EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR CIVILE

I. Prezentare teoretică
Formele -Independent de izvorul lor, obligațiile civile dau dreptul creditorului să
executării pretindă debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Executarea
obligațiilor civile obligațiilor civile presupune dreptul creditorului să obțină realizarea
dreptului de creanţă, iar debitorului obligaţia de a executa o prestaţie
pozitivă sau negativă, în funcţie de obiectul ei, adică liberarea lui de
datorie.
- Executarea obligațiilor civile se poate realiza în 2 forme: executarea
directă sau în natură şi executarea indirectă sau prin echivalent.
a) Executarea directă sau în natură a obligaţiilor are loc prin
plată, făcută de bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită, prin
intermediul forţei coercitive a statului, în cazul în care debitorul refuză
executarea voluntară a obligaţiei.
b) Executarea indirectă sau prin echivalent intervine atunci când,
din diferite motive, executarea în natură nu este posibilă. În această
situație, creditorul poate pretinde de la debitor plata unor despăgubiri
(daune-interese) pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a
neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.
Principiul Principiul executării în natură a obligaţiilor presupune executarea
executării în obligaţiei în natura sa specifică, adică realizarea obiectului avut în vedere
natură a de părţi, fără posibilitatea debitorului de a înlocui acest obiect cu o altă
obligațiilor prestaţie, fără acordul debitorului.
Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei înseşi la
care s-a obligat debitorul, şi nu plata unui echivalent bănesc în locul
acesteia.
Executarea în Plata, ca mijloc de executare a unei obligaţii, cunoaşte două sensuri:
natură a - plata în sens larg (lato sensu) reprezintă executarea voluntară a obligaţiei
obligațiilor civile. de către debitor, indiferent de obiectul ei (transmiterea sau constituirea
Plata unui drept, remiterea unui bun, efectuarea unei reparaţii, executarea unei
lucrări, efectuarea unui transport de către cărăuş, încheierea unui act
juridic de către mandatar în numele mandantului);
- plata în sens restrâns (stricto sensu) presupune executarea unei obligaţii
de a da o sumă de bani.

Reglementare
 - Plata este reglementată de prevederile art. 1469-1515 Cod civil. În
conformitate cu dispozițiile art. 1469 Cod civil, ”1) Obligația se stinge prin
plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie. (2) Plata
constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei
alte prestații care constituie obiectul însuși al prestației”.
- Art. 1615 Cod civil reglementează plata ca mod de stingere a obligațiilor
alături de compensație, confuziune, remiterea de datorie, imposibilitatea
fortuită de executare. Așadar, plata asigură realizarea efectelor raportului
juridic prin executarea prestaţiei ce formează obiectul său, având drept
consecinţă stingerea acestui raport.
- În ceea ce privește natura juridică a plății, cu toate că plata este
enumerată printre modurile de stingere a obligațiilor civile în art. 1615,
detalierea aspectelor care conturează condițiile în care se poate realiza
plata sunt reglementate în titlul consacrat executării obligațiilor civile,
astfel încât plata este considerate un mod specific de stingere a obligațiilor
civile, prin executarea de bună-voie a prestației asumate de către debitor
în momentul nașterii obligației.
Condițiile plății Stabilirea condițiilor plății presupune analizare prevederilor legale
privitoare la modul în care obligațiile civile se execută de bună-voie în mod
valabil
Temeiul plății -Orice plată presupune o datorie- art. 1470 Cod civil. Astfel, temeiul plății
este constituit de existența unei datorii. Dacă datoria nu există, atunci ne
aflăm în prezența unei plăți nedatorate, fapt juridic licit izvor de obligații
civile care, în condițiile analizate în capitolul referitor la faptul juridic licit,
dă dreptul la restituire în condițiile art. 1635 și urm. Cod civil.
- datoria nu există atunci când părțile nu erau adevăratul creditor sau
adevăratul debitor, cu excepția cazului prevăzut de art. 1478 care
reglementează plata făcută cu bună-credință unui creditor aparent.
Plata obligației În privința acestor categorii de obligații, art. 1471 Cod civil stabilește că
naturale ”restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost
executate de bunăvoie”.
-Așa cum am arătat la clasificarea obligațiilor civile, Astfel, obligațiile civile
perfecte sunt acele obligații ce pot fi aduse la îndeplinire prin forța de
constrângere a statului în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie
obligațiile ce îi incumbă. În schimb, obligațiile naturale sunt acele obligații
civile care pot fi executate numai prin voia debitorului, în caz de
neexecutare neputându-se apela la forța de constrângere a statului.
Obligațiile naturale au mai fost denumite ca obligații civile imperfecte. Cu
 toate că nu există mijloace de constrângere la îndemâna creditorului,
nimic nu îl împiedică de debitor să execute de bună-voie obligația
naturală.
- Executarea obligației naturale de către debitor se face în condițiile în care
debitorul cunoaște faptul că cealaltă parte, creditorul, este lipsită de orice
modalitate de constrângere în executarea obligației.
Subiectele plății a) Subiectul pasiv al plății
Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în
raport cu acea obligație – art. 1472 Cod civil. Față de prevederile legale
care reglementează cine poate face o plată valabilă, se impun următoarele
precizări:
-în primul rând, cel ţinut să facă o plată este debitorul. El poate executa
prestaţia personal sau prin reprezentant;
- plata poate fi făcută de o persoană obligată alături de debitor (un
codebitor solidar) sau de o persoană obligată pentru debitor (de exemplu
un fidejusor);
- plata poate fi efectuată şi de o persoană interesată (de exemplu
dobânditorul imobilului ipotecat care plăteşte datoria pentru a evita
urmărirea silită a bunului) sau de un terţ.
Dispozițiile art. 1474 Cod civil reglementează condițiile în care plata
obligației se poate face sau nu de un terț, după cum urmează:
- Dacă debitorul îi aduce la cunoștință creditorului său că se
opune plății efectuate de un terț, atunci creditorul va fi obligat
să refuze plata, cu excepția cazului în care refuzul ar fi
prejudiciabil pentru acesta. Așadar, refuzului debitorului îi
primează interesul creditorului, aceasta fiind rațiunea pentru
care Codul prevede excepția amintită, aceea că refuzul plății să
nu îl prejudicieze pe creditor.
- Codul prevede că plata făcută de un terț nu poate fi refuzată
de către creditor, cu excepția cazului în care din convenția
părților sau din natura obligației ar rezulta faptul că se impune
executarea obligației de către debitorul însuși.
- În cazul în care plata este făcută de un terț în numele
debitorului, terțul se va putea subroga în drepturile
creditorului numai în condițiile legii. Terțul care face plata în
numele debitorului, va avea drept de regres împotriva în
temeiul îmbogățirii fără justă cauză, al gestiunii de afaceri sau
al mandatului. Dacă plata nu este făcută de terț în numele
 debitorului, atunci obligația nu se consideră executată și
implicit debitorul nu va fi liberat de executarea obligației.
- Plata facută de un terț se supune acelorași reguli ca și plata
făcută de debitorul însuși- art. 1474 alin. (4) Cod civil. Altfel
spus, aspectele care conturează valabilitatea plății sunt
identice, indiferent dacă solvensul este debitorul sau un terț.

