Executarea silită în dreptul civil român

Cosmina-Marinela DRAGOMIR*

Abstract: Forced execution in Romanian Civil Law. Forced execution represents a

procedure through the bailiff recovers the tax and non-fiscal debts from the people who deny to pay
off. The civil procedure law states, as principle, the idea according to which the obligation should
be carried out voluntarily. Of course, there are situations in which the debts are not paid on
maturity, in which case the bailiff’s help is needed. In Romanian Civil Law, there are two types of
forced execution: execution in kind, which is possible in most cases and equivalent execution,
which represents an exception from the rule. The purpose of the current article is to clarify the
meaning of the forms of the forced execution, the porpose of it and the methods by which is done,
by referring to legal norms in force.

Key-words: forced execution, civil law, execution in kind, debtor, creditor.

Cuvinte cheie: executare silită, drept civil, executare silită în natură, debitor, creditor.

1. Introducere și delimitări terminologice

Executarea silită reprezintă acea metodă de aducere la îndeplinire a obligației asumate de

către debitor cu ocazia nașterii unui raport obligațional, acesta din urmă fiind constrâns de către
creditor să dea, să facă sau să nu facă ceva având concursul statului. Această formă de îndeplinire a
obligației nu cunoaște o definiție expresă în actualul cod civil, însă doctrina, prin cercetări
îndelungate și existența a numeroase litigii având ca obiect executarea silită (fie că este vorba
despre încheieri de încuviințare a executării silite, fie despre soluționarea contestațiilor la
executare), a simțit nevoia de a defini cumva această formă de executare a obligațiilor, stabilind
astfel faptul că “dacă debitorul nu își execută de bunăvoie obligația (deci nu plătește – n.n.) și se
află în întârziere, atunci creditorul poate cere executarea silită a obligației” 1, autorul făcând referire
la articolul 1516 C.civ.
Din definiția mai sus menționată putem extrage unele principii esențiale materiei
obligațiilor. Un prim principiu este cel conform căruia creditorul are dreptul la o executare
conformă2, Codul civil dispunând expres în art. 1516, alin.1 astfel: “Creditorul are dreptul la
îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.” Sub acest aspect, doctrina consideră faptul că
definiția consacră toate cele trei dimensiuni ale executării conforme, respectiv cantitate
(“îndeplinire integrală”), calitate (“îndeplinire exactă”) și momentul scadent până la care trebuie
executată obligația (“la timp”)3. În cazul în care nu este respectată una dintre aceste dimensiuni, cu
atât mai mult cu cât nu este respectată niciuna dintre ele, se angajează răspunderea debitorului, iar
creditorului i se deschide dreptul la remedii, putând să aleagă fie executarea silită a obligației, fie,
dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori reducerea propriei
obligații corelative, desigur, dacă aceasta nu a fost executată în întregime. Desigur că acesta poate
folosi orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său, începând de la invocarea
excepției de neexecutare și până la punerea în aplicare a clauzelor contractuale.
Al doilea principiu este cel al neexecutării, potrivit căruia condiția fundamentală pentru
declanșarea executării silite este existența unei neexecutări. În principiu, neexecutarea nu trebuie să
aibă o anumită însemnătate pentru creditor, nu este necesară existența și chiar dovedirea vinovăției
1
* Studentă, Universitatea “Ovidius” din Constanța.
