Sunteți pe pagina 1din 29

FIŞA DISCIPLINEI

(programa analitică)
1. Date despre program
1.1. Instituţia de învăţământ superior Universitatea “Constantin Brâncoveanu” - Piteşti
1.2. Facultatea: de drept şi administraţie publică
1.3. Departamentul:
1.4. Domeniul de studii: Administraţie publică
1.5. Ciclul de studii: licenţă
1.6. Programul de studii (calificarea): jurist
2. Date despre disciplină
2.1. Denumirea disciplinei Drept internaţional public şi privat.
2.2. Titularul activităţilor de curs Conf. univ. Gheorghe BONCIU
2.3. Titularul activităţilor de seminar
2.6. Tipul
2.4. Anul 2.7. Regimul
II 2.5. Semestrul IV de Ex. oral I
de studiu disciplinei1
evaluare
3. Timpul total estimat (ore pe semestru al activităţilor didactice)
3.2. din care, 3.3.
3.1. Număr de ore pe săptămână 3 2 1
curs seminar/laborator
3.5. din care, 3.6.
3.4. Total ore din planul de învăţământ 56 28 28
curs seminar/laborator
Distribuţia fondului de timp ore
Studiu după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe 28
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platforme electronice de specialitate şi pe teren 14
Pregătire seminarii/laboratoare, teme, referate, portofolii şi eseuri 14
Tutoriat 10
Examinări 10
Alte activităţi......................... 8
3.7. Total ore
de studiu 28
individual
3.8. Total ore
56
pe semestru
3.9. Număr de
6
credite
4. Precondiţii (acolo unde este cazul)
4.1. de curriculum ∙
4.2. de competenţe ∙
5. Condiţii (acolo unde este cazul)
5.1. de desfăşurare a ∙

1 I=impusă (obligatorie); A=la alegere (opţională); F=facultativă

1
cursului
5.2. de desfăşurare a

seminarului/laboratorului
6. Competenţe specifice acumulate
∙ Studiul disciplinei Drept internaţional (Drept internaţional public; Drept internaţional
privat) se impune ca o necesitate obiectivă în raport de bagajul de cunoştinţe juridice de
care trebuie să dispună un viitor jurist, un specialist în relaţii internaţionale sau funcţionar
6.1.
în administraţia publică. Se creează astfel posibilitatea însuşirii corecte de către studenţi a
Compete
principalelor instituţii ale dreptului internaţional public şi privat. Această disciplină este
nţe
menită să familiarizeze pe viitorul specialist cu instituţiile specifice ale dreptului
profesion
internaţional public şi privat cum ar fi: subiectele dreptului internaţional public, populaţia
ale
şi teritoriul în dreptul internaţional public, dreptul diplomatic şi consular, dreptul
tratatelor, organizaţiile internaţionale, teoria conflictelor de legi, normele conflictuale în
diferite domenii, conflictele de jurisdicţii etc.
.

∙ Amplificarea şi diversitatea relaţiilor internaţionale ale ţării noastre are drept consecinţă
6.2.
naşterea, modificarea şi încetarea raporturilor ce se stabilesc între state, ca subiecte de
Compete
drept internaţional public. De aici rezultă utilitatea practică a cunoaşterii şi aprofundării
nţe
aspectelor teoretice şi practice ale instituţiilor juridice specifice dreptului internaţional
transvers
public şi privat.
ale

7. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate)


7.1. ∙ Această disciplină este menită să familiarizeze pe viitorul specialist cu instituţiile
Obiectivul specifice ale dreptului internaţional public şi privat cum ar fi: subiectele dreptului
general al internaţional public, populaţia şi teritoriul în dreptul internaţional public, dreptul
disciplinei diplomatic şi consular, dreptul tratatelor, organizaţiile internaţionale, teoria conflicetlor
de legi, normele conflictuale în diferite domenii, conflictele de jurisdicţii etc.

7.2. ∙ Amplificarea şi diversitatea relaţiilor internaţionale ale ţării noastre are drept
Obiective consecinţă naşterea, modificarea şi încetarea raporturilor ce se stabilesc între state, ca
specifice subiecte de drept internaţional public. De aici rezultă utilitatea practică a cunoaşterii şi
aprofundării aspectelor teoretice şi practice ale instituţiilor juridice specifice dreptului

2
internaţional public şi privat.

8. Conţinuturi
8.1. Curs Metode de predare Observaţii
PARTEA I - DREPT INTERNAŢIONAL
PUBLIC
I. Noţiuni introductive privind dreptul
internaţional public
1.   Definiţia, apariţia şi evoluţia dreptului
internaţional public.
2.    Obiectul şi trăsăturile dreptului internaţional
public.
1. 3. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul
intern. prelegere
4. Izvoarele dreptului internaţional.
5.    Codificarea dreptului internaţional
contemporan
6.    Principiile fundamentale ale dreptului
internaţional contemporan.
              
II. Subiectele dreptului international public
1.      Formele de organizare a statelor.
2.      Statul neutru ca subiect de drept international.
3.     Alte subiecte ale dreptului international
contemporan.
4.      Vaticanul.
5.      Recunoaşterea statelor in dreptul
internaţional.
2. 6.       Recunoasterea guvernelor. prelegere
7.       Recunoasterea miscarilor de eliberare
nationala.
8.       Statutul persoanei fizice in dreptul
international.
9.       Succesiunea statelor in dreptul internaţional.
10. Organizaţiile internaţionale ca subiect de
drept internaţional.

3- III. Probleme ale populaţiei şi teritoriului în dezbatere


4. dreptul internaţional public
1.      Probleme ale cetatenilor in dreptul
international.
2.      Aspectele internationale ale modurilor de
dobândire si pierdere a cetăţeniei.
3.       Dreptul de protectie diplomatica a statului.
4.       Regimul juridic al strainilor.
5. Dreptul internaţional al drepturilor omului.
6.       Natura juridica şi componenţa teritoriului de
stat.

3
7.       Frontierele de stat si regimul lor juridic.
8.       Modificarea teritoriului statelor.
9.       Suveranitatea teritoriala si imunitatea de
jurisdictie a statului străin.

I V. Reprezentarea statului în raporturile


internaţionale
1. Misiunile diplomatice .
5. 2. Misiunile consulare. prelegere
3. Alte forme de reprezentare.

           
V. Dreptul tratatelor în dreptul
internaţional public
1. Definiţie, elemente, denumire, clasificare.
2. Incheierea, intrarea în vigoare şi înregistrarea
6. tratatelor. prelegere
3. Rezervele la tratate.
4. Aplicarea tratatelor în timp şi spaţiu.
5. Efectele, modificarea şi interpretarea tratatelor.
6. Încetarea tratatelor.

VI. Organizaţiile internaţionale în lumea


contemporană
1. Noţiuni teoretice.
2. Conţinutul personalităţii juridice în
dreptul internaţional a organizaţiilor
internaţionale.
7. 3. Personalitatea juridică de drept prelegere, analiză text
internaţional a organizaţiilor internaţionale.
4. Stingerea personalităţii juridice.
5. Membrii organizaţiilor internaţionale.
6. Structura organizaţiilor internaţionale.
7. Sistemul ONU.

VII. Mijloacele de soluţionare paşnică a


diferendelor internaţionale şi răspunderea
internaţională a statelor
1. Clasificarea mijloacelor de soluţionare pe cale
paşnică a diferendelor.
2. Mijloace politico-diplomatice.
8- 3. Mijloace cu caracter jurisdicţional.
prelegere, analiză text.
9. 4.      Raspunderea internationala a statelor in
lumina lucrarilor Comisiei de Drept International
a O.N.U.
5.      Cauze care exclud caracterul ilicit al faptului.
6.      Continutul, formele si gradele raspunderii
internationale.

4
1 PARTEA A II A - DREPT prelegere, dezbatere,
0- INTERNAŢIONAL PRIVAT analiză text.
1 I. Noţiuni introductive privind dreptul
4. internaţional privat
1. Definiţie şi importanţă.
2. Izvoarele dreptului internaţional privat.
3. Metodele de reglementare a raportului.
juridic cu element de extraneitate.
4. Raportul juridic cu element de
extraneitate;
5. Domeniul dreptului internaţional privat.
II. Teoria conflictelor de legi
1. Conţinutul dreptului internaţional privat.
2.Aplicarea şi luarea în considerare a legii
străine.
3. Calificarea şi conflictul de calificări.
4. Retrimiterea.
5. Fraudarea legii în dreptul internaţional
privat.
6. Conflictul de legi în timp şi spaţiu.
III. Persoana fizică şi persoana juridică în
dreptul internaţional privat
1. Condiţia juridică a străinilor persoane
fizice şi persoane juridice.
2. Regimul juridic al străinilor în România.
3. Regimul juridic al străinilor în dreptul
comunitar european.
4. Regimul juridic al străinilor în alte state.
5. Persoana juridică în dreptul internaţional
privat.
IV. Norme conflictuale în diferite materii
1. Materia stării şi capacităţii persoanei
fizice.
2. Norma conflictuală cu privire la bunuri şi
drepturi reale.
3. Norma conflictuală cu privire la forma
actelor juridice.
4. Norma conflictuală cu privire la condiţiile
de fond şi efectele contractelor şi altor acte
juridice.
5. Norma conflictuală privind faptele
juridice.
6. Norma conflictuală în domeniul
raporturilor de familie.
7. Norma conflictuală în materia succesiunii.
V. Conflictele de jurisdicţii

5
1. Competenţa în dreptul internaţional privat.
2. Procedura de judecată.
3. Efectele hotărârilor judecătoreşti străine.
4. Arbitrajul internaţional.
5. Raportul dintre normele dreptul comunitar
european şi normele statelor membre ale
Uniunii Europene.

Bibliografie

a. de bază
1.Gheorghe Bonciu, Drept internaţional, Bucureşti, Editura Ars Academica, 2011;
2.V.Creţu, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003;
3.Ion Diaconu, Drept internaţional public, vol. I-III. Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002, 2003,
2004;
4.Idem, Manual de drept internaţional public, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2007;
5.Gr. Geamănu , Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, vol. I-II ,
1981, 1983;
6.N.Ecobescu, V. Duculescu, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Hyperion, 1993;
7. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public. Sinteze de examen, Bucureşti, Editura
C.H.Beck, 2006;
8. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Dreptul internaţional contemporan. Texte esenţiale, Bucureşti,
Editura C.H.Beck, 2007.
9.B.Onica Jarka, C. Brumar, D.-A. Deteşeanu, Drept internaţional public. Caiet de seminarii,
Bucureşti, Editura C.H.Beck,2006.
10.Marian Mihăilă, Elemente de drept internaţional public şi privat, Bucureşti, Editura All Beck,
2004
11.A.Fuerea, Drept internaţional privat, Bucureşti, Editura Universul juridic, ed. a III a, 2008.
12.I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, Editura Actami, 2002.
13.Ioan Macovei, Drept internaţional privat, Iaşi, Editura Ars Longa, 2001.
14.T.R.Popescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994.
15. Noul Cod civil
b. facultativă
1. Gh. Bonciu, Drept comunitar european, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2009;
2.I.M.Anghel, Drept diplomatic şi consular, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1996;
3.Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Bucureşti,
Editura All Educaţional,1997;
4.M.Niciu, Drept internaţional public, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea,, 1992;
5.Dumitra Popescu, Fl. Coman, Drept internaţional public, Bucureşti, 1993;;
6.Gh. Moca, Drept internaţional public, Bucureşti, 1992;
7.Andrei Bogdan, Elemente de drept internaţional public şi privat, Craiova, 2001;
8.2. Seminar/laborator Metode de predare Observaţii
● codificarea dreptului internaţional referate, analiză text,
1.
public; practică judiciară
Dezbatere, analiză text,
2. ● statul ca subiect de drept internaţional;
practică judiciară

