Fideiusiunea

Garanţiile sunt acele mijloace care sunt menite să apere pe creditori contra insolvabilităţii debitorilor lor.

Care este scopul unei obligatii?

În fapt, scopul final al unei obligaţii il constituie executarea ei, iar în acest caz,creditorul işi ia toate
măsurile corespunzatoare pentru a preintampina orice insolvabilitate a debitorului.Instituţia garanţiilor a
fost creată in interesul creditorilor pentru a avea siguranţa ca işi vor valorifica drepturile de creanţă la
scadenţă.

Potrivit definiţiei date de Noul Codul civil, fideiusiunea este un contract prin care o parte, fideiusorul, se
obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu
titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (art.
2280 C. civ.). Fideiusiunea dă naştere unei obligaţii de a face,care este îndatorirea debitorului unui raport
juridic da a săvârşi anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii. Obligaţia de a face poate fi instantanee,
când se execută dintr-o dată, printr-un singur fapt (de ex. restituirea unui bun împrumutat) sau poate fi
succesivă, când se execută în timp, printr-o acţiune continuă sau prin mai multe acţiuni repetate (de ex.
prestarea unei munci, întreţinerea unei persoane).

Fideiusiunea, fiind în toate formele sale (legală, convenţională sau judecătorească) un contract, va trebui
să îndeplinească toate condiţiile generale esenţiale, care ţin de validitatea oricărui contract, respectiv:
capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi morală,
precum şi câteva condiţii specifice. Condiţiile speciale de valabilitate pot fi împărţite în condiţii speciale
aplicabile tuturor formelor de fideiusiune, care se referă la forma contractului şi la obligaţia garantată,
precum şi condiţii speciale aplicabile fideiusiunii obligatorii, care se referă la persoana fideiusorului.

Contractul de fideiusiune are următoarele caractere juridice:

 Contractul de fideiusiune este un contract accesoriu, prin care fideiusorul se obligă să execute
obligaţia debitorului dintr-un alt raport obligaţional, dacă acesta din urmă nu o execută.
Caracterul accesoriu decurge din faptul că fideiusorul nu îşi asumă o obligaţie proprie faţă de
creditor, ci îşi asumă executarea obligaţiei debitorului garantat, în cazul în care acesta nu şi-o va
executa.
 Contractul de fideiusiune este un contract solemn, forma scrisă, autentică sau sub semnătură
privată, fiind obligatorie, sub sancţiunea nulităţii absolute. Fideiusiunea este de strictă
interpretare, nu se prezumă şi nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată.

 Este un contract cu titlu gratuit sau oneros, după cum, în schimbul prestaţiei sale, fideiusorul
pretinde sau nu o remuneraţie

 Contractul de fideiusiune este un contract unilateral, deoarece dă naştere unei singure

obligaţii, respectiv obligaţia fideiusorului de a executa obligaţia debitorului dintr-un alt raport
juridic obligaţional, dacă acesta din urmă nu şi-o execută.
Aşa cum rezultă din definiţia fideiusiunii, ea are întotdeauna o natură contractuală. Există situaţii în
care perfectarea fideiusiunii este impusă de lege sau dispusă de către instanţa de judecată (art. 2281 noul
Cod Civil). în aceste ultime ipoteze, fară a contesta natura sa convenţională, Codul civil se referă la
fideiusiunea legală şi fideiusiunea judiciară. Este motivul pentru care urmează să distingem între:

- fideiusiunea convenţională, când opţiunea încheierii ei aparţine creditorului şi debitorului;

- fideiusiunea legală, când un text de lege impune debitorului să aducă un fideiusor. Poate fi
menţionat în acest context cazul uzufructuarului care, la constituirea uzufructului, în absenţa unei
stipulaţii contrare, este obligat să aducă o garanţie pentru îndeplinirea îndatoririlor sale (art. 726 noul Cod
Civil) sau acela al cumpărătorului care, aflând de existenţa unei cauze de evicţiune, este îndreptăţit să
suspende plata preţului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie
corespunzătoare (art. 1722 noul Cod Civil). In absenţa oricărei distincţii, garanţia la care se referă cele
două articole menţionate poate fi una reală sau personală, inclusiv o fideiusiune;

- fideiusiunea judiciară, când instanţa de judecată este cea care stabileşte în sarcina debitorului
obligaţia de a aduce un fideiusor. Aşa se întâmplă când una dintre părţi este obligată la plata unei
cauţiuni (cum ar fi: pentru suspendarea împărţirii preţului obţinut din adjudecare, atunci când s-a formulat
cerere de evicţiune împotriva adjudecatorului, aşa cum prevede art. 850 NCPC; pentru instituirea
sechestrului asigurător, atunci când creanţa creditorului este constată printr-un înscris şi este exigibilă,
cum rezultă din conţinutul art. 940 NCPC). De regulă, cauţiunea are o natură pecuniară (art. 1058 NCPC).
La cererea debitorului şi cu acordul beneficiarului, cauţiunea se poate depune şi în instrumente financiare
(art. 1058 NCPC). Dacă beneficiarul cauţiunii este de acord, la solicitarea debitorului, se poate oferi
cauţiune şi un drept de ipotecă mobiliară sau imobiliară sau o creanţă ipotecară (art. 1044 NCPC). Atunci
când cel îndatorat la plata ei solicită şi beneficiarul acceptă, instanţa poate obliga debitorul cauţiunii la
aducerea unui garant în locul oricăruia din bunurile la care se referă art. 1042-1044 NCPC. De asemenea,
atunci când cauţiunea a fost stabilită în numerar, la solicitarea celui îndatorat şi cu acceptul beneficiarului
cauţiunii, instanţa poate dispune înlocuirea sumei în numerar cu aducerea unui garant (art. 1048 NCPC).

