes (precum cele ce privesc neutralitatea unor state sau teritorii).
 Extinderea efectelor anumitor tratate asupra terților este prevăzută de
art.38 din Convenția de la Viena din 1969 și privește o regulă enunţată într-
un tratat ce poate deveni obligatorie pentru un stat terţ ca regulă cutumiară
de drept internaţional, recunoscută ca atare:
 Articolul 38
Regulile unui tratat ce devin obligatorii pentru statele terţe prin formarea
unei cutume internaţionale.
Nici una din dispoziţiile articolelor 34 şi 37 nu se opune ca o regulă
enunţată într-un tratat să devină obligatorie pentru un stat terţ ca regulă
cutumiară de drept internaţional, recunoscută ca atare.
4.6. c) EFECTELE TRATATULUI ÎN TIMP

 În ceea ce privește aplicarea în timp a tratatelor, regula
generală este neretroactivitatea tratatelor, art.28
Convenţia de la Viena, 1969, privind dreptul tratatelor:
Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită
sau nu este stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui tratat nu
leagă o parte în ce priveşte un act sau fapt anterior datei
intrării în vigoare a acestui tratat faţă de această parte sau
în ce priveşte o situaţie care încetase să existe la acea
dată.
Aplicarea retroactivă este posibilă doar cu titlu de
excepție, dacă rezultă din tratat această intenție.
4.6. c) EFECTELE TRATATULUI ÎN TIMP

 Aplicarea tratatelor succesive - art.30 din Convenţia de la Viena din 1969 -
reguli:
 în cazul în care un tratat precizează în conţinutul său că se subordonează altui
tratat anterior sau ulterior ori precizează că nu trebuie considerat ca fiind
incompatibil cu celalalt, dispoziţiile acestuia se vor aplica cu precădere;
 atunci când toate părţile la tratatul anterior sunt părţi şi la tratatul ulterior, fără
ca tratatul anterior să fi expirat sau ca aplicarea sa să fi fost suspendată, tratatul
anterior nu se mai aplică decât în măsura în care dispoziţiile sale sunt
compatibile cu cele ale tratatului ulterior;
 când părţile la tratatul anterior nu sunt toate părţi la tratatul posterior:
a) în relaţiile dintre statele care sunt părţi la ambele tratate, regula
aplicabilă este cea enunţată la paragraful anterior;
b) în relaţiile dintre un stat parte la cele două tratate şi un stat parte numai
la unul din aceste tratate, tratatul la care ambele state sunt părţi
reglementează drepturile şi obligaţiile lor reciproce.
4.6. d) EFECTELE TRATATULUI ÎN SPAŢIU
 Art. 29 din Convenția de codificare a dreptului tratatelor

dispune:
„Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau
dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, un tratat leagă pe
fiecare din părţi cu privire la întregul său teritoriu”.
 Statele au libertatea de a stabili aria teritorială asupra
căreia devin aplicabile dispozițiile tratatului încheiat între
ele.
 Dacă tratatul în cauză nu conține o astfel de precizare,
devine aplicabilă regula generală, conform căreia tratatul
leagă fiecare parte cu privire la întregul său teritoriu.
4.7. INTERPRETAREA TRATATELOR
INTERPRETATIO - transpunerea sensului unui enunţ dintr-

un limbaj necunoscut într-unul cunoscut destinatarului
INTERPRETAREA JURIDICĂ - „ansamblul de operaţiuni
raţionale de abstragere, lămurire şi argumentare a sensului şi
semnificaţiilor normelor de drept formulate în textele legale în vigoare,
mijloacelor de probă şi principiilor dreptului, cu scopul justei lor aplicări
diferitelor situaţii din practică”
- „ansamblul mijloacelor, tehnicilor, instrumentelor şi metodelor prin
intermediul cărora devine posibilă aplicarea dreptului”

Interpretarea juridică comportă valenţe distincte generate de specificul
fiecărei ramuri de drept.
Schwarzenberger apreciază că interpretarea constituie „procesul prin care se
stabileşte caracterul juridic şi efectele consensului la care au ajuns părţile”
Edwin Glaser menţionează că a interpreta un tratat înseamnă „a desluşi
înţelesul textului său”.
 CE înseamnă a interpreta un tratat internaţional? - adică problema
obiectului interpretării tratatelor;
 CINE are calitatea de a interpreta tratatele internaţionale, de la cine
emană o anumită interpretare a unui text, ce autoritate, ce efecte juridice
are această interpretare? - adică problema felurilor de interpretare a
tratatelor;
 CUM trebuie interpretate tratatele internaţionale? - adică în ce constau
regulile de drept internaţional cu privire la interpretarea tratatelor.
Ion M. Anghel - acţiunea de cercetare şi de stabilire, fie a voinţei autorilor
textului de tratat, fie a semnificaţiei textului ca atare, fie a regulii, care în
tăcerea textului, ar trebui aplicată.

Forme de interpretare a tratatelor
realizată de către
toate părţile la tratat
colectivă în momentul
autentică adoptării textului
sau mai târziu
în funcţie de
autorul
interpretării unilaterală fiecare stat
realizată de un organ al unei organizații

internaţionale
neautentică (Adunarea generală a ONU interpretează
Carta ONU);
Interpretarea doctrinară
are în vedere numai textul propriu-zis

interpretare
din tratat, considerându-se că voinţa
obiectivă
părţilor a fost clar exprimată în tratat
obiectul
interpretării
interpretare are în vedere găsirea adevăratei voinţe a

subiectivă părţilor

interpretul constată că există
interpretare concordanţă între textul juridic şi
literală cazurile practice care pot fi încadrate
în ipoteza normei juridice
nu există concordanţă între textul legal şi

cazurile din practică, exprimarea fiind
în funcţie de interpretare
restrânsă, în aceste condiţii interpretul
rezultatul extensivă
trebuind să extindă aplicarea normei
interpretării
juridice
nu există concordanţă între textul legal şi

cazurile din practică, exprimarea fiind
interpretare
prea largă, în aceste condiţii interpretul
restrictivă
trebuind să restrângă aplicarea normei
juridice
4.7. REGULI ŞI PRINCIPII DE INTERPRETARE A

TRATATELOR
INTERPRETAREA GRAMATICALĂ - folosirea în interpretarea
normei juridice de drept internaţional a regulilor gramaticii referitoare la
sintaxă, morfologie, vocabular;
INTERPRETAREA SISTEMATICĂ - stabilirea înţelesului normei

juridice de drept internaţional dintr-un tratat prin raportarea acesteia la
integralitatea textului din care face parte, la instituţia juridică în care se
încadrează, ori alte dispoziţii de drept internaţional;
INTERPRETAREA ISTORICO-TELEOLOGICĂ - lămurirea

sensului clauzelor unui tratat luându-se în considerarea condiţiile
istorice, sociale, politice, necesităţile care au condus la adoptarea
documentului respectiv şi scopul pe care l-au urmărit statele, ca părţi la
tratat, caz în care trebuie avute în vedere lucrările pregătitoare pentru
elaborarea textului tratatului, dezbaterile privitoare la proiectul de tratat
din cadrul conferinţelor internaţionale, schimburile de note etc.
4.7. REGULI ŞI PRINCIPII DE INTERPRETARE A

TRATATELOR
INTERPRETAREA LOGICĂ, metodă care conduce la clarificarea

conţinutului unui tratat prin utilizarea raţionamentelor şi
argumentelor logicii formale:
- exceptio est strictissimae interpretationis ;
- generalia specialibus non derogant, specialia generalibus derogant ;
ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus;
- actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat;
- argumentum ad absurdum;
- argumentum per a contrario;
- argumentum a majori ad minus;
- argumentum a fortiori ratione
4.7. CONVENŢIA DE LA VIENA DIN 1969
 Art.31 regula generală de interpretare a tratatelor: „un tratat trebuie să fie

interpretat cu bună-credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi
atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi
scopului său”:
 dacă textul tratatului este clar, nu trebuie să i se modifice înțelesul sub
pretextul de a i se respecta spiritul;
 termenilor folosiți în tratat trebuie să li se atribuie sensul lor obișnuit,
firesc și trebuie interpretați ținând cont de obiectul și scopul tratatului;
 unui termen i se va atribui un sens special dacă este stabilit că aceasta a
fost intenţia părţilor;
 se poate recurge la mijloace complementare de interpretare pentru a
exclude sensul ambiguu sau obscur al unor termeni sau interpretările ce
ar conduce la un rezultat vădit absurd sau neraţional.
4.7. CONVENŢIA DE LA VIENA DIN 1969
 În situația în care un tratat a fost autentificat în două sau mai

multe limbi, textul său are aceeaşi valoare în fiecare din aceste
limbi, afară numai dacă tratatul nu dispune sau dacă părţile nu
convin că, în caz de divergenţă, unul din texte să aibă precădere
(art.33).
 Termenii unui tratat sunt presupuşi a avea acelaşi înţeles în
diversele texte autentice.
O versiune a tratatului în altă limbă decât cele în care textul a
fost autentificat nu va fi considerată drept text autentic decât
dacă tratatul prevede sau dacă părţile au convenit aceasta.
4.8. Amendarea și modificarea tratatelor

 Un tratat poate fi amendat prin acordul părţilor.
Dacă tratatul nu dispune altfel, AMENDAREA TRATATELOR MULTILATERALE este
guvernată de următoarele reguli:
A) Orice propunere tinzînd la amendarea unui tratat multilateral în relaţiile dintre toate părţile
trebuie să fie notificată tuturor statelor contractante şi fiecare dintre ele are dreptul să
participe:
a) la hotarîrea cu privire la urmarea ce se va da acestei propuneri;
b) la negocierea şi la încheierea oricărui acord avînd drept obiect amendarea tratatului.
B) Orice stat avînd calitatea de a deveni parte la tratat are de asemenea calitatea de a deveni
parte la tratat astfel cum este amendat.
C) . Acordul asupra amendamentului nu leagă statele care sînt părţi la tratat şi care nu devin
părţi la acest acord; alineatul b) al paragrafului 4 din articolul 30 se aplica acestor state.
D) . Orice stat care devine parte la tratat după intrarea în vigoare a acordului asupra
amendamentului este, dacă nu a exprimat o intenţie diferită, considerat ca fiind:
a) parte la tratat astfel cum este amendat;
b) parte la tratatul neamendat faţă de oricare parte la tratat care nu este legată prin acordul
asupra amendamentului.
4.9. ÎNCETAREA ȘI SUSPENDAREA EFECTELOR

TRATATULUI
 REGLEMENTARE
Convenția de la Viena din 1969 Secțiunea a III-a, din
Partea a V-a : ÎNCETAREA ŞI SUSPENDAREA
TRATATELOR
ÎNCETAREA privește împrejurările ce determină ca
efectele tratatului să nu se mai producă.
SUSPENDAREA se referă la întreruperea temporară a
efectelor tratatului, părțile având obligația ca pe durata
suspendării să se abțină de la săvârșirea oricăror acte care
ar putea împiedica reluarea aplicării tratatului (art.72).

TRATATULUI
Cauze de încetare voluntare Cauze de încetare independente

de voinţa părţilor
exprimarea consimţământului
ulterior al tuturor părţilor; dispariţia părţilor la tratat
denunţarea sau retragerea, în
dispariţia obiectului tratatului;
cazul în care un tratat nu conţine
prevederi în legătură cu încetarea
sa; schimbarea fundamentală a
împrejurărilor (rebus sic
îndeplinirea condiţiei rezolutorii stantibus);
prevăzute expres în cuprinsul
tratatului. ruperea relaţiilor diplomatice şi
consulare
expirarea termenului prevăzut de
tratat (pentru tratatele încheiate pe
durată determinată). războiul.

TRATATULUI. NULITATEA TRATATULUI
 Dacă norma imperativă apare în cursul aplicării respectivului

tratat, devin operabile dispozițiile art. 64 din Convenția de la
Viena din 1969, care stabilesc că „orice tratat existent, care este
în conflict cu această normă, devine nul şi îşi încetează efectele”.
 Nulitatea intervine, potrivit Convenției de la Viena din 1969, și
în cazurile în care tratatul are vicii de consimţământ: eroare
(art.48), dol (art.49), coruperea reprezentantului unui stat (art.50),
constrângerea exercitată asupra reprezentantului (art.51),
constrângerea exercitată asupra statului (art.52).

TRATATULUI. NULITATEA TRATATULUI
 Dacă norma imperativă apare în cursul aplicării respectivului tratat,
devin operabile dispozițiile art. 64 din Convenția de la Viena din 1969:
„orice tratat existent, care este în conflict cu această normă, devine nul şi
îşi încetează efectele”.
 Nulitatea intervine, potrivit Convenției de la Viena din 1969, și în
cazurile în care tratatul are vicii de consimţământ:
- eroare (art.48),
- dol (art.49),
- coruperea reprezentantului unui stat (art.50),
- constrângerea exercitată asupra reprezentantului (art.51),
- constrângerea exercitată asupra statului (art.52).
4.9. ÎNCETAREA ȘI SUSPENDAREA EFECTELOR TRATATULUI.

VIOLAREA TRATATULUI DE CĂTRE UNA DIN PĂRȚI
 ARTICOLUL 60
 Rezolvarea acestei situații diferă în funcție de categoria căreia îi aparține tratatul
respectiv.
 Dacă violarea privește unui tratat bilateral, cealaltă parte este autorizată să invoce
violarea ca motiv pentru a pune capăt tratatului sau a suspenda aplicarea lui în total sau în
parte.
 Dacă violarea s-a produs cu privire la un tratat multilateral de către una din părţi, soluțiile
adoptate pot fi următoarele:
a) celelalte părţi pot, prin acordul lor unanim, să suspende aplicarea tratatului în total sau
în parte, ori să-i pună capăt, fie în relaţiile dintre ele şi statul autor al violării, fie între
toate părţile;
b) o parte atinsă în mod deosebit, prin violare, poate să o invoce ca motiv de suspendare a
aplicării tratatului în total sau în parte în privinţa ei, dacă acest tratat este de aşa natură
încât o violare substanţială a dispoziţiilor sale de către o parte modifică radical situaţia
fiecărei părţi în ce priveşte executarea ulterioară a obligaţiilor sale în virtutea tratatului.

VIOLAREA TRATATULUI DE CĂTRE UNA DIN PĂRȚI
 DE REȚINUT
în toate cazurile nu poate fi vorba decât despre „o violare
substanțială”:
a) o respingere a tratatului, neautorizată de prezenta
Convenţie sau
b) violarea unei dispoziţii esenţiale pentru realizarea
obiectului sau scopului tratatului.

LEGEA NR. 590/2003
- încetarea valabilității tratatelor prin acordul părților sau prin denunțare,

renunțare ori retragere trebuie să urmeze procedura prevăzută pentru
intrarea în vigoare a acestora
- instrumentul de motivare a actului normativ prin care se aprobă încetarea
valabilității tratatului prin acordul părților, denunțare, renunțare sau
retragere trebuie să cuprindă argumentarea oportunității încetării
valabilității tratatului, temeiul juridic al încetării valabilității tratatului,
consecințele politice, juridice, economice sau de alta natura ale încetării
valabilității tratatului, copia textului tratatului
- tratatele încheiate cu încălcarea normelor dreptului internațional privind
validitatea tratatelor și a normelor privind capacitatea și/sau procedura
încheierii tratatelor pot fi declarate nule, procedura de aprobare a declarării
nulității fiind similară celei urmate pentru intrarea în vigoare a categoriei
respective de tratate.
RĂSPUNDEREA
INTERNAŢIONALĂ

5.1. Răspunderea în dreptul internaţional: noţiune,
natură juridică, trăsături
5.2. Răspunderea internaţională a statelor în lumina
lucrărilor Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U.
5.3. Particularităţi ale răspunderii organizaţiilor
internaţionale
5.4. Răspunderea persoanei fizice în dreptul
internațional public

RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL – NOȚIUNE
Răspunderea juridică = formă specifică a răspunderii sociale
- toate ramurile de drept
- una dintre instituțiile juridice fundamentale ale dreptului
internațional
- intervine în cazul încălcării normelor de drept, nerespectarea
angajamentelor juridice asumate, nesocotirea normelor dreptului
internațional
- obligația de a suporta o sancțiune juridică
- prin răspundere, în dreptul internaţional public, se înţelege
obligaţia pentru cei care au încălcat normele acestuia, de a
suporta consecinţele conduitei lor ilicite, obligaţie care le este
impusă sub forma sancţiunilor stabilite de către state” (Anghel &
Anghel)
- încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept
consecinţă stabilirea unui raport juridic între statul lezat şi statul
vinovat.

DEFINIȚIE
- ca instituţie juridică, impune statului căruia îi este imputabil un
act ilicit din punct de vedere al dreptului internaţional, obligația de
reparaţie datorată statului împotriva căruia a fost săvârşit acest act.
- acea instituţie a dreptului internaţional public în temeiul căreia

statul sau alt subiect al dreptului internaţional, care săvârşeşte fapte
internaţionale ilicite, este răspunzător faţă de statul lezat prin aceste
fapte sau faţă de toate statele lumii, în cazul crimelor internaţionale
(Dicţionarul de drept internaţional public)
garantează eficiența dreptului internațional, îndeplinind, dincolo de

particularitățile fiecărei forme de răspundere, importante funcții:
legalitatea internațională, garantarea ordinii juridice internaționale,
stabilitatea relațiilor internaționale și dezvoltarea acestora (Gr.
Geamănu)
Natura juridică
2. teoria răspunderii bazate pe
1. teoria culpei risc
(a răspunderii obiective)
•- existenţa răspunderii •legătura cauzală dintre
internaţionale se activitatea unui stat și
fundamentează pe încălcarea prejudiciul produs prin această
unei obligații internaționale și activitate altui stat sau subiect
pe existenţa elementului de drept internațional, fără a fi
subiectiv al culpei în săvârşirea necesară dovedirea culpei
faptului internaţional ilicit acestuia; angajarea răspunderii
internaţionale a unui stat este
condiționată de imputabilitatea
şi ilegalitatea faptei sale-

Trăsăturile răspunderii
internaţionale
- responsabilitatea internaţională
constituie o sancţiune
- responsabilitatea internaţională nu
este autonomă, în raport cu obligaţiile
internaţionale
RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR
ÎN LUMINA LUCRĂRILOR COMISIEI DE DREPT
INTERNAŢIONAL A O.N.U.
În 1996 a fost
adoptat un
Proiect de
articole privind În 2001, Comisia
Normele de Drept
referitoare la Comisia de Drept răspunderea
statelor (62 Internațional a
răspunderea Internațional din
articole) ce propus Adunării
internaţională cadrul O.N.U. s-a
cuprindea trei Generale a O.N.U.
sunt de origine preocupat de
părți: originea un proiect final ce
cutumiară, problema
răspunderii cuprindea 59 de
codificarea codificării
răspunderii internaționale, articole și a
instituției
conținutul, recomandat
internaționale a răspunderii încă
redactarea unei
statelor fiind în din 1949. formele și
curs de realizare. convenții în
gradele
această materie.
răspunderii și
soluționarea
diferendelor.

