Alimentația câinilor şi a pisicilor

Particularitățile valorificării hranei de către câini şi pisici

Spre deosebire de alte specii de animale, unde criteriile economice în
alegerea hranei sunt determinante, în cazul animalelor de companie şi în particular
în cazul câinilor şi al pisicilor, alimentele alese trebuie să satisfacă şi pretenţiile
stăpânilor, care nu judecă întotdeauna economic, pentru că aceste animale sunt
"de-ale casei", fac parte din familie.
După domesticire, atât câinele (mai ales) cât şi pisica, şi-au schimbat
modul de hrănire, bazat pe un regim carnivor, adaptându-se, progresiv, la
alimentaţia omului. În virtutea acestor transformări se poate aprecia, în ceea ce
priveşte câinele, că dintr-un animal carnivor s-a transformat într-un animal omnivor;
pisica, în pofida faptului că ea consumă şi alimente de origine vegetală, rămâne,
totuşi, un animal carnivor.
Câinii şi pisicile sunt animale monogastrice cu un tractus digestiv relativ
scurt şi cu un lumen redus, adaptat la consumul de carne. Ca urmare a acestor
particularităţi anatomice, tranzitul alimentar este rapid, de ordinul a 24 de ore la
câine şi de 18 ore la pisică.
Spre deosebire de erbivore, chiar şi de unele specii de omnivore, care îşi
pot asigura prin resinteze bacteriene anumiţi aminoacizi şi vitamine hidrosolubile,
câinii şi pisicile nu au această disponibilitate, motiv pentru care aceste animale sunt
strict dependente de conținutul hranei în aceste elemente nutritive.
Cavitatea bucală are o conformaţie tipică carnivorelor, cu canini
puternici şi ascuţiţi, premolari şi molari bine dezvoltaţi. Masticaţia este
superficială, urmată de o deglutiţie rapidă, facilitată şi de o secreţie
salivară abundentă.
Stomacul, mai voluminos în comparaţie cu alte segmente ale
tractusului digestiv, în afara rolului pur digestiv, reprezintă şi un rezervor
de hrană, reglând fluxul alimentelor către intestinul subţire.
Intestinul subţire este segmentul esenţial al digestiei, datorită
secreţiilor abundente şi foarte eficace. Aici, proteinele sunt bine
valorificate, cu excepţia keratinei şi a colagenului crud, iar grăsimile sunt
mult mai bine digerate decât la om. Hidraţii de carbon sunt valorificaţi
diferit la nivelul intestinului subţire. Astfel, glucidele simple sunt bine
digerate, iar celuloza brută este practic nedigerabilă (însă, prezenţa ei în
hrană în cantităţi mici ajută la reglarea tranzitului). Amidonul crud este
parţial digerat în intestinul subţire, partea nedigerabilă ajungând în
intestinul gros; în schimb, prin prepararea alimentelor care-l conţin este
mult mai bine valorificat. În intestinul gros se absorb o bună parte din
minerale şi apa. Însa, în acelaşi timp, intestinul gros este locul
degradărilor microbiene, pe suportul reziduurilor alimentare nedigerate
în stomac şi în intestinul subţire.
În urma fermentaţiilor bacteriene în intestinul gros pot apare unele tulburări
de digestie, manifestate prin diaree (în cazul fermentării glucidelor reziduale) şi
intoxicaţii (în cazul fermentării proteinelor reziduale). Cauzele unor asemenea
tulburări sunt de ordin alimentar: schimbarea bruscă a regimurilor de hrană,
supra-alimentaţie, exces de amidon crud, exces de proteine de proastă calitate
sau preparate un timp îndelungat.
Alimentele folosite în hrana câinilor şi a pisicilor

Cel mai adesea alimentele folosite în hrana câinilor şi a pisicilor se

clasifică astfel:
- alimente simple, incluse în raţiile menajere;
- alimente compuse, hrana comercială.
Alimentele simple
Carnea, subprodusele de abator şi peştele
Carnea se constituie într-un aliment de bază al câinilor, dar mai ales
al pisicilor. Chiar dacă este un aliment de bază carnea nu se poate introduce
singură în hrana câinilor şi a pisicilor pentru că determina rapid apariţia diareii,
mai ales la căţei, completată de scăderea apetitului şi încetinirea creşterii.
