PLATA (EXECUTAREA VOLUNTARĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAȚIILOR - directă)

Noțiune
Plata reprezintă executare voluntară în natură a obligației de către debitor, indiferent de obiectul acesteia. Ea poate consta în remiterea unei sume de bani sau în
executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul obligației [art. 1469 alin. (2) C.civ.].
Plata poate fi privită și ca un act juridic încheiat între cel care execută și cel care primește plata, motiv pentru care trebuie îndeplinite condițiile de validitate prevăzute
de art. 1279 alin. (1) C.civ.
Temeiul plății îl constituie existența unei obligații a debitorului ce consta în a da, a face sau a nu face ceva, prin plată putând fi executate atât obligațiile perfecte cat și
cele imperfecte.
Obliația de a da – se execută printr-o singură prestație
Obligația de a face – fie printr-o singură prestație, fie prin prestații succesive
Obligația de a nu face – se execută în timp
☺ Art. 1527 Cod civil: (1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea
executare este imposibilă. -- PRINCIPIUL EXECUTĂRII ÎN NATURĂ A OBLIGAȚIILOR CIVILE
PLATA
- act juridic
- fapt juridic

Subiectele plății
A. Persoanele care pot face plata (solvens=debitor)
Potrivit art. 1472 C.civ., plata poate fi făcută de orice persoană chiar și de către cel care este terț în raport cu obligația. Astfel, oricine poate face plata, respectiv o
persoană interesată (debitor, codebitor, fidejusor, dobânditorul imobilului ipotecat etc.), dar și o persoană neinteresată (cum ar fi situația în care terțul face plata în numele
debitorului în calitate de gerant, sau aceea în care face plata în nume propriu ca liberalitate în favoarea debitorului).
! Plata nu poate fi făcută de către o altă persoană decât debitorul în cazul obligațiilor de a face intuitu personae, și nici atunci când părțile au convenit ca plata să nu fie
făcută de către o altă persoană, ci numai de către debitor.
În situația în care plata este făcută de un incapabil, acesta nu va putea solicita restituirea invocând starea sa de incapacitate de la momentul executării obligații (art.
1473 C.civ.).
Dacă plata este făcută de către un terț, creditorul are posibilitatea sau trebuie să o refuze atunci când debitorul l-a înștiințat în prealabil că se opune la aceasta, iar
refuzul nu îl prejudiciază pe creditor [art. 1474 alin. (1) C.civ.], precum și atunci când natura obligației sau convenția părților impune ca obligația să fie executată numai de
către debitor [art. 1474 alin. (2) teza a II-a C.civ.].
În schimb, creditorul nu poate refuza plata de la un terț, ca regulă. Mai mult, creditorul poate accepta plata oferită de un terț chiar dacă debitorul i-a comunicat
anterior refuzul său, atunci când neplata l-ar prejudicia pe creditor.
Ca urmare a plății făcută de către terț în numele debitorului obligația se va stinge și, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, va opera subrogarea terțului în
drepturile creditorului plătit.
REGULĂ: CREDITORUL NU ARE DREPTUL DE A REFUZA O ASTFEL DE PLATĂ!
EXCEPȚII:
☺ Art. 1474 Cod civil: (1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de terț dacă debitorul l-a încunoștințat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepția cazului în
care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.
(2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terț decât dacă natura obligației sau convenția părților impune ca obligația să fie executată
numai de debitor.
☺ Art. 1482 Cod civil: (1) Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul nașterii obligației.
 (2) Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligația
debitorului nu se stinge, dispozițiile art.1230 aplicându-se în mod corespunzător.
☺ Art. 1473 Cod civil: Debitorul care a executat prestația datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.

