ț

\
 Povestea virgulei

Odată, demult, într-un tărâm îndepărtat, în Castelul

Înțelepciunii trăia un împărat şi copiii săi: punctul,
semnul întrebării, semnul exclamării şi virgula.
Pe lângă ei,în castel mai trăiau şi cuvintele, care
erau sfătuitorii, de la care împăratul cerea sfaturi.
Într-o zi,împăratul le ceru acestora să găsească
rolul şi locul fiecăruia dintre copiii săi în Castelul
Înțelepciunii.
Cuvintele s-au adunat, au chemat pe copiii
împăratului ca să alcătuiască împreună propoziţii. Au
alcătuit pentru fiecare copil câte o propoziţie şi le-a
cerut să se aşeze fiecare la sfârşitul unei propoziţii, care
cred ei că li se potriveşte.
Punctul s-a aşezat la sfârşitul propoziţiei
enunţiative, semnul întrebării a țopăit voios la sfârşitul
propoziţiei interogative şi semnul exclamării la sfârşitul
celei exclamative.
Când veni virgulei, ea citi propoziţia sa şi se aşeză
pe scaun suparată. Împăratul o văzu şi o întrebă:
- De ce eşti supărată, copila mea?
- Nu-mi găsesc locul . Eu nu pot să stau la sfârşitul
propoziţiei şi nici nu ştiu ce rol am! Trebuie să-mi găsiţi
şi mie locul şi rolul meu!
Auzind acestea, împăratul şi cuvintele s-au sfătuit şi
au venit să-i spună şi virgulei ce au hotărât.
-Nu fi tristă copila mea, locul tău este în mijlocul
nostru. Rolul tău este acela de a ne despărţi într-o
enumerare, pentru izolarea cuvintelor de adresare.
Fericirea cuprinde întreaga ființă a virgulei
care, a plecat să se joace cu celelalte semne compunând
propoziții şi născocind poveşti frumoase pentru copii
frumoşi şi cuminţi.
 De atunci virgula este foarte bucuroasă de locul şi
importanța ei în propoziţie.

Și-am încălecat pe-o roată și v-

am spus povestea toată.
Și încălecai pe-un fus să trăiască
cine-a spus.