Este preferabilă o carne mai slabă, cu un conţinut mai mic în grăsime,
pentru a nu se exagera sub raport energetic. Din acest punct de vedere este
recomandată carnea de pasăre, de vită, de oaie, de iepure.
Dacă se foloseşte carnea congelată este de dorit ca după decongelare
să fie uşor preparată (fierbere 10-15 minute).
Subprodusele de abator, reprezentate de ficat, pulmon, rinichi, inimă,
intestine, oase ş.a., se pot constitui într-un complement al cărnii.
Ficatul este un aliment remarcabil pentru calitatea proteinei sale,
pentru conţinutul ridicat în vitamine şi în minerale. Se poate include în raţiile
menajere limitat și ocazional. Administrarea în cantităţi mari și continuă a
ficatului, mai ales în cazul pisicilor, poate conduce la apariţia
hipervitaminozei A.
Pulmonul este bine acceptat în stare proaspătă, mai ales de pisică.
Este recomandabil şi câinilor adulţi sedentari, datorită valorii energetice mai
reduse.
Rinichii, inima, atunci când sunt disponibile, sunt consumate cu
plăcere de câini şi de pisici.
Intestinele se pot constitui într-o notabilă sursă de hrană de origine animală;
însă, trebuiesc folosite cu prudenţă, fiind posibili vectori ai unor boli
parazitare.
Oasele reprezintă un subprodus oarecum controversat.
Majoritatea câinilor, în special, dar şi pisicile preferă oasele, fiind un
exerciţiu pentru maxilare, stimulează secreţiile gastrice, sunt importante
surse de minerale. Uneori, însă, pot provoca accidente bucale, ocluzii
esofagiene şi, mai grav, perforări intestinale.
Peştele se constituie într-o excelentă sursă de proteină. Atât câinele, dar mai ales
pisica, îl consumă cu plăcere, atât în formă crudă cât şi preparat (de obicei prin
fierbere). Este recomandată forma preparată pentru că în stare crudă conţine
tiaminază, o antivitamină care predispune animalele la accidente nervoase.
Laptele, brânzeturile şi ouăle
Laptele este un aliment cu o reală valoare nutritivă pentru câini şi pisici,
multe animale preferându-l apei pentru gustul lui. Aceasta nu înseamnă însă că
este un aliment indispensabil, mai ales dacă raţiile menajere sunt bine
echilibrate. În plus, după înţărcare, câinii şi pisicile manifestă o deficienţă în
lactază, enzima care descompune lactoza din lapte, consecinţele fiind apariţia
diareii. De altfel, sunt căini şi pisici care manifestă intoleranţă la lapte.
Brânzeturile sunt alimente care pot fi folosite ocazional în hrana câinilor
şi a pisicilor. Ele au o valoare nutritivă ridicată şi sunt bine acceptate, mai ales de
pisici. Se poate utiliza atât brânza proaspătă cât şi cea fermentată, aceasta din
urmă să nu fie prea sărată.
Ouăle se pot include în hrană datorită valorii proteice ridicate şi, în
general, datorită echilibrului componentelor sale.
Ouăle întregi vor fi întotdeauna preparate (fierte), deoarece albuşul
conţine factori antitriptici şi avidină (aceasta din urmă împiedică valorificarea
biotinei). Gălbenuşul, separat de albuş, poate fi administrat şi în stare crudă.
Cerealele şi pâinea
Cerealele, reprezentate în special de orez, apoi de grâu şi de
porumb, trebuie să fie întotdeauna preparate. Din acest punct de vedere,
cerealele expandate (fulgi) sunt mai des folosite, fiind mai bine digerate.
Pâinea, îndeosebi cea proaspătă, poate induce alergii, datorită
glutenului pe care-l conţine. Este preferabilă pâinea uscată sau biscuiţii
speciali pentru câini şi pisici.
Legumele si fructele
Legumele (fasole verde, salată, morcov) şi fructele sunt utilizate în
rațiile menajere, în principal, pentru a facilita tranzitul digestiv.
Alături de toate aceste surse, prezentate mai sus, se mai pot folosi în
rațiile menajere: uleiurile vegetale (în special de floarea-soarelui), zahărul,
drojdiile uscate, complementele vitamino-minerale ş.a.
