PLATA NEDATORATA

Prin plată înţelegem executarea în natură a unei obligaţii care are ca obiect o prestaţie
pozitivă, ce poate fi de a da sau a face. Conform art. 1469 alin. (2) Noul Cod Civil: „Plata constă
în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie
obiectul însuşi al obligaţiei”. Orice plată presupune existenţa unei datorii (art. 1470 noul Cod
Civil). Dacă această datorie nu există, consecinţa este logică, plata trebuie să fie restituită celui
care a facut-o, fiind fară cauză, adică nedatorată. în acest sens, art. 1341 alin. (1), prevede: „cel
ce plăteşte fară a datora are dreptul la restituire”. Dacă restituirea nu se face voluntar de cel ce a
primit plata nedatorată, creditorul poate recurge la o acţiune în justiţie, numită „în repetiţiune”: în
dreptul roman purta numele de condictio indebiti. Reglementarea plăţii nedatorate şi a
consecinţelor acesteia este cuprinsă în art. 1341-1344 noul cod civil care formează secţiunea a 2-
a (intitulată „Plata nedatorată”) a Capitolului III din Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”) al Cărţii a
V-a („Despre obligaţii”).

Plata nedatorată poate fi definită: un fapt juridic licit care constă în executarea de către o
persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul’.
Legiuitorul prevede o variantă simplificată a acestei figuri uridice: „Cel care plăteşte fară a
datora are dreptul la restituire” [art. 1341 alin. (1) noul Cod Civil]. Faptul plăţii nedatorate dă
naştere unui raport de obligaţii în temeiul căruia cel care a plătit este creditor al obligaţiei de
restituire a prestaţiei executate, iar cel care a primit plata este debitorul aceleiaşi obligaţii.
Creditorul se numeşte solvens, iar debitorul se numeşte accipiens, după modelul denumirii
părţilor din mecanismul general al plăţii.

Condiţiile plăţii nedatorate.

Pentru naşterea obligaţiei de restituire, plata nedatorată trebuie să îndeplinească anumite

condiţii. în doctrina anterioară intrării în vigoare a actualului cod, se punea accentul pe condiţia
ca cel ce plăteşte să se afle în eroare. în noua reglementare (inspirată de C. civ. Quebec care
adoptase deja noutăţile unei jurisprudenţe îndelungate, franceze şi canadiene în legătură cu
condiţiile fundamentale ale acţiunii în restituirea plăţii nedatorate), această condiţie este
semnificativ relativizată, dar nu este înlăturată. în esenţă, credem că, şi în noua reglementare,
condiţiile sunt aproximativ aceleaşi, dar puse în valoare în cu totul altă manieră: să existe o plată,
plata să fie nedatorată, uneori, să existe o eroare.

A. Existenţa unei plăţi în sens obiectiv. Plata făcută trebuie să constea în remiterea unei
sume de bani, a unui bun individual determinat ori determinat prin caractere generice. Când este
vorba de prestaţia de a da (în sens larg), este evidentă aplicabilitatea noţiunii de plată nedatorată.
Atunci când plata are ca obiect executarea unei prestaţii de a face, cum ar fi confecţionarea sau
repararea unui bun, în doctrina anterioară codului se susţinea că izvorul obligaţiei de restituire
este îmbogăţirea fară justă cauză şi nu plata nedatorată. Astăzi, nimic nu îndreptăţeşte o
asemenea optică. De altfel, o asemenea optică nu era îndreptăţită nici în condiţiile vechiului cod
la nivel principial. Repetiţiunea se aplică pe acelaşi temei şi în cazul altor obligaţii decât cele de
a da - adică şi în cazul celor de a face. Desigur însă că, anumite obligaţii de a face nu se pot
restitui în natură ceea ce face ca acţiunea în restituire să nu poată fi tipică. Oricum, ideea de plată
trimite la executarea oricărui tip de prestaţie (J. Flour, J.L. Aubert, op. cit., p. 21, nr. 19; Ph.
Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 560 şi urm., nr. 1042; I. Defrenois-Souleau,
La repetiton de I'indii objectif. Pour une appliation sans erreur de Varticle 1376 du Code civil, în
RTDCiv. 1989, p. 243 şi unu., nr. 22 şi urni.). Art. 1341 alin. (1) noul Cod Civil vorbeşte doar de
o plată care nu este datorată şi trimite astfel la prevederile art. 1469 şi urm. referitoare la plată.
între acestea, regăsim toate prestaţiile în cadrul art. 1480-1498 noul Cod Civil, inclusiv diverse
versiuni ale obligaţiilor de a face. De exemplu, nu se poate admite că, dacă predarea unui bun a
fost efectuată fără temei, nu se poate cere restituirea în virtutea regulilor plăţii nedatorate.
Efectuarea unei lucrări cu convingerea că există obligaţia efectuării lor, trebuie să permită
repunerea în situaţia anterioară. Cu toate acestea, restituirea propriu-zisă este uneori dificil de
avut în vedere şi tocmai de aceea, de cele mai multe ori este preferabilă analiza prestaţiilor de a
face nedatorate în contextul îmbogăţirii fară justă cauză.
Singura situaţie în care nu se poate pune problema restituirii, ci doar aceea a repunerii părţilor în
situaţia anterioară este cea a prestaţiilor de a nu face - caz în care nu se poate pune logic
problema restituirii.

