EXECUTAREA SI STINGEREA OBLIGATIILOR

1. Executarea obligatiilor

Realizarea scopurilor urmarite de catre partile raportului obligational poate avea loc numai
prin indeplinirea drepturilor de creante si executarea obligatiilor corelative.
Acest obiectiv poate fi atins in masura in care, in multiplele raporturi juridice obligationale in
care membrii societatii apar ca subiecte de drept, ca parti, se obtine obiectul specific si exact
avut in vedere la nasterea acestor raporturi. Aceasta este executarea directa sau in natura a
obligatiei care de regula se face de buna voie de catre debitor.
in situatia in care debitorul refuza executarea de bunavoie a obligatiei, creditorul va fi nevoit
sa recurga la forta coercitiva a statului pentru executarea silita in natura a acelei obligatii.
Conduita creditorului intr-o atare situatie este determinata de insasi derularea in conditii
corespunzatoare a circuitului civil in care, la randul lui devine debitor pentru prestatia pe care
trebuie sa o primeasca fie direct, fie prin punerea in manopera a obiectului acestuia. Astfel,
potrivit art. 1073 Cod civil, in primul rand 'creditorul are dreptul de a obtine indeplinirea
exacta a obligatiei'.
In caz de neexecutare totala sau partiala, sau de executare necorespunzatoare, creditorul 'are
dreptul la despagubiri', conform aceluiasi text de lege.
Deci, in cazul in care din diferite motive executarea nu mai este posibila, creditorul va putea
pretinde echivalentul prejudiciului suferit, adica prin executarea indirecta, prin despagubiri
banesti.
Din cele prezentate rezulta ca executarea obligatiilor se poate realiza pe doua cai: executarea
directa sau in natura, sau executarea indirecta sau prin echivalent.
Problematica complexa a executarii obligatiilor in mod reparatoriu, prin echivalent banesc si
a daunelor-interese au fost analizate in prima parte a lucrarii noastre privind raspunderea
civila.
Ne vom referi in cele ce urmeaza la executarea directa sau in natura a obligatiilor.
in doctrina juridica actuala se afirma imperativ ca executarea in natura a obligatiilor sa
constituie un principiu fundamental al dreptului civil.
Executarea in natura a obligatiilor inseamna executarea intocmai a prestatiei insasi la
care este indatorat debitorul, prestatie ce nu poate fi inlocuita cu o alta prestatie sau cu
despagubiri banesti, fara acordul creditorului.
si este firesc sa fie asa, executarea unei alte prestatii sau chiar o despagubire baneasca
acordata pentru a inlocui realizarea in natura a prestatiilor nu poate satisface intocmai
interesele creditorului si nici ale participantilor la circuitul civil.
1.2. Executare directa in natura a obligatiilor; plata
Codul civil reglementeaza plata in art. 1092-1121, incluzand-o in cadrul modurilor de
stingere a obligatiei. Fa^a de celelalte moduri de stingere a obligatiilor mentionate de art.
1091 Cod civil, plata prezinta particularitatea ca stinge raportul juridic prin executarea
obiectului sau, adica realizeaza ceea ce au voit partile.
in mod curent, prin plata se intelege remiterea unei sume de bani.
Spre deosebire, in limbaj juridic, plata constituie modul normal sau firesc de stingere a
obligatiilor, deoarece orice obligatie ia nastere pentru a fi indeplinita sau executata. Putem
spune deci, ca plata reprezinta executarea voluntara a obligatiei.
Plata poate fi considerata ca un act juridic, adica o operafie juridica care se formeaza intre eel
care plateste (solvens) si eel care primeste (accipiens), fiind vorba deci despre o conventie
intre persoana care a executat plata si eel care a primit-o.
a) Cine poate face plata?
Potrivit art. 1093 alin. 1 Cod civil, plata poate fi facuta de orice persoana interesata si chiar de
o persoana neinteresata. In acest sens, se impun cateva precizari. Astfel:
eel tinut a face plata este debitorul, fie personal, fie prin
reprezentantul sau;
plata poate fi facuta de o persoana tinuta alaturi de debitor, cum ar fi: un codebitor solidar sau
pentru debitor, ca de exemplu, un fidejusor;
plata poate fi facuta si de un ter| interesat in efectuarea ei, de exemplu: dobanditorul unui
imobil ipotecat poate achita datoria debitorului, pentru ca imobilul sa fie liber de orice
sarcina.
Asa cum aratam, plata poate fi facuta chiar de o persoana neinteresata; de exemplu in cazul
cand tertul doreste sa-1 gratifice pe debitor, situatie in care se cere si consimtamantul
creditorului.
In situatia in care plata este facuta altor persoane decat celor aratate de legiuitor, de principiu
nu este valabila.
Cu toate acestea plata este valabila daca:
plata a folosit creditorului (ex. plata facuta unui creditor al creditorului, art. 1096 alin. 2
C.civ.);
plata facuta unui creditor aparent (ex. unui mostenitor care este inlaturat de la mostenire de
catre un mostenitor mai apropiat in grad). In acest caz, creditorul real are la indemana o
actiune in regres impotriva celui aparent - fara calitati;
notificarea de catre creditor a unei plati facute unei persoane care nu a avut calitatea de a
primi. De la principiul ca plata poate fi facuta de orice persoana, exista doua exceptii:
in cazul obligatiilor de a face 'intuituu personae', plata nu poate fi facuta decat de debitorul
acestei obligatii, art. 1094 Cod civil;
daca partile au convenit ca plata sa nu fie facuta de altcineva, decat de debitor (art. 1083 Cod
civil). Cu privire la executarea unei obligatii de dare, respectiv constituirea sau transmiterea
unui drept real, plata trebuie sa fie facuta de proprietarul lucrului, proprietar care trebuie sa
aiba capacitatea juridica necesara actelor de dispozitie.
Nerespectarea acestor conditii are drept consecinta nulitatea actului juridic al platii si
repunerea partilor in situatia anterioara prin restituirea prestatiilor executate prin plata.
