EXECUTAREA VOLUNTARĂ ÎN NATURĂ A

OBLIGAŢIILOR - PLATA

CUPRINS

Capitolul I : Noţiuni introductive

I.1. Principiul executării în natură a obligaţiilor

I.2. Plata – reglementare şi noţiune

Capitolul II : Subiectele plăţii

II.1. Persoanele care pot face plata

II.2. Persoanele care pot primi plata

Capitolul III : Condiţiile şi dovada plăţii

III.1. Condiţiile plăţii

III.1.1. Obiectul plăţii
III.1.2. Indivizibilitatea plăţii
III.1.3. Data şi locul plăţii

1
 III.1.4. Cheltuielile plăţii

III.2. Dovada plăţii

Capitolul IV : Imputaţia plăţii

IV.1. Imputaţia convenţională şi imputaţia

unilaterală

IV.2. Imputaţia legală

Capitolul V : Punerea în întârziere a creditorului

V.1. Noţiune şi reglementare

V.2. Condiţiile punerii în întârziere

V.3. Efectele punerii în întârziere a creditorului

2
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I.1. Principiul executării în natură a obligaţiilor

Materia executării obligaţiilor este guvernată de principiul

executării în natură, ceea ce presupune executarea obiectului avut în
vedere de părţi, debitorul neavând posibilitatea de a înlocui obiectul
obligaţiei cu o altă prestaţie.
In conformitate cu acest principiu, debitorul este ţinut sa execute
obligaţia având în vedere natura ei specifică si nu se poate libera prin
plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.
Orice raportul juridic obligaţional, indiferent de izvorul său,
conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă
sau să nu facă ceva. Debitorul este ţinut de această prestaţie,
pozitivă sau negativă, sub sancţiunea constrângerii sale de către
organele de executare ale statului.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă
creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea
exactă a prestaţiei la care acesta s-a obligat 1. În cazul executării
necorespunzătoare sau a neexecutării, totale sau parţiale, creditorul
are dreptul la despăgubiri.
Însă, se pot ivi numeroase cazuri în care executarea unei alte
prestaţii de către debitor să nu mai prezinte acelaşi gard de interes
pentru creditor. De asemenea, nicio despăgubire bănească acordată
nu poate asigura direct şi nemijlocit satisfacerea intereselor materiale
şi spirituale ale participanţilor la circuitul civil, deoarece nu se obţine
obiectul specific şi exact avut în vedere la naşterea raporturilor
obligaţionale.2

1
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, „Drept civil. Teoria generală o obligaţiilor”, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 309;

3
 Aceste argumente solide au transformat executarea în natură a
obligaţiilor într-un principiu fundamental al dreptului civil.

I.2. Plata – reglementare şi noţiune

Plata, ca mod firesc de stingere a unei obligaţii, este

reglementată în art. 1469 – 1515 din noul Cod Civil, articole care
alcătuiesc Capitolul I intitulat ”Plata” din Titlul V „Executarea
obligaţiilor”, titlu ce se regăseşte în Cartea a V – a intitulată „Despre
obligaţii”.
Codul civil cuprinde reguli privitoare la noţiunea de plata în art.
1469 – 1471, la subiectele plăţii în art. 1472 – 1479, la condiţiile plăţii
în art. 1480 – 1498, la dovada plăţii în art. 1499 – 1505, la imputaţia
plăţii în art. 1506 – 1509 şi la punerea în întărziere a creditorului în
art. 1510 – 1515.
În literatura de specialitate, plata a fost definită ca fiind
executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de
obiectul ei.3 În acest sens, art. 1469 statuează: „Obligaţia se stinge
prin plata atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie”.
Prin alin. 2 al aceluiaşi articol, legiuitorul indica obiectul plăţii, care
poate să constea în remiterea unei sume de bani sau executarea
altei prestaţii care reprezintă obiectul obligaţiei respective.
În ce priveşte sfera obligaţiilor la care se poate referi plata,
trebuie să subliniem că aceasta poate avea ca obiect orice prestaţie :
poate fi vorba de executarea obligaţiei de a da, de executarea
benevolă a unei obligaţii de a face sau chiar de a nu face.
Plata nu trebuie privită doar ca un mod de executare benevolă a
unei obligatii, ci poate fi considerată şi un act juridic, o adevărată
convenţie încheiată între cel care o face – solvens, şi cel care o
primeşte – accipiens. Astfel, plata este un act juridic animo solvendi,
realizat cu intenţia de a executa o obligaţie.
În cazul plăţii benevole, voinţa celui care face plata se întâlneşte
cu voinţa celui care o primeşte, ambii având în vedere aceeaşi cauză,
respectiv stingerea obligaţiei. În schimb, atunci când executarea se

2
Ioan Adam, „Drept civil. Teoria generală o obligaţiilor”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag.
529;
3
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., pag. 310;

4
face pe cale silită, nu se mai poate vorbi de un acord de voinţă, chiar
dacă în final, aceasta va duce tot la stingerea obligaţiei 4.
Plata are drept efect stingerea obligaţiei, a raportului obligaţional
însuşi, raport care poate fi stins şi prin alte moduri reglementate de
codul civil, însă, în aceste cazuri creditorul nu primeşte prestaţia
reală, promisă de debitor în momentul naşterii raportului juridic.
Fiind prestaţia lucrului datorat, orice plată presupune existenţa
unei datorii, acest temei al plăţii regăsindu-se în art. 1470 : „ Orice
plată presupune o datorie”. De asemenea, art. 1471 aduce în prim-
plan obligaţiile naturale, adica acele obligaţii pentru a căror realizare
creditorul nu poate obtine sprijinul fortei de constrangere a statului,
impotriva vointei debitorului, în privinţa cărora nu este admisă
restituirea dacă au fost executate de bunăvoie.
Fiind mijlocul juridic principal şi firesc de stingere a obligaţiilor,
plata este supusă unui ansamblu de reglementării ample şi detaliate,
aspecte pe care le vom analiza în cadrul capitolelor prezentei lucrări.

