Curs Recapitulativ

Formele executării obligaţiilor civile
Secţiunea 1. Preliminarii
Noţiunea de efect al obligaţiei civile. Obligaţia civilă presupune existenţa unui raport juridic în baza căruia creditorul
pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în acest sens, de aceea
prin efect al obligaţiei civile se înţelege dreptul ce obligaţia însăşi îl conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine
îndeplinirea întocmai a prestaţiei la care s-a obligat debitorul.
Executarea obligaţiilor civile este reglementată în Titlul V, Cartea a V-a, art. 1469-1548 din C.civ.
Dezvoltare. Cu privire la noţiunea de efect al obligaţiei civile se impun unele sublinieri:
indiferent de izvorul său, raportul juridic obligaţional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să-şi
îndeplinească obligaţia asumată;
într-un raport juridic de obligaţie debitorul se poate obliga să dea, să facă sau să nu facă ceva;
debitorul se poate obliga, deci, la o prestaţie pozitivă ( a da şi a face) sau la o prestaţie negativă (a nu face);
felul prestaţiei la care se obligă debitorul (pozitivă sau negativă) depinde de obiectul obligaţiei;
regula, în materia executării prestaţiei la care se obligă, este că debitorul o îndeplineşte de bunăvoie;
dacă executarea prestaţiei nu are loc de bunăvoie, se recunoaşte creditorului dreptul de a apela la forţa coercitivă a
statului pentru a sublinia executarea forţată a acesteia;
suportul legal al conceptului de efect al obligaţiei civile şi al posibilităţii de a obţine forţat prestaţia îl constituie
dispoziţiile art. 1516 C.civ.1093;
1093 Art. 1516 C.civ.: „(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate,
la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să
treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau
rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. Să folosească, atunci când
este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”.
Faptul juridic ca izvor de obligaţii 385
se are în vedere, în primul rând, executarea întocmai a obligaţiei şi numai dacă aceasta nu este posibilă, se recurge la
dezdăunări.
Producerea efectului. Efectul obligaţiei civile se produce când prestaţia ce constituie obiectul acesteia se execută.
Executarea prestaţiei trebuie să se facă în natura ei specifică (aşa cum a fost asumată). În acest caz suntem în
prezenţa
executării directe a obligaţiilor civile1094.
Dacă prestaţia nu mai poate fi executată în natură, este admisă, prin excepţie, executarea prin echivalent. În acest
caz, suntem în prezenţa executării indirecte a obligaţiilor civile.
Se poate concluziona că executarea se realizează de către debitor:
de bunăvoie şi întocmai aşa cum a fost asumată obligaţia, caz în care obligaţia se stinge prin plată – constituie regula
în materie;
dacă debitorul nu execută voluntar obligaţia, creditorul poate obţine executarea silită forţată, în natură;
dacă din diferite motive obligaţia devine imposibil de executat în natură, este posibilă, în cazurile şi condiţiile prevăzute
de lege, executarea prin echivalent.
Secţiunea a 2-a. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor civile
§1. Noţiune şi principiul dominant în materie
Noţiune. Executarea directă sau executarea în natură a obligaţiei constă în îndeplinirea întocmai (exactă) a prestaţiei
la care debitorul s-a obligat înlăuntrul şi prin raportul juridic de obligaţie.
Regula generală este că debitorul execută obligaţia aşa cum a fost asumată, de bunăvoie. Executarea voluntară a
obligaţiei de către debitor, fără a deosebi în privinţa obiectului ei, se numeşte plată. Rezultă, deci, că executarea directă a
obligaţiilor civile se constituie în instituţia juridică de drept obligaţional care se numeşte plată.
Prin executarea în natură se urmăreşte a se realiza obiectul obligaţiei avut de părţi în vedere în momentul asumării
acesteia, de aceea debitorul nu se liberează valabil înlocuind obiectul acesteia cu o altă prestaţie, excepţie fiind situaţia în
care are, în acest sens, acordul creditorului.
Obligaţiile de a da se execută în natură întotdeauna printr-o prestaţie unică, adică dintr-odată.
Obligaţiile de a face se pot executa în natură fie printr-o singură prestaţie, fie prin prestaţii succesive.
Obligaţiile de a nu face se execută întotdeauna în timp.
Reglementare juridică. Principiu. Reglementarea juridică a executării directe a obligaţiilor se află în dispoziţiile art.
1469-1515 C.civ.
Principiul dominant în materie este principiul executării în natură a obligaţiilor civile.
Principiul executării în natură a obligaţiilor civile constă în aceea că se va executa prestaţia la care debitorul s-a
obligat, aşa cum această prestaţie a fost precizată în raportul juridic concret de obligaţie. Din formularea principiului
dominant în materie se degajă următoarele idei:
principiul executării în natură a obligaţiilor civile cere ca obligaţia să se execute în natura sa specifică;
executarea obligaţiei în natura sa specifică înseamnă executarea prestaţiei ce constituie obiectul obligaţiei întocmai,
adică aşa cum aceasta a fost precizată în raportul juridic concret (întocmai cum a fost asumată);
debitorul nu poate pretinde a presta altceva decât s-a obligat;
creditorul nu va primi o altă prestaţie decât cea la care debitorul s-a obligat;
executarea în natură se poate realiza fie de bunăvoie, fie silit, dacă debitorul nu înţelege să execute obligaţia de
bunăvoie;
plata reprezintă executarea obligaţiei în modalitatea „de bunăvoie”;
executarea silită şi plata sunt noţiuni care se exclud reciproc;
executarea în natură a obligaţiilor prezintă o importanţă deosebită pentru securitatea circuitului juridic civil şi pentru
înfăptuirea în practică a dispoziţiilor normelor juridice.
§2. Plata (executarea directă a obligaţiilor)
1094 Art. 1469-1515 C.civ. reglementează principiul executării în natură a obligaţiilor.

386 Faptul juridic ca izvor de obligaţii
2.1. Noţiune şi reglementare
Noţiune. S-a precizat deja că executarea obligaţiilor civile constituie efectul acestor obligaţii şi că regula în materie o
constituie executarea de bunăvoie şi îndeplinirea întocmai a obligaţiei asumate.
Îndeplinirea întocmai a obligaţiei înseamnă executarea directă a obligaţiilor sau executarea obligaţiilor în natură, adică
aşa cum s-a obligat debitorul faţă de creditor. Drept urmare, obligaţia trebuie executată conform naturii sale specifice, iar
creditorul nu poate pretinde o altă prestaţie, debitorul neputându-se libera faţă de creditor prestând altceva decât s-a
obligat. Executarea directă se face, de regulă, benevol adică prin plată.
În doctrină, definiţiile date plăţii sunt aproape identice. Astfel, cu titlu de exemplu, redăm următoarele două definiţii:
plata ar putea fi definită „ca fiind executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei” 1095;
„executarea de bunăvoie a obligaţiilor se numeşte plată” 1096.
Art. 1469 C.civ. clarifică expres noţiunea de plată, iar art. 1470 C.civ. prevede că orice plată presupune o datorie, după
cum executarea oricărei datorii constituie o plată.
Accepţiuni. Din definiţiile date de doctrină şi de art. 1469 C.civ., rezultă că noţiunea de plată are două accepţiuni
(înţelesuri):
plata în sens larg. În acest sens, prin plată se înţelege „(...) executarea obligaţiei civile de bunăvoie, indiferent de felul
prestaţiei ce formează obiectul ei”1097;
plata în sens restrâns. În acest înţeles, prin plată se înţelege „(...) executarea unei obligaţii care are drept obiect o
sumă de bani”1098.
Cele două accepţiuni ale plăţii au fost subliniate de doctrină şi în următoarea formulare: „Dacă în limbajul curent plata
semnifică numai remiterea unei sume de bani, în limbaj juridic plata semnifică executarea oricărei obligaţii (...)” 1099.
Dar plata se mai poate înfăţişa nu numai ca executarea voluntară, ci şi ca un act juridic, o convenţie între cel ce
execută şi cel care o primeşte, adică un „(...) act juridic animo solvendi, făcut cu intenţia de a executa (plăti) o obligaţie” 1100,
înţelegând prin plată, în această accepţiune, acordul de voinţă al părţilor prin care debitorul procedează la facerea plăţii,
iar creditorul la primirea ei.
Această ultimă accepţiune este, însă, valabilă numai pentru plata făcută voluntar, căci, în cazul executării silite,
exprimarea voinţei nu se mai pune în aceeaşi termeni, chiar dacă, până la urmă, se va obţine ceea ce debitorul avea de
prestat.
În opinia unor doctrinari1101, plata, prin dubla sa natură (mod de executare şi mod de stingere a obligaţiilor), poate fi
considerată act juridic sau fapt juridic, după cum voinţa debitorului de a executa datoria este de a stinge această datorie
prin plată. Astfel, privind plata ca mod de executare al obligaţiei, aproape întotdeauna ea este un fapt juridic material dacă
priveşte executarea obligaţiei de a face sau a nu face şi este un act juridic dacă priveşte obligaţia de a da.
De precizat faptul că, dacă o datorie se stinge altfel decât prin executare, nu a avut loc o plată (de exemplu: stingerea
prin compensaţie a unui drept de creanţă).
Subliniem că plata reprezintă un mod de executare voluntară a obligaţiei, valabil şi legal asumat. Prin urmare, este
inacceptabilă concluzia potrivit căreia neexecutarea plăţii (a obligaţiei) este o cauză de anulare a contractului.
Reglementarea juridică a plăţii. Plata este, în acelaşi timp, efectul specific al obligaţiilor civile, dar şi modul direct de
stingere a acestora. Faţă de celelalte moduri de stingere a obligaţiilor civile, plata se caracterizează prin aceea că stinge
raportul obligaţional prin executarea obiectului său, adică ceea ce au voit părţile, fiind evident faptul că plata nu are ca
obiect exclusiv o sumă de bani. Plata este reglementată de Codul civil în Titlul V al Cărţii a V-a „Despre obligaţii”, Capitolul
I – „Plata”, art. 1469-1515.
1095 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 309.
1096 I. Dogaru, Contractul, consideraţii teoretice şi practice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983, p. 281.
1097 Ibidem.
1098 Ibidem.
1099 C. Stătescu, C. Bîrsan , op. cit., 1981, p. 309-310. Autorii exemplifică susţinerea prin precizarea că „(...) vânzătorul care
transferă dreptul de proprietate asupra lucrului vândut cumpărătorului face o plată; acesta din urmă, plătind o sumă de bani
reprezentând preţul lucrului vândut, face tot o plată”.
1100 Idem, p. 310, pentru că, susţin autorii, se întâlnesc două manifestări de voinţă: cea a debitorului – exteriorizată prin facerea plăţii
şi cea a creditorului, exteriorizată prin primirea plăţii.
1101 I. Turcu, op. cit., p. 413.

Plata obligaţiei natura. Obligaţiile civile, din punct de vedere al concursului statului în caz de neexecutare, sunt
clasificate în obligaţii perfecte (cele care se bucură de concursul forţei coercitive a statului în caz de neexecutare) şi
obligaţii naturale (cele care nu beneficiază de un asemenea concurs).
Având în vedere această clasificare a obligaţiilor civile, este de precizat faptul că plata, ca act juridic unilateral de
executare a obligaţiei, este valabilă chiar şi atunci când este efectuată în baza unei obligaţii naturale.
Cu alte cuvinte, dacă, în principiu, în anumite situaţii, plata se poate restitui, restituirea nu mai este admisă dacă plata
s-a făcut de bunăvoie şi pentru stingerea unei obligaţii naturale. Cu privire la obligaţiile naturale şi restituirea plăţii
acestora, art. 2264 C.civ., referindu-se expres la datoria născută dintr-un joc sau pariu, prevede că pierzătorul nu are drept
la acţiune şi nu poate cere restituirea plăţii făcute de bunăvoie, decât în anumite situaţii expres şi limitativ prevăzute de
lege (excepţiile sunt prevăzute de art. 2265-2266 C.civ.).
2.2. Condiţiile plăţii
A. Persoanele ţinute să facă plata
I. Principiul general în materie
Principiu. În ceea ce priveşte plata ca mod de stingere a obligaţiei civile, funcţionează principiul 1102 potrivit căruia, orice
persoană – interesată sau nu – poate face plata 1103.
Instituind acest principiu, legiuitorul, în art. 1472 C.civ., a avut în vedere mai multe obiective:
să realizeze o protecţie specială a creditorului – acesta are posibilitatea să-şi satisfacă creanţa prin executarea
obligaţiei de orice persoană interesată, alta decât debitorul;
să consacre principiul libertăţii persoanei de a încheia, în general orice raporturi juridice doreşte şi, în special, raporturi
juridice de creanţă;
să consacre principiul economiei de mijloace, pentru ca scopul urmărit prin raportul juridic de creanţă să poată fi atins
şi într-un mod atipic, deci altcineva să poată plăti în locul debitorului;
să consacre principiul libertăţii în materia persoanelor care pot face plata, subliniind faptul că pentru creditor nu este
importantă persoana care face plata, ci executarea cât mai fidelă a obiectului plăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1472 C.civ., plata poate fi făcută de:
debitor, personal sau prin reprezentant;

de o persoană ţinută alături de debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor (fidejusor);
de o persoană interesată în efectuarea plăţii, respectiv de stingerea obligaţiei (de exemplu, cumpărătorul unui imobil
ipotecat);
de o persoană neinteresată care fie plăteşte în numele debitorului (gestiunea de afaceri), fie plăteşte în nume personal
făcând o liberalitate ce are ca obiect tocmai ce datora debitorul. Este de remarcat faptul că, prin comparaţie cu vechea
reglementare de la 1864, în actuala reglementare, legiuitorul renunţă la distincţia între persoanele interesate să facă plata
şi persoanele neinteresate, pentru a sublinia atât protecţia specială acordată creditorului, cât şi libertatea în materia
persoanelor care pot face plata.
Persoanele ţinute să facă plata. Cu privire la persoanele ţinute să facă plata, trebuie remarcat faptul că în primul rând
plăteşte cel care s-a obligat în acest sens (debitorul), dar există situaţii în care plata este valabilă făcută chiar de o altă
persoană în locul debitorului (codebitor, fideiusor sau terţ).
Debitorul. Debitorul este cel chemat (obligat) în primul rând să execute obligaţia, pentru că el este parte în raportul
juridic de obligaţie, el este subiectul pasiv (reus debendi), adică partea care şi-a asumat această obligaţie.
Debitorul poate plăti în mod valabil fie personal, fie prin reprezentant.
Chiar dacă plata se face de către alte persoane obligate alături sau pentru debitor sau de persoane interesate ori nu,
în final, în urma valorificării raporturilor juridice care se nasc în asemenea împrejurări, tot debitorul va fi cel care într-un fel
sau altul, asigură facerea plăţii, cu excepţia cazului când cel ce a plătit pentru el a făcut, prin aceasta, o liberalitate.
1102 În Codul civil din 1864, deşi principiul era cel precizat mai sus, art. 1093 instituia o anumită ordine în care se putea face plata:
debitorul, persoana ţinută alături de debitor (codebitorul) sau pentru el (fideiusorul), o altă persoană interesată şi chiar orice persoană
neinteresată. Ordinea nu era însă imperativă pentru că, altfel, creditorul ar trebui să refuze plata venită din partea altor persoane decât
debitorul.
1103 Art. 1472 C.civ.: „Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie”.
Odată făcută plata, debitorul nu mai poate cere restituirea chiar dacă la data efectuării plăţii era incapabil 1104. Este de
observat faptul că persoana creditorului beneficiază prin lege de o protecţie specială, permiţându-i-se să păstreze plata
făcută de un incapabil, incapacitatea debitorului la momentul efectuării plăţii (nu şi ulterior) nefiind cauză de nevalabilitate
a plăţii efectuate, comparativ cu vechea reglementare de la 1864 în care incapacitatea debitorului la momentul efectuării
plăţii atrăgea de drept nulitatea actului juridic al plăţii 1105.
În acest context remarcăm justeţea observaţiilor doctrinare 1106 cu privire la următoarele aspecte:
incapacitatea debitorului trebuie să existe la momentul plaţii, nu şi ulterior, la momentul cererii de restituire (de
exemplu, situaţia solvensului pus, la un moment ulterior plăţii, sub interdicţie prin hotărâre judecătorească);
dispoziţiile art. 1473 C.civ., prin care se statuează această restricţie pentru debitorul incapabil la data plăţii, îmbracă
forma unei norme speciale prin raportare la dispoziţiile art. 40 şi urm. C.civ. prin care se reglementează capacitatea de
exerciţiu a persoanei fizice şi sancţiunea legală aplicabilă în ipoteza actelor făcute de o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (restituirea prestaţiei ca efect al anulabilităţii actului juridic respectiv).
b) Codebitorul. Plata poate fi făcută în numele debitorului şi de un codebitor solidar, căci creditorul poate alege
codebitorul urmărit. În această situaţie, codebitorul solidar este urmărit pentru toată creanţa, în virtutea solidarităţii pasive,
rămânându-i regres în contra debitorului neplătitor, dar numai pentru partea lui din datorie (art. 1447 C.civ.).
c) Fideiusorul. Plata poate fi făcută şi de către o persoană obligată pentru debitor.
Este cazul fideiusorului care a garantat executarea obligaţiei. Fideiusorul este ţinut să execute obligaţia doar dacă
debitorul nu o execută (art. 2293 C.civ.), şi numai în limitele în care fideiusiunea a fost contractată, conform art. 2289
C.civ. Raporturile dintre fidejusor şi debitor vor fi analizate cu prilejul tratării problemei garantării obligaţiilor civile.
d) Terţul. Plata poate fi făcută de un terţ, care poate fi, fie o persoană interesată în stingerea raportului juridic de
obligaţie intervenit între părţi (creditor şi debitor), fie o persoană neinteresată.
De exemplu, este persoană interesată în stingerea raportului juridic de obligaţie, dobânditorul unui imobil ipotecat
care face plata în locul debitorului pentru a evita urmărirea silită pornită în contra acestuia din urmă, în privinţa
imobilului respectiv.
Dispoziţiile art. 1472 C.civ. permit ca plata să poată fi făcută şi de către o persoană neinteresată. Privit prin prisma
poziţiei sale faţă de raportul juridic de obligaţie intervenit între creditor ( reus credendi) şi debitor (reus debendi), persoana
neinteresată este un simplu terţ (penitus extranei) neinteresat.
Un asemenea terţ poate face plata:
în numele debitorului, fie în baza unui contract de mandat, fie în cadrul unei gestiuni de afaceri. În acest caz, între terţ
şi debitor se nasc fie raporturile rezultând din contractul de mandat, fie cele ce se nasc din gestiunea de afaceri;
în nume propriu, situaţie în care suntem în prezenţa unei liberalităţi făcute de terţ debitorului, liberalitate al cărei obiect
este ceea ce terţul a plătit pentru debitor 1107.
De precizat că terţul nu se poate subroga în drepturile creditorului, fără consimţământul acestuia şi nici nu poate plăti
în numele debitorului, în contra voinţei acestuia, când acesta are interes ca debitorul s-o îndeplinească. În acest mod se
instituie un echilibru între părţile raportului juridic obligaţional, având în vedere faptul că debitorul are un drept sui generis
la executarea obligaţiei asumate.
În situaţia în care plata este făcută de un terţ, debitorul se poate opune acestei plăţi, iar opoziţia sa trebuie comunicată
creditorului, caz în care, creditorul nu poate primi plata astfel făcută, cu excepţia situaţiei în care un astfel de refuz l-ar
prejudicia1108. Această opoziţie a debitorului comunicată creditorului, este atât o garanţie a dreptului debitorului la
„executarea obligaţiei”, dar şi o limitare a dreptului creditorului „de a primi plata de la orice persoană interesată” .
Creditorul va refuza plata făcută de un terţ în situaţia în care prin convenţia părţilor sau lege, rezultă că prestaţia ce
constituie obiect al obligaţiei, are caracter intuitu personae, şi debitorul trebuie să o execute personal1109.
1104 Art. 1473 C.civ.: „Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării”.
1105 C. Văduva în Colectiv, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, p. 564.
1106 Îndeosebi cele creionate de către C. Zamşa în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1561.
1107 Caz în care între terţi şi debitor se nasc raporturi guvernate de regulile din materia contractelor cu titlu gratuit.
1108 Art. 1474 alin. (1) C.civ.: „Creditorul este dator să refuze plata oferită de un terţ dacă debitorul l-a încuno știn țat în prealabil că se
opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor”.
1109 Art. 1474 alin. (2) C.civ.: „În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau
convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor”.
Din contextul acestei analize rezultă fără putere de dubiu principiul prezentat deja, potrivit căruia plata poate fi făcută
de orice persoană. Plata făcută de terţ stinge obligaţia 1110 dacă este făcută pe seama debitorului, caz în care, terţul nu se
subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
II. Excepţii de la principiul dominant în materie
Excepţii. De la principiul potrivit căruia plata poate fi făcută de orice persoană – interesată sau neinteresată – există
următoarele excepţii:
obligaţiile intuitu personae. Obligaţiile de a face, atunci când se asumă în considerarea unor calităţi aparte (speciale)
ale debitorului (de exemplu, obligaţia asumată de un pictor consacrat de a face un portret creditorului), sunt obligaţii intuitu
personae. În asemenea cazuri, plata nu poate fi făcută decât de către debitorul obligaţiei. Aşadar, obligaţiile de a face –
intuitu personae prin excepţie, nu pot fi executate de orice persoană, ci numai de către debitorul ce le-a asumat, conform
art. 1474 alin. (2) C.civ.;
când prin convenţia părţilor s-a stabilit altfel. Părţile pot conveni ca o anumită obligaţie să fie executată numai de către
debitor, nu şi de către alte persoane. Părţile pot insera în convenţie clauza respectivă întrucât normele legii civile în
materia plăţii au caracter supletiv. Într-o asemenea situaţie, deşi nu au caracter intuitu personae, obligaţiile au acelaşi
regim pentru că aşa au voit părţile [art. 1474 alin. (2) C.civ.].
situaţia în care debitorul l-a încunoştinţat în prealabil pe creditor că se opune plăţii făcute de altă persoană , cu excepţia
cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor 1111.
III. Particularităţile obligaţiei de a da, în legătură cu cel ce face plata
Precizare. Plata, aşa cum s-a precizat deja, trebuie considerată şi în accepţiunea sa de act juridic, căci, atunci când
ea se execută voluntar, se realizează acordul voinţei părţilor (debitorul manifestându-şi voinţa de a executa prestaţia, iar
creditorul, voinţa de a o primi), acord care pretinde îndeplinirea tuturor condiţiilor esenţiale cerute de un asemenea act.
După cum se cu-noaşte, între condiţiile esenţiale ale actului juridic se află şi capacitatea de a face asemenea acte.
Condiţii speciale. Drept urmare, se poate conchide că, în cazul în care este vorba de obligaţia de a da1112, aceasta
trebuie înfăptuită de proprietarul lucrului şi asemenea operaţie juridică implică, necesarmente, capacitatea de a face un act
juridic translativ de proprietate, sub sancţiunea nulităţii.
Pornind de la aceste explicaţii, vom preciza, în continuare, condiţiile speciale cu privire la cel ce poate face plata în
cazul obligaţiei de a da.
când plata constă în obligaţia de a da, proprietarul trebuie să aibă capacitatea de a face acte juridice translative de
proprietate, pentru că obiectul acestei obligaţii constă în a transmite ori constitui drepturi reale cu privire la un bun 1113;
dacă bunurile ce constituie obiect al obligaţiei au pierit sau au fost scoase din circuitul civil fără culpa debitorului,
acesta are obligaţia de a ceda creditorului drepturile sau acţiunile pe care le are în legătură cu bunul respectiv (art.
1484 C.civ.);
când obiectul plăţii constă într-o sumă de bani sau în bunuri consumptibile prin întrebuinţare, restituirea acestora nu se
poate cere dacă creditorul le-a consumat cu bună-credinţă, chiar atunci când plata s-a făcut de o persoană ce nu avea
capacitate deplină de exerciţiu sau nu era proprietarul bunurilor. Creditorul este considerat a fi de bună-credinţă, în acest
caz, dacă n-a cunoscut că cel care a făcut plata nu era proprietarul bunurilor consumptibile respective şi nici împrejurarea
că era lipsit de capacitatea de exerciţiu deplină;
când plata s-a făcut cu un bun aparţinând altei persoane, proprietarul are la îndemână acţiunea în revendicare, dar
creditorul o poate paraliza fie prin invocarea uzucapiunii (dacă este vorba de imobile), fie prin invocarea dobândirii
proprietăţii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă.
B. Persoanele îndreptăţite să primească plata
1110 Art. 1474 alin. (3) C.civ.: „Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se
subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.
1111 Art. 1474 C.civ.: „(1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de un terţ dacă debitorul l-a încuno știn țat în prealabil că se
opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor. (2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate
refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor”.
1112 Al cărui obiect constă în a transmite sau a constitui un drept real cu privire la un bun.
1113 Dispoziţiile art. 1482-1483 C.civ. stabilesc modalitatea de predare a bunurilor.

