Tema : Noţiuni generale privind dreptul obligaţional

1. Noţiunea de obligaţie. Elementele raportului juridic obligaţional.

2. Executarea obligației.
3. Garantarea executării obligației
4. Stingerea obligațiilor.

1. Noţiunea de obligaţie . Prin prisma art. 774, alin. (I) al Codului civil, noţiunea de obligaţie se
înfăţişează în două sensuri:
• În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în virtutea căruia creditorul este în drept să
pretindă de la debitor executarea unei prestaţii ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva,
de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.
• În sens restrâns, termenul obligaţie desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, adică
îndatorirea debitorului de a executa prestaţia promisă creditorului.
Prestaţia trebuie să fie posibilă şi determinată sau determinabilă, să nu contravină legii, ordinii publice şi
bunelor moravuri. Debitorul şi creditorul trebuie să se comporte cu bună-credinţă la momentul naşterii,
pe durata existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei.
Elementele raportului juridic obligaţional:
a) Subiecte ale raportului juridic obligaţional. Ia fel ca subiecte ale altor categorii de raporturi juridice,
pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot fi
subiecte ale raportului obligaţional, însă numai în cazuri excepţionale, când participă nemijlocit, în nume
propriu, ca subiecte de drepturi şi obligaţii. Subiectul activ se numeşte creditor, cuvânt care derivă din
latinescul credere, adică cel care a avut încredere în debitor. Subiectul pasiv se numeşte debitor, deoarece
datorează o anumită prestaţie creditorului.
b) Obiectul raportului juridic obligaţional îl constituie prestaţia, adică conduita pe care creditorul o
poate pretinde de la debitor şi pe care acesta este îndatorat s-o îndeplinească.
c) Conținutul raportului juridic obligaţional este format din două componente corelative: dreptul
creditorului de a pretinde de la debitor îndeplinirea prestaţiei care o datorează şi îndatorirea
debitorului de a executa prestaţia respectivă.
Temeiurile naşterii obligaţiilor : Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act
sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii.

2. Executarea obligației. Efectul general al oricărei obligaţii este de a da creditorului dreptul de a obţine
de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat. în vorbirea juridică, un asemenea efect
este asimilat cu noţiunea de executare a obligaţiilor.
Prin prisma definiţiilor formulate în literatura juridică de specialitate, definesc executarea obligaţiilor ca
"acţiunile pe care debitorul trebuie să le săvârşească în vederea satisfacerii creanţelor creditorului" sau
"actele pe care debitorul trebuie să le îndeplinească în temeiul obligaţiei, precum ar fi: a transfera dreptul
de proprietate asupra lucrului vândut, a executa o lucrare sau un serviciu, a plăti preţul obiectului
cumpărat etc.
Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă, la locul şi în momentul stabilit.
Dacă locul executării nu este determinat sau nu rezultă din natura obligaţiei, executarea urmează a fi
efectuată:
a) la domiciliul sau sediul creditorului la momentul naşterii obligaţiei – în cazul obligaţiei pecuniare;
b) la locul aflării bunului în momentul naşterii obligaţiei – în cazul obligaţiilor de predare a unui bun
individual determinat;
c) la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie, iar în lipsa acestuia, la locul
unde debitorul îşi are domiciliul sau sediul – în cazul unor alte obligaţii.
Termenul executării obligaţiei: În cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este determinat şi
nici nu rezultă din natura acesteia, creditorul are dreptul de a pretinde oricând executarea ei, iar debitorul
este îndreptăţit să o execute oricând. Dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau
din natura obligației, debitorul trebuie să execute obligația în termen de 7 zile din momentul primirii

1
facturii sau a unei cereri echivalente din partea creditorului. Dacă termenul de executare a obligaţiei este
determinat, se consideră că creditorul nu poate cere executarea înainte de termen. Debitorul însă poate
executa obligaţia înainte de termen dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza
executarea. În cazul în care respinge executarea anticipată, creditorul este obligat să-l informeze imediat
în acest sens pe debitor şi să ia toate masurile necesare pentru a evita prejudicierea lui. Creditorul nu este
obligat să accepte o altă prestaţie decât cea datorată. Această regulă se aplică chiar şi în cazul în care
prestaţia propusă are o valoare mai mare. În cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de
contract, debitorul este obligat să execute prestaţie de cel puţin o calitate medie. Costurile executării
obligaţiei le suportă debitorul dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Dacă din lege, act juridic sau
din natura obligației nu reiese că debitorul urmează să execute obligația personal, creditorul nu poate
refuza executarea ei de către un terț. Debitorul răspunde cu întregul său patrimoniu pentru obligațiile sale.