Precizare: Principiul conform căruia plata poate fi făcută în mod valabil de

orice persoană, cunoaşte următoarele excepţii:
- în cazul obligaţiilor „de a face” intuitu personae, plata nu poate fi
făcută decât de către debitorul acelei obligaţii;
- când părţile au convenit expres ca plata să nu fie făcută de altă
persoană decât debitorul, independent de natura intuitu personae a
obligațiilor;

-În ceea ce îi privește pe incapabili, art. 1473 Cod civil prevede faptul că
”debitorul care a executat prestația datorată nu poate cere restituirea
invocând incapacitatea sa la data executării”. Așadar, Codul civil nu
prevede condiția capacității de exercițiu al celui care face plata, ci doar
face referire la consecințele efecutării plății de către un incapabil, adică de
o persoană lipsită de capacitate de exercițiu.
Codul civil face referire la incapabil ca și debitor, astfel încât în
acest caz, apreciem că plata poate fi făcută în mod valabil de persoana cu
capacitate de exercițiu restrânsă în măsura în care are calitatea de debitor.
Plata făcută în aceste condiții, fiind un act de administrare, poate fi făcută
de minor singur, fără a fi necesară încuviințarea ocrotitorilor legali.
Apreciem că plata făcută de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă
mai trebuie să îndeplinească o condiție suplimentară, aceea de a nu fi
lezionară pentru minor.

b) Subiectul activ al plăţii

-Plata trebuie să se facă creditorului, reprezentantului său, legal sau
convențional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de
instanţa de judecată să o primească- art. 1475 Cod civil. Astfel, față de
dispozițiile legale mai sus evocate, se impune a preciza următoarele:
- în primul rând, cel îndreptăţit să primească plata este
creditorul. După moartea acestuia, plata urmează a se face
moştenitorilor săi, acceptanţi ai succesiunii;
 - plata se poate face şi unui reprezentant legal (de exemplu, un
tutore al minorului) sau convenţional (un mandatar al
creditorului);
- plata poate fi făcută şi unui terţ autorizat de instanţă să
primească plata pentru creditor. De exemplu, printr-o hotărâre
judecătorească de validare a popririi, creditorul popritor va
primi plata creanţei poprite, deşi aceasta trebuia plătită
debitorului său care avea calitatea de creditor faţă de debitorul
poprit.
- debitorul căruia i s-a notificat sau a acceptat cesiunea de
creanţă, este obligat să facă plata noului creditor, căruia i s-a
transmis creanţa prin cesiune.