G. Boroi, C. A. Anghelescu, I. Nicolae, Fișe de drept civil, Ed. Hamangiu 2021, Ed. a 6-a, revizuită și adăugită, p. 85.
2
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, p. 182.
3
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 182.
1
debitorului, neexecutarea trebuie să fie nejustificată și neimputabilă creditorului. Unele dintre
precizări au valoare de principiu, astfel încât există excepții veritabile de la regulă pe care le voi
analiza în cele ce urmează.4
Principiul punerii în întârziere este echivalentul acordării unui termen suplimentar de
executare, fiind necesar pentru activarea oricărui remediu, inclusiv executarea silită. Există și o
excepție, aceea potrivit căreia debitorul se poate afla de drept în întârziere, caz în care o eventuală
acordare a termenului suplimentar de executare nu mai este necesară.5
Codul de procedură civilă consacră principiul executării obligației de bunăvoie. Astfel, art.
622, alin. 1 desemnează faptul că “Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt
titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.” Dacă executarea obligației nu are loc în mod
voluntar înainte sau chiar la scadență, intervine aplicarea dispozițiilor alin. 2 al aceluiași articol,
potrivit căruia “În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la
îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit
dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.”
Executarea silită a obligației debitorului poate fi declanșată numai și numai dacă creditorul
se află în posesia unui titlu executoriu, purtător al dreptului recunoscut în temeiul legii.
Doctrina definește titlul executoriu ca fiind înscrisul întocmit în conformitate cu prescripțiile
legii și în baza căruia creditorul poate solicita valorificarea creanței pe care acest înscris o constată. 6
Există o varietate de documente ce pot constitui titluri executorii, printre care se pot număra cecul,
contractul de locațiune, în ipoteza în care a fost înregistrat la organul fiscal competent, actul notarial
autentic, contractul de asistență juridică încheiat în condițiile legii și nu numai. De asemenea,
executarea unei creanțe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat și care constituie titlu
executoriu este posibilă chiar dacă dreptul de creanță nu este constatat printr-un înscris care să
constituie el însuși titlu executoriu.7
În afara titlului executoriu, creditorul trebuie să posede inclusiv o creanță certă, lichidă și
exigibilă, aceste noțiuni fiind definite expres de C.proc.civ. Astfel, potrivit art. 663, alin. 2,
“Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.” Cu alte
cuvinte, este necesară, după cum am prezentat anterior, existența unui titlu executoriu legal
constituit din care să rezulte cu certitudine creanța, precum și titularul dreptului de a solicita
executarea silită a acesteia.
Conform alin. 3 al aceluiași articol, “Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este
determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui.” Astfel, creanța
este lichidă atunci când aceasta este redată de un cuantum determinat de actul prin care a fost
constituită sau determinabil cu ajutorul unui astfel de act, precum și cu ajutorul oricărui alt
document care emană fie de la debitor, fie care a fost recunoscut de către acesta.8
În sfârșit, alin. 4 relevă faptul că “Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este
ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.”, însemnând că aceasta
(creanța) poate fi pusă în executare în mod silit fie la scadență, desigur cu respectarea acordării
termenului suplimentar de executare, fie la momentul la care aceasta devine scadentă anticipat.9