Patrimoniul debitorului servește drept garanție comună a creditorilor săi.
Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația, creditorul poate, în condițiile legii și, după
caz, ale contractului, la alegerea sa:
a) să ceară executarea silită a obligației;
b) să suspende executarea obligației;
c) să reducă obligația sa;
d) să recurgă la rezoluțiunea contractului;
e) să ceară plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin neexecutare;
f) să exercite orice alt mijloc juridic de apărare, prevăzut de lege sau contract, pentru realizarea
dreptului său încălcat prin neexecutare.
Debitorul poate executa obligaţia în rate numai cu consimţământul creditorului, dacă din lege, contract
sau din natura obligaţiei nu reiese altfel. Aceasta înseamnă că debitorul nu se poate libera decât plătind tot
ceea ce datorează, chiar dacă obiectul plăţii ar fi divizibil prin natura lui, cum este cazul unei sume de
bani. În acelaşi timp, nici creditorul nu poate constrânge pe debitor ca să facă plata parţială a datoriei.

3. Garantarea executării obligației. Garanţiile sunt definite - ca ansamblul mijloacelor juridice care
conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, prerogative care constau fie într-o
prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului,
să urmărească pe o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.
Autorii ce împărtăşesc această concepţie clasifică garanţiile în: personale şi reale.
Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul principal şi-1 asumă
faţă de creditor, de a executa obligaţia, în cazul în care debitorul principal nu o va face. Garanția
personală poate fi asumată de către garant prin contract încheiat cu creditorul (contract de fidejusiune sau,
după caz, contract de garanție personală autonomă). Garanția personală poate fi asumată cu titlu gratuit
sau în schimbul unei remunerații. Garanţie personală autonomă se consideră obligația garantului
asumată în folosul unui creditor, în scop de garanţie, şi în care se prevede expres sau din care rezultă în
chip neîndoielnic, faptul că ea nu depinde de obligația pe care o altă persoană o datorează creditorului.
Aici putem include garanția bancară și scrisoarea de garanție (dacă este formulată ca fiind autonomă).
(art. 1649 CC)
Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei, în instituirea unui
drept real accesoriu cu privire la acest bun. Este cazul gajului, arvunei,retenției.
- Fidejusiunea este obligația garantului (fidejusorul) asumată în folosul unui creditor cu scopul de a
garanta obligația pe care debitorul o datorează creditorului (obligația garantată) și care apare și devine
scadentă doar dacă apare și devine scadentă obligația garantată. (art. 1628, alin. (1) CC)
Fidejusiunea este contractul prin care o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să
execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului.
Fidejusiunea poate fi de trei feluri:
a) convenţională, când înseşi părţile raportului obligaţional, debitorul şi creditorul, convin că pentru
garantarea executării obligaţiei debitorul va aduce angajamentul unui fidejusor;
b) legală, atunci când o normă a legii prevede expres că debitorul este obligat să aducă un fidejusor
pentru a garanta executarea obligaţiilor pe care le are faţă de cealaltă parte;
c) judecătorească, în ipoteza în care obligaţia de a da o fidejusiune este impusă de instanţa de judecată.
2
Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu , solemn, unilateral , cu titlu gratuit sau oneros şi
aleatoriu .
A. El este accesoriu faţă de obligaţia principală pe care o are debitorul faţă de creditor. Din acest caracter
rezultă câteva consecinţe:
- fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale, atât sub aspectul condiţiilor de validitate, cât şi sub
aspectele naşterii şi încetării ei, în ceea ce priveşte naşterea fidejusiunii, ea este determinată de apariţia
obligaţiei principale.
- fidejusiunea nu poate întrece datoria principală şi nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase.
B. Contractul de fidejusiune este solemn, deoarece pentru încheierea lui valabilă se cere respectarea
formei scrise.