B. Persoanele care pot primi plata (accipiens=creditor) calitatea de a primi + capacitate deplină de exercițiu
Potrivit art. 1475 C.civ. plata trebuie făcută creditorului (inclusiv moștenitorilor acestuia, după moartea sa), reprezentantului legal sau convențional al creditorului,
persoanei indicate de către creditor pentru a primi plata, persoanei autorizate de către instanță să primească plata (cum este situația creditorului pe opritor).
În situația cesiunii de creanță, debitorul cedat va plăti cesionarului.
Atunci când plata este făcută unui creditor incapabil de a o primi, debitorul nu este eliberat decât în măsura în care această plată profită creditorului (art. 1476
C.civ.). Actul juridic al plății este lovit de nulitate relativă, iar cel care a plătit poate fi obligat să plătească din nou către persoana care are dreptul să primească plata pentru
incapabil, cu excepția situației când dovedește că plata a profitat creditorului incapabil
Dacă plata este făcută unui terț, aceasta este valabilă atunci când este ratificată de către creditor, când cel care a primit plata devine ulterior titularul creanței,
respectiv atunci când plata a fost făcută celui care a pretins-o în baza unei chitanțe liberatorii semnate de către creditor [art. 1477 alin. (1) C.civ.]. În celelalte situații, plata
făcută unui terț va stinge obligația numai în măsura în care profită creditorului [art. 1477 alin. (2) C.civ.].
Dacă plata a fost făcută cu bună credință unui creditor aparent, aceasta este valabilă chiar dacă ulterior se dovedește că acesta nu era adevăratul creditor,
creditorul aparent fiind ținut să restituie adevăratului creditor plata primită (art.1478 C.civ.). Astfel, plata făcută creditorului aparent duce la stingerea obligației, creditorul
având posibilitatea de a pretinde plata de la respectivul creditorul aparent.
Condițiile plății
Potrivit art. 1480 alin. (1) C.civ., debitorul trebuie să-și execute obligațiile cu diligenta pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, cu excepția
situațiilor în care prin lege sau prin contract s-ar dispune în alt mod.
Plata este guvernată de principiul indivizibilității, astfel că acela care face plata trebuie să plătească în întregime, creditorul neputând fi silit să primească o plată
parțială, nici măcar atunci când obiectul plății ar fi divizibil prin natura lui [art. 1490 alin. (1) C.civ.]. Prin excepție, plata poate fi făcută divizat:
- când părțile au stabilit ca plata să fie divizibil;
- în cazul decesului debitorului, dacă există mai mulți moștenitori (mai puțin atunci când obligația este indivizibilă);
- când obligația se stinge prin compensație; compensația stinge datoriile reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele;
- când datoria este plătită de către mai mulți fideiusori, care beneficiază de dreptul de diviziune; fiecare își va executa partea lui de obligație
- când instanța acordă un termen de grație cu eșalonarea plății;
- când se aplică prevederile art. 1509 alin. (1) lit. e) C.civ. (când operează imputația plății și obligațiile sunt exigibile, la fel de oneroase, negarantate sau cu aceleași
garanții și au aceeași dată).
În ipoteza în care creditorul acceptă o plată parțială, eventualele cheltuieli suplimentare sunt în sarcina debitorului [art. 1490 alin. (2) C.civ.].
Obiectul plății
În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis [art.1481 alin. (1) C.civ.] iar în cazul celor de mijloace, să folosească
toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis [art.1481 alin. (2) C.civ.], regimul juridic fiind diferențiat și în ceea ce privește prezumarea sau nu a vinovăției
debitorului în cazul în care nu se atinge rezultatul promis. Astfel, în cazul obligațiilor de rezultat, neîndeplinirea rezultatului promis constituie o prezumție de nevinovăție a
debitorului, care are sarcina de a proba executarea obligației, pe când în cazul obligațiilor de mijloace creditorului îi revine sarcina de a dovedi faptul că debitorul nu a depus
toate diligentele necesare pentru îndeplinirea obligației asumate.
Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei [art.1482 alin. (1) C.civ.], obligație
ce o cuprinde și pe aceea de a conserva bunul până la predare (art. 1485 C.civ.).
Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare, iar în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, şi pe
aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.
 În ipoteza în care, la momentul predării bunului, debitorul nu este titularul dreptului sau nu poate dispune de acesta în mod liber, obligația sa nu se stinge. Dacă nu
există prevedere legală contrară, debitorul are obligația de a procura bunul și de a-l preda creditorului sau de a obține acordul terțului în acest sens.
Dacă este vorba de neexecutarea unei obligații de a procura bunuri care au făcut obiectul obligației și care aparținea unui terț, creditorul poate solicita obligarea
debitorului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin executare (art. 1230 C.civ.).
Atunci când debitorul predă un bun care nu-i aparține sau de care nu poate dispune, el nu are dreptul de a cere creditorului restituirea, decât atunci când se angajează
să execute prestația cu un alt bun de care poate dispune. Dacă creditorul de bună-credință restituie bunul către debitor, el are un drept de opțiune între a accepta executarea
prin predarea unui alt bun și a solicita debitorului despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin executare (art. 1491 C.civ.).
Atunci când bunul a pierit, a fost pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta din urmă este ținut să îi cedeze creditorului toate drepturile și
acțiunile în despăgubire pe care le are cu privire la acel bun (art. 1484 C.civ.).
Dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate [art. 1486 teza I C.civ.], de calitate cel puțin medie [ teza a II-a],
dacă nu s-a stabilit altfel prin convenția părților. Pieirea sau deteriorarea bunurilor nu stinge obligația debitorului deoarece bunurile de gen nu pier.
Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.
Atunci când debitorul s-a obligat să constituie o garanție, fără a fi determinat modalitatea și forma acesteia, el este eliberat atunci când oferă o garanție reală sau
personală sau altă garanție suficientă, la alegerea sa (art. 1487 C.civ.).