Totodată, efectuarea plăţii, ca fapt material, trebuie, în principiu, să fie dublată şi de

elementul său intenţional. Aceasta înseamnă că solvens este necesar să facă plata cu voinţa fermă
de a stinge o datorie. In cazul în care executarea prestaţiei s-a făcut fară intenţia de a plăti o
datorie, ci cu alt titlu, se poate considera ca are valoarea unui împrumut sau constituie o donaţie.
Tocmai de aceea, art. 1341 alin. (2) noul Cod Civil prevede că nu este supus restituirii ceea ce s-
a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. în plus, paragraful următor mai prevede şi
că „se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie
proprie”.

B. Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe. înseamnă că între cel care a
făcut plata, solvens, şi cel care a primit plata, accipiens, să nu existe raportul juridic de obligaţii a
cărui stingere se unnăreşte prin plata efectuată. Pentru mai multă precizie, din acest punct de
vedere, relevăm faptul că, plata nedatorată poate avea un caracter absolut sau un caracter relativ.

Inexistenţa absoluta sau obiectivă a unui temei al plăţii face ca şi plata să fie nedatorată.
Caracterul absolut constă în absenţa oricărei obligaţii. Ne întâlnim cu o asemenea situaţie când,
de exemplu, atunci când datoria este imaginară (există doar în reprezentarea debitorului), dar şi
atunci când avem de a face cu o datorie anterior stinsă de către debitor şi replătită de către
moştenitorul său care nu mai găseşte chitanţa care probează plata, ca şi în numeroasele cazuri de
plată a unor impozite şi taxe care de fapt şi de drept nu sunt datorate. De exemplu, în ipoteza în
care notarul public stabileşte în mod greşit o obligaţie de plată a unui impozit pe transferul
dreptului de proprietate, fără ca o asemenea obligaţie să existe; sau când solvens achită o
contribuţie la sistemul asigurărilor de sănătate fără ca aceasta să fie datorată etc.
 Plata nedatorată are caracter relativ sau subiectiv' atunci când ceea ce s-a plătit nu forma
obiectul obligaţiei dintre solvens şi accipiens sau când obligaţia concretă a cărei stingere s-a
urmărit prin executarea acelei prestaţii nu exista între părţi, fară a fi exclusă existenţa unei alte
obligaţii de altă natură. Se întâlneşte o asemenea situaţie atunci când, executorul testamentar, de
exemplu, achită unui legatar o altă datorie decât cea reală a succesiunii faţă de acesta, predă un
legat unui legatar aparent, sau predă un alt legat decât cel datorat, precum şi în toate situaţiile în
care plata s-a făcut unei alte persoane decât cea a veritabilului creditor - de exemplu, persoanei
care se prezintă public ca deţinând această calitate fară a o deţine în realitate (cazul
reprezentantului aparent al creditorului).

Acţiunea în repetiţiune este admisibilă, indiferent de caracterul absolut sau relativ al plăţii
nedatorate. Cu toate acestea, astfel cum vom observa, distincţia este extrem de utilă pentru
punerea în valoare a condiţiei erorii lui solvens.