Enumerare. De regulă plata se face către creditor. Există şi situaţii în care plata este valabilă chiar dacă este făcută
altor persoane decât creditorul.
Potrivit art. 1475 C.civ., plata poate fi primită de următoarele „personaje” având sau nu legătura directă cu raportul
juridic de obligaţie respectiv, în următoarea ordine firească 1114:
creditorul – persoana faţă de care debitorul s-a obligat prin raportul juridic obligaţional;
după moartea creditorului, moştenitorii săi;
cesionarul, în cazul în care creanţa a fost dobândită prin cesiune;
reprezentantul legal sau convenţional al creditorului;
după caz, tutorele sau mandatarul persoanei indicate de creditor 1115;
persoanei autorizate de instanţă să o primească (exemplu – un creditor popritor, creditor al creditorului care a înfiinţat
o poprire pe bunurile datorate debitorului său de o altă persoană).
Comparativ cu persoanele care pot efectua plata, unde este consacrat principiul potrivit căruia oricine poate face
plata, este de observat faptul că în materia persoanelor care pot primi plata, acestea sunt expres şi limitativ
enumerate de legiuitor
în art. 1475 C.civ.
Cazurile în care plata este valabilă chiar dacă ea s-a făcut altei persoane decât creditorului sau împuternicitului
acestuia. Sunt câteva situaţii în care dispoziţiile cuprinse în art. 1477 C.civ. consideră valabilă plata făcută unei alte
persoane decât creditorului sau împuternicitului său:
când plata a fost făcută unei persoane care nu avea calitatea de a primi, dar a fost ratificată de creditor. În acest caz,
cel ce a plătit capătă calitatea de mandatar şi pentru trecut ( ex tunc) [art. 1477 alin. (1) lit. a) C.civ.];
când plata a fost făcută unei persoane care devine ulterior titulara creanţei (exemplul terţului care îl moşteneşte pe
creditor) [art. 1477 alin. (1) lit. b) C.civ.];
când plata este făcută unei persoane care o pretinde în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor [art.
1477 alin.
lit. c) C.civ.];
dacă plata a profitat creditorului, de exemplu, dacă ea a fost făcută unui creditor al creditorului [art. 1477 alin. (2)
C.civ.]. În acest caz, plata profită creditorului pentru că a condus la stingerea unei obligaţii pe care acesta o avea faţă de
cel care s-a făcut plata;
când plata a fost făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent (cel care are creanţa în posesia sa), chiar dacă ulterior
posesorul a fost evins (de exemplu, unui moştenitor al creditorului care posedă creanţa şi care ulterior este evins). În acest
caz, adevăratul creditor se va putea întoarce cu cerere de chemare în judecată în contra celui căruia i s-a făcut plata fără a
fi avut calitate, acţiune întemeiată pe plata lucrului nedatorat (art. 1478 C.civ.).
După cum am menţionat anterior, prin voinţa legiuitorului, legea civilă face distincţie între terţ şi creditorul aparent.
Condiţii în sarcina celui care primeşte plata. Cel care primeşte plata trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
să aibă calitatea de a putea primi1116;
să aibă capacitate deplină de exerciţiu, pentru că, aşa cum s-a precizat deja, plata are şi sensul de convenţie, de
act juridic, iar capacitatea de a încheia acte juridice este o condiţie esenţială. Ca un argument invocat în sprijinul
acestei concluzii, semnalăm şi opinia altor autori1117 conform căreia prin dispoziţiile art. 1476 C.civ. ne aflăm de fapt
în prezenţa unei norme speciale raportat la dispoziţiile art. 47 C.civ. (art. 47 reglementează limitele obligaţiei de
restituire din sarcina incapabilului).
De asemenea, considerăm a fi întemeiată observaţia autorului anterior menţionat în ceea ce priveşte aplicabilitatea
acestui text de lege numai faţă de persoana creditorului propriu-zis. Din interpretarea literară a normei juridice rezultă că
debitorul va fi liberat de obligaţie dacă face plata către o altă persoană incapabilă (de exemplu, către reprezentantul
nepotrivit desemnat de creditor, către un terţ ori către un creditor aparent) fără ca această plată să profite creditorului.
Obiectul plăţii
1114 A se vedea dispoziţiile art. 1475 C.civ.: „Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei
indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească”.
1115 De exemplu, în cazul unui cont curent bancar, restituirea sumelor depozitate se poate face valabil şi către împuternicitul
desemnat de titularul contului în contractul de cont curent (art. 2184-2190 C.civ.).
1116 Să fie una din persoanele precizate mai sus: creditor, moştenitori ai acestuia (în caz de deces), cesionarul, reprezentantul legal
sau convenţional şi chiar terţul desemnat de justiţie a o primi. De asemenea, plata se poate face unei alte persoane dacă creditorul a
profitat de pe urma ei ori a ratificat-o sau, în condiţiile arătate, unui moştenitor aparent.
1117 C. Zamşa, op.cit., p. 1563.

Principiu. Cu privire la obiectul plăţii, funcţionează principiul potrivit căruia cel ce s-a obligat va trebui să plătească
exact ceea ce şi cât datorează, întrucât creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel datorat, chiar dacă
valoarea sa ar fi egală sau chiar mai mare.
Din formularea principiului, rezultă următoarele:
plata trebuie efectuată cu diligenţa unui bun proprietar. Diligenţa trebuie apreciată după natura activităţii exercitate. De
exemplu, obligaţia medicului izvorâtă din contractul de îngrijiri medicale, care este o obligaţie de mijloace, constă în a
acorda îngrijiri medicale conştiincioase, atente şi conforme datelor ştiinţei 1118. Astfel, medicul va face tot ceea ce trebuie să
facă, dar nu va promite vindecarea sau un alt rezultat dorit însă, pentru atingerea acestui rezultat va acţiona cu
competenţă, diligenţă şi conştiinciozitate profesională;
plata constă în executarea întocmai a obligaţiei asumate;
debitorul trebuie să plătească exact cât datorează;
creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru chiar dacă valoarea acestuia este egală sau mai mare decât cel
datorat;
debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi
egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta, caz în care obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie
este efectuată [art. 1492 alin. (1) C.civ.];
dacă debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea
bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate să dispună.
Creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea
prejudiciului suferit1119;
dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia
contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială
şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc 1120;
dacă în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate 1121.
Pe cale de consecinţă, rezultă că acesta (creditorul) poate accepta 1122 şi o altă prestaţie decât cea datorată, iar în
situaţia în care o acceptă, obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci prin darea în plată 1123.
Obiectul obligaţiei în cazul bunurilor certe. În situaţia în care obiectul obligaţiei este un bun cert individual determinat,
întrucât creditorul nu poate fi silit să primească alt bun decât cel datorat, debitorul se liberează predând bunul la care s-a
obligat.
Obligaţia de a preda un bun cert nu se stinge predând un bun asemănător. De regulă, debitorul este liberat de obligaţie
predând bunul cert în starea în care acesta se găsea la momentul respectiv [art. 1492 alin. (1) C.civ.], debitorul având
alături de obligaţia de a transmite proprietatea şi obligaţiile de a preda bunul şi de a-l conserva până la predare [art. 1483
alin. (1) C.civ.].
1118 A se vedea I. Turcu, op. cit., p. 418.

1119 Art. 1491 C.civ.: „(1) Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate
dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de
care acesta poate să dispună.
Creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului
suferit”.
1120 Art. 1492 C.civ.: „(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei
oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua
prestaţie este efectuată.
Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii
şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit dispoziţiilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să
ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri garanţiile oferite de terţi nu renasc”.
1121 Art. 1493 C.civ.: „(1) Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii
creanţei cedate. Dispoziţiile art. 1568-1584 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Dacă, potrivit înţelegerii părţilor, obligaţia în locul căreia debitorul îşi cedează propria creanţă se stinge încă de la data cesiunii,
dispoziţiile art. 1586 sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială”.
1122 Nu poate fi silit, dar aceasta nu înseamnă că nu poate accepta o altă prestaţie decât cea
datorată. 1123 Darea în plată este un mod de stingere a obligaţiilor distinct de plată.
Obligaţia de a conserva bunul până la predare trebuie executată cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în
administrarea bunurilor sale, dacă din lege ori contractul părţilor nu rezultă altfel [art. 1480 alin. (1) C.civ.]. În cazul unor
obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate 1124.
În situaţia în care obiectul obligaţiei este un bun cert individual determinat care nu necesită a fi înscris în cartea
funciară, debitorul este liberat prin chiar predarea bunului cert în starea în care acesta se găsea la momentul respectiv 1125.
Acesta nu este răspunzător de pierderea bunului ori de stricăciunile aduse dacă ele nu se datorează faptei sale ori
persoanelor de care răspunde, pentru că, de îndată ce a predat bunul, s-a transmis dreptul de proprietate de la plătitor la
primitor, potrivit regulii res perit domino (riscul îl suportă proprietarul).
Dacă, însă, debitorul a fost pus în întârziere, va răspunde începând cu acest moment de pieirea bunului ori
stricăciunile aduse.
Obligaţia se stinge dacă debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat la creditor, chiar dacă a fost pus în
întârziere şi nu a luat asupra sa cazurile fortuite.
Dacă bunul a cărui proprietate urmează a fi transmisă este un imobil înscris în cartea funciară, transmiţătorului îi
revine alături de obligaţia de a strămuta proprietatea şi obligaţia de a preda înscrisurile necesare efectuării înscrierii
[art. 1483 alin.
C.civ.], caz în care transferul proprietăţii operează în momentul realizării înscrierii în cartea funciară, astfel că riscurile
pieirii lucrului sunt suportate de transmiţător deoarece acesta este proprietarul bunului.
Există şi situaţii în care bunurile unui terţ fac obiectul prestaţiei, debitorul nefiind titularul dreptului de proprietate la data
executării obligaţiei. În aceste cazuri, obligaţia debitorului nu se stinge, acesta fiind obligat să procure bunurile respective
şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. Dacă obligaţia nu este executată, debitorul
răspunde pentru prejudiciile cauzate1126.
În situaţia în care bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta trebuie să
predea creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv (art. 1484 C.civ.).
Obiectul obligaţiei în cazul bunurilor de gen 1127. În situaţia în care obiectul obligaţiei de a da constă într-o cantitate de
bunuri de gen, pieirea sau stricăciunea acestora înainte de predare nu-l liberează pe debitor, pentru că asupra lor dreptul
de proprietate se transmite din momentul individualizării (predării), potrivit regulii res perit domino (riscul îl suportă
proprietarul, în speţă debitorul).
În concluzie, în privinţa obligaţiei care are drept obiect bunuri de gen se impun următoarele precizări:
bunurile de gen sunt în proprietatea plătitorului până în momentul predării;

dreptul de proprietate asupra bunurilor generice se transmite de la plătitor la primitor în momentul individualizării lor;
în privinţa acestei categorii de bunuri, funcţionează regula genera non pereunt (bunurile de gen se consideră că nu
pier niciodată), de unde obligaţia pentru plătitor de a preda, în cazul în care el nu mai are asemenea bunuri, bunuri de
aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate;
dacă părţile n-au stabilit nimic în privinţa calităţii lucrurilor prin convenţie, este admis că acestea trebuie să fie de
calitate medie.
Debitorul alege bunurile ce vor fi predate, iar în caz de pieire fortuită înainte de individualizare, el nu este liberat de
obligaţie decât predând bunuri de calitate cel puţin medie.
Obiectul plăţii în cazul obligaţiilor de mijloace şi al obligaţiilor de rezultat 1128. După întinderea obligaţiei asumate
contractual, legea distinge între două categorii de obligaţii:
obligaţia de mijloc (de diligenţă);
obligaţia de rezultat.
1124 Exemplu – medicul, avocatul etc.
1125 La momentul naşterii obligaţiei.
1126 A se vedea dispoziţiile art. 1482 alin. (2) şi ale art. 1230 C.civ.
1127 Art. 1486 C.civ.: „Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este
însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie”.
1128 Art. 1481 C.civ.: „(1) În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis.
(2) În cazul obligaţiei de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
(3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se va ţine seama îndeosebi de:
modul în care obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte
elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului; d) influenţa pe
care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei”.
Obligaţia de rezultat este acea obligaţie în care obiectul şi scopul urmărite de părţi sunt bine precizate, debitorul
angajându-se ca, prin acţiunea sau inacţiunea lui, să obţină un anumit rezultat în favoarea creditorului. Prestaţia se
consideră a fi executată numai dacă rezultatul determinat, la care s-a obligat debitorul, a fost obţinut. De exemplu,
transportatorul se angajează să livreze marfa la destinaţia şi la data convenită prin contractul de transport de mărfuri
aferent contractului de vânzare; în caz contrar, transportatorul va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat creditorului prin
executarea cu întârziere sau prin neexecutare.
Obligaţia de mijloace (sau de diligenţă), definită legal prin art. 1481 alin. (2) C.civ., impune debitorului să
folosească toate mijloacele potrivite şi necesare pentru atingerea rezultatului convenit. Aşadar, obligaţia de mijloace,
denumită şi obligaţia de diligenţă, este acea obligaţie în care debitorul îşi asumă îndatorirea de a utiliza toate
mijloacele materiale şi intelectuale de care dispune şi întreaga sa diligenţă pentru a permite a se obţine un anumit
rezultat în beneficiul creditorului.
Debitorul nu se obligă însă la obţinerea rezultatului convenit şi nici nu garantează obiectiv atingerea acestui rezultat.
Aceasta înseamnă că debitorul nu se obligă să obţină un anumit rezultat, ci numai să depună toate diligenţele, prin
manifestarea unui comportament adecvat, în vederea obţinerii lui. De exemplu, profesorul se angajează să înveţe elevul,
fără a garanta promovarea examenului de admitere la facultate.
Prin urmare, debitorul, titular al unei obligaţii de diligenţă, este exonerat de răspundere dacă rezultatul nu a fost atins,
dar face dovada că a acţionat cu diligenţă în vederea obţinerii lui.
Diligenţa cerută în executarea obligaţiilor este fundamentată pe principiul bunei-credinţe şi a fost expres definită în
dreptul civil la art. 1480 C.civ., ca o formă de atitudini şi conduită pe care un bun proprietar (fostul pater diligens din
doctrina anterioară reglementării anterioare) le manifestă în administrarea bunurilor sale, cu excepţia cazurilor în care prin
lege sau prin contract s-ar dispune altfel (precizăm extra causa că dreptul penal foloseşte termenul de persoană normală
şi responsabilă).
Observăm, însă, că în materia raporturilor instituite între profesionişti, diligenţa persoanei care exploatează o
întreprindere se apreciază de către instanţa de judecată ţinând seama de natura activităţii exercitate – ceea ce înseamnă
că legiuitorul a prevăzut o răspundere agravată pentru lipsa de diligenţă a profesionistului.
Sunt obligaţii de diligenţă, de exemplu, obligaţiile asumate de către avocat faţă de clientul său. Aşadar, avocatul se
obligă să depună toate eforturile pentru a determina obţinerea unui rezultat favorabil clientului (câştigarea unui proces),
dar nu se obligă să obţină acel rezultat; asistenţa şi reprezentarea juridică impun din partea avocatului o conduită
profesională adecvată, o pregătire temeinică a dosarului, potrivit naturii cazului, experienţei personale, statutului său moral
şi profesional, iar în absenţa unei astfel de atitudini, clientul are dreptul la despăgubiri.
Sunt, de asemenea, obligaţii de mijloace obligaţiile asumate de medic faţă de pacient. Medicul este obligat să facă tot
ceea ce este posibil, raportat la condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea şi la pregătirea sa, pentru a-şi vindeca
pacientul, dar fără a promite şi garanta vindecarea. Pentru un medic, obligaţia de diligenţă este considerată neîndeplinită,
cu consecinţe civile, dar adesea şi penale, ori de câte ori procedeele şi tehnicile utilizate nu au fost cele adecvate ori nu au
fost aplicate corect, pacientul având sarcina de a dovedi neexecutarea obligaţiei ca urmare a neglijenţei sau a
incompetenţei. Se află într-o astfel de situaţie, de exemplu, chirurgul care uită tubul de dren sau pensa metalică în
abdomenul pacientului, cu consecinţa infecţiei severe postoperatorii. Se află, de asemenea, într-o astfel de situaţie,
medicul unui spital municipal care întârzie birocratic completarea actelor de transfer a pacientului către un spital universitar
din altă localitate, cu consecinţa amputării piciorului pacientului ajuns prea târziu pe masa de operaţie.
În unele situaţii poate fi considerată obligaţie de mijloace şi îndatorirea asumată de către un profesionist din domeniul
serviciilor de pază a obiectivelor stabilite.
Dacă din contractul părţilor nu rezultă cu claritate natura obligaţiei asumate – de mijloace sau de rezultat – aceasta va
fi stabilită de către instanţa de judecată, prin raportare la următoarele criterii prevăzute la art. 1481 alin. (3) C.civ.:
modul în care obligaţia este stipulată în contract;

existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente contractuale;
gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului convenit;
influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Obiectul plăţii în cazul obligaţiei de a constitui o garanţie 1129. Chiar dacă, de regulă, debitorul este solvabil şi
execută de bunăvoie şi întocmai obligaţia asumată, creditorul este direct interesat să ia măsuri care să asigure
executarea obligaţiei,
1129 Art. 1487 C.civ.: „Cel care este ţinut să constituie o garanţie, fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate, poate
oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori o altă garanţie suficientă”.
deoarece în caz de insolvabilitate a debitorului şi, în absenţa unor astfel de garanţii, creditorul suportă consecinţele acestei
insolvabilităţi.
Părţile pot, astfel, să prevadă în convenţia lor, alături de obligaţia principală şi obligaţia debitorului de a garanta
executarea acesteia prin oferirea unor garanţii reale sau personale, caz în care obligaţia de garanţie izvorăşte din
convenţia părţilor.
Dacă pentru a garanta executarea obligaţiei asumate, debitorul trebuie să constituie o garanţie în favoarea creditorului,
fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate prin contractul părţilor, el poate oferi, la alegerea sa, o garanţie
reală sau personală ori o altă garanţie suficientă.
Deci, sintetic vorbind, în situaţia în care debitorul s-a obligat la constituirea unei garanţii, există două posibilităţi:
a. garanţia să fie individualizată;
b. garanţia să nu fie individualizată, caz în care rămâne la latitudinea debitorului selecţionarea garanţiei.
Obiectul plăţii în cazul obligaţiei de a da o sumă de bani 1130. În situaţia în care debitorul s-a obligat să dea o sumă de
bani, el este liberat de datorie prin remiterea de către creditor a sumei datorate.
Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată (bani – monedă
naţională sau valută, cec ori alt instrument de plată).
Dacă creditorul acceptă ca plată un cec ori un alt instrument de plată (cambie, ordin de plată, bilet la ordin), el este
prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat, răsturnarea prezumţiei făcându-se prin proba contrarie, de
către persoana interesată.
În cazul plăţii prin cec bancar, plata se consideră ca fiind efectuată, iar creanţa stinsă, numai în momentul în care
banca emitentă a cecului debitează contul emitentului cecului şi transferă suma băncii beneficiarului, care va credita contul
acestui beneficiar. Evident, banca va refuza plata unui cec fără acoperire ori cu acoperire insuficientă.
Condiţia onorării instrumentului de plată prezintă o deosebită importanţă practică la ora actuală mai ales datorită
numărului mare de cecuri fără acoperire ori false.
O situaţie particulară se întâlneşte în cazul cecurilor în alb, care nu cuprind toate menţiunile esenţiale enumerate în art.
1 din Legea asupra cecului nr. 59/1934 1131 (de exemplu – suma), situaţie pentru care Normele B.N.R. nr. 7/1994 prevăd
adăugarea pe formularul de cec a unor menţiuni precum:
a. „înaintea plăţii, posesorul va completa cecul” , dacă potrivit înţelegerii părţilor, dreptul posesorului de a completa
suma este nelimitat;
b. „înaintea plăţii, posesorul va completa cecul fără a depăşi (…)” dacă potrivit înţelegerii părţilor, dreptul posesorului
de a completa suma este limitat de un plafon maxim al sumei ce se poate înscrie pe cec de posesorul acestuia.
Nerespectarea înţelegerii părţilor cu privire la suma ce se poate înscrie pe cec atrage refuzul băncii de a executa plată
şi nulitatea cecului.
Plata poate fi făcută şi prin card bancar, caz în care cel care acceptă această modalitate de efectuare a plăţii are
obligaţia să verifice identitatea utilizatorului şi să compare semnătura de pe chitanţă cu semnătura de pe spatele cardului.
Părţile pot conveni ca pentru sumele de bani datorate să perceapă dobânzi 1132. Dobânda este cea convenită de părţi
sau, în lipsă, cea stabilită de lege, părţile fiind libere să stabilească rata dobânzii atât pentru restituirea împrumutului, cât şi
pentru întârzierea la plată1133. Deci dobânda poate fi convenţională sau legală.
O.G. nr. 13/2011 stabileşte plafonul maxim al dobânzii ce poate fi percepută, depăşirea acestui plafon fiind sancţionată
cu nulitatea.
Dobânda legală este cea stabilită de lege, după cum urmează:
în cazul creanţelor comerciale, rata dobânzii se situează la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R.;
1130 Art. 1488 C.civ.: „(1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea de către creditor a sumei nominale datorate.
Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată.
Cu toate acestea, creditorul care acceptă în condiţiile alin. (2) un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai
cu condiţia ca acesta să fie onorat”.
1131 M.Of. nr. 100 din 1 mai 1934.
1132 Art. 1489 C.civ.: „(1) Dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege.
Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevăd ori, în
lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată”.
1133 Art. 1 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru
reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar (M.Of. nr. 607 din 29 august 2011).
pentru celelalte categorii de creanţe, rata dobânzii se diminuează cu 20% faţă de nivelul de referinţă stabilit de B.N.R.
pentru creanţele comerciale;
în relaţiile de comerţ exterior, dobânda legală este de 6% anual, dacă se aplică legislaţia română, iar plata a fost
convertită într-o monedă străină.
Dobânda convenţională, adică dobânda stabilită de părţi, nu poate depăşi nivelul dobânzii legale cu mai mult de 50%
pe an, caz în care dobânda trebuie stabilită prin act scris, în lipsa acestuia şi în caz de divergenţe între părţi se datorează
numai dobânda legală. Convenţia părţilor privind o dobândă mai mare decât cea permisă prin lege, este lovită de nulitate
absolută întrucât normele care stabilesc nivelul dobânzii sunt de ordine publică.
Trebuie subliniat şi faptul că în condiţiile pieţei actuale, de instabilitate economică şi monetară, dobânda legală
înregistrează frecvent fluctuaţii, iar pentru a preîntâmpina riscurile cauzate de aceste fluctuaţii, părţile au posibilitatea plăţii
anticipate a dobânzilor, dar calculul nu trebuie să depăşească o perioadă mai mare de 6 luni.
Dobânzile scadente (este vorba de dobânzile datorate de debitorul unei obligaţii de a da o sumă de bani la un anumit
termen, denumite de legiuitor dobânzi remuneratorii) produc ele însele dobânzi 1134 numai atunci când legea sau contractul,
în limitele permise de lege, o prevăd ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă, caz în care dobânzile curg numai de
la data cererii de chemare în judecată. Suntem în prezenţa a ceea ce specialiştii numesc capitalizarea dobânzilor.
Capitalizarea dobânzilor se poate realiza, deci, în următoarele situaţii:
dacă această posibilitate rezultă din convenţia părţilor, dar în limitele permise de lege;
dacă această posibilitate rezultă din lege;
dacă sunt cerute în instanţă.
Capitalizarea dobânzilor presupune întotdeauna o obligaţie exigibilă. Înainte ca datoria să devină exigibilă debitorul nu
poate fi obligat la executare (la plată) şi cu atât mai mult nu poate fi obligat la dobânzi pentru o creanţă neexigibilă.
Concluzii. În privinţa plăţii, rezumând, se poate conchide:
obiectul plăţii constituie prestaţia datorată;

creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru chiar dacă este de o valoare mai mare sau egală cu cel datorat,
după cum nici debitorul nu se poate libera executând altă prestaţie decât cea datorată; regula se aplică numai dacă
creditorul se opune la darea în plată;
debitorul poate efectua o altă prestaţie decât cea datorată numai dacă creditorul consimte la aceasta, situaţie în care,
având în vedere faptul că dreptul asupra bunului dat în plată intră în patrimoniul creditorului, debitorul este ţinut să
garanteze pe creditor atât contra evicţiunii, cât şi contra viciilor ascunse; excepţie fiind situaţia în care creditorul optează
pentru prestaţia convenită în locul celei date în plată, plus repararea prejudiciului suferit prin darea în plată;
lucrurile certe se predau în starea în care se află în momentul naşterii obligaţiei, iar debitorul nu răspunde de pieirea
lucrului şi de stricăciunile lui, decât dacă acestea s-au produs din vina sa;
debitorul nu poate invoca, în favoarea sa, pierderea ori distrugerea lucrurilor fungibile (care pot fi înlocuite unele cu
altele) pentru că genera non pereunt1135.
D. Principiul indivizibilităţii plăţii
Formulare. Principiul indivizibilităţii plăţii poate fi astfel formulat: debitorul este ţinut să facă plata în întregime.
Din modul în care este formulat acest principiu rezultă că atunci când este vorba de o datorie indivizibilă, debitorul nu-l
poate sili pe creditor să primească numai o parte din datorie 1136.
Dacă creditorul acceptă o asemenea executare, cheltuielile suplimentare cauzate de executarea parţială sunt în
sarcina debitorului.
Debitorul se liberează numai dacă plăteşte tot ce datorează deodată, chiar şi în situaţia în care obiectul plăţii este
divizibil prin natura lui1137.
1134 Art. 8 din O.G. nr. 13/2011.
1135 Lucrurile fungibile sunt lucrurile care, datorită faptului că se află într-un raport de echivalenţă, pot fi înlocuite unele cu altele. În
privinţa schimbării prestaţiei ce constituie obiectul obligaţiei, bunurile fungibile au acelaşi tratament cu cele de gen (generice).
1136 A se vedea dispoziţiile art. 1490 alin. (1) C.civ.: „Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia
ar fi divizibilă”.
1137 De exemplu, o sumă de bani.