CONDIȚII
a) imputabilitatea faptului internaţional ilicit
(Partea I, Capitolul II, art. 4-11, Proiectul de articole
privind răspunderea statelor pentru fapte
internaționale ilicite);
b) ilegalitatea actelor şi faptelor statelor potrivit

dreptului internaţional (Partea I, Capitolul III, art.
12-15, Proiectul de articole privind răspunderea
statelor pentru fapte internaționale ilicite).
CATEGORIILE DE ACTE ŞI FAPTE ILICITE
CARE POT FI IMPUTABILE
conduita conduita
conduita altor
organelor puse la organelor statului
entităţi conduita
actele autorităţilor dispoziţia statului care au acţionat
împuternicite să persoanelor care
publice ale de către alt stat în afara
execute elemente acţionează în
statului; sau de către o competenţelor lor
ale autorităţii numele statului;
organizaţie (sau actele ultra
publice;
internaţională; vires).

Nu pot fi considerate acte
ale statului
conduita conduita
persoanelor care organelor altui
nu acţionează în stat pe teritoriul
numele statului; statului în cauză;
conduita
organelor unei conduita
organizaţii organelor unei
internaţionale pe mişcări
teritoriul statului insurecţionale.
în cauză;

Încălcarea, de către un stat, a unei obligaţii
internaţionale reprezintă ”un fapt al acelui
stat neconform cu cerințele rezultate din
obligația respectivă, oricare ar fi originea sau
caracterul ei” (art.12 din Proiect).
Pentru a se angaja răspunderea statului,

trebuie îndeplinită condiţia ca statul respectiv
să fi fost ”legat prin obligația respectivă în
momentul săvârșirii faptului” (art.13).

CRIME ȘI DELICTE
Proiectului din 1996 al CDI deosebea între ”delicte internaționale” și
”crime internaționale”
În Proiectul din 2001, această distincție a fost abandonată.
Art.19 paragraful 2: CRIMA INTERNAȚIONALĂ – „faptul internațional ilicit

care rezultă dintr-o încălcare de către stat a unei obligații internaționale
atât de esențială pentru ocrotirea intereselor fundamentale ale comunității
internaționale, încât încălcarea sa este recunoscută ca o crimă de către
această comunitate ca întreg” - încălcarea obligației internaționale
referitoare la menținerea păcii și securității internaționale
DELICTUL INTERNAȚIONAL = orice fapt internațional ilicit care nu

este calificat drept crimă internațională.
Proiectul din 2001 al CDI
O faptă a unei stat este
calificată drept încălcare
gravă a unei astfel de
Articolele 40 și 41, Capitolul obligații „dacă statul
III al Părții a II-a: ”Încălcări responsabil nu și-a îndeplinit
grave ale obligațiilor rezultate obligația în mod flagrant și
din norme imperative ale sistematic” (art. 40,
dreptului internațional paragraful 2) și nici un stat
general”, inserându-se nu va recunoaște ca legitimă
obligația statelor de a o situație creată de o astfel
coopera pentru a pune capăt încălcare gravă și nici nu va
unei astfel de încălcări.
acorda ajutor sau asistență
pentru menținerea acestei
situații (art.41, paragraful 2).

Condițiile și procedura invocării răspunderii
internaționale a statului
Invocarea răspunderii internaționale este un drept care revine statului vătămat.
Obligația încălcată trebuie să privească fie statul respectiv, fie un grup de state care
include și statul respectiv sau comunitatea internațională în întregul ei.
Art. 43: obligația notificării statului autor de către statul lezat, conduita pe care statul
răspunzător ar trebui să o adopte pentru a pune capăt faptului ilicit, forma pe care ar
trebui să o îmbrace reparația.
În situația în care există mai multe state vătămate prin același fapt internațional ilicit,
fiecare stat vătămat poate invoca răspunderea statului-autor, separat (pluralitatea
statelor vătămate).
Atunci când există mai multe state responsabile pentru același fapt internațional ilicit,
răspunderea fiecăruia poate fi invocată de statul victimă (pluralitatea statelor
responsabile)
CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
ILICIT AL FAPTULUI
Proiectul de articole al CDI din 2001, Capitolul V al Părții I, art. 20-
25:a)
O consimţământul statului-victimă
O legitima apărare
O contramăsurile
O forţa majoră
O starea de primejdie
O starea de necesitate
Clasificare
- împrejurări independente de voința victimei: forța majoră, cazul
fortuit, starea de primejdie și starea de necesitate
- împrejurări ce decurg din conduita victimei: legitima apărare,
contramăsurile și represaliile

ILICIT AL FAPTULUI
a) consimţământul statului-victimă (art.20); pentru a exclude caracterul ilicit al acelui fapt, consimţământul trebuie
să fie expres şi valabil exprimat, prealabil comiterii faptului, să nu privească încălcarea unei norme de jus cogens
b)legitima apărare (art.21); dacă faptul constituie un o măsură legitimă de auto-apărare întreprinsă în conformitate
cu Carta O.N.U., caracterul ilicit al acelui fapt este înlăturat; ca tare, el nu poate constitui temei al răspunderii
internaționale a acelui stat;
c) contramăsurile (art.22); caracterul ilicit al unui fapt este înlăturat dacă faptul respectiv constituie o
contramăsură; contramăsurile sunt acţiuni neconforme cu dreptul internaţional dar legitime, care nu implică
folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa; (potrivit prevederilor cuprinse în Capitolul II al Părții a III-a);
d) forţa majoră (art.23), ca circumstanță care exclude caracterul ilicit al faptului, constituie intervenția unei forțe
irezistibile sau a unui eveniment neprevăzut dincolo de controlul statului și care face imposibilă executarea
obligației în circumstanțele date; caracterul ilicit există dacă statul a contribuit la producerea lui sau și-a asumat
riscul situației produse;
e) starea de primejdie (art.24) înlătură caracterul ilicit al faptului dacă autorul său nu avea altă modalitate
rezonabilă, în acea situație, de a-și salva viața sau de a salva viețile altor persoane încredințate în grija sa; situația
nu trebuie să fie datorată conduitei statului care o invocă, iar faptul să nu fie susceptibil de a crea un pericol
comparabil mai mare;
f) starea de necesitate (art.25) poate fi invocată ca pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptului dacă sunt puse în
pericol interese esențiale: statutul teritorial, forma de guvernământ, independenţa sau capacitatea de acţiune a
statului; nu poate fi invocată starea de necesitate dacă obligația internațională în cauză exclude posibilitatea
invocării necesității ori dacă statul în cauză a contribuit la starea de necesitate.
ILICIT AL FAPTULUI
O În conformitate cu art. 27 al Proiectului CDI, invocarea unei

circumstanțe ce exclude caracterul ilicit NU AFECTEAZĂ:
- îndeplinirea obligației în cauză, dacă și în măsura în care
circumstanța care înlătură caracterul ilicit nu mai există;
-problema despăgubirii pentru orice pierdere materială cauzată de
faptul în cauză.
Niciuna dintre circumstanțele exoneratoare

nu înlătură caracterul ilicit al al faptului unui unui stat
care nu este conform cu o obligație
ce decurge dintr-o normă imperativă (de jus cogens)
a dreptului internațional general (art.26).

Conţinutul răspunderii
internaţionale
O Răspunderea internațională pentru fapte ilicit, în
concepția formulată prin Proiectul de articole al CDI
din 2001, antrenează o serie de obligații în sarcina
statului care l-au comis:
i) - încetarea comportamentul ilicit;
ii) - repararea prejudiciul cauzat;
iii) - executarea obligaţiei violate.

i) - încetarea
comportamentul ilicit
Potrivit art. 30 al Proiectului din 2001 al CDI,
statul răspunzător pentru faptul internațional
are, pe lângă obligația de a înceta săvârșirea
faptului, dacă ea continuă, și pe aceea de a
oferi asigurări și garanții că acesta nu se va
mai repeta, dacă circumstanțele solicită acest
aspect.

ii) - repararea prejudiciul
cauzat
O Statul răspunzător are obligația de a repara
prejudiciul cauzat.
O Repararea trebuie să fie completă (art. 31
alin.2). Ea nu trebuie să fie inferioară
prejudiciului cauzat, dar nici să nu exceadă
acestuia.
O În formularea limitativă și exhaustivă a alin. 2 al
aceluiași articol, PREJUDICIUL include ”orice
pagubă, fie ea materială sau morală, cauzată de
faptul internațional ilicit al unui stat”.
iii) - executarea obligaţiei
violate
O Statul responsabil pentru comiterea faptului
ilicit nu este scutit de
obligația permanentă de executare a obligației
încălcate prin asumarea consecințelor juridice
ce decurg din săvârșirea faptului ilicit

Prejudiciul
- existența unui raport de cauzalitate între conduita ilicită şi
prejudiciul rezultat
- intră în sarcina statului lezat este ţinut să dovedească aceasta
- trebuie să fie individualizat
Prejudiciul cauzat ca urmare a comportamentului ilicit al unui stat

poate fi:
- material, atunci când este afectat patrimoniul statului-victimă
sau al cetăţenilor săi și este evaluabil pecuniar;
- moral, atunci când sunt afectate valori nepatrimoniale ale
statului (de exemplu, violarea spațiului aerian al unui stat);
- direct, atunci când este afectat statul ca subiect de drept sau
organele sale;
- mediat, când sunt afectate drepturile cetăţenilor unui stat ca
persoane particulare sau ale unor persoane juridice având
naţionalitatea statului respectiv.

Tipuri de răspundere internaţională a statului
În dreptul internaţional tradiţional,
răspunderea statului era considerată o răspundere de drept civil: dacă prin actele
organelor statului se producea un prejudiciu altui stat, statul vinovat avea obligaţia
de a-l repara, prin plata unor despăgubiri în favoarea statului lezat; statul nu
răspundea pentru declanşarea unui război.
În dreptul internaţional modern,

răspunderea internaţională a unui stat intervenea în cazul în care, prin încălcarea de
către organele sale a unei obligaţii internaţionale erau afectate drepturile unui
cetăţean al altui stat, rezultând un prejudiciu.
În perioada postbelică,
în cadrul activităţii de codificare, Comisia de Drept internaţional a O.N.U. a lărgit
domeniul răspunderii internaţionale a statelor care urmează să răspundă pentru
orice acte de încălcare a unei obligaţii internaţionale:
- pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional;
- pentru consecinţe păgubitoare rezultate din activităţi licite conform dreptului
internaţional.
Repararea prejudiciului
restituirea în natură (restitutio in integrum)
- restabilirea, atunci când este posibil, a situației existente înainte comiterii
faptului; restituirea nu trebuie să implice o sarcină total disproporționată;
repararea prin echivalent (despăgubirile) –

intervine atunci când restituirea nu este posibilă; despăgubirile trebuie să
acopere orice prejudiciu evaluabil din punct de vedere financiar;
satisfacţia
- o formă de reparație a prejudiciilor morale și poate consta în recunoașterea
încălcării, exprimarea regretului, exprimarea de scuze oficiale sau o altă
modalitate adecvată; se acordă în măsura în care prejudiciul nu este reparat
prin restituire sau despăgubiri și nu trebuie să fie disproporționată față de
prejudiciul în cauză

Dreptul internaţional contemporan
O Se admite răspunderea obiectivă, bazată pe risc, chiar dacă
prejudiciul produs nu constituie urmarea unui act ilicit, caz în
care producerea prejudiciului este suficientă pentru angajarea
răspunderii.
O Această răspundere este consacrată în câteva domenii:
O în domeniul nuclear; convenţiile internaţionale prevăd
existenţa unei răspunderi obiective pentru exploatarea
instalaţiilor nucleare (Convenţia de la Paris din 1960,
Convenţia de la Viena din 1963 etc.)
O în domeniul maritim, în special în cazul poluării marilor cu
hidrocarburi; convenţiile internaţionale prevăd o răspundere
obiectivă a proprietarilor de nave care transportă hidrocarburi
sau a celor care exploatează instalaţii de foraj marin
(Convenţia asupra dreptului mării din 1982 etc.)
O în cazul activităţii spaţiale a statelor sau organizaţiilor
internaţionale, potrivit prevederilor Tratatului privind spaţiul
cosmic din 1967 și Convenţiei asupra răspunderii
internaţionale pentru daune provocate de obiecte spaţiale din
1972

PARTICULARITĂŢI ALE RĂSPUNDERII
ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
”o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o
constituție și organe comune și posedând o personalitate
juridică distinctă de aceea a statelor membre”
Comisia de Drept Internațional a O.N.U - Comentariul făcut la
Convenția de la Viena din anul 1975 privind reprezentarea
statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu
caracter universal
Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor
restrânge această definiție, menționând expres în art. 2 pct.
i) că prin sintagma „organizaţie internaţională” se înţelege o
organizaţie interguvernamentală, diferențiind tranșant
aceste entități de organizațiile neguvernamentale.
# Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu
organizaţiile internaţionale: „o asociere de state constituită printr-un tratat,
având un act constitutiv, organe comune şi personalitate juridică distinctă de
cea a statelor membre care o compun”
# Conținutul capacității juridice a organizațiilor internaționale trebuie să fie
expres prevăzut în actul constitutiv, este limitat și diferit de la o organizație la
alta.
# Personalitatea juridică internaţională a organizațiilor internaționale
guvernamentale este distinctă de cea a statelor membre, are caracter derivat,
rezultă din actul constitutiv, este limitată la domeniul său de activitate şi
funcţionalitate, se exercită în vederea îndeplinirii atribuţiilor prevăzute în actul
constitutiv și este exprimată prin capacitatea acesteia de a deveni parte la
tratate internaţionale, de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii în
raporturile cu alte organizaţii, cu statele membre şi nemembre.

O Răspunderea organizațiilor internaționale în dreptul
internațional public este supusă, în general, regulilor
răspunderii statelor.
O Este influențată de principiul specializării în baza cărora
funcționează organizațiile internaționale.
O Dubla personalitate juridică pe care o au organizațiile
internaționale, de drept internațional și de drept intern,
incumbă acestora:
- respectarea obligatiilor internationale asumate
- respectarea legislației naționale a statului unde își au sediul,
ori a statelor pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea,
fiind supuse, așadar, regulilor răspunderii juridice potrivit
legislației naționale a acestor state.
O Începând cu sesiunea din 2002, Comisia de Drept
Internaţional a început să elaboreze un proiect de articole
prin care să codifice răspunderea internațională a
organizaţiilor internaţionale.
O O organizaţie internaţională poate fi subiect activ sau
subiect pasiv, după caz, într-o relaţie de responsabilitate.
O Comisia de Drept Internațional a constatat existența în
practica internaţională a unor cazuri concrete de
imputaţiune, făcută unor organizaţii internaţionale pentru
faptele unuia din organele lor, ca sursă a responsabilităţii
lor internaţionale.
O În doctrină şi practică se recunoaşte capacitatea organizaţiilor internaţionale
de a deveni subiecte active şi pasive, în materie de responsabilitate,
considerându-se că le sunt aplicabile regulile responsabilităţii obiective bazate
pe risc= existenţa răspunderii internaţionale se fundamentează pe legătura
cauzală dintre activitatea subiectului de drept international și prejudiciul
produs prin această activitate altui subiect de drept international, fără a fi
necesară dovedirea culpei acestuia; angajarea răspunderii internaţionale este
condiționată de imputabilitatea şi ilegalitatea faptei savarsite .
a) Organizaţia internaţională lezată poate solicita reparaţii pentru consecinţele
dăunătoare ce i-au fost provocate prin respectivul act.
b) Organizaţia internaţională căreia i se impută un fapt ilicit poate fi responsabilă
pentru încălcarea obligaţiilor sale faţă un stat sau o organizaţie internaţională
(sau mai multe state sau organizaţii internaţionale).
O Pot apărea cazuri în care să intervină în mod concurent sau alternativ
responsabilitatea organizaţiei internaţionale şi a unuia sau mai multe state,
care pot fi: stat sau state membre, alte state, statul de sediu, statul unde s-a
produs prejudiciul (locus delicti).

Răspunderea persoanei fizice în dreptul internațional public
Răspunderea internațională penală
Răspunderea internațională penală intervine în situația săvârșirii faptelor

internaționale cu caracter penal.
Subiect al răspunderii internaționale penale este individul, persoana fizică.
Deși este subiect al răspunderii internaționale,

statul nu poate fi subiect al răspunderii internaționale penale.
Consecința răspunderii penale este pedeapsa, iar ”aplicarea acesteia

statului înseamnă, de fapt, aplicarea pedepsei cetățenilor săi” (Pivniceru).
”Ar fi injust să lovim fără deosebire toți cetățenii printr-o pedeapsă cum ar fi
pierderea independenței” (Claude Lombois).
”Răspunderea penală este un atribut al omului, al persoanei fizice și nu al

unei colectivități” (Geamănu)

Reglementare
Statele, creatoare ale normelor de drept internațional

penal, își asumă reprimarea crimelor de drept
internațional, prin urmărirea și pedepsirea autorilor
acestora.
Dreptul internaţional public contemporan nu deţine

un instrument juridic cu caracter general pentru
instituirea unui cadru adecvat de reglementare a
instituţiei răspunderii penale, în ansamblu.
Regulile specifice răspunderii internaţionale au un

caracter precumpănitor cutumiar, în dreptul
convenţional fiind abordate doar incidental probleme
de responsabilitate.

Dreptul internațional penal
- este rezultatul unei concepții mai noi, potrivit căreia nu

numai statul răspunde pe plan internațional, ci și persoana
fizică .
- se constituie ca ramură a dreptului internaţional public, ca

ansamblu de norme juridice, convenţionale sau cutumiare,
stabilite sau acceptate de state, în baza cărora sunt
organizate incriminarea şi reprimarea faptelor antisociale
prin care se aduce atingere unor interese fundamentale ale
comunităţii internaţionale.

DREPT PENAL INTERNAȚIONAL
”ar trebui să rezervăm denumirea de DREPTUL

Normele de DREPT PENAL
drept penal internațional problemelor INTERNAȚIONAL PENAL
internaționale ridicate de infracțiunile INTERNAȚIONAL sunt
desemnează ”dreptul
îndreptate împotriva ordinii interne a reglementări de drept intern
criminal privind faptele care
statelor, dar în care se manifestă un ce privesc extrădarea,
element de extraneitate, cum ar fi tulbură ordinea publică
asistenţa judiciară
naționalitatea culpabilului sau victimei, internațională, constituind
internaţională, cooperarea
locul unde s-a comis infracțiunea sau infracțiunile contra
rezultatele sale”; poliţienească etc.
dreptului ginților”

DREPT PENAL INTERNAȚIONAL
 Parte a dreptului internaţional public, formată din ansamblul regulilor,

instituţiilor şi procedurilor de natură cutumiară sau convențională, stabilite
și acceptate de state pentru reprimarea crimelor de drept internaţional.
 Convenţiile internaţionale din acest domeniu cuprind:
- FAPTELE care se incriminează,
- ANGAJAMENTUL STATELOR PĂRŢI de a le considera ca infracţiuni
grave prin legislaţia lor internă
- variate FORME DE COOPERARE între state pentru prinderea şi
sancţionarea penală a infractorilor internaţionali.
 Ele NU CUPRIND ŞI SANCŢIUNILE PENALE corespunzătoare, făcând
trimitere la LEGISLAŢIA INTERNĂ A STATELOR PĂRŢI, care trebuie
să stabilească şi pedepsele aplicabile, de regulă cele care sunt rezervate
faptelor criminale.
 ”dacă ilegalizarea se produce în dreptul internațional public,
incriminarea se realizează în ordinea juridică internă, doar în mod
excepțional persoanele fizice putând fi judecate de instanțe
internaționale”. (Scăunaș, 2007, p. 383)

Vespasian V. Pella
 savant român de renume mondial care a contribuit prin activitatea și

operele sale, la dezvoltarea dreptului internațional penal.
 Profesor de drept internațional la Universitatea din București și
Universitatea din Iași, la Academia de Drept Internațional de la Haga, la
Institutul de Înalte Studii Internaționale de la Geneva și la Universitatea
Franceza din New York
 a avut o activitate importantă în cadrul unor organizații non-
guvernamentale, precum Asociația de Drept Internațional, Societatea
Americană de Drept Internațional și Asociația Internaționala de Drept
Penal, al cărei președinte a fost între 1946 și 1952.
 în decembrie 1934 propunea înființarea unei Curți Penale Internaționale și
a redactat un text referitor la Statutul acesteia.
 în numeroasele sale lucrări a abordat diverse teme referitoare la dreptul
internațional penal: incriminarea războiului de agresiune, reprimarea
pirateriei etc.
 este considerat unul dintre promotorii dreptului internațional penal.