4
Ioan Adam, op. cit., pag. 530;

5
 CAPITOLUL II
SUBIECTELE PLĂŢII

II.1. Persoanele care pot face plata

Aceasta materie e dominată de principiul conform căreia orice

persoană poate face o plată valabilă. În acest sens, art. 1472
statuează că : „ Plata poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă
este un terţ în raport cu acea obligaţie.”
Din prevederile acestui articol se desprinde ideea conform căreia
plata poate fi făcută de o sferă de persoan, însă se impun unele
precizări.
Noul Cod civil a preluat, în mare măsură, prevederile legislative
anterioare cu privire la categoriile de persoane care pot face plata.
Astfel, plata poate fi efectuată în primul rând de către debitor,
care poate plăti în mod valabil, personal sau prin reprezentant. De
asemenea, plata poate fi făcută şi de o persoană ţinută alături de
debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor (comitent pentru
prepusul său).
O altă persoană care poate efectua plata este aceea care are un
interes în stingerea raportului juridic obligaţional, cum ar fi spre
exemplu dobânditorul unui imobil ipotecat pentru a evita urmărirea
silită a imobilului dobândit în cazul în care debitorul înstrăinător nu
achită datoria creditorului ipotecar. Terţul dobânditor, care în acest
caz este o persoană interesată, plătind pe creditor evită executarea
silită şi implicit pierderea dreptului de proprietate. 5
În ultimul rând, plata poate fi efectuata şi de o persoană
neinteresată, deci de un terţ neinteresat, conform articolului 1474. În
acest caz terţul poate face plata fie în numele debitorului, în cadrul
5
I.Adam, op.cit.,pag.531;

6
unui contract de mandat sau a unei gestiuni de afaceri, fie în nume
propriu, spre exemplu atunci când face o liberalitate debitorului cu
ceea ce acesta datora creditorului său.6
În situaţia în care terţul plăteşte în nume propriu nu se subrogă în
drepturile creditorului fără consimţământul acestuia 7, însă plata făcută
de terţ pentru debitor îl subrogă în drepturile creditorului plătit.
Chiar dacă terţul nu are niciun interes să achite obligaţia,
creditorul nu poate refuza plata decât in situaţia în care debitorul l-a
încunoştiinţat în prealabil că se opune la această executare. Insă, art.
1.474 alin.1 prevede si o excepţie, în sensul că plata efectuată de un
terţ nu poate fi refuzată de creditor dacă un asemenea refuz l-ar
vătăma în drepturile sale.
Plata poate fi făcută de terţ şi împotriva voinţei debitorului şi fără
intenţia de a face o liberalitate. În acest caz, terţul va avea o acţiune
în restituire împotriva debitorului, în măsura în care acesta a profitat
de plată8.
În orice situaţie în care intervine voinţa terţului de a efectua o
plată, acesta are obligaţia de a preda creditorului exact lucrul datorat
de către debitor, neputând stinge obligaţia printr-un alt mod prevăzut
de lege. Totuşi poate interveni o situaţie de excepţie în care obiectul
obligaţiei să fie reprezentată de o sumă de bani, iar terţul ar fi un
creditor al creditorului iniţial şi ar avea posibilitatea sa opuna
compensaţia între cele doua datorii.
Noul Cod civil reglementează ipoteza plăţii efectuate de un
incapabil, art. 1473 precizând că : „ Debitorul care a executat
prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa
la data executării.” Această schimbare de atitudine a legiuitorului
atestă idee că plata poate fi efectuată si de un debitor incapabil, care
nu are dreptul la repetiţiune în ipoteza plăţii.
În cazul în care reţinem că plata este un act juridic, suntem în
prezenţa unei excepţii de la regimul general în materie de acte
juridice, chiar şi pentru ipoteza actelor de dispoziţie ( plata fiind
considerată un act de dispoziţie în funcţie de gravitatea acesteia
raportat la patrimoniul incapabilului).

6
C.Stătescu,C.Bârsan, op.cit.,pag.312;
7
Conform art. 1.594, alin. 1 : „Subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de
la un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva
debitorului”;
8
I.Adam, op.cit.,pag.531;

7
 Dacă ne aflăm în prezenţa unei obligaţii de a da, pentru ca plata
să fie considerată valabilă, persoana care o efectuează trebuie să
îndeplinească două condiţii speciale, şi anume :
 să aibă calitatea de proprietar al lucrului dat în plată;
 să aibă capacitate deplină de exerciţiu, cu excepţia obligaţiilor
ce au ca obiect o sumă de bani sau un bun consumptibil.
De la principiul că plata poate fi făcută de orice persoana sunt
mai multe exceptii9, şi anume :
 în cazul obligaţiilor de a face intuituu personae , plata nu poate
fi făcută decât de debitorul acelei obligaţii.
 când părţile au stabilit expres, prin acordul lor de voinţă, că
plata nu poate fi făcută de o altă persoană decât debitorul. În
acest sens art.1.474 aln.2 dispune că : „În celelalte cazuri,
creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă
natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să
fie executată numai de debitor”.
 dacă minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, deoarece nu are
capacitatea de exerciţiu, plata făcându-se de către
reprezentantul său.
 alienatul sau debilul mintal pus sub interdicţie nu poate face o
plată valabilă, aceasta efectuându-se de către tutore.

II.2 Persoanele care pot primi plata.

În art. 1475 c.civ. sunt prevăzute persoanele care pot avea

calitatea de accipiens : „plata trebuie făcută creditorului,
reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de
aceasta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.”
9
I.Adam,op.cit.,pag.532