Principiul indivizibilităţii nu încetează a funcţiona, nici în situaţia în care obiectul obligaţiei constă în prestaţii succesive,
pentru că fiecare prestaţie în parte, la termenele stabilite, formează obiectul unei plăţi distincte 1138. În toate cazurile,
cheltuielile cauzate creditorului de executarea parţială cad în sarcina debitorului 1139.
Excepţii de la principiu. De la principiul indivizibilităţii plăţii există următoarele excepţii:
când părţile, prin convenţia lor, stabilesc ca plata să fie divizibilă;

când debitorul decedează şi lasă mai mulţi moştenitori, datoria se împarte între ei (se divide), fiecare plătind partea sa,
afară numai dacă obligaţia este indivizibilă;
când obligaţia se stinge prin compensaţie, situaţie în care datoriile reciproce se sting până la concurenţa celei mai mici
dintre ele;
când plata datoriei se face de către fideiusori, pentru debitor, fiecare dintre aceştia îşi va plăti partea sa;
în situaţia în care instanţa acordă termen de graţie debitorului înlăuntrul căruia plata poate fi eşalonată;
în caz de imputaţie legală şi în situaţia în care lipsesc toate criteriile prevăzute de art. 1509 alin. (1) lit. a)-d) C.civ.,
când imputaţia se face proporţional cu valoarea datoriilor [art. 1509 alin. (1) lit. e) C.civ.].
E. Locul plăţii
Regula în materie. Cu privire la locul plăţii, regula este că plata se va face la locul convenit de părţi.
În raport de regula precizată deja şi potrivit dispoziţiilor art. 1494 C.civ., în lipsă de stipulaţie contrară ori dacă locul
plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei, sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al
uzanţelor, plata se face după cum urmează:
în cazul obligaţiilor băneşti, acestea trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii,
dacă prin convenţie părţile nu au stabilit un loc anume. Atunci când plata este realizată la domiciliul creditorului, aceasta
este portabilă. Dimpotrivă, plata este cherabilă dacă este executată la domiciliul debitorului.
în cazul obligaţiei de a preda un bun individual determinat, aceasta trebuie executată în locul în care se afla bunul
la data
încheierii contractului1140;
în cazul celorlalte obligaţii, acestea se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului.
Interes. Interesul şi importanţa determinării locului plăţii rezidă în următoarele:
„partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit prevederilor
alin. (1), ca loc al plăţii suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează” 1141;
raporturile juridice privind executarea obligaţiei cu un element de extraneitate sunt cârmuite de lex loci solutionis (legea
ţării locului unde urmează a se face plata), dar părţile pot stabili ele însele legea care va cârmui un asemenea raport
juridic1142.
F. Data plăţii
Regula în materie. Cu privire la data plăţii funcţionează regula potrivit căreia plata se face atunci când datoria a
ajuns la scadenţă, adică atunci când plata a devenit exigibilă1143. Pentru a surprinde toate aspectele determinate de
aplicarea acestei
1138 De exemplu, plata chiriei pentru un apartament se face lunar. Suma cuvenită cu titlu de chirie pentru fiecare lună constituie o
prestaţie distinctă, deci o plată distinctă, urmăribilă ca atare.
1139 Art. 1490 alin. (2) C.civ.: „Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului,
chiar şi atunci când creditorul acceptă o asemenea executare”.
1140 A se vedea dispoziţiile art. 1494 alin. (1) C.civ.: „În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit
naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:a) obligaţiile băneşti trebuie executate la
domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii; b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în
locul în care bunul se afla la data încheierii contractului; c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la
data încheierii contractului”.
1141 Art. 1494 alin. (2) C.civ.
1142 Legea (lex causae) care va cârmui un raport juridic poate fi stabilită prin voinţa părţilor. În acest caz este vorba de lex voluntatis.
Pentru detalii, a se vedea T.R. Popescu, Curs de drept internaţional privat, ed. 5, Tipografia Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1977, p.
209 şi urm.
1143 Art. 1495 C.civ.: „(1) În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între
acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.
Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata
o impune”.
reguli este necesar a se face deosebire, cât priveşte data plăţii, între obligaţiile cu executare imediată (pure şi simple) şi
cele cu termen.
Astfel, obligaţiile pure şi simple se execută deîndată ce au fost asumate. Art. 1495 alin. (2) C.civ. prevede în cazul
acestor obligaţii posibilitatea ca instanţa să acorde un termen pentru executarea lor atunci când natura prestaţiei sau locul
unde urmează să se facă plata o impune.
În cazul obligaţiilor cu termen, plata se va face la acel termen. Dacă termenul a fost prevăzut în favoarea
creditorului, plata anticipată se poate face numai cu consimţământul acestuia. Însă, dacă termenul a fost prevăzut în
favoarea debitorului, plata se poate face anticipat, fără însă ca creditorul să poată pretinde aceasta mai înainte de
împlinirea termenului.
În cazul în care nu s-a prevăzut în favoarea cărei părţi a fost stipulat termenul, se presupune că acesta este în
favoarea debitorului.
Debitorul poate executa obligaţia şi înaintea scadenţei dacă din convenţia părţilor, natura contractului ori împrejurările
în care a fost contractată obligaţia nu rezultă altfel 1144. În aceste cazuri, creditorul poate refuza executarea anticipată 1145
dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă. În situaţia în care debitorul plăteşte anticipat, cheltuielile
suplimentare cauzate de faptul executării anticipate sunt în sarcina debitorului.
Există şi situaţii în care plata unei obligaţii se face prin virament bancar, iar data plăţii, în aceste cazuri, este data la
care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii 1146.
Dacă plata se face cu întârziere, creditorul este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat
(daune moratorii şi respectiv, daune-interese), iar acordarea acestora se face potrivit procedurii prevăzute de lege
însă, în principiu,
condiţionat de punerea în întârziere (art. 1535 şi art. 1536 C.civ.). De precizat că plata poate fi eşalonată numai după ce
instanţa a acordat debitorului un termen de graţie, la cererea acestuia (nu şi din oficiu).
Cheltuielile ocazionate de plată sunt în sarcina debitorului, dacă din convenţia părţilor nu rezultă altfel (art. 1535 şi art.
1536 C.civ.).
G. Imputaţia plăţii
Noţiune. Problema imputaţiei plăţii se pune în situaţia în care acelaşi debitor are către acelaşi creditor mai multe
datorii cu acelaşi obiect, iar debitorul face o plată ce nu acoperă toate datoriile şi nu se cunoaşte care dintre acestea s-a
stins. Datoriile trebuie să aibă drept obiect bunuri de aceeaşi natură. Problema imputaţiei plăţii este reglementată în art.
1506-1509 C.civ.
A şti care datorie se stinge mai întâi prezintă interes în acele situaţii în care datoriile ori sunt inegale, ori sunt însoţite
de garanţii diferite, iar debitorul este interesat să stingă, prin plata ce o face, datoria care este contractată în condiţiile cele
mai grele.
Imputaţia plăţii operează astfel:
potrivit acordului de voinţă al părţilor dacă acesta există (art. 1506 C.civ.);
la cererea debitorului (art. 1507 C.civ.);
la cererea creditorul (art. 1508 C.civ.);
potrivit modului dispus de lege asupra felului cum trebuie făcută imputaţia (art. 1509 C.civ.).
Ordinea stingerii obligaţiilor. Potrivit art. 1506-1509 C.civ., ordinea stingerii obligaţiilor se realizează după următoarelor
reguli:
1) potrivit convenţiei părţilor (art. 1506 C.civ.);
2) în lipsa înţelegerii părţilor, primul chemat să stabilească această ordine este debitorul (art. 1507 C.civ.). Pentru a
decide în acest sens, debitorul va trebui să ţină seama de câteva principii a căror acţiune îi limitează oarecum voinţa:
plata făcută să stingă întreaga datorie avută în vedere de debitor, căci altfel (dacă nu ar acoperi-o în întregime), s-ar
încălca principiul indivizibilităţii plăţii, ceea ce nu este cu putinţă;
1144 Art. 1496 alin. (1) C.civ.: „Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au convenit contrariul
ori dacă aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat”.
1145 Art. 1496 alin. (2) C.civ.: „Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să
fie făcută la scadenţă”.
1146 Art. 1497 C.civ.: „Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu
suma de bani care a făcut obiectul plăţii”.
între obligaţiile scadente şi nescadente (exigibile şi neexigibile), debitorul va trebui să aleagă una sau mai multe
obligaţii scadente (exigibile), pentru că, altfel, ar însemna să se facă o plată anticipată pentru o datorie neajunsă la
scadenţă, în timp ce altele, ajunse la scadenţă, n-ar fi plătite, plata imputându-se cu prioritate asupra datoriilor scadente;
debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii neexigibile cu preferinţă faţă de o
datorie scadentă, afară de cazul în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.
în cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de
el pe ordinul de plată;
plata pe care o face debitorul se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi la urmă asupra
capitalului, afară numai dacă părţile au convenit altfel [art. 1507
alin. (1) C.civ.];
dacă debitorul nu-şi manifestă voinţa în legătură cu obligaţia care este interesat a se stinge mai întâi, creditorul poate,
într-un termen rezonabil, după ce a primit plata, să stabilească ordinea stingerii obligaţiilor, indicând debitorului datoria
asupra căreia se va imputa plata efectuată (art. 1508 C.civ.), astfel:
- creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neajunse la scadenţă ori asupra căreia părţile poartă un litigiu;
- creditorul, dacă remite chitanţă liberatorie, va preciza, în aceasta, care datorie s-a stins prin prestaţia făcută de
debitor, făcând imputaţia prin acea chitanţă;
- debitorul nu poate contesta imputaţia făcută de creditor, afară numai dacă creditorul, prin manoperele întreprinse, l-a
surprins ori l-a indus în eroare;
dacă niciuna dintre părţi nu s-a pronunţat cu privire la ordinea stingerii datoriilor, aceasta va opera potrivit legii (art.
1509 C.civ.), adică:
- datoria scadentă se stinge înaintea celei nescadente, chiar dacă interesul debitorului ar fi fost s-o stingă pe cea
nescadentă, pentru că este, de pildă, mai oneroasă [art. 1509 alin. (1)
lit. a) C.civ.];
se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine
garanţii
[art. 1509 alin. (1) lit. b) C.civ.];
când toate datoriile sunt scadente, imputaţia operează începând cu cea mai oneroasă, de pildă, cu cea cu dobânda
cea mai mare [art. 1509 alin. (1) lit. c) C.civ.];
când toate datoriile sunt scadente şi în egală măsura garantate şi oneroase, imputaţia operează începând cu cea mai
veche [art. 1509 alin. (1) lit. d) C.civ.];
în lipsa criteriilor enumerate mai sus [art. 1509 alin. (1) lit. e) C.civ.], plata se va imputa proporţional cu valoarea
fiecăreia dintre ele1147;
în toate cazurile, dacă părţile nu s-au înţeles altfel, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi
executare, asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor în ordinea scadenţei şi doar în final asupra capitalului [art. 1509 alin.
(2) C.civ.].
H. Cheltuielile ocazionate de plată
Regula în materie. Potrivit legii [art. 1498 C.civ.], cheltuielile ocazionate de efectuarea plăţii cad în sarcina debitorului,
dacă părţile nu au convenit altfel. Aşa cum este consacrată în dispoziţiile art. 1498 C.civ., regula în materie implică
următoarele precizări:
toate cheltuielile legate de facerea plăţii sunt în sarcina debitorului;

părţile pot însă conveni altfel pentru că regula, ca şi dispoziţiile art. 1498 C.civ., are caracter supletiv;
datorită acestui caracter, părţile pot conveni ca aceste cheltuieli să fie suportate de creditor;
cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când
creditorul acceptă o asemenea executare1148;
dacă părţile nu au convenit altfel, cheltuielile ocazionate de întocmirea chitanţei liberatorii sunt în sarcina
debitorului [art.
1500 alin. (2) C.civ.];
cheltuielile ocazionate de schimbarea locului plăţii sunt în sarcina celui care, după încheierea contractului, cauzează
acea schimbare [art. 1494 alin. (2) C.civ.].
1147 În această situaţie plata se va face cu încălcarea principiului indivizibilităţii plăţii. Este una din excepţiile de la acest principiu,
prevăzută de art. 1509 alin. (2) C.civ.
1148 Art. 1490 alin. (2) şi art. 1496 alin. (3) C.civ.
I. Dovada plăţii
Precizare. De regulă, plata se face voluntar, debitorul fiind primul interesat să stingă raportul juridic prin executarea
obligaţiei.
Este posibil ca un creditor să conteste primirea plăţii (executarea obligaţiei), situaţie în care debitorul este interesat să
facă dovada că şi-a executat obligaţia, deci, că a plătit.
Considerând plata ca fapt juridic, legiuitorul consacră principiul libertăţii probaţiunii, astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1499
C.civ., dovada plăţii se poate face prin orice mijloc de probă, dacă prin lege nu se prevede altfel 1149. Este permisă, deci,
dovada cu martori atunci când plata nu are ca obiect o sumă de bani.
Dacă plata are ca obiect o sumă de bani, dovada plăţii se va face numai prin înscris, situaţie în care dacă plăteşte,
debitorul are dreptul la o chitanţă liberatorie şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei [art. 1500 alin.
(1) C.civ.].
Prin derogare de la această regulă, art. 309 alin. (2) C.proc.civ. permite proba cu martori contra unui profesionist, a
oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă acesta a fost făcut în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de
cazul în care legea specială cere proba scrisă.
Dovada plăţii are o importanţă deosebită în condiţiile creşterii frecvenţei utilizării unor modalităţi de plată precum cecul,
cardul de credit, şi ordinul de plată.
Sarcina probei plăţii. Principiul general în materia sarcinii probei este acela că sarcina probei revine celui ce introduce
o acţiune în justiţie, adică reclamantului şi, bineînţeles, pe parcursul procesului, celui ce face diferite susţineri.
Principiul este aplicabil şi în privinţa dovezii plăţii, astfel că repartizarea sarcinii probei între creditor şi debitor are loc
după următoarea distincţie:
creditorul, solicitând executarea obligaţiei, trebuie să dovedească existenţa acesteia; dovada existenţei obligaţiei se
poate face prin înscrisul constatator, iar în lipsa acestuia prin orice mijloc de probă admis de lege;
debitorul care pretinde că obligaţia s-a stins prin plată, are datoria să dovedească faptul plăţii, adică modul în care a
avut loc liberarea sa de datorie.
Dovada prin chitanţă liberatorie. Debitorul, dacă plăteşte, are dreptul la o chitanţă liberatorie 1150. Chitanţa liberatorie
face dovada stingerii prin plată a prestaţiei datorate, deci face dovada plăţii. În situaţia în care creditorul refuză, în mod
nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata. În cazul chitanţei liberatorii, legea instituie două
prezumţii relative, care pot fi răsturnate prin proba contrară:
dacă în chitanţa liberatorie se consemnează primirea prestaţiei principale, acest fapt face să se prezume, până la
proba contrarie, şi executarea prestaţiilor accesorii 1151;
în cazul obligaţiilor cu executare succesivă, o chitanţă dată pentru una din prestaţiile periodice ce face obiectul
obligaţiei, face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior 1152.
Dovada prin ordin de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare. În situaţia în care plata se face prin virament
bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare constituie dovada efectuării acesteia, până la proba
contrarie. Dovada deplină a efectuării plăţii se face prin confirmarea, în scris, a plăţii prin virament, dată de banca
creditorului, debitorul având dreptul să ceară aceasta confirmare oricând 1153.
Şi în cazul plăţii prin ordin de plată, legea instituie două prezumţii:
1149 Art. 1499 C.civ.: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă”.
1150 Art. 1500 C.civ.: „(1) Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului
original al creanţei.
Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.
În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata”.
1151 Art. 1501 C.civ.: „Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la proba contrară,
executarea prestaţiilor accesorii”.
1152Art. 1502 C.civ.: „Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume,
până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior”.
1153 Art. 1504 C.civ.: „(1) Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare
prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară.
Debitorul are oricând dreptul să solicite băncii creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare
face dovada plăţii”.
una relativă, de efectuare a plăţii, prin ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare, prezumţie care
poate fi răsturnată prin proba contrară;
una absolută de efectuare a plăţii, în cazul dovedirii plăţii prin confirmarea în scris a plăţii prin virament dată de banca
creditorului.
Dovada prin remiterea voluntară a titlului original constatator al creanţei făcută de creditor către debitor. Şi în cazul în
care dovada stingerii obligaţiei se face prin remiterea voluntară a titlului original constatator al creanţei, legea instituie
două prezumţii relative care por fi răsturnate prin proba contrară:
prezumţia că debitorul a intrat în posesia înscrisului original constatator al creanţei printr-o remitere voluntară din
partea creditorului [art. 1503 alin. (3) C.civ.];
prezumţia relativă [art. 1503 alin. (3) C.civ.] de stingere a datoriei prin plată 1154. Proba contrară revine celui interesat să
dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale 1155. Dacă înscrisul original constatator al creanţei este întocmit în formă
autentică, şi dacă acest înscris este remis debitorului, creditorul, dacă este cazul, are dreptul să probeze că remiterea s-a
făcut în alt scop şi nu acela al stingerii obligaţiei [art. 1503 alin. (2) C.civ.].
J. Liberarea garanţiilor
Noţiune. În situaţia în care debitorul a dat o garanţie, reală sau personală, pentru a garanta executarea obligaţiei sale,
creditorul care a primit plata este obligat, după caz, să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţii reale constituite
pentru satisfacerea creanţei sale, sau să restituie bunurile primite în garanţie, excepţie fiind situaţia în care părţile s-au
înţeles ca garanţiile oferite să asigure executarea unei alte creanţe 1156.
K. Punerea în întârziere a creditorului
Cazuri de punere în întârziere a creditorului. Există situaţii, destul de rare, în care creditorul, cu bună ştiinţă, îl
împiedică pe debitor să execute prestaţia la care acesta s-a obligat, situaţii ce impun punerea în întârziere a creditorului.
Cazurile în care creditorul poate fi pus în întârziere sunt prevăzute expres de art. 1510 C.civ. 1157 şi sunt acele situaţii în
care debitorul este împiedicat, din culpa creditorului, să îşi execute la timp obligaţia asumată.
Astfel, creditorul poate fi pus în întârziere atunci când, în mod nejustificat, refuză:
să primească plata făcută în mod corespunzător de debitor;
să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.
În doctrină s-a arătat că punerea în întârziere a creditorului se poate realiza prin orice act ce are puterea de a aduce la
cunoştinţa creditorului intenţia debitorului de a-şi executa obligaţia asumată. În lipsa unei prevederi exprese cu privire la
modalităţile concrete de punere în întârziere a creditorului (aşa cum este art. 1522 C.civ. în cazul punerii în întârziere a
debitorului), s-a consimţit că somarea poate fi realizată printr-o notificare scrisă, expediată fie prin intermediul executorului
judecătoresc, fie prin orice alt mijloc de natură a asigura dovada comunicării.
Efectele punerii în întârziere. Dacă creditorul este pus în întârziere deoarece refuză să primească plata sau să
îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia, acesta preia riscul imposibilităţii de
executare a obligaţiei1158.
De aici decurg următoarele consecinţe:
debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere a creditorului;
creditorul este obligat să restituie debitorului cheltuielile făcute cu conservarea bunului după punerea în întârziere;
1154 A se vedea dispoziţiile art. 1503 alin. (1) C.civ.: „Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de
creditor către debitor, unul din codebitori sau fidejusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui
interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale”.
1155 Art. 1503 alin. (2) C.civ.: „Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să
probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei”.
1156 Art. 1505 C.civ.: „Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata
trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţii reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie
bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul”.
1157 Art. 1510 C.civ.: „Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător
sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia”.
1158 Art. 1511 C.civ.: „(1) Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să
restituie fructele culese după punerea în întârziere.
(2) Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la acoperirea cheltuielilor
de conservare a bunului datorat”.
creditorul este obligat să repare prejudiciul cauzat debitorului prin întârziere;

după punerea în întârziere riscurile pieirii bunului sunt în sarcina creditorului;
cheltuielile ocazionate de consemnarea bunului sunt în sarcina creditorului;
debitorul se poate libera de obligaţia sa prin consemnarea bunului pe cheltuiala şi riscurile creditorului.
Amintim faptul că, în literatura de specialitate 1159, se vorbeşte despre o prezumţie de bună-executare atrasă de faptul
punerii în întârziere a creditorului de către debitor, prin notificare. Cu alte cuvinte, sugerând că doreşte să-şi îndeplinească
obligaţiile asumate, debitorul îşi creează condiţiile favorabile invocării, ulterioare, a excepţiei de neexecutare a contractului
(exceptio non adimplendi contratus) ori a premiselor rezoluţiunii.
Un ultim efect demn de consemnat este efectul extinctiv al punerii în întârziere, obligaţia stingându-se odată cu
prezentarea creditorului la locul indicat şi cu preluarea executării. În ceea ce priveşte consemnarea bunului, stingerea
obligaţiei capătă un caracter definitiv odată cu validarea operaţiunii de către instanţa de judecată, în lipsa unei astfel de
validări putându-se vorbi doar despre un efect extinctiv provizoriu 1160.
În situaţia în care procedura comunicării unei notificări nu este urmată de efectul vizat, debitorul are la dispoziţie
următoarele posibilităţi legale:
oferta reală urmată de consemnaţiune (art. 1006 şi urm. C.pr.civ., art. 1510-1515 C.civ.);
vânzarea publică (art. 1514 C.civ.).
Oferta reală urmată de consemnaţiune este o procedură destinată a permite debitorului ca, în cazul în care creditorul
refuză să primească plata, să-şi poată exercita dreptul subiectiv civil de a plăti, născut din raportul juridic de plată şi să-şi
execute obligaţia cu privire la care poartă plata, obligaţie născută din raportul juridic primar.
Formele şi efectele acestei proceduri sunt enumerate în art. 1006-1013 C.pr.civ. şi în art. 1510-1515 C.civ.
Instituţia cuprinde următoarele etape:

oferta reală constă într-o notificare pe care debitorul o face creditorului prin intermediul executorilor judecătoreşti,
somându-l să primească plata. Oferta se face la locul ce s-a hotărât pentru plată sau, în lipsa unei asemenea înţelegeri, la
domiciliul creditorului sau la domiciliul ales pentru executarea convenţiei. În situaţia în care creditorul primeşte plata în
această manieră, debitorul se liberează, acest fapt rezultând din procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc;
Există şi posibilitatea ca oferta de plată să se facă în faţa instanţei (art. 1011 C.proc.civ.). Conform acestui articol se
oferă posibilitatea ca oferta de plată să poată fi făcută de debitor şi în faţa instanţei, în orice stadiu al judecăţii. În această
situaţie, „prin încheiere, creditorul este pus în întârziere să primească suma sau, după caz, bunul. Dacă creditorul este
prezent şi primeşte prestaţia datorată, liberarea debitorului se va constata prin încheiere”. Când creditorul nu este prezent
sau refuză primirea prestaţiei, debitorul va proceda la consemnarea plăţii la dispoziţia creditorului. Recipisa de
consemnare va fi depusă în instanţă, care va constata, prin încheiere, liberarea debitorului;
consemnarea. În toate cazurile în care creditorul refuză să primească plata, făcută după procedura arătată, debitorul
are la îndemână posibilitatea legală de a o consemna la dispoziţia acestuia 1161. Refuzul este constatat prin procesul-verbal
încheiat de executorul judecătoresc, după care debitorul va depune suma sau obiectul la bancă pe numele creditorului sub
luare de dovadă. Dacă creanţa are ca obiect un bun cert, care urmează a fi predat în locul în care se găseşte, debitorul
este obligat a-l soma pe creditor să-l ia. Atunci când creditorul persistă în refuzul său de a primi plata, se trece la
procedura judiciară a validării sau invalidării ofertei de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 1011 C.pr.civ. În caz de
validare, codebitorii şi fideiusorii se consideră definitiv eliberaţi, iar creditorul care a consimţit ca debitorul să-şi retragă
consemnaţiunea, după validare, pierde garanţiile ipotecare şi privilegiile ce le avea pentru plata creanţei sale.
vânzarea publică. Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă
depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a
bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti 1162.
În situaţia în care bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o
valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea
creditorului1163. În toate cazurile debitorul are
1159 L. Pop, op. cit., 2006, p. 724.
1160 Pentru detalii, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 725.
1161 Art. 1512 C.civ.: „Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa”.
1162 Art. 1514 alin. (1) C.civ.: „Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui
necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul,
notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti”.
1163 Art. 1514 alin. (2) C.civ.: „Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o
valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului”.
dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost
validată de instanţă. În această situaţie, creanţa renaşte, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, din momentul
retragerii bunului1164.
Efecte. Oferta reală urmată de consemnaţiune produce următoarele efecte:

este liberatorie, fie din momentul primirii plăţii ca urmare a ofertei reale făcute de debitor, fie din momentul 1165
consemnării lucrului la dispoziţia creditorului;
începând cu momentul în care lucrul a fost consemnat la dispoziţia creditorului, debitorul nu va mai fi ţinut la plata
daunelor moratorii pentru executarea cu întârziere a obligaţiei;
din acelaşi moment, riscul pentru pieirea fortuită a lucrului trece asupra creditorului, debitorul nemaiavând o
asemenea răspundere, chiar dacă este vorba de bunuri de gen, pentru că, prin consemnare, lucrurile de gen devin
individualizate
(determinate);
Oferta reală urmată de consemnaţiune este, aşa cum s-a precizat deja, singura cale de liberare a debitorului în situaţia
în care creditorul a refuzat să primească plata 1166.
Secţiunea a 3-a. Executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor civile
§1. Preliminarii
Definiţie. Prin executarea indirectă a obligaţiilor se înţelege dreptul recunoscut creditorului de a cere şi, bineînţeles, de
a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului încercat datorită neexecutării, executării cu întârziere ori executării
defectuoase (necorespunzătoare) a obligaţiei asumate 1167. Cu alte cuvinte, în cazul în care executarea silită în natură a
obligaţiei nu este posibilă, dacă creditorul face dovada că a suferit un prejudiciu şi că prejudiciul se datorează neîndeplinirii
obligaţiei de către debitor, el are dreptul la daune-interese limitate, evident, la ceea ce este consecinţa directă şi necesară
a neexecutării obligaţiei.
Din analiza atentă a definiţiei executării indirecte a obligaţiilor civile se degajă următoarele idei1168:
creditorului i se recunoaşte dreptul de a cere şi obţine executarea obligaţiei aşa cum ea a fost asumată de către
debitor;
dacă executarea obligaţiei aşa cum a fost asumată (în natură) nu este posibilă, creditorul are dreptul la dezdăunare;
dezdăunările trebuie să reprezinte echivalentul prejudiciului suferit de creditor datorită:
neexecutării obligaţiei;
executării defectuoase (necorespunzătoare);
executării obligaţiei cu întârziere;
daunele-interese trebuie să acopere pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta a fost lipsit și,
dacă este cazul, cheltuielile pe care creditorul le-a făcut pentru evitarea ori limitarea prejudiciului.
Fiind o executare prin plata unor dezdăunări, în literatura juridică aceasta se întâlneşte şi sub denumirea de executare
prin echivalent.
Situaţia în care, nefiind posibilă executarea în natură, creditorul are interes să primească despăgubiri. Dacă
executarea în natură nu mai poate fi obţinută, în unele situaţii creditorul este interesat în a obţine plata despăgubirilor.
Aceste situaţii au fost precizate de literatura de specialitate 1169 şi sunt următoarele:
în cazul obligaţiilor de a face:

dacă obligaţia asumată este intuitu personae;
1164Art. 1515 C.civ.: „Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea
sau aceasta nu a fost validată de instanţă. Creanţa renaşte cu toate garanţiile şi toate celelalte accesorii ale sale din momentul
retragerii bunului”.
1165 Data consemnării.
1166 În acest sens, s-au pronunţat I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu , Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,
1943, p. 257; A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 316; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 318.
1167 Art. 1530 C.civ.: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este
consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.
1168 Art. 1531 C.civ.: „(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.
Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine
seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.
1169 În acest sens: Fr. Deak, Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 1961, p. 329.
dacă trebuia executată într-un termen considerat de către creditor a fi esenţial pentru el, dar pe care debitorul l-a
nesocotit;
b) în cazul obligaţiei negative – de a nu face – în măsura în care debitorul nu-şi respectă angajamentul asumat (nu-şi
respectă obligaţia).
Consecinţă. Pe cale de consecinţă, în cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa
iniţială (obiectul obligaţiei asumate) este înlocuită cu o alta, al cărei obiect constă într-o sumă de bani, reprezentând
despăgubirea datorată.
Suma de bani ce constituie obiectul creanţei noi reprezintă prejudiciul încercat de creditor ca urmare a neexecutării
fără justificare sau culpabile, a obligaţiei în natură.
Nu se poate considera, însă, că şi obligaţia (iniţială) s-a transformat pentru că despăgubirile se datorează chiar în
considerarea acestei obligaţii1170.
§2. Categorii de despăgubiri şi natura lor juridică
Categorii de despăgubiri. Despăgubirile se grupează în două mari categorii:
despăgubirile care se datorează pentru a se acoperi prejudiciul cauzat prin neexecutarea în termen a obligaţiilor, adică
pentru executarea lor cu întârziere (daunele moratorii);
despăgubirile care se datorează pentru a se acoperi prejudiciul suferit de creditor fie pentru neexecutarea totală, fie
pentru executarea doar parţială a obligaţiei ( daunele compensatorii).
În literatura juridică s-a spus că se pot formula unele rezerve faţă de această clasificare deoarece, pe de o parte, şi
daunele moratorii au caracter compensatoriu – ele compensează prejudiciul suferit de creditor pentru executarea obligaţiei
cu întârziere – iar, pe de altă parte, executarea cu întârziere poate fi privită ca o executare necorespunzătoare 1171.
Cu toate acestea, s-a considerat că o asemenea clasificare îşi găseşte utilitatea în faptul că daunele moratorii se pot
cumula cu executarea în natură a obligaţiei.
Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor. În ultimă instanţă, neexecutarea, executarea defectuoasă sau cu
întârziere a obligaţiei, pot fi considerate ca fiind fapte juridice, iar daunele se datorează ca urmare a prejudiciului cauzat
prin aceste fapte (art. 1530 C.civ.).
Dar, răspunderea civilă poate interveni şi pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unor obligaţii decurgând
din fapte juridice licite sau din acte unilaterale – în cazurile în care acestea sunt izvoare de obligaţii civile. În aceste cazuri,
se pune întrebarea: după ce reguli se va face dezdăunarea?
Răspunsul este dat de relaţia în care se află răspunderea civilă delictuală cu cea contractuală. O asemenea relaţie
învederează că dreptul comun în materia răspunderii civile îl constituie răspunderea civilă delictuală faţă de care
răspunderea civilă contractuală are caracter derogatoriu.
În consecinţă, dacă nu suntem în prezenţa unei răspunderi datorate neexecutării unei obligaţii contractuale, se vor
aplica regulile din materia răspunderii civile delictuale.
§3. Teoria daunelor-interese
3.1. Preliminarii
Remarcă prealabilă. Creditorul este interesat în primul rând să obţină executarea, la care este îndreptăţit, întocmai a
obligaţiei, de la debitorul său. Dacă debitorul nu-şi va executa obligaţia de bunăvoie, creditorul va putea obţine silit
executarea, iar dacă executarea nu se poate obţine în natură, creditorul are dreptul la dezdăunare (art. 1531 C.civ.).
Principiu. Se pune întrebarea: când şi în ce condiţii debitorul va putea plăti contravaloarea prestaţiei la care s-a
obligat? Răspunsul este dat de textele legale 1172 care consacră următorul principiu: creditorul va putea fi pus în situaţia de
a accepta executarea prin echivalent atunci când executarea în natură a obligaţiei este imposibil a fi obţinută .
1170 A se vedea în acest sens T.R. Popescu, P. Anca , op. cit., 1968, p. 319: „(...) despăgubirile sunt datorate în virtutea însăşi a
obligaţiei iniţiale, ele constituie obiectul subsidiar, cu titlu de sancţiune, al executării obligaţiei respective”.
1172 Art. 1527-1529 C.civ.

Dispoziţiile art. 1528-1529 C.civ. (în privinţa refuzului debitorului de a executa în natură obligaţia) disting între obligaţia
de a face sau a nu face. În primul caz, textul dă dreptul creditorului să facă el lucrarea refuzată de debitor, pe cheltuiala
acestuia, iar în cel de-al doilea caz, textul dă dreptul creditorului să ceară instanţei să-l autorizeze a distruge el însuşi ceea
ce debitorul a făcut prin încălcarea obligaţiei de a nu face.
Textele legale nu se ocupă de situaţia în care obiectul prestaţiei îl constituie obligaţia de a da, ceea ce lasă să se
înţeleagă că ar expune creditorul la imposibilitatea executării prestaţiei la care are dreptul, pe cale forţată. Acest lucru este
parţial exact. Sunt unele cazuri când executarea nu poate fi obţinută în natura specifică a obligaţiei, iar creditorul nu-şi va
putea vedea realizate pretenţiile sale decât pe calea executării prin echivalent. De regulă, însă, şi în cazul obligaţiei de a
da, executarea în natură se realizează prin punerea în posesie a creditorului asupra bunului la care se referă dreptul real
pe cale de execuţie judecătorească.
3.2. Condiţiile acordării daunelor-interese
A. Preliminarii
Precizare prealabilă. Aşa cum am arătat, ca şi în cazul răspunderii delictuale în cazul răspunderii civile contractuale
întâlnim, de cele mai multe ori, aceleaşi condiţii, respectiv fapta prejudiciabilă, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta
prejudiciabilă şi prejudiciu, şi vinovăţia debitorului
Daunele-interese se acordă în situaţia în care obligaţia nu mai poate fi executată în natură, în contextul arătat deja.
Aceste despăgubiri se vor acorda dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
să existe un prejudiciu;
prejudiciul să fi fost urmarea neexecutării fără justificare ori neexecutării culpabile a obligaţiei din partea debitorului,
deci să fi fost urmarea directă a faptei acestuia sau a unui terţ de care se foloseşte debitorul pentru executarea obligaţiilor
contractate;
prejudiciul să se datoreze vinovăţiei debitorului;
debitorul să fi fost pus în întârziere;
inexistenţa unei clauze de nerăspundere.
B. Prejudiciul
Noţiune. Fără a relua discuţiile referitoare la felurile prejudiciului şi condiţiile pe care le-am tratat în detaliu cu ocazia
analizei răspunderii civile delictuale, în ceea ce priveşte răspunderea contractuală precizăm că acesta constă în paguba
încercată de creditor ca o consecinţă directă şi necesară a neexecutării nejustificate ori culpabile a obligaţiei, executarea
necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a acesteia.
Necesitatea acestei condiţii. Necesitatea îndeplinirii aceste condiţii rezultă din dispoziţiile art. 1530 C.civ., care
prevăd că debitorul va fi obligat la daune-interese pentru neexecutarea fără justificare sau, după caz, culpabilă a
obligaţiei. Or, dacă nu s-ar fi creat un prejudiciu, nu se pot cere daune-interese sau, dacă s-au cerut, acţiunea în
justiţie va fi respinsă.
Din definiţie şi din conţinutul art. 1530-1537 C.civ., în legătură cu prejudiciul privit ca o condiţie a acordării daunelor-
interese, rezultă următoarele:
prejudiciul constă în paguba încercată de creditor;

paguba trebuie să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare ori culpabile a obligaţiei, a executării
ei defectuoase sau cu întârziere;
prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită de creditor 1173, dar şi beneficiul de care acesta este lipsit,
eventualele cheltuieli făcute de creditor pentru evitarea sau limitarea acestuia [art. 1531 alin. (2) C.civ.], eventualele
prejudicii viitoare [art. 1532 alin. (1) C.civ.], dacă acestea sunt certe;
dacă prejudiciul este cauzat de pierderea unei şanse de a obţine 1174 un avantaj, debitorul este ţinut să-l repare
proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă a creditorului;
1173 Art. 1531 C.civ.: „(2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La
stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau
limitarea prejudiciului.
(3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.

1174 Art. 1532 alin. (2) C.civ.: „Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat
proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă a
creditorului”.
debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă 1175, ca urmare a
neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează
culpei grave a acestuia, caz în care daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei;
despăgubirile acordate de debitor se vor diminua în mod corespunzător dacă prin atitudinea sau omisiunea sa
culpabilă creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, dispoziţie care se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în
parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor 1176;
debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă 1177;
dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani care nu este plătită la scadenţă 1178, creditorul are dreptul la daune
moratorii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, iar debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de
creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. Dacă debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele
moratorii se raportează la nivelul aplicabil înainte de scadenţă [art. 1535 alin. (2) C.civ.]. Dacă debitorul nu datorează
dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru
repararea integrală a prejudiciului suferit [art. 1535 alin. (3) C.civ.];
în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă
până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească
vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a
întârzierii plăţii ar fi mai mic [art. 1535 alin. (1) C.civ.];
în cazul altor obligaţii1179 decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna
dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra
echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un
prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei;
dacă prejudiciul nu există, nu se pot cere daune-interese, iar dacă se cer, acţiunea va fi respinsă.
C. Fapta debitorului
Consideraţii privind fapta. În legătură cu fapta debitorului se impun următoarele consideraţii:
fapta să fi fost săvârşită de debitor sau de persoana de care acesta se serveşte în executarea obligaţiilor
contractuale;
fapta să constea în neexecutarea fără justificare ori culpabilă, în executarea defectuoasă ori cu întârziere a
obligaţiei. Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială. Sunt situaţii, cum este cazul obligaţiilor cu obiect
indivizibil sau chiar al
obligaţiilor accesorii, când neexecutarea parțială echivalează cu neexecutarea totală.
Trebuie precizat că neexecutarea poate fi culpabilă, spre exemplu atunci când debitorul, din motive independente
de voinţa sa, este în imposibilitate materială de executare a obligaţiilor pe care şi le-a asumat. Această distincţie
capătă importanţă în funcţie de felul obligaţiilor care trebuie executate deoarece, în cazul obligaţiilor de rezultat,
culpa debitorului nu constituie o condiţie obligatorie pentru angajarea răspunderii sale, pentru creditor fiind suficient
să facă dovada că nu a atins rezultatul urmărit prin încheierea contractului. În cazul obligaţiilor de mijloace,
răspunderea debitorului pentru neexecutare este angajată numai în condiţiile în care creditorul dovedeşte că acesta
nu a depus toate diligenţele necesare, conform
1175 Art. 1533 C.civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare
a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a
acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei”.
1176 Art. 1534 alin. (1) C.civ.: „Dacă prin acţiunea sau omisiunea culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului,
despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este
cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor”.
1177 Art. 1534 alin. (2) C.civ.: „Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă
diligenţă”.
1178 Art. 1535 alin. (1) C.civ.: „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la
scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic”.
1179 Art. 1536 C.civ.: „În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, exeutarea cu întârziere dă
întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra
echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai
mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei”.
standardelor domeniului de activitate specific obligaţiilor asumate. Aşadar, în cazul acestor obligaţii, culpa debitorului este
o condiţie necesară angajării răspunderii contractuale pe care creditorul este chemat să o dovedească în faţa instanţei.
Prin executarea necorespunzătoare se înţelege executarea obligaţiilor de către debitor cu nerespectarea condiţiilor de
calitate stabilite fie prin clauzele contractului, fie prin standardele practicate în mod uzual. Este evident că nu se poate
pune problema neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor pecuniare, ci a obligaţiilor care privesc transmiterea proprietăţii
asupra unui bun ori prestările de servicii.
În privinţa faptei, dar şi în privinţa prejudiciului, sarcina probei revine creditorului, potrivit regulii înscrise în art. 1537
C.civ.1180, mai puţin acele situaţii în care din lege sau convenţia părţilor rezultă altfel 1181.
D. Vinovăţia debitorului
Reglementare şi definiţie. Potrivit dispoziţiilor art. 1547 C.civ., debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat
creditorului prin neexecutarea obligaţiilor contractuale, atunci când această neexecutare este intenţionată sau din
culpă, legea instituind în sarcina debitorului, prin faptul neexecutării, prezumţia de culpă 1182. Apare astfel problema
definirii vinovăţiei debitorului.
În literatura juridică s-a ajuns la concluzia că „(...) prin vinovăţie se înţelege atitudinea psihică a autorului unei fapte
ilicite sau potrivnice bunelor moravuri, atât faţă de acţiunea ori inacţiunea considerată astfel, cât şi faţă de consecinţele
faptei sale (faţă de rezultatul produs)” 1183. Ea este, deci, „(...) atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul
săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia” 1184.
Poziţia psihică, legătura din acest punct de vedere dintre autorul unei fapte şi fapta însăşi, precum şi urmările acesteia,
trebuie privită şi analizată pentru o mai profundă cunoaştere, sub cele două laturi ale sale, denumindu-le:
latura intelectivă;
latura volitivă.
Studiul atent al unor fenomene şi procese psihice ne determină să reconsiderăm privirea de ansamblu asupra
conceptului de vinovăţie a debitorului considerând acum că prioritate are latura intelectivă în raport cu cea volitiv-afectivă.
Latura intelectivă. Latura intelectivă pune celui chemat să aprecieze ori să soluţioneze un caz concret, problema de a
găsi răspuns la întrebarea: dacă făptuitorul a lucrat în cunoştinţă de cauză, a avut sau nu, de la început, imaginea exactă a
acţiunii sau inacţiunii ce urma s-o săvârşească, a semnificaţiei acesteia şi caracterului ei licit şi moral, dar şi asupra
urmărilor (consecinţelor) faptei, inclusiv cele de ordin juridic?
Răspunsul la o asemenea întrebare poate fi dat numai dacă instanţa se edifică asupra capacităţii făptuitorului de a
putea surprinde dacă ceea ce face este licit sau ilicit, moral sau imoral, pe baza experienţei proprii şi a nivelului general de
cunoştinţe.
Factorii intelectivi. Intră sub observarea instanţei capacitatea generală intelectivă a făptuitorului al cărei nivel se poate
stabili prin raportarea acesteia la toate procesele de natură cognitivă: senzaţiile, percepţiile, reprezentările, memoria,
gândirea, imaginaţia şi atenţia.
Numai în măsura în care, ţinând seama de experienţa, pregătirea şi nivelul factorilor intelectivi ce caracterizează pe
autor, se ajunge la concluzia că nu şi-a dat şi nici nu putea să-şi dea seama de caracterul ilicit sau imoral al faptei sale şi
al urmărilor acesteia, este apărat de răspundere sub ambele laturi, penal şi civil.
Neîndoielnic, o atenţie deosebită trebuie să se acorde gândirii, factor de cunoaştere care joacă un rol deosebit în
hotărârile pe care le ia omul. Gândirea este unul din procesele psihice de care este apt omul şi numai el. În cadrul
interferenţei şi interacţiunii unor procese psihice atunci când gândirii îi revine un rol preponderent, omul poate reflecta la
raporturile multiple în care se află obiectele şi fenomenele lumii materiale şi, pornind de la această posibilitate, are
capacitatea să prevadă modul de desfăşurarea a acţiunilor proprii, dar şi a acţiunilor săvârşite de alţii sau de către o
anume colectivitate. Cu uşoare eforturi suplimentare, făcând judecăţi, emiţând ipoteze şi evaluând cu exactitate acţiunile
sale, omul poate să prevadă şi consecinţele lor. Numai conducându-se după legile naturii şi vieţii sociale, omul este în
măsură să ţină seama de principiile şi ideile morale superioare, de normele de conduită, în general, şi de cele juridice, în
special, în cadrul activităţii proprii şi acţiunilor voluntare întreprinse.
1180 „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

1181 Pentru sumele de bani, dobânda se stabileşte de părţi sau, în lipsă, de lege, fără ca creditorul să dovedească vreun prejudiciu.
1182 A se vedea dispoziţiile art. 1547-1548 C.civ.

1183 I. Dogaru, op. cit., 1986, p. 266.

Pe acest fond cognitiv, omul trebuie să-şi formeze imaginea exactă şi completă a caracterului permis sau nepermis al
faptelor sale, în primul rând, şi al consecinţelor care decurg din acţiunile întreprinse, în al doilea rând.
Evaluarea concretă a factorilor intelectivi priviţi împreună, al căror conţinut formează latura intelectivă, reprezintă
singura cale pentru a se putea stabili dacă autorul a prevăzut sau nu şi dacă putea să prevadă caracterul ilicit al faptei sale
şi al urmărilor acesteia.
În concluzie, latura intelectivă a legăturii dintre autor, fapta sa şi urmările acesteia este dată de evaluarea de către el a
proceselor psihice intelective declanşate în legătură cu acţiunea sau inacţiunea sa, luându-se în considerare,
individualizat, de la subiect la subiect, nivelul maxim al fiecăruia dintre procese, potrivit cu capacitatea generală intelectivă
a sa. Rezultanta nivelurilor maxime ale proceselor psihice intelective încercate de autor cu prilejul săvârşirii faptei se
raportează la omul cu pregătire medie. Aceleaşi evaluări, pe baza cunoaşterii atente, trebuie să le facă şi instanţa.
Latura volitiv-afectivă. Latura volitiv-afectivă este dată de acţiunea conjugată a proceselor volitive şi afective
declanşate în legătură cu săvârşirea faptei şi urmările pe care aceasta le produce.
Întreaga structură a voinţei, ca proces-psihic, ca formă psihică de organizare a activităţii, privită în interacţiunea sa cu
dispoziţiile, emoţiile, sentimentele, afectele şi pasiunile, ca factori afectivi, raportate la fapta săvârşită şi cu urmările
acesteia, ne poate convinge dacă autorul a dorit, a fost indiferent sau nu a dorit fapta săvârşită şi urmările ei, a fost sau nu
afectat de faptă şi de urmări, sau a săvârşit fapta într-o stare de afectivitate anume declanşată de anumite împrejurări ce
au legătură cu ea.
Procesele volitive. Aşadar, acţiunile sau inacţiunile omului trec prin filtrul proceselor volitive, voinţa lui având un
deosebit rol în realizarea scopurilor propuse prin mijlocirea activităţii voluntare şi tot voinţa, ca proces psihic, ca formă
psihică de organizare a întregii activităţi, este factorul care, în cadrul interacţiunii cu alţi factori psihici, are un rol
preponderent în săvârşirea unor comisiuni sau omisiuni potrivnice legii şi, în prelungirea ei, regulile de convieţuire socială.
Procesele afective. Dar acţiunile şi inacţiunile omului trec şi prin filtrul proceselor afective, procese care concură la
determinarea atitudinii lui psihice faţă de comisiunea sau omisiunea sa şi faţă de urmările acestora. Neîndoielnic, mai ales
pe acest teren al afectivităţii, se formează mobilurile, elemente care îşi au importanţa lor în rezolvarea cazurilor concrete,
dar şi în domeniul teoriei dreptului.
Poziţie psihică. Cele două laturi ale legăturii în care se află subiectul cu propria sa faptă şi urmările ei conturează
poziţia psihică a acestuia în raport cu comisiunea sau omisiunea săvârşită şi, prin aceasta, dau conţinutul vinovăţiei lui.
Împărtăşim punctul de vedere exprimat în literatura de specialitate 1185 privind necesitatea unei unificări de ordin
terminologic pentru cazurile de răspundere juridică şi propunerea de folosire a termenilor de „vină” sau „vinovăţie” pentru a
evita anumite confuzii şi pentru a adopta un criteriu care să reziste diferitelor forme ale ei, considerate pe planul diferitelor
ramuri ale dreptului, criteriu pe care nu-l îndeplineşte termenul de „culpă” care este folosit, de pildă, „în dreptul penal spre
a exprima numai forma neintenţională a faptei vinovate, iar în dreptul civil spre a exprima toate formele de vinovăţie,
inclusiv, deci, caracterul intenţional al faptei”1186.
Vinovăţia. Concepută ca fiind „atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai
exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia”, vinovăţia se bazează pe factori
cognitivi, volitivi şi afectivi, pentru că ea presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştientizare a semnificaţiilor
sociale pe care fapta şi urmările ei le au. În acest context, vinovăţia reprezintă nu numai o atitudine psihică negativă, ci „şi
o atitudine cu un pronunţat caracter social-politic 1187, pentru că în evaluarea comportărilor posibile conştiinţa operează cu
criterii puse la dispoziţie de societate, pentru că vinovăţia afectează ordinea socială.
În stabilirea gradului de vinovăţie, sub aspect intelectiv, se are în vedere nivelul posibilităţilor de cunoaştere umană, în
general, posibilităţile concrete de cunoaştere ale subiectului, cum şi faptul dacă acesta face parte din categoria
persoanelor lipsite de discernământ, fie pentru că este minor, deci la o vârstă la care această atât de importantă calitate,
încă nu este formată, fie pentru că, datorită unei boli psihice de o anumită natură şi intensitate, nu poate să-şi dea seama
de gravitatea faptei şi de urmările acesteia.
Sub aspect volitiv-afectiv, subiectul suportă influenţa factorilor cognitivi, ceea ce pune în discuţie problema
libertăţii voinţei raportată la capacitatea subiectului de a delibera, de a lua o decizie, dar şi capacitatea sa de a
reacţiona sub aspect afectiv.
1185 C. Stătescu, în C. Stătescu şi C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 201-202; A se vedea şi P. Anca, op. cit.,
p. 186; S. Ghimpu, I.T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.
158 şi urm. M. Costin, Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Dacia, Cluj,1974, p. 156 şi urm.
1186 C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 2002, p. 181-2000.
1187 C. Stătescu, op. cit., 2002, p. 186.