Trebuie facuta mentiunea ca Legea nr. 288/23 mai 2002 prin care se aproba Ordonanta
Guvernului 22/2002 cuprinde unele reglementari specifice privind executarea obligatiilor de
plata ale institutiilor publice.
in ceea ce privesc obligatiile de 'a da', sunt prevazute cateva conditii speciale de catre
legiuitor.
in primul rand este necesar ca eel ce face plata sa fie proprietarul lucrului dat in plata asa cum
prevede art. 1095 C.civ.
Cel ce face plata sa fie proprietarul lucrului dat in plata (art. 1095 C.civ.). Aceasta deoarece
prin efectul platii, creditorul trebuie sa devina proprietarul lucrului platit, ceea ce este posibil
daca cel ce face plata este el insusi proprietar. Daca aceasta condifie nu este indeplinita, palta
este nula
Totusi daca este vorba de sume de bani sau de alte lucruri ce se consuma prin intrebuintare,
acestea nu mai pot fi repetite chiar atunci cand cel ce le-a platit nu era proprietarul lor, daca
creditorul care a primit plata le-a consumat de buna credinta (art. 1095, alin. 2 C.civ.).
De asemenea, in cazul in care lucrul platit este mobil miscator, revendicarea lui nu este
posibila, deoarece se aplica art. 1909 C.civ.
in al doilea rand pentru ca o persoana sa poata face plata in mod valabil este ca cel ce plateste
sa fie capabil de a instraina. Daca aceasta conditie nu este indeplinita, plata poate fi anulata,
afara daca este vorba de bani sau de alte lucruri ce se consuma prin intrebuintare, care nu mai
pot fi repetite, in cazul in care creditorul care a primit plata le-a consumat de buna credinta.
^^'^
Restituirea a ceea ce s-a platit nu opereaza in cazul bunurilor consumptibile si a sumelor de
bani intrebuintate de creditorul de buna credinta, chiar daca plata s-a facut de o alta persoana
decat proprietarul acelor bunuri sau care era capabila de a instraina (art. 1095 alin.2 Cod
civil).
b)  Cui se poate face plata?
in primul rand plata trebuie sa se faca creditorului sau imputernicitului ori aceluia care este
autorizat de justitie sau de lege sa primeasca pentru creditor (art. 1096 Cod civil).
Dupa moartea creditorului, plata se poate face mostenitorilor sai, care au devenit astfel,
creditori.
Ca efect al contractului de cesiune de creanta, cesionarul dobandeste calitatea de creditor
si este indreptatit a i se face plata.
Plata mai poate fi primita de un mandatar al creditorului sau de catre reprezentantul legal
(tutore, curator) al creditorului.
Plata se poate face si unui tert desemnat chiar de instanta in cazul validarii unei popriri, in
acest caz, plata se va face unui creditor popritor care va fi imputernicit sa primeasca plata.
Daca plata este facuta altor persoane decat cele aratate de legiuitor, in principiu, ea nu este
valabila. si totusi plata este valabila in urmatoarele situatii:
cand creditorul ratifica plata facuta unei persoane care nu avea calitatea de a primi;
cand plata a folosit creditorului, de pilda, in situatia in care a fost
facuta unui creditor al creditorului, stingandu-se astfel obligatia pe care creditorul o avea fata
de o alta persoana (art. 1096 alin.2, Cod civil);
cand plata a fost facuta unui creditor aparent (de exemplu, unui mostenitor care este inlaturat
ulterior de la mostenire de catre un mostenitor mai apropiat in grad. in acest caz, adevaratul
creditor se va intoarce cu actiune in regres impotriva celui ce a primit fara calitate);
plata facuta unei persoane cu capacitate restransa de exerci|iu sub
sanctiunea nulitatii relative a actului juridic de plata. c) Ce se plateste (obiectul platii)?
Conform art. 1100 Cod civil „creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decat acela care i se
datoreste, chiar cand valoarea lucrului oferit ar fi egala sau mai mare'.
Asadar, plata trebuie sa constea in executarea intocmai a obligatiei asumate. Daca se executa
o alta prestatie decat obiectul obligatiei, chiar daca este acceptata de creditor, aceasta nu este
o plata, ci o dare in plata.
In legatura cu obiectul obligatiei se impun cateva precizari.
Astfel, daca obiectul obligatiei consta in a da un bun cert, debitorul este eliberat prin predarea
lui in starea in care se gasea la momentul predarii. El nu va raspunde la pieirea bunului sau de
stricaciunile pe care acestea le sufera daca nu s-au produs prin fapta sa ori a persoanelor
pentru care este tinut sa raspunda, cu exceptia cazului cand deteriorarile s-au produs dupa
punerea sa in intarziere.
Chiar si cand a fost pus in intarziere nu va raspunde daca va dovedi ca bunul ar fi pierit si ia
creditor (art. 1156 alin.2 Cod civil).
Daca obiectul obligatiei de a da se refera la bunuri de gen, debitorul nu poate fi liberat de
predare prin pierdere, prin pieirea sau stricaciunea lor, intrucat genera non pereunt.
d) Principiul indivizibilitatii platii
Potrivit acestui principiu debitorul trebuie sa plateasca datoria in intregime, deci plata este
integrala. Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, chiar in ipoteza unei
datorii divizibile (art.l 101 Cod civil).