8
 Toate aceste persoane ce pot dobândi calitatea de accipiens
trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, cu excepţia
incapabilului a cărui plata va fi considerată valabilă doar dacă a
profitat creditorului (art.1476 c.civ.), în caz contrar, putând fi solicitată
din nou.
Astfel, creditorul este primul îndreptăţit să primească plata, iar
după moartea sa, moştenitorii acestuia au dreptul de a o primi.
Fiecărui moştenitor al creditorului îi va reveni ceea ce corespunde
părţii sale ereditare din creanţă, iar dacă debitorul a plătit unuia dintre
moştenitorii creditorului mai mult, plata acestui surplus nu îl va libera
faţă de ceilalţi moştenitori.
Plata poate fi primită şi de un reprezentant legal (tutore) sau
convenţional (mandatar) al creditorului. Pentru executarea acestei
obligaţii mandatarul trebuie să deţină un mandat general, primirea
plăţii fiind considerată un act de administrare.
De asemenea, plata poate fi făcută şi mandatarului unei persoane
care rprezintă în mod legal pe o alta (mandatarul unui tutore), precum
şi de un submandatar al mandatarului.
În situaţia în care mandatul be baza căruia se îndeplinea
obligaţia era expirat sau revocat, plata va fi valabilă sau nu, după
cum debitorul care a plătit cunoştea sau nu această situaţie. Astfel
daca mandatul fusese incheiat pe un anumit termen, plata efectuată
după acest termen nu este valabilă, debitorul putând constata
această împrejurare prin intermediul înscrisului probator al
mandatului.
În ceea ce priveşte mandatul legal, debitorul nu mai poate plăti
mandatarului tutorelui, după ce a încetat calitatea acestuia din urmă
prin ajungerea la majorat a creditorului. Plata făcută mandatarului
după încetarea din viaţă sau ajungerea în stare de incapacitate a
mandantului este valabilă, dacă debitorul nu cunoaşte aceste
împrejurări.10
Plata poate fi primită şi de o persoană indicată sau autorizată de
instanţa de judecată.
Sunt situaţii de excepţie când plata este valabilă chiar dacă a
fost făcută altor persoane decât cele indicate de art.1475. Astfel,
art.1.477-1.478 c.civ., prevăd că plata făcută altor persoane este
valabilă în următoarele cazuri11:
10
I.Adam, op.cit.,pag.535
11
Liviu Pop, Ionuţ- Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, „Tratat elementar de drept civil. Obligaţii”,
Editura Universul Juridic, Bucureşti 2012, pag.

9
  când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept
de a o primi (art.1477 alin.1, lit.a). Prin ratificarea părţii de către
creditor , terţul care a primit-o devine retroactiv mandatarul
creditorului. O asemenea ratificare poate să fie expresă sau
tacită, important fiind ca manifestarea de credinţă a creditorului
să ateste renunţarea acestuia la dreptul de a invoca nulitatea
relativă a actului juridic al plăţii.
 când cel care a primit plata fără a avea acest drept devine
ulterior titularul creanţei (art.1.477, alin.1, lit.b). De exemplu,
ulterior plăţii faţă de sine, terţul moşteneşte pe creditorul iniţial
sau devine cesionarul contractant, dobândind, astfel, şi creanţa.
 când plata a fost făcută celui care a pretins-o în baza unei
chitanţe liberatorii semnate de creditor (art.1.475,alin.1,lit.c). În
principiu este vorba de situaţia unui terţ care deţine, indiferent
sub ce formă, un act care atestă că are dreptul să primescă
plata şi să libereze de obligaţiile sale pe debitor.
 când plata a fost facută unui terţ în alte condiţii decât cele
menţionate mai sus şi nici nu este considerată valabilă ca
urmare a împrejurărilor prezentate, ea poate fi totuşi
considerată valabilă şi va stinge obligaţia dacă şi numai în
măsura în care a profitat creditorului (art.1.476,alin.2, C.civ. ).
 când plata s-a făcut unui creditor aparent. Daca solvens a plătit
cu bună credinţă posesorului creanţei, care apare public ca
fiind titularul acesteia, atunci plata este valabilă şi obligaţia este
stinsă, chiar dacă creditorul nu a profitat de ea. Astfel se
întâmplă în ipoteza unui moştenitor aparent, căruia îi este
facută plata in virtutea unui certificat de moştenitor care este
ulterior anulat.
În toate cazurile în care plata nu poate fi considerată valabilă
poate fi cerută a doua oară, iar în ipoteza unei plăţi nevalabile,
solvens are dreptul să ceară restituirea de la cel care a primit-o fără a
avea acest drept.
Temeiul restituirii îl constituie plata nedatorată sau îmbogăţirea fără
justă cauză sau chiar răspunderea civilă delictuală, în măsura în
care acţiunile terţului îmbracă forma unui delict, restituirea plăţii
realizându-se după regulile prevăzute de art.1.635-1.649 C.civ.
Plata trebuie considerată nevalabilă dacă este „facută cu
nesocotirea unui sechestru, a unei popriri sau unei opoziţii formulate

10
în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii de către debitor.
Conform art.1.479C.civ., plata poate fi cerută din nou de creditorii
care au obţinut luarea unei asemenea măsuri, iar debitorul păstrează
dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil
făcută.

CAPITOLUL III
CONDIŢIILE ŞI DOVADA PLĂŢII

III.1. Condiţiile plăţii

III.1.1. Obiectul plăţii

Principiul executării în natură are drept consecinţă regula

stabilită de art. 1492 alin. 1 C. Civ., potrivit căreia „Debitorul nu se
poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă
valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare decât dacă
creditorul consimte la aceasta”. Conform acestui text de lege,
debitorul este obligat să plătească exact lucrul datorat, creditorul
neputând fi obligat să primească un alt lucru decât cel stipulat, chiar
dacă acest lucru ar avea o valoare egală sau mai mare decât cel
datorat.12
Creditorul are facultatea de a primi o altă prestaţie, iar în
această situaţie obligaţia se va stinge prin dare în plata si nu prin
plată.
Pentru a-si îndeplini obligaţia faţă de creditor, debitorul „este
ţinut să îşi execute obligaţia cu diligenţa pe care un bun proprietar o
depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin
lege sau prin contract s-ar dispune altfel”, iar pentru debitorul aflat în
executarea unei obligaţii profesionale „diligenţa se apreciază ţinând
seama de natura activităţii exercitate” ( art. 1480 C. Civ.).