Alimentele compuse
Alimentele compuse, hrana comercială este disponibilă în diferite
forme, în dependenţă cu metodele folosite la producerea ei, cu ingredientele
folosite, cu destinația lor.
Alimentele compuse se pot clasifica în diferite moduri, cele mai
frecvente fiind în funcție de:
conținutul în apă
mărcile existente pe piață
În prima dintre clasificări hrana comercială a câinilor şi a pisicilor se
poate departaja în: hrană uscată, hrană umedă și hrană semi-umedă.
Hrana uscată
Conţine între 6-10% apă, restul fiind evident substanţă uscată.
Ingredientele comune folosite în hrana uscată sunt: cerealele, făină de
carne, făină de peşte, laptele praf, suplimentele vitamino-minerale.
Densitatea energetică a hranei uscate oscilează între 3000 şi 4500 kcal
EM/kg SU, în dependență cu specia (mai mare la pisici) și cu categoria de animale
care o va consuma. Conținutul în proteină și în grăsime este, de asemenea,
variabil, 15-30%, respectiv 10-20% (prin raportare la SU).
Avantajele folosirii hranei uscate sunt mai multe:
este mai ieftină decât hrana umedă şi semi-umedă;
se păstrează uşor, datorită conţinutului scăzut în apă;
este un bun exerciţiu pentru maxilare şi pentru igiena dentară (previne apariţia
tartrului).
Un potenţial dezavantaj, în comparaţie cu hrana umedă, ar consta în faptul că este
mai puţin palatabilă, mai ales dacă conţine un procent mai mic de grăsime.
Hrana umedă (ambalată în cutii metalice – canned food)
Hrana umedă are cca. 75% apă şi se găseşte pe piaţă sub 2 forme: completă şi
incompletă.
Hrana umedă completă conţine carne macră, cereale, extracte proteice vegetale,
vitamine şi minerale. Unele dintre aceste produse conţin un singur tip de carne,
altele două tipuri.
Hrana umedă incompletă conţine carne (unul sau două tipuri) şi grăsimi,
fără cereale şi suplimente vitamino-minerale. Ea poate fi folosită alături de
resurse menajere sau poate fi combinată cu hrana industrială uscată,
pentru ca aceasta din urmă să devină mai atractivă.
Hrana umedă are o valoare energetică cuprinsă între 3500 şi 5000 kcal
EM/kg SU. Conţinutul în proteină este de 30-40% iar cel în grăsime de 20-
30% (în SU).
Avantajele hranei umede constau în durata mare de valabilitate, evident
dacă cutiile nu sunt deschise, în palatabilitatea ridicată şi în digestibilitatea
mare.
Dezavantajul principal constă în faptul că animalele, cel puţin acele
categorii care au un necesar mai mic de energie, se pot îngrăşa dacă hrana
se administrează la discreţie.
Deşi mai scumpă, hrana umedă este folosită mai ales la pisici şi la câinii de
talie mică.
În ultimii ani a apărut un nou tip de hrană umedă denumită “gourmet
canned food”, care conţine în principal peşte, stridii, ficat. Este foarte
apetisantă însă poate crea riscul ca animalele să nu mai consume alt tip de
hrană. De aceea se recomandă a se administra numai ca supliment.
Hrana semi-umedă (ambalată în plastic)
Conţine 20-30% apă şi include, ca principale ingrediente, carnea, cerealele,
grăsimile, zaharurile simple.
Este bine consumată de animale, mai ales de câini, datorită gustului, dat în
principal de zaharuri. De asemenea, este preferată de unii posesori de animale
datorită mirosului mai puţin pătrunzător decât al hranei umede. Preţul este
între cel al hranei uscate şi umede.
Are o concentraţie nutritivă mai mică decât celelalte tipuri de hrană
comercială. Datorită acestui fapt se poate administra animalelor la discreţie,
însă acest lucru se poate transforma într-un neajuns, deoarece îşi schimbă
proprietăţile organoleptice (hrana semi-umedă este, în general, concepută ca
după deschidere să fie folosită o singură dată).