Determinări şi forme. În raport de cele două laturi ale legăturii autorului cu fapta sa ilicită şi cu urmările acesteia,
atitudinea psihică a autorului faţă de acţiunea sau inacţiunea ilicită şi faţă de consecinţele acestora cunoaşte o anumită
gradualitate, care se exprimă în diferitele forme, fie că este vorba de o faptă penală sau de un delict civil.
Atitudinea psihică a autorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de urmările ei, dacă atât fapta, cât şi urmările sunt
potrivnice legii şi, în prelungirea ei, regulilor de convieţuire socială, poate fi apreciată ca o atitudine psihică negativă.
Atitudinea psihică negativă (vinovăţia) este considerată astfel numai în raport de caracterul ilicit al comisiunii şi al
urmărilor acesteia. Ea îmbracă două mari forme 1188: a) intenţia sau dolul; b) culpa.
Intenţia directă. În cazul faptelor săvârşite cu intenţie directă, din punct de vedere intelectiv, autorul prevede caracterul
ilicit al acestor fapte şi al urmărilor acestora. Gradul de prevedere ţine de procesele psihice intelective declanşate în
legătură cu fapta, de reprezentările pe care autorul le are în legătură cu fapta însăşi, raportate la cadrul normativ juridico-
moral în care acţionează, de ceea ce memoria sa a întipărit în legătură cu experienţa proprie sau cu experienţa altora, de
conţinutul normelor juridico-morale reţinut prin memorie, de analiza prin judecăţi a faptei, de atenţia şi importanţa pe care o
acordă acţiunii sau inacţiunii sale etc.
Gradul de prevedere al caracterului ilicit al urmărilor săvârşite ţine de aceleaşi procese psihice, dar, în această privinţă,
trebuie subliniat faptul că, pentru a avea imaginea exactă a caracterului ilicit al urmărilor, autorul trebuie să facă, de regulă,
eforturi mai mari decât în cazul prevederii caracterului ilicit al faptei însăşi.
Din punct de vedere volitiv-afectiv, autorul unei fapte săvârşite cu intenţie directă doreşte neapărat, vrea 1189 să
săvârşească fapta ilicită, doreşte să se producă urmările ei ilicite şi acţionează, fără a fi marcat ori împiedicat de procese
afective puternice.
Evident, în toate împrejurările în care s-a acţionat cu intenţie directă, toţi factorii volitivi şi afectivi sunt solicitaţi, iar
contribuţia fiecăruia se judecă în contextul interacţiunii lor 1190, în raport de preponderenţele ce-i definesc, dar şi în funcţie
de modul de desfăşurare a acţiunii sau inacţiunii, de toate circumstanţele faptei şi, bineînţeles, de particularităţile autorului.
Pentru calificarea unor fapte ca fiind săvârşite cu intenţie directă, se are în vedere interacţiunea factorilor intelectivi,
volitivi şi afectivi mai înainte de producerea faptei ori, cel mai târziu, în timpul producerii ei. Atitudinea psihică faţă de fapta
ilicită şi urmările ei, manifestată ulterior săvârşirii faptei, nu este relevantă şi nu poate constitui un element folosibil în
calificarea faptei ca fiind săvârşită cu intenţie directă, dar poate constitui un element de care se ţine seama la
individualizarea pedepsei. Aceasta explică într-o bună măsură practica instanţelor de a pronunţa sancţiuni mai uşoare, ori
de a aplica chiar circumstanţe atenuante pentru situaţiile în care făptuitorii recunosc şi regretă faptele comise.
Premeditarea. În cazul faptelor săvârşite cu premeditare, atitudinea psihică a autorului faţă de comisiunea sau
omisiunea săvârşită şi urmările lor cuprinde, pe lângă aspectul cognitiv (prevederea) şi aspectul volitiv-afectiv (urmărirea
rezultatului), o pregătire anume, materială sau morală, care întăreşte certitudinea rezultatului. Ea este specifică faptelor
penale şi exprimă un grad mai ridicat de vinovăţie.
Faptele premeditate sunt întotdeauna fapte săvârşite cu intenţie directă. Asemenea fapte sunt rezultanta acţiunii
autorului sub impulsul unei deliberări atente, ea însăşi rezultantă a interacţiunii celor trei categorii de factori (intelectivi,
volitivi şi afectivi). Acesta este motivul pentru care, de pildă, pedepsele privative de libertate prevăzute de lege sunt mai
mari în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie directă.
Intenţia indirectă. O faptă este săvârşită cu intenţie indirectă când, din punct de vedere intelectiv, autorul prevede
caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede şi caracterul ilicit al urmărilor acestora, iar din punct de vedere volitiv-
afectiv nu doreşte ca fapta şi urmările ei să se producă, dar le acceptă, sentimentele sale exprimând indiferenţa faţă de
ceea ce se va întâmpla.
1188 Art. 1547 C.civ.: „Debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”; art. 1548 C.civ.: „Culpa debitorului
unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”.
1189 „Autorul va cântări, deliberând, diferitele scopuri, interese, sentimente, îndemnuri care îi solicită activitatea şi – după cum
voieşte ori nu realizarea unor anumite rezultate potrivnice intereselor societăţii, sau acceptă ori nu cu indiferenţă producerea lor, ori
după cum, dimpotrivă, el este atras de potrivirea comportării sale cu imperativele moralei socialiste – (...) va hotărî să săvârşească
fapta ilicită fie de comisiune, fie de omisiune care vatămă interesele societăţii sau pe cele ale membrilor acesteia, ori să adopte o altă
conduită conformă cu interesele sociale şi cu cele ale membrilor societăţii” (M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti 1972, p. 179-180).
1190 „Procesul intelectiv este o condiţie necesară a greşelii, dar el nu este o condiţie suficientă. Mai trebuie ca săvârşirea faptei ce
va produce paguba să fie decisă de cel care o săvârşeşte, realizarea acestei fapte neputând fi decât executarea unei hotărâri luate, în
mod normal deliberat, de către agent. Conştiinţa este şi trebuie să fie premisa voinţei” (M. Eliescu, op. cit. 1972, p. 179).
Nu numai în materie penală, ci şi în materie civilă, intenţia (dolul) constituie o abatere mai gravă decât simpla culpă.
În materie contractuală, chiar în dreptul roman, se deosebea între culpa gravă 1191 şi culpa uşoară1192.
Dacă legea nu dispune astfel, în dreptul nostru 1193, gravitatea greşelii, adică forma intenţionată sau neintenţionată
pe care o îmbracă atitudinea psihică a autorului (vinovăţia) faţă de fapta sa şi faţă de urmările ei, nu prezintă
importanţă asupra răspunderii civile; indiferent dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă, prejudiciul se va
repara în întregime1194.
Imprudenţa. Sub aspect intelectiv, în cazul imprudenţei, autorul prevede caracterul ilicit al faptei şi al urmărilor
acesteia, având imaginea exactă a acţiunii sau inacţiunii în sine, a gravităţii faptei, a caracterului ei ilicit, dar şi a
caracterului ilicit al urmărilor ei, atât în ceea ce priveşte perturbarea echilibrului relaţiilor sociale reglementate, prin
încălcarea respectivă, cât şi a consecinţelor juridice ce decurg în legătură cu repararea pe căi specifice a prejudiciului
moral sau material produs, ori în privinţa eventualei sancţiuni.
Din punct de vedere volitiv-afectiv, autorul nu doreşte să săvârşească fapta şi speră că urmările pe care aceasta le
produce şi pe care nu le doreşte, nu se vor produce; el nici măcar nu acceptă asemenea urmări, dar speră cu uşurinţă că
va putea să le preîntâmpine.
Societatea noastră este interesată ca membrii săi să aibă o conduită prudentă şi diligentă, să manifeste suficientă grijă
în raporturile dintre ei şi în raporturile cu societatea, pentru a putea fi puşi la adăpost de eventualele răspunderi care le
incumbă pentru un comportament neconform legii şi bunelor moravuri. Dar este deosebit de dificil a distinge între ceea ce
este prudent şi ceea ce este imprudent (între prudenţă şi imprudenţă). Dominanta doctrinei noastre 1195 ajunge la concluzia
că singurul criteriu folosibil în această privinţă este „criteriul omului mijlociu”, omul care îşi cântăreşte „conduita cu
prudenţa şi diligenţa cerute de îndatoririle sociale şi de regulile de convieţuire” 1196. Credem că trebuie să recunoaştem
acestui criteriu numai o valoare relativă, nu una absolută, pentru că nu este cu putinţă să se înlăture ab initio orice
considerente care privesc particularităţile şi personalitatea subiectului concret.
Neglijenţa. Spre deosebire de toate celelalte forme ale culpei, neglijenţa, din punct de vedere intelectiv, se
caracterizează prin faptul că autorul nu prevede caracterul ilicit al faptei sale şi al urmărilor acesteia, dar era obligat să le
prevadă, trebuia să le prevadă, faţă de modul în care s-a produs fapta şi faţă de pregătirea sa. Aceasta constituie o primă
caracteristică esenţială a neglijenţei, ca formă a vinovăţiei. Cea de-a doua caracteristică esenţială a neglijenţei constă în
faptul că procesele volitive şi afective nu sunt angrenate în pregătirea şi producerea faptei.
Acelaşi criteriu se are în vedere şi în situaţia în care se tinde a se stabili dacă făptaşul putea şi trebuia să prevadă
caracterul ilicit al faptei şi urmărilor ei: „În cazul neglijenţei, cu toate că tipul abstract de om (...), care serveşte drept termen
de comparaţie, ar fi izbutit să cunoască urmările negative ale unei conduite şi deci s-ar fi abţinut să o adopte, făptaşul nu
s-a ostenit să cunoască aceste urmări, deşi putea să o facă, şi drept urmare a săvârşit fapta păgubitoare” 1197.
Interesul deosebirii între intenţie şi culpă. Din unghiul de privire al dreptului penal, apare neîndoielnic faptul că
deosebirea rezultă chiar din reglementarea diferitelor categorii de infracţiuni.
Fie direct, fie din maniera de reglementare rezultă dacă o infracţiune este săvârşită cu intenţie sau din culpă. Distincţia
prezintă interes deosebit pentru că, în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, legea prevede pedepse mai mari.
În materie civilă, pe tărâmul răspunderii delictuale, a distinge între fapta săvârşită cu intenţie şi cea săvârşită din culpă
prezintă importanţa din mai multe puncte de vedere 1198:
instanţele sunt tentate să aprecieze mai larg întinderea prejudiciului în cazul faptelor săvârşite cu intenţie sau chiar în
cazul celor săvârşite din culpă gravă1199;
1191 Culpa lata.

1192 Culpa levis.
1193 Culpa levis.
1194 A se vedea I. Rosetti-Bălănescu , Al. Băicoianu , Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti p. 129; N.D. Ghimpa,
Răspunderea civilă delictuală şi contractuală, Studii de doctrină şi jurisprudenţă, Bucureşti, 1946, p. 120.
1195 A se vedea A.M. Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului în lumina filosofiei marxiste a dreptului şi a practicii
legislative a statului socialist român , Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 49 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 185 şi urm.; P.
Cosmovici, Contribuţii la studiul culpei civile, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 100 şi urm.
1196 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 188.

1197 Idem, p. 187.
1198 Pentru detalii, a se vedea M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 183 şi urm.
1199 Soluţia pare a fi sprijinită de prevederile art. 1533 din C.civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut
sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este
clauzele de nerăspundere dacă privesc dolul ori culpa gravă, în materia răspunderii extracontractuale, sunt nule 1200;
eliberarea de răspundere a celui ce exploatează o aeronavă, pe timpul zborului, operează numai în situaţia în care
victima se face vinovată de a fi acţionat cu dol sau culpă gravă, nu şi în cazul culpei uşoare 1201;
în asigurările de răspundere civilă şi de bunuri, asiguratorul nu datorează indemnizaţia, dacă riscul asigurat a fost
produs cu intenţie de către asigurat 1202 sau de către beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice
asigurate, care lucrează în această calitate1203.
Interesul deosebirii între formele culpei. Din punct de vedere al răspunderii penale, prin chiar legea penală se stabilesc
răspunderi (pedepse) diferite.
În materie civilă distincţia ar putea prezenta interes sub următoarele aspecte:
spre deosebire de culpa uşoară, culpa gravă, de regulă, este asimilată cu greşeala intenţională, cu toate consecinţele
juridice care decurg din aceasta1204 (culpa lata dolo aequiparatur);
în materie delictuală, spre deosebire de răspunderea contractuală, răspunderea este angajată de culpa uşoară şi chiar
de culpa foarte uşoară (levissima);
reparaţia datorată victimei, în cazul culpei comune, se află în raport direct proporţional cu gradul de vinovăţie;
partea contributivă a persoanelor ţinute solidar la repararea prejudiciului se stabileşte în funcţie de gravitatea culpei
fiecăreia la săvârşirea faptei.
Formula „voinţă manifestată cu vinovăţie”. Prin „voinţa manifestată cu vinovăţie” se înţelege manifestarea de voinţă cu
înfrângerea dispoziţiilor legale şi, în prelungirea acestora, a bunelor moravuri.
Criteriul fundamental după care ne-am condus în a folosi formula „voinţa manifestată cu vinovăţie”, îl constituie
„ilicitul” încorporat în voinţa subiectului de drept, adică înfrângerea dispoziţiilor legale şi, în prelungirea lor,
înfrângerea bunelor moravuri prin manifestarea concretă a voinţei, indiferent de forma pe care o îmbracă atitudinea
psihică negativă a subiectului de drept. Acest criteriu rezistă chiar dacă am deosebi între caracterul penal sau civil al
înfrângerii (ilicitul penal şi ilicitul civil).
Desigur, manifestarea de voinţă şi acţiunile voluntare corespunzătoare, în imensa majoritate a cazurilor, se realizează
înlăuntrul şi în limitele cadrului normativ şi etico-moral al societăţii noastre. Problema voinţei manifestate cu vinovăţie se
pune numai pentru situaţiile de excepţie, din ce în ce mai puţine ca număr, când manifestarea de voinţă şi acţiunile
voluntare corespunzătoare se realizează cu depăşirea cadrului la care ne-am referit 1205.
Problema vinovăţiei prezumtive în materie penală. În materie penală funcţionează regula potrivit căreia sarcina de
a dovedi vinovăţia (sarcina faptului că o persoană a acţionat culpabil) revine celui care acuză. Din această regulă se
trage prezumţia de nevinovăţie, prezumţie potrivit căreia „orice persoană este presupusă nevinovată atâta timp cât
vina sa nu a fost
intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia”. A se vedea în acelaşi sens şi M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 426; N.D. Ghimpa, op.
cit., p. 120; M. Eliescu, op. cit., loc. cit.
1200 L. Josserand, Cours de droit civil positif francais, Sirey, Paris, vol. II, ed. 2, 1993, p. 229 şi urm.; M. Eliescu, op.cit., 1972, p. 183
şi urm.; H. et L. Mazeaud, Traité théorique et practique de la responsabilité civile, delictualle, ed. 2, Paris, Syrei, 1938, III, p. 7621; N.D.
Ghimpa, op. cit., p. 120.
1201 A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, Sistemul şi limitele responsabilităţii civile în dreptul aerian naţional şi internaţional, în
Studii şi Cercetări Juridice nr. 2/1959, p. 306; P. Pătrăşcanu şi O. Sachelarie, Reglementarea navigaţiei aeriene privind transporturile
interne şi internaţionale, în R.R.D. nr. 11/1967, p. 32; V.D. Zlătescu, Locul răspunderii prevăzute de Codul aerian în sistemul
răspunderii civile în dreptul socialist român, în S.C.J. nr. 4/1968, p. 515 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 183-184.
1202 Există o excepţie de la această regulă în cazul asigurărilor de viaţă pentru caz de deces: sinuciderea; sinuciderea voluntară şi
conştientă nu este asigurabilă, însă art. 35 din Legea nr. 136/1995 prevede obligaţia asiguratorului de a achita suma asigurată dacă
sinuciderea are loc după doi ani de la încheierea contractului.
1203 A se vedea dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (M.Of. 303 din 30
decembrie 1995); a se vedea, în acest sens, V. Loghin, Regimul juridic al asigurărilor de stat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 320 şi
D. Popescu, I. Macovei, Contractul de asigurare, Ed. Junimea, Iaşi, 1982.
1204 „Omul care, prin fapta sa păgubitoare, se înfăţişează ca excesiv de mărginit devine suspect. El este prezumat, dacă nu se
aduce dovada contrară că sub pretinsa lui limitare a minţii disimulează răutatea” ( M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 184). A se vedea în
acelaşi sens: N.D. Ghimpa, op. cit., p. 110; D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune
cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, 1928, vol. V, p. 51; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, tome II, Partea I, Les
obligations, Paris, Sirey, 1962, p. 410 şi urm.; H. et. L. Mazeaud , op. cit., vol. I, nr. 414 chiar dacă în unele din aceste lucrări se propun
criterii mai largi în legătură cu greşeala gravă.
1205 Este motivul pentru care, ori de câte ori în lucrare am folosit formula „voinţa manifestată cu vinovăţie”, am înţeles să ne
referim la actele şi faptele producătoare de efecte juridice săvârşite atât cu intenţie, cât şi din culpă. Dacă,
din motive de tehnică a redactării, a fost folosit termenul „culpă”, prin acesta, cel puţin din punctul de
vedere al conţinutului prezentului titlu, trebuie să înţelegem „vinovăţie”.
dovedită”1206. Rezultă că sarcina „de a dovedi existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei constituie o obligaţie pentru organele
judiciare, învinuitul sau inculpatul nefiind ţinut, potrivit art. 4 C.proc.pen. ( n.n. art. 66 vechiul C.proc.pen.), a-şi dovedi
nevinovăţia (prezumţia de nevinovăţie)” 1207, aşa-numita „probă de descărcare” nefiind privită favorabil nici de
reglementările în vigoare, nici de doctrină şi practică.
Formulată pentru prima dată în anul 1789 1208, prezumţia se regăseşte în Declaraţia Universală a Dreptului Omului,
adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU 1209 şi constituie „o regulă procesuală de bază”1210.
Aşadar, în materie penală funcţionează regula actori incumbit probatio, potrivit căreia sarcina probaţiunii revine
subiecţilor procesuali oficiali, ceea ce ne obligă să considerăm că autorul unei fapte a acţionat sau s-a abţinut de la a
săvârşi ceva, în cadrul normativ permis, până la proba contrară, confirmată printr-o hotărâre definitivă. Dacă proba
contrară s-a făcut, se ajunge la concluzia că voinţa autorului este dovedită.
Problema vinovăţiei prezumtive în materie civilă. Principalul compartiment al dreptului civil ale cărui norme sunt
înfrânte, mai frecvent, prin manifestări de voinţă şi acţiuni corespunzătoare, cu intenţie sau din culpă, este compartimentul
răspunderii civile delictuale.
Regula generală în materia răspunderii civile delictuale este răspunderea directă (răspunderea pentru fapta proprie).
În această materie nu operează prezumţia de existenţă a vinovăţiei, considerându-se, ca şi în materie penală, că cel
de la care se pretinde repararea prejudiciului şi-a manifestat voinţa şi a acţionat corespunzător, înlăuntrul şi în limitele
cadrului dat de dispoziţiile legale şi regulile de convieţuire socială, motiv pentru care, în acest domeniu operează regula
actori incumbit onus probandi (actori incumbit probatio), regulă potrivit căreia reclamantului îi revine sarcina dovedirii
faptelor considerate delicte civile şi a consecinţelor pe care le produc, adică drepturile şi obligaţiile născute şi, bineînţeles,
întinderea lor. Regula este instituită prin dispoziţiile art. 1537 C.civ., pârâtul nefiind obligat să facă vreo dovadă atâta
vreme cât reclamantul nu probează temeinicia acţiunii sale.
Aşadar, Codul civil român fundamentează răspunderea directă (pentru fapta proprie) pe vinovăţie (culpă), pe
înfrângerea dispoziţiilor legale şi, în prelungirea lor, a bunelor moravuri, cu intenţie sau din culpă.
Atitudinea psihică negativă a autorului presupune atât cunoaşterea de către acesta a legilor obiective care acţionează
în natură şi societate spre a avea imaginea exactă a legăturii între fapta ce va fi săvârşită şi consecinţele acesteia, cât şi
capacitatea de a aprecia, sub aspect social şi moral, propria lui conduită. Sub acest aspect, instanţele trebuie să verifice
dacă fapta autorului este fructul factorilor volitivi, consideraţi în interferenţa şi interacţiunea lor cu factorii cognitivi şi cei
afectivi, pentru că, în cele din urmă, se pune în discuţie calitatea voinţei subiectului, proces psihic privit ca o entitate
distinctă, dar aflată într-o relaţie de interdependenţă cu toate celelalte procese care structurează sistemul psihic uman.
După cum am arătat în dezvoltările aferente răspunderii civile delictuale, răspunderea directă este regula, toate
cazurile de răspundere indirectă constituind excepţii de la aceasta.
Atât cazurile de răspundere pentru fapta altuia, cât şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, lucruri ori
ruina edificiilor sunt cazuri concrete de răspundere indirectă reglementate de lege, fiind considerate deci excepţii de la
regula răspunderii pentru fapta proprie, altele, pe cale de interpretare, neputându-se adăuga pentru că exceptiones sunt
strictissimae interpretations. În toate aceste cazuri operează prezumţia legală de vinovăţie (culpă).
În materie contractuală, angajarea răspunderii debitorului se face, de principiu, indiferent dacă acesta a acţionat cu
intenţie sau din culpă. Din examinarea dispoziţiilor art. 1547 C.civ. împreună cu dispoziţiile art. 1548 C.civ., rezultă că, în
materia răspunderii contractuale, legiuitorul a instituit o răspundere iuris tantum a existenţei culpei rezultată chiar din
neexecutarea obligaţiei.
Debitorul este exonerat de răspundere în situaţia în care face dovada că neexecutarea obligaţiilor asumate prin
contract se datorează cazului fortuit, forţei majore, vinovăţiei creditorului sau faptei unei terţe persoane pentru care
debitorul nu are obligaţia de a răspunde (art. 1634 C.civ.).
Concluzii. În încheiere, subliniem concluziile care se desprind în legătură cu condiţia vinovăţiei:
debitorul este ţinut la plata despăgubirilor numai dacă rezultă intenţia de a-l fi păgubit pe creditor, materializată în
poziţia sa de a nu executa obligaţia spre a-i crea acestuia prejudicii;
1206 S. Kahane, Dreptul procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 137.
1207 S. Kahane, Probele şi mijloacele de probă, în V. Dongoroz (coord.), Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,
Vol. I. Partea generală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 176.
1208 În „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”, cu valoarea unui principiu potrivnic sistemului procesual inchiziţional, principiu
potrivit căruia orice învinuit este presupus nevinovat.
1209 „Orice persoană învinuită a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-
un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării” (art. 11 din Declaraţie).
1210 S. Kahane, op. cit., 1963, p. 37.