Cu titlu de excepţie, Codul civil reglementează în art. 1477 şi situaţiile în

care plata este valabil făcută şi altor persoane, în afara celor menționate
mai sus.
- când creditorul ratifică plata făcută unei persoane fără drept
de a o primi. Prin ratificare, terţul care a primit plata devine
retroactiv mandatar al creditorului;
- când cel care a primit plata devine ulterior titularul creanței;
acesta este cazul în care calitatea de debitor se întrunește în
aceeași persoană cu creditorul, spre exemplu în cazul
acceptării unei moșteniri sau în cazul cesiunii ce creanță;
- când plata a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei
chitanțe liberatorii semnate de creditor.
- în toate celelalte situații, plata stinge obligația numai în măsura
în care profită creditorului.
- Persoana care primeşte plata (accipiens) trebuie să aibă capacitate
deplină de exerciţiu. Plata făcută unui incapabil este sancţionată cu
nulitatea relativă, iar debitorul va trebui să plătească, încă o dată, celui
împuternicit a o primi pentru incapabil. Cu toate acestea, plata făcută unui
astfel de creditor va fi valabilă în măsura în care profită incapabilului (art.
1476 Cod civil);
- În ceea ce privește plată făcută unui creditor aparent, acesta este valabilă
dacă este făcută cu bună-credință, chiar dacă ulterior se stabilește că
persoana care a primit plata nu este adevăratul creditor (art. 1478 alin. (1)
Cod civil). Creditorul aparent va fi obligat să restituie plata primită
adevăratului creditor în baza regulilor aplicabile restituirii prestațiilor
 prevăzute de Codul civil, astfel cum reglementează dispozițiile art. 1635 și
urm. din Cod.
În privința bunurilor indisponibilizate, Codul civil stabilește că ”plata
făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri sau a unei opoziții
formulate, în condițiile legii, pentru a opri efectuarea plății de către debitor
nu îi împiedică pe creditorii care au obținut luarea unei asemenea măsuri
să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres
împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută” (art. 1479 Cod
civil).
Astfel, plata efectuată în condițiile art. 1479 Cod civil permite
creditorului să solicite ca debitorul să plătească din nou în favoarea sa,
pentru repararea prejudiciului suferit prin nerespectarea popririi, a
sechestrului sau o opoziției formulate. Cu toate acestea, debitorul se va
putea îndrepta cu acțiune în regres împotriva creditorului care a primit
plata în mod nevalabil.
Obiectul plății -Debitorul are obligaţia să execute întocmai prestaţia ce o datorează cu
titlu de plată, respectiv să execute întocmai ceea ce au convenit părţile,
Codul civil stabilind în sarcina sa obligația de diligență pe care un bun
proprietar o depunde în administrarea bunurilor sale (art. 1480 alin. (1)
Cod civil). În privința profesioniștilor, diligența va fi apreciată în raport cu
activitatea exercitată de profesionist (art. 1480 alin. (2) Cod civil).
În funcție de fiecare categorie de obligații civile în parte, dispozițiile
Codului civil stabilesc reguli specific, după cum urmează:
a) în privința obligațiilor de mijloace și a obligațiilor de rezultat, Codul
civil prevede că în cazul obligațiilor de rezultat, obiectul obligației constă
în procurarea rezultatului promis (art. 1481 alin. (1) Cod civil); în ceea ce
privește obligațiile de mijloace, debitorul va fi ținut să folosească toate
mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis (art. 1481 alin.
(2).
b) dacă obiectul obligaţiei constă în a preda un bun individual determinat,
debitorul este liberat prin predarea bunului în starea în care se găseşte în
momentul nașterii obligației (art. 1482 Cod civil).
- Art. 1482 Cod civil, pentru a fi eficient și pentru a acoperi situațiile
posibile, trebuie coroborat cu dispozițiile art. 1485 care reglementează
obligația de conservare, inerentă obligației de predare și cu dispozițiile art.
1274 Cod civil, referitoare la riscul contractului translativ de proprietate.
Din interpretarea celor trei articole, rezultă că debitorul se va libera de
obligația care îi incumbă în momentul în care se respectă obligația de
conservare a stării materiale a bunului pentru conformitatea acestuia la
momentul predării.
- Altfel, debitorul se va libera doar prin predarea bunului în starea în care
acesta se afla la data nașterii obligației, adică la momentul contractării. În
cazul în care bunul a suferit deteriorări sau a pierit într-un mod imputabil
debitorului, acesta va suporta, în baza art. 1274 Cod civil riscul pieirii
fortuite a bunului, cu excepția cazului în care creditorul a fost pus în
întârziere potrivit dispozițiilor legale în materie. Totodată, în caz de pieire
fortuită a bunului, debitorul va pierde dreptul la contraprestație.
- Art. 1484 Cod civil prevede faptul că ”dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau
a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta este dator să
cedeze creditorului drepturile sau acțiunile în despăgubire pe care le are
cu privire la bunul respectiv”. Aceste cauze enumerate de Codul civil
intervin între momentul contractării și momentul predării bunului,
independent de culpa debitorului. Drepturile sau acțiunile în despăgubire
la care Codul face referire pot fi împotriva următoarelor categorii pe
persoane: societate de asigurare, terț responsabil de pieirea bunului sau
o instituție publică, după caz.
- Obligația de conservare este necesară pentru a se păstra starea materială
a bunului din momentul contractării și până în momentul predării. Acest
articol își găsește aplicare practică în cazul în care, prin voința lor, părțile
au convenit ca predarea bunului să se facă la o dată ulterioară încheierii
contractului, deci la o dată ulterioară transferului dreptului real.
- O altă ipoteză prevăzută de art. 1482 este aceea că la data executării
debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis, la data
contractării avându-se în vedere bunurile viitoare. În acest caz, obligația
debitorului nu se va stinge, făcându-se aplicarea art. 1230 Cod civil care
reglementează bunurile care aparțin altuia. În concepția Codului civil
actual, contractele încheiate asupra bunurilor altei persoane sunt valabile.
- Pentru stingerea obligației asumate prin contract în mod voluntar, este
necesar ca debitorul să fie titularul dreptului și ca acesta să poată dispune
de acesta la momentul predării, neinteresând dacă debitorul avea această
calitate și la momentul contractării. În momentul în care, la data predării,
aceste condiții nu sunt îndeplinite, atunci debitorul nu va fi liberat de
obligația de predare și în același timp va răspunde și de prejudiciile
cauzate creditorului său.
 - Astfel, obligația de a da se analizează în funcție natura bunurilor, mobile
sau imobile, de înțelegerea părților privind clauzele contractuale care
amână transfertul dreptului.
- În privința bunurilor mobile individual determinate, existente la data
contractării, în cazul în care predarea nu este amânată, obligația de a da
se va naște în momentul încheierii contractului și va consta în obligația de
predare și obligația de conservare.
- Privitor la bunurile imobile înscrise în cartea funciară, în ceea ce privește
strămutarea proprietății, dispozițiile Codului civil prevăd faptul că această
obligație implică obligația de a preda lucrul și de a-l conserva până la
predare. Cu referire la imobilele înscrise în cartea funciară, se cere o
condiție specială suplimentară, aceea de a preda înscrisurile necesare
pentru efectuarea înscrierii în cartea funciară. În concluzie, obligația de a
strămuta proprietatea va avea aceleași consecințe, indiferent dacă este
vorba de bunuri mobile sau imobile înscrise în cartea funciară
c) când obiectul prestaţiei este „de a da” bunuri de gen, debitorul are
dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate, debitorul nefiind liberat decât
dacă predă bunuri de o calitate mijlocie (art. 1486 Cod civil). În caz de
pieire sau deteriorare, debitorul nu este liberat, deoarece genera non
pereunt;
d) în cazul obligaţiilor „de a face”, debitorul trebuie să execute întocmai
prestaţia la care s-a obligat.
e) în ceea ce privește obligația de a da o sumă de bani, art. 1488 din Codul
civil prevede că debitorul va fi liberat numai prin remiterea către creditor
a sumei nominale datorate, prevăzându-se posibilitatea ca un cec sau un
alt instrument de plata să poată fi acceptat de către creditor.
Indivizibilitatea -Creditorul poate refuza să primească o executare parțială, chiar dacă
plății prestația ar fi divizibilă- art. 1490 Cod civil. Ca regulă, dispozițiile Codului