Principiul indivizibilitatii comporta unele exceptii:
daca prin conventia partilor se stabileste ca plata sa fie divizibila;
in cazul decesului debitorului care lasa mai multi mostenitori, datoria se divide intre ei,
fiecare platind pro parte, cu exceptia situatiei cand obligatia este indivizibila (art. 1060 corob.
cu art.l0'57si 1058 Cod civil);
in caz de stingere a obligatiei prin compensatie, creditorul obligatiei celei mai mare va primi
o plata partiala;
in ipoteza cand in locul debitorului datoria este platita de fldejusori: fidejusorii au beneficiul
de diviziune si fiecare va plati partea din datorie ce i se cuvine (art. 1674 Cod civil);

Daca instanta acorda termen de garantie, ea poate esalona plata (art. 1101 alin.2 Cod civil);
posesorul unei cambii, bilet la ordin sau cee, nu poate refuza o plata partiala caci atunci
intreaga creanta ramane neplatita si eventuala insolvabilitate a debitorului va fi suportata de
semnatarii titlului, impotriva carora posesorul va avea drept la actiune pentru intreaga suma.
e) Plata sumei numerice aratata in contract^^^
Obligatia ce rezulta dintr-un imprumut de bani este intotdeauna pentru aceeasi suma
numerica aratata in contract. Daca intervine o sporire sau scadere a pretului monedelor,
inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu
este obligat a restitui aceasta suma decat in speciile aflate in curs in momentul platii (art.
1578 Cod civii). Deci nu se primeste teoria impreviziunii.
Astfel art. 1578 Cod civil se refera la contractul de imprumut, in practica judiciara si in
literatura juridica se considera insa ca solutia se aplica la toate obligatiile patrimoniale, cu
mentiunea ca teoria impreviziunii se refera la domeniul contractual, deci nu si la cel delictual.
Prin art. 10 lit.f din Ordonan|a Guvernului nr.21/1992 referitoare la protectia consumatorului
se dispune ca la incheierea contractului trebuie sa se prevada obligatia de a plati pentru
produsele sau serviciile prestate, in sume stabilite cu exactitate in prealabil, majorarea
pretului stabilit inifial fiind posibila „numai cu acordul consumatorului'.
In acest fel se aplica solutia din art. 969 alin.2. Cod civil, in sensul ca revocarea conventiilor
se face cu consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege, in acest sens, Ordonanta
nr.21/1992 se pare ca nu cunoaste teoria impreviziunii. Problema se poate pune si in alte
contracte.
In contractele intemationale partile folosesc unele clauze de adaptare a contractului, pentru a
se pune la adapost de fluctuatiile monedei in care se face plata (clauza aur, clauza de plata in
valoare aur, clauza valutara etc.).
in contractul intern, se poate pune intrebarea daca nu s-ar putea folosi pentru a evita
eventualele deprecieri monetare, o clauza in sensul ca trebuie sa se plateasca o suma cu care
sa se poata cumpara o anumita cantitate de bunuri, de exemplu, grau, care se putea cumpara
cu suma prevazuta in contract la data incheierii. Deci, daca se poate folosi o clauza
care sa asigure plata la scadenta a unei valori cat mai apropiata de valoarea instrainata sau
imprumutata. Raspunsul este afirmativ,
f) Data platii
Plata trebuie sa se faca la data stabilita. Momentul platii este acela cand datoria a ajuns la
scadenta si creditorul poate sa o ceara, deci a devenit exigibila.
Problema exigibilitatii se rezolva diferit, in functie de modul de executare a obligatiilor. In
cazul obligatiilor cu executare imediata, plata este exigibila din chiar momentul nasterii
creantei. Daca obligatia este cu termen, plata este exigibila la implinirea termenului stabilit de
consum acord de catre parti.
Termenul poate fi stipulat in favoarea oricareia dintre parti sau in interesul ambelor
parti. Daca nu s-a prevazut in contract in interesul carei parti este stipulat termenul, se
prezuma ca este in favoarea debitorului (art. 1024 Cod civil). In situatia in care termenul a
fost stabilit in favoarea debitorului, acesta poate face plata si anticipat, iar
creditorul este obligat sa o primeasca. Daca termenul este stabilit in favoarea creditorului, se
poate face plata anticipat dar numai cu consimtamantul acestuia.
Uneori legea precizeaza ca termenul a fost stabilit in favoarea creditorului (art.1616 Cod civil
depozitul se restituie la cererea deponentului, chiar daca a fost stipulat in contract un termen
de restituire).
Daca termenul a fost stabilit in favoarea ambelor parti (un contract de imprumut cu dobanda)
plata trebuie facuta la acel termen.
In cazul executarii cu intarziere, creditorul are drept la despagubiri, pentru daunele produse
prin neexecutarea la termen a obligatiei. Acordarea despagubirilor este conditionata de
prealabila punere in intarziere a debitorului.
g) Locul platii
Potrivit art. 1104 Cod civil, plata trebuie facuta la locul convenit de parti. Daca partile nu au
stabilit locul platii, ea se va face la domiciliul debitorului (art. 1104 alin.3 Cod civil), deci
plata este cherabila.
Daca plata se face la domiciliului creditorului, atunci ea este portabila.
Cand plata se refera la un bun cert si partile nu au prevazut locui platii, aceasta se va face la
locul situarii bunului respectiv.
Determinarea locului platii are o dubla semnificatie juridica. In primul rand, in raport de locul
platii se stabilesc cheltuielile de transport, in al doilea rand, in dreptul international privat si
in dreptul comertului international executarea obligatiilor este reglementata de legea locului
de unde urmeaza a se face plata (lex loci solutionis sau executionis).
h) Imputatia platii
Imputatia platii intervine atunci cand un debitor are de platit mai multe datorii, obligatii care
au ca obiect bunuri de aceeasi natura, fata de acelasi creditor.
Daca debitorul plateste creditorului o suma de bani sau o alta cantitate de bunuri fungibile
neindestulatoare pentru a acoperi toate datoriile, se ridica problema - care dintre datorii se va
stinge?
Imputafia platilor se stabileste, de regula, pe cale conventionala, iar in lipsa acesteia poate fi
decisa de catre una din parti.