PRINCIPIILE SPECIFICE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PENAL
a) principiul legalităţii incriminării şi • nu există infracţiune dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, anterior
săvârşirii acesteia, nici o pedeapsă nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de
sancţiunilor (nullum crimen sine lege şi legea penală, înainte de comiterea faptului incriminat;
nulla poena sine lege
• faptul că pedeapsa nu a fost pusă în executare într-o anumită perioadă de timp, nu

b) principiul imprescriptibilităţii crimelor de conduce la exonerarea de răspundere penală pentru faptele săvârşite, întrucât, în
drept internaţional, aplicabil în ce privește dreptul internaţional penal prescripţia nu constituie o cauză de înlăturare a
anumite infracțiuni internaționale răspunderii;
c) principiul jurisdicţiei universale în • orice stat are dreptul să judece orice faptă penală incriminată în conformitate cu
normele dreptului internaţional penal;
privinţa reprimării crimelor de drept
internaţional
• unele categorii de persoane (agenţii diplomatici, de exemplu) se bucură de

d) principiul imunităţii de jurisdicţie imunitate de la jurisdicţia penală a unui stat străin;
• potrivit prevederilor art. 51 din Carta Naţiunilor Unite, dreptul legitim al statelor
la apărare împotriva agresiunii poate fi exercitat în situaţia în care statul care face
e) principiul legitimei apărări uz de acest drept a constituit, în prealabil, obiectul unui atac armat;
• numai omul ca individ, poate răspunde penal, colectivitatea nu are un asemenea

f) principiul răspunderii penale individuale atribut; nu este admisă răspunderea unei persoane pentru fapta altuia,
considerându-se că răspunderea este personală.

INFRACŢIUNEA INTERNAŢIONALĂ
constituie o acţiune
sau inacţiune
sancţionată de o
pedeapsă
pronunţată şi
executată în numele
comunităţii statelor
(Vespasian V. Pella)
fapta contrară
principiilor și normelor
o faptă ilicită,
dreptului internațional caracterizată prin
public săvârșită de către încălcarea unei
state (organe centrale reguli de drept
sau locale), organizații
internaționale sau internațional, care
persoane particulare și atrage după sine
atrage răspunderea aplicarea unei
internațională a celui sancțiuni penale
vinovat (Dicționarul de
dr. int. pb., 1982) . (Stefan Glaser)

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII
INTERNAŢIONALE
ELEMENTUL MATERIAL - un act de natură fizică, voluntar, ce poate îmbrăca două

forme: acţiune (delicta commissiva) sau inacţiune ori omisiune (delicta ommissiva);
ELEMENTUL ILICIT –condiționează existenţa infracţiunii internaţionale, ilegalitatea

fiind aceea care determină şi atrage sancţiunea penală;
ELEMENTUL MORAL (subiectiv) – necesar pentru a putea stabili dacă o faptă

constituie infracţiune internaţională, actul incriminat trebuind să fie imputabil
autorului;
infracţiunile internaţionale nu pot fi reprimate dacă au intervenit anumite CAUZE

CARE ÎNLĂTURĂ ÎN MOD EXCEPŢIONAL CARACTERUL ILICIT AL FAPTULUI sau dacă
faptele au fost săvârşite în limitele unei OBLIGAŢII rezultând din legi sau tratate
internaţionale

Categorii de infracţiuni internaţionale

JURISDICŢIA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ
EXISTENŢA UNOR INSTANŢE PENALE INTERNAŢIONALE,

care să completeze sistemul judiciar al statelor şi să judece direct
principalele infracţiuni internaţionale, constituie astăzi O
NECESITATE, resimţită ca atare de comunitatea internaţională.
S-a dovedit că LIPSA UNEI JURISDICŢII INTERNAŢIONALE,

permanentă şi imparţială, competentă să judece infracţiunile cu
caracter internaţional, CONSTITUIE O LACUNĂ MAJORĂ a
dreptului internaţional actual, CU CONSECINŢE DEFAVORABILE
pentru comunitatea statelor în efortul său tot mai organizat de A
CONTROLA FENOMENUL INFRACŢIONAL şi de A
SANCŢIONA pe cei ce încalcă legalitatea internaţională.

Instanţe penale ad-hoc
a) Înaltul Tribunal Internaţional
b) Tribunalul militar internaţional de la

Nurnberg
c) Tribunalul militar internaţional pentru
Extremul Orient(Tokio)
d) Tribunalul internaţional pentru fosta
Iugoslavie
e) Tribunalul internaţional pentru Ruanda

Înaltul Tribunal Internaţional
La 25 ianuarie 1919 Conferinţa preliminariilor păcii a creat o

comisie ce a avut scopul de a investiga crimele contra legilor
şi obiceiurilor războiului săvârşite în timpul primului război
mondial.
Comisia astfel creată a considerat necesară şi a recomandat
instituirea Înaltului Tribunal Internaţional.
Înaltul Tribunal Internaţional
- a fost creat în temeiul art. 227 al Tratatului de la Versailles
- era compus din cinci judecători, provenind din ţările
învingătoare în război – Marea Britanie, Franţa, Italia,
Japonia şi Statele Unite ale Americii.
- a avut însărcinarea de a-l judeca pe Wilhelm al II-lea de
Hohenzolern, fostul împărat al Germaniei învinse în război,
pentru ofensa supremă adusă moralei internaţionale şi
respectului sacru al tratatelor.

Tribunalul militar internaţional de la Nurnberg
Cele mai grave crime de drept internaţional au fost pentru

prima oară definite în statutele tribunalelor internaţionale
create imediat după cel de-al doilea război mondial, la
Nürnberg şi Tokyo: crimele contra păcii, crimele contra
umanimităţii şi crimele de război.
La acestea se adaugă alte infracţiuni internaţionale, numite şi
„delicte internaţionale” (delicta juris gentium): sclavia şi
traficul cu sclavi, comerţul cu femei şi copii, falsificarea de
monedă, traficul de stupefiante, difuzarea de publicaţii
pornografice, pirateria, terorismul internaţional.
În cuprinsul Statutelor de înfiinţare şi organizare a
Tribunalelor de la Nürnberg şi Tokyo se găsesc dispoziţii
referitoare la organizarea şi procedura jurisdicţiei acestora,
inclusiv dreptul internaţional ce urma să fie aplicat.

Instituirea unui Tribunal militar internaţional, cu sediul la

Nürnberg, s-a hotărât prin Acordul privind urmărirea şi pedepsirea
marilor criminali de război ai Puterilor europene şi ale Axei, la 8
august 1945 la Londra.
Sarcina sa era să judece criminalii de război.
Acest Acord a fost încheiat de către guvernele Regatului Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord, al U.R.S.S şi al Statelor Unite ale
Americii, precum şi Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, în
temeiul Declaraţiei de la Moscova din 30 octombrie 1943.
Tribunal militar internaţional era compus din patru membri şi
patru supleanţi, reprezentând pe cele patru mari puteri
învingătoare în război, preşedinţia acestuia fiind asigurată pe rând
de către unul din judecători.
Era competent să judece orice persoană care, acţionând în contul
ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de
membri ai unor organizaţii, oricare din crimele menţionate expres
în Statut.

Potrivit articolul 6 al Statutului Tribunalului internaţional de la Nürnberg, în

competenţa de judecată a Tribunalului intrau următoarele crime:
 crimele contra păcii: ordonarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea unui război
de agresiune, sau a unui război prin violarea tratatelor, a garanţiilor sau a
acordurilor internaţionale, sau participarea la un plan concertat sau la un
complot pentru îndeplinirea oricăruia dintre actele amintite;
 crimele de război: violarea legilor şi obiceiurilor războiului, în cadrul cărora
erau incluse cu caracter exemplificativ asasinatul, relele tratamente şi
deportarea pentru muncă forţată sau în orice alt scop a populaţiilor civile din
teritoriile ocupate, asasinatul sau relele tratamente ale prizonierilor de război
sau ale persoanelor aflate pe mare, executarea ostatecilor, jefuirea bunurilor
publice sau private, distrugerea fără motiv a oraşelor şi satelor sau devastarea
lor nejustificată de necesităţi militare;
 crimele contra umanităţii: asasinatul, exterminarea, aducerea în stare de sclavie,
deportarea şi orice alt act inuman comis contra oricărei populaţii civile înainte
sau în timpul războiului, ca şi persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau
religioase, dacă aceste acte sau persecuţii, indiferent dacă constituiau sau nu o
violare a dreptului intern al ţării unde s-au produs, au fost comise ca urmare a
oricărei crime aflate în competenţa tribunalului sau în legătură cu asemenea
crimă.

 Hotărârile erau luate cu majoritatea membrilor săi, în

caz de egalitate prevalând votul preşedintelui. Pentru
a se hotărî condamnarea era necesar votul a cel puţin
trei judecători.
 Potrivit art. 26 din Statut, hotărârea Tribunalului prin
care se constata vinovăţia inculpatului ori prin care
acesta era achitat trebuia să fie motivată.
 Hotărârea era definitivă şi nesusceptibilă de revizuire.
 Executarea pedepselor era încredinţată Consiliului de
Control al Aliaţilor, care avea şi dreptul de a modifica
sau de a reduce pedepsele aplicate, fără a le agrava.
 Tribunalul militar internaţional de la Nürnberg a
funcţionat între 20 noiembrie 1945 şi 1 octombrie
1946.

Tribunalul militar internaţional pentru Extremul Orient(Tokio)
Constituirea acestui tribunal a fost convenită în cuprinsul

“Declaraţiei de la Postdam” din 26 iulie 1945, semnată de
Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China şi care
cuprindea condiţiile de capitulare a Japoniei.
La această Declaraţie a aderat la 8 august 1945, odată cu
intrarea sa în război contra acestei ţări şi fosta U.R.S.S.
Ea a fost acceptată de Japonia, după înfrângerea sa, la 1
septembrie 1945.
În baza acestei Declaraţii, Comandantul suprem ai forţelor
aliate din Extremul Orient, generalul Mac Arthur, a aprobat la 19
ianuarie 1946 „Carta Tribunalului militar internaţional pentru
Extremul Orient” prin care se oferea cadrul juridic pedepsirii cu
promptitudine a militanţilor japonezi răspunzători de crimele
de război comise în această parte a lumii.

Tribunalul militar internaţional pentru Extremul Orient(Tokio)
Competenţa ratione materiae a Tribunalului cuprindea

crimele contra păcii, crimele de război şi crimele contra
umanităţii. Agresiunea se pedepsea atât în cazul
existenţei cât şi în cazul lipsei unei declaraţii de război.
Carta definea crimele de război, în mod sumar, ca violări
ale legilor şi obiceiurilor războiului.
Competenţa ratione personae a Tribunalului pentru
Extremul Orient, compus din cel puţin 6 şi cel mult 11
membri, se limita la persoanele învinuite de comiterea
unor crime grave. Tribunalul nu era abilitat să declare
anumite organizaţii sau grupuri ca având caracter
criminal.
Tribunalului militar internaţional de la Tokio şi-a încetat
activitatea la data de 12 noiembrie 1948

Tribunalul internaţional pentru fosta Iugoslavie
Criza din Iugoslavia a determinat Consiliul de Securitate al

O.N.U. să dispună înfiinţarea Tribunalului Internaţional Penal
pentru fosta Iugoslavie
Scop: judecarea acelor persoane ce se prezumă a fi responsabile
pentru violări grave ale dreptului umanitar internaţional,
săvârşite pe teritoriul fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991 şi o
dată ce urma a fi stabilită de Consiliul de Securitate la
restabilirea păcii.
6 octombrie 1992, prin Rezoluţia 780 - Consiliul de Securitate
dispunea formarea de către secretarul general al O.N.U. a unei
comisii de experţi, care avea rolul de a analiza datele furnizate
din Iugoslavia asupra încălcărilor grave ale normelor dreptului
internaţional umanitar şi să întocmească un raport care a fost
prezentat la 9 februarie 1993

Constituirea unui Tribunal internaţional care să judece

persoanele responsabile de încălcări ale dreptului internaţional
umanitar comise după anul 1991 a fost stabilită prin Rezoluţia
808 a Consiliului de Securitate al O.N.U., la 22 februarie 1993,
pe baza raportului secretarului general.
Secretarul general era rugat să prezinte propuneri concrete în
vederea implementării efective a acestei hotărâri, luând în
considerare propunerile prezentate de statele membre ale
O.N.U.
Consiliul de Securitate a aprobat propunerea secretarului
general şi a decis, prin Rezoluţia 827 din 25 mai 1993, stabilirea
unui tribunal internaţional pentru scopul unic de a pedepsi
persoanele responsabile de violări grave ale dreptului umanitar
comise pe teritoriul fostei Iugoslavii după 1 ianuarie 1991
Consiliul de Securitate a aprobat Statutul Tribunalului
internaţional pentru fosta Iugoslavie prin aceeaşi rezoluţie.

Răspunderea persoanei fizice în dreptul internațional public Tribunalul
internaţional pentru fosta Iugoslavie
Tribunalului internaţional pentru fosta Iugoslavie, cu sediul la

Haga (independent, însă, de Curtea Internaţională de Justiţie),
este compus din 14 judecători, aleşi pe o perioadă de 4 ani, cu
dreptul de a fi realeşi, de Adunarea Generală a O.N.U, la
propunerea Consiliului de Securitate, de pe o listă întocmită de
secretarul general, pe baza nominalizărilor făcute de statele
interesate, conform unor criterii de natură să garanteze
competenţa şi obiectivitatea acestora.
În sarcina judecătorilor revine adoptarea şi modificarea
regulilor de procedură şi evidenţă.
Aceștia sunt constituiţi în trei Camere de judecată,
compuse din trei judecători şi o Cameră de apel, compusă
din cinci judecători.
Postul de Preşedinte al Tribunalului este echivalent cu
postul de preşedinte al unei Curţi naţionale de justiţie.

Competenţa ratione materiae a Tribunalului are în vedere

încălcările grave ale Convenţiilor de la Geneva din 1949,
violările legilor şi obiceiurilor războiului, genocidul şi crimele
împotriva umanităţii.
Competenţa ratione personae a Tribunalului se referă la
persoanele fizice, autori, coautori, instigatori şi complici, care au
săvârşit grave violări ale dreptului internaţional.
Jurisdicţia Tribunalului se extinde asupra faptelor săvârşite pe
teritoriul fostei Iugoslavii, începând cu data de 1 ianuarie 1991.
Procurorul şef al Tribunalului a declarat public, la 10 martie
1998, că jurisdicţia Tribunalului se va extinde şi asupra faptelor
privitoare la violenţele din Kosovo.
http://untreaty.un.org/cod/avl/ha/icty/icty.html
http://www.icty.org/

Tribunalul internaţional pentru Ruanda
http://www.unictr.org/
http://unictr.unmict.org/
Tribunalul internaţional penal a fost constituit pentru pedepsirea persoanelor
responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional
umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi în teritoriul
statelor vecine, între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994,
a fost înfiinţat prin Rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de
Securitate, în temeiul Capitolului VII al Cartei O.N.U., după modelul
Tribunalului internaţional pentru fosta Iugoslavie.
Competenţa ratione materiae a Tribunalului include genocidul, crimele
împotriva umanităţii şi crimele de război.
 Componenţa Tribunalului, statutul judecătorilor, procedura de judecată,
răspunderea individuală a făptuitorilor, garanţiile procesuale şi cooperarea
şi asistenţa datorate de statele membre O.N.U. pentru identificarea,
arestarea şi anchetarea persoanelor învinuite, sunt stabilite potrivit unei
organizări şi unor principii similare cu cele care stau la baza Tribunalului
internaţional pentru fosta Iugoslavie.

Curtea Penală Internaţională
 http://www.icc-cpi.int/
 În anul 1998, Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor de
la Roma a adoptat Statutul Curţii Penale Internaţionale, sub
forma unei convenţii internaţionale, deschisă semnării la 17
iulie 1998, la sediul ONU, urmând să intre în vigoare după
depunerea a 60 de instrumente de ratificare.
 A intrat în vigoare la 1 iulie 2002.
 Curtea Penală Internaţională a fost constituită ca instituţie
jurisdicţională permanentă, cu competenţă obligatorie pentru
statele-părţi la Statutul acesteia.
 Competenţa Curţii Penale Internaţionale este calificată ca
fiind complementară jurisdicţiilor penale naţionale (art. 1),
spre deosebire de Tribunalele pentru fosta Iugoslavie şi
Ruanda, a căror competenţă era guvernată de principiul
priorităţii.
 Sediul Curţii Penale Internaţionale este la Haga.

CPI este alcătuită din 18

magistraţi aleşi dintre cei mai
reputaţi specialişti în domeniu,
având cetăţenia statelor -
părţi la Statut, dar nu mai
mult de un reprezentant al
unui stat.
judecătorii au un
CPI este condusă
mandat de 9 ani şi
de Preşedinte.
nu pot fi realeşi.

 Curtea este competentă să judece şi să

pedepsească persoanele fizice vinovate de
comiterea unor infracţiuni deosebit de
grave - definite prin exemplificare în
Statutul Curţii Penale Internaţionale - care
aduc atingere intereselor ansamblului
comunităţii internaţionale:
crime de crime crimele de crimele de
genocid împotriva război agresiune
umanităţii

Curtea este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate de

comiterea infracţiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18 ani.
Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de preşedinte de parlament, de demnitar

sau funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în faţa
Curţii şi nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei.
Imunităţile sau regulile de procedură speciale care însoţesc calitatea oficială a unei
persoane nu împiedică Curtea să îşi exercite competenţa faţă de persoana în cauză.
Răspunderea penală a persoanelor fizice, este o răspundere individuală.
Nu se admite răspunderea colectivă a acestora.

 Curtea devine competentă să judece

persoanele fizice care au comis crime
împotriva unui stat-parte la Statut prin:
sesizarea sesizarea deschiderea, din
Procurorului de Procurorului de oficiu, de către
către un stat-parte către Consiliul de Procuror, a unei
Securitate al ONU anchete în legătură
cu comiterea unei
infracţiuni

 Crearea unei jurisdicții penale internaționale

permanente a constituit una dintre
preocupările ONU aproape imediat după
crearea sa.
 Un rol deosebit în această materie l-a avut juristul
român Vespasian V. Pella: ”putem afirma, fără
teama de a greși, că ideile, concepțiile și atitudinea
înaintată ale lui Vespasian V. Pella, benefice întregii
omeniri, își au sursa în inteligența nativă și în sclipirile
de geniu ale poporului român, al cărui prestigios
ambasador a fost pe toate meridianele și paralele
globului pământesc” - Iulian Poenaru .