civil au reglementat principiul indivizibilității plății, cee ace presupune că
debitorul se liberează doar executând integral prestația pe care și-a
asumat-o, chiar și atunci când prestația sa este divizibilă. În cazul în care
obiectul plății presupune prestații succesive, fiecare prestație face, la
scandeță, obiectul unei plăți distincte.
- De la principiul indivizibilății plății se admit mai multe excepții, după cum
urmează:
- părțile pot stabili, prin acordul lor de voințe, că plata este divizibilă;
- dacă debitorul decedează, datoria sa se divide între moștenitori, cu
excepția cazului în care prastația ar fi indivizibilă;
 - în cazul în care intervine compensația a două datorii inegale, datoria cea
mai mare se stinge până la concurența celei mai mici, în această situație
creditorul obligației mai mari va primi o plată parțială;
- dacă în locul debitorului datoria este executată de fideiusori, aceștia
invocând beneficiul de diviziune, fiecare dintre fideiusori va plăti partea
din datorie pentru care a garantat pentru debitorul principal;
- dacă instanța acordă debitorului un termen de grație, acesta va avea
posibilitatea fie executarea integral la o data ulterioară, fie eșalonarea
plății, deci divizarea datoriei.
Precizare:
Posesorul unui CEC, al unui bilet la ordin sau al unei cambii nu poate refuza
o plată parțială.
Data plății - În lipsa unui termen stabilit de părți sau determinat în contractual
încheiat, al practicilor statornicite sau al uzanțelor, plata trebuie făcută de
îndată- art. 1495 Cod civil.
- Exigibilitatea obligației de plată poate fi stabilită, așadar, de către părți,
prin indicarea unui termen în acest sens. În lipsa unui atare termen
prevăzut pentru data plății, acesta poate reieși, potrivit dispozițiilor
Codului civil, din interpretarea clauzelor contractuale sau din practicile
stabilite de părți sau din uzanțe. Dacă niciuna dintre aceste modalități de
stabilire a datei plății nu conduce la vreun rezultat, atunci Codul prevede
că obligația trebuie executată de îndată, adică la momentul nașterii
obligației, respectiv la data încheierii contractului. În eventualitatea unei
întârzieri în executarea obligației de plată, contra debitorului se va angaja
răspunderea pentru prejudiciul cauzat creditorului său, dacă sunt
îndeplinite și celelalte condiții cerute de lege pentru angajarea
răspunderii.
- Instanța poate stabili, potrivit dispozițiilor legale, data plății, dacă părțile
nu se înțeleg cu privire la determinarea termenului pentru executarea
obligației de plată. Instanța poate aprecia asupra datei plății raportându-
se la natura prestației și locul plății.
- Art. 1496 Cod civil prevede posibilitatea efectuării plății anticipate,
aceasta putând fi efectuată în cazul în care părțile nu au convenit în alt
sens sau dacă interdicția plății anticipate nu rezultă din natura
contractului sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat. Codul
prevede posibilitatea creditorului de a refuza plata anticipată în
condițiile în care acesta are un interes legitim ca plata să fie făcută la
scadență.
 - Pentru ca plata să poată fi făcută anticipat, este necesară îndeplinirea
următoarelor condiții:
- să nu existe dispoziție contractuală contrară;
- plata anticipată să nu fie contrară naturii contractului;
- plata anticipată să nu fie contrată împrejurărilor în care
contractul s-a încheiat;
- creditorul să nu aibă un interes legitim care ar justifica
efectuarea plății la scadență.
Dacă se efectuează cheltuieli cu executarea anticipate, acestea sunt în
sarcina debitorului (art. 1496 alin. (3) Cod civil).
Locul plății - Ca regulă, plata se face la locul arătat de către părți în contractul valabil
încheiat.
- Codul civil stabilește anumite criterii în funcție de care locul plății poate
fi stabilit în cazul în care din natura prestației, în temeiul contractului, al
practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor, nu reiese în mod
neîndoielnic locul în plata trebuie făcută. Aceste criterii au în vedere
natura prestațiilor ce urmează a fi executate, după cum urmează:
- obligațiile bănești se execută la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului de la data plății;
- obligația de a preda un bun individual determinat se execută la
locul unde se afla bunul la momentul încheierii contractului;
- celelalte obligații (altele decât obligația de a da o sumă de bani
și de a preda un bun individual determinat) se execută la
domiciliul sau, după caz, sediul debitorului de la data încheierii
contractului. În cazul în care schimbarea domiciliului sau
sediului uneia dintre părți după încheierea contractului
presupune anumite cheltuieli, acestea vor fi în sarcina părții
care și-a schimbat sediul/domiciliul.
Imputația plății. -Dacă un debitor are faţă de acelaşi creditor mai multe datorii, având ca
Noțiune, obiect bunuri de aceeaşi natură, şi plăteşte creditorului o sumă
enunțarea insuficientă pentru a stinge toate aceste debite, se ridică problema de a
formelor afla asupra căreia dintre debite se impută prestaţia făcută de debitor,
imputației respectiv de a determina care dintre datorii a fost stinsă.
- Din reglementarea dispozițiilor Codului civil, imputația poate fi
convențională, unilaterală sau legală.
Imputația -Atunci când părțile își dau acordul cu privire la regulile aplicabile în cazul
convențională în care debitorul mai multor datorii față de același creditor face o
executare care nu acoperă integral datoriile, imputația plății se va face
 potrivit voinței părților. În acest sens sunt prevederile art. 1506 Cod civil
potrivit cărora ”plata efectuată de debitorul mai multor datorii față de
același creditor, care au același obiect, se impută asupra acestora
conform acordului părților”.
- Față de prevederile legale aplicabile, în materie de imputație a plății,
regula o constituie imputația făcută prin acordul părților, din moment ce
art. 1506 alin. (2) prevede faptul că în lipsa acordului părților se aplică
celelalte dispoziții prevăzute de Codul civil referitoare la imputație.
Imputația - În lipsa acordului părților cu privire la imputație, primul care are dreptul
unilaterală să indice asupra căror datorii se impute plata este debitorul (art. 1507 Cod
civil). Debitorul, atunci când face imputația plății, trebuie să aibă în vedere
anumite limite de care este ținut, respectiv:
- plata se impută cu prioritate asupra cheltuielilor, apoi asupra
dobânzilor și în cele din urmă asupra capitalului;
- debitorul nu poate, fără consimțământul creditorului, să
impute plata asupra unei datorii care nu este exigibilă cu
preferință față de o datorie scadentă, cu excepția cazului în
care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat;
- în cazul plății efectuate prin virament bancar, imputația se va
face prin mențiunile corespunzătoare efectuate de debitor pe
ordinul de plată.
- Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, acest drept revine creditorului,
acesta putând, într-un termen rezonabil de la primirea plății, să indice
debitorului datoria asupra căreia plata se va imputa.
- Codul prevede faptul că imputația nu va putea fi făcută asupra unei
datorii neexigibile sau litigioase.
- În cazul remiterii unei chitanțe liberatorii, creditorul va fi obligat să facă
imputația prin respectiva chitanță, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1508
Cod civil.
Imputația legală - În cazul în care părțile nu își dau acordul cu privire la regulile aplicabile
imputației plății, și nu fac imputația nici pe cale unilaterală, atunci se aplică
regulile stabilite de lege pentru determinarea datoriilor care se consider
stinse în caz de executare parțială din partea debitorului.
- Potrivit art. 1509 Cod civil, imputația legală se face după următoarele
reguli:
- dacă o datorie este scadentă şi alta nescadentă, plata se impută asupra
celei scadente;
 - în primul rând, se consideră stinse datoriile negarantate sau cele pentru
care creditorul are mai puține garanții;
- dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă, imputaţia se face asupra
datoriei mai oneroase pentru debitor (de exemplu, datoria producătoare
de dobânzi mai mari, datoria garantată de o ipotecă etc.);
- dacă toate datoriile sunt scadente şi oneroase în aceeaşi măsură,
imputarea se va face asupra datoriei celei mai vechi;
- dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi au aceeaşi
vechime, plata se va imputa proporţional cu valoarea fiecărei datorii.
- În toate cazurile, plata se impută cu prioritate asupra cheltuielilor de
judecată și executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor și penalităților, în