6
● cetăţenia în dreptul internaţional analiza text,,practică
3.
public; judiciară
● misiunea diplomatică, imunităţi şi Referate, analiză text,
4.
privilegii diplomatice; practică judiciară
● teritoriul în dreptul internaţional
Dezbatere, analiză text,
5. public;
practică judiciară
6- ● aplicarea tratatelor în timp şi spaţiu în analiza text şi practică
7. dreptul internaţional public; judiciară
● recunoaşterea statelor în dreptul Referate, analiză text,
8.
internaţional; practică judiciară
● structura organizaţiilor internaţionale; Dezbatere, analiză text,
9.
practică judiciară
1 ● calificarea şi conflictul de calificări; Dezbatere, analiză text,
0. practică judiciară
1
1- ● regimul juridic al străinilor în dreptul Referate, analiză text,
1 român practică judiciară
2.
● norma conflictuală în domeniul
1 Dezbatere, analiză text,
raporturilor de familie
3. practică judiciară
1 ● efectul hotărârilor judecătoreşti analiza text şi practică
4. străine; judiciară
Bibliografie
1.Gheorghe Bonciu, Drept internaţional, Bucureşti, Editura Ars Academica, 2011;
2.V.Creţu, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003;
3.Ion Diaconu, Drept internaţional public, vol. I-III. Bucureşti, EdituraLumina Lex, 2002, 2003,
2004;
4.Idem, Manual de drept internaţional public, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2007;
5.Gr. Geamănu , Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, vol. I-II ,
1981, 1983;
6.N.Ecobescu, V. Duculescu, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Hyperion, 1993;
7. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public. Sinteze de examen, Bucureşti, Editura
C.H.Beck, 2006;
8. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Dreptul internaţional contemporan. Texte esenţiale, Bucureşti,
Editura C.H.Beck, 2007.
9.B.Onica Jarka, C.Brumar, D.-A. Deteşeanu , Drept internaţional public. Caiet de seminarii,
Bucureşti, Editura C.H.Beck,2006.
10.Marian Mihăilă, Elemente de drept internaţional public şi privat, Bucureşti, Editura All Beck,
2004
11.A.Fuerea, Drept internaţional privat, Bucureşti, Editura Universul juridic, ed. a III a, 2008.
12.I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, Editura Actami, 2002.
13.Ioan Macovei, Drept internaţional privat, Iaşi, Editura Ars Longa, 2001.
14.T.R.Popescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994.
15. Noul Cod civil

7
9. Coroborarea conţinuturilor disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii
epistemice, asociaţiilor profesionale şi angajatori reprezentativi din domeniul aferent
programului

10. Evaluare
10.3. Pondere din nota
Tip activitate 10.1. Criterii de evaluare 10.2. Metode de evaluare
finală

10.4. Curs examen examen 75%


teste şi lucrări de control 30%
teste şi lucrări de control 25%
10.5. Seminar răspunsuri în cadrul
50%
/laborator seminarelor
referate şi recenzii 25%
10.6.
Standardul
teste şi lucrări de control examen 50%
minim de
performanţă

Data Semnătura Semnătura


completării titularului de curs titularului de seminar
03.03.2021

Data Semnătura
avizării în directorului de departament
departament

8
C1- 05 martie 2021

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

1. Noţiunea, definiţia şi obiectul de reglementare al dreptului internaţional public

Dreptul internaţional public a apărut şi s-a dezvoltat din nevoia formulării unui cadru ordonat
pentru relaţiile interstatale. Între nivelul structural, reprezentat de relaţiile internaţionale în sens larg, şi
nivelul normativ, reprezentat de dreptul internaţional, există o relaţie de intercondiţionare şi influenţare
reciprocă.
Din punct de vedere istoric, dreptul internaţional este strâns legat de apariţia şi dezvoltarea
statelor, a altor entităţi internaţionale, şi de modificările din relaţiile internaţionale, evoluând odată cu
dezvoltarea schimbărilor politice, economice, conceptuale şi de mentalitate din societăţile timpului 2.
Noţiunea de drept internaţional public a fost folosită pentru prima dată de juristul şi filozoful
englez Jeremy Bentham în lucrarea “An Introduction to the Principles of Moral and Legislation” (1789).
Anterior a predominat expresia dreptul ginţilor (ius gentium) moştenită din dreptul roman3. În realitate nu
este vorba de un drept al ginţilor, ci de un drept al relaţiilor dintre state, ca principale subiecte ale
dreptului internaţional. Folosirea noţiunii de drept internaţional public sau pe scurt drept internaţional este
cea mai uzitată, în sensul că reglementează raporturile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional,
spre a-l diferenţia de dreptul internaţional privat care reglementează raporturi de drept civil sau comercial
în care intervine un element de extraneitate. Este folosită şi noţiunea de drept internaţional contemporan
spre a-l deosebi de dreptul internaţional aplicat în alte perioade 4.
Definiţiile date dreptului internaţional au reflectat adesea concepţii politice şi filozofice diferite 5.
Dreptul internaţional public a fost definit ca totalitatea normelor juridice create de state şi de celelalte
subiecte de drept internaţional, pe baza acordului liber exprimat de acestea prin tratate şi alte izvoare de
drept, în vederea reglementarii raporturilor dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată
prin respectarea lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către
state în mod individual sau colectiv6.
Evoluţia societăţii internaţionale s-a caracterizat, în timp, prin două elemente esenţiale de
srabilitate şi anume o juxtapunere a statelor suverane, ca principali actori ai relaţiilor internaţionale şi o
nevoie crescândă de cooperare între ele, pentru rezolvarea problemelor comune. Aceasta a determinat
formarea unui set de principii şi norme care au fost completate, precizate şi dezvoltate continuu în strânsă
legătură cu cerinţele vieţii internaţionale.
Spre deosebire de dreptul intern al unui stat unde normele de conduită ale cetăţenilor săi se
asigură la nevoie prin forţa de constrângere instituţionalizată a aparatului de stat, problema raporturilor
dintre diferitele entităţi ale societăţii internaţionale se pune în termeni relativ diferiţi. Societatea

2 A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, ed. a 4 a revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Editura C.H.Beck, 2006, p.3
3 În dreptul roman ius gentium avea un conţinut mai larg decât cel al dreptului internaţional, întrucât pe lângă norme
privind relaţiile dintre state, cuprindea şi norme care reglementau raporturile dintre cetăţenii romani şi străini
(peregrini), ca şi raporturile dintre aceştia din urmă. A se vedea: Gheorghe Bonciu, Introducere în studiul dreptului
roma. Sinteze. Adagii şi locuţiuni latine. Repere bibliografice, Bucureşti, Editura Ars Academica, 2009, p.18.
4 Pentru detalii a se vedea: A. Bustamente y Sirven, Droit international public, vol. I, Paris, 1934, p.22-31.
5 A se vedea D. Brezoianu, Contribuţii la definirea dreptului internaţional, în J.N., nr. 5/1966, p. 70 şi urm.
6 I. Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol. I, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002, p. 23; Grigore
Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, ed. a II-a, Bucureşti, 1975, p, 69; Vasile Creţu, Drept internaţional
public, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2008, p.29; A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit., p. 11
etc.

9
internaţională nu este condusă de un organism suprastatal, căruia statele şi cetăţenii acestora să i se
supună, iar raporturile dintre state sunt raporturi de coordonare, si nu de subordonare 7. Suveranitatea
statelor face ca acestea să nu se supună în raporturile dintre ele unei autorităţi superioare, şi în consecinţă
să participe la viaţa internaţională ca entităţi juridice independente şi egale 8. În cadrul cooperării dintre
ele, statele stabilesc ce principii, norme şi structuri instituţionale în diferite domenii, corespund
solidarităţii şi intereselor lor comune.
Asemenea reguli au apărut de-a lungul istoriei în procesul de coexistenţă dintre diferite state şi s-
au dezvoltat concomitent cu evoluţia generală a societăţii. Spre deosebire de dreptul intern, care
reglementează relaţiile sociale în cadrul statelor, dreptului international reglementează relaţiile dintre state
şi constituie o reflectare în plan juridic a raporturilor dintre state şi alte subiecte de drept internaţional.
Pentru a fi guvernate de normele dreptului internaţional public relaţiile dintre state trebuie să fie, în ce
priveste conţinutul lor, relaţii în care statele să fie purtătoare ale suveranităţii.
După 1989 s-a constatat o serie de mutaţii ale mediului politic internaţional şi anume 9: prăbuşirea
bipolarismului şi înlocuirea acestuia cu o stare multipolară a societăţii internaţionale; globalizarea
economică, tehnică şi ştiinţifică; interdependenţa crescută a subiectelor de drept internaţional;
preeminenţa economicului asupra politicului; regionalizarea; erodarea statului naţiune; dezintegrarea şi
descentralizarea unor state.
Relaţiile internaţionale stricto sensu dobândesc durată, regularitate şi structură în cadrul unui
mediu social care este societatea/comunitatea internaţională 10 şi în care sunt angajate interesele statelor.
Reglementarea raporturilor din cadrul societăţii internaţionale se realizează cu ajutorul normelor de drept
internaţional care asigură funcţionarea armonioasă a acestei societăţii şi contribuie la o dezvoltare
corespunzătoare a acesteia, prevenind şi soluţionând aspectele conflictuale care continuă să afecteze
pacea şi securitatea internaţională.
Astfel, se poate vorbi de rolul regulator al dreptului internaţional, care răspunde nevoii de a se
reduce anarhia în relaţiile internaţionale, prin structurarea ordinii juridice internaţionale. Din caracterul
consensual al normelor de drept internaţional decurge obligativitatea acestuia, chiar dacă sancţiunile nu
sunt atât de evidente iar jurisdicţia existentă necesită consimţământul expres al statului.

2. Fundamentul juridic al dreptului internaţional public

Fundamentul juridic al dreptului internaţional public îl constituie acordul de voinţă al statelor


suverane care compun la un moment dat societatea internaţională. Statele membre ale societăţii
internaţionale, determinate de interesele lor comune şi de nevoia de a convieţui cu alte state în raporturi
de interdependenţă, acceptă ca unele norme şi principii să le regleze conduita în condiţii de deplină
egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ 11. Normele juridice de drept internaţional,
obligatorii pentru toate statele, constituie astfel emanaţia propriei voinţe, liber exprimată, astfel cum ea
rezultă din convenţii sau cutume general acceptate ca exprimând reguli şi principii de drept 12.

7 N. Titulescu, Dinamica păcii (discurs ţinut la 6 mai 1929 în Reichstagul german) în “Discursuri”, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1967, p.330.
8 Idem, La souveranité de l`état et l`organization de la paix, în Dictionnaire diplomatique, ed. de A.F.Frangulis,
vol.II, Paris,1937, p. 834.
9 A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit., p. 13-14.
10 Termenul de comunitate internaţională desemnează colectivitatea de entităţi ce dobândesc drepturi şi obligaţii în
cadrul raporturilor internaţionale. Fenomenul mondializării va duce în timp la crearea unei veritabile reţele de
interdependenţă planetară, care va sfârşi prin apariţia comunităţii umane internaţionale. A se vedea A. Năstase, B.
Aurescu, C. Jura, op. cit., p. 12.
11 Paul Guggenheim, Traité de droit international public, 2-e edition revue et augmentée, Geneve, Georg & Cie
SA, Tome I, 1967, p. 45.
12 J. G. Starke, Introduction to International Law, London, 1989, p. 25.

10
Factorii de configurare ai dreptului internaţional sunt în principal: interesul naţional; raporturile
de putere; concepţiile filozofice şi politice; tradiţiile istorice; rolul personalităţilor, ceea ce face ca fiecare
normă în parte să fie creată şi aplicată în situaţiile concrete ce intră în sfera sa de aplicare ca expresie a
acordului de voinţă al statelor.
Statele pot formula, în anumite limite, rezerve la unele norme de drept internaţional, care sunt în
mod evident inaceptabile pentru ele, dacă acestea nu fac parte din ceea ce se numeşte ius cogens, norme
imperative de la a căror acceptare şi aplicare nu se poate deroga. Acordul de voinţă al statelor se
manifestă cu precădere în domeniul interzicerii unui anumit comportament în relatiile cu celelalte state. În
prezent relaţiile dintre state se bazează tot mai mult pe reguli convenite de întreaga comunitate
internaţională întrucât relaţiile dintre state nu mai sunt, expresia dreptului discreţionar al fiecărui stat, ci
se bazează pe regulile de drept internaţional puse de acord între acestea.

3. Dreptul internaţional public şi morala

Dreptul internaţional se deosebeşte de morala internaţională. Între dreptul internaţional şi morala


internaţională există raporturi similare cu cele dintre drept şi morală în general 13. Normele de drept
internaţional stabilesc drepturi şi obligaţii susceptibile a fi aplicate prin măsuri obligatorii în timp ce
regulile moralei internaţionale prescriu un anumit comportament fără a da naştere la drepturi şi obligaţii
juridice. Morala internaţională reflectă ceea ce este comun în conştiinţa popoarelor şi exprimă atât valori
umane comune, cât şi reguli de comportare între naţiuni independente şi suverane destinate să promoveze
respectul reciproc şi înţelegerea între popoare.
Morala şi dreptul internaţional se influenţează reciproc întrucât unele reguli de drept sunt în
acelaşi timp şi reguli morale, iar o mare parte dintre principiile şi normele dreptului internaţional îşi au
originea în normele morale. De asemenea, unele tratate internaţionale fac trimitere în cuprinsul lor la
exigenţele omeniei, la principiile umanitare sau la regulile aplicabile în cadrul societăţilor civilizate, care
au în mare parte un caracter moral.
La rândul său moralitatea internaţională are astăzi un rol important în relaţiile internaţionale,
precum şi în aplicarea în cazuri concrete a normelor dreptului internaţional. În regulile moralei poate fi
încadrată şi curtoazia internaţională, care cuprinde o sumă de reguli izvorate din necesităţile practice sau
care semnifică bunavoinţă şi respect reciproc. Aplicarea regulilor de curtoazie rămâne la libera apreciere a
statelor, însă încălcarea acestor reguli poate influenţa negativ raporturile stabilite. O mare parte din
regulile de curtoazie au fost încorporate de-a lungul timpului în dreptul internaţional, cu deosebire în
dreptul diplomatic.

