Referat

Îmbogăţirea fără justă cauză

În conformitate cu articolul 1389 CCRM, persoana care, fără temei legal sau
contractual, a dobândit ceva (acceptant) ca urmare a executării unei prestaţii de către o altă
persoana (prestator) sau a realizat în alt mod o economie din contul altuia este obligată să
restituie acestei alte persoane ceea ce a primit sau a economisit. Nu este relevant faptul dacă
îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc ca rezultat al comportamentului uneia dintre părţi, a
unui terţ sau ca urmare a unei cauze independente de voinţa lor.

Persoana care, întru executarea unei obligaţii prezente sau viitoare, a prestat ceva altuia poate
cere restituirea prestaţiei dacă:

a) temeiul raportului obligaţional a decăzut ulterior;

b) obligaţia este blocată de o excepţie care exclude pe termen lung posibilitatea

executării ei.

Pretenţia de restituire este exclusă dacă:

a) prestaţia a corespuns unei obligaţii morale;

b) acceptantul va dovedi ca prestatorul ştia despre inexistenţa obligaţiei, dar a executat

totuşi prestaţia sau ca acesta a prestat în scopuri filantropice şi de binefacere;

c) pretenţia de restituire a celor prestate întru executarea unui contract nul ar contraveni
scopului protector al normei care a instituit nulitatea.

Caracterele: este un act juridic civil unilateral, poate fi cu titlu oneros.

Părţile: acceptant se consideră persoana care. fără temei legal sau contractual, a dobândit
ceva; prestator cea din contul căreia s-a dobândit.

Condiţiile: a dobândit ceva. fără temei legal; a realizat în alt mod o economie din contul altuia.

Efectele: în conformitate cu articolul 1390 CCRM, cel care prestează ceva altuia nu pentru
executarea unei obligaţii, ci cu intenţia, recunoscută de acceptant, de a-1 determina pe acesta
la o anumită conduită poate cere restituirea prestaţiei dacă acceptantul nu a avut conduită
urmărită de cel care a prestat.

1
Cel care prestează nu în scopul executării unei obligaţii, ci în urma constrângerii sau
ameninţării poate pretinde restituirea prestaţiei, cu excepţia cazului în care acceptantul
dovedeşte ca avea un drept asupra prestaţiei.

Bunul dobândit fără justă cauza trebuie să fie restituit în natură. Acceptantul poartă răspundere
faţă de prestator pentru toate lipsurile sau deteriorările bunurilor obţinute fără justă cauză,
inclusiv pentru cele accidentale, care au survenit după ce acceptantul a aflat sau trebuia să afle
despre lipsă justei cauze pentru prestaţia acceptată. Până la acest moment, el răspunde doar
pentru intenţie sau culpă gravă.

În cazul imposibilităţii de a restitui în natură bunul obţinut fără justă cauză, acceptantul
urmează să restituie prestatorului bunul la preţul din momentul dobândirii, precum şi să-i
repare prejudiciile cauzate prin diminuarea ulterioară a preţului bunului, dacă nu a restituit
preţul imediat după ce a aflat lipsa justei cauze pentru prestaţia acceptată.

Persoana care s-a folosit temporar şi fără justă cauză de bunul altuia fără intenţia de a-1
procura sau de servicii străine, trebuie sa remită prestatorului ceea ce a economisit în urma
acestei utilizări, la preţul existent în momentul şi în locul încheierii utilizării.

Persoana care a transmis unei alte persoane, prin cesiune de creanţă sau în alt mod, dreptul sau
în temeiul unei creanţe neexistente sau nevalabile este în drept să ceară restabilirea
situaţiei anterioare, precum şi restituirea documentelor care certifică dreptul transmis.

Persoana care a dobândit un patrimoniu fără justă cauză este obligată să transmită sau să
compenseze persoanei îndreptăţite toate fructele pe care le-a obţinut sau trebuia să le obţină
din momentul în care a aflat sau trebuia să afle despre lipsa temeiului prestaţiei acceptate.

O dată cu restituirea bunurilor obţinute fără justă cauză sau cu recuperarea valorii lor,
acceptantul este în drept să ceară prestatorului compensarea cheltuielilor utile şi necesare de
întreţinere şi păstrare a bunurilor, suportate din momentul când era obligat să restituie
veniturile, luînd în calcul beneficiile pe care le-a obţinut. Dreptul la compensarea cheltuielilor
se pierde în cazul în care acceptantul reţine intenţionat patrimoniul susceptibil întoarcerii.