Deşi toate cele trei forme ale fideiusiunii au o natură convenţională, distincţia dintre ele nu este
lipsită de importanţă practică. Astfel:

- în conformitate cu art. 2285 alin. (1) noul Cod Civil, în situaţia în care debitorul este îndatorat să
constituie o fideiusiune, el trebuie să prezinte o persoană capabilă de a se obliga, care are şi menţine în
România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa garantată şi care domiciliază în România. Dacă
vreuna din aceste cerinţe nu este îndeplinită, debitorul trebuie să prezinte un alt fideiusor. Textul priveşte
numai fideiusiunea legală şi judiciară, întrucât numai în cazul lor debitorul este îndatorat să aducă un
fideiusor. El nu se aplică şi fideiusiunii convenţionale. De asemenea, el nu îşi găseşte aplicarea atunci
când creditorul a cerut ca fideiusor o anumită persoană [art. 2285 alin. (2) noul Cod Civil].

Rezultă că, numai în cazul fideiusiunii legale şi a celei judiciare, fideiusorul trebuie să fie solvabil. Ce
inseamna solvabil? (adică să deţină bunuri suficiente pentru a satisface creanţa garantată) şi să aibă
domiciliul în România. In caz de litigiu asupra caracterului suficient al bunurilor fideiusorului, se
pronunţă instanţa de judecată, pe calea ordonanţei preşedinţiale (art. 2287 noul Cod Civil).
Pe lângă cele două cerinţe deja menţionate, art. 2285 noul Cod Civil mai pretinde şi ca fideiusorul să fie o
persoană capabilă de a contracta. Capacitatea de a contracta este o condiţie comună pentru încheierea
valabilă a oricărui contract, aşa încât regăsirea ei în cuprinsul art. 2285 noul Cod Civil trebuie înţeleasă
doar ca o reiterare a unei cerinţe generale în materia particulară a fideiusiunii judiciare şi legale;

- potrivit art. 2286 noul Cod Civil - Substituirea fideiusiunii legale sau judiciare, debitorul ţinut la
constituirea unei fideiusiuni legale sau judecătoreşti poate oferi în locul acesteia o altă garanţie,
considerată suficientă. In caz de litigiu asupra caracterului suficient al garanţiei oferite în schimb se
pronunţă instanţa de judecată, pe calea ordonanţei preşedinţiale (art. 2287 noul Cod Civil). In afara
oricărei alte precizări, garanţia oferită în substituire poate avea o natură reală sau personală';

Din CARACTERUL ACCESORIU AL FIDEIUSIUNII decurg următoarele consecinţe:

- fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă [art. 2288 alin.(1) noul Cod Civil],
nulitatea obligaţiei principale, absolută sau relativă, având drept urmare, în virtutea caracterului ei
accesoriu, şi nulitatea fideiusiunii. Intr-un singur caz, fideiusiunea rămâne valabilă, chiar dacă obligaţia
principală este lovită de nulitate, atunci când motivul anulării constă în incapacitatea debitorului
principal, iar fideiusorul cunoştea această împrejurare [art. 2288 alin. (2) noul Cod Civil];

- întinderea fideiusiunii nu o poate depăşi pe aceea a datoriei debitorului şi nici nu poate fi contractată în
condiţii mai oneroase. Fideiusiunea care excede obligaţiei principale, fie sub aspectul cuantumului,
fie în privinţa condiţiilor în care a fost contractată, nu este lovită de nulitate. Ea este valabilă, însă
numai în limita obligaţiei principale [art. 2289 alin. (2) noul Cod Civil]. în schimb, nimic nu împiedică
fideiusiunea să garanteze numai o parte a obligaţiei principale sau să fie contractată în condiţii mai puţin
oneroase (art. 2291 noul Cod Civil);

Prin „limitele în care a fost contractată fideiusiunea”, legiuitorul a avut în vedere atât natura, cât şi
întinderea sau condiţiile obligaţiei de garanţie,prin contractul de fideiusiune fideiusorul neputând fi
obligat, spre exemplu, să plătească într-un alt loc sau într-un alt termen ori o altă prestaţie decât debitorul
principal, cu excepţia situaţiei în care obligaţia fideiusorului ar fi asumată în condiţii mai puţin oneroase
decât cele ale debitorului principal (art. 2291 C. civ.).

FIDEIUSIUNEA ASIMILATA

In cazul in care o parte se angajeaza fata de o alta parte sa acorde un imprumut unui tert, creditorul acestui
angajament este considerat fideiusor al obligatiei de restituire a imprumutului.