Primul care poate decide asupra carei obligatii se imputa plata efectuarii este debitorul (art.l
110 Cod civil).
Posibilitatea pe care o are debitorul de a face imputatia platii este limitata, in sensul
respectarii urmatoarelor reguli:
plata sa fie suficienta pentru a stinge intreaga datorie;
daca o datorie este ajunsa la scadenta (exigibila) si alta nescadenta, debitorul nu poate sa
impute plata asupra datoriei care nu a ajuns la termen deoarece s-ar face o plata anticipata,
lara acordul creditorului, ceea ce nu-i este posibil daca termenul a fost stipulat in favoarea
creditorului;
daca scadenta este producatoare de dobanzi si debitorul datoreaza, deopotriva, dobanzile si
suma imprumutata, plata se imputa mai intai asupra dobanzilor, cu exceptia cazului cand
creditorul este de acord sa fie imputata asupra capitalului (art.llU Cod civil).
Creditorul are dreptul de a decide care dintre datorii se va stinge si aceasta o face, de obicei,
prin chitanta pe care o libereaza debitorului.
Debitorul este tinut de imputatia facuta de creditor si nu o poate contesta decat atunci cand
creditorul 1 -a surprins sau 1 -a Indus in eroare prin manoperele pe care le-a folosit (art.l 112
Cod civil).
Daca nici una din par|i nu a iacut imputatia, aceasta se va face dupa dispozitiile din Codul
civil (art.l 113 Cod civil).
Astfel, imputatia legala se realizeaza dupa urmatoarele reguU:
daca o datorie este ajunsa la scadenta, iar cealaha nu este exigibila, plata se imputa mai intai
asupra datoriei ajunsa la scadenta;
daca toate datoriile au ajuns la scadenta, imputafia platii se face mai intai asupra aceleia care
este mai oneroasa (de exemplu, o datorie garantata prin ipoteca);
daca toate datoriile au ajuns la scadenta si sunt la fel de oneroase, imputafia platii efectuate se
va face mai intai asupra celei mai vechi;
daca toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase si de vechi, imputatia platii se va face
proportional asupra fiecareia dintre ele;
imputatia platii se va face mai intai asupra dobanzii si apoi asupra sumei datorate, in acest
caz, creditorul va primi o plata partiala, ca o exceptie de la principiul indivizibilitatii platii.
i) Dovada platii
Plata are ca efect liberarea debitorului de obligatia asumata, in caz de litigiu, cel care reclama
trebuie sa dovedeasca pretentiile (art.l 169 Cod civil), in unele cazuri, faptul platii este
prezumat de lege.
Astfel, potrivit art.l 138 Cod civil, remiterea voluntara a titlului original facuta de creditor
debitorului da proba liberatiunii, iar remiterea voluntara a copiei legalizate a titlului prezuma,
pana la proba contrarie, remiterea de datorie sau plata.
Asadar, daca se remite titlul constatator al creantei care este un inscris sub semnatura
privata, se prezuma absolut liberarea sa prin plata sau prin remitere de datorie, deoarece actul
sub semnatura privata exista intr-un singur exemplar.
Daca se restituie titlul constatator al creantei care este un act autentic, prezumtia de liberare
este relativa deoarece se pot face copii legalizate.
in toate celelalte cazuri, creditorul va elibera debitorului o chitanta liberatorie, prin care sa se
ateste plata efectuata. j) Oferta reala urmata de consemnatiune
Debitorul are nu numai obligatia de a plati, dar el are si dreptul subiectiv de a efectua plata
pentru a nu suporta consecintele neexecutarii. in situatia in care debitorul desi doreste sa faca
plata, totusi creditorul o refuza, el poate sa-i faca o oferta reala de plata urmata de
consemnatiune.
Aceasta posibilitate legala (art. 1114-1121 Cod civil si art.586-590 Cod procedura civila) pe
care o are debitorul se intemeiaza pe ideea ca plata nu este numai o obligatie pentru debitor,
ci si un drept subiectiv. Oferta reala se face printr-o somatie pe care o adreseaza debitorului
sau, prin intermediul executorilor judecatoresti, de a primi plata datoriei.
Daca el refuza acceptarea platii, debitorul poate consemna lucrul la dispozitia creditorului, iar
daca prestatia consta intr-o suma de bani, consemnarea se va face la C.E.C.
k) Opozitia la plata
Opozitia la plata consta intr-o interventie pe care o face cineva catre debitor de a nu efectua
plata pe care o datoreaza fara consimtamantul lui sau prezenta sa. In acest caz debitorul ce a
primit opozitia este obligat sa se abtina de a face plata in caz contrar acesta va trebui sa o
repete.
Opozitia la plata poate fi facuta de urmatoarele persoane:
un creditor ai aceluiasi debitor: astfei, creditorii unei mosteniri acceptata sub beneficiu de
inventar fac opozitia ia plata, mostenitorului, sa nu procedeze la pia^a pana nu sunt toti
prezenti;
titularul unui titlu la purtator pierdut sau furat;
creditorul creditorului (creditorul propriu), in cazul popririi, catre tertul poprit (debitorul), ca
acesta din urma sa nu plateasca creanta creditomlui sau (popritul). 1. 3. Executarea silita in
natura a obligatiilor
Daca debitorul nu executa de buna voie obligatia, deci nu face plata, creditorul poate
apela ia executarea silita in natura sau prin echivalent banesc. Deci in primul rand creditoml
poate recurge la mijloacele legale pentru a-1 sili sa-si execute in natura obligatia.
Orice creditor are astfel dreptul sa ceara debitorului executarea obligatiei in natura sa
specifica voluntar sau silit.
Numai in cazul in care executarea in natura a obligatiei nu mai este posibila, executarea
obligatiei se face prin echivalent, adica prin acordarea de despagubiri creditorului pentru
prejudiciul suferit datorita neexecutarii in natura a obligatiei.
Executarea silita in natura a obligatiilor intuitu personae nu este posibila, in cazul acestor
obligatii se aplica principiul conform caruia nimeni nu poate fi silit sa execute un fapt strict
personal, deoarece ar constitui o restrangere a libertatii sale personale.