4
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., pp. 183-184.
5
Ibidem, pp. 186-187.
6
A. Stoica, V. Beleniuc, Manual de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Universul Juridic, București, p. 143.
7
A se vedea Decizia nr. 60/2017 (M. Of. Nr. 928 din 24 noiembrie 2017), prin care Înalta Curte de Casație și Justiție,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a admis sesizarea formulată de Tribunalul București, Secția a IV-a
civilă, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, stabilind astfel: ‘’În interpretarea dispozițiilor art. 2431 din Codul
civil raportat la art. 632 din Codul de procedură civilă, este posibilă executarea silită a unei creanțe garantate printr-un
contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar daca dreptul de creanță însuși nu este constatat
printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu.”.
8
C. Ioan, Creanța certă, lichidă și exigibilă. Când e considerată creanța incertă?, 28 iunie 2019, https://avocat-
bucuresti.org/2019/06/28/creanta-certa-lichida-si-exigibila-cand-e-considerata-creanta-incerta/
9
A se vedea art. 1417, alin. 1, C.civ, în sensul în care “Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare
de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o
culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.”
2
 2. Măsuri premergatoare executării silite a obligațiilor

Înainte de a supune executării silite obligația asumată de către debitor la încheierea

contractului, este necesar a se proceda la punerea în întârziere a acestuia sau, cum mai este
denumită în doctrină, trebuie îndeplinită condiția acordării unui termen suplimentar de executare.
Sediul materiei punerii în întârziere este reprezentat de art. 1521-1526 C.civ., iar doctrina o
definește ca fiind un remediu ce constă în obligativitatea creditorului, în ipoteza neexecutării (sub
toate cele trei forme ale sale) până la scadență a obligației, de a acorda debitorului un termen
suplimentar în care acesta din urmă trebuie să o execute. 10 Această manifestare de voință ce aparține
creditorului se regăsește în majoritatea sistemelor de drept și reprezintă practic atât un mijloc de
protecție a debitorului, căruia i se acordă o șansă pentru evitarea derulării executarii silite care în
unele situații se dovedește a fi un mijloc ineficient (avem în vedere insolvabilitatea debitorului), cât
și o cale prin care contractul poate fi salvat de la o eventuală rezoluțiune, desigur dacă sunt
respectate condițiile prevăzute de lege pentru invocarea ei.
De asemenea, necesitatea punerii în întârziere a debitorului a fost întemeiată pe rațiunea
potrivit căreia creditorul, nereclamând executarea obligației, se consideră că nu a fost păgubit prin
întârzierea executării, acordând astfel în mod tacit un termen debitorului.11
După cum se poate observa, nu am făcut referire la obligațiile izvorâte din sfera răspunderii
civile delictuale deoarece executarea silită a acestora este scutită de invocarea acordării termenului
suplimentar de executare, debitorul aflându-se de drept în întârziere, după cum prevede art. 1523,
alin. 2, lit. e) C.civ.
Astfel cum consacră art. 1521 C.civ., punerea în întârziere a debitorului poate avea loc fie de
drept, în temeiul legii sau al contractului 12, fie la cererea creditorului, printr-o notificare scrisă,
extrajudiciară, care să aducă la cunoștință necesitatea executării obligației sau prin cererea de
chemare în judecată ori prin orice alt mod prevăzut de părți 13 și aceasta deoarece norma este
supletivă.14 Notificarea trebuie să respecte cu strictețe forma scrisă pentru a facilita proba punerii în
întârziere și să acorde un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări. 15
În lipsa unui astfel de termen, debitorul are dreptul de a-și îndeplini obligația într-un termen
rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.
Termenul rezonabil poate fi apreciat diferit, în funcție de unele împrejurări, cum ar fi
interesul creditorului pentru o executare mai rapidă a obligației, stipularea unui termen inițial mai
scurt care face ca obligația să nu poată fi executată decât având la dispoziție o anumită perioadă de
timp, evenimentul care a cauzat întârzierea executării, un exemplu putând fi forța majoră sau culpa
debitorului.16
Cererea de chemare în judecată are valoarea unei puneri în întârziere deoarece demonstrează
în mod neechivoc voința creditorului de a cere plata 17, dând dreptul debitorului, asemenea