12
I. Adam, op. cit., pag. 537;

11
 Legiuitorul a adaptat această regulă raportului juridic ţinând cont
de tipul obligaţiei ce face obiectul acestui raport, aspect pe care îl
vom prezenta în continuare.
Noul Cod civil face, în primul rând, referire în art. 1481 la
obligaţiile de rezultat, în cazul cărora „debitorul este ţinut să procure
creditorului rezultatul promis”, precum şi la obligaţiile de mijloace,
pentru care „ debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele
necesare pentru atingerea rezultatului promis”.
Art. 1481 alin.3 aduce în prim-plan o serie de criterii 13 pentru a
putea aprecia când o obligaţie este de rezultat sau de mijloace, şi
anume :
 stipulaţiile contractuale referitoare la obligaţie şi celelalte
prevederi contractuale ( din redactarea contractului se poate
desprinde sensul pe care părţile au dorit să îl dea unei anumite
obligaţii)
 existenţa şi natura contraprestaţiei ( în funcţie de existenţa sau
inexistenţa, precum şi de valoarea contraprestaţiei se poate
stabili amploarea angajamentului asumat de către debitor şi,
implicit se pot trage concluzii legate de natura obligaţiei
asumate);
 gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului
( existenţa unui risc obiectiv major în privinţa posiilităţii obiective
de executare a obligaţiei poate să indice, de exemplu, intenţia
părţilor de desemna o obligaţie de mijloace);
 influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării
obligaţiei ( posibilitatea creditorului de a condiţiona rezultatul
prestaţiilor debitorului de voinţa sa, este un indiciu al
caracterului de mijloace al obligaţiei).
În cazul obligaţiilor de rezultat, neatingerea rezultatului promis
echivalează cu o plată neefectuată, situaţie care nu intervine în cazul
obligaţiilor de mijloace.
În cazul în care obiectul prestaţiei constă în a preda un bun cert,
debitorul are îndatorirea de a-l remite în starea în care se găseşte în
momentul naşterii obligaţiei ( art. 1482 alin. 1 C.civ.), noutate adusă
de noul cod, având în vedere că potrivit dispoziţilor Codului civil din
1864, predarea se realiza în starea în care bunul se afla în momentul
plăţii.

13
Liviu Pop, Ionuţ- Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., pag. 712;

12
 Debitorul nu va răspunde de pierderea bunului sau de
stricăciunile pe care acesta le suferă dacă acestea nu s-au produs
prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să răspundă. 14
Însă, dacă a fost pus în întârziere, debitorul va răspunde fără a se
face distincţie dacă pieirea sau deteriorarea a fost cauzată de culpa
sa.
Dacă pieirea totală sau parţială a bunului a fost cauzată de forţa
majoră sau de un caz fortuit, debitorul nu va răspunde, însă, acesta
va trebui să cedeze creditorului „drepturile sau acţiunile în
despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv”. ( art. 1484
C. Civ.).
Dacă calitatea de titular al dreptului nu exista în momentul în
care a avut loc transmiterea acestuia, sau debitorul nu putea dispune
în mod liber de bun, plata nu va fi considerată valabilă până în
momentul în care nu se va realiza efectiv acest transfer al dreptului.
(art. 1482 alin.2). Pe de altă parte, art. 1491 alin.1 C.civ. dispune că
„dacă în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu îi
aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului
restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute
prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune”.
Subliniem, ca într-o asemenea situaţie, creditorul de bună-credinţă
are posibilitatea de a restitui bunul si de a solicita daune-interese
pentru repararea prejudiciului suferit.
Art. 1483 C.civ. vorbeşte despre obligaţia de a strămuta
proprietatea, care reprezintă o formă a obligaţiei de a da. Această
obligaţie implică îndatorirea debitorului de a preda bunul, precum şi
de a-l conserva până la predare.
De asemenea, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, obligaţia
de a transfera proprietatea implică si obligaţia de a preda creditorului
inscrisurile necesare pentru a efectua această înscriere.
În ipoteza în care obligaţia are drept obiect constituirea unei
garanţii, art. 1487 C.civ. prevede că „debitorul poate oferi, la alegerea
sa, o garanţie reală sau personală ori o altă garanţie suficientă”.
Aşadar, obligaţia generică de a constitui o garanţie se consideră
stinsă prin plată, în momentul constituirii unei garanţii reale sau
personale, la alegerea debitorului, cu condiţia ca această constituire
să fie acoperitoare pentru creanţa garantată sau pentru limita
asumată a fi garantată prin act.15
14
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 314;
15
Liviu Pop, Ionuţ- Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., pag. 713;

13
 Când obiectul obligaţiei constă în a da o cantitate de bunuri de
gen, legiuitorul prevede în art.1486 două reguli ce trebuie respectate
pentru a fi considerată valabilă o plată, respectiv :
 debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce urmează a fi
predate;
 debitorul trebuie să remită bunuri cel puţin de o calitate medie,
dacă părţile contractante nu au convenit altfel.
Pieirea fortuită a bunurior de gen nu poate determina stingerea unei
obligaţii, deoarece genera non pereunt.
Pentru cazurile în care obiectul prestaţiei este obligaţia de a da
o sumă de bani, art. 1488-1489 C.civ. stabilesc o serie de reguli 16:
 debitorul trebuie să plătească suma nominală datorată,
indiferent de fluctuaţiile valorice survenite după momentul
naşterii obligaţiei monetare ( este o consacrare a principiului
nominalismului monetar);
 pentru efectuarea plăţii se poate utiliza orice mijloc, folosit în
mod obişnuit la locul plăţii ( manierele diverse în care se
poate realiza plata şi care pot consta în remiterea efectivă a
banilor, efectuarea unui virament bancar, depunerea în cont,
utilizarea de instrumente de plată, cum ar fi cecul, etc.);
 dacă sumele de bani sunt purtătoare de dobânzi, dobânda
este cea stabilită prin contract sau, în lipsă, cea stabilită de
lege17.
În cazul obligaţiei de a face, debitorul trebuie să execute
întocmai faptul la care s-a obligat, iar dacă este vorba de o obligaţie
de rezultat, debitorul se consideră că a făcut plata numai în momentul
în care rezultatul a fost obţinut.18

16
Liviu Pop, Ionuţ- Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., pag. 714;
17
Conform art. 3 din Ordonanţa nr. 13 din 2011 - (1) Rata dobânzii legale remuneratorii se
stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata
dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii
Naţionale a României.
(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4
puncte procentuale.
18
I. Adam, op. cit., pag. 538;

14
 III.1.2. Indivizibilitatea plăţii

Principiul indivizibilităţii plăţii se desprinde din prevederile art.