- debitorul poate executa o altă prestație, dar numai cu acordul creditorului => DAREA ÎN PLATĂ (art.1492 Cod civil)

Obiectul obligației în cazul:

- bunurilor certe – obiectul = un bun individual determinat.
o Obligația debitorului se va stinge atunci când el va remite bunul către creditor (creditorul nu este obligat să primească alt bun decât cel datorat)
o Obligația de a preda un bun cert nu se va stinge prin predarea unui bun asemănător. Bunul trebuie să fie remis în starea în care se află la momentul nașterii
obligației, debitorul având datoria de a-l conserva, de a se purta ca un bun proprietar până îl va preda creditorului.
o Bunurile înscrise în cartea funciară – obligația de a da, de a transmite dreptul real include totodată și obligația de a preda înscrisurile necesare pentru
efectuarea înscrierilor în cartea funciară
- bunurilor generice – obiectul =
o Dacă bunurile pier înainte ca ele să fie individualizate (prin măsurare, numărare, cântărire), debitorul nu va fi liberat de obligație pentru că riscul îl suportă
proprietarul. Dreptul de proprietate se transmite doar în momentul în care aceste bunuri generice sunt individualizate
o Bunurile de gen nu pier. Dacă nu mai are asemenea bunuri, debitorul va trebui să plătească cu alte bunuri, în aceeași cantitate și de aceeași calitate.
o Dacă părțile nu au stabilit nimic în legătură cu calitatea bunurilor care fac obiectul prestației respective, aceste bunuri vor trebui să fie de calitate medie.
o Debitorul are dreptul să aleagă bunurile pe care le predă creditorului.
- obligațiilor de rezultat – obligația se consideră executată numai dacă debitorul ajunge la rezultatul promis.
- obligațiilor de diligență – debitorul trebuie să facă dovada că a depus toate diligențele ca să ajungă la un anumit rezultat în beneficiul creditorului. În cazul acestor
obligații, debitorul nu va garanta atingerea acelui rezultat. Debitorul va fi exonerat de răspundere dacă dovedește că rezultatul nu a fost atins deși el a acționat cu
maximă diligență.
- constituirii unei garanții – obiectul
o părțile pot să cuprindă în contract obligația debitorului de a garanta executarea obligației prin oferirea unei garanții (personală, reală).
o De regulă, debitorul este solvabil. Însă, creditorul poate să ia anumite măsuri pentru a fi sigur că obligația respectivă va fi executată în situația în care
intervine o insolvabilitate a debitorului său.
- obligației de a da o sumă de bani – obiectul
o dacă obligația debitorului constă în a da o sumă de bani el va fi liberat atunci când va remite creditorului suma respectivă
o plata se poate face prin orice mijloc obișnuit locului unde ea este efectuată
o plata poate fi făcută și cu card bancar, creditorul este dator să verifice identitatea utilizatorului și semnăturile de pe chitanță și de pe spatele cardului.
 o Părțile pot să prevadă perceperea unor dobânzi, iar dacă nu se prevede în contract cuantumul acestora se va percepe dobânda legală.
Data plății
Ca regulă, plata se face atunci când datoria a ajuns la scadență, adică atunci când creanța devenit exigibilă [art. 1495 alin. (1) C.civ.].
Plata obligațiilor pure și simple trebuie făcută la momentul nașterii raportului juridic obligațional.
Plata obligațiilor afectate de un termen suspensiv devine exigibilă la termenul stabilit de părți. În această situație trebuie făcută distincția între termenul stipulat în
favoarea uneia dintre părți sau a ambelor părți.
Dacă termenul a fost stipulat exclusiv în favoarea debitorului, el poate face plata și anticipat (spre exemplu, în cazul împrumutului fără dobândă) . Prin excepție, plata
anticipată nu este valabilă dacă părțile au prevăzut acest lucru ori dacă posibilitatea plății anticipate nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost
încheiat [art. 1496 alin. (1) C.civ.] . De asemenea, creditorul poate refuza plata anticipată dacă dovedește existența unui interes legitim în executarea plății la scadență [art.
1496 alin. (2) C.civ.]. Atunci când plata se face anticipat, cheltuielile suplimentare sunt în sarcina debitorului [art. 1496 alin. (3) C.civ.].