notificării, să-și execute obligația, codul civil stabilind același termen rezonabil. Desigur, această
formă de punere în întârziere are unele dezavantaje, astfel că dacă debitorul execută creanța în
interiorul termenului, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului, fiind încurajată punerea
în întârziere anterior introducerii unei acțiuni în justiție atât pentru evitarea unor cheltuieli

10
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 190.
11
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H.
Beck, București, 2012, p. 1236.
12
Idem.
13
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1237: “În jurisprudenţa instanţelor din
provincia Québec s-a reţinut că, prin acelaşi înscris, cumpărătorul poate atât să denunţe vânzătorului existenţa unui
viciu ascuns, cât şi să îl pună în întârziere pe acesta din urmă cu privire la remedierea viciului.”
14
Idem, p. 1237.
15
A. Stoica, V. Beleniuc, op.cit., p. 144.
16
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1237.
17
Idem.
3
suplimentare, cât și pentru rezolvarea pe cale extrajudiciară spre a se evita supraaglomerarea
sistemului judiciar, dar și perioada lungă de timp pe care o presupune un eventual proces.
În ceea ce privește punerea de drept în întârziere, codul civil stabilește faptul că există unele
cazuri în care nu mai este necesară îndeplinirea anumitor formalități pentru punerea în întârziere a
debitorului, aceasta operând de drept fie în virtutea convenției părțlor, fie prin efectul legii. 18 În
cazul în care întârzierea de drept a avut ca temei contractul, stipulația părților referitoare la aceasta
trebuie să fie expresă19, pentru a se evita orice încercare de eludare a prevederilor legale.
Întârzierea de drept prin efectul legii presupune ca debitorul să se afle în una dintre
condițiile prevăzute la art. 1523, alin. 2, lit. a)-e) C.civ., respectiv:
- obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat
să treacă (spre exemplu, îndeplinirea obligației de a livra cozonaci pentru masa de Paște nu mai
prezintă interes după ce au trecut sărbătorile de Paște 20), sau când nu a executat-o imediat, deși
exista urgență (este situația obligațiilor continue, cum sunt cele de furnizare a utilităților sau de
întreținere a unui bun21);
- prin fapta sa, debitorul a facut imposibilă executarea în natură a obligației (atunci când acesta
trebuie să predea o sumă de bani ce a facut obiectul unui contract de împrumut de folosință, însă
prin conduita sa își creează sau își mărește starea de insolvabilitate) sau când a încălcat o
obligație de a nu face (obligație asumată printr-un contract, spre exemplu acordul de a nu
construi o casă cu mai mult de două etaje);
- debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia
(ceea ce echivalează cu o renunțare la punerea în întârziere 22) sau când, fiind vorba de o
obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat;
- nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi, fiind vorba despre raporturile juridice dintre profesioniști;
- obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale, fundamentându-se pe
răspunderea civilă delictuală deoarece, așa cum prevede art. 1381, alin. 2 C.civ., “Dreptul la
reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat
imediat”.
Având în vedere efectele punerii în întârziere, Codul civil reglementează ca principal efect
răspunderea debitorului pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, excepție făcând situația în
care cazul fortuit îl liberează pe acesta din urmă de însăși executarea obligației. Cu alte cuvinte,
odată ce a fost pus în întârziere, indiferent de modalitate (de drept sau la cererea creditorului),
debitorul preia riscul pieirii, în prima ipoteză acest risc producându-se după expirarea termenului
rezonabil acordat executării.23 Prin excepție, debitorul aflat în întârziere este liberat de obligația sa
în cazul în care creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligației din cauza de
forță majoră sau caz fortuit, doar dacă debitorul nu și-a asumat riscul producerii acestora.24
Desigur ca există și alte efecte potrivit cărora de la data punerii în întârziere, creditorul poate
obține daune-interese compensatorii pentru neexecutare, daune-interese moratorii pentru întârzierea
executării obligațiilor de a face de la data punerii în întârziere, obligațiile bănești constituind o
excepție în acest sens, deoarece daunele se vor acorda de la momentul scadenței, creditorul poate
executa el însuși obligația sau poate face astfel încât să fie executată pe cheltuiala debitorului,