Cu toate acestea, trebuie considerat că executarea obligaţiei naturale nu intră intr-o

asemenea categorie. Ea este o datorie care există - astfel încât nu poate fi considerată plată
nedatorată executarea unei obligaţii naturale. Deşi aceste obligaţii nu pot fi executate silit, totuşi,
odată executate voluntar, restituirea lor nu mai poate fi solicitată. De aceea, art. 1471 noul Cod
Civil (text plasat în cadrul dispoziţiilor generale privind plata) prevede că „restituirea nu este
admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.” Sintagma „de
bunăvoie” semnifică doar că solvens trebuie să fi efectuat plata cu intenţia de a stinge o datorie.
Dacă el de exemplu, nu avea cunoştinţă de faptul că creditorul obligaţiei naturale nu are
posibilitatea de a-1 executa silit, plata rămâne în continuare valabilă, excepţia indicată de textul
legal fiind pe deplin aplicabilă. Exact acelaşi model este utilizat şi la plata datoriei prescrise [art.
2506 alin. (3) noul Cod Civil]. Aceeaşi abordare trebuie avută în vedere şi în ipoteza executării
voluntare a unei obligaţii prescrise. Confonn art. 2506 alin. (3) noul Cod Civil (text plasat în
cadrul dispoziţiilor privind prescripţia), „cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce
termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data
executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.”

De asemenea, nici executarea înainte de termen a prestaţiei care este obiect al unei
obligaţii cu termen suspensiv de executare nu poate fi incluse în categoria plăţii nedatorate.
Astfel, confonn art. MMnoul Cod Civil (text cuprins în reglementarea termenului suspensiv) se
prevede că: „Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar
ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu
este supus restituirii.”

C. Relativitatea condiţiei ca plata să fie făcută din eroare. Trebuie aşadar, ca solvens să fi

făcut plata în credinţa greşită că este debitorul lui accipiens. In vechiul Cod civil, această
condiţie era prevăzută expres.Art. 993 din vechiul Cod civil preciza că: „acela care, din eroare,
crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept la repetiţiune în contra creditorului”. în mod
raţional, noua reglementare a renunţat parţial la ea. Vom face câteva precizări.
în primul rând, plata presupune şi o componentă voliţională şi anume intenţia de a executa
obligaţia pentru stingerea unei datorii. Dacă această componentă nu există, nu putem vorbi de o
plată, ci eventual de o liberalitate care nu mai este însă supusă restituirii [art. 1341 alin. (2) noul
Cod Civil]. Pentru a simplifica identificarea acestei condiţii, art. 1341 alin. (2) noul Cod Civil
instituie o prezumţie relativă că o plata făcută se prezumă că este făcută cu intenţia de a stinge o
datorie proprie. Importanţa prezumţiei rezultă din faptul că nu poate fi prezumată intenţia
liberală, ci numai intenţia de stingere a unei datorii. Altfel, orice plată nedatorată putea fi
considerată o liberalitate, ceea ce nu era admisibil.  În vechiul context legal (C. Stătescu, C.
Bîrsan, op. cit., p. 111) se considera că o plată făcută fară intenţia de a stinge o datorie, prezumă
intenţia liberală a lui solvens sau dacă nu, existenţa unei gestiuni de afaceri. Această optică este
astăzi contestată deoarece pe motiv că nu mai corespunde standardelor societăţii de astăzi (cel
puţin în privinţa intenţiei liberale care ar putea fi dedusă dintr-o asemenea plată). A se vedea, în
acest sens, Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 891, nr. 964.

Existenţa acestei condiţii este relativ necesară pentru admisibilitatea acţiunii în

repetiţiune, deoarece eroarea lui solvens are ca efect absenţa cauzei care a stat la baza prestaţiei
executate. în acest sens, eroarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) numai solvens trebuie să fi fost în eroare; existenţa sau absenţa erorii lui accipiens nu
prezintă nicio relevanţă. Atunci când plata nedatorată se face printr-un reprezentant, este
suficient ca numai reprezentantul să se fi aflat în eroare. Pe de altă parte, eroarea solvensului
poate să fie şi provocată. dolul este deci asimilat acestei situaţii. Pe de altă parte, dacă plata se
face printr-un reprezentant, este suficient ca reprezentantul să se fi aflat în eroare;

b) eroarea să fi avut caracter determinant, în sensul că în lipsa ei solvens nu ar fi făcut

plata.

Dacă solvens a ştiut, atunci când a făcut plata, că nu datorează nimic lui accipiens, plata
poate fi uneori considerată valabilă, fiind posibilă probarea unei liberalităţi (dar ea nu poate fi
prezumată, ci trebuie probată), confirmarea unei obligaţii anulabile (cu condiţia să se probeze
cunoaşterea cauzei de nulitate relativă) sau plata datoriei altuia. în astfel de ipoteze, solvens nu
are dreptul de a cere restituirea plăţii.