Desi cauza juridica a garantarii obligatiei altuia nu se prezuma, desi fideiusiunea pare acum de
drept strict, NCC consacra totusi si o exceptie de la aceste reguli (art. 2292 NCC).

Este vorba despre asimilarea mandatului fara reprezentare cu fideiusiunea, dupa o tehnica romana de mult
apusa. Mecanismul pare relativ simplu, in sensul ca mandantul va fi considerat fideiusor al tertului
imprumutat cu banii mandatarului. Aceasta, daca obiectul mandatului este un contract de imprumut,
care va fi incheiat intre mandatar (imprumutator) si tert (imprumutat), dar in numele si pe contul
mandatarului.
Deci, creditorul garantat este mandatarul-imprumutator in nume propriu, iar mandantul va fi fideiusorul
restituirii imprumutului datorat de tertul imprumutat. Daca banii imprumutului apartin mandantului, iar
nu mandatarului, operatiune nu are sens.

Textul noului Cod civil nu valoreaza decat o prezumtie legala relativa, in sensul ca partile contractului de
mandat sunt libere sa faca dovada ca nu a existat nicicand intentia de a se garanta rambursarea
imprumutului, ci altceva.

Nasterea fideiusiunii asimilate implica denumirea cumulativa a doua conditii:

a) existenta unui angajament prin care o parte se angajeaza fata de alta parte sa acorde un
imprumut unui tert si

b) incheierea unui contract de imprumut intre „creditorul angajamentului” si „tertul” (beneficiar),

fiind necesara o identitate de obiect intre angajamentul asumat si contractul de imprumut incheiat, aceasta
conditie fiind ceruta implicit de lege.

Daca sunt indeplinite toate conditiile cerute de lege, fideiusiunea se va naste odata cu nasterea
obligatiei de restituire a imprumutului.

Din conţinutul art. 2292 noul Cod Civil rezultă că, în cazul
fideiusiunii asimilate, prin voinţa legiuitorului, unei anumite
persoane (creditorul angajamentului de acordare a împrumutului
unui terţ), i se atribuie în mod expres statutul de fideiusor, în
absenţa vreunui contract de fideiusiune încheiat cu creditorul
raportului juridic obligaţional (împrumutătorul din contractul de
împrumut încheiat cu terţul).

Efectele fideiusiunii în raporturile dintre creditor şi fideiusor. Efectele fideiusiunii între debitor şi
fideiusor. Efectele fideiusiunii între cofideiusori.

Contractul de fideiusiune produce în mod nemijlocit efecte între părţile acestuia, fideiusorul şi creditorul.

Odată achitată de către fideiusor datoria garantată, el are un drept de regres împotriva debitorului
principal şi, dacă este cazul, în contra altor cofideiusori. Este motivul pentru care efectele fideiusiunii sunt
analizate de actualul Cod nu doar în raporturile dintre creditor şi fideiusor, ci şi în raporturile dintre
debitor şi fideiusor, precum şi în raporturile dintre cofideiusori'.

EFECTELE FIDEIUSIUNII ÎN RAPORTURILE DINTRE CREDITOR ŞI FIDEIUSOR.

Obligaţia fideiusorului de a achita datoria debitorului, dacă acesta nu o execută, ce izvorăşte în mod
nemijlocit din contractul de fideiusiune, are un caracter accesoriu şi subsidiar în raport de obligaţia
principală. Aceste două trăsături explică cea mai mare parte a efectelor fideiusiunii în raporturile dintre
creditor şi fideiusor.
In situaţia în care debitorul nu îşi achită datoria, creditorul poate cere plata datoriei direct de la
fideiusor, fară să fie obligat să îl urmărească în prealabil pe debitor.

In apărarea sa, fideiusorul poate invoca excepţiile ce decurg nemijlocit din raportul juridic de
fideiusiune (cele care ţin de valabilitatea contractului de fideiusiune, termene sau condiţii stipulate în
convenţia dintre fideiusor şi creditor).

De asemenea, în virtutea caracterului accesoriu al fideiusiunii, potrivit art. 2296 Noul Cod Civil,
fideiusorul poate apela la mijloacele de apărare pe care le putea opune şi debitorul principal (cum ar
fi: nulitatea absolută a obligaţiei principale pentru cauză ilicită sau imorală, compensaţia, novaţia,
confuziunea), afară de cele care îi sunt strict personale acestuia (cum ar fi excepţia nulităţii relative a
obligaţiei principale pentru incapacitatea debitorului) sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de
fideiusor. Toate aceste mijloace de apărare pot fi invocate şi de fideiusorul care s-a obligat solidar cu
debitorul (art. 2296 noul Cod Civil).

Fideiusorul mai are la îndemână două excepţii specifice: beneficiul de discuţiune şi beneficiul de
diviziune.

a) Beneficiul de discuţiune este expresia caracterului subsidiar al fideiusiunii în raport de obligaţia

garantată. El constă în facultatea fideiusorului de a cere creditorului, care a pornit urmărirea împotriva
sa, să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal (art. 2294 noul Cod Civil).