4. Dreptul internaţional public şi politica externă a statelor

Dreptul internaţional acţionează ca un factor de influenţare şi orientare a politicii externe a


statelor în direcţia realizării funcţiilor proprii ale acesteia. La rândul său politica externă trebuie să fie
formulată şi realizată în deplină concordanţă cu principiile şi normele dreptului internaţional. În acelaşi
timp, însă, prin politica lor externă statele tind să modifice ori să completeze normele de drept
internaţional atunci cand acestea nu mai corespund preocupărilor sau intereselor lor 14.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional politica externă a unui stat, ori o acţiune a
politicii sale externe, poate fi licită, deci conformă cu dreptul internaţional, sau poate fi ilicită, contrară
dreptului internaţional. Existenţa unor valori comune întregii societăţi internaţionale impune promovarea
acestora prin intermediul dreptului internaţional, a cărui respectare se impune tuturor statelor. Un
principiu sau o normă de drept, odată adoptate, câştigă treptat o existenţă proprie, care din punct de
vedere politic este greu de ignorant chiar de către statele ale căror interese pot fi lezate ca urmare a
aplicării acestora.

13 Irineu Ion Popa, Substanţa morală a dreptului, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2009.
14 N. Ecobescu, V. Duculescu, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1993, p. 25.

11
Diplomaţia reprezintă principalul instrument de înfăptuie a politicii externe şi există o
interacţiune directă între diplomaţie şi relaţiile dintre state, fiind principalul teren de formare şi
manifestare a normelor dreptului internaţional. În acelaşi rimp, regulile diplomaţiei fac parte integrantă
din dreptul internaţional15.
Dreptul internaţional influenţează şi orientează politica externă prin normele sale regulatoare, iar
aceasta din urmă foloseşte intrumentele dreptului internaţional pentru atingerea obievtivelor sale. De
asemenea, politica externă tinde să modifice normele de drept care nu mai corespund intereslor unor state,
după cum nu orice acţiune de politică externă poate fi justificată pe baza dreptului internaţional, putând fi
ilicită.

5. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat

Raporturile juridice cu elemente de extraneitate sunt fie raporturi de drept international public, fie
raporturi de drept internaţional privat. Elementul de extraneitate într-un raport juridic poate rezulta,
uneori, din faptul că una din părţile aflate în raportul respectiv, obiectul sau efectele acestui raport sunt
plasate în state diferite, fără ca prin aceasta raportul în cauză să dobândească un caracter de drept
internaţional public. Asemenea raporturi sunt reglementate de dreptul internaţional privat. Raporturile de
drept internaţional privat sunt raporturi civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi
de drept privat cu un element străin16.
Dreptul internaţional privat reprezintă un ansamblu de norme juridice interne ale statelor prin care
se reglementează raporturile dintre persoanele fizice sau juridice aparţinând unor state diferite. Existenţa
unui element de extraneitate poate determina ca în desfăşurarea respectivelor raporturi să apară conflicte
de reglementare între legislaţia internă a diferitelor state, a căror soluţionare se face în baza unor norme
de drept internaţional privat care indică legea internă aplicabilă la cazul concret, în raport de caracterul
elementului de extraneitate. Normele de drept internaţional privat sunt cuprinse în dreptul intern al
fiecărui stat, configuraţia lor depinzând însă atât de unele principii relativ uniforme existente în legislaţia
majorităţii statelor lumii, cât şi de specificul legislaţiei statului respectiv.

6. Dreptul internaţional public şi dreptul intern

Dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor sunt două sisteme de norme şi două tipuri
de drept distincte, cu obiect de reglementare, izvoare şi metode diferite. Deşi diferite, cele două sisteme
de drept se întrepătrund prin intermediul statelor, care sunt creatoare atât ale normelor de drept
internaţional, cât şi ale normelor de drept intern. Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură
proiecţia în planul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din legislatia internă a statelor. Spre
exemplu, unele noţiuni de drept material şi procedural din dreptul intern, cum ar fi infracţiunea, tentativa,
recidiva, participaţiunea, cauzele care înlatură caracterul penal al faptelor, vinovăţia, răspunderea,
acţiunea penală, garanţiile procesuale, competenţa materială, teritorială şi după calitatea persoanei a
instanţelor de judecată, mijloacele de probă, asistenţa judiciară, judecata şi căile de atac, executarea
hotărârilor, extrădarea etc., care constituie concepte ale dreptului intern, sunt preluate şi operează şi în
convenţiile referitoare la colaborarea, incriminarea şi sancţionarea crimelor internaţionale, precum şi în
statutele tribunalelor internaţionale penale.
De asemenea, în dreptul intern al statelor există o serie de reglementari specifice privind relaţiile
statelor respective cu alte state sau cu organizaţii internaţionale care produc efecte în ordinea
internaţională. Asemenea reglementări se referă la stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în
domeniul politicii externe, probleme privind cetăţenia, statutul juridic al străinilor, procedurile de
încheiere şi ratificare sau aderare la tratate etc.

15 I. Diaconu, op. cit., p. 29.


16 Pentru detalii a se vedea: Ion P. Filipescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, Editura Actami, 1999, p. 9-11.

12
La rândul său, dreptul internaţional exercită o influenţă substanţială asupra unificării unor
concepte şi reglementări din dreptul intern. Astfel, statelor le revine obligaţia de a-şi adapta propria
legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional, iar unele tratate internaţionale cuprind
prevederi exprese în temeiul cărora statele părţi sunt obligate să ia anumite măsuri în planul legislaţiei lor
interne. Asemenea domenii sunt foarte variate: drepturile omului; transporturile internaţionale pe uscat,
pe mare şi fluviale; traficul aerian; combaterea poluării; terorismul şi alte infracţiuni internaţionale;
dreptul internaţional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat etc.
Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept – internaţional şi intern - au ridicat în doctrina
dreptului internaţional problema raporturilor dintre ele, inclusiv dacă şi care din aceste sisteme are,
eventual, prevalenţă asupra celuilalt. În această privinţă s-au conturat două poziţii: dualismul şi
monismul17.
a) Doctrina dualistă, care îl are ca fondator pe Heinrich Triepel, consideră că dreptul
internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme distincte, rupte între ele, cu o existenţă paralelă, egale,
independente şi separate, cu domenii diferite de aplicare, având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi,
care nu se influenţează reciproc 18. Astfel, normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul
intern, după cum normele de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional, ele aplicându-se
indiferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu altele. Între cele două ordini juridice separate nu pot
exista decât trimiteri, urmare cărora prin încorporare şi transformare norma îşi schimbă valoarea, datorită
necesităţii de adaptare la cealaltă ordine juridică.
b) Doctrina monistă susţine existenţa unei singure ordini juridice, formată din dreptul intern şi
dreptul internaţional, dreptul având, astfel, o structură unitară, compusă din norme obligatorii, aflate într-
o strictă ierarhie, indiferent dacă acestea se adresează indivizilor, statelor sau altor entităţi asimilate
acestora19. Adepţii acestei doctrine au opinii diferite, însă, atunci când se pune problema care dintre cele
două sisteme trebuie sa prevaleze: cel intern sau cel internaţional, unii susţin primatul absolut al dreptului
internaţional iar alţii primatul dreptului intern, mergând până la negarea dreptului internaţional.
Primatul dreptului internaţional este susţinut îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen, care
pornind de la concepţiile dreptului natural, consideră existenţa unei ordini universale, superioară ordinilor
juridice interne, acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii
universale. Normele de drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă, dreptul internaţional aflându-se în
vârful piramidei. Practica internaţională consacră în general primatul dreptului internaţional. Curtea
Internaţională de Justiţie l-a consacrat la nivel de principiu, în avizul consultativ din 26 aprilie 1998
privind speţa compatibilităţii legii SUA antiteroriste cu acordul de sediu al ONU, în privinţa biroului OEP
de la New York.
Primatul dreptului intern este susţinut în general de şcoala funcţionalismului juridic, inspirată din
concepţiile filozofice ale lui Hegel. Adepţii acestei şcoli 20 consideră dreptul internaţional ca o derivaţie a
dreptului intern, susţinând că normele dreptului internaţional practic nu există, ele fiind doar o proiectare
în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul naţional,
raporturile dintre state fiind esenţialmente raporturi bazate pe forţă şi nu pe norme de drept.
c). Doctrina socialistă critică în egală măsură dualismul, primatul dreptului intern sau al
dreptului internaţional, întrucât între dreptul internaţional şi dreptul intern există o corelaţie dialectică, se
influenţează reciproc, fiind ordini distincte de drept, nesubordonate una celeilalte 21. Exacerbarea
principiului suveranităţii şi neamestecului în treburile interne stă la baza acestei doctrine.
d). Teoria pragmatică porneşte de la faptul că în realitate totul se reduce la răspunderea
internaţională a statului, care ar indica limitele raportului între cele două ordini juridice. Astfel, în

17 Charles Rousseau, Droit international public, Tome I, Sirey, Paris, 1970, p. 38-44.
18 Principalii doctrinari au fost: Triepel, Anzilotti, Strup. A se vedea: I. Diaconu, op. cit., p. 39.
19 Gr. Geamănu, op. cit., vol. I, p. 110.
20 Şcoala de la Bonn (Zorn, Kaufmann, Wenzel), Decenciere-Ferrandiere, K.Schmitt.
21 Gr. Geamănu, op. cit., vol. I, p. 89.

13
construcţia monistă normele interne ar fi abrogate automat de cele ale dreptului internaţional, iar în cea
dualistă ele ar rămâne valabile, dar răspunderea statului ar fi angajată în plan internaţional 22.
Doctrinele menţionate nu exprimă adevăratele raporturi dintre dreptul intern şi dreptul
internaţional, exagerând sau absolutizând unul din cele două sisteme. În realitate, raportul dintre dreptul
intern şi cel internaţional este un raport complex, de intercondiţionare reciprocă, cu unele prevalenţe în
anumite domenii sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt.
Constituţia României din 199123 adoptă o soluţie combinată, întrucât art. 11 alin.2 dispune că
„tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern”, deci dobândesc aceeaşi valoare juridică cu
cea a legilor, iar art. 20 prevede că „dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privind drepturile
omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
La rândul său art. 31 alin. 4 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele 24 prevede că „dispoziţiile
tratatelor în vigoare nu pot fi modificate, completate sau scoase din vigoare prin acte nromative interne
ulterioare intrării lor în vigoare”, iar alin.5 al textului menţionat consacră în mod expres că „prevederile
legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica meexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare”.
În practica curentă diplomaţia română a înţeles să aplice în mod constant concepţia primatului
dreptului internaţional (tratatelor) indiferent de materia la care se referă. Această practică a fost
confirmată în legislaţia română prin prevederile art. 21 din legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative şi ale art. 2 alin.2 lit. a şi b din Anexa la HG nr. 50/2005
pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea
şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare 25.
Dreptul contemporan evidenţiază, însă, creşterea rolului dreptului internaţional ca expresie a
complexităţii relaţiilor internaţionale şi a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme
globale.
Între dreptul internaţional şi dreptul intern există însă deosebiri substanţiale. Deosebirile dintre
dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă în deosebi cu privire la: obiectul de
reglementare, modul de elaborare a normelor, subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a
normelor juridice26.
Obiectul de reglementare. Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile
internaţionale care apar în procesul coexistenţei, al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea
realizării unor scopuri comune. Dimpotrivă, dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc
în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice, cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state, şi
persoanele juridice înregistrate în statul respectiv, vizând asigurarea ordinii constituţionale, funcţionarea
organismelor şi instituţiilor statului respectiv, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice, a legilor şi
a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în
domeniul legislativ. Spre deosebire de dreptul intern, pentru elaborarea normelor de drept internaţional

22 R. Miga Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Bucureşti, Editura All Beck,
2003, p. 14-17.
23 Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M.Of.,
Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 şi republicată în M.Of., Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
24 Publicată în M.Of., Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004.
25 Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a fost publicată în
M.Of., Partea I, nr. 24 din 27 martie 2000, modificată şi completată ulterior, fiind republicată în M.Of., Partea I, nr.
215 din 6 aprilie 2010. HG nr. 50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului,
pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare a fost publicată în M.Of.,
Partea I, nr. 71 din 21 ianuarie 2005 şi republicată în M.Of., Partea I, nr. 243 din 17 martie 2006.
26 H. Kelsen, Les raports du systeme entre le droit interne et le droit international, vol.14, RCADI, 1926; G.
Sperduti, Le principe de souverainete et le probleme des rapports entre le droit international et le droit interne, ed.
a V-a, RCADI, 1976.