 ”pentru ca incriminarea infracțiunilor internaționale să nu rămână

un simplu demers teoretic și pentru a se evita ca sancționarea
celor ce încalcă legea internațională să depindă în cea mai mare
parte de guvernele unor state care inspiră sau patronează
asemenea încălcări ori de interese politice conjuncturale
exterioare actului de justiție” (Vasile Crețu ).
 Adoptarea în 1998 a Statutului Curții Penale Internaționale
transforma în realitate visul lui Vespasian V. Pella, ”promotorul
ideii de creare a unei instanțe penale internaționale permanente”.
 În 2007,Vespasian V. Pella a fost omagiat la Curtea Penală
Internațională în cadrul seminarului „De la Convenția din 1937
privind crearea unei Curți Penale Internaționale, la Statutul de la
Roma – Evoluția unui sistem de justiție penală” cu prilejul
împlinirii a 70 de ani de la adoptarea acestei convenții al cărei
text a fost redactat de marele jurist român.

6. SOLUŢIONAREA
DIFERENDELOR
INTERNAŢIONALE
SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR

INTERNAŢIONALE
6.1. Noţiunea de diferend internaţional
6.2. Clasificarea mijloacelor de soluţionare a diferendelor
6.3. Mijloace politico-diplomatice de soluţionare paşnică a
6.4. Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor
internaţionale
6.5. Mijloace paşnice bazate pe constrângere pentru
soluţionarea diferendelor internaţionale
6.6. Rolul organizaţiilor internaționale în soluționarea
diferendelor internaționale

INTERNAŢIONALE
Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale reprezintă
unul dintre principiile fundamentale al dreptului internaţional.
Mijloacele concrete de rezolvare constituie rezultatul unei îndelungate

evoluţii istorice a relaţiilor dintre state şi a dezvoltării şi perfecţionării
instituţiilor şi normelor de drept internaţional.
Ideea înlocuirii recursului la forţă cu reglementarea paşnică a

conflictelor îşi are originile în antichitate.
“Securitatea şi egalitatea nu pot fi obţinute decât prin constituirea unei

organizaţii sociale, analogă aceleia a statelor, sau federaţiilor de state,
sau cel puţin apropiindu-se în liniile sale mari” (Vladescu Al. Ovidiu))

INTERNAŢIONALE
Necesitatea reglementării paşnice a diferendelor dintre state:
- este susţinută de o -este strâns legată de preocupările ce
vizează:
multitudine de factori şi
procese care acţionează în * excluderea războiului din viaţa
societăţii,
relaţiile internaţionale *interzicerea folosirii forţei şi a
conducând la încordarea ameninţării cu forţa în relaţiile
deosebit de gravă a internaţionale,
*combaterea terorismului internaţional
acestora; (un real pericol împotriva umanităţii).
DIFERENDUL INTERNAŢIONAL – NOȚIUNE
 "un dezacord asupra unei chestiuni de drept

sau de fapt, un conflict de opinii juridice sau de
interese între state".
(vezi hotărârea în cazul Concesiunilor Mavrommatis, CPIJ Recueil, 1924, Seria A, nr.2, p.11)
 Lato sensu = contestaţiile, litigiile, divergenţele
sau conflictele dintre două subiecte de drept
internaţional.

INTERNAŢIONALE
 „Îmi exprim profunda convingere că războiul, niciodată,
dar absolut niciodată, nu va mai însemna rezolvarea unui
conflict – afirma Nicolae Titulescu. În cel mai bun caz,
într-un război victorios se vor schimba numai datele
problemei; nemulțumitul de mâine este substitutul
nemulțumitului de azi. Unui război purtat în numele
dreptății, îi va urma un alt război în numele dreptății. Și
așa mereu fără sfârșit. Cu ce preț? Cu un preț neînchipuit
de mare pe care trebuie să-l plătească toată omenirea
pentru interesele personale ale unuia sau mai multora
dintre membrii săi. Războiul nu se poate îngrădi făcând
legi împotriva lui, ci înlăturând cauzele care îi dau
naștere” (Duculescu V., 2002)
CLASIFICARE
Diferendele internaţionale pot fi clasificate în

două categorii:
DIFERENDE POLITICE – constau ”într- DIFERENDE JURIDICE – au ca obiect,
o opoziție de interese fără contestație de potrivit Statutului Curții Internaționale
drept sau se suprapune unei contestații de Justiție (art. 36, pct.2):
prealabile de drept, o cerere de avantagii, – interpretarea unui tratat;
cu sau fără a susține contrariul, care se – orice problemă de drept
izbește de un refuz sau o rezistență, cel internațional;
puțin parțială, o cerere contestată prin care – existența oricărui fapt care, dacă ar
se urmărește modificarea situației juridice fi stabilit, ar constitui încălcarea
existente, prin invocarea oportunității unei obligații internaționale;
politice, conveniența unilaterală sau – natura sau întinderea reparației
reciprocă, echitatea”. datorată pentru încălcarea unei
obligații internaționale.
DIFERENDELE ȘI ORGANIZAŢIILE
INTERNAŢIONALE
În ce priveşte organizaţiile internaţionale pot apărea
diferende:
 între un stat membru sau mai multe state membre
şi organizaţia respectivă;
 între organizaţie şi funcţionarii săi;
 între diferite organe ale organizaţiei internaţionale;
 între diferite organizaţii internaţionale;
 între organizaţia internaţională şi particulari.

CADRUL CONVENȚIONAL
 Convențiile de la Haga din 1899 și 1907
 Pactul Societății Națiunilor adoptat la Conferința de Pace de la
Versailles
 Protocolul pentru reglementarea pașnică a diferendelor
internaționale; Geneva, 2 octombrie 1924
 Acordul general pentru reglementarea pașnică a diferendelor
internaționale, adoptat de Adunarea Societății națiunilor la 26
septembrie 1928, revizuit și adoptat și de Adunarea Generală a ONU
la 28 aprilie 1949, prin rezoluția nr. 269/III
 Tratatul general de renunțare la război, 27 august 1927 (Pactul
Briand-Kellogg, Paris, 27 august 1928)
 Tratatul interamerican la soluționarea pașnică a diferendelor(Pactul
de la Bogota, 1948)
 Carta ONU: obligaţia statelor de a soluţiona exclusiv pe cale pașnică
diferendele dintre ele ------- principiu fundamental+ pp. interzicerea
recursului la forţă
 Convenția europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor,
29 aprilie 1957 etc.
DIFEREND/SITUAȚIE
 În Carta ONU, dar și în alte documente
internaționale, alături de noțiunea de ”diferend”
este specificată și noțiunea de ”situație”.
 Diferența dintre cele două concepte constă în:
- diferendul reprezintă un dezacord - situația exprimă starea de fapt care ar
declarat între două sau mai multe state cu putea da naștere unui diferend și care, de
privire la un drept, o pretenție sau un regulă, privește mai multe state.
interes;
 Art. 2 din Carta ONU:

„toți membrii organizației vor rezolva diferendele lor
internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât
pacea și securitatea internațională, precum și
justiția să nu fie puse în primejdie”.
REZOLVAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

- PRINCIPII-
 Art.1 Carta (Scopurile organizaţiei):
„să înfăptuiască prin mijloace paşnice şi în
conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului
internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor
sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea
duce la o încălcare a păcii”.
1. principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale,
principiu fundamental aplicabil în materia diferendelor
internaţionale;
 2. principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa,
cu caracter de normă imperativă a dreptului internaţional.
OBLIGAŢII
Să se abţină de la orice act susceptibil de a agrava
situaţia
Respectarea riguroasă a libertăţii părţilor de
alegere a modalităţilor de reglementare paşnică,
care se potrivesc cel mai bine împrejurării şi
naturii diferendului
Obligaţia de a soluţiona orice diferend sau situaţie
pe cale paşnică nu poate fi considerată ca
incompatibilă cu exercitarea suveranităţii statelor;
Diferendele trebuie să fie soluţionate în
conformitate cu principiile de justiţie şi de drept
internaţional.
ALTE PRINCIPII
 Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra
principiilor de drept internaţional cu privire la relaţiile
prieteneşti şi de colaborare între state în conformitate cu
Carta O.N.U., adoptată prin Rezoluţia 2625/1970
enumeră şi alte principii aplicabile în materia soluţionării
paşnice a diferendelor internaţionale:
principiul bunei credinţe în relaţiile internaţionale

principiul non-intervenţiei în afacerile interne ale unui alt stat
principiul egalităţii suverane a statelor
principiul drepturilor egale şi al auto-determinării popoarelor
principiul suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a statelor
MIJLOACELE DE SOLUŢIONARE PAŞNICĂ

 Art. 33 al Cartei ONU precizează că mijloacele de
soluţionare paşnică a diferendelor pot fi:
- mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice:
negocieri, anchetă, mediere, conciliere;
- mijloace jurisdicţionale: arbitrajul şi soluţionarea
judiciară.
 Acestor mijloace li se adaugă procedurile de
soluţionare a diferendelor prin organizaţii
internaţionale sau acorduri regionale:discutarea,
anchetarea, recomandarea, concilierea etc.
MIJLOACE PAŞNICE BAZATE PE CONSTRÂNGERE
 retorsiunea
 represaliile
 ruperea relaţiilor diplomatice

SCOP
 Negocierea, concilierea, arbitrajul şi celelalte

mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor
contribuie:
la aplanarea conflictelor internaţionale,
la întărirea cooperării statelor,
la menţinerea păcii în lume.
ajungerea părților în diferend la un compromis negociat, în
mod direct sau prin intermediar
DREPTURI
 Documentele internaționale în materie afirmă
următoarele drepturi ale statelor în aplicarea
principiului rezolvării pe cale pașnică a
diferendelor:
dreptul statelor părți la un diferend la
respectarea suveranității, independenței și
integrității lor teritoriale;
dreptul statelor de a trăi în pace, ca buni vecini;
dreptul statelor părți la un diferend de a alege în
mod liber, prin acordul dintre ele, mijloacele de
soluționare a diferendului.
OBLIGAȚII
 în cursul procesului de reglementare pașnică statele părți la un
diferend internațional și alte state trebuie să se abțină de la orice
act susceptibil de a agrava situația; în perioada reglementării pot
fi luate măsuri conservatorii pentru a împiedica agravarea situației
care să nu aducă atingere statelor;
 reglementarea pașnică a diferendelor este o consecință firească
a suveranității de stat; statele părți la un diferend o acceptă în
mod liber, ele nu pot fi constrânse la aceasta, fiind necesar
consimțământul lor prealabil;
 statele au libertatea de a alege modalitatea sau mijlocul
reglementării pașnice a diferendului;
 statele părți sunt ținute ca prin acțiuni pozitive să folosească cu
bună-credință cele mai adecvate mijloace pentru a conduce la
soluționarea pașnică a diferendului, ca obligație de rezultat,
 diferendele trebuie soluționate în conformitate cu principiile de
drept internațional public, de justiție și de echitate, pentru ca
pacea și securitatea internațională cât și justiția să nu fie puse în
pericol.
MIJLOACE POLITICO-DIPLOMATICE
DE SOLUŢIONARE PAŞNICĂ A
DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE
NEGOCIEREA (TRATATIVELE)
 Constituie cel mai utilizat și, totodată, cel mai vechi mijloc de
soluţionare a diferendelor între state,ce se poate realiza prin
contacte şi tratative între reprezentanţii părţilor sau prin schimburi
de documente.
 Tratativele = „procese competitive desfășurate în cadrul unor
convorbiri pașnice de către una sau mai multe părți, ce acceptă să
urmărească împreună realizarea în mod optim și sigur a unor
obiective, fixate în cuprinsul unei soluții explicite, agreată în comun”
(M. Malita)
 Activitatea de negociere politico-diplomatică ca mijloc de soluționare
a diferendelor internaționale trebuie să aibă în vedere:
luarea în considerare a intereselor tuturor părţilor şi
respectarea poziţiei fiecăreia dintre ele
NEGOCIEREA (TRATATIVELE)
 Rezultatele negocierilor diplomatice purtate

între state s-a concretizat în numeroase
înțelegeri ce au ca obiect reglementarea
diverselor probleme în litigiu. .
 Recurgerea la tratative, la negocieri politico-
diplomatice, purtate cu răbdare, perseverență
şi înaltă răspundere corespunde:
- intereselor statelor respective,
- cauzei păcii şi securităţii internaţionale.
BUNELE OFICII
 acel mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor care presupune implicarea
unui terţ pentru a determina părţile în diferend să înceapă sau să reia
tratativele.
 Terțul poate fi :
- organizaţie internaţională
- o personalitate influentă.
 Terţul are rolul:
- de a convinge statele aflate în diferend să rezolve neînţelegerile dintre ele pe
cale paşnică,
-de a le pune în contact sau a restabili contactele între respectivele state
INIȚIATIVA:
- statele aflate în diferend,
- statul/statele care își oferă bunele lor oficii
- organizaţiile internaţionale
- persoanele influente
-Oferta de bune oficii constituie un act de bună voinţă care îşi găseşte temeiul în
dreptul şi obligaţia acestora de a coopera în vederea menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale.
BUNELE OFICII
Recurgerea la metoda bunelor oficii este facultativă. Sunt rare situaţiile când statele
acceptă prin tratate anterioare obligativitatea recurgerii la acestea în anumite tipuri
de situaţii prestabilite.
Angajarea acţiunilor concrete de bune-oficii nu se poate face decât dacă părţile
implicate sunt de acord cu folosirea unei asemenea metode şi acceptă oferta ce li se
face.
 În cadrul misiunii sale de bune oficii, terţul bine voitor are o contribuţie
discretă, el neparticipând direct la rezolvarea propriu-zisă a diferendului, ci
propunând doar un teren de înţelegere între statele aflate în dezacord
pentru a le aduce în situaţia să trateze direct, efectuând în acest scop unele
activităţi cum sunt:
- asigurarea condiţiilor pentru realizarea unor comunicaţii şi contacte,
- explorarea unor posibilităţi şi domenii de acord,
- informarea uneia dintre părţi asupra punctelor de vedere ale celeilalte păţi,
- transmiterea unor mesaje,
- punerea la dispoziţie a unor facilităţi de ordin materiale etc. (Malita)
MEDIEREA
 o variantă mai complexă a bunelor oficii ce presupune
acţiunea terţului de a participa la organizarea şi
conducerea negocierilor şi implicarea sa în soluţionarea
pe fond a diferendului prin formularea unor propuneri de
soluţionare.
 Procedura medierii ocupă un loc important în cadrul
mijloacelor de soluţionare paşnică a diferendelor,
îndeplinind funcţii precum:
- încercarea de apropiere a poziţiei părţilor;
- elaborarea unor propuneri pentru soluţionarea
problemelor de fond în litigiu;
- asistarea părţilor la negocieri.
ANCHETA
 Constă în verificarea stării de fapt şi a împrejurărilor care au
condus la apariţia diferendului de către o comisie de anchetă
constituită printr-un acord internaţional încheiat între părţile în
litigiu.
 Comisiile de anchetă au ca scop principal să stabilească faptele şi
să lămurească împrejurările care au provocat diferendul, dar se
pot aborda şi probleme juridice.
 Obiectul principal al comisiilor de anchetă rămâne însă stabilirea
situaţiei de fapt.
 Cea mai amplă reglementare a comisiilor de anchetă se găseşte în
convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907.
 Părţile contractante care nu s-au putut pune de acord pe căi
diplomatice vor institui „în măsura în care împrejurările o
permit”, o comisie internaţională de anchetă.
ANCHETA
 Comisia se alcătuiește pe baza unui acord special între părţile
litigante; în lipsa unei asemenea convenţii fiecare parte va numi
câte doi comisari care împreună vor alege un supraarbitru.
 Comisia lucrează după o procedură contradictorie, în prezenţa
părţilor, care sunt obligate să-i furnizeze toate informaţiile pe
care comisia le socoteşte utile.
 Comisia poate, să se deplaseze la faţa locului şi să administreze
probe (martori, experţi etc.).
 După efectuarea anchetei, comisia deliberează în secret şi
adoptă decizii cu majoritatea membrilor comisiei.
 Rezultatul anchetei este consemnat într-un raport care este
supus părţilor în diferend. Raportul este limitat la constatarea
faptelor şi nu are valoare obligatorie pentru părţi, care sunt
libere să aprecieze dacă îi vor da sau nu urmare.
CONCILIEREA
 presupune constituirea unei comisii prin acordul părţilor
aflate în litigiu;
 procedura concilierii are două faze: ancheta şi concilierea
propriu-zisă, desfăşurată în contradictoriu cu ascultarea
părţilor.
 Funcții :
 elucidarea faptelor, prin cercetarea diferendului sub
toate aspectele; ascultarea părţilor;
 administrarea probelor;
 elaborarea unor soluţii bazate pe concesii reciproce, în
vederea concilierii părţilor.
 Recomandările sau avizele elaborate în procesul aplicării
acestei proceduri au valoare facultativă pentru părţile în
litigiu.
MIJLOACE JURISDICŢIONALE DE
SOLUŢIONARE A DIFERENDELOR
INTERNAŢIONALE
NOȚIUNE
 Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor
internaţionale cuprind procedurile desfăşurate în faţa unor
organe jurisdicţionale permanente sau temporare, create fie
prin tratate internaţionale, fie prin acordul părţilor la litigiu, la
nivel universal sau regional, organe ce sunt abilitate să
rezolve litigiile cu caracter internaţional.
 Unele instanţe au o competenţă generală, altele sunt
specializate într-un anumit domeniu.
 Astfel de instanţe sunt:
— instanţele arbitrale ad-hoc;
— Curtea Internaţională de Justiţie;
— Curtea Europeană de Justiţie;
— Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
ARBITRAJUL INTERNAŢIONAL
 Arbitrajul are un caracter jurisdicţional, deoarece
implică o procedură cu caracter contradictoriu
(procedură contencioasă), care se finalizează printr-o
hotărâre pronunţată de un organ independent faţă de
părţi, hotărâre obligatorie pentru acestea din urmă.
 Potrivit art. 37 al Convenţiei de la Haga din 1907,
recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a se
supune sentinţei cu bună credinţă:
„Arbitrajul internaţional are ca obiect rezolvarea
diferendelor dintre state prin judecători aleşi de ele şi
pe baza respectării dreptului”.
ARBITRAJUL INTERNAŢIONAL
 Arbitrajul este o instituţie cunoscută din cele mai vechi
timpuri.
 Obiectul arbitrajului internaţional, definit prin art. 37 din
Convenţia de la Haga din 1907 îl constituie exclusiv
diferendele dintre state, deci nu şi diferendele dintre un
stat şi o organizaţie internațională guvernamentală.
 Nu toate diferendele dintre state pot fi soluţionate prin
arbitraj, ci numai acelea ce pot fi rezolvate prin
aplicarea dreptului, adică acelea izvorâte din
interpretarea tratatelor, din violarea lor, din pagubele
cauzate prin aceste violări, din modul de a le repara.
CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE (CIJ)

 Curtea Internaţională de Justiţie a fost creată în 1920, sub forma Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională.
 Denumirea actuală a primit-o în 1946.
 Statutul a intrat în vigoare în 1921, iar Curtea a început să funcţioneze în
1922.
 După cel de-al doilea război mondial, a fost revizuit statutului Curţii.
 Potrivit art. 92 al Cartei ONU, Curtea Internaţională de Justiţie a devenit
unul din organele principale ale ONU şi toţi membrii acesteia sunt ipso
facto şi părţi la Statutul Curţii.
 Rolul Curţii este acela de a soluţiona diferendele dintre state şi de a acorda
avize consultative calificate în orice problemă juridică la cererea Adunării
Generale şi Consiliului de Securitate ori a altor organe şi instituţii
specializate ale ONU.
 Orice stat membru în ONU are dreptul de a apela ca parte la jurisdicţia
Curţii. Conform art.34 pct.1 din Statutul Curţii: „numai statele pot fi părţi
în cauzele supuse Curţii”.
 Statele părţi la Statutul CIJ sunt obligate să respecte hotărârile acesteia, în
caz contrar cealaltă parte putându-se adresa Consiliului de Securitate.
CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE (CIJ)