Condiţiile invocării beneficiului de discuţiune sunt prevăzute de art. 2295 alin. (1) noul Cod Civil,
respectiv:

- fideiusorul trebuie să îl invoce înainte de judecarea fondului procesului;

- fideiusorul trebuie să indice creditorului bunurile urmăribile ale debitorului principal şi să
avanseze acestuia sumele necesare urmăririi lor. Este indiferent dacă bunurile urmărite sunt
mobile sau imobile.

Efectul invocării beneficiului de discuţiune este unul dilatoriu( Care provoacă sau tinde să provoace o
întârziere, o amânare), el suspendă urmărirea fideiusorului până la momentul la care sunt cunoscute
rezultatele urmăririi debitorului. Astfel, în cazul în care creanţa este realizată, se stinge şi obligaţia
fideiusorului, ca o consecinţă a caracterului ei accesoriu. Atunci când urmărirea nu conduce la realizarea
creanţei sau bunurile urmărite nu acoperă decât în parte valoarea ei, urmărirea va continua împotriva
fideiusorului, în limita în care dreptul creditorului a rămas neacoperit.

In situaţia în care creditorul întârzie din culpa sa urmărirea, el răspunde faţă de fideiusor pentru
insolvabilitatea debitorului principal survenită după indicarea bunurilor urmăribile până la
concurenţa valorii acestora [art. 2295 alin. (2) noul Cod Civil]. Astfel, dacă valoarea bunurilor indicate
este mai mare sau cel puţin egală cu aceea a creanţei, urmărirea fideiusorului nu mai poate avea loc; în
situaţia în care valoarea acestora este mai mică decât aceea a creanţei, creditorul mai poate urmări
fideiusorul doar în limita în care cuantumul creanţei îl depăşeşte pe acela al lucrurilor arătate de către
fideiusor pentru a fi urmărite.

Beneficiul de discuţiune nu poate fi invocat: de către fideiusorul care a renunţat în mod expres la
această facultate; de către fideiusorului judiciar, fie că se cere discutarea bunurilor debitorului
principal sau ale altui fideiusor [art. 2294 alin. (2) noul Cod Civil] şi nici de către fideiusorul care s-a
obligat în solidar cu debitorul (art. 2300 noul Cod Civil).

Intr-o situaţie particulară se găseşte cel care a dat fideiusiune unui alt fideiusor al debitorului
principal. în privinţa acestuia, caracterul subsidiar al fideiusiunii în raport de obligaţia garantată îşi
găseşte o exprimare deplină: urmărirea fideiusorului care a dat fideiusiune unui alt fideiusor nu poate avea
loc decât în cazul când „debitorul principal şi toţi fideiusorii săi sunt insolvabili ori sunt liberaţi prin
efectul unor excepţii personale debitorului principal sau fideiusorilor săi” (art. 2304 noul Cod Civil).
Este, de altfel, motivul pentru care el nu va apela în nicio situaţie la invocarea beneficiului de discuţiune.

b) Beneficiul de diviziune este facultatea recunoscută cofideiusorului, în ipoteza existenţei mai

multor fideiusori ai aceluiaşi debitor, pentru aceeaşi datorie, de a solicita creditorului să îşi dividă
acţiunea şi să o reducă la partea fiecăruia (art. 2298 noul Cod Civil). Invocarea excepţiei este o
posibilitate la îndemâna fideiusorului împotriva căruia creditorul a început urmărirea, astfel că instanţa nu
o poate invoca din oficiu.

Excepţia beneficiului de diviziune apare ca o limitare adusă regulii instituite de art. 2297 noul Cod Civil,
în temeiul căreia, în situaţia existenţei mai multor cofideiusori, fiecare dintre ei este obligat la întreaga
datorie, ca şi când ar fi singurul fideiusor.

Beneficiul de diviziune nu înlătură în totalitate aplicarea regulii răspunderii fiecărui cofideiusor pentru
întreaga datorie. Astfel, dacă unul dintre cofideiusori „era insolvabil atunci când unul dintre ei a obţinut
diviziunea, acesta din urmă rămâne obligat proporţional pentru această insolvabilitate” [art. 2298 alin. (2)
teza iniţială noul Cod Civil].

In alţi termeni, riscul insolvabilităţii unuia dintre cofideiusori, survenită înainte de invocarea
beneficiului de diviziune este suportat de către ceilalţi în mod proporţional.

Situaţia este însă alta dacă insolvabilitatea survine ulterior invocării beneficiului de diviziune. De
această dată, riscul insolvabilităţii cofideiusorului este suportat de către creditor [art. 2298 alin. (2)
teza finală noul Cod Civil]. După invocarea beneficiului de diviziune, dacă creditorul întârzie din culpa sa
urmărirea celorlalţi fideiusori, el trebuie să suporte consecinţele lipsei sale de diligenţă, inclusiv riscul
survenirii insolvabilităţii unuia dintre cofideiusori.

Dacă însuşi creditorul a divizat urmărirea, el nu mai poate reveni asupra diviziunii. Procedând în
acest mod, el îşi exprimă voinţa de a renunţa la posibilitatea de a urmări întreaga datorie de la un singur
fideiusor. Ca o consecinţă, insolvabilitatea oricăruia dintre fideiusori, survenită chiar anterior diviziunii
este suportată de către creditor (art. 2299 noul Cod Civil).

Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat de cel care a renunţat la el (art. 2297 teza finală noul Cod
Civil). De asemenea, potrivit art. 2300 noul Cod Civil: ,Atunci când se obligă împreună cu debitorul
principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile
de discuţiune şi de diviziune”

Din menţiunea marginală a art. 2300 noul Cod Civil rezultă că el reglementează fideiusiunea solidară,
noţiune care nu se suprapune cu aceea de solidaritate pasivă. Tocmai de aceea, formularea legiuitorului,
în sensul căreia fideiusorul se poate obliga „împreună cu debitorul principal cu titlu de (...) codebitor
solidar” şi care sugerează o suprapunere între fideiusiunea solidară şi solidaritatea pasivă este criticabilă.
în realitate, textul, referindu-se la fideiusiunea solidară, vizează situaţia în care fideiusorul se obligă
solidar cu debitorul, păstrându-şi calitatea sa de garant (deci nu în calitate de codebitor), cât şi pe aceea în
care mai mulţi cofideiusori se obligă solidar între ei.

De asemenea, contrar a ceea ce lasă să se înţeleagă art. 2300 noul Cod Civil, beneficiul de diviziune nu se
pierde în toate situaţiile de fideiusiune solidară. Aşa cum arătam,fideiusiunea solidară există atât în
situaţia în care mai mulţi cofideiusori sunt solidari între ei, cât şi atunci când solidaritatea există în
raporturile dintre fideiusor şi debitor. Beneficiul de diviziune se pierde doar în prima ipoteză, nu şi în ceea
de-a doua. încercând să detaliem, dacă există un singur fideiusor obligat solidar cu debitorul, problema
beneficiului de diviziune nici nu se pune. Fideiusorul pierde însă beneficiul discuţiunii. Dacă există mai
mulţi cofideiusori, se impune o distincţie: în măsura în care cofideiusorii sunt solidari între ei, nu şi cu
debitorul, ei pierd beneficiul diviziunii, nu însă şi pe cel al discuţiunii; atunci când cofideiusorii sunt
solidari atât între ei, cât şi cu debitorul, ei pierd posibilitatea de a invoca ambele beneficii; în măsura în
care fideiusorii sunt fiecare, separat, solidari cu debitorul, nu şi între ei, oricare dintre cofideiusori pierde
beneficiul discuţiunii, nu însă şi pe cel al diviziunii.

Efectele fideiusiunii între debitor şi fideiusor.

Dacă fideiusorul plăteşte obligaţia principală, el are un drept de regres împotriva debitorului. în mod
excepţional, fideiusorului îi este recunoscut un drept de regres şi înainte de efectuarea plăţii.

a) Regresul fideiusorului după efectuarea plăţii. Atunci când fideiusorul a plătit datoria garantată, el
are un drept de regres împotriva debitorului principal. Fideiusorul are la îndemână două acţiuni: o acţiune
personală, întemeiată pe mandat sau gestiunea de afaceri şi acţiunea subrogatorie, în locul creditorului
plătit.

Acţiunea personală se întemeiază pe mandat sau gestiunea de afaceri, după cum fideiusorul şi-a asumat
obligaţia de garanţie cu şi, respectiv, fară acordul debitorului. Atunci când fideiusorul s-a obligat cu
acordul debitorului, el este îndreptăţit să pretindă restituirea a ceea ce a plătit, capitalul, dobânzile şi
cheltuielile, precum şi daunele-interese pentru repararea oricărui prejudiciu pe care acesta l-a suferit din
cauza fideiusiunii.In plus, el are dreptul la dobânzi pentru orice sumă pe care a trebuit să o plătească
creditorului, chiar dacă datoria principală nu producea dobânzi [art. 2306 alin. (1) noul Cod Civil]. Dacă
fideiusorul s-a obligat fără acordul debitorului, el poate solicita în regres numai ceea ce debitorul ar fi
trebuit să plătească dacă fideiusiunea nu ar fi avut loc, inclusiv posibilele daune-interese. De asemenea,
fideiusorul poate pretinde cheltuielile efectuate ulterior notificării plăţii către debitor [art. 2306 alin. (2)
noul Cod Civil].

O particularitate prezintă dreptul de regres împotriva unei persoane incapabile. Astfel, dacă „debitorul
principal se liberează de obligaţie invocând incapacitatea sa, fideiusorul are regres împotriva debitorului
principal numai în limita îmbogăţirii acestuia” (art. 2307 noul Cod Civil).

Acţiunea subrogatorie, aşa cum rezultă din chiar denumirea ei, se fundamentează pe faptul subrogării
fideiusorului în drepturile creditorului plătit (art. 2305 noul Cod Civil). Ea prezintă un evident dezavantaj
faţă de acţiunea personală: fideiusorul nu poate solicita debitorului decât ceea ce a plătit efectiv
creditorului. Totuşi, acţiunea subrogatorie nu este lipsită de interes pentru fideiusor. Astfel, prin efectul
subrogaţiei, el beneficiază de toate garanţiile care aparţineau creditorului plătit. De asemenea, atunci când
fideiusorul a garantat mai mulţi debitori solidari, el poate solicita de la oricare dintre ei întreaga sumă
plătită creditorului, ceea ce are semnificaţia faptului că beneficiul solidarităţii se păstrează şi în raporturile
dintre fideiusor şi codebitorii solidari garantaţi (art. 2308 noul Cod Civil).