În cazul termenului prevăzut exclusiv în favoarea creditorului, el are posibilitatea de a pretinde plata și înainte de împlinirea termenului (spre exemplu, în cazul
depozitului neremunerat).
Atunci când termenul este în favoarea ambelor părți, atât a debitorului cât și a creditorului, plata anticipată presupune acordul ambelor părți (spre exemplu, în cazul
împrumutului cu dobândă).
Dacă părțile nu au prevăzut un termen pentru executarea unei obligații, ori acesta nu este determinat în temeiul naturii ori obiectului contractului, al practicilor
statornicite între părți ori al uzanțelor, parte interesată poate solicita instanței stabilirea termenului atunci când natura prestații sau locul unde urmează să se facă plata o
impune (art. 1495 C.civ.).
Locul plății
Se stabilește de lege sau părți, ori în lipsă, se stabilește potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor [art.
1494 alin. (1) C.civ.]. Dacă nu:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii (plata portabilă);
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului (plata cherabilă).
Dovada plății
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă (art. 1499 C.civ.), sarcina probei incumbă rând, în principiu, debitorului.
Debitorul care și-a executat obligația poate cere creditorul predarea unei chitanțe liberatorii, iar dacă acesta din urmă refuză în mod nejustificat, debitorul are dreptul
să suspende plata [art. 1500 alin. (1) și (3) C.civ.].
Dacă este cazul, debitorul care și-a executat obligația are dreptul și la remiterea de către creditor înscrisul original al creanței (cum ar fi, de exemplu, în cazul
contractului de leasing, în vederea înmatriculării autoturismului).
În privința plății operează mai multe prezumții:
- prezumția executării prestație accesorii;
- prezumția executării prestațiilor periodice;
- prezumția stingerii obligații prin plată;
- prezumția de remitere voluntara înscrisul original al creanței;
- prezumție efectuării plății prin virament bancar.
Imputația plății
Imputația plății reprezintă acel mecanism juridic aplicabil în situația în care un debitor are față de același creditor mai multe obligații care au ca obiect bunuri de
aceeași natură, iar debitorul plătește creditorului prin predarea unei cantități de bunuri ce nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile. În această situație este necesar să se
stabilească care dintre datoriile respective se va stinge. Poate fi făcută:
- potrivit acordului de voință al părților, dacă există (art.1506 Cod civil);
 - la cererea debitorului (art.1507 Cod civil);
- la cererea creditorului (art.1508 Cod civil);
- potrivit prevederilor legale (art.1509 Cod civil).
Dacă părțile nu s-au înțeles cu privire la imputație, debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte,
datoria pe care înţelege să o execute. Debitorul poate face imputație a plății cu respectarea următoarelor reguli: prin plata să se stingă întreaga datorie asupra căreia s-a făcut
imputația; imputația se va face mai întâi asupra obligațiilor scadente, cu excepția situației în care există consimțământul creditorului ori părțile, prin acordul lor, au prevăzut
posibilitatea plății anticipate; plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului [art. 1507 și art. 1509 alin. (2) C.civ.].
În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va
imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.
Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli [art. 1509 alin. (1) C.civ.]:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate, imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.
Punerea în întârziere a creditorului. Oferta reală de plată
Punerea în întârziere a creditorului reprezintă mijlocul juridic pus la îndemâna debitorului de a se elibera de datorie, atunci când creditorul refuză, în mod nejustificat,
primirea plății.
Pentru ca oferta de plată să fie valabilă ea trebuie să fie făcută creditorului care are capacitatea de a primi sau celui care a drept are dreptul de a primi plata pentru
creditor; dacă obligația are ca obiect o sumă de bani, oferta de plată trebuie să fie făcută pentru toată suma exigibilă, inclusiv pentru dobânzile datorate; termenul suspensiv în