1490, care dispune : „ Creditorul poate refuza să primească o
executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă”. Acest principiu
stabileşte regula conform căreia debitorul nu îl poate obliga pe
creditor să primească o parte din datorie, aceasta fiind considerată
stinsă în momentul în care a plătit tot ceea ce datora, chiar dacă
obiectul plăţii ar fi divizibil.
În cazul obligaţiilor alternative, datoria se va considera stinsă în
momentul în care debitorul va preda oricare din cele două lucruri, dar
nu va putea sa-l oblige pe creditor sa accepte o parte dintr-o prestaţie
şi o altă parte din cealaltă prestaţie.
Dacă obiectul prestaţiei este reprezentat de prestaţii succesive,
la termenele stabilite, fiecare prestaţie 19 e considerată o plată
distinctă, ca de exemplu, plata unei chirii.
Principiul indivizibilităţii admite şi câteva exceptii 20, când plata
poate fi fracţionată :
 prin convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă,
creditorul acceptând ca plata să se facă fracţionat, regula
indivizibilităţii fiind supletivă.
 prin succesiune legală, când debitorul lasă mai mulţi
mostenitori, fiecare plătind partea sa din datorie, în afară de
cazul în care obligaţia este indivizibilă.
 când datoria se stinge prin compensaţie, datoriile reciproce
stingându-se până la concurenţa celei mai mici dintre ele, în
acest caz urmează a se plăti restul rămas din datorie, deci,
creditorul obligaţiei mai mari va face o plată parţială.

19
Fiind vorba de prestaţii succesive, pentru fiecare plată va curge câte o prescripţie ( art. 12 din
Decretul nr. 167/1958 );
20
I. Adam, op. cit., pag.539;

15
  când instanţa acordă debitorului mici termene pentru a face o
plată eşalonată, debitorul urmând a face o plată la o dată
ulterioară sau eşalonată.
 în ipoteza în care în locul debitorului datoria este plătită de
fidejusori, prin invocarea beneficiului de diviziune, fiecare va
plăti partea ce i se cuvine.
 posesorul unei cambii, bilet la ordin sau cec nu poate refuza o
plată parţială.
III.1.3. Data şi locul plăţii

Plata urmează a se face atunci când datoria a ajuns la

scadenţă, adică a devenit exigibilă.21 Astfel, în cazul obligaţiilor pure
şi simple, plata este exigibilă chiar din momentul naşterii raportului
juridic obligaţional, aspect statuat de art. 1495 alin. 1 : „ În lipsa unui
termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al
practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie
executată de îndată.”
Dacă ne aflăm în prezenţa unei obligaţii cu termen, plata trebuie
efectuată la termenul stabilit de părţi, creditorul neavând dreptul să
ceară executarea acesteia înainte.
Termenul este prevăzut întotdeauna, conform art. 1413 C.civ., în
favoarea debitorului, dacă din stipulaţie expresă sau din alte
circumstanţe nu rezultă că ar fi stipulat şi în favoarea creditorului.
Dacă termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea debitorului,
acesta poate efectua anticipat o plată valabilă.
Noul Cod Civil reglementează în art. 1496 plata anticipată, alin. 1
dispunând că : „ Debitorul este liber sa execute obligaţia chiar
înaintea scadenţei dacă părţile nu au prevazut contrariul ori dacă
aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în
care a fost încheiat.”
În schimb, plata poate fi făcută anticipat doar cu consimţământul
creditorului, în situaţia în care termenul a fost prevăzut exclusiv în
favoarea acestuia. Însă, în situaţia în care creditorul are un interes
legitim ca plata să fie făcută la scadenţă, el poate refuza o asemenea
plată.
Dacă termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi – un
contract de împrumut cu dobândă, spre exemplu-, datoria se va

21
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 315;

16
stinge prin plată la termenul stabilit, dar părţile pot stabili şi un alt
termen, putând efectua şi anticipat plata.
In situaţia în care plata a fost facută cu întârziere, creditorul
poate solicita despăgubiri pentru prejudiciile pe care le-a suferit ca
urmare a acestei întârzieri. Pentru a se acorda aceste despăgubiri,
este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere pe calea unei
proceduri prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte locul plăţii, aceasta se va efectua la locul
stabilit de către părţi prin convenţie, creditorul neavând facultatea de
a solicita debitorului sa facă plata în alt loc,chiar dacă el ar suporta
cheltuielile de predare, după cum nici debitorul nu-l poate obliga pe
creditor să primească plata într-un alt loc.
Dacă părţile nu au stabilit locul plăţii, Codul civil prevede că ea
trebuie executată la domiciliul debitorului, plata fiind cherabilă ( art.
1494 alin.1, lit.c). Se va ţine cont de domiciliul debitorului din
momentul executării contractului, şi nu din momentul încheierii
contractului, acesta având obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă
creditorului schimbarea domiciliului.
Părţile pot stabili ca plata să se facă la domiciliul creditorului,
caz în care plata este portabilă.
În situaţia în care locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii
prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între
părţi ori al uzanţelor, se impun căteva precizări. Astfel, conform art.
1494 alin.1 lit.a ,”obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau,
după caz, la sediul creditorului de la data plăţii.”
Când obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul
plăţii, atunci aceasta se va face la locul în care se află bunul în
momentul încheierii contractului ( art. 1494 alin.1, lit. b), chiar dacă
convenţia a fost încheiată în altă parte. Această dispoziţie legală nu
se va aplica când se poate observa o intenţie contrară, fiind vorba,
spre exemplu, de obiecte uşor de transportat.

17
 III.1.4. Cheltuielile plăţii

În conformitate cu dispoziţiile art. 1498 C.civ., cheltuielile pentru

efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului, soluţie echitabilă având în
vedere că scopul plăţii este reprezentat de liberarea debitorului de
orice datorie.
În acest sens exemplificăm dispoziţiile art. 1490 alin.2 care lasă
în sarcina debitorului cheltuielile cauzate creditorului ca urmare a
unei plăţi parţiale, precum si prevederile art. 1496 alin. 3 care
stabileşte ca debitorul are îndatorirea de a suporta cheltuielile
cauzate creditorului prin executarea anticipată a obligaţiei.
Părţile au posibilitatea de a stabili ca aceste cheltuieli sa fie
făcute de creditor sau de ambele părţi, deoarece această materie
este guvernată de norme supletive.
Codul civil aduce completare acestor prevederi astfel :
 în cazul ofertei reale de plată, toate cheltuielile ocazionate de
oferta reală de plată şi alte consemnaţiuni făcute valabil sunt în
sarcina creditorului;
 în materia contractului de vânzare, potrivit art.1666 C.civ.,
spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de
stipulaţie contrară. Cheltuielile aferente preluării şi transportului
de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, iar cele ale
predării sunt în sarcina vânzătorului.
 În materia contractului de depozit, potrivit art. 2116 alin.1 teza I
C.civ. se stabileşte următoarea regulă în materie de cheltuieli : „
Dacă nu s-a convenit altfel, restituirea bunului primit trebuie să
se facă la locul unde acesta trebuia păstrat, iar cheltuielile
legate de restituire sunt în sarcina deponentului.”