Atunci când obligaţia de garanţie a fost asumată împotriva voinţei debitorului, regresul fideiusorului
poate îmbrăca doar forma acţiunii subrogatorii (art. 2305 noul Cod Civil).

Fideiusorul poate cumula avantajele celor două acţiuni. Astfel, el poate invoca beneficiul subrogaţiei în
limita a ceea ce a plătit efectiv creditorului, pentru a avea avantajele care decurg din existenţa unor
garanţii ce însoţesc creanţa garantată' şi să apeleze la acţiunea personală, în scopul de a obţine eventuale
dobânzi sau despăgubiri.

Dreptul de regres al fideiusorului se pierde atunci când:

- fideiusorul plăteşte datoria fară a-l încunoştinţa pe debitor, iar acesta plăteşte a doua oară [art. 2310 alin.
(1) noul Cod Civil];

- fideiusorul plăteşte datoria fară a-l încunoştinţa pe debitor, iar acesta face dovada că la momentul plăţii
avea mijloacele necesare pentru a declara stinsă datoria; în măsura în care debitorul poate dovedi că la
momentul plăţii deţinea mijloace de apărare prin care ar fi obţinut reducerea datoriei, fideiusorul are
acţiune în regres numai pentru sumele pe care debitorul ar fi fost chemat să le plătească [art. 2310 alin. (2)
noul Cod Civil].

Deşi, în toate aceste situaţii fideiusorul pierde integral sau parţial dreptul de regres împotriva debitorului,
el este îndreptăţit să solicite creditorului să-i restituie plata făcută, în totalitate sau în parte, după caz [art.
2310 alin. (3) noul Cod Civil].

Dacă datoria este achitată de către debitorul principal, el are obligaţia, atunci când cunoaşte existenţa unei
fideiusiuni, să îl înştiinţeze pe fideiusor despre plata efectuată. în absenţa acestei înştiinţări, dacă
fideiusorul plăteşte a doua oară, fideiusorul are un drept de restituire atât împotriva creditorului, cât şi
împotriva debitorului (art. 2311 noul Cod Civil).

b) Regresul fideiusorului înainte de efectuarea plăţii. Regresul anticipat poate fi exercitat de către
fideiusor înainte ca el să fi achitat creditorului datoria debitorului. Prin intermediul său, fideiusorul
urmăreşte să obţină o garanţie pentru creanţa sa în regres împotriva debitorului sau consemnarea sumei
datorate de către debitor. Urmează că această formă de regres nu are ca obiect plata anticipată a sumelor
pe care debitorul le-ar datora fideiusorului, dacă garantul ar achita creditorului obligaţia principală.

Regresul exercitat înainte de efectuarea plăţii are un caracter excepţional. El este recunoscut numai
fideiusorului care s-a obligat cu acordul debitorului şi poate fi exercitat numai în situaţiile prevăzute de
art. 2312 alin. (1) şi alin. (2) noul Cod Civil, respectiv atunci când: fideiusorul este urmărit în justiţie
pentru plată; debitorul este insolvabil; debitorul s-a obligat a-l libera de garanţie într-un anumit termen
care a expirat; când datoria a ajuns la termen, chiar dacă creditorul, fară consimţământul fideiusorului, i-a
acordat debitorului un nou termen de plată; când, din cauza pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe
a acestuia, fideiusorul suportă riscuri semnificativ mai mari decât în momentul în care s-a obligat.
Efectele fideiusiunii între cofideiusori.

Dacă obligaţia este garantată de mai mulţi cofideiusori şi ea a fost achitată doar de unul dintre ei, acesta
are un drept de regres împotriva celorlalţi. Cofideiusorul care a plătit creanţa garantată are la îndemână
două acţiuni: o acţiune personală şi o acţiune subrogatorie.

Acţiunea personală este întemeiată pe gestiunea de afaceri şi îşi are temeiul legal în art. 2313 alin. (1)
noul Cod Civil, potrivit căruia: „Când mai multe persoane au dat fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru
aceeaşi datorie, fideiusorul care a plătit datoria are regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea
fiecăruia”. Dacă unul dintre fideiusori este insolvabil, partea ce revine acestuia se divide proporţional
între ceilalţi fideiusori şi cel care a plătit [art. 2313 alin. (3) noul Cod Civil].