Pretenţia de restituire a prestaţiei condiţionate este exclusă când:

a) atingerea scopului era imposibilă de la bun început şi prestatorul cunoştea aceasta;

b) prestatorul, contrar principiilor bunei-credinţe, a împiedicat atingerea scopului.

Noţiuni generale privind dreptul succesoral.

Deschiderea succesiunii (momentul, locul).

Succesiunea este una din modalităţile de primire şi înstrăinare a proprietăţii private, ce

aparţinea defunctului -persoanei fizice, uneia sau la câteva persoane fizice sau juridice sau
statului, şi este una din verigile principale ale vieţii sociale.

2
Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul de a folosi liber proprietatea sa.
Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, numai doar în interesele societăţii şi în condiţiile
stabilite de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional", prevede art. 1 al
Protocolului Nr. 1 al Convenţiei Europene cu privire la apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor de bază, ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 24 iunie
1997.

Acest drept, şi dreptul de succesiune este garantat de art. 46 al Constituţiei şi reglementat de

legislaţia naţională.

Legislaţia care reglementează succesiunea are ca scop apărarea dreptului la proprietate privată
a cetăţenilor, iar în cazul unei succesiuni vacante şi de transmitere a averii succesorale la stat -
de a apăra drepturile şi interesele statului.

Termenul "succesiune" în dreptul civil se interpretează ca modalitate de trecere a averii, o

parte a ei sau a anumitor obiecte şi valori, care aparţineau persoanei fizice defuncte, uneia sau
câtorva persoane fizice sau statului. în ordinea succesiunii se transmit în cea mai mare măsură
dreptul de proprietate, alte drepturi patrimoniale şi responsabilităţi, care alcătuiesc conţinutul
rapoartelor juridice de obligaţiuni, de autor şi de inventator.

Normele procesual-juridice, care reglementează succesiunea, sânt aplicabile în cazul morţii

persoanei fizice, iar la terminarea activităţii persoanei juridice nu sânt aplicabile.

Transmiterea drepturilor şi obligaţiilor civile a cetăţeanului după moartea sa la alte persoane

se caracterizează prin următoarele.

Temeiul transmiterii este un conţinut efectiv complicat, prevăzut de normele dreptului de

succesiune. Drepturile şi obligaţiile ce se transmit alcătuiesc o anumită unitate, denumită
succesiune.

Persoana ce primeşte drepturile şi obligaţiile este succesor universal a defunctului şi nu unul

parţial (singular). De exemplu, feciorul cetăţeanului defunct P a moştenit averea tatălui său.
La momentul primirii succesiunii feciorul ştia că în averea tatălui intra casa de locuit şi
obiectele de uz casnic. El a ţinut cont numai de ele la primirea succesiunii. Mai târziu a aflat
că defunctului trebuie să i se restituie o datorie de la unul din vecini, totodată defunctul nu s-a
achitat complet pentru puieţii de viţă-de-vie, cumpăraţi înaintea decesului. Deşi la primirea
succesiunii succesorul nu a ştiut nici de dreptul de creanţă, nici de datoria tatălui defunct, el
fiind succesor, succesor universal după primirea succesiunii devine şi creditor la creanţă şi
debitor la acordul de cumpărare a puieţilor.

Persoana după decesul căreia se realizează succesiunea succesorală de lege se recunoaşte ca

persoana care lasă o succesiune. Persoana care lasă o succesiune poate fi numai persoana
fizică. Totodată la succesiunea legală aceasta poate fi orice cetăţean indiferent de vîrstă,
confesiune, rasă, capacitate. Cetăţeanul care este incapabil, în special minorul, care a primit
averea în timpul vieţii în ordinea succesiunii, sau donaţiei, în cazul decesului devine persoana

3
care lasă o succesiune cu privire la această avere. După decesul cetăţeanului recunoscut de
judecată ca incapabil în urma bolii sau debilităţii mintale, se deschide succesiunea la averea
ce-i aparţine.

Persoanele la care trec drepturile patrimoniale şi unele nepatrimoniale după decesul persoanei
care lasă o succesiune sânt recunoscuţi ca succesori.

În conformitate cu art. 1433 p. 1 aCodului Civil a RM succesori legali pot fi: cetăţenii în viaţă
la momentul decesului persoanei care lasă o succesiune, copii persoanei care lasă o
succesiune, care s-au născut după decesul acestuia dacă cel sa născut a trăit o perioadă scurtă
de timp, a decedat până la momentul când din numele lui s-a perfectat primirea succesiunii,
dreptul de primire a succesiunii se transmite la succesorii lui legali.