Obligatiile intuitu personae nu pot fi executate de asemenea in natura lor specifica de catre
o alta persoana, pe cheltuiala debitorului.
in consecinta, obligatiile intuitu personae nu pot fi executate decat prin echivalent.
in principiu, toate obligatiile pot fi executate in natura. Neexecutarea unei obligatii pozitive
inseamna de fapt, o abstentiune, un act negativ, in timp ce neexecutarea unei obliga|ii
negative comporta un act pozitiv, care va fi adesea o violare a contractului.
in cazul obligatiilor pozitive, de a da, exista rnai multe posibilitati, dupa cum obiectul consta
intr-o suma de bani, intr-un bun individual determinat sau bunuri generice. Cand obligatia de
a da se refera la o suma de bani, creditoml poate sa transforme in bani bunurile debitorului,
pe calea executarii silite, prestatia fiind susceptibila oricand de executare in natura chiar si
fara concursul debitomlui (vezi T.R.Popescu, P. Anca „Teoria generala a obligatiilor',
Ed.stiintifica, Buc,1968,p,314.)
Daca obligatia de a da are ca obiect un bun individual determinat, debitorul trebuie sa
execute, de fapt, doua obligatii: de a constitui sau de a transmite un drept real si de a preda
lucrul. Prima obligatie se executa, de regula, in momentul realizarii acordului de vointa (vezi
C.Stanescu, C.Birsan op,cit.p.319).
Ca atare, obligatia de a transmite sau de a constitui dreptul de proprietate ori alt drept real se
poate executa in natura.
Cea de-a doua obligatie, aceea de predare a lucrului este o obligatie de a face, care va putea fi
executata in natura pe cale silita numai daca bunul se regaseste la debitor.
in situatia bunurilor de gen, obligatia de a da, se executa in momentul individualizarii lor,
care se face, de obicei, odata cu predarea. In acest caz, creditorul poate alege una din cele trei
posibilitati: sa ceara executarea silita in natura daca este posibil sa procure din alta parte pe
contul debitorului aceeasi cantitate de marfa , recuperandu-si pretul din vanzarea bunurilor
debitorilor; fie sa accepte executarea prin echivalent, adica plata de despagubiri.
Astfel, creditorul poate obtine executarea silita in privinta obligatiei de facere, in toate
cazurile in care aceasta obligatie poate fi executata fara ca debitorul sa fie constrans personal,
adica fara sa fie in joc libertatea sa (vezi Liviu Pop, op.cit.p.486-487).
in motivarea aceleiasi idei, se poate invoca art. 1077 Cod civil care dispune ca nefiind
indeplinita obligatia de a face, creditorul poate sa fie autorizat a o aduce el la indeplinire, cu
cheltuiala debitorului. Este evident ca, obligatiile de facere pot fi executate si prin alte
modalitati, nu numai prin echivalent banesc, asa cum s-ar parea ca rezulta din art. 1075 Cod
civil.
Prin ea insasi, abstentiunea poate fi interpretata in mod diferit, in materie contractuala;
inaintea determinarii daca o abtinere antreneaza raspunderea debitorului, trebuie sa incepem
prin a stabili daca in virtutea contractului, debitorul este obligat sa actioneze sau nu. in acelasi
timp, trebuie sa se tina cont de faptul ca, din obligatiile ce revin partilor nu sunt numai cele
prevazute in contract, ci si acelea impuse de echitate, de obicei si de lege (art.970 alin.2 Cod
civil).
Chiar si in privinta obligatiilor de non facere exista argumente in sustinerea ideii ca acestea
pot fi executate in natura, pe alte cai, in masura in care nu sunt indeplinite de debitor.
Astfel potrivit art. 1076 Cod civil „creditorul poate cere a se distruge ceea s-a facut,
calcandu-se astfel obligatia de a nu face si poate cere a fi autorizat a distruge el insusi, cu
cheltuiala debitorului, afara de dezdaunari'.
Prin folosirea acestei posibilitati recunoscuta creditorului, se ajunge de fapt, la executarea
obligatiei negativa ce-i incumba debitorului. in cazul cand creditorul nu apeleaza la aceste
posibilitati de executare silita sau cand aceasta nu se poate realiza se aplica art. 1075 Cod
civil potrivit caruia „orice obligatie de a face sau de a nu face se schimba in dezdaunari, in
caz de neexecutare din partea debitorului'.
1. 4. Cu privire la daunele cominatorii
In situatia in care debitorul obligatiei refuza executarea in natura a unei obligatii de a face sau
de a nu face, mai ales a celor intuituu personae practica judiciara a creat un mijloc de
constrangere patrimoniala a acestuia. Acest mijloc este alcatuit din sistemul daunelor
cominatorii.
Asa cum au fost definite in doctrina daunele cominatorii constau intr-o suma de bani pe care
debitorul trebuie sa o plateasca creditorului de regula, pentru fiecare zi de intarziere sau prin
raportare ia alte unitati de timp, pana la executarea, obligatiei (vezi Liviu Pop, op.cit.,
pag.486-487).
Stabilirea lor are loc prin hotarare judecatoreasca. Daca debitorul persista in atitudinea lui
contrara obligatiilor ce le are, instanta judecatoreasca poate mari, la cerere cuantumul lor,
pana se infrange rezisten|a debitorului.
Daunele cominatorii apar astfel ca fiind o masura de constrangere, un mijloc indirect de
determinare a debitorului sa-si execute obligatiile. De aceea, recurgerea la acest mijloc de
constrangere este admisibila numai in cazul obligatiilor. in mod firesc ele nu pot fi acordate
in ipoteza obligatiilor care au ca obiect prestatia de a da o suma de bani deoarece acestea sunt
producatoare de dobanzi.
Daunele cominatorii nu pot fi acordate chiar in cazul obligatiilor de a face si a nu face in
urmatoarele cazuri:
a)     Cand executarea lor in natura nu mai este posibila;
b)     Atunci cand debitorul refuza de a executa obligatia ferm si definitiv exprimat, in acest
mod urmand a se angaja raspunderea pentru neexecutare, debitorul fiind obligat sa repare
prejudiciul cauzat creditorului.