14
public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. Normele de
drept internaţional sunt create de către state, de regulă ca urmare a unui proces de negociere ce se duce în
cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau în cadru bilateral, şi tot ele sunt şi destinatarele
acestor norme. Dreptul international apare, de aceea, ca având un caracter de coordonare între state
suverane, iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare, în care statul se manifestă ca
autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.
Subiectele de drept în dreptul internaţional. Subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane
şi egale, dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute de state. Acestea
sunt entităţile care îşi asumă drepturi şi obligaţii în plan internaţional şi care trebuie să-şi regleze întreaga
conduită în raport cu normele edictate sau acceptate de ele însele. În dreptul intern subiectele raportului
juridic, deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice, sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice.
Sistemul de aplicare şi de sancţionare a normelor juridice. În ordinea juridică internaţională nu
există, în general, autorităţi ale administraţiei publice (guvern, ministere, poliţie, armată etc.) care să
aplice normele de drept şi să urmărească executarea lor, aşa cum există în cadrul statelor. De regulă,
aplicarea normelor de drept internaţional se face de către organele specializate ale statelor, statele fiind
obligate de dreptul internaţional, cu caracter de principiu, să respecte tratatele internaţionale şi celelalte
norme ale relaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a
prevederilor tratatelor şi a celorlalte norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primul rând prin
garanţia statelor înseşi care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-au angajat să le respecte şi să le
pună în aplicare.
Dreptul comunitar, dreptul internaţional şi dreptul intern prezintă asemănări şi deosebiri rezultate,
în principal, din raporturile dreptului comunitar cu dreptul intern 27. Astfel, norma de drept comunitar
dobândeşte automat statut de drept pozitiv în ordinea internă a statelor membre, fiind susceptibilă de a
crea prin ea însăşi drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare. Judecătorii naţionali sunt obligaţi să
aplice dreptul comunitar, întrucât norma comunitară are prioritate faţă de orice normă naţională.
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (în prezent a Uniunii Europene) a consacrat, pe cale
jurisprudenţială regula potrivit căreia tratatele în vigoare încheiate de Comunitatea Europeană, care conţin
prevederi de aplicabilitate directă, au prioritate asupra normelor comunitare, anterioare sau ulterioare
tratatelor în cauză care sunt, astfel, inaplicabile (abordarea monistă) 28. În anumite condiţii, Comunitatea
poate fi obligată prin acorduri internaţionale încheiate de statele membre anterior creării Comunităţii
Europene, iar regulile dreptului internaţional cutumiar pot fi invocate pentru a contesta cu succes
validitatea unei norme comunitare, dacă violarea dreptului internaţional este manifestă 29.

7. Apariţia şi evoluţia dreptului internaţional public

a). Perioada prestatală. Anterior formării statelor au apărut o serie de practici şi obiceiuri
determinate de raporturile de vecinătate dintre comunităţile gentilice. În cadrul organizării gentilice
patriarhale nu exista o autoritate publică separată de societate şi situată deasupra ei. Relaţiile intertribale
s-au dezvoltat dominând cele de colaborare şi întrajutorare, în cadrul cărora instituţia ospitalităţii a ajuns
să ocupe un loc însemnat30.
Primele norme de drept internaţional apar însă odată cu primele state şi odată cu crearea relaţiilor
între aceste entităţi, purtătoare de suveranitate. Activitatea războinică, specifică acestor raporturi a
determinat ca un prim grup de reguli şi instituţii să se refere la ducerea războiului şi încheierea păcii, a
alianţelor militare şi politice, primirea şi protecţia soliilor, rezolvarea diferendelor, reglementarea
schimburilor etc.

27 Gheorghe Bonciu, Drept comunitar european, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, p. 87.
28 I. M. Anghel, Tratatul internaţional şi dreptul intern, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1999, p. 45.
29 A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit., p. 32.
30 L. Roşu, Treptele antropogenezei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

15
b). Epoca antichităţii. Primele norme de drept internaţional au apărut odată cu apariţia statelor
antice, fiind legate nemijlocit de lupta permanentă, specifică epocii, între statele nou constituite pentru
cucerirea de teritorii şi capturarea sclavilor care constituiau principala forţă de muncă. Astfel, primele
reguli de drept internaţional au apărut în statele Orientului Antic - China, India, Statul Hitit, statele din
Mesopotamia, Egipt, apoi în Grecia şi Roma Antică.
Apariţia primelor reglementări ale relaţiilor interstatale este strâns legată de fenomenul
războiului, dreptul internaţional dezvoltându-se astfel la începuturile sale, în principal, ca un drept al
razboiului şi abia ulterior ca un drept al păcii şi cooperării între state. Antichitatea consemnează, încă de
timpuriu, la diferite popoare existenţa unor reguli de purtare a războiului potrivit cărora erau sancţionate
excesele comise de trupele de ocupaţie sau de invazie asupra persoanelor particulare, a bunurilor acestora
sau a unor sanctuare31. Sumerienii, hitiţii, egiptenii, chinezii, indienii, perşii sau evreii, precum şi alte
popoare ale antichităţii, impuneau trupelor proprii respectarea unor reguli umanitare şi sancţionau
încălcarea acestora.
Literatura filozofică chineză făcea distinţia între războaie drepte şi nedrepte, respectarea tratatelor
şi sancţiunile internaţionale. Soluţionareea unor diferende se făcea prin conferinţe internaţionale
(“congrese ale monarhilor”), iar în secolul VI î.Hr. se încheie un tratat privind renunţarea la război şi
soluţionarea diferendelor prin arbitraj 32. Tratatele internaţionale erau considerate sacre şi, pentru
asigurarea respectării lor, cuprindeau anumite formule religioase consacrate.
Legile lui Manu din India secolului al V-lea î.Hr., consemnează existenţa misiunilor diplomatice
ad-hoc, făceau distincţia între combatanţi şi necombatanţi şi cuprindeau numeroase interdicţii în ceea ce
priveşte modul de ducere a războiului, între care cele privind atacarea celor lipsiţi de apărare, uciderea
inamicului dezarmat sau care se preda, folosirea săgeţilor otrăvite, distrugerea monumentelor religioase
sau ruperea pomilor fructiferi, a căror încălcare de către războinici se pedepsea aspru, cu biciuiri, mutilări
sau chiar cu moartea33.
Numeroase inscripţii datând din mileniul al doilea î.Hr. atestă încheierea unor tratate de pace sau
de alianţă de către regii Egiptului, Babilonului, Asiriei şi Indiei. Cel mai vechi tratat internaţional
cunoscut este tratatul politic încheiat între faraonul Egiptului, Ramses al II-lea, şi regele hitiţilor, Hattusill
al III-lea, în anul 1296 î.Hr. 34 prin care se puneau bazele unei alianţe politice între cele două state, care se
obligau să trăiască în pace unul cu celălalt, să nu se atace şi să-şi acorde reciproc ajutor împotriva unui
atac din partea altui stat.
În secolele VI-IV î.Hr. între statele greceşti au apărut, şi ulterior s-au dezvoltat, unele reguli de
drept internaţional în domenii foarte variate cum sunt negocierile, tratatele religioase, tratatele de pace, de
alianţă militară, de neagresiune sau de sprijin reciproc. Cetăţile greceşti foloseau metode de rezolvare
paşnică a diferendelor, între care arbitrajul şi mediaţiunea. Tratatele militare de alianţă (symachii)
cuprindeau clauze foarte complexe, organe de conducere comună şi tribunale arbitrale pentru rezolvarea
diferendelor, care prefigurează sistemele de securitate colectivă de mai târziu. Cetăţenii altor cetăţi se
bucurau de o anumită protecţie în baza instituţiei proxeniei 35. Declanşarea războaielor era de obicei
precedată de o declaraţie şi de îndeplinirea anumitor ritualuri sau gesturi solemne iar ducerea acestora se
făcea cu respectarea unor reguli privind protecţia templelor, a preoţilor şi a persoanelor refugiate, precum
şi a solilor, care erau inviolabili. Era recunoscută neutralitatea statelor care nu participau la război,
prizonierii de război nu se bucurau de protecţie, ei fiind ucişi sau luaţi în sclavie, iar bunurile de orice fel
ale duşmanului erau considerate ca trofee ale învingătorului.

31 Jean Pictet, Développement et principes du droit international humanitaire, Institut Henry Dunant - Geneve,
1983, p. 12-19.
32 Al. C. Aureliu, Principii ale relaţiilor dintre state, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.
33 Vezi Legea lui Manu sau instituţiunile civile şi religioase ale Indiei, trad. de Ioan Mihălcescu, Bucureşti,
Tipografia N. Stroia, 1920, p. 204.
34 Ion Diaconu, op. cit., p. 51.
35 Proxenul era un dregător care apăra interesele acestora, ca şi ale statelor străine, având o poziţie asemănătoare
diplomaţilor şi consulilor din zilele noastre.

16
Statul roman a cunoscut, încă de la începuturile sale, unele norme de drept internaţional şi a adus
o contribuţie însemnată la reglementarea juridică a relaţiilor cu alte state. Problemele relaţiilor
internaţionale intrau în competenţa senatului şi a unui colegiu sacerdotal (colegiul feţialilor), condus de
un „pater patratus” care avea un rol deosebit în rezolvarea diferendelor, în declararea războiului şi
încetarea acestuia, în încheierea tratatelor de alianţă. Feţialii aplicau normele cuprinse într-un cod cu
caracter religios, denumit ius fetiale, ca procedură formală înainte de a declara război 36.
Romanii încheiau cu cei pe care îi considerau egali tratate de prietenie, neutralitate (amicitia) sau
de alianţă (foedera). În relaţiile diplomatice foloseau soli (legati), oratori (oratores) şi vestitoti (nuncii),
iar persoana solilor, chiar şi ai statelor duşmane, era considerată inviolabilă. Se considera că tratatele
trebuiau respectate cu bună credinţă (pacta sunt servanda), iar când încălcau un tratat încercau să-şi
justifice atitudinea prin argumente juridice invocând o clauză ambiguă sau pretinzând că tratatul era
contrar echităţii37.
Imperiul roman practic nu respecta tratatele întrucât chiar Legea celor XII Table afirma că
“Adversus hostem aeterna auctoritas esto” (faţă de străin nu există drept). De regulă, romanii nu încheiau
tratate de pace, războaiele terminându-se fie prin armistiţii pe termen scurt, fie prin capitularea
necondiţionată a inamicului sau prin distrugerea acestuia (faimoasa pax romana). Obiceiurile războiului
se caracterizau printr-o mare cruzime, celebra maximă vae victis justifica distrugerea oraşelor,
transformarea învinşilor în scalvi, jefuirea bunurilor etc. De protecţia străinilor se ocupa pretorul peregrin
şi oadată cu extinderea statului roman s-a format ius gentium care reglementa atât probleme de drept
internaţional cât şi de drept privat. Acesta a influenţat dezvolatrea ulterioară a dreptului internaţional în
Europa occidentală, mai ales în ceea ce priveşte suveranitatea şi jurisdicţia teritorială, condiţiile şi efectele
ocupaţiei38.
c). Evul mediu. Pe ruinele Imperiului roman se formează numeroase state, care încheie între ele,
ca şi cu Bizanţul, tratate de alianţă, de pace sau de armistiţiu, aducând dezvoltări importante dreptului
internaţional. După dezmembrarea Imperiului roman se accentuează procesul de fărămiţare feudală şi se
extind raporturile de vasalitate. Caracteristice raporturilor dintre unităţile feudale erau războaiele aproape
continue, nesupuse nici unei reguli umanitare. Majoritatea tratatelor priveau problemele războiului şi
transmiterea de teritorii prin moştenire, căsătorie şi chiar vânzare.
Accentuarea fărămiţării feudale şi înmulţirea războaielor dintre diferitele state existente pe
continentul european au determinat biserica catolică să uzeze, începând cu secolul al XIII-lea, de uriaşa ei
autoritate spirituală şi morală pentru a limita efectele dăunătoare ale războiului, impunând aşa-numitele
“armistiţii ale lui Dumnezeu” (zile în care războiul era orpit), iar Conciliul de la Lateran (1135) interzicea
folosirea arbaletelor, arcurilor şi transformarea în sclavi a prizonierilor creştini.
Principiul cavalerismului, de origine germanică, ce se aplica numai în relaţiile directe dintre
nobilii creştini, bazat pe loialitate, fidelitate, modestie şi milă, contribuind în oarecare măsură la
umanizarea războaielor.
Lumea islamică cunoaşte, de asemenea, reguli de drept internaţional dezvoltându-se îndeosebi
dreptul tratatelor cu obligaţia respectării lor (prevăzută în Coran) ca şi acordarea de privilegii unilateral
negustorilor europeni prin capitulaţii.
În estul Europei, Imperiul bizantin (395-1453) a adus o contribuţie importantă la dezvoltarea
dreptului internaţional, concretizată în practica de încheiere a tratatelor şi într-o diplomaţie rafinată.
Bizanţul a creat în diplomaţie noţiunea de consuli şi instituţia consulatului, reprezentând comunităţile de
negustori stabilite la Constantinopol şi în alte centre ale imperiului. Rafinamentul bizantin va fi preluat de
diplomaţia republicilor italiene, mai ales a Veneţiei, care a înfiinţat misiuni diplomatice permanente.