Contractul de fidejusiune cu titlu gratuit este un contract unilateral, deoarece generează o singură
obligaţie - cea a fidejusorului faţă de creditor de a garanta obligaţia debitorului. Raporturile care se nasc
între fidejusor şi debitor nu izvorăsc din contractul de fidejusiune. Contractul de fidejusiune este
sinalagmatic în cazul în care creditorul datorează fidejusorului o remuneraţie.
- Clauza penală este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul,
stipulând că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani
sau un alt bun(penalitate). (art. 947, alin. (1) CC).
Din definiţia clauzei penale date mai sus rezultă că, ea are natură contractuală, adică, de regulă, este
stabilită prin acordul părţilor - clauza penală convenţională, însă pot exista cazuri când, în mod
excepţional, plata penalităţii este prevăzută de lege - clauza penală legală. în aceste cazuri, creditorul
poate cere plata penalităţii indiferent dacă există o convenţie a părţilor în acest sens. De notat că
penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat prin acordul părţilor
Obiectul clauzei penale îl constituie, în mod uzual, o sumă de bani, determinată sau determinabilă, numită
penalitate. Ea poate fi stabilită fie global, fie procentual, în raport cu valoarea obiectului contractului la
care se referă. Legea prevede în acest sens că penalitatea poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma
unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate, inclusiv sub forma
unei dobânzi de întârziere (art. 947, alin. (3) CC). Părţile pot conveni asupra unei penalități mai mari
decât prejudiciul.
Cât priveşte condiţiile de formă, este de subliniat că clauza penală este întocmită în formă autentică
dacă legea cere forma autentică pentru actul juridic căruia i se aplică clauza. În celelalte cazuri, clauza
penală este întocmită în scris, sub sancțiunea nulității absolute.
Caracterele juridice ale clauzei penale
a)Clauza penală are un caracter accesoriu, astfel încât validitatea obligaţiei principale constituie o
condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale.
b) Debitorul nu poate alege între executarea în natură şi plata sumei prevăzută în clauza penală.
c) Dacă penalitatea este stipulată pentru cazul în care debitorul nu execută obligația, creditorul poate
cere atât executarea obligației, cât și plata penalității. Nu se poate cere atât executarea obligației, cât și
plata penalității dacă penalitatea s-a stipulat cu titlu de despăgubire în locul prestației și nu doar cu titlu
de mijloc de garantare a executării obligației.” (art. 949, alin. (1) CC).
d) Pentru a se putea aplica clauza penală, este necesar să fie întrunite toate condiţiile acordării de
despăgubiri. Această cerinţă derivă din faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea convenţională
a despăgubirilor datorate creditorului pentru neexecutarea contractului şi că ea reprezintă, de fapt, o
modalitate a răspunderii civile contractuale.
g) Clauza penală are forță obligatorie între pârțile contractului şi, în principiu, se impune să fie
respectată întocmai de instanțele de judecată, indiferent de faptul dacă este egală, mai mică sau mai mare
decât prejudiciul
- Arvuna este o suma de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a
confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea (art. 954, alin. (1) CC). În caz de dubii, suma
plătită este considerată avans. Convenția cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în formă autentică
dacă legea cere forma autentică pentru actul juridic din care rezultă obligația garantată. În celelalte cazuri,
convenția cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris, sub sancțiunea nulității absolute.
Arvuna îndeplinește mai multe funcții:

3
a) Legea prevede că arvuna se ia în calcul la executarea prestației, iar în cazul în care aceasta nu s-a făcut,
se restituie (art. 955 CC). Prin această caracteristică arvuna îndeplinește funcția de plată.
b) Arvuna îndeplinește și funcția de confirmare a încheierii contractului, ceea ce rezultă chiar din
definiția legală a acesteia, enunțată mai sus.
c) Arvuna îndeplinește funcția de garanție, care este cea principală. Legea dispune că dacă, dacă pentru
neexecutarea obligației garantate răspunde partea care a dat arvuna, aceasta rămâne celeilalte părți după
rezoluțiunea contractului de către aceasta din urmă. Dacă pentru neexecutarea obligației garantate
răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să plătească celeilalte părți dublul arvunei după
rezoluțiunea contractului de către aceasta din urmă. (art. 956, alin. (1) CC).