în sarcina debitorului operează prezumţia de vină în materia răspunderii civile contractuale (art. 1548 C.civ.);
cauza străină (cazul fortuit şi forţă majoră) are drept urmare fie să facă imposibilă executarea, fie să suspende
temporar executarea obligaţiei;
neexecutarea, executarea cu întârziere sau defectuoasă a obligaţiei trebuie dovedită astfel:
în cazul obligaţiilor de a nu face, sarcina probei cu privire la faptul săvârşit de debitor prin care încalcă obligaţia revine
creditorului;
în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul va dovedi existenţa creanţei şi, odată făcută această dovadă,
neexecutarea se prezumă. Revine debitorului sarcina de a dovedi că a executat obligaţia.
E. Punerea în întârziere a debitorului
Noţiune. Punerea în întârziere a debitorului este o altă condiţie esenţială pentru acordarea daunelor-interese.
Aşa cum am arătat la un capitol anterior, prin punerea în întârziere a debitorului, creditorul îşi manifestă expres
voinţa de a i se realiza creanţa, iar pentru ca aceasta să producă efecte juridice, este necesar să se facă în una din
următoarele forme:
notificarea făcută prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării;
prin cererea de chemare în judecată a creditorului în contra debitorului, cerere prin care primul pretinde celui de-al
doilea să-şi execute obligaţia.
Pasivitatea creditorului poate fi interpretată în sensul că întârzierea executării obligaţiei nu-i provoacă niciun prejudiciu
şi că şi-a dat tacit acordul la o prorogare a termenului de executare.
Punerea în întârziere a debitorului a fost de altfel tratată detaliat în cadrul capitolului privind executarea silită în natură
a obligaţiilor.
3.3. Categorii de daune-interese
A. Daune-interese compensatorii
Noţiune. Daunele-interese compensatorii sunt despăgubirile ce se acordă de către instanţă pentru a se compensa
paguba suferită de creditor în cazul neexecutării, executării parţiale sau defectuoase a obligaţiilor. Ele reprezintă
executarea prin echivalent a obligaţiilor.
Condiţii. Daunele compensatorii se acordă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
există o obligaţie valabilă;

s-a creat o pagubă datorită neexecutării totale, neexecutării parţiale ori executării defectuoase a obligaţiei;
debitorul este în culpă;
debitorul să fi fost pus în întârziere pe calea somaţiei sau chemării în judecată, afară numai dacă punerea în întârziere
operează de drept.
Întinderea prejudiciului. Pentru a obţine repararea integrală 1211 a prejudiciului suferit ca urmare a faptului neexecutării,
creditorul, în prealabil, trebuie să facă o evaluare a acestui prejudiciu.
Prejudiciul trebuie să cuprindă atât paguba efectiv suferită ( damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat ( lucrum
cessans)1212.
Prejudiciul va cuprinde paguba actuală, dar şi cea viitoare, dacă există certitudinea producerii ei.
Prejudiciul nu va include pierderile pe care creditorul putea să le înregistreze, dar a reuşit să le evite şi nici cheltuielile
pe care creditorul putea să le facă, dar nu le-a făcut, cauzate de neexecutarea obligaţiei.
Această evaluare a prejudiciului este necesară întrucât debitorul răspunde numai pentru daunele previzibile la
data încheierii contractului, daune care sunt o consecinţă directă a neexecutării obligaţiei 1213, afară numai dacă
neexecutarea obligaţiei este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia 1214, când datorează şi daunele
imprevizibile. Daunele imprevizibile sunt daunele pe care debitorul în mod obişnuit nu putea să le prevadă ca fiind
consecinţa neexecutării obligaţiei.
1211 Art. 1531 alin. (1) C.civ.: „Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”.
1212 Art. 1531 alin. (2) C.civ.: „Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La
stabilirea întinderii prejudiciul se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul l-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau
limitarea prejudiciului”.
1213 Art. 1530 C.civ.: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este
consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.
1214 Art. 1533 C.civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca
urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este
intenţionată ori se datorează culpei grave a
Este de observat faptul că legiuitorul condiţionează acordarea daunelor-interese de existenţa prejudiciului, ca şi

consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei de către debitor. Deci, debitorul nu va răspunde de acele prejudicii
indirecte care s-ar fi produs şi fără fapta sa culpabilă, şi nici de acele părţi din prejudiciu care pot fi imputate creditorului.
Uneori, chiar legea evaluează daunele compensatorii; de pildă, în cazul drepturilor băneşti ce se acordă cu titlu de
preaviz celui care i se desface contractul de muncă.
B. Daune-interese convenţionale (clauza penală)
Noţiune. Scop. Clauza penală1215 este o convenţie accesorie inserată în contract prin care părţile determină
anticipat1216, de comun acord, întinderea despăgubirilor ce le va plăti debitorul în situaţia în care nu-şi execută obligaţia în
totalitate sau numai parţial1217, ori când o execută defectuos sau cu întârziere.
Art. 1538 C.civ. defineşte clauza penală ca fiind: „aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale”.
Daunele-interese convenţionale se pot stabili pentru orice formă de neexecutare. Spre deosebire de daunele
compensatorii, daunele convenţionale se acordă şi pentru executarea cu întârziere a obligaţiei, de aceea ele acoperă atât
funcţia daunelor compensatorii, cât şi funcţia daunelor moratorii (de întârziere) 1218. În contractele de împrumut, stipularea
clauzei penale este interzisă1219.
Scop. Părţile sunt interesate să insereze în contract clauza penală tocmai pentru a evita dificultăţile ce se ivesc cu
ocazia evaluării judecătoreşti a prejudiciului. În acest sens, subliniem faptul că această instituţie a clauzei penale constituie
o formă de executare silită prin echivalent (în bani sau alte prestaţii) a obligaţiei contractuale. Prin urmare, clauza penală
nu este o cauză de rezoluţiune sau reziliere a contractului şi nicio formă de denunţare unilaterală a contractului. Precizăm,
de asemenea, că valorificarea clauzei penale trebuie precedată de punerea în întârziere a debitorului.
Întinderea despăgubirilor. În caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale, de regulă, creditorul nu poate cere atât
executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţilor, el având posibilitatea de a opta între a cere
executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală [art. 1538 alin. (3) C.civ.]. Creditorul care optează
pentru clauza penală este scutit de obligaţia de a face dovada prejudiciului suferit prin faptul neexecutării.
Clauza penală, aşa cum a statuat doctrina mai veche, este imuabilă şi ireductibilă, fiind menită să stabilească
anticipat cuan-tumul prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l determine ea
printr-o apreciere proprie, ci
obligaţiei”.
1215 În doctrină, clauza penală mai este definită drept „convenţia accesorie prin care părţile stabilesc prin apreciere cuantumul
daunelor-interese compensatorii (sau moratorii), care vor fi datorate de partea în culpă, în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale”
sau convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu
întârziere sau necorespunzătoare obligaţiei, de către debitorul său şi care constă într-o sumă de bani şi o altă valoare patrimonială (în
acest sens a se vedea M. Mureşan, Clauza penală, în M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 90 şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 2002, p. 308.
1216 Reprezentând o evaluare anticipată a despăgubirilor şi fiind acordată independent de existenţa sau întinderea pagubei reale,
instanţa supremă a stabilit că este valabilă şi obligatorie între părţi clauza penală, indiferent de cuantumul ei, chiar dacă penalitatea
stabilită pentru simpla întârziere este egală cu suma datorată ca obiect al obligaţiei principale. Astfel, într-un contract de comision, la
împlinirea comisionului, comisionarul trebuia să primească o sumă de bani, drept plată. În contract s-a stipulat şi o clauză, potrivit
căreia, în cazul când suma nu era plătită la termen, comisionarul putea să primească o penalitate egală cu suma datorată. Instanţa
supremă a stabilit că acest contract de comision, încheiat între părţi, are, între ele, putere de lege, deoarece nu înfrânge nicio dispoziţie
legală care ar prohibi o atare situaţie. Pe de altă parte, daunele fixate, în acest mod, nu trebuie să fie justificate sau dovedite şi nu este
necesar să se învedereze că, întârzierea plăţii comisionului a fost de natură să aducă vreun prejudiciu celui în drept a-l pretinde (Trib.
Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 810/1953, în C.D. 1952-1953, p. 58).
1217 Până la adoptarea actualului Cod civil, clauza penală fiind un contract era considerată obligatorie între părţi, aşa încât instanţa
de judecată nu putea şi nici nu avea dreptul să reducă şi să mărească cuantumul despăgubirilor cuprinse în aceasta, singura excepţie
fiind, în caz de executare parţială, reducerea proporţională a despăgubirilor.
1218 Cu privire la funcţia compensatorie a clauzei penale, a se vedea Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 1267/1968, în R.R.D. nr.
1/1969, p. 153. Clauza penală fiind o compensaţie a daunelor-interese pe care le suferă creditorul din neexecutarea obligaţiei
principale, el nu poate cere deodată şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, cu excepţia cazului în care penalitatea s-a stipulat
pentru simpla întârziere a executării.
1219 Potrivit D.C.C. nr. 524/02.12.1997 (M.Of. nr. 125 din 25 martie 1998).
urmează să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în condiţiile stipulate în contract. Rezultă aşadar că, de principiu,
instanţa nu poate acorda o despăgubire mai mare 1220 sau mai mică faţă de cea stabilită de părţi1221.
Cu toate acestea, art. 1541 C.civ. prevede posibilitatea instanţei de judecată de a reduce cuantumul penalităţilor în
anumite situaţii. Astfel, instanţa poate reduce cuantumul penalităţilor atunci când:
obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;

penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la momentul încheierii contractului,
deoarece debitorul, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, este ţinut să repare doar prejudiciile cauzate de
neexecutare, pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă la momentul încheierii contractului 1222.
În situaţia în care instanţa reduce cuantumului penalităţilor, penalitatea astfel redusă trebuie să rămână superioară
obligaţiei principale [art. 1541 alin. (2) C.civ.], orice clauză contrară fiind lovită de nulitate [art. 1541 alin. (3) C.civ.].
Clauzele penale care vizează numai cuantumul despăgubirilor în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale, se
deosebesc de clauzele de impreviziune 1223, care vizează adaptarea contractului la noile condiţii economice tocmai pentru a
putea permite executarea lui1224.
Aşa fiind, instanţa nu poate să pretindă creditorului obligaţiei, care se prevalează de clauza penală, să facă dovada
prejudiciului suferit1225, altfel spus, creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun
prejudiciu [art. 1538 alin. (4) C.civ.].
Potrivit art. 1538 alin. (4) C.civ.: „creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun
prejudiciu”.
Prin excepţie, practica judiciară a admis însă că se pot acorda despăgubiri mai mari decât cele prevăzute în clauza
penală, în următoarele două situaţii:
a) în cazul unei evidente disproporţii între despăgubirea prevăzută în contract şi paguba reală, bineînţeles dacă
despăgubirea prevăzută este mai mică decât paguba reală;
b) dacă debitorul nu şi-a executat obligaţia datorită dolului ori culpei sale grave.
Într-o astfel de situaţie, culpa contractuală s-a considerat că se converteşte într-o culpă delictuală 1226.
Aşa cum am subliniat anterior, de regulă, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie
executarea clauzei penale.
El poate totuşi solicita atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţilor atunci când aceste
penalităţi au fost prevăzute pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit, dacă nu renunţă la acest drept sau
dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei (art. 1539 C.civ.).
Caractere. Clauza penală are un caracter subsidiar şi un caracter accesoriu (art. 1539 C.civ.) faţă de obligaţia
principală, amândouă deosebind-o de daunele compensatorii.
Din caracterul subsidiar al clauzei penale rezultă următoarele consecinţe juridice specifice:
1220 În dreptul englez există unele clauze contractuale asemănătoare clauzei penale, prin scopul lor de a determina pe debitor să-şi
execute obligaţiile, cum ar fi clauzele de accelerare a plăţii, clauzele de reducere de preţ pentru executarea la termen, clauzele privind
reţinerea de depozite sau clauza privind plăţile parţiale.
1221 Această soluţie însuşită de practică nu este la adăpost de orice critică, în condiţiile instabilităţii monetare, împrejurare care ar
putea determina actualizarea sumei prevăzute în clauza penală.
1222 A se vedea art. 1541 alin. (1) şi art. 1533 C.civ.
1223 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 993 din 11 martie 1999, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.
Cererea de reactualizare a daunelor cominatorii în raport cu deprecierea monedei naţionale nu poate fi primită, deoarece aceste daune
constituie un mijloc indirect de constrângere la executarea unei obligaţii de a face sau a nu face, au caracter provizoriu şi subsidiar, şi nu pot
depăşi valoarea prejudiciului suferit prin neexecutare; C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 591/06.12.1994, în B.J. 1990-2003 p.
Conform art. 1085 C.civ., debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la
facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său. În contractele în care părţile au prevăzut o clauză de
impreviziune, aceasta nu îşi produce efectele, fiind contrară prevederilor art. 1085 C.civ., text care consacră principiul răspunderii
pentru repararea prejudiciului previzibil în momentul încheierii contractului.
1224 L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 69.
1225 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1672/1994, în C.D. 1984, p. 82; În acelaşi sens, T.M.B., Secţia a IV-a civilă, decizia nr.
781/1996, în C.P.J. a Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, de D. Lupaşcu şi colectiv, p. 9. Este de reţinut că în cazul executării
parţiale a obligaţiei, instanţa nu este obligată să reducă cuantumul clauzei penale, aceasta constituind o facultate pentru ea (Trib.
Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 287/1959, în L.P. nr. 9/1959, p. 105).
1226 S-a decis că efectele clauzei penale exclud dovada culpei debitorului; acesta va putea însă, proba că neexecutarea obligaţiei
este urmarea unei cauze obiective (Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 1103/1958, în Repertoriu I, p.
195).
obligaţia din clauza penală are un caracter secundar în raport cu obligaţia principală din contract care, privită ca
prestaţie, constituie însuşi obiectul contractului. Datorită acestui raport, creditorul trebuie să ceară mai întâi executarea
obligaţiei principale şi, numai dacă aceasta nu este posibilă, va apela la funcţia clauzei penale spre a obţine despăgubirea
cuvenită;
clauza penală, cu unele excepţii 1227, nu se cumulează cu executarea obligaţiei principale, ea având un caracter
alternativ, ceea ce însemnează că, de principiu, nu se poate cere executarea concomitentă a obligaţiei principale cu aceea
rezultată din clauza penală1228. Art. 1538 alin. (2) C.civ. prevede: „În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie
executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală”.
Caracterul accesoriu al clauzei penale face ca această clauză să urmeze soarta juridică a obligaţiei principale
(accesorium sequitur principale), de unde rezultă că:
dacă se anulează ori se stinge obligaţia principală, acelaşi lucru se întâmplă şi cu clauza penală1229 şi, în
consecinţă, nu se mai pot pretinde despăgubirile prevăzute în ea; nulitatea clauzei penale nu atrage însă nulitatea
obligaţiei principale;
dacă se transmite obligaţia principală1230, odată cu aceasta se transmite şi obligaţia secundară (clauza penală);
dacă debitorul se liberează de obligaţia principală pentru caz fortuit ori forţă majoră, se va libera şi de obligaţia
cuprinsă în clauza penală1231, cu alte cuvinte dacă executarea obligaţiei devine imposibilă din cauze neimputabile
debitorului, acesta nu poate fi obligat la penalităţi;
dacă, însă, clauza penală este nulă, ea nu va influenţa cu nimic obligaţia principală [art. 1540 alin. (1) C.civ.];
dacă obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre
codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru
partea sa. Aceştia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea 1232;
dacă obligaţia principală este divizibilă atunci şi penalitatea este divizibilă 1233, fiind suportată numai de codebitorul care
se face vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut.
Funcţii. Clauza penală are următoarele funcţii:
funcţia compensatorie1234 (prin clauza penală se compensează prejudiciul încercat de una dintre părţi). Clauza penală
fiind o compensaţie a daunelor-interese pe care le suferă creditorul din neexecutarea obligaţiei principale, el nu poate
cere, deodată, şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, cu excepţia cazului în care penalitatea s-a stipulat pentru
neexecutarea obligaţiei [art. 1539 C.civ.] la timp sau în locul stabilit 1235;
funcţia de a scuti de probă pe creditorul care pretinde daune-interese, astfel că, potrivit art. 1538 alin. (4) C.civ.,
creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu;
funcţia sancţionatoare;
funcţia de mobilizare şi stimulare a părţilor în executarea reală a contractelor;
funcţia de a garanta executarea obligaţiei principale, prin aceea că exercită o presiune materială şi morală asupra
debitorului, pentru a evita aplicarea clauzei penale. Funcţia de garanţie este eficientă numai în măsura în care cuantumul
1227 Când clauza penală s-a stabilit pentru efectuarea defectuoasă a obligaţiei, ori pentru executarea cu întârziere a acesteia,
precum şi în anumite condiţii.
1228 Spre deosebire de cele arătate mai sus, în dreptul comercial clauza penală se cumulează cu executarea contractului (când
aceasta este posibilă), spre deosebire de dreptul civil unde creditorul nu poate cere şi penalitatea şi executarea obligaţiei principale.
1229 Art. 1540 alin. (1) C.civ.: „Nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage
pe acea a obligaţiei principale”.
1230 A se vedea dispoziţiile art. 1542 şi art. 1543 C.civ.
1231 Art. 1540 alin. (2) C.civ.: „Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze
neimputabile debitorului”.
1232 Art. 1542 C.civ.: „Atunci când obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta
unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea
sa. Aceştia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea”.
1233 Art. 1543 alin. (1) C.civ.: „Atunci când obligaţia principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea, divizibilă, fiind
suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut”.
1234 Dreptul anglo-american atribuie clauzei penale, spre deosebire de sistemul nostru de drept, prin excelenţă, o funcţie reparatorie.
Considerăm nule acele clauze care ar stabili despăgubiri ce depăşesc limita rezonabilă, clauza penală ( liquidated damages) neputând
avea caracter de pedeapsă.
1235 Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 1267/1968, în R.R.D. nr. 1/1969, p. 153.
penalităţii este stabilit în mod corespunzător, între o sumă care să fie cel puţin egală cu despăgubirile pe care debitorul ar
fi obligat să le plătească în lipsa clauzei penale1236.
Trebuie precizat şi faptul că, dacă obligaţia principală este divizibilă şi clauza penală va fi divizibilă [art. 1543 alin. (1)
C.civ.], iar dacă debitorul nu a executat obligaţia principală faţă de un creditor sau unul din moştenitorii acestuia, el nu va
datora clauza decât acestui creditor sau moştenitorului său şi proporţional cu partea din creanţă care n-a fost executată de
creditor sau moştenitorul acestuia.
Prin excepţie, regula divizibilităţii clauzei penale, reglementată de art. 1543 alin. (1) C.civ., nu se aplică atunci când
aceasta a fost stipulată tocmai pentru a împiedica o plată parţială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea
obligaţiei în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia din urmă, iar de la ceilalţi codebitori numai
proporţional cu partea fiecăruia din datorie, fără a limita regresul acestora împotriva celui care nu a executat obligaţia.
Aşadar, când obligaţia este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre
codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru
partea sa. Aceştia păstrează dreptul de regres împotriva celui care a provocat neexecutarea.
Referitor la problema dacă este posibilă inserarea unei clauze penale în antecontractul de vânzare-cumpărare,
instanţele au decis că, dacă părţile convin asupra includerii clauzei penale într-un antecontract de vânzare-cumpărare, în
sensul că dacă promitentul se va desista unilateral, urmează să plătească dublul sumei primite, această convenţie nu
constituie o convenţie de arvună, ci constituie o clauză penală, care poate însoţi orice obligaţie, deci şi obligaţia de „a
face”, astfel că trebuie să i se recunoască eficienţa 1237.
Arvuna constituie convenţia accesorie pe care părţile o pot încheia în vederea perfectării vânzării. Ea trebuie să rezulte
din manifestarea expresă de voinţă a părţilor, în sensul că au dat acest caracter sumei de bani primite la încheierea
înţelegerii şi să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate 1238.
În lipsa unei convenţii de arvună, suma primită în vederea vânzării trebuie considerată acont, adică parte din preţ şi nu
arvuna, care în caz de nerealizare a vânzării, din vina uneia dintre părţi, face să piardă suma dată sau să restituie îndoit
(dublu) suma primită1239.
Potrivit voinţei manifestate expres de către părţi, arvuna poate îndeplini următoarele funcţii:
de dovadă a încheierii contractului şi de garanţie a executării lui. În acest caz, partea neculpabilă poate pretinde fie să
se execute silit obligaţia asumată de cealaltă parte prin contract, fie să beneficieze de arvună ;
de dezicere – în acest caz, oricare dintre părţi se poate dezice de contract, cu consecinţa pierderii arvunei, partea
neculpabilă nemaiputând cere executarea silită a contractului, ci doar să beneficieze de aceasta;
clauză penală – evaluând cu anticipaţie cuantumul daunelor-interese compensatorii cuvenite în caz de neexecutare.
În cazul în care executarea contractului devine imposibilă, fără culpa vreuneia dintre părţi, ori dacă acestea, de comun
acord, reziliază contractul sau dacă acesta este lovit de nulitate, convenţia accesorie de arvună rămâne fără efect şi
arvuna dată se restituie, contractul încetând din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi 1240.
Dacă contractul se execută întocmai, arvuna se consideră parte integrantă a prestaţiei părţii care a dat-o. În acest caz,
ne aflăm în prezenţa arvunei confirmatorii.
Tot astfel, neexecutarea fără justificare a obligaţiilor contractuale din partea părţii care a dat arvuna dă dreptul celeilalte
părţi să declare rezoluţiunea contractului şi să reţină arvuna primită. Dacă neexecutarea provine de la partea care a primit
arvuna, cealaltă parte are dreptul de a declara rezoluţiunea contractului şi să pretindă dublul arvunei.
1236 S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 18.
1237 Trib. jud. Braşov, Secţia civilă, decizia nr. 738/1972, în R.R.D. nr. 2/1973, p. 161.
1238 Trib. jud. Braşov, Secţia civilă, decizia nr. 738/1972, în R.R.D. nr. 2/1973, p. 161. Convenţia de înstrăinare consemnată într-un
înscris sub semnătură privată – cât timp contractul nu se întocmeşte în forma prevăzută de lege (autentică) şi cu respectarea dreptului
de preemţiune (dacă este cazul) – nu are semnificaţia juridică a unui contract de vânzare-cumpărare, ci aceea a unei promisiuni de
vânzare care naşte în sarcina promitentului numai o obligaţie de a face. Dată fiind această calificare a operaţiunii juridice menţionate,
clauza acceptată de părţile dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare, în sensul că, în cazul desistării unilaterale a promitentului,
acesta va restitui beneficiarului dublul sumei primite, nu poate fi considerată că s-ar conveni la o convenţie de arvună care, potrivit art.
1297 C.civ., este nulă ca efect al nulităţii actului de vânzare-cumpărare. În acest caz, clauza arătată constituie o clauză penală, care
potrivit art. 1066 C.civ., poate însoţi orice obligaţie – deci şi obligaţia de a face – şi căreia trebuie să i se recunoască eficienţa, întrucât
obligaţia principală este ea însăşi legală.
1239 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2604/1989, în Dreptul nr. 8/1990, p. 78.
1240 Art. 1546 C.civ.: „Arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag
răspunderea vreuneia dintre părţi”.
Creditorul obligaţiei neexecutate poate renunţa însă la beneficiile convenţiei de arvună confirmatorie şi poate opta fie
pentru executarea silită, fie pentru rezoluţiunea contractului şi repararea prejudiciului suferit potrivit dreptului comun 1241,
întrucât arvuna reprezintă o convenţie accesorie contractului principal şi legea îi recunoaşte un drept de opţiune
creditorului obligaţiei neexecutate.
Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel
care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul sumei primite, caz în care ne aflăm în
prezenţa arvunei penalizatoare1242.
Cu privire la arvună, este necesar să se facă distincţie între:
arvuna penalizatoare (arhha poenitentialis) – art. 1545 C.civ.;