18
 III.2. Dovada plăţii

În practica judiciară se pot ivi numeroase situaţii în care

creditorul să conteste executarea obligaţiei de către debitorul său,
astfel că se pune problema probei plăţii.
Plata este considerată atât un act juridic, cât şi un fapt juridic,
dovada acesteia realizându-se potrivit regulilor dreptului comun.
Dacă considerăm plata un act juridic, iar obiectul prestaţiei este
mai mare de 250 de lei, aceasta poate fi dovedită numai prin înscris.
In cele mai multe cazuri, creditorul eliberează debitorului un înscris
sub semnătură privată prin care atestă plata.
Ideea că plata are natura unui fapt juridic se poate desprinde din
prevederile art. 1499 C.civ., care dispune : „ Dacă prin lege nu se
prevede altfel, dovada plăţii se face prin orice mijloc de plată”.
Sarcina probei incubă debitorului, aplicându-se principiul general
conform căruia „ cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie
să o dovedească.”
In situaţia în care debitorul a efectuat o plată valabilă, are
dreptul de a obţine de la creditor o chitanţă liberatorie sau, dacă este
cazul, remiterea înscrisului original al creanţei, iar dacă acesta refuză
emiterea acestei chitanţe, debitorul poate suspenda plata ( art. 1500
alin.1 şi 3 C. Civ.).
Pentru a uşura sarcina probei plăţii, Codul civil a instituit câteva
prezumţii22 de plată, cuprinse în art. 1501 – 1505 C.civ. :
 chitanţa prin care s-a confimat primirea plăţii principale
generează prezumţia relativă a executării prestaţiilor accesorii (
art. 1501 C.civ.).
 chitanţa prin care se confirmă plata unei prestaţii periodice
generează prezumţia relativă că toate prestaţiile periodice cu

22
Liviu Pop, Ionuţ- Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., pag. 718;

19
 scadenţă anterioară celei la care se referă chitanţa liberatorie
au fost, de asemenea, executate ( art. 1502 C.civ.).
 când creditorul a remis debitorului titlului original al creanţei
sale, care este un înscris sub semnătură privată sau un înscris
autentic, se prezumă relativ că debitorul a fost eliberat prin
plată ( art. 1503 alin.1 ). Totuşi, dacă titlul original al creanţei
este un înscris autentic, deşi se prezumă liberarea debitorului
prin plata, creditorul are dreptul să probeze ca remiterea s-a
făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei ( art. 1503
alin.2). În ce priveşte deţinerea înscrisului original al creanţei,
se prezumă că intrarea persoanei interesate să facă dovada
plăţii ( cele desemnate de art. 1503 alin.1 – debitor, codebitor,
fidejusor) în posesia actului s-a făcut printr-o remitere voluntară
din partea creditorului.
 dacă plata se face prin virament bancar, se prezumă relativ
efectuarea plăţii dacă ordinul de plată este semnat de către
debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare. Debitorul are
oricând dreptul să solicite o confirmare scrisă a efectuării plăţii
de la instituţia de credit şi aceasta va face proba absolută a
plăţii. (art. 1504 C.civ.)
 prezumţia de liberare a debitorului de plată se extinde şi asupra
celorlalţi debitori obligaţi solidar şi asupra fideiusorilor, dar şi
asupra garanţilor care au constituit garanţii reale, astfel încât
creditorul are obligaţia ca, după efectuarea plăţii, „ să consimtă
la liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite
pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie
bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul”. ( art. 1505
C.civ.)

20
 CAPITOLUL IV
IMPUTAŢIA PLĂŢII

Se pot ivi numeroase situaţii în care să se constate existenţa

mai multor datorii ale unui debitor faţă de acelaşi creditor, datorii care
au drept obiect prestaţii de aceeaşi natură. În situaţia în care
debitorul efectuează o plată insuficientă pentru a le stinge pe toate
printr-o plată voluntară, se pune problema de a şti care dintre datorii
vor fi considerate plătite, deci asupra căror datorii se impută plata.
Răspunsul este dat de categoria juridică a imputaţiei plăţii, instituţie
reglementată de noul Cod civil în art. 1506 – 1509.
Soluţionarea problemei prezintă interes practic în ceea ce
priveşte dobânzile şi garanţiile care însoţesc aceste creanţe.
Debitorul are interes să stingă acele creanţe care produc dobânzi sau
sunt însoţite de garanţii reale, pe când creditorul urmăreşte sa stingă
acele creanţe care nu produc dobânzi sau nu sunt însoţite de
garanţii23. Codul civil a instituit o serie de reguli de soluţionarea a
imputaţiei plăţii, având drept punct de plecare antagonismul existent
între poziţiile părţilor în această materie.
Textele legale prevăd existenţa a două tipuri de imputaţie a
plăţii, şi anume : imputaţie convenţională, unilaterală şi imputaţie
legală.