d) Arvuna îndeplineşte şi funcţia de compensare în ipoteza în care partea culpabilă de neexecutarea
obligaţiilor contractuale este ţinută să repare prejudiciile cauzate contractantului. În acest caz, prejudiciul
va fi reparat în partea neacoperită prin plata arvunei (art. 956, alin. (2) CC),
- Retenţia Dreptul de retenţie este acel drept care conferă celui care este dator să remită sau să restituie
un bun poate să-l reţină atîta timp cît creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe
care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat (art. 960 CC).
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită.
- Gajul este un drept real în al cărui temei creditorul (creditorul gajist) poate pretinde satisfacerea
creanţelor sale cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor depuse în
gaj în cazul în care debitorul (debitorul gajist) nu execută obligaţia garantată prin gaj (art.667, alin. (1)
CC).
a) Gajul este un contract accesoriu faţă de raportul obligaţional principal, întrucât nu are o existenţă de
sine stătătoare. Soarta acestui contract depinde de soarta obligaţiei principale, pe care o garantează
b) În funcţie de modul de formare, contractul de gaj poate fi real sau înregistrat. Gajul cu deposedare
(amanetul) este un contract real, deoarece pentru naşterea obligaţiei este necesară remiterea efectivă a
bunului. Remiterea bunului se face, de obicei, direct creditorului gajist, dar se poate face şi unui terţ care
acţionează în numele creditorului gajist. Contractul de gaj fără deposedare (gajul înregistrat) face parte
din categoria contractelor înregistrate. Codul civil prevede expres că gajul înregistrat apare în momentul
înregistrării lui, conform normelor stabilite de codul civil.
c) Contractul de gaj este sinalagmatic (bilateral), deoarece, aşa cum se va arăta mai jos, el dă naştere
obligaţiilor în sarcina ambelor părţi.
În funcţie de temeiul constituirii, gajul poate fi legal sau convenţional.
a) Gajul convenţional este atunci când părţile înseşi convin asupra necesităţii constituirii gajului.
b) Gajul este legal atunci când legea obligă anumite persoane să constituie un gaj, în vederea garantării
executării unei obligaţii.
Gajul bunurilor imobile este denumit ipotecă. Dispozițiile privitoare la gaj se aplică în mod corespunzător
ipotecii în măsura în care nu contravin dispozițiilor speciale cu privire la ipotecă.
4. Stingerea obligațiilor. Prin stingerea obligaţiilor înţelegem încetarea raporturilor juridice dintre
subiectele acestora care pierd drepturile şi obligaţiile subiective ce rezultă din conţinutul raportului
obligaţional. Obligaţia se stinge odată ce a fost executată, în natură sau prin echivalent, direct sau indirect,
voluntar sau silit. Dacă obligaţia este stinsă, debitorul nu este obligat să plătească dobînda şi penalităţile
ori să repare prejudiciul.
După rolul voinţei părţilor la încetarea raportului obligaţional se disting:
- moduri voluntare de stingere a obligaţiilor, care implică manifestarea voinţei părţilor, spre exemplu,
remiterea de datorie sau compensarea;
- moduri de stingere a obligaţiilor care produc efecte indiferent de voinţa părţilor, cum sunt confuziunea
sau imposibilitatea fortuită de executare.
a) Stingerea obligaţiei prin executare Executarea stinge obligaţia numai în cazul în care este efectuată
în modul corespunzător.(art. 966 CC) Obligaţia se stinge şi în cazul în care creditorul acceptă o altă
executare în locul celei datorate (darea în plată). Darea în plată presupune transmiterea de către debitor
creditorului, în locul prestaţiei datorate, a unui alt bun, plata unei sume de bani, prestarea unor servicii
etc. Cuantumul, termenul şi modalitatea executării prin darea în plată sunt stabilite de părţi. Debitorul
care execută obligaţia are dreptul de a primi chitanţă şi, după caz, de a cere titlul original sau efectuarea
unei mențiuni pe titlul original al creditorului privind stingerea. În cazul imposibilității de a cere
4
creditorului chitanță, debitorul poate face dovada plății cu orice mijloc de probă. În cazul imposibilităţii
restituirii titlului original, debitorul este în drept să ceară creditorului o declaraţie scrisă despre stingerea
obligaţiei. Toate cheltuielile, în acest caz, sânt suportate de creditor. Dacă creditorul refuză să elibereze
chitanţă sau să restituie titlul original, debitorul are dreptul să refuze executarea. În acest caz, creditorul
este în întârziere. Dacă creditorul a eliberat chitanţă privind plata datoriei de bază, se prezumă că au fost
achitate şi dobânzile, şi cheltuielile.