36 L. Le Fur, Precis du droit des gens, Paris, 1937, p. 23.


37 Gheorghe Bonciu, Introducere în studiul dreptului roman. Sinteze. Adagii şi locuţiuni latine. Repere
bibliografice, Bucureşti, Editura Ars Academica, 2009, p. 25.
38 Al. C. Aureliu, op. cit., p. 19.

17
Deşi au fost afirmate o serie de norme şi instituţii de drept internaţional, acestea nu au putut duce
la formarea unui drept internaţional coerent şi veritabil, deoarece statele nu erau decât pe cale de formare,
iar mediul social era insuficient dezvoltat 39.
Slăbirea puterii papale a dus la apariţia noilor curente religioase protestante şi la lupte religioase
pe continentul european care au culminat cu războiul de 30 de ani (1618-1648) încheiat prin tratatele de
pace de la Westfalia (1648). Pacea de la Westfalia a stabilit structura Europei pentru aproape un secol,
contribuind la afirmarea suveranităţii şi egalităţii statelor, indiferent de religia dominantă sau de forma de
stat – monarhii ori republici. De asemenea, a consacrat supremaţia Franţei, marcând adoptarea limbii
franceze ca limbă diplomatică, în locul celei latine.
Reforma prin sciziunea între catolici şi protestanţi va crea o nouă diviziune între statele europene,
morala creştină nu le mai uneşte şi nu există încă un drept internaţional veritabil. Prin pacea de la Utrecht
(1713) se pune capăt hegemoniei franceze, proclamându-se principiul echilibrului puterilor care va
domina relaţiile pe continent până la revoluţia franceză (1789) şi războaiele napoleoniene.
Evul mediu s-a caracterizat printr-un şir neîntrerupt de războaie în marea lor majoritate, pline de
cruzimi. Treptat a luat o anumită dezvoltare studierea unor probleme de drept internaţional şi elaborarea
unor concepţii despre relaţiile internaţionale şi reglementarea lor.
Ideea războiului just promovată de Sfântul Augustin în lucrarea Despre cetatea lui Dumnezeu sau
împăcarea preceptelor religioase cu interesul politic susţinută de Thomas d`Aquino sunt primele încercări.
În aplicarea sa practică fiecare parte aflată în conflict considera că războiul său este just iar al adversarului
injust, ceea ce a contribuit la prelungirea războaielor până la epuizarea forţelor angajate şi la lipsa totală
de respect pentru persoane şi bunuri, indiferent dacă acestea aveau vreo legatură sau nu cu războiul.
Procesul de centralizare statală, care a dus în secolul al XV-lea la formarea unor state puternice, a
determinat o amplificare a relaţiilor internaţionale şi apariţia unor principii şi instituţii noi, care au
impulsionat dezvoltarea dreptului internaţional 40. În relaţiile dintre state se recurge tot mai frecvent la
mijloacele de rezolvare a diferendelor pe cale paşnică, în special prin mediaţiune şi arbitraj, făcându-se
adesea apel la serviciile de mediator sau arbitru ale unor împăraţi sau regi, ori ale Papei de la Roma.
Intensificarea relaţiilor comerciale determină, totodată, apariţia şi a unor tratate de comerţ,
practică frecvent folosită, în special, de oraşele libere italiene, de Liga hanseatică, Spania, Franţa,
Imperiul bizantin, Turcia şi alte state. În afara unor prevederi pur comerciale, asemenea tratate cuprindeau
şi clauze referitoare la combaterea pirateriei şi la unele probleme de drept maritim.
De asemenea, apar primele lucrări de codificare, prin legi interne, a unor obiceiuri practicate în
comerţul maritim şi în navigaţia pe mări şi oceane. Astfel, în lucrarea intitulată Consolato del mare din
secolul al XIV-lea este enuntat pentru prima dată principiul libertăţii de navigaţie a navelor statelor neutre
în timp de război. Complexitatea tot mai mare a relaţiilor interstatale determină şi dezvoltarea unor
instituţii ale dreptului diplomatic şi diplomaţiei ad-hoc.
Toma d`Aquino definea dreptul internaţional ca fiind parţial un drept natural şi parţial un drept
pozitiv, prefigurând astfel concepţiile pozitiviste privind dreptul internaţional ca o creaţie a raporturilor
dintre state.
La rândul său, gânditorul italian Nicollo Machiavelli (1469-1527) în operele sale, Principele şi
Despre arta războiului încerca să justifice afirmarea prin folosirea forţei a monarhiilor absolute europene,
elaborând teoria raţiunii de stat în numele căreia în relaţiile interstatale pentru realizarea scopurilor
politice nici un mijloc folosit nu este reprobabil.
În aceeaşi perioadă, Alberico Gentilis (1552-1608), jurist italian, a publicat o lucrare privind
dreptul diplomatic (Despre legatii) şi numeroase lucrări despre dreptul războiului, în care sunt analizate
din punct de vedere juridic, desprinse de abordările teologice specifice epocii, numeroase exemple din
practica relaţiilor internaţionale.
Juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645), a abordat problemele dreptului internaţional de pe
poziţii noi şi a făcut paşi importanţi spre cristalizarea unei ştiinţe de sine stătătoare şi unitare a dreptului

39 Louis Cavare, Le droit international public positif, t.I, Paris, 1967,p. 13.
40 Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, vol. I, 1981, p. 18-19.

18
internaţional, eliminând elementele teologice şi morale. Împărţirea dreptului internaţional în ius naturae
şi ius gentium îl determină pe Hugo Grotius să pună la baza dreptului natural raţiunea umană şi nu voinţa
divină, iar dreptul ginţilor era considerat ca un drept de natură civilă, izvorât din voinţa statelor. Hugo
Grotius aduce contribuţii de seamă la dezvoltarea dreptului războiului, la umanizarea regulilor de ducere a
acestuia şi de protejare a persoanelor în timp de război prin lucrarea De jure belli ac paci. El formulează
pentru prima oară principiul libertăţii mărilor în lucrarea Mare liberum şi este autorul ideii de
extrateritorialitate ca fundament al imunităţii diplomatice, precum şi al unei teorii complete asupra
tratatelor internaţionale.
După Grotius se conturează trei curente în ştiinţa dreptului internaţional public:
a). Şcoala dreptului natural pur, ilustrată de S. Puffendorf (1622-1694) şi J. Barbeyrac (1674-
1744) care încerca să fundamenteze dreptul internaţional pe “natura omului”, opunând regimului feudal
absolutist normele dreptului natural;
b). Pozitivismul juridic reprezentat de Richard Zouche (1590-1660) şi Cornelius van
Bynkerschoek (1673-1764) care considera voinţa statelor singul izvor la dreprtului internaţional. Normele
de drept se exprimă numai sub forma tratatelor sau cutumei, iar voinţa statelor ar avea ca limită numai
raţiunea umană;
c). Şcoala eclectică sau groţiană care reuneşte în mod eclectic concepţiile de drept natural şi
pozitiv, avînd ca exponenţi pe Christian Wolf şi Emerich Vattel. Dreptul natural este necesar şi imuabil;
el suferă însă modificări ce decurg din dreptul voluntar care exprimă manifestări de voinţă ale statelor,
de adaptare a principiilor dreptului natural la necesităţi.
La sfârşitul secolului al XVII-lea se iniţiază primele culegeri de tratate: Leibnitz (1693) – Cod al
diplomaţiei şi dreptului internaţional; Corps universel diplomatique du droit des gens (1700); Dreptul
public al Europei bazat pe tratate întocmită la 1747 de scriitorul francez Mably (1709-1785) etc.
În secolele XVII-XVIII lucrările semnate de Hobbes, Montesquieu, Leibnitz, Rousseau ş.a. au
avut o mare influenţă în ceea ce priveşte umanizarea războiului în dreptul internaţional public.
d). Epoca modernă. Formarea statelor naţionale, revolutia burgheză din Anglia 1642-1649,
independenţa Statelor Unite ale Americii şi mai ales Revoluţia franceză din 1789 au creat un nou cadru
pentru dezvoltarea dreptului internaţional. Revoluţia franceză a exercitat o mare înrâurire asupra dreptului
internaţional prin afirmarea suveranităţii naţionale ca o expresie a formării naţiunilor, precum şi prin
proclamarea de principii şi instituţii noi, în concordanţă cu aspiraţiile spre progres şi civilizaţie ale
popoarelor.
În secolul al XIX-lea ia o mare amploare diplomaţia prin conferinţe şi congrese internaţionale în
cadrul cărora, în afara soluţionării unor probleme politice şi teritoriale au fost promovate şi dezvoltate noi
principii şi reglementări de drept internaţional. Congresul de la Viena (1815), hotărăşte constituirea
"Sfintei Alianţe", menită a asigura dominaţia marilor puteri asupra celorlalte state, a realizat codificarea
parţială a dreptului diplomatic, a proclamat libertatea de navigaţie pe fluviile internaţionale, a interzis
comerţul cu sclavi şi a recunoscut neutralitatea permanentă a Elveţiei.
Congresul de la Paris (1856), a înlocuit Sfinta Alianţă cu "concertul european", în care regula era
consensul marilor puteri, codificarea parţială a regulilor războiului maritim, şi a reglementat regimul
juridic al Dunării ca fluviu internaţional.
În această perioadă se constituie primele organizaţii internaţionale de colaborare, în special, în
domenii tehnice: Uniunea Telegrafică Universală (1865), Uniunea Poştală Generală (1874), Uniunea
pentru Sistemul Metric (1875) etc. De asemenea, în 1863 este fondată Crucea Roşie (în 1880 va lua
denumirea de Comitetul Internaţional al Crucii Rosii), care a avut un rol important în codificarea regulilor
războiului, promovarea asistenţei umanitare şi adoptarea în 1864 a "Convenţiei de la Geneva pentru
ameliorarea soartei militarilor răniţi din armatele în campanie", şi în constituirea dreptului umanitar
modern.
Un rol deosebit în dezvoltarea dreptului internaţional l-au avut cele două conferinţe de la Haga,
din 1899 şi 1907. Astfel în 1899 au fost adoptate 3 convenţii prin care erau codificate procedurile de
aplanare a neînţelegerilor dintre state (bunele oficii, mediaţiunea şi concilierea), se instituiau pentru prima
dată comisiile internaţionale de anchetă, se organiza arbitrajul internaţional, se reglementau probleme