Daunele cominatorii prin natura lor nu au valoare de despagubiri ci un caracter
reparator. In acest sens nu este necesar pentru acordarea lor ca creditorul sa fi suferit un
prejudiciu si sa dovedeasca existenta si intinderea lui.
Reprezentand un mijloc de constrangere patrimoniala indirecta a debitorului, dupa executarea
obligatiei, creditorul este obligat sa restituie sumele primite cu acest titlu, deoarece, daca le-ar
retine s-ar imbogati fara justa cauza, in dauna debitorului. Creditorul poate fi
autorizat sa pastreze aceste sume, partial sau in totalitate, cu titlu de daune-interese
compensatorii, in functie de intinderea prejudiciului.
in situatia in care se solicita executarea silita a daunelor cominatorii, recunoscute printr-o
hotarare judecatoreasca definitiva, instanta judecatoreasca va stabili cuantumul exact al
despagubirilor datorate pentru neexecutare, executare cu intarziere sau necorespunzatoare a
obligatiei si va valida numai pentru aceasta suma.
Acest punct de vedere se intemeiaza pe ideea ca despagubirea, nu poate depasi aceasta
valoare, fara a constitui o pedeapsa civila in favoarea creditorului care s-ar imbogati fara
cauza (sectia a Ill-a. civila, decizia nr. 294-24.03.1995).
in principiu daunele cominatorii se datoreaza de cel obligat din ziua stabilita de instanfa de
judecata. Sunt insa frecvente cazurile in care, in functie de anumite imprejurari daunele
cominatorii curg de la data cand hotararea judecatoreasca a ramas definitiva.
Cu toate ca debitorul cunoaste ca sumele pe care este obligat sa lei' plateasca ii
vor fi restituite, sistemul daunelor cominatorii este deosebit de eficace, deoarece patrimoniul
lui fiind limitat nu va putea rezista timp indelungat la plata unor sume de bani care cresc
zilnic sau la intervale de timp, chiar daca aceasta plata este provizorie.
2. Stingerea obligatiilor

Temeiul legal al acestei institutii juridice il gasim in Cap. Ill, din titlul III al Codului civil
intitulat: „Despre stingerea obligatiilor'.
Astfel potrivit art. 1091 din acest capitol obligatiile se sting prin: plata, novatie, remitere
voluntara, compensatie, confuziune, pierderea lucrului, anulare sau resciziune, efectul
conditiei rezolutorii si prescriptive.
Analiza textului articolului citat suscita unele discutii.
Asa cum am vazut, in primul rand plata este modul firesc de stingere a obligatiilor, deoarece
conduce la realizarea dreptului de creanta a creditorului.
in ceea ce priveste novatia, in al doilea rand, ea este, un mod de transformare a obligatiilor si
nu de stingere a acestora.
si in fine, nulitatea si rezolutiunea due la desfiintarea dreptului si obligatiei, iar prescriptia
extinctiva nu duce la stingerea dreptului subiectiv, ci la pierderea dreptului material la
actiune.
in concluzie raman ca moduri de stingere a obligatiilor propriu-zise: compensatia, remiterea
de datorie, confuziunea, darea in plata si imposibilitatea fortuita de executare.
in literatura juridica de specialitate s-au propus doua criterii pentru clasificarea modului de
stingere a obligatiilor^^^.
a)         Moduri de stingere a obliga|iilor care implica manifestarea de vointa a partilor pentru
a inceta raportul juridic obligational: remiterea de datorie, compensatia conventionala; altele
sunt moduri de stingere a obligatiilor care opereaza independent de vointa partilor:
imposibilitatea fortuita de executare si confuziunea.
b)        Dupa cum stingerea obligatiei duce ori nu la realizarea creantei creditorului.
sunt dupa acest criteriu moduri care conduc la realizarea creantei creditorului: compensatia,
confuziunea si darea in plata;
cele care nu conduc la realizarea creantei creditorului, remiterea de datorie si imposibilitatea
fortuita de executare.
2. 2. Compensatia
Compensatia este modul de stingere a doua obligatii reciproce intre doua persoane, pana la
concurenta celei mai mici dintre ele.
in legatura cu domeniul de aplicare, in conformitate cu prevederile art. 1143-1153 Cod civil
independent de izvorul lor, compensatia se aplica tuturor obligatiilor, cu exceptiile prevazute
de art. 1147 Cod civil, nu opereaza:
daca se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de proprietar, nu i se poate
opune compensatia unei datorii pe care o avea fata de cel ce si-a insus;it bunul;
cand se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adica a unor bunuri fungibile care au fost
date in depozit si au fost consumate de depozitar. Depozitarul nu va putea opune compensatia
daca deponentul are o datorie fata de acesta; depozitarul va fi obligat sa restituie deponentului
bunuri de aceeasi cantitate si calitate cu cel care a constituit obiectul depozitului.
cand creanta este insesizabila, adica nu poate fi urmarita, de exemplu pensia de intretinere nu
se poate compensa cu o alta suma de bani pe care o are de platit beneficiarul pensiei catre cel
obligat la pensie de intretinere.
a) Compensatia legala. Compensarea legala opereaza de drept, in puterea legii, daca sunt
indeplinite conditiile prevazute de lege:
reciprocitatea obligatiilor intre cele doua parti fiecare avand calitatea de creditor si debitor,
una fata de alta;
creantele sa aiba ca obiect bunuri fongibile;
creantele ce urmeaza a se compensa sa fie certe, deci sa nu se conteste existenta lor, din punct
de vedere juridic;
creantele reciproce sa fie lichide, sa se cunoasca exact valoarea lor;
creantele reciproce sa fie exigibile, adica sa fi ajuns la scadenta. in practica judiciara s-a
stabilit ca, in mod corect, instantele au aplicat compensatia de drept intre cele doua creante
reciproce (ce partile din proces le datoreaza una alteia). Astfel, a operat compensatia legala
intre suma de 2.098.533 lei, datorata de intimata recurentului in baza titlului executoriu -
decizia civila nr. 175/A/l9.04.1994 a Tribunalului lalomija si suma de 2.467.448 lei datorata
de recurent intimatei in baza a doua decizii de imputare, care, comunicate, constituie titlu
executoriu. Compensatia legala a operat pana la concurenta celei mai mici.