Relativitatea acestei condiţii este atestată de numeroasele excepţii în care nu mai este
necesară îndeplinirea condiţiei sau chiar mai mult, plata poate fi restituită chiar dacă se
dovedeşte că solvens ştia că nu este datorată nicio plată şi totuşi a făcut o plată. Excepţiile
reţinute golesc practic de conţinut condiţia erorii. Astfel, condiţia erorii celui care a făcut plata
nu este necesară:

a) dacă suntem în prezenţa unei inexistenţe absolute sau obiective a temeiului plăţii*. O
soluţie contrară acesteia ar duce la concluzia că, efectuarea oricărei plăţi trebuie considerată ca
fiind făcută cu intenţie liberală dacă nu era cumva datorată;
 b) dacă suntem în prezenţa unei obligaţii care ulterior a fost desfiinţată (este vorba de
cazurile care în general atrag o restituire a prestaţiilor, o repunere a părţilor în situaţia anterioară:
nulitatea absolută sau relativă a contractului sau actului unilateral izvor de obligaţii, rezoluţiunea
contractului, admiterea unei căi de atac prin care se desfiinţează retroactiv efectele unei hotărâri
judecătoreşti eventual executate, împlinirea unei condiţii rezolutorii etc.). în realitate, astfel cum
s-a subliniat şi în literatura de specialitate, avem de a face cu un caz particular de inexistenţă
absolută a plăţii, astfel încât condiţia erorii este superfluă. Desigur că, ipoteza plăţii unei obligaţii
izvorâte dintr-un act lovit de nulitate relativă ridică problema confirmării tacite a actului lovit de
nulitate relativă. Confonn art. 1262 noul Cod Civil confinnarea actului anulabil poate fi expresă
sau tacită. O eventuală plată efectuată în virtutea unui contract lovit de nulitate relativă poate fi
considerată confirmare tacită a contractului numai dacă se dovedeşte că solvens cunoştea cauza
de nulitate la data efectuării plăţii [art. 1263 alin. (2) noul Cod Civil]. Desigur că raţionamentul
nu poate fi considerat absolut - de exemplu, se poate imagina şi efectuarea unei plăţi în virtutea
unui act anulabil deşi solvens are cunoştinţă de cauza de nulitate, dar nu este sigur de succesul
invocării acestei nulităţi în instanţă. într-o atare situaţie, plata nu confirmă contractul anulabil. în
concluzie, soluţia depinde de circumstanţele concrete ale plăţii efectuate de solvens.;

c) cazul particular al executării obligaţiilor naturale. Obligaţiile naturale sunt acele

obligaţii cărora le lipseşte sancţiunea, ceea ce presupune că ele nu pot fi executate silit. Prin
excepţie însă, dacă plata este totuşi făcută, prestaţiile nu mai pot fi supuse restituirii la cererea
debitorului. Singura condiţie este aceea ca plata să fie efectuată voluntar (art. 1471 noul Cod
Civil) ceea ce presupune doar intenţia de a stinge obligaţia, chiar naturală fiind. Caracterul
voluntar al plăţii nu presupune considerăm, că trebuie şi ca debitorul să fi ştiut că obligaţiei pe
care tocmai o execută îi lipseşte sancţiunea. Aşadar, chiar dacă debitorul execută prestaţia în
temeiul obligaţiei naturale, fară să ştie că nu putea fi silit la aceasta, considerăm că el tot o plată
valabilă face. în acest mod, raportul iniţial natural se fortifică prin faptul plăţii şi se transformă
într-o obligaţie civilă;

d) când solvens a efectuat plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie
nu s-a realizat. în cazul certitudinii nerealizării condiţiei, tot ceea ce s-a plătit este supus
restituirii deoarece să vădeşte retroactiv ca fiind nedatorat;

e) plata unei datorii făcută a doua oară de către un debitor care după ce a executat
prestaţia datorată pierde chitanţa doveditoare şi este ameninţat cu urmărirea de către fostul său
creditor, fie că găseşte sau nu chitanţa, plata este tot nedatorată. Dacă ulterior găseşte chitanţa,
poate să şi probeze caracterul nedatorat al celei de a doua plăţi. în orice caz, condiţia erorii nu are
într-o asemenea ipoteză nicio relevanţă, în toate aceste cazuri, chiar dacă solvens a făcut plata
fară a fi în eroare, acţiunea în restituire este perfect admisibilă;

f) plata făcută datorită dolului şi cea sub imperiul violenţei produc aceleaşi efecte ca şi cea făcută
din eroare şi deci dau naştere obligaţiei de restituire din partea celui ce a primit-o (similaritatea
de tratament este de altfel dedusă din textul art. 1343 noul Cod Civil);