IV.1. Imputaţia convenţională şi imputaţia unilaterală

23
I. Adam, op. cit., pag. 543;

21
 Imputaţia plăţii poate interveni fie ca urmare a acordului părţilor,
fie doar prin voinţa uneia dintre părţi, respectiv a debitorului sau a
creditorului.
Dacă imputaţia se face prin acordul părţilor, nu se impun limite,
părţile, având posibilitatea, ca de exemplu, de a conveni imputarea
plăţii direct asupra capitalului, înainte de dobânzi sau cheltuieli sau
doar asupra cheltuielilor şi capitalului. Însă, dacă acest acord
patrimonial a fost încheiat în frauda anumitor creditori, va putea fi
atacat printr-o acţiune pauliană.
În lipsa convenţiei părţilor, primul care poate decide asupra cărei
obligaţii se impută plata este debitorul, arătând care datorii înţelege
să fie plătite. Debitorul poate face imputaţia plăţii în următoarele
reguli24, stabilite de art. 1507 C.civ. :
 când creanţa este producătoare de dobânzi şi/sau a presupus
cheltuiele, nu poate impune creditorului plata capitalului
înaintea plăţii dobânzilor şi a cheltuielilor ( art. 1507 alin.1
C.civ.). Dobânzile trebuie să fie certe şi exigibile în momentul
efectuării plăţii.
 dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la
scadenţă, iar termenul a fost stipulat în beneficiul creditorului,
debitorul poate face imputaţia numai asupra datoriilor scadente
( art. 1507 ali. 2 C.civ.).
 în cazul plăţii efectuate prin virament bancar, imputaţia trebuie
făcută de către debitor prin mentiunile corespunzătoare
consemnate de el pe ordinul de plată ( art. 1507 alin.3 C.civ.).
 ca regulă de principiu, dedusă din prinipiul indivizibilităţii plăţii,
debitorull nu are dreptul sa impună creditorului o plată
fracţionată.

În situaţia în care plata nu a fost imputată convenţional şi nici

prin voinţa debitorului, atunci ea poate fi efectuată de creditor, care
va preciza prin chitanţa liberatorie ce datorie s-a stins prin prestaţia
sa.
Debitorul va trebui să respecte imputaţia făcută de creditor şi nu
o va putea contesta decât în situaţia în care creditorul l-a surpsins
sau l-a indus în eroare prin manoperele folosite. Aşadar, există dol
sau surprindere când creditorul a abuzat de buna-credinţă a

24
Liviu Pop, Ionuţ- Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit.,pag. 720;

22
debitorului, care a semnat cu încredere, sau de simplitatea şi
ignoranţa sa.25
Art. 1508 alin.1 teza I C.civ. dispune ca imputaţia plăţii poate fi
făcută de creditor într-un termen rezonabil de la data primirii plăţii,
arătând datoria asupra căreia aceasta se va imputa prin intermediul
unei chitanţe liberatoare.
În principiu, creditorul are dreptul de a face imputaţia plăţii în mod
nelimitat, dar nu şi asupra unei datorii neexigibile sau litigioase,
conform art. 1509 alin.1 teza a II- a C.civ.

IV.2. Imputaţia legală

În ipoteza în care imputaţia plăţii nu a intervenit ca urmare a

acordului părţilor, ea se va face de drept, în puterea legii. Astfel, art.
1509 C.civ. prevede principiile ce guvernează imputaţia legală26 a
plăţii :
 în primul rând, se consideră stinsă datoria ajunsă la scadenţă,
 se sting prioritar datoriile negarantate sau cele pentru care
creditorul are mai puţine garanţii;
 dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face asupra
celei mai oneroase dintre datorii;
 dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, dar şi
garantate în egală măsură, se va considera plătită datoria cea
mai veche;
 dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au
aceeaşi vechime, plata se va imputa proporţional asupra
fiecăreia, înfrângându-se principiul indivizibilităţi.
 în toate cazurile, „plata se va imputa mai întâi asupra
cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor,
dobânzilor şî penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei
acestora şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin
altfel”. ( art. 1509 alin. 2 C.civ.)

25
I.Adam, op.cit., pag. 543;
26
Liviu Pop, Ionuţ- Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit.,pag. 720-721;

23
 Dispoziţiile mai sus-menţionate nu se vor aplica în situaţia în
care judecătorii vor aprecia că voinţa părţilor a fost ca imputaţia să
privească o anumită datorie, deoarece aceste reguli sunt bazate pe
voinţa prezumată a părţilor.

CAPITOUL V
PUNEREA ÎN ÎNTÂRZIERE A CREDITORULUI

V.1.Noţiune şi reglementare

Punerea in întârziere a creditorului reprezintă o inovaţie în dreptul civil român, fiind o instituţie
juridică preluată din codificările moderne.
Punerea în întârziere a creditorului este reglementată de art. 1510-1515 C. Civ., cu scopul de a da
posibilitatea debitorului de a se libera de obligaţia sa faţă de creditor. Definiţia este prezentată de art 1510 C. civ., care
prevede că punerea în întârziere a creditorului poate fi utilizată de debitor, atunci când creditorul „refuză, în mod
nejustificat, plata oferită în mod corespunzător, sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care
debitorul nu îşi poate executa obligaţia.”
Noul Cod civil a avut drept sursă de inspiraţie pentru această instituţie
textele PDEC, întreaga instituţie bazându-se pe ideea unei obligaţii de
recepţie a plăţii din partea creditorului şi pe dreptul debitorului de a lua toate
măsurile în vederea liberării sale de datorie. În privinţa primirii sumei de
bani, regulile instituite de codul civil au mers mai departe, înglobând
instituţia tradiţională a ofertei de plată urmată de consemnaţiune.
Pentru ca efectul extinctiv al plăţii să se producă, este necesar ca executarea din partea
debitorului să respecte principiul executării întocmai a obligaţie, adică sa fie conformă . Pe lângă
27
executarea conformă, este necesară şi preluarea şi acceptarea executării de către creditor .
În ipoteza în care creditorul refuză să preia executarea conformă
a debitorului şi să accepte oferta acestuia, se recunoaşte debitorului
posibilitatea de a-l pune în întârziere pe creditor, somându-l să
accepte oferta. Dacă efectele urmărite de debitor nu apar nici ca
urmare a acestea proceduri, se va proceda la comsemnarea bunului
la dispoziţia creditorului, la oferta de plată urmată de consemnaţiune
sau la vânzarea publică.
V.2. Condiţiile punerii în întârziere