arvuna confirmatorie (arhha confirmatoria) – art. 1544 C.civ.
Această distincţie este necesară deoarece, spre deosebire de arvuna confirmatorie, reglementată expres de
dispoziţiile art. 1544 C.civ., care urmăreşte încheierea contractului şi reprezintă, totodată, un mijloc de constrângere la
executarea acestuia, arvuna penalizatoare, reglementată de art. 1545 C.civ., reprezintă de fapt o clauză de dezicere 1243
care este interzisă, dacă se exercită sub condiţie pur potestativă sau prin abuz de drept.
Instanţele de judecată urmează să decidă de la caz la caz, aplicând regulile de interpretare ale contractului, dacă
arvuna se consideră confirmatorie şi nu penalizatoare deoarece, în principiu, convenţiile leagă pe cei care le-au încheiat.
De exemplu, într-o speţă, prin convenţia părţilor s-a stipulat expres că pentru vânzarea casei şi grădinii,
vânzătorul, pârât în proces, primeşte o arvună de 3.000 mărci germane, iar cumpărătoarea reclamantă se obligă ca
în termen de două luni să achite diferenţa de preţ, urmând ca, în cazul în care una dintre părţi „se răzgândeşte”, să
piardă suma de 3.000 mărci germane. Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Suceava a apreciat că părţile au dat
arvunei caracterul unei clauze de dezicere, motiv pentru care a respins acţiunea reclamantei, care solicita restituirea
sumei de 3.000 mărci germane, cu motivarea că aceasta s-a desistat de la contract, situaţie care rezultă din neplata
diferenţei de preţ şi cumpărarea unei alte locuinţe, ceea ce a determinat pe pârât să vândă bunurile ce au format
obiectul convenţiei altor persoane.
Instanţa de recurs1244, reţinând împrejurarea că ulterior convenţiei reclamanta şi-a reiterat voinţa de perfectare a
contractului, deoarece a avansat pârâtului suma necesară reparaţiilor aduse casei din litigiu, a conchis că
înstrăinarea făcută de acesta altor persoane, dovedeşte, dimpotrivă, dezicerea sa culpabilă, considerent pentru care
acţiunea a fost admisă.
În speţă, aşa cum s-a arătat 1245, expresia „se răzgândeşte” din contract nu poate avea alt înţeles decât voinţa de
revocare unilaterală care, în contextul faptelor relatate în decizia instanţelor de recurs, a fost a pârâtului vânzător. Suma
dată de cumpărător vânzătorului, în momentul încheierii contractului, reprezintă daunele care rezultă din revocare,
evaluate şi lichidate anticipat, care nu pot fi mai mari decât cele prevăzute prin arvuna confirmatorie.
C. Daune-interese moratorii (de întârziere)
Noţiune. Spre deosebire1246 de daunele compensatorii care se datorează pentru neexecutarea totală sau parţială
ori o executare defectuoasă a obligaţiei, daunele-interese moratorii reprezintă despăgubirea pe care instanţa o
acordă creditorului în cazul în care debitorul şi-a executat obligaţia însă cu întârziere, întârziere datorită căreia
creditorul a suferit o pagubă.
Materia daunelor moratorii (de întârziere) este guvernată, în general, de regulile aplicabile daunelor
compensatorii, atât în privinţa condiţiilor cerute a fi întrunite pentru a se recunoaşte dreptul creditorului la despăgubiri
(existenţa obligaţiei, existenţa
1241 Art. 1544 C.civ.: „Dacă la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte
bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită”.
1242 Art. 1545 C.civ.: „Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de
contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite”.
1243 Clauza de dezicere reprezintă dreptul oricăreia dintre părţi de a revoca unilateral contractul şi poate fi stipulată expres în
aceasta, dacă nu este exercitată sub condiţie pur potestativă sau prin abuz de drept.
1244 C.A. Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 831/1998, în Dreptul nr. 6/1999, p. 126.
1245 P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenței Curţii de Apel Suceava, în domeniul dreptului civil şi procesual civil, sem. I/1998, în
Dreptul nr. 6/1999, p. 121.
1246 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 223/27.05.1993, în B.J. nr. 1990-2003, p. 284. Potrivit art. 1073 C.civ. din 1864 , creditorul
are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar în caz contrar, are drept la dezdăunare. Despăgubirile, denumite daune-
interese, reprezintă, de regulă, o sumă de bani echivalentă cu folosul pe care l-ar fi realizat creditorul prin îndeplinirea exactă, totală şi
la timp a obligaţiei. Daunele-interese cuprind, în general, potrivit art. 1084 C.civ. din 1864, atât pierderea suferită de creditor, cât şi
beneficiul de care a fost lipsit. Ele se cuvin atât pentru neexecutarea obligaţiei, totală sau parţială, cât şi pentru simpla întârziere în
executare. Daunele datorate pentru neexecutarea definitivă a obligaţiei sunt denumite, pentru acest considerent, daune compensatorii,
spre deosebire de daunele datorate pentru simpla întârziere în executare, care sunt daune moratorii.
pagubei, culpa debitorului şi punerea în întârziere), cât şi pentru stabilirea întinderii despăgubirilor (daunele efectiv suferite
şi beneficiul nerealizat).
Daunele moratorii se pot acorda atât în cazul în care obligaţia neexecutată are ca obiect o sumă de bani, cât şi în
situaţia în care obligaţia neexecutată are un altfel de obiect, caz în care daunele-interese sunt egale cu dobânda legală,
calculată de la data la care debitorul este în întârziere, asupra echivalentului în bani al obligaţiei.
În cazul în care obligaţia are ca obiect o sumă de bani, iar aceasta nu este plătită la scadenţă , art. 1535 alin. (1) C.civ.
prevede că „creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de
părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are
dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic”.
În acelaşi sens şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 1247 arată că „părţile sunt libere să stabilească, în
convenţii, rata dobânzii, atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea în plata unei
obligaţii băneşti”.
Cu alte cuvinte, părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut constând într-o
sumă de bani (dobânda remuneratoare 1248), cât şi pentru întârzierea la plată (dobânda penalizatoare 1249). În exercitarea
acestui drept, contractanţii nu sunt limitaţi sub niciun aspect, cu excepţia nivelului maxim fixat de O.G. nr. 13/2011.
Conform art. 6 din O.G. nr. 13/2011, dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia, se datorează
dobânda legală.
Astfel, dacă în convenţia părţilor au fost stabilite înainte de scadenţă dobânzi mai mari decât dobânda legală, debitorul
este ţinut la aceste dobânzi1250, considerându-se în acest mod că se asigură repararea integrală a prejudiciului suferit de
creditor.
Dacă părţile nu au prevăzut dobânzi remuneratorii mai mari decât dobânda legală, pentru repararea integrală a
prejudiciului suferit de creditor, acesta are dreptul în afara dobânzii legale şi la daune-interese 1251.
Dacă obligaţia debitorului priveşte o sumă de bani, daunele moratorii sunt supuse unor reguli speciale, deosebite de
cele ce guvernează materia daunelor compensatorii, în sensul că:
daunele moratorii sunt stabilite de lege sub formă de dobândă;

creditorul nu este ţinut a dovedi paguba încercată;
punerea în întârziere a debitorului, cu unele excepţii, trebuie să se facă prin cererea de chemare în judecată (acţiune
în justiţie);
dobânda se datorează de la data punerii în întârziere, cu excepţia a două situaţii şi anume:
când raportul juridic este un raport comercial, când termenul curge de la data scadenţei;
în cazurile în care s-a prevăzut altfel prin convenţie.
În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani , art. 1536 C.civ. prevede că „executarea cu
întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în
întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul
poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei”.
Cu privire la dobânda legală, reglementată de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, legea prevede că se va datora la plată
dobânda legală când atât legea, cât şi părţile contractante, deşi au stipulat că obligaţiile lor sunt purtătoare de dobânzi, nu
au precizat rata acestora, caz în care dobânda legală se stabileşte în funcţie de nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R. 1252
Evident că dobânzile legale se datorează şi atunci când părţile sau legea nu au făcut deloc referire la ele, dar
creditorul, prin cererea de chemare în judecată, solicită acest lucru. Argumentul de text pentru acordarea dobânzilor, în
această situaţie, îl reprezintă atât art. 1535-1536 C.civ., cât şi art. 6 teza finală din O.G. nr. 13/2011.
1247 O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar (M.Of. nr. 607 din
29 august 2011).
1248 Dobânda remuneratoare este dobânda plătită de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit
termen.
1249 Dobânda penalizatoare, este dobânda care se va plăti de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a unei sume de bani
la scadenţă.
1250 Art. 1535 alin. (2) C.civ.: „Dacă înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii
sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă”.
1251 Art. 1535 alin. (3) C.civ.: „Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în
afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
1252 Art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Cumulul daunelor moratorii cu daune-interese. Daunele moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligaţiei
asumate şi, ca atare, se pot cumula cu aceasta, după cum se pot cumula şi cu daunele-interese compensatorii când
debitorul nu execută contractul în natură sau îl execută cu întârziere. Din contră, daunele compensatorii nu se pot cumula
cu executarea în natură, ele înlocuind-o, în fapt, pe aceasta.
Daunele moratorii, ca şi cele compensatorii, pot fi evaluate anticipat şi stabilite în contract printr-o clauză penală.
D. Daune cominatorii
Precizare. Conform art. 905 C.proc.civ., pentru neexecutarea obligaţiilor de a face sau a nu face, nu se mai pot acorda
daune cominatorii1253. Ca atare, facem menţiunea că prezenta analiză, cu privire la daunele cominatorii, se raportează
strict la vechea reglementare procesual civilă.
În vechea reglementare prin daune cominatorii se înţelegea procedeul de constrângere pus la îndemâna instanţei pentru a-l folosi
împotriva debitorului care refuză să-şi execute obligaţia, debitor care este obligat la plata unei sume de bani, pentru fiecare zi de
întârziere, până la executarea în natură a obligaţiei de a face sau a nu face, care nu pot fi aduse la îndeplinire în alt mod1254.
Trăsătura esenţială a daunelor cominatorii era acela de mijloc de constrângere prin ameninţarea, care o reprezintă
pentru debitor prin plata unor sume de bani cu scopul de a-l determina să-şi execute obligaţia. Daunele cominatorii nu
aveau însă, un caracter reparator, ci pe cel al unei sancţiuni civile. Sumele de bani se puteau stabili şi pentru o altă unitate
de timp, iar daunele cominatorii nu erau condiţionate de existenţa unui prejudiciu 1255. Daunele cominatorii se aplicau numai
obligaţiilor de a face sau de a nu face1256.
§4. Consideraţii generale asupra evaluării despăgubirilor
Consideraţii introductive. Problema evaluării despăgubirilor este de cea mai mare importanţă pentru părţi întrucât
creditorul are interesul să primească echivalentul întregului prejudiciu, iar debitorul să plătească doar atât cât reprezintă
paguba şi nu mai mult.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor, fie pentru că
executarea nu s-a făcut, fie pentru că executarea a fost făcută doar parţial ori defectuos sau cu întârziere.
1253 A se vedea supra privind aplicarea de penalităţi pentru neexecutarea obligaţii de a face sau a nu face din Capitolul privind
executarea obligaţiilor.
1254 T.M.B., Secţia civilă, decizia nr. 24/1990, în .C.P.J.C. 1990, p. 57). Daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a
debitorului unei obligaţii de a face, care implică faptul său personal şi care deci nu s-ar putea aduce la îndeplinire într-un alt mod. Întrucât însă,
în speţă, prin hotărârea instanţei s-a dispus că, în cazul în care pârâtul nu demontează elementele de calorifer adăugate de el în plus,
reclamanta (asociaţia locatarilor) este autorizată să efectueze ea această lucrare, obligarea pârâtului la daune cominatorii nu era justificată;
C.A. Ploieşti, decizia nr. 285/1997, în C.P.J. 1997, p. 105. Prin sentinţa rămasă definitivă, societatea pârâtă a fost obligată să încheie cu
reclamantul un contract de vânzare-cumpărare privind locuinţa ocupată de reclamant în calitate de chiriaş, în temeiul art. 7 din Legea nr.
85/1992. Pe calea unei acţiuni separate, reclamantul a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata unor daune cominatorii de 100.000 lei pe zi
de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de încuviinţare a vânzării şi până la perfectarea contractului de vânzare-
cumpărare. Atât instanţa de apel, cât şi aceea de recurs au respins susţinerea pârâtei potrivit căreia reclamantul, neprobând existenţa şi
întinderea prejudiciului real, nu este îndreptăţit la acordarea acestor daune, deoarece pe această cale ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză.
Pentru a proceda astfel, Curtea a avut în vedere natura juridică a daunelor cominatorii – aceea de mijloc de constrângere a debitorului de „a
face”, de a-şi executa în natură obligaţia. Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudiciu, iar încasarea daunelor cominatorii
de către creditor nu este decât provizorie, deoarece pentru a nu realiza o îmbogăţire fără justă cauză creditorul va trebui să restituie debitorului
sumele încasate cu titlul de daune cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare valorii prejudiciului pe care l-a suferit din cauza
întârzierii executării, daune-interese moratorii, în cazul în care debitorul şi-a executat totuşi obligaţia, sau suma corespunzătoare valorii
prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune-interese compensatorii, în ipoteza în care debitorul nu-şi execută în natură obligaţia, iar aceasta
nu se mai poate face.
1255 T.R. Popescu, op.cit., p. 316.
1256 Daunele cominatorii constituiau un mijloc juridic de constrângere a debitorului , de a-şi executa în natură obligaţia, iar nu un
mijloc de despăgubire al creditorului. Acest procedeu de constrângere se folosea în următoarele cazuri: a) pentru a constrânge pe
creditor să depună în instanţă actul de care se prevalează debitorul, dacă se află asupra sa; b) în cazul obligaţiilor intuitu personae,
pentru a-l determina pe debitor să execute obligaţia în natura sa specifică; c) în cazul obligaţiilor legale, care nu pot fi înlocuite prin
despăgubiri (de pildă, obligaţiile ce se desprind din legislaţia funciară privind deplina şi raţionala folosire a pământurilor, combaterea
eroziunilor, prevenirea inundaţiilor, combaterea dăunătorilor de culturi şi păduri etc.); d) în situaţia când prin amânarea executării
obligaţiei s-ar crea o pagubă considerabilă şi, uneori, chiar ireparabilă creditorului.
Evaluarea despăgubirilor se face prin instanţa de judecată (evaluarea judecătorească sau judiciară), prin lege
(evaluarea legală) sau prin convenţia părţilor (evaluarea convenţională).
4.1. Evaluarea prejudiciului
Reglementare. Regulile după care se evaluează prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei din partea
debitorului sunt prevăzute de art. 1531-1537 C.civ.
Astfel, potrivit art. 1531 C.civ.1257, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a
neexecutării, a executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale, reparaţie al cărei cuantum se
stabileşte ţinând cont de următoarele reguli:
dezdăunarea la care are dreptul creditorul trebuie să cuprindă alături de pierderea efectiv suferită de creditor şi
beneficiul de care acesta a fost lipsit, eventualele cheltuieli făcute de acesta pentru a evita sau limita prejudiciul 1258,
eventualele prejudicii viitoare, atunci când acestea sunt certe 1259, cu alte cuvinte tot ceea ce este consecinţa directă şi
necesară a neexecutării obligaţiei. Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut
evita cu o minimă diligenţă1260;
prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată 1261;
dacă la producerea prejudiciului a contribuit şi creditorul prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă sau dacă prejudiciul
este cauzat, în parte, de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor, despăgubirile datorate de debitor se vor
diminua în mod corespunzător1262;
debitorul va răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a
neexecutării la momentul încheierii contractului;
daunele-interese trebuie să cuprindă numai ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei 1263;
dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, şi aceasta nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune
moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, după caz, în cel prevăzut de lege,
fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, debitorul neavând dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca
urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic1264;
dacă obligaţia are alt obiect decât plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-
interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al
obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat
de întârzierea în executarea obligaţiei1265;
1257 Art. 1531 alin. (1) C.civ.: „Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”.
1258 Art. 1531 alin. (2) C.civ.: „Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La
stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau
limitarea prejudiciului”.
1259 Art. 1532 alin. (1) C.civ.: „La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe”.
1260 Art. 1534 alin. (2) C.civ.: „Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul
le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă”.

1261 Art. 1532 alin. (3) C.civ.: „Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu
probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă a creditorului”.
1262 Art. 1534 alin. (1) C.civ.: „Dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului,
despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este
cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor”.
1263 Art. 1533 C.civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare
a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a
obligaţiei”.
1264 Art. 1535 C.civ.: „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la
scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească
vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi
mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la
nivelul aplicabil înainte de scadenţă. (3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul,
în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
1265 Art. 1536 C.civ.: „În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă
întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul
este în întârziere asupra echivalentului
creditorul este ţinut să probeze atât neexecutarea obligaţiei, cât şi prejudiciul suferit, dacă prin lege sau convenţia
părţilor nu s-a dispus altfel1266.
4.2. Moduri de evaluare
A. Evaluarea judiciară
Reglementarea juridică. În situaţia în care cuantumul prejudiciului nu a fost prevăzut de părţi şi nu poate fi stabilit cu
certitudine, el se determină de instanţa prin hotărâre judecătorească. Evaluarea judiciară se face, de asemenea, în
condiţiile stabilite de dispoziţiile art. 1531-1537 C.civ., dispoziţii care stabilesc principiile în materie, precum şi după regulile
enunţate mai sus.
Principii. În conformitate cu dispoziţiile legale în materie, evaluarea judiciară se face potrivit următoarelor trei principii :
Prejudiciul trebuie reparat în întregime . Prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere
sau necorespunzătoare a obligaţiei cuprinde atât paguba efectiv suferită ( damnum emergens), cât şi câştigul pe care
creditorul nu l-a putut realiza1267 (lucrum cessans). Practica judecătorească1268 a decis că dacă apartamentul vândut n-a
fost predat la data stabilită, vânzătorul va fi ţinut să-l despăgubească pe cumpărător pentru prejudiciul suferit, prejudiciu
care constă în chiria plătită de acesta din urmă, pe perioada scursă de la termenul când apartamentul trebuia predat
(damnum energens). Dacă, însă, intrând în posesia apartamentului cumpărat, cumpărătorul putea închiria o cameră, în
prejudiciu va fi cuprinsă şi chiria pe care acesta ar fi putut s-o perceapă (lucrum cessans);
Debitorul este ţinut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului. Acest principiu este
consacrat de dispoziţiile art. 1533 C.civ. 1269 şi se aplică numai în domeniul răspunderii civile contractuale, întrucât chiar
noţiunea de previzibilitate este discutată numai în raport cu răspunderea contractuală bazată, esenţialmente, pe voinţa
părţilor1270.
Neîndoielnic, la manifestarea voinţei pentru formarea unui contract, părţile trebuie să aibă imaginea completă
asupra tuturor consecinţelor juridice care decurg din angajamentul lor juridic, adică trebuie să ştie exact ce drepturi
dobândesc şi ce obligaţii îşi asumă. Dacă ar fi altfel, am fi în prezenţa unei încălcări a regulii potrivit căreia voinţa
trebuie să fie conştientă.
Principiul de faţă comportă, însă, o excepţie potrivit căreia debitorul va fi ţinut să răspundă de prejudiciul imprevizibil la
momentul încheierii contractului, dacă neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în
acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei sale1271;
Sunt supuse reparării numai prejudiciile directe, nu şi cele indirecte. Instanţa este obligată ca la stabilirea
despăgubirilor în privinţa întinderii lor să ia în calcul numai prejudiciile directe, adică acelea care sunt rezultatul direct al
neexecutării contractului, cu alte cuvinte, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei (art. 1533 C.civ.).
Sunt prejudicii directe numai cele ce constituie efectul direct al neexecutării contractului 1272. Prejudiciile indirecte nu
sunt supuse reparării.
Sarcina dovedirii prejudiciului revine reclamantului 1273 (creditorului),conform principiului actori incumbit probatio,
întrucât faptul neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia situaţiei în care prin lege
sau prin convenţia părţilor se prevede altfel.
Precum s-a arătat în mod corect, în literatura de specialitate, în procesul de stabilire a cuantumului daunelor-interese,
instanţa este obligată să se raporteze, printre altele, atât la fluctuaţiile valorice ale monedei, cât şi la evoluţia ulterioară a
în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de
întârzierea în executarea obligaţiei”.
1266 Art. 1537 C.civ.: „Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin
lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel”.
1267 Art. 1531 alin. (2) C.civ.
1268 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia civilă nr. 415/1980, în R.R.D. nr. 10/1980, p. 64.
1269 Art. 1533 prevede că „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca
urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului (…)”.
1270 A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 333.

1271 A se vedea dispoziţiile art. 1533 teza finală C.civ.
1272 Respectiv, numai cele ce se află într-o legătură de cauzalitate cu faptul care le-a generat (neexecutarea contractului).
1273 Art. 1537 C.civ.: „Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin
lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel”.
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitor. Cu alte cuvinte, evaluarea judiciară se
face raportat la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti şi nu la momentul la care s-a produs prejudiciul.
B. Evaluarea legală
Noţiune. Spre deosebire de clauza penală, care este o convenţie accesorie inserată în contract prin care părţile
determină anticipat şi de comun acord întinderea despăgubirilor ce se vor plăti în situaţia neexecutării parţiale sau totale a
obligaţiei asumate ori când aceasta este executată defectuos sau cu întârziere, evaluarea legală a daunelor-interese este
evaluarea care rezultă din lege.
Obiect. Evaluarea legală priveşte numai situaţia prejudiciului suferit de creditor, atunci când nu se execută o obligaţie
care are drept obiect o sumă de bani. Despăgubirea constă tot într-o sumă de bani, întrucât asemenea obligaţii se execută
întotdeauna în natură. Practic, daunele încasate de creditor, aşa cum am arătat, nu pot fi decât moratorii 1274 de întârziere
sau, altfel spus, se plăteşte o dobândă care reprezintă echivalentul prejudiciului înregistrat ca urmare a întârzierii plăţii de
către debitor.
O altă situaţie este aceea a prestaţiei dată în schimbul transferării lucrului împrumutat, caz reglementat de dispoziţiile
art. 1536 C.civ.1275
Potrivit dispoziţiilor art. 1536 C.civ., „în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unor sume de bani,
executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care
debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză
penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei”.
Dobânda are trei accepţiuni diferite ca regim şi natură juridică în doctrina din ţara noastră. Astfel, într-o primă
accepţiune, dobânda reprezintă o remuneraţie a capitalului, având natura juridică a fructelor civile.
Într-o a doua accepţiune, termenul de „dobândă” este utilizat pentru a desemna daunele-interese moratorii prevăzute
de art. 1535 C.civ. Cu privire la această accepţiune, aşa cum s-a spus 1276, trebuie să înţelegem prin aceasta că se au în
vedere daune pentru neexecutarea la timp a acestora.
În cea de-a treia accepţiune, „dobânda” se foloseşte în sensul de beneficiu nerealizat pentru suma de bani de care a
fost lipsit păgubitul, pe perioada de la cauzarea prejudiciului şi până la pronunţarea hotărârii, în cazul obligaţiilor izvorând
din delicte.
Reglementare. Evaluarea legală este consacrată prin dispoziţiile art. 1535-1536 C.civ. Potrivit art. 1535 alin. (1) C.civ.,
„În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până
în momentul plăţii1277, în cuantumul convenit de părţi1278 sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească
vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a
întârzierii plăţii ar fi mai mic”.
Dispoziţiile Codului civil sunt completate de dispoziţiile cuprinse în O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală
remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti.
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru întârzierea la
plată. În exercitarea acestui drept, contractanţii nu sunt limitaţi sub niciun aspect, cu excepţia nivelului maxim fixat de actul
normativ în discuţie.
1274 Art. 1535 C.civ.: „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă
până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În
acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul
aplicabil înainte de scadenţă.
Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-
interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
1275 Dobânda în cadrul acestui contract constă în prestaţia, de regulă, în bani, la care alături de obligaţia principală de restituire a
lucrului împrumutat, se obligă împrumutatul în schimbul transferării proprietăţii pe o durată determinată.
1276 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 339.
1277 Art. 1535 alin. (2) C.civ.: „Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii
sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă”.
1278 Art. 1535 alin. (3) C.civ.: „Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în
afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) O.G. nr. 13/2011, „părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât
pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti”. Această
ordonanţă se referă, în mod expres, la noţiunile de dobândă remuneratorie şi dobânda penalizatoare.
În accepţiunea legii, dobânda remuneratoare este dobânda plătită de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei de a da o
sumă de bani la un anumit termen.
Dobânda penalizatoare este dobânda care se va plăti de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a unei sume
de bani la scadenţă.
În accepţiunea legiuitorului român, termenul general de dobândă, utilizat de O.G. nr. 13/2011, va privi atât dobânda
remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare, ori de câte ori nu se precizează expres ca fiind vorba de dobândă
remuneratorie ori de dobândă penalizatoare.
Conform art. 6 din acelaşi act normativ, dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia, se datorează
dobânda legală.
Dobânda legală este reglementată de art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Potrivit acestui articol de lege, se va datora la plată
dobânda legală, când atât legea, cât şi părţile contractante, deşi au stipulat că obligaţiile lor sunt purtătoare de dobânzi, nu
au precizat rata acestora. În lipsă de stipulaţie contrară, dobânda legală remuneratorie se stabileşte la nivelul dobânzii de
referinţă a B.N.R.1279, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de Administraţie al
Băncii Naţionale a României. Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus
patru puncte procentuale.
Evident că, dobânzile legale se datorează şi atunci când părţile sau legea nu au făcut deloc referire la ele, dar
creditorul, prin cererea de chemare în judecată, solicită acest lucru. Argumentul de text pentru acordarea dobânzilor în
această situaţie, îl reprezintă atât art. 1535-1536 C.civ., cât şi art. 6 parte finală din O.G. nr. 13/2011.
Reguli specifice. Din modul în care este reglementată evaluarea legală, se desprind câteva reguli specifice ale
acesteia:
dobânda are caracter convenţional, legea stabilind doar nivelul maxim peste care nu se poate trece prin convenţia
acestora. Potrivit art. 5 alin. (2) O.G. nr. 13/2011, „Orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă de drept.
În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală”.
În doctrina veche s-a pus întrebarea 1280 dacă, în condiţiile constatării nulităţii absolute a unei astfel de clauze, creditorul
mai are dreptul la dobândă şi,în caz afirmativ, dacă i se va acorda dobânda legală sau cea maximală. Fiind vorba de o
nulitate absolută parţială, aceasta trebuie să afecteze clauza doar în măsura în care afectează legea, adică peste suma ce
depăşeşte limita legală1281;
b) dobânda este stabilită pe categorii de raporturi contractuale; în toate cazurile, în care raporturile juridice nu decurg
din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ în sensul art. 3 alin. (3) C.civ., dobânda legală se stabileşte la nivelul
dobânzii de referinţă a B.N.R., diminuat cu 20% 1282;
potrivit art. 5 alin. (1) O.G. nr. 13/2011, „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C.civ. (adică în raporturile civile şi nu comerciale), dobânda nu poate depăşi dobânda
legală cu mai mult de 50% pe an”. Rezultă per a contrario că, în materie comercială, nivelul dobânzii este nelimitat;
în relaţiile de comerţ exterior şi în celelalte relaţii economice internaţionale, dobânda este fixată la nivelul de 6% pe
an1283, cu condiţia să fie aplicabilă legea română, iar efectuarea plăţii să fie făcută în monedă străină;
creditorul este scutit a face dovada, în cazul evaluării legale, că prin executarea cu întârziere a încercat un prejudiciu,
întrucât legea instituie în beneficiul său o prezumţie cu un astfel de conţinut, fiind presupus că, ori de câte ori a fost lipsit
de folosinţa unei sume de bani, a înregistrat o pierdere 1284;
1279 Art. 6 din O.G. nr. 13/2011.
1280 Ş. Diaconescu, Dobânda legală în lumina reglementărilor Codului civil şi a Ordonanţei Guvernului
nr. 9/2000, în Dreptul nr. 5/2000, p. 31-32.
1281 Este cunoscut că sistemul nostru de drept a părăsit teoria nulităţilor absolute şi totale, îmbrăţişând teoria nulităţii relative şi parţiale,
în sensul că aceasta nu este îndreptată împotriva actului, ci numai împotriva clauzelor care contravin legii. În consecinţă, creditorul
urmează, în cazul în discuţie, să primească dobânda până la concurenţa sumei care nu depăşeşte pragul maximal stabilit de lege. De
altfel, prin legea contra cametei din 1931, prin art. 4 se prevedea că obligaţia de a plăti dobânzi peste limita legală este nulă de drept
pentru excedent. De asemenea, prin Decretul-Lege nr. 1700/1938, art. 11 alin. (2) se statornicea că operaţiunea este nulă de drept
pentru suma ce depăşeşte limita legală.
1282 Art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