 Curtea Internaţională de Justiţie are două categorii de competenţe:
competenţa contencioasă şi competenţa consultativă.
 Conform art.30 al Statutului, "Curtea îşi determină prin regulament
modul în care îşi exercita atribuţiile. Ea îşi stabileşte procedura".
 Procedura în faţa Curţii cuprinde două faze:
 - procedura scrisă - părţile prezintă memoriul şi contramemoriul, şi
replici duplici şi orice alte documente pertinente care să sprijine poziţiile
în conflict.
 - procedura orală - presupune ascultarea eventualilor martori,
pregătirea altor mijloace de probă, pledoariile părţilor. (Niciu M. , Drept
internațional public, 2001, p. 338)
 Limbile de lucru sunt franceză şi engleză.
 Hotărârile CIJ sunt definitive şi obligatorii pentru părţile în litigiu. Ele
se bucură de autoritatea lucrului judecat. În cazul în care una din părţi
nu-şi execută obligaţiile prevăzute de o hotărâre a Curţii, cealaltă parte
poate sesiza Consiliul de Securitate al ONU, care poate face
recomandări sau să decidă asupra măsurile necesare pentru aducerea la
îndeplinire a hotărârii (art. 94 al Chartei ONU).
CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE

 Curtea de Justiţie a constituit instituţia comunitară prevăzută în toate
din cele trei tratate constitutive ale Comunităţilor europene precum şi
în Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie anexat tratatelor de la
Roma.
 Prin Convenţia relativă la anumite instituţii comune Comunităţilor
europene semnată la Roma la 25 martie 1957 s-a stabilit că, Curtea
de Justiţie va fi instituţie comunitară unică a celor trei comunităţi.
 Curtea apare ca jurisdicţie permanentă şi obligatorie a ordinii juridice
comunitare, ordine juridică de drept internaţional ale cărei subiecte
sunt atât statele membre, cât şi resortisanţii acestora.
 Misiunea Curții de Justiție a Comunităților Europene era aceea de a
garanta „respectarea legii în interpretarea și aplicarea" tratatelor.
 Statutul Curţii de Justiţie a fost aprobat prin Protocolul din 17 apr.
1957 și a suferit modificări succesive.
CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE

 Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie
2009, Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică și a preluat
competențele conferite anterior Comunității Europene.
 Dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene și include toate
dispozițiile adoptate în trecut în temeiul Tratatului privind Uniunea
Europeană, în versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona.
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor
instituțiilor Uniunii Europene, se asigură că statele membre își îndeplinesc
obligațiile rezultate din tratate și interpretează dreptul Uniunii la solicitarea
instanțelor naționale.
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă autoritatea judiciară a
Uniunii Europene și, în colaborare cu instanțele din statele membre, asigură
aplicarea și interpretarea uniformă a dreptului Uniunii.
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene are sediul la Luxemburg și este
compusă din două instanțe:
- Curtea de Justiție
- Tribunalul
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost creată în anul 1958 ca
organism ce face parte din cadrul instituţional al Consiliului Europei.
 A început să judece în anul 1959.
 Sediul acesteia a fost stabilit la Strasbourg.
 Curtea are misiunea deosebit de importantă de a asigura
respectarea de către statele părţi a obligaţiilor rezultând din
Convenţie, de a veghea la respectarea prevederilor Convenţiei pentru
Drepturile Omului de către statele care au ratificat acest document.
 Instituită de Convenţia amendată de Protocolul nr. 11,
 Convenţia Europeană a instituit un sistem de protecţie a drepturilor
omului care s-a dovedit a fi de-a lungul timpului cel mai avansat şi
eficient dintre sistemele elaborate până în prezent.
 Ea reprezintă un tratat internaţional care instituie Curtea şi
organizează funcţionarea sa. Convenţia conţine o listă de drepturi şi
garanţii pe care statele se angajează să le respecte. Aceste drepturi
sunt prevăzute în Convenţia însăşi, precum şi în protocoalele nr. 1, 4,
6, 7 şi 13.

 Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor contractante. Nu
există nici o restricţie în ceea ce priveşte numărul de judecători de aceeaşi naţionalitate,
judecătorii îşi exercită activitatea cu titlu individual şi nu reprezintă nici un stat.
 Judecătorii sunt aleşi de fiecare dată pentru şase ani, de către Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei, mandatul unei jumătăţi din numărul judecătorilor aleşi la primele alegeri
expirând după trei ani, astfel încât reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din numărul
judecătorilor să se facă la fiecare trei ani.
 Judecătorii nu pot exercita vreo activitate incompatibilă cu obligaţiile lor de
independenţă şi imparţialitate sau cu disponibilitatea cerută de o activitate exercitată pe
timp complet.
 Mandatul judecătorilor expiră la atingerea vârstei de şaptezeci de ani.
 Curtea, în plenul ei îşi alege preşedintele, doi vicepreşedinţi şi doi preşedinţi de secţiune
pe o perioada de trei ani.
 Convenţia semnată la 4 noiembrie 1950 a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după
depunerea a trei ratificări.
 Ea a fost urmată de 14 protocoale adiţionale, ultimul semnat la 12 mai 2004.
 (Lista statelor care au ratificat Convenţia poate fi consultată la adresa
http://www.echr.coe.int)

 Conform regulamentului său, Curtea este formată din patru secţiuni, a căror
compoziţie, fixată pe trei ani, trebuie să fie echilibrată atât din punct de
vedere geografic, cât şi din punct de vedere al reprezentării pe sexe şi
ţinând seama de diferitele sisteme juridice existente în statele contractante.
 Comitete formate din trei judecători sunt constituite pe o perioada de 12
luni, în cadrul fiecărei secţiuni. Acestea reprezintă un element important al
noii structuri, întrucât ele efectuează o mare parte din munca de filtrare
efectuată până acum de Comisie.
 Camere din şapte membri sunt constituite în cadrul fiecărei secţiuni, pe
baza sistemului rotaţiei, preşedintele de secţiune şi judecătorul ales în
numele statului interesat participând de drept.
 Marea Cameră este constituită pentru o durata de trei ani.Este compusă
din şaptesprezece judecători,.
 În afara membrilor de drept – preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de
secţiuni – ea se compune, după sistemul rotaţiei, pornind de la două grupe
care alternează la fiecare nouă luni şi a căror compoziţiei se doreşte
echilibrată din punct de vedere geografic şi ţine seama de diferitele sisteme
juridice existente în statele contractante.
 Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale trebuie să

îndeplinească o serie de condiţii de admisibilitate prevăzute de art.35 din
Convenţie:
- epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne
- introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne
definitive
- cererea să nu fie anonimă
- cererea să nu fie esenţial aceeaşi cu o cerere anterior examinată de

Curte;
- cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanţe
internaţionale, dacă nu conţine fapte noi;
- cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei, manifest
nefondată sau abuzivă
MIJLOACE PAŞNICE BAZATE PE

CONSTRÂNGERE PENTRU SOLUŢIONAREA
DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE
MIJLOACE PAŞNICE BAZATE PE CONSTRÂNGERE
PENTRU SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR
INTERNAŢIONALE
 Un stat poate recurge la mijloace paşnice bazate pe
constrângere numai dacă nu reuşeşte să rezolve
diferendul prin mijloace diplomatice.
 Mijloace bazate pe constrângere nu trebuie să implice
folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa, în caz contrar
încălcându-se principiul neagresiunii, principiul
fundamental al dreptului internaţional.
 Dreptul internaţional admite următoarele mijloace
paşnice bazate pe constrângere:
- retorsiunea,
- represaliile
- ruperea relaţiilor diplomatice.
RETORSIUNEA
 constă în măsurile de răspuns ale unui stat faţă
de actele inamicale, contrare uzanțelor
internaționale ale altui stat îndreptate împotriva
sa.
 această măsură se folosește pentru a pune capăt
unor măsuri precum sporirea de către un stat a
taxelor vamale înscrise în tariful general.
 recurgerea la retorsiune, ca și actele care au
generat-o nu încalcă norme imperative ale
dreptului internațional, dar împiedică derularea
normală a relațiilor internaționale.
REPRESALIILE
 reprezintă un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului
internaţional, prin care se răspunde la actele ilegale ale altui stat
îndreptate împotriva sa, cu scopul de a determina statul vinovat să
înceteze actele ilegale şi să repare daunele provocate de el.
 Este necesară, însă, respectarea principiului proporţionalităţii între
actele ilicite şi daunele provocate prin acestea şi represalii.
 Represaliile se aplică doar dacă statul vinovat a refuzat anterior
încetarea actelor ilegale şi repararea daunelor provocate de el.
 Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul şi boicotul.
 Embargoul constă în acțiunea cu caracter preventiv prin care unui
stat i se interzic importurile și exporturile, intrarea sau ieșirea
navelor comerciale din porturile, aeroporturile sau din marea sa
teritorială, ori chiar reținerea bunurilor acestuia, până la încetarea
acțiunilor ilegale și repararea prejudiciilor.
 Boicotul constă în acțiuni de constrângere a unui stat care încalcă
grav dreptul internațional, prin măsuri de întrerupere a relațiilor
comerciale, culturale, științifice, telegrafice, radio etc.
RUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE
 Constituie în acelaşi timp un act politic şi unul

juridic, unilateral prin care un stat pune capăt
relaţiilor oficiale cu un alt stat.
 raporturile oficiale dintre cele două state sunt
întrerupte, misiunile diplomatice se închid,
agenţii diplomatici şi ceilalţi membri ai misiunii
diplomatice trebuie să părăsească teritoriul
statului acreditar.
RECURGEREA LA FORŢĂ
RECURGEREA LA FORŢĂ
 În anumite situații, limitativ stabilite de dreptul
internațional, este permisă recurgerea la forță, și
anume:
exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau
colectivă, în caz de agresiune armată;
în cadrul acțiunilor întreprinse de Consiliul de Securitate
al ONU, pentru menținerea și restabilirea păcii, potrivit
Cartei ONU;
în cazul luptei pentru eliberarea a popoarelor și
națiunilor de sub dominație colonială, ocupație străină
sau împotriva regimurilor rasiste.
ROLUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAȚIONALE

ÎN SOLUȚIONAREA
DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE
MIJLOACE DE SOLUŢIONARE A DIFERENDELOR ÎN CADRUL
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE
 Unul dintre scopurile majore ale O.N.U., prevăzut de art. 1 al
Cartei, este de a înfăptui, prin mijloace paşnice şi în
conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional,
aplanarea ori soluţionarea diferendelor internaţionale sau
situaţiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii,
organizaţia este datoare să se implice în procesul de
soluţionare paşnică a diferendelor dintre membrii săi.
 Carta ONU prevede, de altfel, atât mijloacele de soluţionare
paşnică a acestor diferende (Capitolul VI), cât şi pe cele
bazate pe constrângere (Capitolul VII).
 O.N.U. poate interveni în soluţionarea unor diferende între
membrii săi, dar şi a diferendelor apărute între aceştia şi alte
state, cu condiţia acceptării de către acestea din urmă.
MIJLOACE DE SOLUŢIONARE A DIFERENDELOR ÎN CADRUL
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE
 Organele cu competenţe exprese în materia soluţionării paşnice a

diferendelor internaţionale sunt Adunarea Generală a O.N.U. şi
Consiliul de Securitate.
 Competenţa ONU în soluţionarea diferendelor include:
- discutarea oricăror probleme privitoare la menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, prin intermediul Adunării Generale;
- invitarea părţilor la diferend la soluţionarea acestuia prin mijloace
paşnice, prin intermediul Consiliului de Securitate;
- anchetarea oricărei situaţii care ar putea da naştere unui diferend, prin
intermediul Consiliului de Securitate;
- recomandarea diferitelor proceduri sau metode de soluţionare.
 Pot fi supuse soluționării ONU diferende ale statelor membre, dar și
diferende ale statelor care nu sunt membre ONU, cu condiția ca
acestea din urmă să accepte jurisdicția ONU.
SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR ÎN CADRUL
ORGANIZAŢIEI PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA
 OSCE a fost înfiinţată în 1973 sub denumirea Conferinţa

pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE); în
1995 numele organizaţiei a fost schimbat în OSCE,
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
 În cadrul OSCE există patru sisteme de soluţionare pe
cale paşnică a diferendelor:
- Procedura de la Valetta
- procedura de conciliere obligatorie
- Comisia de conciliere
- concilierea dirijată
ORGANIZAŢIEI PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE
ÎN EUROPA
• Procedura de la Valetta prevede crearea, la cererea unei părţi la litigiu a
unui organism CSCE, compus dintr-unul sau mai mulţi membri aleşi de
comun acord de pe o listă de candidaţi calificaţi,
are drept sarcină stabilirea contactului cu părţile diferendului pentru a hotărî
metoda de lucru, fie formularea de avize sau observaţii în vederea începerii
sau reluării procesului de negociere, fie ancheta, concilierea, medierea,
bunele oficii, arbitrajul sau calea judiciară;
• Dacă părţile nu convin asupra mijlocului de soluţionare, pot solicita
organismului CSCE, în termen de trei luni de la notificarea dezacordului, să
formuleze avize sau observaţii asupra fondului diferendului.
ÎN EUROPA
• Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul CSCE adoptată în 1992 a
creat Curtea Europeană de Conciliere şi Arbitraj în a cărei componenţă
intră: un birou (preşedinte, vicepreşedinte şi trei membri), o grefă, un
colegiu de conciliatori şi un colegiu de arbitri.
• Procedura de conciliere obligatorie, care este o procedură confidenţială şi
contradictorie, presupune crearea unei Comisii de conciliere, la solicitarea
oricăreia dintre părţile în litigiu,
• Comisia are obligaţia să sprijine părţile să soluţioneze diferendul conform
dreptului internaţional şi angajamentelor la care au subscris în cadrul OSCE
şi să se pronunţe exclusiv în drept.
• Tribunalul arbitral poate fi constituit la solicitarea oricăreia dintre părţile în
diferend sau prin acordul acestora, iar sentinţa pronunţată conform
dreptului internaţional sau ex aequo et bono este definitivă şi obligatorie.
ÎN EUROPA
 Dispoziţiile privind o Comisie de conciliere au fost adoptate în
1992, la propunerea Marii Britanii, cu scopul de a completa
procedura de la Valetta cu reglementări privind o Comisie de
conciliere, ce poate fi constituită ad-hoc pentru fiecare diferend
dintre două sate membre.
 Dispoziţiile privind concilierea dirijată au fost adoptate tot în
1992, dar la propunerea S.U.A.; stabilesc regula potrivit căreia
Comitetul Înalţilor Funcţionari ai OSCE sau Comitetul Miniştrilor
Afacerilor Externe pot dirija părţile la un diferend să urmeze
procedura de conciliere britanică sau procedura prevăzută de
Convenţia privind concilierea şi arbitrajul.
Jana Maftei Consideraţii generale privind dreptul internaţional public
1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL

INTERNAŢIONAL PUBLIC
1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public .................................................. 2
1.1.1. Definiţia dreptului internaţional public ............................................................. 2
1.1.2. Obiectul dreptului internaţional public ............................................................. 3
1.2. Particularităţile dreptului internaţional public ........................................................ 4
1.3. Geneza și evoluţia dreptului internaţional public .................................................... 5
1.4. Ramuri ale dreptului internațional public ............................................................... 7
Teste de autoevaluare ....................................................................................................... 9
Bibliografie minimală .................................................................................................... 10
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să defineşti conceptul de drept internaţional public;
 să identifici relaţiile de drept internaţional public în sistemul relaţiilor
internaţional;
 să descrii particularităţile dreptului internaţional public;
 să precizezi raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al
statelor;
 să inventariezi principalele momente din evoluţia dreptului internaţional
public.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore


1.1.1. Definiţia dreptului internaţional public
Totalitatea statelor precum şi celelalte entităţi participante la raporturile ce iau
naştere pe plan internaţional (de exemplu, organizaţiile internaţionale
interguvernamentale şi neguvernamentale), formează societatea sau
comunitatea internaţională (Niciu, 2001, p. 5). În literatura de specialitate,
uneori s-au trasat limite între aceşti doi termeni. (Constantin, 2004, pp. 46-56)
Raporturile stabilite în cadrul societăţii internaţionale cuprind o gamă foarte
vastă şi diversificată de relaţii: raporturi între state, ca purtătoare de
suveranitate; raporturi între state şi celelalte entităţi ale societăţii internaţionale,
raporturi între persoane fizice şi juridice aparţinând diferitelor state, între
instituţii şi organizaţii ale statelor, precum şi între organizaţii internaţionale.
Aceste raporturi au fost denumite generic „relaţii internaţionale”. (Miga-
Beşteliu, 2005, pp. 1-2).
Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care
guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.
Procesul de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public
în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă ordinea juridică internaţională
(Miga-Beşteliu, 2005, p. 2).
În literatura juridică de specialitate, s-au formulat mai multe definiţii pentru
dreptul internaţional public. De exemplu, dreptul internaţional public a fost
definit ca fiind:
„totalitatea normelor juridice, create de state pe baza acordului lor de voinţă,
exprimat în forme juridice specifice, pentru a reglementa raporturile dintre ele
privind pacea, securitatea şi cooperarea internaţională norme a căror aplicare
este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate prin
constrângerea individuală sau colectiva a statelor” (Moca, 1983, p. 83);
„ansamblu de principiilor şi normelor create de către state, pe baza acordului
lor de voinţă – exprimat în tratate sau cutumă – în scopul de a reglementa
raporturile lor reciproce, precum şi raporturile lor cu alte entităţi
internaţionale şi, în primul rând, cu organizaţiile internaţionale” (Popescu,
Năstase, & Coman, 1994, p. 12);
„un ansamblu de reguli de drept care se aplică subiectelor societăţii
internaţionale, adică statelor şi organizaţiilor internaţionale şi, în mod
excepţional, indivizilor.” (Ruzié, 2000, p. 1)
„ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile dintre state şi
celelalte subiecte de drept internaţional public, norme care sunt create pe baza
acordului lor de voinţă.” (Selejan-Guţan & Crăciunean, 2008, p. 6)
Sarcina de lucru 1
Identifică în cuprinsul definiţiilor prezentate mai sus elementele specifice
dreptului internaţional !
1.1.2. Obiectul dreptului internaţional public

Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează raporturile sociale în
cadrul statelor respective, obiectul dreptului internaţional este format din
relaţiile internaţionale, în cadrul cărora relaţiile dintre state reprezintă
domeniul cel mai cuprinzător (Mihăilă, 2001, p. 17).
Relaţiile internaţionale cuprind un domeniu vast şi diversificat al contactelor
dintre state, ca raporturi de putere, prin care statele relaţionează în legătură cu
probleme ale vieţii internaţionale. (Puşcă & Puşcă, 2004, p. 39)
Varietatea şi complexitatea legăturilor ce există între state conferă un conţinut
deosebit de bogat relaţiilor internaţionale. (Takacs & Niciu, 1976, p. 5) Acestor
relaţii li se mai adaugă numeroase raporturi care iau naştere între persoane
fizice şi juridice aparţinând diferitelor state, între instituţii şi organizaţii de stat.
Apariţia pe scena internaţională a unor noi entităţi, respectiv a organizaţiilor
internaţionale şi participarea lor la viaţa internaţională au făcut ca dreptul
internaţional să dobândească noi dimensiuni, sfera relaţiilor internaţionale
reglementate de dreptul internaţional îmbogăţindu-se şi cu acelea dintre state şi
organizaţiile internaţionale, precum şi cu relaţiile între organizaţiile
internaţionale.
Relaţiile internaţionale nu formează, însă, în totalitatea lor, obiectul de
reglementare al dreptului internaţional, relaţiile internaţionale fiind deosebit
de variate: politice, economice, juridice, culturale etc.
Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare numai acele relaţii
internaţionale în care statele acţionează ca purtătoare de suveranitate.
Relaţiile contractuale dintre un stat şi o persoană fizică sau o persoană
juridică dintr-un alt stat, deşi includ elemente de extraneitate, nu cad sub
incidenţa dreptului internaţional public. (Niciu, 2001, p. 7)
Sarcina de lucru 2
Identifică în ansamblul relaţiilor internaţionale pe acelea care intră în
obiectul de reglementare a dreptului internaţional public!
1.2. Particularităţile dreptului internaţional public

Sintetic, particularităţile dreptului internaţional public (Miga-Beşteliu, 2005,
pg. 3-5) sunt următoarele:
a) În societatea internaţională nu Statele sunt cele care creează normele

există un for legislativ unic, internaţionale, prin acordul lor de
similar parlamentului din dreptul voinţă, exprimat în mod liber în tratate
intern şi supraordonat statelor, şi cutume şi tot statele sunt şi
care să elaboreze o legislaţie destinatarele acestor norme.
internaţională.
b) În societatea internaţională nu Această atribuţie revine tot statelor.
există organe executive,
asemănătoare guvernului, care să
asigure aplicarea normelor
dreptului internaţional public în
raporturile dintre subiectele
acestuia.
c) În comunitatea internaţională nu Există organisme internaţionale
există organe judecătoreşti cu (precum Curtea Internaţională de
competenţă generală şi Justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor
obligatorie, care să intervină din Omului, Curtea Europeană de Justiţie),
oficiu instituind sancţiuni, atunci cu funcţii jurisdicţionale, a căror
când normele de drept nu sunt competenţă este stabilită prin acordul
respectate. expres al statelor aflate în cauză.
d) Normele dreptului internaţional Statele sunt cele care creează normele
public nu prevăd în mod expres internaţionale, prin tratate sau cutumă şi
sancţiuni pentru cazul se prezumă buna-credinţă a acestora în
nerespectării lor. a le respecta.
Fundamentul juridic al dreptului internaţional public îl constituie acordul de

voinţă al statelor suverane care compun societatea internaţională.
Statele suverane, în condiţii de deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului
lor consimţământ, în cadrul unui proces de coordonare, de punere de acord a
voinţei lor, sunt creatoare directe ale normelor juridice ce aparţin dreptului
internaţional public. (Scăunaş, 2007, p. 11)
Sarcina de lucru 3
Argumentează pe ce se întemeiază forţa obligatorie a dreptului
internaţional, în lipsa unor autorităţi cu atribuţii legislative,
administrative sau judecătoreşti suprastatale, prin intermediul cărora să se
elaboreze, să se aplice normele de drept internaţional, să se controleze şi
să se impună respectarea lor!
1.3. Geneza și evoluţia dreptului internaţional public

Dreptul internaţional public (sau dreptul ginţilor – jus inter gentes, jus gentium
– cum a fost numit în trecut) a devenit ramură autonomă a dreptului odată cu
apariţia statelor naţionale în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea.
Unele instituţii ale acestui drept au fost create încă din Antichitate
(Lauterpacht, 1955, p. 2). Cu titlu de exemplu menţionăm următoarele:
- încă din sec. al VI-lea î.Hr., statele Chinei antice au încheiat un tratat
referitor la renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre ele cu
ajutorul unui arbitru;
- în India, Legile lui Manu (elaborate în sec. al V-lea î.Hr.) consemnează
existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate
sacre, încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios (Singh, 1972, p.
25 şi urm.);
- din Egiptul Antic amintim Tratatul sublim, cel mai vechi tratat
internaţional,un tratat de prietenie şi alianţă, încheiat în 1296 î.Hr. între
Ramses II şi Hattusil III, regele hitiţilor (Glaser E. , 1967);
- Grecia Antică a rămas în istorie printr-o serie de instituţii rudimentare ale
dreptului internaţional public (solii erau inviolabili, războaiele erau
precedate de o declaraţie şi de anumite forme solemne, proxenia, ca
germen al protecţiei consulare (Burian & Maftei, 2004, p. 15) etc.);
- Roma antică a exercitat o influenţă profundă asupra istoriei dreptului
internaţional; exista, de exemplu un drept roman al păcii şi al războiului;
Imperiul Roman a dezvoltat considerabil practica tratatelor cu naţiunile
terţe (tratate de prietenie, de ospitalitate sau de alianţă) ce conţineau adesea
clauze de reglementare a diferendelor; exista ius gentium ca ansamblu de
norme juridice care reglementau relaţiile sociale dintre cetăţenii romani şi
peregrini (Moca & Duţu, 2008, p. 17).
În Evul Mediu:
- se dezvoltă practica tratatelor internaţionale şi folosirea arbitrajului;
- se stabilesc unele reguli referitoare la purtarea războaielor (Chilea, 2007, p.
8).
În Europa secolului al XV-lea apar primele misiuni diplomatice permanente (în

1455 a avut loc desemnarea de către ducele de Milano, Francesco Sforza, a
unei misiuni diplomatice permanente la Genova (Anghel, 2002, p. 4).
Odată cu formarea statelor moderne (sec. al XVI-lea), se conturează dreptul
internaţional clasic, ca drept interstatal, expresie a suveranităţii statelor.
Un rol important în dezvoltarea dreptului internaţional l-au avut lucrările lui
Hugo Grotius (1583-1645), considerat părintele dreptului internaţional modern
[lucrarea sa „De iure belli ac pacis” constituie o sinteză fundamentală a
dreptului internaţional clasic (Grotius, 1968)].
Evenimente istorice importante au influenţat dezvoltarea dreptului
internaţional, până la dreptul internaţional contemporan:
- PACEA DE LA WESTPHALIA – a pus capăt războiului de 30 de ani
(1618-1648) şi a stabilit un sistem de pace şi cooperare în Europa, bazat
pe tratate între state suverane; acest moment este considerat punctul de
plecare al dreptului internaţional modern, ce are ca fundament principiul
suveranităţii (Dinh, Daillier, & Pellet, 2002, p. 52);
- REVOLUŢIA FRANCEZĂ (1789) a exercitat, la rândul său o mare
influenţă asupra dreptului internaţional; prin „Declaraţia asupra
dreptului ginţilor” redactată de abatele Grégoire se afirma dreptul fiecărei
naţiuni de a-şi organiza şi schimba forma de guvernare, dreptul de a-şi
hotărî soarta (Puşcă & Puşcă, 2004, p. 24);
- DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ A S.U.A. din 1776 constituie un
alt moment important prin care se realizează prima afirmare explicită a
dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta (Pivniceru, 2006, p. 15);
- ACTUL FINAL AL CONGRESULUI DE LA VIENA (1815) a pus capăt
războaielor napoleoniene; reprezintă un document de mare importanţă
pentru dreptul internaţional; prin acest document s-a stabilit un sistem
politic şi economic de cooperare în Europa; Actul Final conţine şi un
ansamblu de reguli privind dreptul diplomatic, condamnarea comerţului
cu sclavi, a proclamat principiul libertăţii navigaţiei pe fluviile
internaţionale, a recunoscut neutralitatea permanentă a Elveţiei etc.
(Popescu, Năstase, & Coman, 1994, p. 16)
- CONGRESUL DE LA PARIS (1856) realizează prima codificare a
normelor juridice relative la războiul maritim, stabileşte regimul juridic al
Dunării, ca fluviu internaţional şi consacră neutralizarea Mării Negre
(Geamănu, 1981, p. 26);
- apariţia în secolul al XIX-lea a primelor organizaţii internaţionale sau
uniuni administrative, iar în secolul al XX-lea crearea celor două
organizaţii universale, Societatea Naţiunilor (1920) şi Organizaţia
Naţiunilor Unite (1945), cu funcţii şi competenţe multiple, cu organe şi
organisme, acoperind prin activitatea lor zone importante ale dreptului
internaţional contemporan şi contribuind substanţial la dezvoltarea sa,
îndeosebi prin codificare şi jurisprudenţa tribunalelor internaţionale.
(Mihăilă, 2001, p. 110)
În prezent, dreptul internaţional public are un profund caracter umanitar, s-au

dezvoltat norme privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
eliminarea diferitelor discriminări între oameni, garantarea drepturilor
minorităţilor etc.
Dreptul internaţional este chemat să reglementeze domenii noi ale activităţii
umane, cum sunt folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice, activitatea
spaţială, protecţia mediului înconjurător sau explorarea şi folosirea resurselor
naturale ale spaţiilor submarine din zona internaţională.
Sarcina de lucru 5
Apreciază dacă cele două afirmaţii de mai jos sunt adevărate sau false!
1. Tratatul sublim, cel mai vechi tratat internaţional din China antică, era un
tratat de prietenie şi alianţă încheiat în 1296 î.Hr. între Ramses II şi
Hattusil III, regele hitiţilor.
2. Primele misiuni diplomatice permanente apar în Europa secolului al XV-
lea.
1.4. Ramuri ale dreptului internațional public

Dreptul tratatelor –ramură a dreptului internaţional alcătuită din totalitatea
normelor juridice internaţionale create pe cale cutumiară sau convenţională,
prin care sunt reglementate încheiera, intrarea în vigoare, respectarea,
aplicarea, interpretarea, modificarea şi încetarea tratatelor internaţionale.(S.
Scăunaş)
Dreptul internațional al drepturilor omului - ramură a dreptului internaţional
alcătuită din normele juridice internaţionale care consacră şi garantează
drepturile omului (Duculescu, V)
Dreptul internaţional al mediului – ramură a dreptului internaţional care
cuprinde tratatele, cultura şi celelalte izvoare specifice referitoare la această
materie şi care cunoaşte importante variante regionale (Romiţan, C.R.)
Dreptul internaţional al muncii - ramură a dreptului internaţional care are ca
obiect relaţiile dintre state privitoare la armonizarea legislaţiilor muncii şi
securităţii sociale şi aplicarea uniformă a unui ansamblu de norme cuprinse, în
principal, în convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a
Muncii(Popescu, A.)
Dreptul internaţional al mării – ramură a dreptului internaţional care
cuprinde ansamblul normelor şi principiilor de drept internaţional care
reglementează activitatea statelor în spaţiile maritime şi stabileşte statutul

juridic al diferitelor zone ale acestor spaţii (Dicţionar de drept internaţional
public)
Dreptul internaţional fluvial –ramură a dreptului internaţional care cuprinde
totalitatea principiilor, normelor şi instituţiilor juridice create de state pentru a
reglementa relaţiile de cooperare dintre ele în problemele de interes comun
privind utilizarea fluviilor, râurilor, lacurilor şi canalelor (nemaritime)
multinaţionale (Moca, Gh.; Duţu, M.)
Dreptul internaţional spaţial – ramură a dreptului internaţional care cuprinde
ansamblul normelor juridice create de către state în vederea reglementării
relaţiilor dintre ele sau între organizaţii internaţionale care iau naştere ca
urmare a exploatării şi folosirii spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti
(Niciu, M.I.)
Dreptul internaţional penal – parte a dreptului internaţional public, formată
din ansamblul regulilor, instituţiilor şi procedurilor de natură cutumiară sau
convențională, stabilite și acceptate de state pentru reprimarea crimelor de
drept internaţional. (Crețu, V.)
Dreptul internaţional umanitar - ramură a dreptului internaţional care
reglementează în mod special problemele survenite în situații de conflict armat,
în scopul protejării persoanelor care nu iau sau nu mai iau parte la ostilităţi şi
limitării mijloacelor şi metodelor de război folosite (Cloșcă, I.; Suceavă, I.)
Dreptul diplomatic și consular – ramură a dreptului internațional public care
are ca obiect relațiile externe dintre state cu privire la activitea diplomatică și a
problemelor consulare. (Anghel, I.M.)
Rezumat
Dreptul internaţional public este un ansamblu de norme juridice exprimate în
forme juridice specifice (tratate, cutumă), create în principal de state, pe baza
acordului lor de voinţe, dar şi de celelalte subiecte ale dreptului internaţional
public, şi care au ca scop reglementarea relaţiilor dintre ele privind pacea,
securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este realizată
prin respectarea de bunăvoie, iar în caz de necesitate, prin sancţiunea
individuală sau colectivă a statelor. Obiectul de reglementare al dreptului
internaţional este constituit de relaţiile juridice internaţionale în care statul
acţionează ca purtător de suveranitate. Problema raportului dintre dreptul
internaţional public şi dreptul intern a generat două teorii opuse: teoria dualistă
şi teoria monistă. Dreptul internaţional public a devenit ramură autonomă a
dreptului odată cu apariţia statelor naţionale în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea.
Numeroase evenimente istorice au marcat evoluţia acestei ramuri de drept.
Dreptul internaţional contemporan reglementează domenii noi ale activităţii
umane precum: folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice, protecţia
mediului înconjurător etc.
Teste de autoevaluare
Alege varianta corectă!
1. Dreptul internaţional public reprezintă un ansamblu de reguli:
a) scrise;
b) nescrise;
c) scrise sau nescrise.
2. Dreptul internaţional public reglementează:

a) raporturile dintre state, ca purtătoare de suveranitate;
b) raporturile dintre persoane fizice şi persoane juridice;
c) toate relaţiile internaţionale.
3. Obiectul de reglementare al dreptului internaţional public:

a) coincide cu obiectul de reglementare al dreptului intern;
b) este alcătuit din relaţiile internaţionale, în care statul acţionează ca purtător
de suveranitate;
c) este alcătuit din raporturile dintre principalele instituţii de stat: preşedinţie,
guvern, parlament.
4. În societatea internaţională:
a) nu există un organism legislativ unic, care să elaboreze o legislaţie
internaţională;
b) există un organism legislativ unic, supraordonat statelor, care elaborează
legislaţia internaţională;
c) nu statele creează normele internaţionale, ci un organism legislativ unic, care
elaborează legislaţia internaţională.
5. Normele dreptului internaţional public:

a) au, de regulă, trei părţi: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune;
b) nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectării lor;
c) prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectării lor.
6. Dreptul internaţional public a fost numit în trecut:

a) jus gentium privatum
b) jus inter gentes;
c) ars aequi et boni;
7. Tratatul sublim era:

a) un tratat de prietenie şi alianţă;
b) un tratat comercial;
c) actul de constituire al unei societăţi internaţionale secrete.
8. Imperiul Roman:
a) a dezvoltat considerabil practica tratatelor cu naţiunile terţe;
b) nu a contribuit în nici un fel la dezvoltarea dreptului internaţional;
c) a contribuit în mică măsură la dezvoltarea dreptului internaţional.
9. Primele misiuni diplomatice permanente apar:

a) în Europa secolului al XV-lea;
b) în Asia secolului al XVI-lea;
c) în Europa secolului al XVI-lea.
10. Părintele dreptului internaţional modern este considerat:

a) Talleyrand;
b) Metternich;
c) Hugo Grotius.
Bibliografie minimală
Miga-Beşteliu, Raluca (2005). Drept internaţional public. vol. I. Bucureşti:
Editura All Beck, pp. 1-19.
Maftei, Jana (2010). Drept internaţional public, Curs. Galați: Editura
Universitară Danubius. Bucureşti: Editura Pro Universitaria, pp. 13-22.
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
2.1. Considerații generale ............................................................................................... 21

2.2. Izvoarele principale ale dreptului internațional public.......................................... 22
2.3. Izvoarele subsidiare (auxiliare) ............................................................................... 31
2.4. Soft law ..................................................................................................................... 31
2.5. Jus cogens ................................................................................................................ 32
2.6. Alte posibile izvoare ale dreptului internaţional public ......................................... 32
2.7. Codificarea dreptului internaţional ........................................................................ 34
2.8. Raportul între dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor............... 36
Teste de autoevaluare ..................................................................................................... 39
Bibliografie minimală .................................................................................................... 40
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să caracterizezi norma juridică de drept internațional public;
 să identifici izvoarele dreptului internaţional public;
 să argumentezi importanţa codificării dreptului internaţional public
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Jana Maftei Ordinea juridică internațională și izvoarele dreptului internațional public
2.1. Considerații generale

În sens material, sintagma „izvor de drept” desemnează condiţiile sociale,
elemente extrajudiciare, care conduc la apariţia unei norme de drept, iar în sens
formal, forma de exprimare a normelor juridice.
Ordinea juridică internaţională, ca ansamblu al regulilor de drept, constituite
într-un sistem, ce guvernează societatea la un moment dat posedă propriul său
sistem de izvoare care diferă de cele din ordinea juridică internă a statelor şi
cuprinde „norme fundamentale, de importanţă deosebită pentru comunitatea
internaţională, în ansamblul său, norme de la care statele nu pot, prin acordul
dintre ele, să deroge, sub sancţiunea nulităţii, precum şi alte norme, stabilite
pe cale cutumiară sau convenţională” (Miga-Beșteliu, 2005, p. 2).
Norma de drept internațional se deosebește de norma de drept intern prin
trăsături care decurg din specificul dreptului internațional:
- este o regulă de conduită obligatorie pentru subiectele dreptului
internațional, stabilind drepturile și obligațiile lor;
- are un anumit grad de generalitate;
- se formează prin acordul de voință al subiectelor dreptului internațional, ca
regulă convențională sau cutumiară;
- este susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire prin constrângerea individuală
sau colectivă a statelor (Geamănu, 1975, p. 114) (Talalaev, 1963, p. 132).
Izvoarelor dreptului internaţional public sunt:

- forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezultă din
acordul de voinţa al statelor;
- surse ale normelor dreptului internaţional public, mijloace juridice de
exprimare a acestora.
Art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie 1 prevede:
Curtea, a cărei funcţie este să soluţioneze, în conformitate cu dreptul
internaţional, diferendele ce-i vor fi supuse, va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
expres recunoscute de către statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca
reprezentând dreptul;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi ai
diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de
drept.
Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză
1
Curtea Internaţională de Justiţie este instituită prin Carta Naţiunilor Unite ca organ judiciar principal al
Organizaţiei . Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie face parte integranta din Carta. Carta Naţiunilor Unite a
fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Organizaţia
internaţională şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945).
Drept internaţional public 21
ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.
Izvoarele principale tratatul internaţional

dreptului cutuma internaţională
internaţional principiile generale de drept
public auxiliare hotărârile judecătoreşti
doctrina
alte izvoare actele organizaţiilor internaţionale
actele unilaterale ale statelor
echitatea
Sarcina de lucru 1
Care dintre afirmaţiile următoare este adevărată? Argumentează!:
Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie:
a) stabileşte o ierarhie a izvoarelor de drept internaţional public;
b) nu stabileşte o ierarhie a izvoarelor de drept internaţional public;
c) este incomplet.
2.2. Izvoarele principale ale dreptului internațional public