18
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1238.
19
Idem.
20
S. Cercel, Șt. Scurtu, Punerea în întârziere a debitorului în reglementarea Noului Cod Civil Român, Revista de
Științe Juridice nr. 1/2018, vol. 32, Ed. Universul Juridic, p. 16.
21
A se vedea hotărârea Curţii din Québec dată în cauza Habitations Desjardins du centre-ville c. Lamontagne în J.-L.
Baudouin, Y. Renaud potrivit căreia dacă timpul pentru executarea obligaţiei a trecut în cazul neîndeplinirii obligaţiei
locatorului de a procura folosinţa bunului dat în locaţiune, dat fiind că locatorul trebuie să asigure continuu folosinţa
bunului, acesta este constant în întârziere cu privire la furnizarea acestei prestaţii.
22
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1239.
23
Ibidem, p. 1241.
24
A se vedea art. 1634, alin. 2 C.civ.
4
existând de asemenea posibilitatea de a invoca rezoluțiunea sau rezilierea contractului dacă sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru fiecare dintre aceste remedii.

3. Executarea silită în natură

Sediul materiei executării silite în natură este reprezentat de art. 1527-1529 C. civ., care
detaliază și stabilesc cu valoare de principiu faptul că posibilitatea creditorului de a obține
executarea silită în natură a obligației asumate de către debitor constituie un veritabil drept subiectiv
al acestuia, având totodată și natura unui drept material la acțiune.25
Conform doctrinei, executarea silită în natură a fost reținută ca fiind acel remediu pe care
creditorul îl poate exercita asupra debitorului și care conferă primului prerogativa de a obține
prestația care i se cuvine în temeiul raportului de datorie, numai dacă aceasta este posibilă.26
Desigur, modurile de exercitare a acestui remediu sunt multiple, plecând de la cele generale,
cum ar fi acțiunea adresată instanței pentru a condamna debitorul la executare sau posibilitatea
creditorului de a realiza el însuși sau prin intermediul unui terț prestația în cazul obligațiilor de a
face, până la cele speciale, reglementate în diferitele categorii de contracte speciale, respectiv
promisiunea de vânzare, atunci când creditorul poate solicita pronunțarea unei hotărâri judecătorești
care să țină loc contractului promis.27
Potrivit art. 1527, alin. 1, “Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să
execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă”.
Rezultă astfel faptul că legiuitorul consacră principiul potrivit căruia ori de câte ori debitorul nu își
îndeplinește obligațiile contractuale și numai dacă aceasta este posibilă, creditorul poate solicita
executarea silită în natură, chiar dacă aceasta se dovedește a fi extrem de oneroasă pentru ambele
părți și, în unele cazuri, nepractică.28

4. Condițiile executării silite în natură

Pentru a putea opera, este necesar ca executarea silită în natură să îndeplinească o serie de
condiții generale, și anume să existe o neexecutare, neexecutarea să aibă un caracter nejustificat,
creditorul să poată invoca neexecutarea, legea să permită executarea silită în natură și debitorul sa
fie în întârziere.29 În cele ce urmează voi analiza fiecare condiție în parte.
Existența unei neexecutări. Pentru a putea vorbi despre o neexecutare, este necesar să
abordăm ceea ce se numește obiectul obligației. Din punct de vedere tehnic, acesta desemnează
prestația pe care o datorează debitorul, reprezentând practic o conduită orientată către un rezultat. 30
Referitor la obligațiile de rezultat, neexecutarea intervine nu numai atunci când nu este atins
rezultatul final avut în vedere de părți la încheierea contractului, ci și atunci când atingerea
rezultatului s-a produs ca urmare a folosirii unor alte căi decât cele convenite de părți sau când,
aflându-se în fața unor evenimente fortuite vincibile (care nu sunt calificate drept caz fortuit sau
forță majoră), debitorul nu întreprinde acțiunile necesare pentru a le depăși.31
Aceleași situații pot fi avute în vedere și în cazul obligațiilor de mijloace, mai puțin cazul
atingerii rezultatului deoarece în ceea ce privește această clasificare, ceea ce o caracterizează
reprezintă diligența cu care debitorul acționează în realizarea scopului propus și nu atingerea
rezultatului la care, de altfel, nu s-a obligat.