ordinea cronologică a scadenței acestora și în cele din urmă asupra
capitalului.
Precizare:
În materia imputației legale a plății, normele instituite de Codul civil au
character dispozitiv, astfel încât părțile, prin acordul lor de voințe, pot
stabili alte reguli în care imputația să opereze, caz în care nu se vor aplica
regulile stabilite de lege, ci se vor aplica regulile stabilite de părți,
aplicându-se, așadar, imputația convențională a plății.
Oferta reală de -În cazul în care creditorul refuză fără justificare să primească plata de la
plată urmată de debitor, acesta se poate libera de obligația de executare prin procedura
consemnațiune ofertei reale de plată urmată de consemnațiune- această procedură este
reglementată de dispozițiile Codului de procedură civilă, dispozițiile art.
1513 Cod civil conținând prevederi de trimitere.
- Creditorul poate fi pus în întârziere de către debitor atunci când, fără
justificare, refuză plata oferită de debitor în mod corespunzător sau când
refuză îndeplinirea anumitor acte în lipsa cărora debitorul nu poate
executa obligația- art. 1510 Cod civil;
- Codul de procedură civilă stabilește următoarea procedură pe care
debitorul o are la îndemână în ipoteza menționată mai sus:
- ca procedură necontencioasă care debutează cu oferta de plată făcută
de un executor judecătoresc creditorului printr-o somație. În cazul în care
creditorul acceptă oferta, debitorul se liberează de executarea obligației.
În caz de neacceptare a ofertei, suma de bani/bunul va putea fi
consemnată la CEC sau la o altă instituție bancară/la o unitate specializată,
după caz. Codul de procedură civilă prevede faptul că prin faptul
consemnării debitorul se liberează de obligația sa, executorul
 judecătoresc urmând a constata, după consemnare, efectuarea plății și
liberarea debitorului.
- ca procedură litigioasă, oferta de plată putând să fie făcută în timpul
procesului dintre creditor și debitor, după următoarea procedură:
creditorul este pus în întârziere prin încheierea de ședință. Dacă acesta
este prezent și acceptă oferta de plată, atunci acest lucru va fi consemnat
în încheierea de ședință și debitorul va fi liberat de executarea obligației.
În cazul în care creditorul fie lipsește, fie refuză să primească prestația,
urmează a se face consemnarea sumei de bani/a bunului după procedura
analizată mai sus. Astfel, debitorul se va libera fie prin acceptarea ofertei
de plată de către creditor, fie prin consemnarea sumei de bani sau a
bunului după regulile arătate.
- În cazul în care, având în vedere natura bunului, consemnarea este
imposibilă, dacă bunul este persiabil ori dacă depozitarea necesită
cheltuieli considerabile, atunci debitorul va putea proceda la vânzarea
publică a bunului respectiv, urmând a consemna suma de bani obținută
din vânzare, conform art. 1514 Cod civil. Creditorul va trebui notificat în
acest sens, iar vânzarea se face numai cu încuviințarea instanței de
judecată;
- Cu titlu de excepție, vânzarea bunului va fi putea fi încuviințată de către
instanța de judecată fără notificarea prealabilă a creditorului ”dacă bunul
este cotat la bursă sau pe o altă piață reglementată, dacă are un preț
curent sau are o valoare prea mică față de cheltuielile unei vânzări publice”
(art. 1514 alin. (2) Cod civil).
- Debitorul are posibilitatea să retragă bunul consemnat cât timp
creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau consemnarea nu a
fost validată de instața de judecată. Retragerea consemnării trebuie să fie
anterioară acceptării acesteia de către creditor și acesta trebuie să nu fi
fost validată de instanță. Aceste condiții privind retragerea consemnării
sunt instituite deoarece atât în momentul acceptării consemnării de
creditor cât și în momentul validării acesteia de către instanță, datoria
debitorului se stinge, acesta fiind liberat de executarea sa. În cazul în care
bunul consemnat este retras, creanța renaște cu toate garanțiile și
accesoriile din momentul retragerii bunului.
Dovada plății - Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se va face cu orice mijloc
de probă- art. 1499 Cod civil.
- Cel care plătește are dreptul la o chitanță liberatorie, precum și, dacă
este cazul, la remiterea înscrisului constatator al creanței (art. 1500 alin.
 (1) Cod civil). Debitorul va fi îndreptățit să suspende plata în cazul în care
în mod nejustificat creditorul refuză să îi elibereze chitanța.
- Până la dovada contrară, se consideră că executarea prestațiilor accesorii
a fost făcută dacă există chitanța în care se consemnează primirea
prestației principale, în baza prezumției instituite de art. 1501 Cod civil.
- Prestațiile devenite scadente anterior se consideră executate dacă o
chitanță dată pentru primirea unei prestații periodice posterioare celor
considerate ca executate.
- Dacă înscrisul original constatator al creanței este înmânat debitorului,
unui codebitor sau unui fideiusor, se consideră că obligația de plată s-a
stins. Creditorul poate proba că remiterea înscrisului întocmit în formă
autentică s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligației (art. 1503
alin. (2) Cod civil). Până la proba contrară, se prezumă că intrarea
persoanelor arătate la art. 1503 alin. (1) în posesia titlului original al
creanței s-a făcut prin remiterea voluntară din partea creditorului (art.
1503 Cod civil).
Executarea silită - În cazul în care debitorul nu execute de bună-voie prestația asumată în
a obligațiilor momentul nașterii obligației, pentru a obține executarea dreptului său de
civile creanță, creditorul are dreptul să ceară executarea silită.
- Executarea silită presupune un ansamblu de proceduri reglementate de
lege, prin intermediul cărora se asigură, cu sprijinul forţei coercitive a
statului, realizarea dreptului creditorului, atunci când debitorul refuză să
facă plata. Executarea silită se face în natură, prin obligarea debitorului
să execute efectiv şi real obiectul obligaţiei. Atunci când se cere
executarea silită în natură a obligaţiei se face tot o plată – creditorul
obţine exact obiectul obligaţiei –, dar această plată nu se execută de
bunăvoie, ci este o plată silită. În situaţia în care executarea în natură a
obligaţiei nu mai este posibilă, se trece la executarea ei prin echivalent,
adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul cauzat
ca urmare a neexecutării în natură a obligaţiei.
Executarea silită Executarea silită în natură a diferitelor obligații presupune reguli proprii,
în natură în funcție de specificul fiecărei obligații în parte, după cum urmează:
a) obligațiile de a da
Executarea silită a obligațiilor de a da presupune analizarea obiectului
obligației pentru a stabili în ce măsură executarea ete sau nu posibilă în
natură.
-Astfel, în ipoteza obligaţiei de a da care are ca obiect o sumă de bani,
executarea silită în natură este întotdeauna posibilă.
- Dacă obiectul obligaţiei de a da este un bun de gen, dreptul de
proprietate se transmite în momentul individualizării acestuia. În acest
caz, creditorul va putea opta între:
- executarea silită în natură când acest lucru este cu putinţă;
- achiziţionarea unei cantităţi de bunuri echivalente obiectului
obligaţiei, pe contul debitorului, urmând a recupera preţul prin
executarea silită asupra bunurilor debitorului;
- executarea silită prin echivalent, adică plata de despăgubiri.
-Dacă obligaţia de „a da” are ca obiect un bun individual determinat,
atunci ea include două obligaţii principale:
- obligaţia de a transfera sau a constitui dreptul de proprietate
sau alt drept real asupra bunului. Transferul dreptului de
proprietate sau a altui drept real asupra bunului individual
determinat se face în momentul realizării acordului de voinţă,
fără a fi necesară vreo acţiune din partea debitorului. În
principiu, această obligaţie se poate executa întotdeauna în
natură;
- obligaţia de a preda bunul. Predarea bunului presupune
participarea debitorului astfel încât cât timp bunul se află la debitor,
executarea silită în natură este posibilă. În schimb, dacă bunul este distrus
sau piere, executarea silită în natură nu mai este posibilă, urmând a se
trece la executarea prin echivalent a obligației.
- În ipoteza în care bunul este înstrăinat unui terţ, creditorul va putea
intenta acţiune în revendicare. Terţul se va putea apăra față de o
eventuală acțiune în revendicare promovată de creditor, pentru a rămâne
în posesia bunului. Într-o asemenea ipoteză în care bunul este înstrăinat
către un terț, sub rezerva unor dispoziții legale care să prevadă altă soluție,
creditorul va putea obține doar executarea prin echivalent bănesc a
obligației debitorului.