favoarea/ și în favoarea creditorului să fie împlinit, respectiv condiția suspensivă să se fi realizat; oferta de plată să fie făcută în locul stabilit pentru plată sau la domiciliul
creditorului ori la domiciliul ales pentru executarea contractului; oferta să fie făcută prin intermediul executorului judecătoresc sau după caz în fața instanței de judecată.
Punerea în întârziere a creditorului poate fi făcută atunci când:
a) acesta refuză, în mod nejustificat, plata oferită de către debitor sau
b) atunci când creditorul refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa obligația.
În cazul ofertei de plată prin intermediul executorului judecătoresc, prin somație, creditorul este invitat să primească prestația datorată. În această somație se vor arăta
ziua, ora și locul unde suma sau obiectul oferit vor fi predate creditorului. Atunci când creditorul primește plata astfel oferită debitorul va fi eliberat, sens în care se va
întocmi un proces-verbal de către executorul judecătoresc. În schimb, în situația în care creditorul nu se prezintă sau refuză să primească plata executorul judecătoresc va
încheia un proces-verbal în care va consemna împrejurarea, iar debitorul va putea consemna suma sau obiectul datorat după ce va comunica o nouă somație creditorului, în
care se vor indica ziua ora și locul unde plata oferită urmează să fie depusă.
Ulterior consemnării plății, executorul va constata printr-o încheiere efectuarea plății și liberarea debitorului, care va fi comunicată creditorului. Creditorul are
posibilitatea de a solicita anularea încheierii pentru nerespectarea condițiilor de fond sau de formă ale ofertei de plată și consemnațiuni.
Debitorul este eliberat la data consemnării plății, cu excepția situației în care se dispune anularea ofertei de plată și a consemnațiuni.
În cazul ofertei de plată făcută în fața instanței de judecată, aceasta se poate realiza de către debitor în timpul procesului, în fața oricărei instanțe, inclusiv a uneia
necompetente, în orice stadiu al judecății, ofertă ce va fi consemnată în încheierea de ședință. Atunci când creditorul este prezent și acceptă plata, liberarea debitorul va fi
constatată prin aceeași încheiere. Dacă acesta refuză primirea plății sau lipsește la acel termen de judecată, oferta se va consemna în încheierea de ședință, debitorul urmând a
proceda la consemnarea prestației. După depunerea recipisei de consemnare la dosarul cauzei, instanța va constata, prin încheiere, eliberarea creditorului.
Prin excepție, debitorul poate apela la procedura vânzări publice a bunului, în situațiile prevăzute de art. 1514 alin. (1) C.civ., respectiv atunci când natura bunului
face imposibilă consemnarea, bunul este perisabil ori depozitarea bunului necesită costuri de întreținere sau cheltuieli considerabile. În acest caz debitorul, ulterior notificării
creditorului, va solicita instanței să autorizeze vânzarea bunului la licitație publică, prețul rămânând să fie consemnat. Prin excepție de la excepție, vânzarea bunului fără
notificarea creditorului poate fi autorizată de instanță în condițiile art. 1514 alin. (20 C.civ., respectiv atunci când bunul este cotat la bursă sau la pe o altă piață reglementată,
bunul are un preț curent ori valoarea bunului este prea mică față de cheltuielile unei vânzări publice.
 Ca urmare a punerii în întârziere a creditorului, debitorul va fi liberat de obligația asumată, după consemnarea plății. Creditorul pus în întârziere preia riscul
imposibilității de executare a obligației, nu are dreptul de a solicita obligarea debitorului la restituirea sau la plata contravalorii fructele culese după punerea în întârziere, are
obligația de a repara prejudiciile cauzate prin întârziere și de a plăti cheltuielile de conservare a bunului datorat (art. 1511 C.civ.).
Efecte:
- creditorul preia riscul imposibilității de executare a obligațiilor;
- creditorul este ținut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere;
- creditorul trebuie să acopere cheltuielile de conservare a bunului datorat;
- debitorul nu este ținut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.
 265