25
V. Diaconiță, Executarea silită în natură a obligațiilor contractuale în sistemul Codului civil român, Tomul 32,
București, Ed. Universul Juridic, p. 63.
26
Ibidem, p. 103.
27
Ibidem, pp. 63-64.
28
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 127.
29
V. Diaconiță, op.cit., p. 163.
30
Ibidem, p. 165.
31
Ibidem, p. 185.
5
 Neexecutarea trebuie să aibă caracter nejustificat. În esență, neexecutarea are caracter
justificat în următoarele situații:
- în cazul excepției de neexecutare, atunci când o parte nu își execută obligațiile, cealaltă poate
refuza executarea propriilor obligații până când are loc o restabilire a echilibrului contractual
(spre exemplu, în situația contractului de locațiune, dacă locatorul nu pune la dispoziție bunul ce
formează obiectul contractului, locatarul poate suspenda executarea propriei obligații de plată a
chiriei până când poate beneficia în mod efectiv de folosința bunului);
- situația imposibilității fortuite, totale sau parțiale, de executare a unei obligații esențiale.32
Doctrina consideră faptul că orice neexecutare, în afară de cele expuse anterior, este fără
justificare, având în vedere că nu există fie o reglementare legală care să acopere o astfel de
neexecutare, fie un interes public, în sensul civil, care să o justifice.
Trebuie să existe posibilitatea creditorului de a invoca neexecutarea. Pentru a fi îndeplinită
această condiție, este necesar să existe o neexecutare din punct de vedere juridic33, sub oricare dintre
formele sale: neîndeplinirea rezultatului asumat, executare defectuoasă sau tardivă.
Legea trebuie să permită executarea silită. Pentru a putea aplica această condiție, este
necesar să deosebim între obligațiile de a da, a face și a nu face.
Obligațiile de a da desemnează transferul unui drept ori al unor prerogative componente ale
unui drept care, odată intrate în patrimoniul dobânditorului, formează un nou drept. 34 În funcție de
obiectul obligației, executarea silită în natură poate opera sau nu. Astfel, executarea silită în natură
poate fi exercitată întotdeauna în privința unor sume de bani deoarece se consideră că debitorul
răspunde cu totalitatea bunurilor sale prezente și viitoare, indiferent că sunt mobile sau imobile, ce
servesc drept garanție comună a creditorilor chirografari. În consecință, creditorii pot executa silit
bunurile debitorului, îndestulându-și creanța din prețul obținut ca urmare a vânzării acestora.
În ceea ce privește îndeplinirea obligației de a transfera sau constitui un drept real asupra
unui bun individual determinat, debitorul este constrâns să execute două obligații principale, și
anume cea de a constitui sau transfera dreptul real, care desemnează o obligație de a da și cea de a
preda bunul ce a facut obiectul contractului, calificată drept obligație de a face. Nu diferită este
situația în cazul bunurilor de gen, unde, pentru a opera transferul de proprietate, este necesar a se
proceda la individualizarea acestora prin numărare, cântărire, măsurare, ș.a., ceea ce, de asemenea,
implică un fapt personal al debitorului.35
În cazul obligațiilor de a face, executarea silită în natură se poate realiza fie prin mijloace
private36 pe care le are la îndemână creditorul, efectuându-se o executare directă, fie prin titlu
executoriu. Desigur, în ipoteza în care executarea în natură nu mai este posibilă ori nu mai există
interes din partea creditorului pentru o astfel de acțiune, poate interveni executarea silită prin
echivalent, sau, cum mai este denumită, executarea indirectă.
Potrivit art. 1528, alin. 1 C.civ., “În cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul
poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie executată obligația.” Pentru a
stabili sfera de aplicare a acestuia articol, este necesar să deosebim între obligațiile de a face intuitu
personae si obligațiile ce nu presupun un fapt personal al debitorului.
Prin natura lor, obligațiile de a face intuitu personae nu sunt susceptibile de executare silită
în natură, ci pot beneficia de mijloace de constrangere indirectă, fiind aplicabil principiul nemo ad
factum praecise cogi potest.37 Codul de procedura civilă reglementează, prin art. 894, o procedură
specială execuțională prin care debitorul ce și-a asumat o obligație intuitu personae poate fi
sancționat cu amendă judiciară, aplicată de instanța de executare prin încheiere definitivă, stabilită
pe zi de întârziere până la data executării obligației,38 fiind singura posibilitate de constrângere în
cazul acestui tip de obligații.
32
Ibidem, p. 193.
33
Ibidem, p. 209.
34
Ibidem, p. 213.
35
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1243.
36
Ibidem, p. 1244.
37
Nimeni nu poate fi constrâns la o faptă.
6
 Astfel, dacă nu sunt incidente obligații de a face intuitu personae, creditorul se poate prevala
de conținutul art. 1528 C.civ., în sensul că poate aduce la îndeplinire sarcina prin propriile forțe ori
cu ajutorul unei terțe persoane, pe cheltuiala debitorului. Domeniul de aplicare al acestor mijloace
private de executare este reprezentat de obligațiile de a face având ca obiect prestații, privite în
doctrină ca având o natură fungibilă39 datorită faptului că prezintă aceeași valoare pentru creditor,
necontând dacă sunt executate de către debitor sau de către altă persoană, ca de exemplu livrarea
unor bunuri, săparea unui teren ș.a.
Cum este și cazul celorlalte remedii, înainte de a proceda la executarea obligației potrivit art.
1528, alin. 1 C.civ., creditorul trebuie să ofere un termen suplimentar de executare debitorului,
desigur neexistând această obligație în ipoteza în care este incidentă punerea de drept în întârziere,
această normă urmărind acordarea unei noi șanse debitorului, precum și o economie de timp și
resurse financiare.
Dacă în situația obligațiilor de a face creditorul putea fi autorizat să execute el însuși
obligația sau să facă să fie executată de către un terț, în cazul obligațiilor de a nu face autorizarea
instanței este absolut necesară, acestea având caracter strict judiciar. Bineînțeles, trebuie respectate
aceleași rigori privind punerea în întârziere, iar executarea are loc pe cheltuiala debitorului în
măsura în care hotărârea judecătorească indică desființarea 40 a ceea ce a fost realizat prin încălcarea
obligației.