Tratatul internaţional
a) Definiţie
Art.2 - Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969:
„prin expresia „tratat” se înţelege un acord internaţional încheiat între state
în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-
un singur instrument sau în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare
ar fi denumirea lor particulară.”
Art.1 din Legea nr. 590/2003, privind tratatele
Pentru scopurile prezentei legi, prin:
„a) tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care
consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la
nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge
drepturi şi obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul
internaţional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau mai
multe instrumente conexe.”
b) Tratatele licite şi tratate ilicite

Tratatul licit este cel încheiat cu respectarea normelor dreptului internaţional

public.
Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă norme de drept internaţional
imperative (de „jus cogens”), sau este nul, ca urmare ca urmare a existenţei
unor vicii de consimţământ al părţilor
Numai tratatele licite şi aflate în vigoare pot să constituie izvoare de drept
c) Tratate-legi şi tratate-contract (Anghel I. M., 2000, p. 7)
În doctrina dreptului internaţional apare distincţia între tratate-legi şi tratate-
contract, considerându-se că numai prima categorie constituie izvor de drept
Tratatele-legi – izvoare de drept cu caracter multilateral care stabilesc norme
juridice ce reglementează raporturi cu un anumit grad de generalitate.
Tratatele-contract – dispoziţii cu caracter „contractual”, conţinutul lor fiind
de contract civil, comercial sau administrativ.
d) Avantajele tratatului:
- concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind drepturile
şi obligaţiile juridice ale acestora;
- permite adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbărilor ce
intervin în cadrul comunităţii internaţionale operativ şi eficient;
- oferă stabilitate relaţiilor internaţionale;
- facilitează proba datorită formei scrise. (Puşcă & Puşcă, 2004, pp. 50-51)
Cutuma
a) Definiţie
Cutuma reprezintă o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a
statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă
juridică obligatorie. (Năstase, Aurescu, & Jura, Drept internaţional public.
Sinteze pentru examen, Ediţia a III-a, 2002, p. 31)
b) Elementele cutumei
- elementul material – practica generală, comună a mai multor state,
relativ îndelungată constând din acte repetate
- elementul subiectiv (opinio iuris sive necessitatis) – recunoaşterea de
către state a obligativităţii normei cutumiare. (Miga-Beşteliu, 2005)
c) Reguli referitoare la normele cutumiare

- normele prevăzute de tratate pot fi acceptate şi aplicate de alte state terţe

sau pot fi impuse ca reguli cutumiare;
- tratatele şi cutumele care au acelaşi conţinut pot să existe în paralel;
- în caz de îndoială, tratatele se interpretează potrivit dreptului cutumiar, ale
cărui norme, dacă au caracter imperativ, vor avea prioritate faţă de tratat;
- normele cutumiare se aplică, în special, în acele domenii ale relaţiilor
internaţionale care nu sunt reglementate prin norme convenţionale. (Chilea,
2007, pp. 37-38)
Sarcina de lucru 2
Precizează două dintre avantajele tratatului :
Principiile generale de drept

Principiul de drept internaţional = prescripţie normativă ce se caracterizează
printr-un înalt grad de abstractizare, dând expresie unei valori internaţionale,
universal acceptată şi care guvernează conduita subiectelor de drept
internaţional. (Năstase, Noţiunea de principiu în dreptul internaţional, 1985, p.
358)
Sistemul principiilor de drept internaţional cuprinde:
- Principiile generale de drept = art.38 al Statutului Curţii Internaţionale
de Justiţie – mijloc pe care aceasta îl poate utiliza în soluţionarea
diferendelor ce-i sunt supuse judecăţii (ex. autoritatea lucrului judecat,
nimeni nu poate fi şi judecător şi parte, dreptul la apărare etc.)
- Principiile fundamentale ale dreptului internaţional = norme de
aplicaţie universală cu grad mare de generalizare şi un caracter imperativ,
care protejează valori fundamentale internaţionale (ex. egalitatea suverană a
statelor, neamestecul în treburile interne etc.)
- Principiile specifice ale dreptului internaţional = norme care dau
expresie şi reglementează o valoare specifică şi au acţiune limitată la o
ramură ori mai multe ale dreptului internaţional (ex. principiul libertăţii
navigaţiei din dreptul mării, principiul inviolabilităţii personale din dreptul
diplomatic şi consular etc.)
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public – reprezintă:

„norme juridice de aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi
cu un caracter imperativ, care dau expresie şi protejează o valoare
fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internaţional”. (Miga-

Beşteliu, Drept intrenaţional public, Volumul I, 2005, p. 82)
Au fost codificate parţial prin:
 Carta O.N.U. (art. 1 şi 2),

 Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept
internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de colaborare între state, în
conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, adoptată în anul 1970,
 Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, din anul 1974,
 Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de
la Helsinki, din anul 1975 etc.
Fac parte din categoria normelor de „jus cogens gentium” şi apără valori
fundamentale pentru ordinea juridică internaţională. (Diaconu, 1977, p. 157)
Trăsături caracteristice:
 universalitate - privesc toate subiectele dreptului internaţional public;

 generalitate - aceste principii se aplică tuturor domeniilor de activitate
din sfera dreptului internaţional public;
 obligativitate – caracter ce decurge din tratate şi cutume;
 protejează valori internaţionale de o deosebită importanţă pentru
omenire, precum pacea şi securitatea internaţională, libertatea popoarelor;
 caracter imperativ – sunt norme de jus cogens;
 caracter dinamic – evoluează odată cu relaţiile internaţionale pe care le
consacră. (Năstase, Aurescu, & Jura, Drept internaţional public. Sinteze
pentru examen, Ediţia a III-a, 2002, p. 50)
Enumerare:
 principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile

dintre state;
 principiul soluţionării paşnice a diferendelor;
 principiul neamestecului în treburile interne ale altor state;
 principiul cooperării internaţionale;
 principiul egalităţii suverane a statelor;
 principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale -
principiul pacta sunt servanda;
 principiul inviolabilităţii frontierelor;
 principiul integrităţii teritoriale.
Principiile dreptului internaţional reprezintă „construcţii juridice”
referitoare la unele valori importante ale relaţiilor internaţionale, create în
scopul evidenţierii acestora, promovării şi protecţiei lor în raporturile dintre
subiectele dreptului internaţional. (Bolintineanu, Năstase, & Aurescu, 2000,
p. 53)
Principiile fundamentale al dreptului internaţional determină conţinutul
celorlalte norme, principii şi instituţii ce alcătuiesc sistemul dreptului
internaţional.

Sarcina de lucru 3
Precizează şi argumentează care sunt consecinţele existenţei în
sistemul dreptului internaţional a principiilor fundamentale ale
Caracterizarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional
a) Principiul egalităţii suverane a statelor

Suveranitatea de stat este definită ca trăsătură generală a statului reprezentând
supremaţia şi independenţa puterii statale în exprimarea şi realizarea voinţei
guvernanţilor ca voinţă generală, obligatorie pentru întreaga societate. (Anghel,
2002, p. 107)
Conţinutul principiului suveranităţii statelor este format din anumite drepturi
şi obligaţii care le revin:
Drepturi Obligaţii
dreptul la personalitate internaţională să respecte suveranitatea
(calitatea lor de subiect de drept celorlalte state;
internaţional);
dreptul statului de a i se respecta integritatea să respecte personalitatea
teritorială şi dreptul la autoapărare; internaţională a celorlalte state;
dreptul statului de a-şi stabili liber regimul să îndeplinească cu bună
său social politic, de a-şi folosi bogăţiile sale credinţă obligaţiile sale
naturale, de a stabili sistemul său economic, internaţionale.
cultural şi legislaţia sa;
dreptul statului de a-şi conduce în mod liber
relaţiile sale cu alte state;
dreptul statului de a participa la conferinţe
internaţionale, la organizaţii internaţionale şi
la tratatele internaţionale
dreptul statului de legaţie activă şi pasivă.
b) Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state

dreptul statelor în a-şi exercita obligaţia statelor de a se abţine de la
atributele suveranităţii lor, fără nici orice acţiune de natură să ştirbească
un amestec din afară sau să împiedice exercitarea normală
şi liberă a suveranităţii altui stat

„Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să

intervină în chestiuni care aparţin în mod esenţial de competenţa naţională a
unui stat, nici nu obligă Membrii să supună asemenea chestiuni spre
soluţionare pe baza prevederilor prezentei Carte”
(Carta O.N.U. art. 2, pct. 7)
„Nici un stat sau grup de state nu are dreptul de a interveni direct sau indirect,
pentru orice motiv, în afacerile interne sau externe ale unui stat.”
(Declaraţia O.N.U. asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile
de prietenie şi cooperare între state, conform Cartei Naţiunilor Unite, din anul
1970)
„Statele participante se vor abţine de la orice intervenţie, directă sau
indirectă, individuală sau colectivă, în treburile interne sau externe care intră
în competenţa naţională a altui stat participant, oricare ar fi relaţiile lor
reciproce”
(Actul final de la Helsinki, din anul 1975)
„Declaraţia asupra neadmiterii intervenţiei şi amestecului în afacerile interne
ale statelor”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., în cadrul sesiunii a 36-
a din anul 1981, interzice propaganda ostilă altui stat, cu scopuri
intervenţioniste, folosirea drepturilor omului ca mijloc de amestec în treburile
altui stat şi a terorismului ca politică de stat împotriva altuia.
c) Principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei
împotriva integrităţii teritoriale ori a independenţei politice a vreunui stat
Art. 2, pct. 4, al Cartei O.N.U. – statelor le este interzis să recurgă, în relaţiile
lor internaţionale, la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţa politica a altor state.
Preambulul Declaraţiei O.N.U. din 1970 –
„respectarea riguroasă de către state a obligaţiei de a se abţine să intervină în
afacerile interne ale altui stat, este o condiţie esenţială ce trebuie să fie
îndeplinită pentru ca naţiunile să trăiască în pace unele cu altele”.
Declaraţia din 1970 a Adunării Generale a O.N.U. – războiul de agresiune
constituie o crimă internaţională care generează răspunderea statelor, în
conformitate cu dreptul internaţional.
Rezoluţia 2160/XXI din 1966 a Adunării Generale a O.N.U. – „un atac armat
al unui stat împotriva altuia şi utilizarea forţei sub orice altă formă constituie
o violare a dreptului internaţional”.
Rezoluţia 3314 din 1974 a Adunării Generale a O.N.U. – agresiunea presupune
folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii
teritoriale sau independenţei politice a altui stat sau în orice alt mod
incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite.
Art. 20 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966 –

propaganda de război este interzisă.
Este permisă folosirea forţei în două situaţii:
 pe baza hotărârii Consiliului de Securitate al O.N.U, cu caracter de
sancţiuni colective împotriva statelor care săvârşesc acte de agresiune, de
ameninţare sau de încălcare a păcii internaţionale sau în scopul
„operaţiunilor de menţinere a păcii;
 pentru exercitarea dreptului la autoapărare împotriva unui atac armat.
d) Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale
= este strâns legat de principiul neagresiunii;
= cele două principii fundamentale ale dreptului internaţional public au apărut
deodată;
= statelor le revine obligaţia generală de a rezolva toate diferendele
internaţionale numai prin mijloace paşnice.
Carta O.N.U. prevede:
„Toţi membrii Organizaţiei vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin
mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi
justiţia să nu fie puse în primejdie" (art. 2, pct. 3).
Capitolul VI din Carta O.N.U.) priveşte rolul organizaţiei în rezolvarea paşnică
a diferendelor internaţionale şi indică mijloacele paşnice la care pot recurge
statele pentru soluţionarea diferendelor dintre ele.
Actul final de la Helsinki din anul 1975:
„Statele participante vor reglementa diferendele dintre ele prin mijloace
paşnice, astfel încât să nu fie în pericol pacea şi securitatea internaţională şi
justiţia" (cap. I, pct. V).
Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale se
aplică tuturor diferendelor care se pot ivi în relaţiile internaţionale şi indiferent
de gravitatea lor.
e) Principiul integrităţii teritoriale
dreptul fiecărui stat de a exercita obligaţia statelor de a nu viola
supremaţia sa deplină pe teritoriul său, teritoriul altui stat; de a nu anexa cu
delimitat prin frontierele de stat, forţa o parte din teritoriul altui stat
supremaţie ce îşi găseşte expresia în sau un stat în întregime (debellatio),
organizarea politico-administrativă a precum şi de a nu exercita puterea sa
teritoriului propriu, în stabilirea asupra teritoriului altui stat. (Chilea,
regimului juridic al persoanelor aflate 2007, p. 34)
pe teritoriul său şi în folosirea liberă a
bogăţiilor acelui teritoriu

f) Principiul inviolabilităţii frontierelor statului

= completează principiul integrităţii teritoriale a statului.
= interzice celorlalte state să atenteze împotriva frontierelor unui stat.
Actul final de la Helsinki din anul 1975 precizează:
„Statele participante consideră inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt,
precum şi frontierele tuturor statelor din Europa … ele se vor abţine acum şi în
viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere”.
Este permisă modificarea frontierelor dintre state numai prin mijloace şi pe
baza acordului dintre statele interesate.
g) Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale
(pacta sunt servanda)
= unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internaţional;
= considerat de doctrină şi de jurisprudenţa internaţională ca un principiu de
bază al acestui drept;
= se bazează pe ideea de bună-credinţă, pe obligaţia de a respecta cuvântul dat;
= constituie garanţia juridică a realizării celorlalte principii şi norme ale
dreptului internaţional, în relaţiile internaţionale;
= asigură legalitatea internaţională, pacea, colaborarea paşnică între statele
comunităţii internaţionale. (Moca & Duţu, Dreptul internaţional public, vol.I,
2008, p. 143)
Reglementare:
Carta O.N.U. prevede:
,,Toţi membrii Organizaţiei...îşi vor îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile
asumate potrivit prezentei Carte” (art. 2, pct. 2).
Actul final de la Helsinki din anul 1975 stipulează că principiul „pacta sunt
servanda” se aplică tuturor tratatelor internaţionale legale.
h) Principiul cooperării internaţionale
Cooperarea internaţională este un drept şi o obligaţie ce revine statelor.
dreptul de a participa la relaţii de obligaţia de a să coopera între ele, în
cooperare cu celelalte state ale primul rând, pentru asigurarea păcii şi
comunităţii internaţionale, pe baze bi securităţii internaţionale, precum şi
pentru realizarea progresului lor, de a
sau multilaterale şi în orice domeniu
respecta toate principiile
de interes reciproc; fundamentale ale dreptului
internaţional public, ca şi celelalte
norme imperative ale acestuia. (Puşcă
& Puşcă, 2004, pp. 205-207)

Reglementare:
 Carta O.N.U. (art. 1, pct. 3 şi cap. IX).
 Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor dreptului
internaţional privind relaţiile de prietenie şi cooperare între state,
conform Cartei Naţiunilor Unite din anul 1970 stipulează:
„Statele, oricare ar fi deosebirile existente între sistemele lor politice,
economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele în diversele
domenii ale relaţiilor internaţionale”.
 Actul final de la Helsinki din 1975
 Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1999).
Conceptul de jus cogens a fost definit în dreptul internaţional astfel:

„…o normă imperativă a dreptului internaţional general este o normă
acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul
său, ca o normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi
modificată decât printr-o nouă formă a dreptului internaţional general având
acelaşi caracter.”
(Art.53 al Convenţiei de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969).
Sarcina de lucru 4
1. Ce principiu este consacrat de următoarea prevedere internaţională:„Nici o
dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în
chestiuni care aparţin în mod esenţial de competenţa naţională a unui stat,
nici nu obligă Membrii să supună asemenea chestiuni spre soluţionare pe
baza prevederilor prezentei Carte” (Carta O.N.U. art. 2, pct. 7)?
2. Ce alte documente internaţionale au codificat principii ale dreptului
internaţional public?

2.3. Izvoarele subsidiare (auxiliare)
a) Hotărârile judecătoreşti internaţionale constituie acte de

interpretare şi precizare a tratatelor sau cutumelor în scopul aplicării
normelor de drept la o speţă determinată. Ele nu constituie precedente
de natură să determine apariţia de noi norme ale dreptului internaţional
public (Niciu, 2001, p. 23)
Jurisprudenţa internaţională nu poate îndeplini în procesul normativ un
rol creator, ea nu se constituie, prin ea însăşi, într-o sursă distinctă şi
independentă de cutuma internaţională. (Rousseau, 1987, pp. 84, 87)
b) Doctrina cuprinde opiniile, analizele exprimate de jurişti a căror
competenţă este recunoscută pe plan internaţional şi poate să constate
existenţa şi să explice conţinutul unor norme de drept internaţional.
Ea nu este izvor formal al dreptului internaţional public, nu este o
sursă obligatorie şi nici nu poate fi considerată un factor creator de
drept. (Ecobescu & Duculescu, 1993, pp. 66-67)
Sarcina de lucru 5
Citește paginile 66 și 67 din lucrarea Ecobescu, N., & Duculescu, V.
(1993). Drept internaţional public. Bucureşti: Ed. Hyperion și identifică
două motive pentru care doctrina nu este considerată izvor de drept
internațional. :
2.4. Soft law

Dihotomia hard law - soft law = concepte utilizate de dreptul internațional
pentru a clasifica diferitele instrumente juridice, în funcție de forța lor juridică.
Hard law - acele instrumente juridice care nasc obligații în sarcina subiecților
de drept vizați, care leagă, adică prescriu o conduită precisă, obligatorie de
respectat, existând, cel puțin teoretic, posibilitatea constrângerii, în caz de
nerespectare: tratatele și convențiile internaționale, regulile rezultate din
cutuma internațională, rezoluțiile Consiliului de Securitate.
Soft law - acele instrumente cvasilegale, lipsite de forță obligatorie, având

caracter mai degrabă de recomandare: majoritatea rezoluțiilor și declarațiilor
Adunării Generale a Națiunilor Unite, chiar și Declarația Universală a
Drepturilor Omului, diferitele planuri de acțiune negociate de diferite state ori
organizații internaționale, principii, coduri deontologice, anumite uzanțe (cele
convenționale).
2.5. Jus cogens

Normele de jus cogens = norme juridice menite a realiza „ordinea publică
internațională, norme juridice cu caracter imperativ destinate promovării
interesului „general și colectiv (public) la nivelul comunității internaționale”,
care „prin caracterul lor specific, reprezintă un important factor de promovare
și consolidare a ordinii juridice internaționale”.
Convenţia de la Viena din 1969, referitoare la dreptul tratatelor, art.53 :
„Este nul orice tratat care,în momentul încheierii sale, în conflict cu o normă
imperativă a dreptului internaţional general.
În sensul prezentei Convenţii, o normă a dreptului internaţional general este o

normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în
ansamlul ei, drept normă de la care
nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o

nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter”.
Sunt considerate norme imperative:
- principiile fundamentale ale dreptului internaţional,
- normele reglementează „drepturi ale tuturor statelor în domenii care nu fac

obiectul suveranităţii statelor cum ar fi: libertatea mărilor ori interzicerea
pirateriei, dar și o serie de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul
statelor le consideră indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor
elementare la viaţă şi la demnitate.”