b) Obligațiile de a face
- În privința obligațiilor de a face, posibilitatea executării silite în natură nu
își găsește aplicabilitatea.
- Pentru a atenua această imposibilitate de executare, dispozițiile legale
reglementează o serie de mijloace juridice prin intermediul cărora
debitorul poate să fie constrâns la executare. Unul dintre mijloacele la
care facem referire este reprezentat de amenzile cominatorii pe care
creditorul le poate cere debitorului său până la momentul la care
executarea are loc.
Precizare
În opinia noastră, posibilitatea obligării debitorului la plata unor sume de
bani pentru întârzierea în executarea obligației nu reprezintă în fapt un
caz de executare silită a obligației de a face ci doar un mijloc juridic prin
care debitorul este constrâns să execute obligația asumată astfel cum
aceasta s-a născut.
- Amenzile cominatorii reprezintă așadar un mijloc prin care debitorul
poate fi constrâns la executarea obligației de a face. Ca și caractere
juridice, amenzile cominatorii pot fi caracterizate prin următoarele:
- nu au un caracter reparator al prejudiciului suferit de creditor;
- sunt un mijloc juridic subsidiar de a obține executarea obligației;
- nu au un caracter limitat în timp;
- Amenzile cominatorii nu își găsesc aplicarea în cazul în care:
- debitorul a fost obligat prin hotărâre judecătoarească la
repararea prejudiciului cauzat creditorului prin executarea cu
întârziere a obligației;
- când executarea silită în natură a obligației nu mai este
posibilă, în acest caz putând fi obligat la plata de daune-
interese compensatorii;
- când refuzul de a executa obligația este definitiv exprimat, în
acest caz angajându-se răspunderea civilă contractuală.