Daca una din obligatii este afectata de termen, nu poate opera compensatia, caci debitorul nu
poate fi obligat sa plateasca inainte de termen. Daca sunt indeplinite aceste conditii cele doua
datorii se sting reciproc, pana la concurenta calitatilor lor respective (art. 114 Cod civil).
Daca intre par^i mai multe datorii reciproce, compensarea se va face dupa regulile aplicabile
imputa^iei platii.
Odata cu creantele se sting si accesoriile si garantiile adica asa cum am vazut privilegiile,
gajul si ipoteca.
in cazul ca exista litigii intre parti, compensatia trebuie invocata formal de parat, altfel el
poate fi obligat sa plateasca, desi el este creditoml reclamantului.
Desi compensatia opereaza de drept, ea va fi desfiintata daca partile au savarsit acte
incompatibile cu stingerea obligatiilor prin compensatie.
b)        Compensatia conventionala. Acest mod de compensatie opereaza prin conventia
partilor, in situatia in care nu sunt indeplinite conditiile compensatiei legale. Efectele
compensatiei conventionale se produc din momentul incheierii conventiei partilor si sunt
aceleasi ca si in cazul compensatiei legale.
c)         Compensatia judecatoreasca. Daca cele doua creante nu sunt lichide si nici nu au ca
obiect bunuri fungibile, instanta de judecata va aprecia si va putea decide stingerea datoriilor
pana la concurenta celei mai mici.
Efectele compensate! judecatoresti se produc din momentul ramanerii definitive a hotararii
judecatoresti prin care s-a produs compensatia.
in general, compensatia stinge obligatiile reciproce ca si plata. Aceste obligatii se sting in
momentul cand exista deodata si pana la concurenta cotitatilor lor (art.l 144 C.civ.). Odata cu
creantele se sfing si accesoriile si garantiile lor, adica privilegiile, gajul, ipoteca.
Daca sunt mai multe datorii compensabile, datorate de aceeasi persoana, se urmeaza, pentru
compensatie, regulile stabilite pentru imputatia platii de art. 1133 C.civ.
in cazul ca exista litigiu intre par^i, compensatia trebuie invocata formal de parat, altfel el
poate fi obligat sa plateasca, desi si el este creditorul reclamantului.^^^
2. 3. Confuziunea
Este un alt mod de stingere a obligatiilor civile care consta in intrunirea in aceeasi persoana,
atat a calitatii de creditor si de debitor, in cadrul aceluiasi raport juridic obligational (art. 1154
Cod civil).
De obicei, confliziunea apare in cazul cand creditorul mosteneste pe debitor sau invers.
in situatia persoanelor juridice, confuziunea poate sa apara ca efect al reorganizarii prin
comasare sub forma absorbtiei. Confuziunea produce efecte atat raportului juridic
obligational cat si asupra garantiilor si accesoriilor sale. Cu toate acestea daca, de pilda,
confuziunea opereaza numai in persoana fidejusorului se va stinge numai obligatia accesorie
de garantare a creantei, iar obligatia principala a debitorului va exista in continuare.
in cazul obligatiilor solidare si indivizibile confuziunea se produce in mod partial numai cu
privire la partea codebitorului care a devenit prin confuziune creditor.
2. 4. Darea in plata
in doctrina juridica, darea in plata este definita ca acel mijloc de stingere a obligatiilor care
consta in acceptarea de catre creditor, ia propunerea debitorului, de a primi o alta prestatie in
locul celei pe care debitorul era obligat sa o execute^^^.
Deci darea in plata se poate face numai cu consimtamantul creditorului, el
neputand fi tinut sa plateasca un alt lucru decat cel ce i se datoreaza, chiar atunci cand
valoarea lucrului oferit este egala sau mai mare (art. 1100 Cod civil).
Acceptarea inlocuirii prestatiei initiale de catre creditor, pentru a fi vorba de o dare in plata,
trebuie sa fie concomitenta cu plata. Daca acordul lui intervenit, la propunerea debitorului,
inainte de momentul executarii, nu mai sunt in prezenta darii in plata, in acest caz se
realizeaza novatia prin schimbare de obiect.
in concluzie putem spune ca darea in plata opereaza ca o variants a platii si deci, in principiu,
produce aceleasi efecte.
in cazul in care insa, prestatia initiala a constat in plata unei sume de bani, iar creditorul
accepta in locul ei plata unui lucru, darea in plata apare ca o vanzare-cumparare. Totusi, darea
in plata se deosebeste de vanzare prin urmatoarele:
a)                   vanzarea-cumpararea se face la un pret, care este intotdeauna o suma de bani;
darea in plata se poate efectua fara existenta unui pret, cand de pilda, o obligatie de a face
este stinsa prin plata unui lucru;
b)        vanzarea-cumpararea poate avea ca obiect bunuri viitoare; in schimb, darea in plata nu
poate opera fara transferul proprietatii si predarea lucrului concomitent cu acceptarea de catre
creditor a inlocuirii prestafiei initiale. Ori, transferul proprietatii si predarea bunurilor viitoare
poate avea loc numai la o data ulterioara, pe masura realizarii lor.