27
Liviu Pop, Ionuţ- Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit, pag. 722;

24
 Condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru a putea fi pus în
întârziere creditorul se referă, în primul rând, la existenţa unei oferte de plată
conformă din partea debitorului, iar în al doilea rând, la refuzul nejustificat al creditorului de a accepta plata astfel oferită
de debitor.
Punerea în întârziere a creditorului se poale face prin intermediul oricărui act menit să aducă la cunoştinţa
creditorului intenţia de executare din partea debitorului, Codul civil necuprinzând prevederi legale referitoare
la forma notificării. Având drept model, punerea în întârziere a debitorului (art. 1522 C. civ.), somarea
creditorului poate avea loc printr-o notificare, comunicată creditorului prin intermediul executorului judecătoresc
sau prin intermediul oricărui alt mijloc ce asigură dovada comunicării.
Debitorul este îndreptăţit să treacă la una din fazele
ulterioare ale mecanismului punerii în întârziere a creditorului,
doar dacă punerea în întârziere nu a produs efectele urmărite de
acesta.
Astfel, efectul extinctiv obligaţional al plăţii se va produce apelând fie la consemnarea bunului la dispoziţia
creditorului, fie prin intermediul ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune, fie prin vânzare publică.
Consemnarea bunului la dispoziţia creditorului este prevăzută de art. 1512 C. civ. şi presupune depunerea
bunului cert sau bunurilor generice consemnabile pe care debitorul îl/le datorează creditorului, în depozit, la
dispoziţia creditorului care poate să îl ridice atunci când consideră, realizând astfel şi preluarea executării oferite
de debitor.
Oferta reală de plată urmată de consemnaţiune priveşte obligaţia debitorului de a plăti o sumă de bani sau de a
preda bunuri de gen şi cuprinde trei faze:
 oferta reală de plată făcută de debitor creditorului prin
intermediul executorului judecătoresc , somându-l să se prezinte într-un anumit loc
şi la o anumită dată;
 consemnarea sumei de bani sau a lucrului la dispoziţia
creditorului , atunci când nu se prezintă la somaţie sau se
prezintă, dar refuză a primi plata;
 validarea consemnării de către instanţa de judecată prin
hotărâre rămasă definitivă.
Oferte reală de plată urmată de consemnaţiune este liberatoare
pentru debitor şi, ca urmare, acesta nu va mai fi ţinut să plătească
daune moratorii pentru executare cu întârziere a plăţii şi nici să
suporte riscul pieirii fortuite a bunului, care cu toate ca este de gen,
prin consemnare se individualizează. 28
Această ofertă reală trebuie să fie pură şi simplă, însă, debitorul,
are, totuşi, facultatea de a insera anumite condiţii pe care le-ar fi
putut impune în momentul efectuării plăţii.
Până în momentul obţinerii unei hotărâri definitive prin care
oferta reală de plată este considerată valabilă, debitorul poate retrage
suma depusă înainte ca aceasta să fie acceptată de creditor.
Cel de-al treilea mecanism ulterior punerii în întârziere -
vânzarea publică- este reglementat ca manieră de liberare forţată a
debitorului de art 1514 C.civ. Ea constă în posibilitatea debitorului de
a vinde în mod public bunurile datorate creditorului, pentru ca apoi să
consemneze la dispoziţia sa preţul obţinut din vânzare.
28
I. Adam, op. cit., pag. 546;

25
 Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se trece la vânzare sunt următoarele :
 natura bunului datorat creditorului să facă imposibilă
consemnarea (bunul este perisabil sau depozitarea lui necesită
costuri de conservare considerabile);
 debitorul să comunice, în prealabil creditorului intenţia sa de a
trece la vânzarea publică a bunului datorat. În acest caz, art.
1514 alin.2 stabileşte o excepţie, şi anume : „Dacă bunul este
cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un
preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei
vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără
notiticarea creditorului.”
 debitorul să obţină încuviinţarea instanţei judecătoreşti pentru efectuarea vânzării publice.

V.3. Efectele punerii în întârziere a creditorului

29
Efectele punerii în întârziere a creditorului sunt graduale, în funcţie de faza până la care debitorul a ajuns
în cadrul acestui mecanism juridic.
În primul rând, punerea în întârziere prin intermediul notificării
unei plăţi de executare conforme, atrage după sine prezumţia de
bună- executare din partea debitorului, arătând faptul că debitorul
este gata la un anumit moment să îşi îndeplinească obligaţiile sale.
În
al doilea rând, de la data notificării, creditorul preia riscul imposibilităţii fortuite de
executare, iar debitorul nu este ţinut să restituie creditorului fructele bunului
datorat culese după data punerii în întârziere a creditorului.
În al treilea rând, creditorul este ţinut să repare prejudiciul generat de întârzierea în
executarea obligaţiei sale de preluare a executării, precum şi să suporte cheltuielile de conservare a bunului
datorat şi pe care a refuzat nejustificat să îl preia. ( art. 1511 alin. 2 C.civ.).
E fectul extinctiv se manifestă în cazul în care, în urma notificării, creditorul se prezintă la locul indicat în somaţie
şi preia executarea (încasând suma de bani sau preluând bunul cert sau bunurile generice oferite de debitor), obligaţia
stingându-se de la această dată.
De asemenea, utilizarea ofertei conforme de executare (adică reale ) urmată de consemnaţiune. atrage după
sine stingerea obligaţiei debitorului.
Stingerea are un caracter definitiv dacă operaţiunea consemnării bunului a fost validată de instanţa de
judecată, sau dacă aceeaşi consemnare a fost acceptată de către creditor. Până la validarea acesteia, sau până la

29
Liviu Pop, Ionuţ- Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit, pag. 724-725.

26
acceptarea din partea creditorului, efectul extinctiv este provizoriu şi se prezumă doar că debitorul şi-a executat
obligaţia (prezumţie relativă de executare), acesta putând să-şi retragă bunul consemnat până în momentul validării.
În acest caz, potrivit art. 1515 C. Civ. „creanţa renaşte cu toate garanţiile şi toate celelalte
accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.”

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate şi cursuri universitare

1. Ioan Adam, „Drept civil. Teoria generală o obligaţiilor”,

Editura All Beck, Bucureşti, 2004

27
 2. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, „Drept
civil.Teoria generală o obligaţiilor”, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
3. Liviu Pop, Ionuţ- Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, „Tratat
elementar de drept civil. Obligaţii”, Editura Universul
Juridic, Bucureşti 2012

II. Surse legislative

1. Noul Cod civil şi 8 legi uzuale, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2011

2. Codul Civil şi legile conexe, Editura C.H.Beck,

Bucureşti, 2007

3. Ordonanţa nr. 13 din 2011 privind dobânda legală

remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti,
precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-
fiscale în domeniul bancar

28