19
importante privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi adaptarea acestora la războiul maritim, se
interzicea utilizarea gazelor asfixiante şi a gloanţelor dilatatoare ("dum-dum"), precum şi lansarea din
baloane a proiectilelor şi explozibililor.
La Conferinţa de la Haga din 1907 au fost adoptate nu mai puţin de 13 convenţii internaţionale,
ce dezvoltau codificările legilor şi obiceiurilor războiului realizate în 1899, reglementând însă şi probleme
noi, cum sunt cele referitoare la obligativitatea declaraţiei de război, statutul navelor comerciale în timp
de război, lansarea de mine automate de contact, bombardamentele navale etc. Dintre acestea, o
importanţă deosebită prezintă Convenţia a IV-a referitoare la legile şi obiceiurile războiului, la
reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale, fiind tratate pe larg procedurile de
conciliere şi de anchetă, înfiinţându-se Curtea Permanentă de Arbitraj.
În aceeaşi perioadă, apar primele reglementări convenţionale pentru sancţionarea unor infracţiuni
ce afectau întreaga comunitate internaţională: Convenţia privind protecţia cablurilor telefonice
submarine (1884), Aranjamentul referitor la reprimarea publicaţiilor obscene (1890) şi Convenţia
asupra opiumului (1912)41.
Numeroşi filozofi şi gânditori a-au preocupat de organizarea societăţii internaţionale între care
amintim: Kant a imaginat o federaţie de state libere pe baza unei constituţii care să reglementeze relaţiile
dintre ele şi să asigure pacea veşnică (Spre pacea veşnică, 1795); William Penn (1644-1718) a întocmit
planul unei federaţii a statelor; Emerich de Vattel - Dreptul popoarelor (1758); G.F. Martens - Studiul
noului drept al Europei bazat pe tratate şi cutume (1789); Yeremy Bentham - Introducere în principiile
moralei şi legislaţiei (1789), în care se foloseşte pentru prima dată termenul de "Drept internaţional"; F.
Liszt - Dreptul internaţional în prezentare sistematică (1898); L. Oppenheim - Drept internaţional (2
volume, 1905-1912); P. Pradier-Fodéré - Tratat de drept internaţional public european şi american (8
volume, 1882-1896).
În doctrina dreptului internaţional apar mai multe curente pozitiviste: pozitivismul voluntarist
clasic (Jellinek, Triepel, Anzilollti, Cavaglieri), normativismul (Kelsen, Kunz); obiectivismul sociologic
(G. Scelle, Ch. De Visscher); pozitivismul pragmatic (J.B.Scott, J.L. Brierly, L. Dellbez) 42.
e). Epoca contemporană. După primul război mondial Tratatele de pace de la Paris din anii 1919-
1920 au modificat în parte configuraţia politică a lumii iar consacrarea principiului nationalităţilor a dus
la apariţia pe harta Europei a noi state independente (Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia,
Cehoslovacia), reîntregirea unor state (de exemplu unirea Transilvaniei cu România) şi la apariţia primei
organizaţii internaţionale cu vocaţie universală - Societatea Naţiunilor 43. Actul de constituire al acesteia –
Pactul Societăţii Naţiunilor - garanta menţinerea păcii internaţionale, respectarea dreptului internaţional şi
a obligaţiilor asumate prin tratate, soluţionarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, creând
astfel un sistem de securitate colectivă.
Societatea Naţiunilor a avut un rol important în dezvoltarea instituţiilor de drept internaţional şi a
permis abordarea complexă a unor probleme cardinale privind pacea şi securitatea internaţională,
soluţionarea paşnică a diferendelor, colaborarea între naţiuni în domenii foarte variate 44. Astfel s-a creat
un sistem de securitate bazat pe egalitatea suverană a statelor şi pe respectul dreptului internaţional; în
1920 s-a înfiinţat Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, prima instituţie judiciară cu caracter de
permanenţă şi cu competenţa de a soluţiona litigiile juridice dintre state; Pactul Briand-Kellogg (Pactul de
la Paris), încheiat în 1928, prin care statele părţi se obligau sa renunţe la război ca instrument al politicii
lor naţionale şi consacra principiul neagresiunii 45; în perioada 1925-1932 a început să se discute problema
limitării armamentelor etc.
În perioada interbelică au fost încheiate importante instrumente juridice pentru combaterea
criminalităţii internaţionale, în mare parte în vigoare şi astăzi, cum sunt: Convenţia pentru suprimarea

41 Vasile Creţu, Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, p. 16.
42 R.Miga Beşteliu, Drept internaţional, Bucureşti, Ed. All, 1998, p.23-42.
43 A. Năstase, Organizarea internaţională, Bucureşti, 2001, p.130-147.
44 Al. C.Aureliu, Principii ale relaţiilor dintre state, Bucureşti, 1966, p.40.
45 I. M. Oprea, Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 206-212.

20
comerţului cu femei şi copii (1921 şi 1933); Convenţia asupra reprimării, răspândirii şi traficului
publicaţiilor obscene (1923); Convenţia referitoare la sclavie (1926); Convenţia internaţională pentru
reprimarea falsului de monedă (1929); Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor
dăunatoare (1936); Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului (1937).
Încălcările grave ale normelor dreptului internaţional din această perioadă, cum ar fi agresiunile
armate savârşite de Italia în Etiopia, de Japonia în Manciuria, anexarea de către Germania a Austriei,
dezmembrarea Cehoslovaciei şi atacarea Poloniei de către Germania au avut repercusiuni negative asupra
relaţiilor internaţionale ducând la declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, marile puteri învingătoare au semnat la 8 august
1945 Actul cu privire la pedepsirea criminalilor de război ai puterilor europene ale Axei, la Londra,
hotărând înfiinţarea unui tribunal internaţional pentru judecarea criminalilor de război ale căror acte nu
puteau fi localizate pe teritoriul unei singure ţări, cunoscut ca Tribunalul de la Nürenberg. În anul următor
s-a constituit un tribunal similar pentru Extremul Orient, Tribunalul de la Tokio. Cele două tribunale au
realizat progrese importante în clarificarea unor concepte privind răspunderea internaţionala a persoanelor
pentru încălcarea tratatelor de securitate şi a normelor imperative din convenţiile internaţionale referitoare
la modul de ducere a războiului şi la protecţia umanitară a unor categorii de persoane.
După al doilea război mondial, dreptul internaţional public a cunoscut o puternică dezvoltare, iar
reglementarile internaţionale au devenit tot mai numeroase atât în plan bilateral, dar mai ales în plan
multilateral şi în cadrul instituţionalizat al organizaţiilor internaţionale tot mai numeroase şi mai diverse.
În sfera de reglementare internaţională au intrat numeroase domenii iar dreptul internaţional clasic a
suferit importante modificări şi completări în cadrul unui proces vast de dezvoltare progresivă şi de
codificare a dreptului internaţional, iniţiat şi patronat de Organizaţia Naţiunilor Unite, înfiinţată în 1945.
În doctrina dreptului internaţional apar noi curente: militantismul juridic, ce foloseşte analizele
ştiinţelor politice, făcând din dreptul internaţional un instrument de acţiune politică, cu varianta sa Şcoala
de la New Haven (Myres McDougal, G. Schwarzengerg, Rosalin Higgins); New Stream (Martti
Koskenniemi) etc.
După 1989 începe o nouă etapă în configurarea dreptului internaţional, marcată de sfârşitul
înfruntării bipolare şi de transformările radicale suferite de societatea internaţională 46.

8. Izvoarele dreptului internaţional public

8.1. Noţiunea de izvoare ale dreptului internaţional public. Normele de drept internaţional
public sunt consacrate prin anumite forme specifice recunoscute de comunitatea statelor ca fiind izvoare
de drept47. Prin izvoarele dreptului internaţional se înteleg acele mijloace juridice de exprimare a
normelor de conduită rezultate din acordul de voinţă a două sau mai multe state ori alte subiecte de drept
internaţional48. O enumerare oficială a izvoarelor dreptului internaţional a fost făcută pentru prima dată în
Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920, fiind apoi preluată de Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie49. Art. 38 al statutului acesteia din urmă prevede că în soluţionarea conform
dreptului internaţional a diferendelor care îi sunt supuse Curtea va aplica:
- convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres
de statele aflate în litigiu;

46 Georgios I. Mantzaridis, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, traducere, Bucureşti, 2002.


47 În teoria generală a dreptului, dar şi în dreptul internaţional public, există distincţia izvor material/izvor formal.
Izvoarele materiale (sau reale) sunt de fapt izvoare extrajuridice – factorii de configurare ai dreptului internaţional
(determinantele acordului de voinţă). Izvoarele formale sunt forma în care sunt „îmbrăcate” normele de drept
internaţional. A se vedea P. Guggenheim, Contributions a l’histoire des sources du droit international, RCADI,
vol. 54, 1958.
48 Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol. I, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002, p. 98.
49 A se vedea textul Statutului în Organizaţia Naţiunilor Unite şi instituţiile sale specializate. Documente
fundamentale, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 52-74.

21
- cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca reprezentând dreptul;
- principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
- hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul public al diferitelor
naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
La acestea se adaugă şi echitatea (ex aequo et bono). Prin urmare, tratatele, cutuma şi principiile
generale de drept sunt recunoscute ca izvoare principale ale dreptului internaţional, iar jurisprudenţa şi
doctrina, în anumite limite şi echitatea, constituie izvoare auxiliare ale dreptului internaţional.
Enumerarea făcută în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu este, însă, exhaustivă. Ea
exprimă doar sursele pe care se întemeiază Curtea însăşi, în adoptarea propriilor hotărâri, cele mai
importante izvoare de drept internaţional, enumerate în ordinea ponderii acestora, dar nu şi singurele
existente. Doctrina şi practica dreptului internaţional contemporan au stabilit că, în anumite limite şi
condiţii, dreptul internaţional se bazează şi pe alte izvoare, cum ar fi actele adoptate de organizaţiile
internaţionale, actele unilaterale ale unor state susceptibile a produce unele efecte juridice în raporturile
cu alte state sau legea internă a statelor.
8.2. Tratatul internaţional. Tratatul internaţional constituie cel mai important izvor al dreptului
internaţional contemporan, atât datorită clarităţii cu care exprimă normele de drept, cât şi frecventei
utilizări. Acesta poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre două sau mai
multe state, ori alte subiecte de drept internaţional, încheiat în forma scrisă şi guvernat de dreptul
internaţional în scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de drept internaţional 50. Astăzi sunt în
vigoare şi se încheie mii de tratate, în cele mai diverse domenii. La Liga Naţiunilor au fost înregistrate
circa 5.000 tratate; la ONU la data de 1 iulie 1999 erau înregistrate peste 35.000 de tratate 51.
Această realitate are mai multe cauze 52: apariţia pe scena internaţională de după al doilea război
mondial a unui mare număr de state, ca o consecinţă a decolonizării şi afirmării depline a dreptului
popoarelor la autodeterminare şi la constituirea de state noi; contactele dintre state au devenit tot mai
frecvente, iar problemele de interes comun tot mai numeroase; colaborarea internaţională în variate
domenii: politic, economic, cultural, ştiinţific, protecţia mediului, reprimarea criminalităţii etc.
Un rol deosebit în promovarea legiferării internaţionale prin diverse forme de tratate revine
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Într-o mai mare masură prin tratate internaţionale sunt codificate şi
dezvoltate reguli de drept cutumiar, iar dreptul internaţional devine tot mai clar şi mai precis.
Pentru a fi izvor de drept tratatul trebuie să fi intrat în vigoare, să îndeplinească cerinţele de
validitate stabilite de normele dreptului internaţional şi să nu-şi fi încetat existenţa.
Astăzi tratatul este principalul instrument al raporturilor internaţionale la care recurg statele din
nevoia de reglementare rapidă, precisă şi clară pe care acesta o oferă faţă de alte moduri de formare a
normelor. Tratatul stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi, fiind importantă distincţia între tratatele-legi
şi tratatele contracte.
Tratatele-legi sunt izvoare de drept cu caracter multilateral, care determină direct formarea
dreptului internaţional, stabilesc norme juridice ce reglementează raporturi cu un anumit grad de
generalitate.
La rândul lor, tratatele-contract sunt dipoziţii cu caracter “contractual” care acţionează direct
asupra formării dreptului internaţional, realizând operaţii juridice ce vizează raporturi individuale. Ele
sunt în general tratate bilaterale.
Unii autori susţin că această distincţie nu se justifică pentru că toate tratatele stabilesc reguli de
conduită53. În realitate trebuie făcută distincţia între tratatele propriu-zise (guvernate de dreptul
internaţional) şi tratatele-contract care au doar aparent forma unui tratat, conţinutul fiind de contract civil
sau comercial (un acord de împrumut, o tranzacţie de terenuri pentru o ambasadă etc.).

50 Ion Diaconu, op. cit., p. 100.


51 Ibidem,
52 Grigore Geamănu, op. cit., vol. I, p. 90-91.
53 I. M. Anghel, Dreptul tratatelor, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1993, p. 56 şi urm.