În cazul succesiunii testamentare nu poate fi persoana care a decedat mai devreme de persoana
care lasă o succesiune sau concomitent cu ea (comorient).

Noţiunea momentului decesului persoanei care lasă o succesiune nu este echivalentă cu

noţiunea de timp de deschidere a succesiunii. Momentul decesului este data, ora, minutele
survenirii morţii. Se ia în considerare numai data calendaristică a decesului persoanei care lasă
o succesiune.

Persoanele care au decedat la ore diferite la aceeaşi dată calendaristică sau chiar în urma
aceluiaşi accident, nu se recunosc că au decedat concomitent (comorientes). Acel care a
decedat mai târziu are vocaţie succesorală în urma celui decedat mai devreme. Cu excepţia
acelor persoane care au decedat la aceeaşi oră şi minut, se recunosc ca comorienţi persoanele
care au decedat în cursul aceleaşi date calendaristice, când nu este posibil de a stabili cu
exactitate ordinea decesului lor, art. 1230 a proiectului Codului Civil. Se recunosc ca
comorienţi şi cetăţenii care au fost desemnaţi astfel de judecată în urma dispariţiei lor în
aceleaşi circumstanţe, primejdioase pentru viaţa sau temeinice pentru a presupune că au
decedat de la un anumit accident.

Diferenţa în timpul de intrare în vigoare a hotărârii de anunţare a deceselor în lipsa probelor

sigure de succesiune a deceselor nu poate fi bază pentru recunoaşterea a unui din ei succesorul
celuilalt.

Dacă succesiunea a fost primită de succesori, trebuie ţinut cont de acele norme ale dreptului la
succesiune, care acţionau la momentul deschiderii succesiunii. în cazul dacă succesorii nu au
primit succesiunea şi ea nu a intrat în venitul statului, se aplică legea care acţionează în
perioada prezentă.

Deci numim succesiune totalitatea drepturilor patrimoniale şi unor nepatrimoniale şi

obligaţiile persoanei care lasă succesiune, care rămân în vigoare la decesul ei, şi se transmit în
întregime.

4
În conformitate cu p. 2 al art. 1432 aCodului Civil al RM, transmiterea prin succesiune, în
cazul decesului persoanei care lasă succesiunea, este o transmitere universală, unitară şi
indivizibilă.

Timpul (momentul) deschiderii succesiunii e stabilit de art. 1440 a Codului Civil al RM în

conformitate cu care timpul deschiderii succesiunii se recunoaşte ziua decesului persoanei
care lasă succesiune, iar la declararea persoanei ca decedată, ziua intrării în vigoare a hotărârii
judecătoreşti cu privire la declararea persoanei ca decedată. în cazul declarării ca decedat a
cetăţeanului, dispărut fără veste în circumstanţe, care îi puneau viaţa în pericol sau serveau ca
bază de a presupune decesul lui în urma unui anumit accident, judecata poate recunoaşte ziua
decesului acestui cetăţean ziua decesului său posibil.

Locul deschiderii succesiunii în conformitate cu art. 1443 a CC al RM se recunoaşte ultimul

domiciliu permanent al persoanei care lasă succesiunea, adică locul, unde a locuit permanent
sau în preponderenţă. Această regulă se aplică pentru toate persoanele indiferent dacă sunt
cetăţeni, sunt cetăţeni străini sau apatrizi. Dar, dacă locul domiciliului nu este cunoscut, atunci
locul deschiderii succesiunii este locul unde se află averea sau partea ei principală.

Locul deschideri succesiunii se consideră nu o localitate anumită, ci limitele oraşului sau

centrul populat dat.

Locul de domiciliu al minorilor care nu au atins vârsta de 15 ani, sau a cetăţenilor care se află
sub tutelă, se recunoaşte locul de domiciliu al părinţilor săi, persoanele adoptive sau al
tutorilor.

Locul decesului persoanei care lasă succesiunea şi locul deschiderii succesiunii pot să nu
coincidă în cazul, dacă persoana care lasă succesiunea a decedat în afara locului său de trai
permanent (plecarea la tratament, la studii, deces în locurile de detenţie etc), locul deschideri
succesiunii va fi nu locul decesului, ci ultima sa reşedinţa. în cazul când reşedinţa lipseşte sau
nu este cunoscută (de exemplu, la militar în legătură cu profesia), locul de deschidere a
succesiunii se recunoaşte locul aflării averii sau a părţii ei principale.

BIBLIOGRAFIE:

www.wikipedia.ro

www.stiucum.com

www.avocatnet.ro