a) Actele organizaţiilor internaţionale
Majoritatea autorilor consideră aceasta categorie de acte ca reprezentând un
izvor secundar, derivat al dreptului internaţional public, decurgând din faptul
că organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept,
fiind creaţia statelor. (Niciu, 2001, p. 24)
Categorii:
- actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului
Europei etc.);
- rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U., care sunt obligatorii pentru
statele membre O.N.U.;
- decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu adoptate de organele
Uniunii Europene;

- recomandări adoptate de Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea

Parlamentară a Consiliului Europei etc.
b) Actele unilaterale ale statelor = anumite acte ale statelor pot produce
efecte juridice în planul relaţiilor internaţionale (Miga-Beşteliu, 2005, pg. 79-
81):
declaraţia actul prin care un stat face cunoscută altor state
poziţia sa în legătură cu o anumită situaţie şi care este
în măsură să angajeze acel stat pe plan extern;
recunoaşterea actul prin care un stat constată apariţia unui nou
subiect de drept internaţional (un alt stat, o
organizaţie internaţională, un guvern, naţiune care
luptă pentru dobândirea independenţei sau insurgenţii
dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă dorinţa
de a stabili cu acestea relaţii oficiale;
protestul o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia
poziţie împotriva acţiunilor unui alt stat care încălcă
drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra
responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru
prejudiciile cauzate;
renunţarea actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau
parţial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza
unor tratate internaţionale.
c) Echitatea
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede dreptul acestei instanţe de a
soluţiona un litigiu în conformitate cu principiul echităţii (“ex aequo et bono”),
dacă părţile la acea cauză sunt de acord.
Conform acestei prevederi, echitatea apare ca o posibilitate acordată de părţile
într-un diferend judecătorului internaţional de a judeca acel diferend şi de a
propune soluţia pe care o consideră justă şi conformă intereselor părţilor în
cauză. (Chilea, 2007, p. 49)
Poate fi aplicată în domenii ale dreptului internaţional în care nu sunt reguli
precise. Nu este izvor formal al dreptului internaţional, ci un sistem de
soluţionare a diferendelor internaţionale.
Izvoarele dreptului internaţional au trăsături specifice ce decurg din
particularităţile relaţiilor internaţionale care fac obiectul reglementarii juridice.
Spre deosebire de dreptul intern în care izvorul principal este legea, ca act al
unui singur stat, în dreptul internaţional sunt mai multe state implicate în
formarea normelor juridice, deci izvoarele trebuie să exprime convergentă a
voinţelor exprimate de aceste state într-o formă determinată.
Statele ca subiecte suverane şi egale creează şi dezvoltă dreptul internaţional,

determinând, prin acordul lor, atât regulile juridice ce urmează a fi aplicate, cât
şi forma lor de exprimare.
Sarcina de lucru 6
Precizează care sunt domeniile dreptului internațional în care poate fi aplicat
principiul ex aequo et bono!
2.7. Codificarea dreptului internaţional

În doctrină s-a apreciat referitor la codificare că:
- are rolul de a constata normele de drept în vigoare, fără a se preocupa dacă
ele formează un sistem coerent, aplicabil în raporturile internaţionale reale
(concepţie împărtăşită în general de jurişti americani şi englezi);
- constituie nu numai o prezentare şi sistematizare a normelor, ci şi o operă în
cadrul căreia unele norme pot fi modificate sau abrogate şi se pot crea norme
noi, astfel încât să se realizeze un ansamblu coerent de norme care să
corespundă nevoilor şi realităţilor epocii (concepţie împărtăşită de jurişti din
ţările Europei continentale). (Crăciunescu, 2004, p. 47)
Codificarea a fost impusă de:
- diversitatea izvoarelor dreptului internaţional;
- imprecizia unor norme de sorginte cutumiară;
- necesitatea precizării şi sistematizării normelor juridice de drept
internaţional în instrumente juridice clare şi fără echivoc;
- existenţa în anumite domenii a unor norme incomplete.
Codificarea asigură:
- precizia normelor de drept;
- întărirea coeziunii şi unităţii dreptului internaţional;
- evitarea conflictelor posibile între normele acesteia,
- adaptarea reglementărilor juridice la evoluţia rapidă a relaţiilor
internaţionale;
- participarea tuturor statelor la opera de legiferare.
După crearea O.N.U., procesul de codificare a dreptului internaţional a
cunoscut o perioadă mai fertilă (Moca & Duţu, 2008, p. 52) şi s-a impus
concepţia potrivit căreia codificarea are atât scopul de a constata, de a formula
mai precis şi sistematiza normele de drept internaţional în care există deja o
practică constantă a statelor, precedente şi opinii doctrinare (codificare de lege
lata), cât şi pe cel de a dezvolta progresiv dreptul internaţional prin elaborarea

de noi norme (codificare de lege ferenda). (Pivniceru, 2006, pp. 302-303)

Codificarea dreptului internaţional poate fi clasificată în:
a) codificarea oficială, realizată prin acordul statelor (are caracter
obligatoriu) şi codificarea neoficială, efectuată în cadrul activităţii de
cercetare ştiinţifică desfăşurată de organizaţii naţionale sau internaţionale,
de oameni de ştiinţă în mod individual (nu este obligatorie) (Chilea, 2007,
p. 37);
b) codificarea generală, priveşte ansamblul normelor dreptului
internaţional, şi codificarea parţială, pe anumite ramuri ori domenii ale
acestuia;
c) codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită;
d) codificarea universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru
toate statele lumii şi codificarea regională, care cuprinde numai normele
aplicabile unei anumite zone geografice. (Creţu, 2006, pg. 58-59)
Preocupări de codificare a normelor dreptului internaţional:

- deşi germeni ai preocupărilor privind codificarea au apărut încă din
antichitate (exemplu, Codul lui Hammurabi), de-abia în societatea modernă s-
au înregistrat încercări ale unor filozofi şi teoreticieni de a sistematiza norme
ale dreptului internaţional (exemplu, Jeremy Bentham, O introducere la
principiile morale şi legislaţiei, 1781, John Bluntchli, Dreptul internaţional
codificat, 1868);
- o contribuţie semnificativă în ce priveşte codificarea dreptului internaţional
au avut Institutul de Drept Internaţional (înfiinţat în 1873), Asociaţia de Drept
Internaţional (creată tot în 1873) şi Institutul de Drept Internaţional, (fondat în
1912), care au elaborat unele proiecte neoficiale de codificare pe domenii ale
dreptului internaţional;
- până la crearea O.N.U., eforturile comune ale statelor manifestate în cadrul
unor congrese sau conferinţe internaţionale au condus la realizarea unor
codificări oficiale în domenii precum: regimul fluviilor internaţionale şi
rangurile diplomatice (Actul final al Congresului de la Viena, 1815), dreptul
maritim (Conferinţa de la Paris, 1856); Conferinţele internaţionale de la Haga
din 1899 şi 1907 au codificat regulile privind mijloacele de soluţionare paşnică
a diferendelor internaţionale, privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi
maritim referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau
interzise în ducerea războiului, regimul juridic al prizonierilor de război şi alte
persoane protejate în timpul conflictului armat (Pivniceru, 2006, pp. 16-18);
Convenţia de la Geneva din 1864 pentru îmbunătăţirea soartei militarilor răniţi
din armatele în campanie şi Declaraţia de la Petersburg din 1868, prin care s-a
interzis folosirea proiectilelor explozive sau încărcate cu substanţe inflamabile
au prefigurat constituirea dreptului umanitar modern (Cloşcă, 1978, pp. 25-27)
- O.N.U. a atribuit Adunării Generale obligaţia de a încuraja dezvoltarea
progresivă a dreptului internaţional şi codificarea lui (art.13 din Carta O.N.U.);
în acest scop, prin Rezoluţia 174 (II) din 21 noiembrie 1947, a fost creată
Comisia de Drept Internaţional, ca organ subsidiar al Adunării generale, având
ca obiect promovarea unei dezvoltări progresive a dreptului internaţional şi a
codificării acestuia (art.1 din Statutul Comisiei de drept internaţional) (Puşcă &
Puşcă, 2004, pp. 52-53);
- Comisia de Drept Internaţional, ce şi-a început activitatea în 1949, a
contribuit la elaborarea a numeroase proiecte de convenţii de codificare a
dreptului internaţional, devenite ulterior tratate multilaterale, dintre care
menţionăm ca mai importante: Convenţia de la Viena din 1961, privind relaţiile
diplomatice, Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare,
Convenţia de la Viena din 1969, privind dreptul tratatelor, cele 4 convenţii de
la Geneva din 1958 şi Convenţia de la Montego Bay din 1982, privind dreptul
mării, Convenţia de la Viena din 1986, privind tratatele încheiate între state şi
organizaţii internaţionale, Statutul Curţii Penale Internaţionale, 1998 etc.
(Moca & Duţu, 2008, pp. 52-53)
Procesul de codificare este un proces continuu, nevoile raporturilor
internaţionale aducând în atenţie noi domenii în care sunt necesare
sistematizări şi dezvoltări ale dreptului internaţional.
Sarcina de lucru 7
1. Menţionează două avantaje, efecte pozitive ale codificării normelor de
drept internaţional!
2. Precizează 5 convenţii prin care s-au codificat norme aparţinând dreptului
2.8. Raportul între dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor

Una dintre problemele controversate, care are mari implicaţii practice, este
aceea a raportului care există între dreptul internaţional public şi dreptul intern
al statelor.
Pe de o parte, trebuie subliniate deosebirile existente între dreptul internaţional
şi dreptul intern referitoare la obiectul de reglementare, modul de elaborare a
normelor, izvoare, subiectele, sistemul de aplicare a normelor şi de sancţionare.
Pe de altă parte, trebuie să precizăm că cele două sisteme normative se
întrepătrund şi se intercondiţionează: norme de drept internaţional cuprinse în
tratate internaţionale obligă statele părţi la aceste tratate să ia anumite măsuri în
planul legislaţiei lor interne, pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce le
revin din aceste tratate (Miga-Beşteliu, 2005, p. 10); practica legislativă
uniformă a mai multor state într-un anumit domeniu, care interesează dreptul
internaţional (cetăţenie, extrădare, azil etc.) poate conduce la adoptarea unor

reguli de drept internaţional public (Scăunaş, 2007, pp. 73-74).
În problema raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern s-au
conturat în doctrina de specialitate două teorii opuse: teoria dualistă şi teoria
monistă.
TEORIA DUALISTĂ
 consideră că dreptul intern şi dreptul internaţional sunt sisteme juridice
distincte, autonome, normele fiecărui sistem au domenii diverse de
aplicare, subiecte juridice diferite, condiţii specifice de validitate
(Constantin, 2004, p. 77);
 aplicarea dreptului internaţional în ordinea juridică a statelor nu se poate
face decât ca urmare a transformării normelor de drept internaţional în
norme de drept intern (dualism atenuat) (Anghel I. M., 1999, pg. 17-18).
TEORIA MONISTĂ
 susţine că dreptul internaţional şi dreptul intern formează o singură
ordine juridică, indiferent dacă normele juridice reglementează în planul
realităţilor interne sau în planul realităţilor internaţionale şi cuprinde
două variante:
Monismul cu primatul dreptului Monismul cu primatul dreptului
intern - susţine că normele dreptului internaţional - susţine existenţa unei
internaţional practic nu există, ele ordini universale, superioară
fiind doar o proiectare în planul ordinilor juridice interne, acestea din
relaţiilor internaţionale a unor norme urmă bazându-se doar pe o
de drept intern. competenţă atribuită statelor în
cadrul ordinii universale. (Mihăilă,
(Combacau & Sur, 2004, p. 179)
2001, p. 16)
Niciuna dintre aceste două teorii, ce absolutizează poziţia dominantă a unuia

dintre cele două sisteme, nu a fost confirmată de practică. (Miga-Beşteliu,
2005, p. 12)
Raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional este unul de o mare
complexitate; cele două sisteme se intercondiţionează şi putem constata
prevalenţa unuia sau altuia în anumite domenii sau momente ale evoluţiei
istorice. Se poate afirma că datorită dezvoltării extraordinare a relaţiilor
internaţionale din ultimele decenii, precum şi a apariţiei unor probleme globale
(combaterea terorismului, protecţia mediului, folosirea energiei nucleare etc.),
ce necesită cooperarea tuturor statelor pentru soluţionarea lor, este necesar să
se renunţe la astfel de „formulări rigide” (Anghel I. M., 1999, p. 23).
Constituţia României în forma revizuită (2003) stabileşte coordonatele
raportului dintre dreptul intern şi cel internaţional în cuprinsul art.11, art. 20,
art. 148.
Sarcina de lucru 8
Constituţia României (2003) stabileşte:
ARTICOLUL 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern
(1) Statul roman se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai
după revizuirea Constituţiei.
ARTICOLUL 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului
1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor
fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Care din cele două teorii este reflectată în reglementările constituţionale
prezentate? Argumentează!
Rezumat
Prin izvoare ale dreptului internaţional public se înţeleg mijloacele juridice în
care sunt exprimate normele juridice internaţionale: tratatul şi cutuma, ca
izvoare principale tradiţionale, precum şi celelalte izvoare auxiliare. Art. 38 din
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie conţine o enumerare a acestor izvoare.
Tratatul, considerat cel mai important izvor de drept internaţional, constituie un
acord scris încheiat între subiecte ale dreptului internaţional public în scopul de
a produce efecte juridice. Cutuma reprezintă o practică generală, relativ
îndelungată şi uniformă, considerată de state ca având forţă juridică obligatorie.
Principiile generale de drept sunt reguli de bază ale sistemelor juridice
contemporane susceptibile de a fi aplicate şi în ordinea juridică internaţională
contemporană. Prin codificare, normele cutumiare se transformă în norme
juridice internaţionale convenţionale, se asigură precizie normelor de drept şi
adaptarea reglementărilor juridice la evoluţia rapidă a relaţiilor internaţionale.

Teste de autoevaluare
Alege varianta corectă!
1. Art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie consideră mijloace
auxiliare pentru determinarea regulilor de drept:
a) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi ai
diferitelor naţiuni;
b) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
c) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca
reprezentând dreptul.
2. Instituţia tratatului internaţional este reglementată prin:

a) Convenţia de la Viena din 1961;
b) Convenţia de la Viena din 1963;
c) Convenţia de la Viena din 1969.
3. Cutuma internaţională:
a) este izvor de drept;
b) nu este izvor de drept;
c) nu prezintă importanţă pentru dreptul internaţional.
4. Normele dreptului internaţional public:

a) au, de regulă, trei părţi: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune;
b) nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectării lor;
c) prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectării lor.
5. Majoritatea autorilor consideră actele organizaţiilor internaţionale ca

reprezentând:
a) un izvor secundar, derivat al dreptului internaţional public;
b) un izvor principal al dreptului internaţional public;
c) o categorie fără valoare normativă internaţională.
6. Echitatea:
a) reprezintă o posibilitate acordată de părţile într-un diferend judecătorului
internaţional de a judeca acel diferend pe baza bunului-simţ şi spiritului de
dreptate, cu scopul de a atenua aplicarea riguroasă a dreptului;
b) constituie un izvor formal al dreptului internaţional public;
c) se aplică, de regulă, în acele domenii ale dreptului internaţional în care
există reguli precise.
7. Cutuma internaţională are:

a) un element;
b) două elemente;
c) trei elemente.
8. Principiile generale de drept:

a) sunt norme juridice de aplicaţie universală, cu rol maxim de generalitate şi
cu un caracter imperativ, care dau expresie şi protejează o valoare
fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internaţional;

b) sunt prescripţii normative cu caracter mare de generalitate care stau la baza
funcţionării sistemelor de drept naţionale, fiind transpuse apoi în dreptul
internaţional;
c) dau expresie şi reglementează o valoare specifică şi au acţiune limitată la o
ramură ori mai multe ale dreptului internaţional.
9. Potrivit concepţiei împărtăşite de jurişti din ţările Europei occidentale,

codificarea:
a) are rolul de a constatata normele de drept în vigoare, fără a se preocupa dacă
ele formează un sistem coerent, aplicabil în raporturile internaţionale reale;
b) constituie o operă în cadrul căreia unele norme pot fi modificate sau
abrogate şi se pot crea norme noi, astfel încât să se realizeze un ansamblu
coerent de norme care să corespundă nevoilor şi realităţilor epocii;
c) nu contribuie la asigurarea preciziei normelor de drept şi nu contribuie la
întărirea coeziunii dreptului internaţional.
10. Elementul subiectiv al cutumei internaţionale constă în:

a) recunoaşterea de către state a obligativităţii normei cutumiare;
b) practica generală comună a mai multor state, relativ îndelungată constând în
acte repetate în timp;
c) atitudinea de cooperare a statelor, ca purtătoare de suveranitate, în relaţiile
dintre ele.
Bibliografie minimală
Miga-Beşteliu, Raluca (2005). Drept internaţional public. vol. I. Bucureşti: All
Beck, pp. 70-100.
Maftei, Jana (2010). Drept internaţional public, Curs, Galați: Editura
Universitară „Danubius”, Bucureşti: Editura Pro Universitaria, pp. 23-31.

Drept Internațional Public Curs Complet

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Internațional Public Curs Complet

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS”

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

Obiectivul general al disciplinei

2. ORDINEA JURIDICĂ INTERNAȚIONALĂ ȘI IZVOARELE

3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

4. DREPTUL TRATATELOR INTERNAŢIONALE

6. SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT

1.1. Definiţia şi 1.3. Evoluţia 1. 4. Ramuri ale

2. ORDINEA JURIDICĂ INTERNAȚIONALĂ ȘI

2.1. Consideraţii generale

3. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL

3.1. Consideraţii generale privind subiectele dreptului internaţional public

3.3. Organizaţiile internaţionale

4. DREPTUL TRATATELOR INTERNAŢIONALE

• 4.1. Definiţia, clasificarea şi funcţiile tratatului

• 5.1.Răspunderea în dreptul internaţional:

6. SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

6.1. Noţiunea de diferend internaţional

6.2. Clasificarea mijloacelor de soluţionare a diferendelor

6.3. Mijloace politico-diplomatice de soluţionare paşnică a

Forma de verificare și credite

Știința și arta dreptului

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

1.1. Definiţia şi 1.3. Evoluţia 1.4. Ramuri ale

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public

 State purtătoare de suveranitate

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public

 Raporturi între state, ca  Intensificarea relaţiilor

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public

ORDINEA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public

DEFINIŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC - iii

Definiţiile evidențiază trăsăturile cele mai generale, esențiale ale dreptului

RAPORTURILE JURIDICE TREBUIE SĂ FIE RAPORTURI ÎN CARE

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public

DEFINIŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC - CONCLUZIE

DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC constituie:

Dreptul internațional public constituie un instrument necesar și indispensabil în

Dreptul internațional reprezintă ansamblul principiilor și normelor juridice

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public

OBIECTUL DE REGLEMENTARE AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public

„dreptul internaţional reglementează raporturile dintre statele

Dreptul intern reglementează relaţiile sociale existente într-un

Dreptul internaţional reglementează relaţiile internaţionale, cu

1.2. PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Fundamentul juridic al dreptului internaţional public - acordul de voință

1.2. PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

CREAREA NORMELOR JURIDICE DE DREPT INTERNAŢIONAL

1.2. PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

APLICAREA NORMELOR DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

 În dreptul intern, ordinea publică se impune particularilor,

1.2. PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

SANCŢIUNILE DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

 Nu există organe judecătoreşti care să aibă competenţă generală şi

1.2. PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

SUBIECTELE RAPORTURILOR DE DREPT INTERNAŢIONAL