Pe piaţa alimentelor industriale pentru câini și pisici se distribuie 4 tipuri de
branduri (mărci): popular, premium, private-label şi veterinary diets.
Mărcile popular sunt distribuite pe scară mare (internaţională, naţională), de
obicei prin marile lanţuri de magazine. Companiile care produc asemenea
hrană depun mari eforturi de publicitate şi de aceea asemenea mărci sunt
foarte bine cunoscute.
Tipul de ingrediente folosite este destul de variabil, fapt care influenţează şi
palatabilitatea şi digestibilitatea acestora. Cu alte cuvinte sunt mărci popular
mai bune (dar mai scumpe) sau mai puţin bune (dar mai ieftine).
Mărcile premium au fost create pentru profesionişti, cei care fac din creşterea
câinilor şi a pisicilor o afacere. Sunt foarte bine echilibrate nutriţional, sunt
compuse din cele mai bune ingrediente şi au o destinaţie foarte precisă. De
exemplu, sunt mărci premium pentru câinii care depun eforturi mari, pentru
câinii adulţi sedentari, pentru tineret în diferite faze de creştere, pentru femelele
gestante sau în lactaţie etc.
Spre deosebire de mărcile popular, mărcile premium sunt produse după reţete
fixe, cu alte cuvinte sunt mărci înregistrate şi nu pot fi produse decât de
companiile care le-au lansat şi numai în aceiaşi compoziţie.
Mărcile private-label nu au un nume cunoscut şi sunt produse pe scară locală sau
regională. Sunt produsele cele mai ieftine, ceea ce înseamnă că se folosesc
ingrediente şi de calitate mai slabă.
Mărcile veterinary diets au apărut pentru ca printr-un anumit tip de hrană să se
permită controlul sănătății animalelor. După cum le arată şi numele ele se
folosesc numai sub prescripția medicului veterinar şi se distribuie numai prin
cabinetele veterinare.
Exemple de hrană tip <veterinary diets> sunt multiple: cea pentru animalele în
convalescență, cea pentru slăbirea animalelor, cea pentru bolile digestive, cea
pentru bolile renale, cea pentru prevenirea alergiilor etc.
Conduita hrănirii câinilor

Conduita hrănirii câinilor (modul de administrare al hranei) este

diferită, în funcţie de categoria de animale.
Pentru câinii adulți sedentari
Pentru câini adulţi sedentari, modul de hrănire poate fi uşor adaptat,
în funcţie de greutatea animalelor. În general, se recomandă a fi hrăniți la
nivel de întreținere, restricționat și cu un singur tain pe zi. Excepţie pot face
câinii cu un apetit mare, cei predispuşi la tulburări digestive şi cei de format
mic, care pot primi hrana şi de două ori pe zi.
Pentru cîinii care depun efort
La câinii care depun efort, hrana administrată trebuie fragmentată în
mai multe tainuri. Mai precis, repartiţia hranei zilnice trebuie să ţină seama de
orarul efortului; marile mese fiind distribuite după efort (pentru a nu induce
faza de letargie postprandială), în timp ce mesele mai lejere sunt propuse
înaintea efortului sau chiar în cursul acestuia dacă este intens şi prelungit.
Pentru cățelele de reproducţie
În perioada de repaus fiziologic și în prima lună de gestație cățelele
pot fi hrănite la nivel de întreținere, când hrana poate fi administrată
restricționat și o singură dată pe zi.
 Începând cu a doua lună de gestaţie, când necesarul cățelelor crește
evident, aporturile alimentare trebuiesc suplimentate progresiv, de la 20 la
50% (față de necesarul pentru întreținere), maximul atingându-se în
săptămânile 6 şi 7 de gestaţie. O suplimentare mai mare nu este justificată,
datorită reducerii capacităţii tractusului digestiv, consecinţă a dezvoltării
fetuşilor. Eventual se poate face o suplimentare proteică, cu influenţă
favorabilă asupra fetuşilor, finalizată în căţeluşi mai grei şi mai viguroşi la
fătare şi mai rezistenţi la bolile post-partum, graţie unei mai bune protecţii
imunitare.
În ultima lună de gestaţie hrana se va administra restricționat, în 2-3
tainuri pe zi.