5. Executarea silită prin echivalent

Executarea silită prin echivalent sau indirectă își găsește reglementarea în cuprinsul art.
1530-1548 C.civ., definind noțiunea de daune-interese, precum și stabilirea prejudiciului printr-o
corectă evaluare în funcție de natura obligației asumate, dar și clauza penală și arvuna ce reprezintă
clauze menite să evalueze anticipat prejudiciul.
Executarea silită indirectă reprezintă acel drept pe care îl poate exercita creditorul împotriva
debitorului de a pretinde și a obține echivalentul prejudiciului suferit în urma neexecutării,
executării defectuoase sau tardive a obligației. Obiectul acesteia îl constituie suma de bani ce
desemnează echivalentul prejudiciului suferit, considerându-se a fi practic o înlocuire a creanței
inițiale cu o altă creanță.41
Potrivit art. 1530 C.civ., “Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea
prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.” După cum se poate observa, acest articol
consacră acele criterii care antrenează răspunderea civilă contractuală și fără de care nu ar putea fi
atrasă obligarea debitorului la plata daunelor-interese, și anume existența unei neexecutări
nejustificate sau culpabile, a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate între fapta debitorului și
prejudiciu. Suplimentar, trebuie să se constate inexistența unei clauze de neresponsabilitate. 42 Spre
deosebire de celelalte remedii, acordarea de daune-interese nu este condiționata de punerea în
întârziere a debitorului.
Pentru a putea înțelege conceptul de executare silită prin echivalent, consider necesară
aducerea în atenție a definiției daunelor-interese. Potrivit doctrinei, acestea reprezintă despăgubiri în
bani pe care debitorul trebuie să le plătească, având scopul reparării prejudiciului suferit de către
38
A se vedea Decizia nr. 3/17.01.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul în care “Admite
recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
stabileşte că: Amenda civilă prevăzută de dispoziţiile art. 580 3 din Codul de procedură civilă  poate fi aplicată
debitorului unei obligaţii de a face cu caracter strict personal, doar în cadrul procedurii execuţionale ce debutează prin
încuviinţarea executării silite în condiţiile art. 373 1 din Codul de procedură civilă, urmată de somaţia prevăzută de art.
387, art. 572 şi art. 5802 din Codul de procedură civilă.”
39
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1245.
40
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 201.
41
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1246.
42
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1247.
7
creditor, fiind consecința neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale.43 Plecând de la definiție,
putem conchide faptul că daunele-interese se stabilesc în orice situație, fără excepție, în bani, fiind
singurul mod în care creditorul poate obține executarea obligațiilor dacă executarea silită în natură
nu mai este posibilă ori nu mai prezintă interes pentru acesta.
Evaluarea daunelor-interese are loc pe cale judiciară, legală și convențională, prin stipularea
clauzei penale sau a arvunei. 44 Evaluarea judiciară presupune stabilirea daunelor de către instanță,
prin hotărâre judecătorească, având grijă a se respecta principiul reparării integrale a prejudiciului,
consacrat în art. 1531 C.civ. Potrivit alin. 1, “Creditorul are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.”, acesta cuprinzând pierderea efectiv
suferită, beneficiul nerealizat, dar și cheltuielile înaintate de creditor pentru evitarea sau limitarea
producerii prejudiciului, desigur într-o limită rezonabilă potrivit împrejurărilor.
Evaluarea legală are în vedere obligațiile de a da o sumă de bani și de a face, acestea din
urmă fiind evaluabile în bani. În cazul obligațiilor bănești, art. 1535 C.civ. stabilește daunele
moratorii, distingând între următoarele situații:
- dacă părțile s-au înțeles în sensul stabilirii unui cuantum al daunelor-interese pentru executarea
tardivă a obligațiilor, va fi respectată voința lor; dacă nu există o astfel de înțelegere, se va
aplica dobânda legală, stabilită prin lege specială;
- în ipoteza în care debitorul datora înainte de scadență dobânzi superioare celei legale, daunele
moratorii se vor aplica respectând acest nivel.
Luând în considerare obligațiile de a face cu caracter evaluabil în bani, executarea cu
întârziere are drept consecință întotdeauna dreptul la daune-interese în cuantum egal cu dobânda
legală însă, spre deosebire de obligațiile pecuniare 45, debitorul trebuie pus în întârziere cu privire la
echivalentul în bani a obligației, excepție făcând cazurile stipulării unei clauze penale ori a dovedirii
de către creditor a unui prejudiciu mai mare.
În ceea ce privește evaluarea convențională a daunelor-interese, legiuitorul reglementează
instituția clauzei penale și cea a arvunei, pornind de la premisa că părțile pot stabili întinderea
despăgubirilor chiar înainte de producerea prejudiciului, încă din momentul realizării acordului de
voințe.
În sensul art. 1538, alin. 1 C.civ., clauza penală reprezintă acea convenție accesorie 46 prin
care părțile pot stipula ca partea ce se obligă (în cazul nostru, debitorul) să realizeze o anumită
prestație în cazul neexecutării obligației principale asumate. Clauza penală poate fi stipulată atât
pentru o neexecutare propriu-zisă, cât și pentru o neexecutare “la timp sau în locul stabilit”, astfel
cum reiese din cuprinsul art. 1539 C.civ. Doctrina îi atribuie clauzei penale un dublu rol: în primul
rând, aceasta ar avea o natură reparatorie, menită să compenseze prejudiciul suferit de către creditor
prin neexecutarea, executarea tardivă sau necorespunzătoare a obligației. În al doilea rând, aceasta
ar putea fi privită și din punct de vedere sancționatoriu din simplul fapt că are natura unei “sancțiuni
private” care pune la adăpost creditorul de suportarea unor eventuale prejudicii, cauzate din culpa
debitorului.47
Desigur, pentru a-și putea produce efectele, fiind opera acordului de voințe dintre părți,
clauza penală trebuie să fie expres stipulată în contract, nefiind supusă prezumării. Tocmai acesta
este motivul pentru care art. 1541 C.civ. instituie în primă fază o cenzură judiciară 48, stabilind cu
titlu de principiu faptul că instanța de judecată nu poate reduce cuantumul penalității, existând două
excepții: pe de o parte, obligația principală să fi fost executată în parte, iar această executare să fie
profitabilă pentru creditor sau, pe de alta parte, penalitatea sa fie vădit excesivă față de prejudiciul
ce putea fi avut în vedere la momentul încheierii contractului.