Stingerea obligaţiei Art. 1.466. – Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat
fără culpa debitorului şi înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere.

Pluralitatea de Art. 1.467. – Dispoziţiile acestei secţiuni se aplică în mod corespunzător în cazul
prestaţii în care obligaţia alternativă are ca obiect mai mult de două prestaţii principale.

Secţiunea a 2-a
Obligaţiile facultative

Regimul juridic Art. 1.468. – (1) Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură
prestaţie principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă
prestaţie determinată.
(2) Debitorul este liberat dacă prestaţia principală devine imposibil de
executat, fără ca aceasta să se datoreze culpei sale.

TITLUL V
Executarea obligaţiilor

CAPITOLUL I
Plata

Secţiunea 1
Dispoziţii generale

Noţiunea Art. 1. 469. – (1) Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este
executată de bunăvoie.
(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea
oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.

Temeiul plăţii Art. 1.470. – Orice plată presupune o datorie.

Plata obligaţiei Art. 1.471. – Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au
naturale fost executate de bunăvoie.

Secţiunea a 2-a
Subiectele plăţii

Persoanele care pot Art. 1.472. – Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în
face plata raport cu acea obligaţie.
 266

Plata făcută de un Art. 1.473. – Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea
incapabil invocând incapacitatea sa la data executării.

Plata obligaţiei de Art. 1.474. – (1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul
către un terţ l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un
asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.
(2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât
dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată
numai de debitor.
(3) Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama
debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
(4) Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plăţii se aplică în mod
corespunzător atunci când plata este făcută de un terţ.

Persoanele care pot Art. 1.475. – Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau
primi plata convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o
primească.

Plata făcută unui Art. 1.476. – Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu
incapabil liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului.

Plata făcută unui Art. 1.477. – (1) Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art.1475
terţ este totuşi valabilă dacă:
a) este ratificată de creditor;
b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;
c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii
semnate de creditor.
(2) Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin.(1) stinge
obligaţia numai în măsura în care profită creditorului.

Plata făcută unui Art. 1.478. – (1) Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă,
creditor aparent chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor.
(2) Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata
primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.