Atunci când fideiusorul înţelege să recurgă la acţiunea subrogatorie, el poate apela atât art. 1596 lit. c)
noul Cod Civil, care, cu valoarea unei norme de drept comun,

recunoaşte beneficiul subrogaţiei celui care „fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să
stingă datoria”, cât şi la art. 2305 noul Cod Civil,' text anterior menţionat, potrivit căruia fideiusorul care a
plătit este „de drept subrogat în drepturile creditorului”. Interesul recurgerii la acţiunea subrogatorie se
reduce la posibilitatea fideiusorului subrogat în drepturile creditorului de a beneficia de eventualele
garanţii suplimentare pe care acesta le deţinea în raport cu ceilalţi cofideiusori (cum ar fi situaţia în care
unul dintre cofideiusori este, la rândul său, beneficiarul unei alte fideiusiuni). Pentru situaţia în care
cofideiusorii s-au obligat în solidar Ia plata datoriei, fideiusorul care a achitat creanţa nu îi poate acţiona
pe ceilalţi, invocând beneficiul subrogaţiei, decât pentru partea ce revine fiecăruia, şi nu pentru întreaga
datorie. Regresul fideiusorului este întotdeauna divizibil.

Dreptul de regres poate fi exercitat „numai în cazurile în care fideiusorul putea, înainte de a plăti, să se
îndrepte împotriva debitorului” [art. 2313 alin. (2) noul Cod Civil]'. Aceasta înseamnă că plata creanţei
garantate trebuie să fi fost realizată de către fideiusor în vreuna din situaţiile care ar fi justificat şi regresul
anticipat împotriva debitorului principal.

Stingerea fideiusiunii

Stingerea fideiusiunii se poate face pe cale accesorie. Stingerea pe cale principală, independent de
obligaţia garantată.

Fideiusiunea se stinge pe cale accesorie, ca urmare a stingerii obligaţiei principale prin plată sau prin
alte moduri prevăzute de lege. Vom aduce în atenţie doar acele modalităţi de stingere a obligaţiei
principale cărora legiuitorul le-a acordat o atenţie specială cât priveşte consecinţele lor asupra existenţei
fideiusiunii.

Darea în plată ce operează în raporturile dintre debitor şi creditor stinge şi fideiusiunea. Efectele
extinctive asupra fideiusiunii se păstrează chiar şi atunci când creditorul a primit drept plată un imobil sau
alt bun şi ulterior este evins (art. 2317 Noul Cod Civil). Soluţia reprezintă o aplicare a regulii cuprinse în
art. 1492 alin. (2) noul cod civil care, cât priveşte darea în plată, prevede că: „Dacă prestaţia oferită în
schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra
evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu
excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. In aceste
cazuri, garanţiile oferite de terţi (inclusiv fideiusiunea - s.n. S.I. V.) nu renasc”.

Novaţia are ca efect stingerea obligaţiei iniţiale (vechi) concomitent cu naşterea unei obligaţii noi (art.
1609 noul Cod Civil). în virtutea caracterului accesoriu, se stinge şi fideiusiunea ce însoţeşte obligaţia
veche [art. 1613 alin. (1) noul Cod Civil]. Prin acordul fideiusorului, este posibil ca fideiusiunea să
garanteze şi noua obligaţie [art. 1613 alin. (2) noul Cod Civil]. Ne aflăm, în acest caz, în prezenţa unui
nou contract de fideiusiune ce are ca obiect garantarea noii obligaţii.

Compensaţia. Potrivit art. 1621 alin. (1) noul Cod Civil: „Fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa
pe care debitorul principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate”. Aceasta înseamnă că
stingerea obligaţiei principale, ca efect al compensaţiei, are efect extinctiv şi în privinţa fideiusiunii ce o
garantează.

Confuziunea atunci când, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional, calităţile de creditor şi debitor se
întrunesc în aceeaşi persoană, obligaţia se stinge de drept prin confuziune.

Cofuziunea intervine indiferent de caliatea de persoană fizică sau juridică a celui care dobândeşte una din
calităţile de debitor sau creditor avand-o anterior pe cealaltă. În cazul persoanelor fizice, cea mai
frecventă cauză de confuziune îşi are sursa în succesiune, când creditorul succede debitorul sau invers, ca
succesor legal sau legatar universal, şi acceptă moştenirea. Între persoanele juridice, confuziunea
intervine înprocesul reorganizării lor prin comasare sau divizare. Pe lângă condiţia dobândirii şi a calităţii
de creditor sau debitordupă deţinerea anterioară a celeilalte calităţi decât cea dobândită, se impune şi
condiţia ca, în urma dobândirii şi a calităţii de creditor sau debitor datoria şi creanţa să se găsească în
acelaşi patrimoniu şi în aceeaşi masă patrimonială. Dacă datorie şi creanţa se găsesc în mase diferite din
acelaşi patrimoniu, confuziunea nu operează

Confuziunea care operează prin reunirea calităţilor de creditor şi debitor, are ca efect stingerea, pe cale
accesorie, a fideiusiunii [art. 1626 teza I noul Cod Civil].

Remiterea de datorie făcută debitorului principal îl liberează şi pe fideiusor [art. 1633 alin. (1) noul Cod
Civil].

Stingerea pe cale principală, independent de obligaţia garantată.

Ea poate avea loc prin mijloace de drept comun (incidente tuturor obligaţiilor) sau prin mijloace specifice
numai fideiusiunii.

a) Sub aspectul mijloacelor de drept comun, vom insista asupra celor care conţin referiri exprese asupra
stingerii fideiusiunii.