b) Stingerea obligaţiei prin consemnare În cazul în care creditorul este în întârziere sau debitorul, din
motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului, debitorul poate depune banii,
valorile mobiliare sau alte documente, precum şi bijuteriile, la o bancă sau la notar.(art. 968 CC) Valuta
străină poate fi depusă în vederea stingerii obligaţiei prin consemnare numai în cazul în care legea
permite primirea/efectuarea plăţilor şi transferurilor în valută străină pe teritoriul Republicii Moldova în
privinţa obligaţiei în cauză. Stingerea obligaţiei prin consemnare este în interesul direct al debitorului,
deoarece, efectuând-o, el nu mai este obligat să suporte riscurile, să plătească dobândă, penalităţi sau să
compenseze veniturile ratate.
c) Stingerea obligaţiei prin compensare Potrivit art.974, alin. (1) Codul civil compensarea este stingerea
reciprocă a unei obligaţii şi a unei creanţe opuse, certe, lichide, de aceeaşi natură şi exigibile.
Compensarea se face prin declarație față de cealaltă parte și produce efecte din momentul recepționării
declarației. Astfel, prin acest mijloc de stingere a obligaţiilor existente între două persoane, fiecare dintre
ele este concomitent creditor şi debitor al celeilalte.
d) Confuziunea. Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor, care constă în faptul că o singură
persoană întruneşte calitatea de creditor şi cea de debitor ,dacă din lege sau natura obligației scadente nu
rezultă altfel (art. 986 Codul civil). Astfel, este cazul când creditorul moşteneşte pe debitorul său şi invers
ori când intervine o cesiune de creanţă între creditor şi debitor. În cazul persoanelor juridice legate între
ele prin raporturi obligaţionale, confuziunea intervine în procesul reorganizării lor prin comasare sau
divizare.
e) Remiterea de datorie Obligația se stinge dacă creditorul îl eliberează pe debitor de executarea
obligației (remiterea de datorie). Obligația se consideră stinsă din momentul primirii de către debitor a
notificării de remitere a datoriei din partea creditorului, cu excepția cazului în care debitorul, într-un
termen rezonabil, execută obligația sau notifică creditorul despre faptul că obiectează la remiterea de
datorie.(art. 988, alin. (1) CC). Remiterea de datorie este totală dacă nu a fost stipulat expres că este
parțială.Remiterea de datorie, ca act juridic bilateral prin care se stinge obligaţia, poate fi realizată în orice
formă scrisă sau verbală, expresă sau tacită.
f)Decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice
Obligaţia se stinge prin decesul debitorului, dacă executarea ei este imposibilă fără participarea personală
a acestuia sau dacă este legată în alt mod de persoana debitorului (art. 990, alin. (1) CC). Obligaţia se
stinge prin decesul creditorului dacă executarea îi este destinată personal sau dacă este legată în alt mod
de persoana creditorului (art. 990, alin. (2) Codul civil). Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanelor
juridice (debitor sau creditor), cu excepţia cazurilor în care obligaţia sau creanţa persoanei juridice
lichidate se transmite prin lege unor altor persoane (art. 990, alin. (3) CC).
h)Imposibilitatea fortuită de executare
Obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări
pentru care debitorul nu răspunde. Executarea nu se consideră imposibilă doar pentru că obligația poate fi
executată în condiții mai dificile, cu cheltuieli mai mari, cu asistența unui terț sau doar după un anumit
termen. (art. 989, alin. (1) Codul civil). Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării obligaţiei revine
debitorului. Dacă imposibilitatea fortuită de executare este temporară, obligaţia nu se stinge, ci se
suspendă executarea ei.