După fătare, necesarul cățelelor devine foarte mare, ca urmare a
creșterii producţiei de lapte (aceasta atinge un maxim la 3-4 săptămâni, apoi
începe să scadă, până la suprimare către a 8-a săptămână de la fătare.
Pentru aceasta, în perioada de lactaţie, hrana specifică se
recomandă a se administra de 3-4 ori pe zi, chiar la discreție conform unor
păreri.
Dacă se folosește hrana comercială uscată, datorită slabei
apetibilităţi se poate proceda la administrarea suplimentară (până la 10%) a
cărnii, a ouălor, a laptelui, în general a acelor alimente menajere care să
amelioreze consumul.
Pentru tineretul canin
În primele zile de viaţă căţeii, spre deosebire de tineretul altor
specii, sunt slab dezvoltaţi fiziologic; ei îşi deschid ochii către a 10-a zi de viaţă
şi rămân aproape surzi până la 2 săptămâni; ei nu sunt capabili să se ridice
decât începând cu a 10-a zi şi să meargă corect pentru “explorarea” mediului
decât după 3 săptămâni.
De asemenea, nou-născuţii sunt extrem de sensibili la temperatura
mediului, al cărui optim se situează către 30-33o C. De altfel, temperatura
scăzută a mediului la fătare este cauza principală a mortalităţilor, prin
sindromul denumit “sindromul cardio-respirator hipotermic”.
Pe plan alimentar, lucrul cel mai important pentru nou-născuţi este
de a consuma colostru, bogat în imunoglobuline, care conferă imunitate. În
cazul în care căţeaua are agalaxie imediat după fătare sau, mai grav, moare,
soluţia ar fi alăptarea căţeilor de către o altă căţea, care a fătat aproximativ în
aceeaşi perioadă. Însă, acest lucru este posibil doar în locuri unde sunt
concentrate mai multe animale.
În timpul primelor 2-3 săptămâni de viaţă, laptele matern asigură,
singur, în mod normal, acoperirea necesarului căţeilor, atât cantitativ cât şi
calitativ.
După 3 săptămâni, producţia de lapte tinde, pentru început, să se plafoneze (în
timp ce necesarul căţeilor continuă să crească), apoi să scadă către momentul
înţărcării. În aceste condiţii se impune complementarea hranei căţeilor.
Pentru început se poate folosi un lapte praf reconstituit la 20-25% substanţă
uscată sau lapte de vacă integral. Puţin câte puţin se poate adăuga suc de carne,
bucăţele de carne fierte, ouă fierte. O metodă simplă de complementare, cu
rezultate bune, constă în introducerea în laptele adăugat suplimentar
(substituent sau lapte de vacă) a unui aliment industrial complet, cel care va fi
folosit ulterior (după înţărcare) singur în hrana căţeilor.
Complementarea hranei este, de altfel, necesară şi pentru reducerea
la minimum a efectelor crizei de înţărcare (înţărcarea are loc, cel mai adesea, la
vârsta de 6 săptămâni).
Folosirea exclusivă a laptelui de vacă proaspăt la căţei, drept complement, nu
dă cele mai bune rezultate. Laptele de vacă are pentru căţei un excedent de
cazeină, în raport cu albuminele şi globulinele, ceea ce determină formarea în
stomac a unor cheaguri, greu digerabile. Folosirea laptelui de vacă praf şi
reactualizat la 20-25% SU dă rezultate mai bune. Tot rezultate mai bune se obţin
prin adăugarea ouălor în laptele de vacă proaspăt (ca sursă suplimentară de
proteină ne-coagulabilă şi de grăsimi uşor emulsionabile).
Cea mai bună soluţie în astfel de situaţii este, însă, folosirea înlocuitorilor
(substituenţilor) de lapte, speciali pentru căţei, produşi pe scară industrială şi
care reconstituie exact compoziţia laptelui de căţea. Se prepară la 20-25% SU,
prin diluare în apă caldă (50-55o C) şi administrare la temperatura corpului (38-
39o C). Se prepară o dată pe zi şi se introduce în frigider, dar la fiecare
administrare trebuie încălzit.
La început acest lapte reconstituit se administrează într-un număr
mare de tainuri pe zi (chiar 7-8), apoi scade treptat către un număr de 3
tainuri/zi.