Remiterea de datorie acordată fideiusorului stinge obligaţia acestuia faţă de creditor. Ea nu îl liberează
însă pe debitorul principal [art. 1633 alin. (2) noul Cod Civil]. Dacă există mai mulţi fideiusori, în caz de
remitere de datorie a unuia dintre ei, ceilalţi rămân să garanteze întreaga datorie numai dacă au consimţit
expres la exonerarea fideiusorului liberat [art. 1633 alin. (3) noul Cod Civil, în caz contrar, ei vor fi
liberaţi în limita părţii ce revenea fideiusorului în favoarea căruia a operat remiterea de datorie. Atunci
când remiterea de datorie este cu titlu oneros, prestaţia executată în favoarea creditorului de către
fideiusor în schirribul liberării sale se impută asupra datoriei, profitând atât debitorului principal, cât şi
celorlalţi fideiusori [art. 1633 alin. (4) noul Cod Civil.

Compensaţia ce intervine în raporturile dintre creditor şi fideiusor stinge obligaţia fideiusorului, nu însă şi
obligaţia principală. Acesta este motivul pentru care fideiusorul, a cărui obligaţie s-a stins prin
compensaţie, se poate îndrepta printr-o acţiune în regres împotriva debitorului. în ceea ce îl priveşte pe
debitor, el nu are posibilitatea să opună creditorului „compensaţia pentru ceea ce acesta din urmă
datorează fideiusorului” [art. 1621 alin. (2) noul Cod Civil].

Confuziunea care operează prin reunirea calităţilor de creditor şi fideiusor stinge obligaţia acestuia. Ea nu
produce efecte asupra obligaţiei principale, care rămâne în fiinţă (art. 1626 teza a Il-a noul Cod Civil). Cât
priveşte confuziunea calităţilor de debitor principal şi fideiusor, ea nu stinge nici obligaţia principală şi
nici obligaţia aceluia care a dat fideiusiune pentru fideiusor (art. 1626 noul Cod Civilşi art. 2314 noul Cod
Civil) .

b) Stingerea fideiusiunii are loc şi prin cinci mijloace specifice: decesul fideiusorului, rezilierea
unilaterală a fideiusiunii date în vederea acoperirii obligaţiilor viitoare sau nedeterminate ori constituite
pe o perioadă nedeterminată, lipsa de diligenţă a creditorului în urmărirea debitorului principal, pierderea
beneficiului subrogaţiei şi încetarea funcţiei deţinute de către debitor.

Decesul fideiusorului. Potrivit art. 2319 noul Cod Civil „Fideiusiunea încetează prin decesul
fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară”. Textul trebuie înţeles în sensul că moştenitorii
fideiusorului nu garantează obligaţiile ulterioare datei decesului antecesorului lor. Ei continuă însă să
garanteze obligaţiile născute până la decesul acestuia.

Rezilierea unilaterală a fideiusiunii date în vederea acoperirii obligaţiilor viitoare sau nedeterminate ori
constituite pe o perioadă nedeterminată (art. 2316 noul Cod Civil). Pentru a opera această modalitate de
stingere, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: fideiusiunea să fi fost dată pentru garantarea obligaţiilor
viitoare sau nedeterminate ori să fi fost constituită pe o perioadă nedeterminată; să fi trecut cel puţin trei
ani de la data încheierii contractului de fideiusiune; creanţa să nu fi devenit între timp exigibilă. Stingerea
fideiusiunii operează prin notificarea făcută de către fideiusor debitorului, creditorului şi celorlalţi
fideiusori. Această modalitate de stingere nu este incidenţă în cazul fideiusiunii judiciare.

Lipsa de diligenţă a creditorului în urmărirea debitorului principal (art. 2318 noul Cod Civil).
Fideiusiunea se stinge dacă, după împlinirea termenului obligaţiei principale, creditorul nu introduce
acţiune împotriva debitorului într-o perioadă de 6 luni de la scadenţă şi nu urmăreşte cu diligenţă
realizarea creanţei. Atunci când fideiusorul a limitat în mod expres fideiusiunea la termenul obligaţiei
principale, aceasta se stinge, dacă creditorul nu a introdus acţiune împotriva debitorului în termen de două
luni de la scadenţa creanţei garantate.

Pierderea beneficiului subrogaţiei (art. 2315 noul Cod Civil). Prin subrogarea în drepturile creditorului,
fideiusorul urmăreşte să beneficieze de toate garanţiile reale şi personale care însoţesc creanţa şi care sunt
de natură să asigure succesul regresului său împotriva debitorului. Dacă creditorul, din propria sa culpă, a
pierdut sau limitat aceste garanţii, fideiusorul este liberat în limita sumei pe care nu ar mai putea să o
recupereze de la debitor. Potrivit art. 2303 noul Cod Civil, fideiusorul nu poate renunţa anticipat la
beneficiul subrogaţiei.

Incetarea funcţiei deţinute de către debitor (art. 2320 noul Cod Civil). Dacă fideiusiunea a fost constituită
în considerarea unei anumite funcţii a debitorului, încetarea acesteia atrage şi stingerea fideiusiunii.
Fideiusorul va continua să răspundă pentru datoriile existente la încetarea fideiusiunii, chiar în condiţiile
în care acestea sunt afectate de un termen sau o condiţie.