- O altă posibilitate pusă la îndemâna creditorului pentru a obține

executarea în natură a obligației de a face este reprezentată de
autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură
a unor obligații pe cheltuiala debitorului. Art. 1528 Cod civil stabilește că
”în cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe
cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie executată
obligația”. Creditorul este ținut în conformitate cu dispozițiile legale să îi
aducă la cunoștință debitorului despre acest aspect fie odată cu punerea
în întârziere, fie la o data ulterioară, exceptând situația în care debitorul
se află de drept în întârziere. Spre exemplu, în materia contractului de
vânzare, în ipoteza în care cumpărătorul unui bun mobil nu își îndeplinește
obligația de preluare a bunului sau obligația de plată, atunci vânzătorul va
 fi îndreptățit să vândă bunul prin licitație publică sau la prețul curent, dacă
bunul este cotat la bursă (a acest sens a se vedea art. 1726 Cod civil);

c) Obligațiile de a nu face
În privința acestei categorii de obligații, dispozițiile legale prevăd
că în cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul poate cere
instanței încuviințarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu
încălcarea obligației, prin cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin
hotărâre judecătorească” (art. 1529 Cod civil). Coroborând dispozițiile
Codului civil cu dispozițiile Codului de procedură civilă în temeiul cărora
creditorul are posibilitatea să solicite instanței de executare să fie
autorizat, prin încheiere executorie, să desființeze el însuși sau prin alte
persoane, lucrările făcute de debitor prin încălcarea obligației de a nu
face, concluzionăm că în privința obligațiilor de a nu face, legea stabilește
necesitatea obținerii unui titlu executoriu în temeiul căruia creditorul să
aibă posibilitatea să execute silit în natură obligația în locul debitorului,
pe cheltuiala acestuia din urmă.
Executarea prin Noțiune
echivalent a Executarea indirectă a obligaţiei reprezintă dreptul creditorului de a
obligațiilor civile pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a
suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Daunele-interese
În cazul în care creditorul nu obține executarea obligațiilor, el este
îndreptățit la daune-interese. Potrivit dispozițiilor legale, „creditorul are
dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul
i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neececutării fără
jusitificare sau, după caz, culpabile a obligației”(art. 1530 Cod civil).
Daunele-interese reprezintă, în consecință, echivalentul prejudiciului
suferit de creditor și poate fi acordat fie sub forma unei sume globale, fie
sub forma unor sume ce se prestează periodic.
Daunele-interese. Forme
Daunele-interese se impart în 2 mari categorii în funcție de cee ace
înlocuiesc în patrimonial creditorului:
- Daunele-interese moratorii reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a executării cu
întârziere de către debitor a obligației asumate. Aceste daune
pot fi cumulate cu executarea în natură a obligației deoarece
 ele se acordă doar pentru a-l sancționa pe debitor pentru
executarea cu întârziere a obligației;
- Daunele-interese compensatorii reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau
parţială a obligaţiei sau pentru executarea obligației în mod
necorespunzător. Această categorie de daune-interese nu
poate fi cumulată cu executarea în natură a obligațiilor
deoarece prin ele se înlocuiește faptul neexecutării sau al
executării necorespunzătoare a obligației de către debitor.

Condițiile acordării de daune-interese

- existența neexecutării unei obligații contractuale;
- dovedirea culpei sau vinovăției debitorului în neexecutarea
obligației sau în privința executării necorespunzătoare a
acesteia;
- existența unui prejudiciu;
- legătura de cauzalitate între neexecutarea culpabilă sau
executarea necorespunzătoare a obligației și prejudiciul cauzat
creditorului.