Plata bunurilor Art. 1.479. – Plata făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei
indisponibilizate opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii de către
debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obţinut luarea unei asemenea măsuri
să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres
împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută.
 267

Secţiunea a 3-a
Condiţiile plăţii

Diligenţa cerută în Art. 1.480. – (1) Debitorul este ţinut să-şi execute obligaţiile cu diligenţa pe care
executarea un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care
obligaţiilor prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel.
(2) În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se
apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate.

Obligaţiile de Art. 1.481. – (1) În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure
mijloace şi creditorului rezultatul promis.
obligaţiile de (2) În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate
rezultat mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
(3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se va ţine
seama îndeosebi de:
a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

Obligaţia de a preda Art. 1.482. – (1) Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin
bunuri individual predarea acestuia în starea în care se găseşte în momentul plăţii, afară de cazul în
determinate care deteriorările pe care bunul le-a suferit îi sunt imputabile debitorului ori au
survenit în timp ce acesta se afla în întârziere.
(2) Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce
trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber,
obligaţia debitorului nu se stinge, dispoziţiile art.1.230 aplicându-se în mod
corespunzător.

Obligaţia de a Art. 1.483. – (1) Obligaţia de a strămuta proprietatea cuprinde şi pe aceea de a

strămuta preda lucrul şi de a-l conserva până la predare.
proprietatea (2) În ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a
strămuta proprietatea cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru
efectuarea înscrierii.

Cedarea drepturilor Art. 1.484. – Dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil,
sau acţiunilor fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze creditorului drepturile sau
acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv.

Obligaţia de a preda Art. 1.485. – Obligaţia de a preda un bun individual determinat cuprinde şi pe
un bun aceea de a-l conserva până la predare.

Obligaţia de a da Art. 1.486. – Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să
bunuri de gen aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este, însă, liberat decât prin predarea unor
bunuri de calitate cel puţin medie.
 268

Obligaţia de a Art. 1.487. – Cel care este ţinut să constituie o garanţie, fără ca modalitatea şi
constitui o garanţie forma acesteia să fie determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau
personală ori o altă garanţie suficientă.

Obligaţia de a da o Art. 1.488. – (1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către
sumă de bani creditor a sumei nominale datorate.
(2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde
aceasta trebuie efectuată.
(3) Cu toate acestea, creditorul care acceptă în condiţiile alin.(2) un cec ori
un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să
fie onorat.

Dobânzile sumelor Art. 1.489. – (1) Dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de
de bani lege.
(2) Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea
sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când
sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data
cererii de chemare în judecată.

Plata parţială Art. 1.490. – (1) Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar
dacă prestaţia ar fi divizibilă.
(2) Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale
sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul acceptă o asemenea
executare.

Plata făcută cu Art. 1.491. – (1) Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un
bunul altuia bun care nu-i aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului
restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu
un alt bun de care acesta poate dispune.
(2) Creditorul de bună-credinţă poate, însă, restitui bunul primit şi solicita,
dacă este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit.

Darea în plată Art. 1.492. – (1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea
datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă
creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci
când noua prestaţie este efectuată.
(2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al
unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia
contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu
excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea
prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc.

Cesiunea de creanţă Art. 1.493. – (1) Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă,
în locul executării obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate, dacă din voinţa
părţilor nu rezultă contrariul.
(2) Dispoziţiile art.1.581 rămân aplicabile.
 269

Locul plăţii Art. 1.494. – (1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate
stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor stabilite
între părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului de la data plăţii;
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în
locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului
la data încheierii contractului.
(2) Cu condiţia de a-l notifica în prealabil pe creditor, debitorul poate solicita
ca obligaţia să fie executată la domiciliul sau, după caz, sediul său dacă
schimbarea domiciliului creditorului face obligaţia substanţial mai oneroasă.

Data plăţii Art. 1.495. – (1) În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul
contractului, al practicilor stabilite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie
executată de îndată.
(2) Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul
unde urmează să se facă plata o impune.

Plata anticipată Art. 1.496. – (1) Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei
dacă părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura
contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat.
(2) Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un
interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă.
(3) În toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul
executării anticipate a obligaţiei sunt în sarcina debitorului.