Pentru valabilitatea ei, darea in plata trebuie sa indeplineasca si condi|iile generale de
valabilitate a oricarei plati. De asemenea, atunci cand se infatiseaza ca o vanzare-
cumparare, este supusa acelorasi cerinte legale si conditiile de validitate ca si vanzarea in
functie de regimul juridic al bunului dat in plata.
in doctrina juridica s-au exprimat mai multe opinii^''°.
a)     Daca debitorul nu este proprietarul bunului, darea in plata urmeaza sa fie rezolvita
pentru neindeplinirea obligatiei asumate, ceea ce face sa subsiste vechiul raport juridic
obligational, cu toate garantiile si accesoriile lui. Se considera ca aceasta este doctrina
traditionala. Art. 1683 C.civ. dispune ca daca creditorul primeste de buna voie un imobil sau
alt lucru in plata datoriei principale, cautionatorul (fidejusorul) ramane liberat, chiar cand
creditorul a fost evins din acei lucru, deci garantia obligatiei vechi nu se mentine.
b)    Intr-o alta parere, se considera ca darea in plata este o novatie prin schimbare de obiect,
care se executa imediat. De aici rezulta ca daca creditorul fata de care s-a facut
plata este evins din imobilul dat in plata, debitorul va fi obligat la garantia ce-i incumba in
baza noii obligatii; actiunea vechii obligatii nu mai poate fi pusa in miscare de catre
creditorul evins, deoarece darea in piata este o novatie. In aceasta parere, deci,
debitorul este tinut sa garanteze pe creditor asa cum sunt |inuti vanzatorii sa garanteze pe
cumparatorii evinsi.
2. 5. Remiterea de datorie
Remiterea de datorie este definitiva a fi un contract prin care creditorul renunfa de a-si
valorica creanta pe care o are impotriva debitorului, renuntare care se face cu consimtamantul
debitorului.
Asadar, remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral chiar daca semnifica renuntarea
la un drept pentru ca este necesar acordul debitorului.
Din momentul realizarii acordului de vointa dintre creditor si debitor se stinge raportul juridic
obligational, iar pana in momentul acceptarii ofertei de remitere de datorie facuta de creditor,
acesta poate sa o retraga.
Remiterea de datorie se poate face si printr-un act juridic mortis causa respectiv - testament -
care poate fi acceptat sau nu de catre debitor.
Asa cum se observa remiterea de datorie se poate face in primul rand, printr-un act inter vivos
(contract) cu titlu gratuit. Astfel, remiterea de datorie este calificata ca o donatie indirecta si
este supusa tuturor dispozitiilor specifice acesteia cu privire la: revocare, raport,
reductiune. In privinta formei, nu se cere ca remiterea de datorie sa se faca in forma
inscrisului autentic, forma necesara contractului de donatie ca o conditie ad validitaem^'^
In al doilea rand, atunci cand remiterea de datorie se dovedeste cu chitanta fictiva pe care o
elibereaza creditorul debitorului sau, chitanta in care se precizeaza ca s-a platit datoria, fie
cu un inscris care sa contina conventia intervenita intre creditor si debitor, prin care creditorul
declara ca renunta la datorie, iar debitorul consimte la acesta.
In cazul neintocmirii acestor inscrisuri, se aplica si in momentul remiterii de datorie
prezumtiile de liberare a debitorului, stabilite prin art. 1138 Cod civil, dupa cum urmeaza:
daca se remite debitorului titlul original constatator al creantei care este un inscris sub
semnatura privata se prezuma in mod absolut liberarea debitorului de plata;
daca se remite debitorului titlul original al creantei care este un inscris, autentic sau copia
legalizata a unei hotarari judecatoresti investita cu formula executorie, prezum|ia de liberare a
debitorului este relativa.
Remiterea de datorie are ca efect stingerea atat a raportului obligational, cat si a garantiilor
ce-1 insoteau.
Daca au existat mai multi debitori solidari remiterea de datorie facuta unuia dintre codebitori
libereaza si pe ceilalti, cu exceptia cazului cand creditorul si-a rezervat dreptul de a le
pretinde executarea obligatiei, scazand partea ce revenea debitorului gratificat. In cazul
garantiilor personale, remiterea de datorie facuta unuia dintre fldejusori nu libereaza nici pe
debitorul principal si nici pe ceilalti fidejusori.^^^
2. 6. Imposibilitatea fortuita de executare
Potrivit art. 1156 Cod civil, debitorul este liberat in caz fortuit si de for^a majora, cu condifia
ca pieirea obiectului obligatiei sa fi avut loc iara culpa debitorului si inainte sa fi fost pus in
intarziere. Chiar daca va fi pus in intarziere debitorul va fi eliberat daca va dovedi ca lucru
respectiv ar fi pierit in posesia creditorului.
Deci obligatia se stinge cand executarea ei a devenit imposibila datorita unui caz fortuit sau
de forta majora, deci independent de vreo culpa din partea debitorului.
Acest mod de stingere a obligatiilor este propriu obligatiilor care au ca obiect prestatia de
predare a unui bun individual determinat, precum si a obligatiilor de a face care implica un
fapt personal al debitorului.
Imposibilitatea fortuita de executare nu se regaseste in materia obligatiilor de a da sau preda
bunuri generice. De asemenea, nu se sting, din aceasta cauza, nici obligatiile de a face, altele
decat acelea care au ca obiect un fapt personal al debitorului, fiindca ele pot fi executate
oricand prin altul.
De la principiul stingerii obligatiilor care au ca obiect prestatia de a da sau a preda un bun
individual determinat pentru imposibilitate fortuita de executare exista urmatoarele exceptii:
a)         obligatia nu se stinge daca in momentul pieirii lucrului din cauza de forta majora
debitorul era deja pus in intarziere, afara numai daca debitorul va dovedi ca lucrul ar fi pierit
si la creditor, in cazul cand i 1-ar fi transmis sau predat;
b)         obligatia de a restitui un bun sustras ori luat pe nedrept nu se stinge daca bunul pierit
din cauza de forta majora, debitorul urmand a o executa prin echivalent.
Imposibilitatea fortuita de executare stinge obligatia impreuna cu garantiile si accesoriile sale,
cu exceptia acelor ipoteze cand debitorul si-a asumat expres raspunderea si pentru unele
cazuri de forta majora.