43
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 237.
44
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 244.
45
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 247.
46
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1256.
47
Idem.
48
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1258.
8
 Observăm așadar faptul că cele două excepții nu se exclud reciproc, fapt pentru care
doctrina română și-a adresat întrebarea și a lansat ipoteza conform căreia judecatorul s-ar putea
pronunța asupra caracterului vădit excesiv al cuantumului penalității în cazul unei neexecutări
parțiale. Rezolvarea este adusă în discuție de Codul civil Francez, modificat prin Legea de la 1
octombrie 1985, Cod ce a inspirat legiuitorul român, în sensul în care “Atunci când obligaţia a fost
executată în parte, penalitatea convenită va putea fi redusă, chiar din oficiu, de către judecător,
proporţional cu beneficiul pe care executarea parţială l-a procurat creditorului, fără a aduce atingere
art. 1152.”. Acestea fiind spuse, soluția este general acceptată și în dreptul român, chiar dacă legea
nu o prevede în mod expres, judecătorul având dreptul să reducă penalitatea vădit excesivă luând în
calcul criteriile de echitate.49
Cu privire la arvună, aceasta își are sediul materiei în conținutul art. 1544-1546 C.civ., fiind
definită ca o clauză cu caracter accesoriu contractului principal prin care o parte predă celeilalte
părți o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, fiind o confirmare a încheierii și executării
contractului sau, din contră, un preț al dreptului de denunțare unilterală, urmând a fi imputată asupra
prestației datorate sau restituită în funcție de executarea sau nu a contractului. 50 Ca o consecință a
caracterului accesoriu, aceasta trebuie să fie stipulată expres de către părți, iar desființarea
contractului principal atrage desființarea arvunei, conform adagiului latin accesorium sequitur
principale.51
Noul Cod Civil reglementează arvuna în două moduri, și anume arvuna confirmatorie și cea
penalizatoare. Arvuna confirmatorie are funcția de a aduce o anumită siguranță în ceea ce privește
executarea contractului încheiat, reducând pe cât posibil consecințele nefaste ale unei neexecutări
culpabile. În acest sens, creditorul are posibilitatea de a alege între aplicarea convenției de arvună și
rezoluțiunea contractului sau, dimpotrivă, repararea prejudiciului potrivit dreptului comun, prin
invocarea oricărui remediu. În toate cazurile însă, debitorul nu se poate libera de executarea
obligației prin invocarea reținerii arvunei de către creditor din simplul fapt că acesta din urmă are
facultatea, iar nu obligația de a o reține.52
Arvuna penalizatoare mai poartă denumirea și de arvună-dezicere 53 deoarece aceasta este
stipulată, în primul rând, pentru a da posibilitatea celui ce o predă sau ambelor părți de a denunța
unilateral contractul. Având natură potestativă, partea ce invocă denunțarea unilaterală nu are
nevoie de vreo justificare în acest sens, însă există două consecințe extrem de importante: pe de o
parte, dacă partea ce a predat arvuna se dezice, aceasta va pierde arvuna dată, iar pe de alta parte,
daca partea ce a primit arvuna se dezice, ea va fi obligată să restituie dublul acesteia, potrivit
dispozițiilor art. 1545 C.civ.

6. Concluzii

Executarea silită, conform dreptului civil român, cunoaște două forme consacrate, fiecare
dintre ele fiind reglementată din punct de vedere material si procedural. De-a lungul timpului,
executarea silită în natură a fost privită cu mai putin interes față de angajarea răspunderii
contractuale, pe de o parte datorită faptului că în practică s-a arătat că debitorul silit să-și
îndeplinească obligația este posibil să nu se conformeze unei astfel de executări, iar pe de altă parte
creditorul are cele mai mari șanse de a obține obiectul obligației astfel cum a fost convenit în
contract apelând la alte surse, poate cu celeritate, urmând, bineînțeles, a fi despăgubit de către
debitor.54

49
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1259.
50
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 251.
51
Adagiu latin folosit pentru a exprima ideea conform careia bunul sau contractul accesoriu urmeaza calea juridica a
bunului sau contractului cu caracter principal.
52
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op.cit., p. 1261.
53
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 254.
54
V. Diaconiță, op.cit., p. 28.
9
 Cu toate acestea, chiar dacă uneori nu se pretează aplicarea ei, executarea silită, în ambele
sale forme, se bucură de o practică îndelungată, începând încă dinainte de înființarea republicii, pe
teritoriul Romei, atunci când creditorul avea putere deplină asupra unei valori sociale care în
prezent este cu grijă ocrotită, și anume viața și dreptul de a trăi liber, continuându-se cu perioada
glosatorilor Baldus și Bartolus55, cei care au clasificat pentru prima oară obligațiile în a da, a face și
a nu face, până în prezent, când majoritatea creditorilor apelează la executare silită, fiind notabilă
voința acestora de a fi respectat contractul încheiat sau de a fi reparat prejudiciul creat printr-o
neexecutare culpabilă.56

55
V. Diaconiță, op.cit., p. 35.
56
Privind dreptul creditorului de a-i fi reparat prejudiciul, voi reda câteva rânduri ce mi-au atras atenția citind cartea
Domniei Sale, Vladimir Diaconiță, din care am adăugat referințe și pe parcursul lucrării: “E consonant cu bunul nostru
simț juridic ca victima neexecutării obligației să fie despagubită, ca prejudiciile acoperite să fie în legatură cauzală cu
fapta debitorului și să fie previzibile, ca răspunderea să fie condiționată, în principiu, de vinovăție și așa mai departe.”
10