Evaluarea daunelor-interese
-Evaluarea daunelor-interese se poate face prin trei modalități. Diferența
dintre aceste forme este dată de cine stabilește regulile după care
evaluarea se face. Astfel, daunele interese în materia analizată pot fi
evaluate de instanța de judecată, de lege sau prin convenția părților.
În oricare formă a sa, evaluarea daunelor interese trebuie să respecte
anumite principii stabilite de dispozițiile Codului civil în materia executării
prin echivalent a obligațiilor civile.
- În primul rând, se va avea în vedere principiul reparării integrale a
prejudiciului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1531 Cod civil. Astfel, în
virtutea acestui principiu, creditorul are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul
cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta
este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de
cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru
evitarea sau limitarea prejudiciului. Astfel, pentru stabilitea cuantumului
prejudiciului suferit de creditor și implicit pentru repararea integrală a
acestuia, vor fi avute în vedere cele 2 elemente componente ale
prejudiciului, respectiv pierderea efectiv suferită și beneficiul nerealizat,
dar și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut pentru evitarea sau
limitarea prejudiciului.
- pentru a da dreptul la reparație, prejudiciul trebuie să fi fost previzibil în
momentul încheierii contractului. Potrivit reglementării Codului civil,
debitorul este ținut doar de repararea prejudiciului pe care l-a prevăzut
sau ar fi putut să îl prevadă ca urmare a neexecutării în momentul
încheierii contractului, exceptând situția în care neexecutarea obligației
este intenționată sau se datorează culpei grave a debitorului. (art. 1533
Cod civil). În cazul în care neexecutarea provine din culpa grabă a
debitorului sau se dovedește intenția acestuia de a nu executa obligația,
prejudiciul ce va trebui reparat va cuprinde doar ceea ce este consecința
directă și necesară a neexecutării obligației contractuale.
- în privința executării prin echivalent a obligațiilor civile, se va repara doar
prejudiciul care rezultă în mod direct din faptul neexecutării, executării cu
întârziere sau executării necorespunzătoare a obligației civile.
- o ultimă condiție care trebuie analizată în momentul în care se pune
problema evaluării daunelor-interese, în oricare formă a evaluării, este
lipsa oricărei culpe a creditorului în producerea prejudiciului. Dacă totuși
prin acțiunea sau inacțiunea culpabilă a creditorului, acesta contribuie la
producerea prejudiciului, atunci daunele-interese cauzate de debitor vor
fi reduse în mod proporțional cu cota de participare a creditorului la
producerea prejudiciului.
a) evaluarea daunelor-interese de către instanța de judecată
- În momentul în care instanța de judecată este chemată să facă evaluarea
daunelor-interese, instanța este ținută de principiul reparării integrale a
prejudiciului cauzat creditorului, precum și de celelalte principii pe care le-
am anunțat mai sus.
- La cererea creditorului, în cazul în care acesta are interesul să promoveze
o acțiune pentru stabilirea daunelor-interese pe cale judecătorească,
instanța de judecată se pronunță prin hotărâre și stabilește dacă debitorul
i-a cauzat creditorului un prejudiciu și care este întinderea acestuia, cu
respectarea tuturor aspectelor subliniate mai sus;
- Evaluarea prejudiciului pe cale judecătorească presupune cântărirea de
către judecător a tuturor condițiilor de angajare a răspunderii
contractuale în special cu privire la prejudiciu. Cu toate acestea, rolul
judecătorului este semnificativ în special în ipotezele în care prejudiciile al
căror cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine și care, conform art. 1532
alin. (3) Cod civil se determină de instanța de judecată, precum și în cazul
prejudiciilor nepatrimoniale al căror cuntum este prin definiție incert și
trebuie stabilit de judecător.
b) evaluarea legală a daunelor-interese
- Cu privire la dispozițiile legale cu ajutorul cărora se poate determina care
este cuantumul prejudiciului și dacă cerințele din materia executării prin
echivalent a obligațiilor civile au fost respectate.
- În privința daunelor-interese și a determinării acestora pe cale legală,
trebuie analizate prevederile at. 1535 și 1536 Cod civil.
- Potrivit art. 1535 Cod civil, dacă o sumă de bani nu este plătită la
scadență, creditorul este îndreptățit la daune moratorii de la scadență și
până la momentul plății datoriei de către debitor, cuantumul daunelor
fiind cel stabilit de părți, iar în lipsa acordului părților, în cuantumul
stabilit de lege. În ceea ce privește obligațiile pecuniare, acestea se pot
executa întotdeauna în natură, drept pentru care pentru aceste obligații
bănești nu se vor putea solicita daune-interese compensatorii. În cazul
obligațiilor pecuniare, debitorul va putea fi obligat să plătească numai
daune-interese moratorii, care se pot cumula cu executarea obligației, așa
cum precizam și la clasificarea daunelor-interese în materia analizată.
- În ceea ce privește daunele moratorii în cazul obligațiilor care au ca
obiect o sumă de bani, se vor aplica următoarele reguli speciale, reguli
stabilite de art. 1535 Cod civil, respectiv:
- cuantumul daunelor-interese moratorii este cel stabilit de părți
sau de lege;
- creditorul nu trebuie să facă dovada existenței și întinderii
prejudiciului cauzat prin întârzierea obligației;
- daunele-interese moratorii sunt datorate, în principiu, din ziua
scadenței obligației de plată.
Pe lângă prevederile legale din Codul civil referitoare la cuantumul
legal al daunelor-interese, în materia obligațiilor pecuniare, există și
dispoziții legale speciale în materie. Ordonanța de Guvern 13/2011
stabilește reguli suplimentare față de cele enumerate mai sus, acestea
fiind pe scurt, următoarele:
- evaluarea daunelor-interese în materie de obligații pecuniare trebuie să
țină seama de clasificarea legală în dobândă legală remuneratorie și
dobândă legală penalizatoare. Dobânda legală remuneratorie reprezintă
dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un
anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului
scadenței obligației (art. 1 alin. (2) din OG 13/2011), în timp ce dobânda
legală penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligației bănești
pentru neîndeplinirea respectivei obligații la scadență (art. 1 alin. (3) OG
13/2011);
- dobânda legală este stabilită în art. 3 din aceeași ordonanță 13/2011,
care reglementează în următorul sens: (1) Rata dobânzii legale
remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară
stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a
României. (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul
ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile
juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ,
în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,
republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1),
respectiv alin. (2), diminuat cu 20%. (4) Nivelul ratei dobânzii de referinţă
a Băncii Naţionale a României va fi publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României, ori de câte ori
nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica.
- În ceea ce privește evaluarea daunelor-interese moratorii în cazul
obligațiilor de a face și a altor obligații decât cele pecuniare, potrivit art.
1536 Cod civil, creditorul are dreptul la plata unor daune-interese
moratorii egale cu dobânda legală.
În privința acestor obligații, daunele-interese moratorii se vor
calcula de la data punerii în întârziere a debitorului, spre deosebire de
daunele în cazul obligațiilor pecuniare, care se calculează, așa cum am
arătat, din ziua scadenței obligației de plată.
Cele arătate mai sus reprezintă regula în materie, excepțiile fiind
date de următoarele situații:
- s-a stipulat o clauză penală prin care se prevede un anumit
cuantum al daunelor-interese;
- creditorul poate să facă dovada existenței unui prejudiciu mai
mare cauzat de întârzierea în executarea obligației.
c) evaluarea convențională a daunelor-interese
- Părțile au posibilitatea ca, în momentul încheierii contractului, să
stabilească și care este întinderea daunelor-interese ce se vor datora în
cazul în care una dintre părți nu își execută obligația asumată, o execută
cu întârziere sau în mod necorespunzător.
- Înțelegerea părților exprimată în momentul încheierii contractului sau la
o dată ulterioară cu privire evaluarea daunelor-interese poartă denumirea
de clauză penală și este reglementată de prevederile art. 1538-1543 Cod
civil.
- Clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se
obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale- art.
1538 alin. (1) Cod civil. În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie
executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală (art.
1538 alin. (2) Cod civil);
- Avantajele inserării unei clauze penale, pe lângă evitarea evaluării
judiciare a daunelor-interese, sunt și acelea că va fi suficient ca cel
îndreptățit (creditorul obligației neexecutate) să facă dovada neexecutării,
executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, creditorul
nefiind ținut să facă și dovada existenței și întinderii prejudiciului; clauza
penală are un puternic scop cominatoriu, fiind un mijloc de presiune
asupra debitorului care, știind că este amenințat cu plata unei sume
forfetare ridicate, va face tot posibilul să își execute întocmai prestațiile
datorate.
- În privința dezavantajelor prezentate de clauza penală, aceastea sunt,
în sinteză, următoarele: Debitorul poate fi constrâns la stabilirea unor
sume mari prin clauza penală din motive economice, ceea ce va putea
conduce, în anumite situații, la apariția unor dezechilibre pentru situația
economică a debitorului. Dacă, în schimb, prin clauza penală este stabilită
e prestație prea mică, debitorul va putea alege să nu își execute obligația
pentru a deveni incidentă clauza penală care, din punct de vedere
economic, i-ar fi mai favorabilă.
- Caracterul accesoriu al clauzei penale. Acest caracter al clauzei penale
este expres reglementat de dispozițiile art. 1540 Cod civil potrivit cu care
”nulitatea obligației principale o atrage pe aceea a clauzei penale.
Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligației principale”.
Având un caracter accesoriu, clauza penală urmează soarta obligației
principale sub toate aspectele, așa cum rezultă din dispozițiile legale
adoptate în materia analizată. Art. 1540 alin. (2) Cod civil stabilesc faptul
că ”penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligației a
devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului”.
- Opțiunea creditorului
- În ipoteza în care debitorul nu execută prestația la care s-a obligat de
bună-voie, creditorul are posibilitatea să ceară fie executarea silită în
natură a obligației principale, fie clauza penală- art. 1538 alin. (2) Cod
civil.
- În schimb, creditorul nu poate cere atât executarea în natură a
obligației principale cât și plata penalității cu excepția cazului în care
clauza a fost instituită pentru a sancționa neexecutarea la timp a
obligațiilor sau neexecutarea obligației în locul stabilit- art. 1539 Cod civil.
- Astfel, în ceea ce privește dreptul de opțiune al creditorului în caz de
neexecutare, de principiu creditorul trebuie să aleagă între executarea
silită în natură și executarea clauzei penale. Există totuși posibilitatea
cumulării celor 2 forme de executare în eventualitatea în care clauza este
reglementată de părți pentru evaluarea convențională a daunelor-
interese care rezultă din neexecutarea la timp a obligației sau pentru
neexecutarea în locul stabilit de părți în contract.
- Incidența clauzei penale
- În momentul în care părțile au prevăzut în contractul care a dat naștere
obligației dintre ele o clauză penală și condițiile necesare pentru angajarea
răspunderii pentru neexecutarea obligațiilor sunt întrunite, atunci
urmează a se analiza care este modalitatea concretă în care clauza penală
devine incidentă.
- Cea mai controversată problemă apărută în legătură cu incidența clauzei
penale constă în posibilitatea cumulului acesteia cu daunele-interese care
caracterizează repararea prin echivalent a prejudiciului cauzat
creditorului. Pentru a se pune capăt acestei controverse, Codul civil a
reglementat în mod expres în art. 1539 faptul că nu se poate cere atât
executarea în natură a obligației principale cât și plata penalității
exceptând situația în care clauza penală a fost instituită pentru
neexecutarea la timp sau în locul stabilit de părți prin contract.
- Rolul instanței de judecată în stabilirea cuantumului penalității
- rolul instanței este unul limitat în ceea ce privește clauza penală, Codul
civil stabilind că instanța nu va putea reduce penalitatea decât atunci când
obligația principală a fost executată în parte și executarea parțială a
profitat creditorului și atunci când penalitatea este vădit excesivă față de
prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. În al
doilea caz, penalitatea redusă de instanță va trebui să rămână superioară
obligației principale, astfel încât chiar dacă intervine în vederea reducerii
cuantumului penalității, nu va putea reduce clauza penală sub valoarea
obligației principale (art. 1541 Cod civil); astel, prin raportare la dispozițiile
legale mai sus arătate, instanța nu va putea reduce cuantumul clauzei
 penale decât în cele două cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, orice
stipulație contrară fiind socotită ca nescrisă.
- Clauza penală în obligațiile divizibile și în obligațiile indivizibile
- în cazul obligației indivizibile care nu este solidară a cărei neexecutare
este imputabilă unuia dintre codebitori, penalitatea va putea fi cerută fie
în totalitate debitorului care nu a executat, fie celorlalți codebitori,
fiecăruia pentru partea sa, aceștia păstrând dreptul de regres împotriva
debitorului care nu a executat.
- În privința obligațiilor divizibile, clauza penală va fi tot divizibilă, urmând
a fi suportată doar de codebitorul care se face vinovat de neexecutare și
doar pentru partea la care acesta este obligat (art. 1543 alin. (1) Cod civil).
Ca excepție de la regula enunțată în art. 1543 alin. (1) Cod civil, alin. (2) al
aceluiași articol prevede că dispozițiile alin. (1) nu se aplică atunci când
clauza penală a fost stipulată pentru împiedicarea unei plăți parțiale, iar
un codebitor a împiedicat executarea obligației în totalitate. În acest caz,
codebitorul vinovat de neexecutare va putea fi obligat la plata întregii
penalități, ceilalți codebitori putând fi obligați numai proporțional cu
partea fiecăruia din datorie. Regresul codebitorilor împotriva celui vinovat
de neexecutare nu este limitat.
Arvuna Părțile au posibilitatea ca, la momentul încheierii contractului, una dintre
confirmatorie părți să îi remită celeilalte, cu titlu de arvună bunuri fungibile sau o sumă
de bani. Arvuna astfel contituită produce următoarele efecte juridice:
- în cazul în care partea care a constituit arvuna execută prestația asumată,
atunci arvuna trebuie imputată asupra prestației datorate sau, după caz,
restituită (art.1544 alin. (1) Cod civil);
- dacă partea care a constituit arvuna nu execută obligația fără justificare,
cealaltă parte poate reține arvuna și poate declara rezoluțiunea
contractului. Dacă neexecutarea provine din partea părții care a primit
arvuna, atunci partea care a plătit arvuna poate declara rezoluțiunea
contractului și poate solicita dublul arvunei (art. 1544 alin. (2) Cod civil);
- partea creditoare a obligației neexecutate are dreptul de a opta între
executarea obligației sau rezoluțiunea contractului și repararea
prejudiciului suferit potrivit prevederilor dreptului comun în materie (art.
1544 alin. (3) Cod civil). Astfel, în privința dreptului creditorului de a opta,
acesta are, potrivit dispozițiilor legale, următoarele posibilități: a) dreptul
de a cere executarea silită a obligației principale; b) declararea rezoluțiunii
cu reținerea arvunei sau solicitarea dublului arvunei, după caz; c)
 declararea rezoluțiunii și repararea prejudiciului suferit ca efect al
neexecutării imputabile celeilalte părți contractante.
Arvuna Arvuna penalizatoare privește posibilitatea părților de a stabili în
penalizatoare convenția dintre ele în mod expres dreptul uneia dintre părți sau dreptul
ambelor părți de a se dezice de contract, partea care denunță contractul
pierde arvuna constituită sau, după caz, trebuie să restituie dublul arvunei
primite (art. 1545 Cod civil).
Dreptul la Potrivit dispozițiilor legale, arvuna se restituie atunci când contractul
restituirea încetează din cauze neimputabile părților (art. 1546 Cod civil); în celelalte
arvunei cazuri, arvuna se restituie fie la valoarea constituită, fie la dublul valorii, în
funcție de criteriile mai sus precizate.