1283 A se vedea art. 4 din O.G. nr. 13/2011.
1284 L. Pop, op. cit., p. 350.

dobânzile ca daune-interese se datorează, de regulă, din ziua chemării în judecată, simpla notificare prin intermediul
unui executor judecătoresc nu este, aşadar, suficientă pentru acordarea lor.
Trăsături caracteristice dobânzii legale reglementată de art. 1535-1536 C.civ. Aşa după cum am arătat, dobânda, în
cazul reglementat de aceste articole, constă în prestaţia la care se obligă împrumutatul, alături de obligaţia principală de
restituire a lucrului împrumutat în schimbul transferării proprietăţii pe o durată determinată.
Art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 13/2011, care completează dispoziţiile Codului civil în această materie, prevede, referitor la
modalitatea de plată a dobânzii, că ea poate îmbrăca forma unei sume de bani, ori pe cea a unei „prestaţii” sub orice
denumire sau titlu. (prin dobândă se desemnează nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar şi alte prestaţii sub
orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului).
Legea lasă, aşadar, la latitudinea părţilor să stabilească costul pe care împrumutătorul înţelege să-l pretindă de la
împrumutat, pentru perioada în care i-a transferat proprietatea lucrului ce a făcut obiectul contractului, aceasta putând să
constea în prestarea unei munci ori a unui serviciu, folosirea de către împrumutător a unui bun al împrumutatului,
transferul proprietăţii unui astfel de bun în contul dobânzii etc. 1285
Caracteristicile dobânzii legale, datorată în condiţiile textului de lege menţionat mai sus, sunt următoarele:
este specifică doar contractelor de împrumut cu dobândă cărora li se aplică regulile art. 1535-1536 C.civ.;
calcularea şi obligarea la plata dobânzilor legale are caracter subsidiar, fiind limitată la acele situaţii când, dispoziţiile
legale ori părţile contractante, prevăd că obligaţia este purtătoare de dobânzi fără a specifica rata lor. Aşadar, în cadrul
unui contract de împrumut, ori de câte ori împrumutătorul şi împrumutatul au stipulat că pentru predarea bunului se va plăti
o dobândă, fără a preciza nivelul acesteia, se va datora dobânda legală 1286;
rata dobânzii legale se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.
Cu toate că dobânda legală are caracter subsidiar, găsindu-şi aplicabilitatea doar atunci când părţile nu au stabilit o
dobândă convenţională, potrivit art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, dobânda convenţională nu poate depăşi dobânda
legală cu mai mult de 50% pe an.
Cu alte cuvinte, mai întâi se calculează dobânda legală, care aşa cum am arătat în materie comercială se fixează la
nivelul taxei oficiale a scontului, stabilită de către Banca Naţională, iar în raporturile dintre persoanele fizice va reprezenta
80% din nivelul acesteia, după care se stabileşte cât reprezintă 50% din această sumă pe an.
Capitalizarea dobânzilor. Până la abrogarea Decretului nr. 311/1954, anatocismul era oprit de lege. Anatocismul este o
convenţie care are ca obiect capitalizarea dobânzilor prin acordul debitorului de a plăti, pe lângă dobânda aferentă
capitalului datorat, şi o dobândă la dobândă. Aşadar, anatocismul mai poartă şi aceste două denumiri: capitalizarea
dobânzilor şi dobândă la dobândă.
Dobânda perceptibilă pentru un împrumut poate produce la rândul ei dobândă cu condiţia ca dobânda datorată să fi
devenit exigibilă şi numai după expirarea termenului la care trebuia să fie plătită. Practic, dobânda este considerată ca un
nou împrumut la care creditorul percepe dobândă.
După abrogarea, prin Legea nr. 7/1998, a Decretului nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale, îşi găsesc
aplicabilitatea dispoziţiile art. 1489 alin. (2) C.civ. privind dobânda la dobândă, dispoziţiile acestui text de lege fiind
completate de art. 8 din O.G. nr. 13/2011.
Pentru a putea capitaliza dobânda legală, într-un contract de împrumut de consumaţie cu dobândă, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
dacă părţile nu au convenit în mod expres asupra acestui lucru prin convenţie, este necesar ca reclamantul să o ceară
cu ocazia intentării acţiunii;
convenţia specială de anatocism să se încheie după ce s-a înregistrat scadenţa dobânzilor;
dobânzile datorate şi neplătite să fie debite pentru un interval de timp de cel puţin un an (în consecinţă, nu se poate
solicita dobânda la dobânzile datorate doar pentru perioade de o lună ori un trimestru).
În opinia noastră, dincolo de faptul că art. 1489 alin. (2) C.civ. contravine principiilor securităţii raporturilor juridice
şi previzibilităţii normelor, statuate prin jurisprudenţa CEDO, stabilirea unor condiţii care permit anatocismul
contravine art. 1345 C.civ., partea care va beneficia de dobândă la dobândă îmbogăţindu-se, în fapt, fără just temei.
Considerăm că, în măsura în
1285 F. Cotea, M. Cotea, Dobânda legală în lumina reglementărilor Codului civil şi a Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, în Dreptul nr.
5/2000, p. 28.
1286 Dacă părţile nu au stabilit în contract obligaţia de a se plăti dobânda, înseamnă că ne aflăm în prezenţa unui împrumut de
consumaţie cu titlu gratuit, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, caracterul oneros este de esenţa
contractului de împrumut cu dobândă.
care dobânda percepută pentru întârziere în achitarea soldului atinge obiectivul sancţionării conduitei culpabile a
debitorului, reglementarea unei dobânzi la dobândă excede şi imperativelor principiului echităţii.
Referitor la plata cu anticipaţie a dobânzii, O.G. nr. 13/2011 stabileşte două reguli:
dobânda nu se poate achita anticipat, decât pentru un interval de cel mult 6 luni (art. 7 din O.G. nr. 13/2011);
după ce a primit dobânda anticipată, împrumutătorul nu mai poate avea pretenţii de reactualizare a ei, deoarece a fost
plătit pentru întregul interval de timp cât a cedat proprietatea lucrului împrumutat.
Plata cu anticipaţie a dobânzilor se poate face atât în cazul dobânzilor convenite de părţile contractante, cât şi în cazul
dobânzilor legale, în ambele cazuri fiind necesar acordul părţilor.
Dispoziţii speciale privind dobânda. Prevederile O.G. nr. 13/2011 nu se aplică dobânzilor percepute sau plătite de
Banca Naţională a României, de instituţiile de credit, de instituţiile financiare nebancare şi de Ministerul Finanţelor, caz în
care calculul dobânzilor este reglementat prin legi speciale (art. 9 din O.G. nr. 13/2011).
C. Evaluarea convenţională (clauza penală)
Precizări. Instituţia clauzei penale a fost deja tratată cu prilejul prezentării formelor daunelor-interese. Revenim, totuşi,
numai pentru a puncta câteva elemente care privesc latura evaluatorie a clauzei penale.
Aşa cum s-a reţinut, clauza penală este convenţia accesorie 1287 prin care părţile determină anticipat echivalentul
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor de
către debitorul său1288.
Pornind de la definiţie şi ţinând seama de ceea ce interesează latura evaluatorie a instituţiei, facem, în continuare,
următoarele precizări:
clauza penală este o convenţie şi, în consecinţă, va trebui să îndeplinească condiţiile esenţiale cerute pentru orice
contract;
părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor datorate de debitor în cazul în care obligaţia contractuală n-a
fost îndeplinită şi, prin aceasta s-a creat un prejudiciu; ca modalitate, părţile pot include în contract o clauză anume
destinată evaluării pagubelor;
caracterele clauzei penale învederează latura evaluatorie a instituţiei.
Fixând anticipat valoarea prejudiciului în caz de neexecutare, executare cu întârziere ori defectuoasă, clauza penală
este de mare utilitate practică, întrucât părţile sunt scutite de a purta un proces în vederea evaluării prejudiciului.
Clauza penală are drept scop determinarea întinderii prejudiciului pe cale convenţională, şi nu liberarea debitorului prin
executarea unei alte prestaţii. De aici rezultă că debitorul nu poate alege între executarea obligaţiei şi oferirea clauzei
penale, în schimb creditorul are o asemenea opţiune, dar numai după ce obligaţia principală a devenit exigibilă, dar n-a
fost încă executată1289.
Clauza penală este obligatorie pentru părţi, întrucât fiind un contract, ea este „legea părţilor”, ceea ce înseamnă că
instanţa de judecată nu-i poate mări ori reduce cuantumul.
Clauza penală se datorează numai dacă sunt întrunite toate condiţiile pentru a se putea acorda despăgubiri.
Fiind creditor chirografar, creditorul obligaţiei cu clauză penală vine în concurs cu ceilalţi creditori, neavând vreun drept
de preferinţă în raport cu alţi creditori chirografari.
Clauza penală reprezintă, în acelaşi timp, o garanţie a executării obligaţiei asumate 1290.
4.3. Convenţii cu privire la modificarea răspunderii
Noţiune. Majoritatea normelor juridice care reglementează această materie sunt supletive şi, drept urmare, părţile unui
contract pot stabili clauze de modificare a răspunderii lor. Este vorba de înţelegerea intervenită între părţi, în privinţa
1287 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 809/2003, în B.J. 1990-2003, p. 285. Conform art. 1066 şi 1067 C.civ. din 1864, clauza
penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de
neexecutare din parte-i. Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a
obligaţiei principale. Prin urmare, clauza penală, fiind o convenţie accesorie, produce efecte numai în măsura în care obligaţia
principală a cărei executare cu întârziere se reclamă, izvorăşte dintr-un contract a cărui validitate nu se pune la îndoială.
1288 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 334.
1289 A se vedea dispoziţiile art. 1538 alin. (2) C.civ.: „În caz de neexecutare, creditorul poate cere, fie executarea silită în natură a
obligaţiei principale, fie clauza penală”.
1290 A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 460 şi urm.; I.M. Anghel, Fr.
Deak, M. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 370.

răspunderii debitorului, nu asupra întinderii despăgubirilor 1291. Înţelegerea poate interveni, aşadar, asupra scutirii, limitării
ori agravării acesteia.
Convenţiile, care privesc modificarea răspunderii trebuie să se fi încheiat înainte de producerea prejudiciului, iar prin
acestea, răspunderea debitorului se poate înlătura, restrânge sau agrava.
Asemenea convenţii nu se confundă cu renunţarea creditorului la plata prejudiciului, după ce acesta s-a produs 1292 şi
nu au niciun efect asupra obligaţiei iniţiale asumate de debitor.
Feluri. Doctrina1293 clasifică asemenea înţelegeri în:
convenţia de neresponsabilitate. Este convenţia prin care debitorul este exonerat în întregime de răspundere. O
asemenea convenţie este posibilă numai în ipoteza în care vina debitorului îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei, nu
şi atunci când suntem în prezenţa dolului1294;
convenţia care are drept scop limitarea răspunderii . O asemenea convenţie restrânge, după ivirea prejudiciului, prin
neexecutare, întinderea reparaţiunii datorate, sub condiţia ca vina debitorului să îmbrace numai forma neglijenţei sau
imprudenţei, nu şi a dolului;
convenţia de agravare a răspunderii. Părţile se pot înţelege ca răspunderea să fie agravată 1295. Astfel, cu titlu de
exemplu, părţile pot conveni ca debitorul să răspundă şi în caz de forţă majoră sau de caz fortuit 1296.
Această clasificare a fost însuşită şi de actualul Cod civil, marea majoritate a reglementărilor privind răspunderea civilă
contractuală având o natură specifică, permiţând părţilor să deroge, prin prevederi exprese, de la acestea. O astfel de
derogare poate viza şi modificarea întinderii răspunderii contractuale, părţile putând introduce, în convenţiile pe care le
încheie, una din următoarele clauze:
a) clauze exoneratoare de răspundere. Încă de la început trebuie precizat faptul că, precum statuează şi art. 1355
alin. (1) C.civ. „nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul
material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenţie sau din culpă gravă”. O astfel de normă corespunde filosofiei
contractuale, şi reprezintă o exonerare totală de răspundere, echivalând, în fapt, cu o lipsă a intenţiei de a contracta,
condiţie esenţială pentru formarea contractului (de altfel, sancţiunea aplicabilă unei astfel de clauze este, conform
doctrinei, nulitatea absolută).
Tot textul art. 1355 în alin. (2) C.civ. stabileşte şi clauzele valabile de limitare a răspunderii, acestea putând viza
prejudiciul cauzat bunurilor, ca urmare a unei simple imprudenţe sau neglijenţe sau numărul obligaţiilor legale ale
debitorului în măsura în care nu se încalcă dispoziţiile imperative ale legii sau bunele moravuri. Interpretarea per a
contrario a art. 1355 alin. (2) C.civ. este reţinută în alin. (3) ale acestui articol, unde se prevede că „răspunderea pentru
prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii”.
O precizare este necesară. Întrucât regula în materia răspunderii contractuale este aceea a angajării responsabilităţii
pentru neexecutarea obligaţiilor, renunţarea creditorului la despăgubiri trebuie să reiese, fără niciun dubiu, din cuprinsul
convenţiei încheiate. În acest sens, este şi alin. (4) al art. 1355 C.civ. care statuează că „declaraţia de acceptare a riscului
producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăţi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgu-birilor”;
b) clauze de limitare a răspunderii. În spiritul principiului libertăţii contractuale, părţile sunt abilitate să insereze, în
convenţie, clauze de limitare a răspunderii, al căror scop este de a stabili un prag maximal al despăgubirilor ce pot fi plătite
de către creditor, dincolo de care răspunderea nu mai poate fi angajată, chiar dacă prejudiciul ar fi mai semnificativ.
Valabilitatea clauzelor de limitare a răspunderii depinde de atitudinea subiectivă a debitorului, acestea neputând produce
vreun efect în prezenţa dolului sau a culpei grave. Totodată, pragul maximal al despăgubirilor trebuie stabilit într-o măsură
rezonabilă, astfel încât să nu reprezinte, în realitate, o clauză de exonerare totală de răspundere;
c) clauze de agravare a răspunderii. Nimic nu interzice părţilor ca, prin acord mutual, să agraveze răspunderea
debitorului prin angajarea acestuia de a repara prejudiciul rezultat dintr-o neexecutare neculpabilă, efect al
intervenţiei unui caz de forţă majoră sau al unui caz fortuit (art. 1351 C.civ.). Mai mult, se consideră a fi o clauză de
agravare şi acelea prin care debitorul
1291 Pentru că în acest caz suntem în prezenţa clauzei penale.
1292 Într-o asemenea situaţie suntem în prezenţa instituţiei juridice a remiterii de datorie.
1293 A se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 345-346.
1294 Art. 1355 alin. (1) C.civ.: „Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul
material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.”
1295 De exemplu, debitorul se poate angaja să răspundă chiar dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare se datorează
cazului fortuit sau forţei majore.
1296 Art. 1351 alin. (1) C.civ.: „Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci
când prejudiciul este cauzat de forţa majoră sau de caz fortuit”.
îsi asumă o serie de obligaţii noi, alături de cele obişnuite (de pildă, prin stipulaţie expresă, comodatarul îşi poate lua
angajamentul de a răspunde inclusiv pentru pierderea ori deteriorarea bunului rezultată din folosinţa normală a obiectului
contractului, prin derogare de la dispoziţiile art. 2149 alin. (1) C.civ. De menţionat faptul că vor fi sancţionate cu nulitatea
unele clauze de agravare ce tind spre transformarea unei obligaţii de mijloace în obligaţii de rezultat, cum ar fi obligaţia
asumată de un avocat, faţă de client, cu privire la obţinerea unui anumit rezultat.
Secţiunea a 5-a. Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor
Noţiuni generale. Aşa cum am arătat într-un capitol anterior, în imensa majoritate a cazurilor obligaţiile asumate de
părţi se execută de bunăvoie şi aşa cum au fost asumate.
Există însă şi situaţii în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţiile asumate, caz în care, potrivit art. 1516
C.civ.1297, creditorul are dreptul de a alege între:
a cere executarea silită (forţată) a obligaţiilor ce revin debitorului;

a cere, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei
obligaţii corelative;
să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Mergând pe aceeaşi linie, art. 1549 C.civ. prevede că, în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale din partea
debitorului, creditorul, dacă nu optează pentru executarea silită (în natură ori prin echivalent), poate alege rezoluţiunea sau
rezilierea contractului şi daune-interese.
Reamintim faptul că rezoluţiunea este o sancţiune care se aplică în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor
contractuale, o sancţiune prin care contractul este desfiinţat. Dacă obligaţia asumată este divizibilă, rezoluţiunea, în
principiu, se poate cere pentru întreg contractul ori numai pentru o parte din contract, după cum neexecutarea obligaţiei
este totală sau parţială. Rezoluţiunea nu operează de plin drept, ea fiind în esenţă judiciară, dar nimic nu împiedică părţile
ca prin acordul lor să prevadă în contract posibilitatea rezoluţionării contractului pentru neexecutare culpabilă a obligaţiilor
asumate (clauză de rezoluţiune). Rezoluţiunea se aplică contractelor cu executare instantanee.
În cazul contractelor cu executate succesivă, creditorul are dreptul la reziliere dacă actele de neexecutare au un
caracter repetat.
Rezilierea se supune în esenţă aceloraşi reguli cu rezoluţiunea, dar nu trebuie confundată cu aceasta.
Rezoluţiunea şi rezilierea, fiind sancţiuni excesive, tind la desfiinţarea contractului.
În situaţia în care o parte şi-a executat integral, respectiv, parţial obligaţia şi nu are dreptul la rezoluţiune, ea are
dreptul de a solicita instanţei, după caz, fie restituirea unei părţi din prestaţie sub forma de echivalent bănesc, fie
reducerea proporţională a prestaţiei.
Rezoluţiunea şi rezilierea au fost tratate pe larg la capitolul privind „Efectele speciale şi reguli specifice contractelor
sinalagmatice”.
1297 Art. 1516 C.civ.: „(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde
dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei.
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii
corelative.
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”.

Curs Recapitulativ

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Recapitulativ

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Formele executării obligaţiilor civile

Dezvoltare. Cu privire la noţiunea de efect al obligaţiei civile se impun unele sublinieri:

Secţiunea a 2-a. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor civile

§1. Noţiune şi principiul dominant în materie

Obligaţiile de a da se execută în natură întotdeauna printr-o prestaţie unică, adică dintr-odată.

Obligaţiile de a nu face se execută întotdeauna în timp.

§2. Plata (executarea directă a obligaţiilor)

1094 Art. 1469-1515 C.civ. reglementează principiul executării în natură a obligaţiilor.

2.1. Noţiune şi reglementare

1095 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 309.

1101 I. Turcu, op. cit., p. 413.

2.2. Condiţiile plăţii

A. Persoanele ţinute să facă plata

I. Principiul general în materie

debitor, personal sau prin reprezentant;

c) Fideiusorul. Plata poate fi făcută şi de către o persoană obligată pentru debitor.

II. Excepţii de la principiul dominant în materie

III. Particularităţile obligaţiei de a da, în legătură cu cel ce face plata

B. Persoanele îndreptăţite să primească plata

1113 Dispoziţiile art. 1482-1483 C.civ. stabilesc modalitatea de predare a bunurilor.

1117 C. Zamşa, op.cit., p. 1563.

Din formularea principiului, rezultă următoarele:

1118 A se vedea I. Turcu, op. cit., p. 418.

bunurile de gen sunt în proprietatea plătitorului până în momentul predării;

1124 Exemplu – medicul, avocatul etc.

1125 La momentul naşterii obligaţiei.

modul în care obligaţia este stipulată în contract;

a. garanţia să fie individualizată;

Dobânda legală este cea stabilită de lege, după cum urmează:

Capitalizarea dobânzilor se poate realiza, deci, în următoarele situaţii:

Concluzii. În privinţa plăţii, rezumând, se poate conchide:

obiectul plăţii constituie prestaţia datorată;

D. Principiul indivizibilităţii plăţii

1134 Art. 8 din O.G. nr. 13/2011.

1137 De exemplu, o sumă de bani.

Excepţii de la principiu. De la principiul indivizibilităţii plăţii există următoarele excepţii:

când părţile, prin convenţia lor, stabilesc ca plata să fie divizibilă;

Interes. Interesul şi importanţa determinării locului plăţii rezidă în următoarele:

1141 Art. 1494 alin. (2) C.civ.

1) potrivit convenţiei părţilor (art. 1506 C.civ.);

toate cheltuielile legate de facerea plăţii sunt în sarcina debitorului;

Şi în cazul plăţii prin ordin de plată, legea instituie două prezumţii:

Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.

K. Punerea în întârziere a creditorului

creditorul este obligat să repare prejudiciul cauzat debitorului prin întârziere;

Instituţia cuprinde următoarele etape:

1159 L. Pop, op. cit., 2006, p. 724.

1160 Pentru detalii, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 725.

Efecte. Oferta reală urmată de consemnaţiune produce următoarele efecte:

Secţiunea a 3-a. Executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor civile

în cazul obligaţiilor de a face:

Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.

§2. Categorii de despăgubiri şi natura lor juridică

Categorii de despăgubiri. Despăgubirile se grupează în două mari categorii:

1172 Art. 1527-1529 C.civ.

3.2. Condiţiile acordării daunelor-interese

Aceste despăgubiri se vor acorda dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

prejudiciul constă în paguba încercată de creditor;

(3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.

Consideraţii privind fapta. În legătură cu fapta debitorului se impun următoarele consideraţii:

1180 „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

1182 A se vedea dispoziţiile art. 1547-1548 C.civ.

1184 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 186.