Data plăţii prin Art. 1.497. – Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la
virament bancar care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul
plăţii.

Cheltuielile plăţii Art. 1.498. – Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie
contrară.

Secţiunea a 4-a
Dovada plăţii

Mijloace de dovadă Art. 1.499. – Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice
mijloc de probă.

Chitanţa liberatorie Art. 1.500. – (1) Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie precum şi,
dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei.
(2) Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de
stipulaţie contrară.
(3) În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze
chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata.
 270

Prezumţia Art. 1.501. – Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face
executării prestaţiei să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii.
accesorii

Prezumţia Art. 1.502. – Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care
executării fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară, executarea
prestaţilor periodice prestaţiilor devenite scadente anterior.

Remiterea Art. 1.503. – (1) Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei,
înscrisului original făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia
al creanţei stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească
stingerea obligaţiei pe altă cale.
(2) Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică,
creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât
stingerea obligaţiei.
(3) Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menţionate la
alin.(1) în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere
voluntară din partea creditorului.

Plata prin virament Art. 1.504. – (1) Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat
bancar de debitor şi vizat de banca plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba
contrară.
(2) Debitorul are oricând dreptul să solicite băncii creditorului o confirmare,
în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plăţii.

Liberarea Art. 1.505. – Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea
garanţiilor unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea
bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale,
precum şi să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul.

Secţiunea a 5-a
Imputaţia plăţii

Imputaţia plăţii Art. 1.506. – (1) Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi
făcută prin acordul creditor, care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora conform acordului
părţilor părţilor.
(2) În lipsa acordului părţilor, se aplică dispoziţiile prezentei secţiuni.

Imputaţia făcută de Art. 1.507. – (1) Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi
debitor fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o
execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi,
la urmă, asupra capitalului.
(2) Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata
asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie
scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti
anticipat.
 271

(3) În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia
prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.

Imputaţia făcută de Art. 1.508. – (1) În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate,
creditor într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria
asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei
datorii neexigibile ori litigioase.
(2) Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este
dator să facă imputaţia prin acea chitanţă.

Imputaţia legală Art. 1.509. – (1) Dacă niciuna din părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în
ordine, următoarele reguli:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele
pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru
debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură,
garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit.a) - d), imputaţia se va face
proporţional cu valoarea datoriilor.
(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de
judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea
cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu
convin altfel.

Secţiunea a 6-a
Punerea în întârziere a creditorului

Cazuri de punere Art. 1.510. – Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod
în întârziere nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească
a creditorului actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.

Efectele punerii în Art. 1.511. – (1) Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de
întârziere a executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după
creditorului punerea în întârziere.
(2) Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la
acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.

Drepturile Art. 1.512. – Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile

debitorului creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa.

Procedură Art. 1.513. – Procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii este prevăzută de

Codul de procedură civilă.
 272

Vânzarea publică Art. 1.514. – (1) Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul
este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli
considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna
preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei
judecătoreşti.
(2) Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are
un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări
publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului.

Retragerea bunului Art. 1.515. – Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul
consemnat nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă.
Creanţa renaşte cu toate accesoriile sale, din momentul retragerii bunului.

CAPITOLUL II
Executarea silită a obligaţiilor

Secţiunea 1
Dispoziţii generale

Drepturile Art. 1.516. – (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp
creditorului a obligaţiei.
(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu-şi execută obligaţia şi se află în
întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la
daune-interese, dacă i se cuvin:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea
contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege
pentru realizarea dreptului său.

Neexecutarea Art. 1.517. – O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi
imputabilă în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune.
creditorului

Răspunderea Art. 1.518. – (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal
debitorului de îndeplinirea obligaţiilor sale.
(2) Răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege.

Răspunderea pentru Art. 1.519. – Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile
fapta terţilor cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor
contractuale.