22
Avantajele tratatului faţă de cutumă sunt 54: exprimare directă şi explicită; exprimare rapidă şi
eficientă; posibilităţi mai uşoare de probă (forma scrisă, solemnitatea etc.); înlătură echivocul şi conferă
stabilitate relaţiilor internaţionale.
8.3. Cutuma internaţională. Cutuma constituie cel mai vechi izvor nescris al dreptului
internaţional. În marea lor majoritate normele dreptului internaţional clasic s-au format pe cale cutumiară
(dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile războiului). Cutuma internaţională este definită ca
o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată de către state ca exprimând o regulă de
conduită cu forţă juridică obligatorie.
Pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare două elemente: un element de ordin obiectiv şi
unul subiectiv.
a). Elementul obiectiv (faptic), un anumit comportament al statelor cu caracter generalizat, relativ
îndelungat şi uniform. Generalitatea practicii este apreciată în raport cu proporţiile participării statelor la
formarea normei cutumiare, chestiune relativă, susceptibilă de interpretări ori de câte ori s-a pus în mod
concret problema recunoaşterii unei reguli cutumiare ca normă juridică. O normă cutumiară universală se
formează numai ca rezultat al unei practici care capătă recunoaşterea generală a tuturor statelor,
manifestată prin acţiuni sau abstenţiuni. Unele norme cutumiare se pot forma, însă, şi într-un spaţiu
geografic mai limitat, ca urmare a practicii constante a statelor din zona respectivă, aşa-numitele cutume
locale sau regionale (în materie de pescuit, de exemplu). Asemenea cutume se aplică numai între statele
care au participat la formarea lor, iar dacă un stat din zonă s-a opus în mod constant la anumite practici
cutumiare acestea nu-i sunt opozabile. Izvor al dreptului internaţional general nu poate să-l constituie,
însă, decât acele reguli cutumiare în care practica are un caracter de generalitate suficient de mare spre a
se impune ca o normă de drept internaţional opozabilă tuturor statelor. Durata practicii are, de asemenea,
un caracter definitoriu pentru cutuma internaţională. Formarea unei cutume trebuie să fie rezultatul unei
practici repetate şi constante a statelor şi nu a unei acţiuni întâmplătoare. Uniformitatea practicii
presupune ca o cutumă aplicată în diferite zone geografice sau de către state diferite, să aibă un conţinut
relativ uniform, întrunind o sumă de elemente sau trăsături care nu diferă în mod substanţial.
b). Elementul subiectiv (psihologic) - convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit
caracterul unei obligaţii juridice. Practica generală şi constantă a statelor are valoare de cutumă numai
dacă statele îi recunosc o valoare juridică. Este imperativul exprimat prin formula clasică " opinio iuris
sive necessitatis" (convingerea reprezintă dreptul sau necesitatea). În caz contrar, practica respectivă
rămâne o simplă uzanţă, încadrându-se în normele moralei, ale tradiţiei sau ale curtoaziei internaţionale
(comitas gentium).
Dovada cutumei se face prin: practica statelor, practica diplomatică (declaraţii, corespondenţă
diplomatică, instrucţiuni către diplomaţi, alte acte unilaterale ale statelor); tratatele multilaterale care
recunosc sau codifică norme cutumiare; tratatele multilaterale cu norme noi, pe care statele care nu sunt
părţi la acestea le recunosc şi le aplică în practica lor ca fiind obligatorii pentru ele; tratatele repetate cu
conţinut asemănător; rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale; hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi
arbitrajele internaţionale; legi şi practică judiciară internă, dacă sunt uniforme şi concordante 55.
În faţa organelor judiciare internaţionale sau în raporturile concrete dintre state, sarcina probei
revine întotdeauna statului care o invocă fie pentru a revendica un drept, fie pentru a se apăra împotriva
unei pretenţii considerată de el ca nefondată. Pentru stabilirea existenţei şi conţinutului unei cutume
trebuie să se ia în considerare numeroase elemente, cum sunt 56:
- actele organelor de stat cu atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale (declaraţii de politică
externă, note diplomatice, corespondenţa diplomatică etc.);
- opiniile exprimate de delegaţii statelor în cadrul unor conferinţe diplomatice sau al unor organizaţii
internaţionale;

54 A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit., p. 41.


55 Ibidem, p. 42.
56 Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Third edition, Oxford, 1979, p. 7.

23
- unele acte normative interne care au contingenţă cu problema în cauză ori hotărârile unor organe de
jurisdicţie cu incidenţă asupra relaţiilor internaţionale, dacă prezintă uniformitate sau concordanţă în
soluţii;
- dispoziţiile unor tratate internaţionale încheiate de alte state care se referă la norme cutumiare şi care
au un conţinut asemănător în ce priveşte configuraţia acestor norme, sau prevederi ale unor tratate
internaţionale care nu au intrat în vigoare, dar care se aplică de către state în mod tacit.
În formarea normelor dreptului internaţional general are loc o strânsă întrepătrundere între
cutuma şi tratatul internaţional ca izvoare ale dreptului internaţional 57. Astfel, o normă care la origine este
cutumiară este încorporată într-un tratat de codificare sau, în sens contrar, o normă de origine
convenţională, poate fi acceptată de state pe cale cutumiară, tratatele contribuind astfel în mod esenţial la
formarea cutumei.
8.4. Principiile generale de drept. Principiile generale de drept sunt judecăţi de valoare al căror
conţinut axiologic se manifestă şi în configurarea altor dispoziţii normative, deci norme juridice de
maximă generalitate prin prisma cărora sunt interpretate celelalte norme juridice. Teoria şi practica
juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de drept care sunt identice sau nu diferă
substanţial în legislaţia internă a diferitelor state, ele fiind comune marilor sisteme de drept intern
(sistemul francez, cel german, cel englez etc.) şi impunându-se ca principii fundamentale în legislaţia
majorităţii statelor.
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art. 38, menţionează printre regulile de drept pe care
Curtea le poate aplica în hotărârile sale şi principiile de drept ale sistemelor juridice cele mai avansate, iar
în practica sa judiciară Curtea s-a referit adesea la asemenea principii, aplicându-le cu caracter supletiv
sau complementar ori ca norme juridice independente 58.
Printre aceste principii sunt de menţionat buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale,
regulile de interpretare juridică, principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat, prescripţia, principiul
egalităţii părţilor, dreptul de aparare în soluţionarea unui diferend, autoritatea de lucru judecat, dreptul
părţilor în proces la exercitarea unei căi de atac, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză (nemo
iudex sine actor), unele reguli de bază ale organizării şi procedurii instanţelor de judecată etc. Principiile
generale de drept nu trebuie să fie confundate cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional, ele
făcând parte din dreptul intern al statelor.
8.5. Jurisprudenţa internaţională. Practica instanţelor judecătoreşti, aşa cum rezultă din
hotărârile date de acestea, constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional.
Curtea Internaţională de Justiţie, tribunalele internaţionale arbitrale sau curţile penale internaţionale, prin
autoritatea respectivelor instanţe şi prin caracterul convingător al soluţiilor pe care le formulează, pot să
confere hotărârilor pe care le dau o semnificaţie mai mare decât aceea pe care acestea o au în mod formal.
Hotărârile acestor curţi sunt adeseori invocate în cazuri similare pentru soluţionarea altor litigii,
având astfel un rol auxiliar în determinarea normelor existente de drept internaţional şi în crearea unor noi
asemenea norme. Multe decizii ale Curţii Internaţionale de Justiţie a ONU au introdus inovaţii în dreptul
internaţional, care ulterior au dobândit o recunoaştere generală 59.
Pentru lămurirea conţinutului unor norme de drept internaţional sunt adesea invocate şi hotărârile
date de tribunalele interne, naţionale, atunci când acestea sunt chemate să soluţioneze litigii în care
trebuie să se întemeieze pe instituţii şi norme de drept internaţional public din domenii cum sunt dreptul
maritim, dreptul diplomatic etc.60

57 Dumitra Popescu, Adrian Nastase, Florian Coman, Drept internaţional public, Bucureşti, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” SRL, 1994, p. 42-43.
58 Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Bucureşti, Editura All
Educaţional, 1997, p. 58.
59 Michael Akehurst, A Modern Introduction to International Law, Second edition, George Allen and Unwin
Ltd., London, 1971, p. 54.
60 Pentru detalii a se vedea: Steluţa Ionescu, Justiţie şi jurisprudenţă în statul de drept, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2008.

24
8.6. Doctrina dreptului internaţional. Caracterul complex, adesea lacunar, contradictoriu sau
imprecis al unor norme de drept internaţional determină ca rolul doctrinei, al opiniei juriştilor de drept
internaţional de înaltă calificare, să aibă un rol foarte important în identificarea unor asemenea norme, în
stabilirea pe calea interpretării a conţinutului exact al acestora şi în sistematizarea lor. Deşi nu este un
izvor de drept în sens formal, doctrina are un rol creator, putând să aducă o contribuţie importantă la
dezvoltarea dreptului internaţional prin analiza ştiinţifică a ordinii normative internaţionale în lumina
principiilor şi a finalităţii dreptului61.
În cadrul doctrinei se includ atât lucrările ştiinţifice elaborate şi opiniile individuale formulate de
savanţii din domeniul dreptului internaţional, cât şi lucrările unor importante foruri ştiinţifice
internaţionale, cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional, în cadrul
cărora au fost întocmite şi unele proiecte de codificare a dreptului internaţional.
Un rol important în cadrul doctrinei dreptului internaţional contemporan este atribuit Comisiei de
Drept Internaţional a O.N.U. care, începând cu anul 1948, a adus o contribuţie apreciată la codificarea şi
dezvoltarea dreptului internaţional prin proiectele de convenţii pe care le-a întocmit şi prin comentariile
juridice la aceste proiecte.
8.7. Principiile echităţii. Echitatea nu constituie un izvor de drept propriu-zis. În lipsa unei
norme de drept, instanţa poate să-şi întemeieze hotărârea pe echitate. Folosite în acest mod, normele
echităţii nu devin ele însele norme de drept, deci echitatea nu capătă caracter de izvor al dreptului, ci doar
pe acela de temei al unei hotărâri judecătoreşti în lipsa unei norme de drept.
Echitatea poate îndeplini, însă, adesea un rol pozitiv în evitarea aplicării formale a unor principii
sau norme de drept internaţional care ar duce la rezultate contrare justiţiei. Funcţiile echităţii sunt: funcţia
moderatoare de adaptare a normei la particularităţile unei speţe date; funcţia supletivă (completarea unor
lacune ale dreptului); funcţia politică (refuzul de aplicare a legii considerate nedrepte).
Aplicarea echităţii prezintă următoarele riscuri: stabileşte excepţii de la normele de drept
internaţional, este subiectivă şi poate duce la scăderea numărului de cazuri deduse în faţa instanţelor
internaţionale. Cu toate acestea, echitatea poate fi considerată un izvor subsidiar cu rolul de adaptare a
normei la situaţii individuale, de completare a lacunelor sau chiar de înlocuire a aplicării dreptului.
8.8. Alte izvoare ale dreptului internaţional public.
a). Actele organizaţiilor internaţionale interguver-namentale. Statutele constitutive ale
organizaţiilor internaţionale stabilesc principii şi norme de funcţionare a acestora, dar şi obligaţiile pe care
statele şi le asumă pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost constituite. Pentru aprecierea valorii
juridice a actelor organizaţiilor internaţionale se face o distincţie între dreptul intern al organizaţiilor
internaţionale şi actele privind conduita statelor.
Dreptul intern al organizaţiilor internaţionale are de regulă un caracter obligatoriu, el referindu-se
la mecanismele lor de funcţionare (calitatea de membru, structuri instituţionale, proceduri, clauze
financiare, procedura de luare a deciziilor etc.). Asemenea reguli sunt asumate de către statele membre
drept condiţii sine qua non pentru buna funcţionare a organizaţiei însăşi.
Actele privind conduita statelor vizează fie drepturi sau obligaţii pe care statele şi le asumă în
vederea realizării obiectivelor convenite la înfiinţarea organizaţiei sau ulterior, fie reguli generale de
comportament între statele membre sau între acestea şi organizaţie. Asemenea acte pot avea o forţă
juridică obligatorie, dar pot avea şi caracterul unor recomandări adresate statelor.
b). Actele unilaterale ale statelor. Unele acte unilaterale ale statelor pot să aibă incidenţă asupra
dreptului internaţional şi a aplicării acestuia dacă sunt emise în domenii care sunt strâns legate de relaţiile
dintre state. Între asemenea acte pot fi menţionate declaraţia de război, declaraţia de neutralitate a unui
stat în cazul unor conflicte armate internaţionale, poziţia adoptată de un stat asupra unei probleme
politico-juridice cu caracter internaţional, declaraţia prin care un stat nu recunoaşte existenţa sau
valabilitatea unei cutume sau refuzul unui stat de a recunoaşte o anumită situaţie de fapt ca producând

61 Pentru detalii a se vedea: Ion Craiovan, Doctrina juridică, Bucureşti, Editura C.H.beck, 1999.

25
efecte juridice asupra sa, declaraţia de renunţare din partea unui stat la un drept al său (de exemplu: la
imunitatea de jurisdicţie sau la anumite garanţii internaţionale) etc. 62
c). Normele “ius cogens”. Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor defineşte
norma “ius cogens” ca o normă imperativă a dreptului internaţional general acceptată şi recunoscută de
comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, ca o normă de la care nu este permisă nici o
derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având
acelaşi caracter (art.53).
Din această definiţie rezultă următoarele caractere ale normelor “ius cogens”63: sunt norme ale
dreptului internaţional general cu valoare universală; sunt norme acceptate şi recunoscute de comunitatea
internaţională, de state în ansamblul său; sunt norme de la care nu se poate deroga.
Dacă un tratat este contrar unei norme imperative la momentul încheierii sale sau dacă în timpul
existenţei sale apare o normă imperativă cu care este în conflict, tratul este nul, sau devine nul (art.64).
Doctrina de drept internaţional a propus, ca norme imperative, următoarele 64: principiile Cartei
ONU; drepturile elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului, sclaviei, discriminării
rasiale, respectarea normelor de drept internaţional umanitar); normele care se referă la drepturi în general
recunoscute truturtor membrilor comunităţii internaţionale (de exemplu, libertatea mărilor şi a spaţiului
cosmic).
Normele imperative nu sunt totuşi imuabile, întrucât ele pot fi modificate prin norme cu acelaşi
caracter (ius cogens). Ele sunt cuprinse în tratate şi cutume, nu trebuie confundate cu normele
incompatibile ale unor tratate succesive şi nu reprezintă un izvor distinct de drept internaţional. Existenţa
lui ius cogens sugerează ideea unei “ordini publice a comunităţii internaţionale”.

9. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt norme de maximă generalitate, cu


aplicabilitate universală, a căror respectare este obligatorie pentru toate statele şi celelalte subiecte de
drept internaţional, în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale 65. Ele îşi găsesc geneza în
conştiinţa juridică a naţiunilor, ca idei care apoi printr-un proces de însumare a judecăţilor de apreciere,
construiesc valori sociale.
De asemenea, principiile fundamentale au un caracter normativ şi fac parte din categoria
normelor imperative (ius cogens), norme recunoscute de comunitatea internaţională în întregul său şi de la
care nu se poate deroga prin alte principii sau norme de drept internaţional ori în procesul de aplicare a
dreptului internaţional66. Reflectând un anume set de nevoi sociale la un moment dat, conştiinţa juridică a
societăţii internaţionale, reprezintă un element important care asigură trecerea de la nivelul structural la
nivelul normativ.

62 În prezent, Comisia de Drept Internaţional elaborează un proiect de articole prin care se încearcă realizarea unei
codificări în privinţa „actelor unilaterale” ale statelor.
63 I. Diaconu, Normele imperative în dreptul internaţional (ius cogens), Bucureşti, Editura Academiei, 1977.
64 M. Virally, Reflexions sur le ius cogens, AFDI, 1966.
65 Principiile sunt de regulă, definite în teoria dreptului ca idei conducătoare ale întregului sistem de drept. Ele nu
sunt „idei călăuzitoare” şi nu sunt nici norme, întrucât caracterul lor normativ este determinat nu de faptul că sunt
norme, ci de faptul că ele conţin norme. A se vedea Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului
internaţional, Bucureşti, 1967; Al. I. Cristescu, Principiile relaţiilor dintre state, Bucureşti, 1971; Dumitra
Popescu, Adrian Năstase (coord.), Sistemul principiilor dreptului internaţional, Bucureşti, 1986.
66 Art.53 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor. Pentru detalii a se vedea: Ion Diaconu,
Normele imperative în dreptul internaţional - "ius cogens", Editura Academiei, Bucureşti, 1977; Ion Diaconu,
Curs de drept internaţional public, ed.cit., p. 61-71; G. Schwarzenberger, International Law, vol. I: International
law as applied by International Courts and Tribunals Ed. a III-a, London, Stevens, 1957, p. 352-353 si 425-427.

26
În doctrină principiul de drept internaţional a fost definit ca fiind o prescripţie normativă ce se
caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, dând expresie unei valori internaţionale universal
acceptate şi care guvernează conduita subiectelor de drept internaţional 67.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional prezintă următoarele caractere: maximă
generalitate; aplicaţie universală; caracter juridic obligatoriu, caracter imperativ (ius cogens); dau
expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internaţional.
Între principii nu se pot face ierarhizări, sunt interdependente şi evoluează în concordanţă cu
dinamica relaţiilor internaţionale.
Formularea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional rezultă din cuprinsul unor
documente politico-juridice de prim rang ale vieţii internaţionale, cu deosebire din Carta ONU, din unele
tratate multilaterale generale şi din anumite declaraţii ale Adunarii Generale a ONU (Declaraţia
referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperare dintre state, în
conformitate cu Carta ONU, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale nr.2625 din 14 octombrie 1970).
Astfel, art.2 al Cartei ONU prevede că, în urmărirea scopurilor organizaţiei, membrii acesteia
trebuie sa acţioneze în conformitate cu următoarele principii:
- egalitatea suverană a statelor;
- îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei;
- rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în primejdie;
- abţinerea în relaţiile internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei împotriva
integrităţii teritoriale ori a independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu
scopurile Naţiunilor Unite;
- neamestecul în treburile interne ale altor state.
La rândul său Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile
prieteneşti şi cooperare dintre state în conformitate cu Carta ONU din 1970 formulează următoarele
principii ale dreptului internaţional contemporan68:
a). principul egalităţii suverane a statelor;
b). principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a decide de ele însele;
c). principiul neamestecului în treburile interne ale altor state;
d). principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu folosirea forţei;
e). principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;
f). principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda)69;
g). principiul cooperării internaţionale.
În Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975,
mai sunt menţionate, însă în cadru european, regional, şi nu universal, alte trei principii fundamentale, şi
anume: inviolabilitatea frontierelor; integritatea teritorială; respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului70.
Între principiile fundamentale ale dreptului internaţional există o strictă corelare, ele formând
impreună un sistem coerent, în cadrul căruia se stabilesc relaţii de determinare şi de influenţare reciprocă.
Există o strânsă legătură între sistemul principiilor şi sistemul normelor dreptului internaţional, iar
dinamica acestora din urmă asigură dinamica conţinutului principiilor. Principiile constituie, la rândul lor,
o “sursă de inspiraţie” şi în acelaşi timp, cadrul în care normele dreptului internaţional pot fi adoptate.
Interpretarea acestor principii fundamentale trebuie să se facă în raport de conţinutul celorlalte, iar
evoluţia oricăruia dintre acestea determină mutaţii şi în conţinutul celorlalte principii fundamentale.

67 A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit., p. 59.


68 Dumitra Popescu, Adrian Năstase (coord.), Sistemul principiilor dreptului internaţional, Bucureşti, 1986,
p.33-86.
69 Petre I. Rusu, Principiul respectării tratatelor. Tradiţie şi actualitate, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.
70 Iftene Pop, Vecinătate şi bună vecinătate în dreptul internaţional, Bucureşti, 1986; Ion Diaconu, Drepturile
omului în dreptul internaţional contemporan, Bucureşti, 2001.

27
10. Codificarea dreptului internaţional public

În doctrina de drept internaţional codificarea normelor juridice a fost explicată diferit în funcţie
de conţinutul şi limitele acesteia.
Astfel, într-o primă concepţie, împărtăşită în general de juriştii americani şi englezi, codificarea
ar avea numai rolul de a constata normele de drept în vigoare, fără a se preocupa dacă ele formează un
sistem coerent, aplicabil în raporturile internaţionale reale. După o a doua linie de gândire, împartăşită de
juriştii din ţările Europei continentale codificarea are rolul de a sistematiza normele astfel încât să se
realizeze un ansamblu coerent de norme care să corespundă nevoilor şi realităţilor epocii 71.
Codificarea dreptului internaţional a fost definită ca sintetizarea, sistematizarea şi ordonarea, prin
intermediul unor tratate, a regulilor cutumiare de drept internaţional. Prin codificare normele cutumiare
devin norme juridice convenţionale.
Codificarea are o deosebită importanţă pentru dreptul internaţional în general şi pentru
transpunerea în practică a normelor sale în special şi se poate realiza în diferite forme:
a). codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată de organizaţii ştiinţifice
naţionale sau internaţionale, precum şi de oameni de ştiinţă în mod individual;
b). codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional, sau parţială, pe
anumite ramuri ori domenii ale acestuia;
c). codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită;
d). codificarea universală a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele lumii şi codificarea
regională, care cuprinde numai normele aplicabile unei anumite zone geografice;
e). codificarea neoficială, făcută de către doctrinari sau diferite instituţii ştiinţifice naţionale sau
internaţionale, având de regulă caracter de lege ferenda.
Codificarile oficiale încep în secolul al XIX-lea în cadrul unor congrese sau conferinţe
internaţionale cu participarea reprezentanţilor statelor. Astfel, la Congresul de la Viena (1815) a fost
codificat regimul fluviilor internaţionale şi, în oarecare măsură, dreptul diplomatic, la Conferinţa de la
Paris (1856) au fost codificate unele norme ale dreptului maritim, iar la Conferinţa de la Geneva din 1864
a fost elaborată prima codificare a normelor de drept umanitar privind protecţia militarilor răniţi şi
bolnavi în campanie.
Conferintele internaţionale de la Haga din 1899 şi 1907 au marcat un moment important în opera
de codificare a dreptului internaţional. Ele au codificat regulile privind mijloacele de soluţionare paşnică a
diferendelor internaţionale, dar sunt cunoscute îndeosebi pentru opera de codificare privind legile şi
obiceiurile războiului terestru şi maritim referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau
interzise în ducerea războiului, regimul juridic al prizonierilor de război şi alte persoane protejate în
timpul conflictului armat etc.
Ulterior, la Conferinţa din 1929 de la Geneva s-a realizat o nouă codificare privind ameliorarea
soartei răniţilor şi a bolnavilor din armatele în campanie, iar Conferinţa de la Geneva din 1949 realiza o
amplă codificare a întregului drept umanitar aplicabil în perioada de conflict armat prin 4 convenţii
internaţionale care se refereau la protecţia prizonierilor de război, a bolnavilor, a răniţilor şi a
naufragiaţilor, precum şi a populaţiei civile, completată în 1977 prin 2 protocoale adiţionale referitoare la
conflictele armate internaţionale, respectiv la conflictele armate fără caracter internaţional.
Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite codificarea dreptului internaţional a realizat progrese
deosebite. O.N.U. şi-a propus, prin art. 16 al Cartei, ca în cadrul Adunării Generale să se iniţieze studii şi
să se facă recomandări în scopul de a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului
internaţional72.

71 Grigore Geamănu, op. cit., vol. I, p.109-110.


72 E. McWhinney, Les Nations Unite et la formation du droit, UNESCO, Paris, 1986.

28
Astfel, în 1947 a fost creată Comisia de Drept Internaţional, ca organism subsidiar al Adunării
Generale, având drept sarcină sistematizarea regulilor de drept internaţional în domeniile în care există o
practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinare.
Urmare eforturilor acestei comisii, şi a altor comisii înfiinţate ulterior, dar şi ale reprezentanţilor
statelor şi ale unor organizaţii ştiinţifice neguvernamentale, au fost elaborate şi încheiate numeroase
convenţii de codificare a dreptului internaţional, în variate domenii, dintre care menţionăm:
- relaţiile diplomatice (Convenţia de la Viena din 1961);
- relaţiile consulare (Convenţia de la Viena din 1963);
- dreptul tratatelor (Convenţia de la Viena din 1969);
- dreptul mării (cele 4 convenţii de la Geneva din 1958, urmate de Convenţia de la Montego Bay din
1982).
În cadrul Comisiei de Drept Internaţional se află în curs de elaborare şi alte proiecte de convenţii
de codificare a unor reguli de drept internaţional din domenii cum sunt: răspunderea internaţională a
statelor; folosirea în alte scopuri decât navigaţia a cursurilor de apă; relaţiile dintre state şi organizaţiile
internaţionale; răspunderea internaţională pentru daunele care decurg din acte ce nu sunt interzise de
dreptul internaţional.
Procesul de codificare continuă, nevoile vieţii internaţionale aducând în atenţie noi domenii în
care sunt necesare sistematizări şi dezvoltari ale dreptului internaţional public.

11. Sistemul dreptului internaţional public

Normele juridice care compun dreptul internaţional public pot fi ordonate şi sistematizate după
criterii ştiinţifice în raport de domeniile care cad sub incidenţa reglementărilor internaţionale, de
instituţiile juridice de drept internaţional, ca şi de ramurile ce se pot constitui în cadrul dreptului
internaţional.
Hugo Grotius împărţea dreptul internaţional în două mari părţi: dreptul păcii ce cuprindea
normele aplicabile în relaţiile paşnice dintre state şi în cadrul căruia materia era ordonată pe ramurile
tradiţionale ale dreptului civil intern: persoane, bunuri, contracte etc.; dreptul războiului în cadrul căruia
erau incluse dreptul la război, regulile de ducere a războiului şi dreptul neutralităţii în timp de război.
Interzicerea războiului de agresiune în relaţiile internaţionale, ca şi evoluţia rapidă, în ultimele
decenii, a unor variate domenii ale colaborării internaţionale, a determinat ca împărţirea dreptului
internaţional în cele două mari domenii să devină în mare parte caducă.
Împărţirea pe ramuri a dreptului internaţional s-a impus în cadrul codificării de după al doilea
război mondial şi are la bază sistematizarea dreptului după ramurile principale ale acestuia, conturate în
cadrul ansamblului de norme aplicabile, conform direcţiilor de preocupare ale societăţii contemporane şi
specificului instituţiilor de drept internaţional.
Fără a exista în prezent un consens asupra ramurilor dreptului internaţional se pot enumera câteva
dintre acestea: dreptul tratatelor; dreptul protecţiei omului; dreptul diplomatic şi consular; dreptul mării;
dreptul fluvial; dreptul aerian; dreptul spaţial; dreptul organizaţiilor internaţionale; dreptul conflictelor
armate, în care intră şi dreptul umanitar; dreptul internaţional penal.
Ramurilor deja conturate li se pot adăuga altele noi, cum sunt: dreptul mediului; dreptul
dezvoltării; dreptul economic etc.

29

S-ar putea să vă placă și