DREPT ROMAN

CURS 6- 29.03.16
ACTIUNILE CU CARACTER ALATURAT
Primul pas in directia reprezentarii in contracte s-a facut prin sistemul actiunilor cu
caracter alaturat, sistem care a fost creat in vederea sporirii capacitatii de a se obliga a fiului de
familie, intrucat, in epoca veche, fiul de familie nu putea contracta in nume propriu, ci numai
imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectul acelor contracte, situatia
lui pater familias sa devina mai buna din punct de vedere patrimonial, adica sa devina creditor, si
nu debitor. Acest sistem s-a putut aplica numai cata vreme contractele au fost unilaterale,
intrucat la contractele unilaterale, o parte are numai calitatea de creditor, iar cealalta parte numai
calitatea de debitor.
Catre sfarsitul epocii vechi, au aparut contractele bilaterale, in cadrul carora ambele parti
aveau in acelasi timp si calitatea de creditor, si calitatea de debitor, astfel incat fiul de familie nu
mai putea contracta, intrucat ar fi insemnat sa il faca pe pater creditor, ceea ce nu era permis.
Fata de aceasta evolutie, pretorul a promovat o reforma prin care s-a admis ca in 5 cazuri
determinate fiul de familie sa se poata obliga in nume propriu, obligandu-l, in acelasi timp, cu
caracter alaturat, si pe pater familias. In acest sistem, creditorul avea 2 debitori: si pe fiul de
familie, si pe pater familias. Daca intentiona sa-l urmareasca in justitie pe fiu, intenta impotriva
lui actiunea directa, izvorata din contractul pe care il incheiase cu fiul de familie. Daca intentiona
sa-l urmareasca pe pater, avea impotriva lui actiunea cu caracter alaturat, actiune care avea o
formula redactata cu transpozitiune, caci in intentio a formulei era mentionat numele fiului de
familie, deoarece el incheiase contractul, iar in condemnatio, se mentiona numele lui pater
familias, intrucat el participa la dezbaterile procesului si urma sa suporte efectele sentintei.
Cele 5 actiuni cu caracter alaturat sunt denumite:
1. Actio quod iusu
2. Actio exercitoria
3. Actio institoria
4. Actio de reculio et de in rem verso
5. Actio tributoria
Actio quod iusu se dadea impotriva lui pater familias atunci cand acesta il imputernicise pe fiu sa
incheie un anumit contract (un contract de vanzare).
Actio exercitoria era data impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un
comert maritim.
Actio institoria se dadea impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un
comert pe uscat (sa tina o pravalie).
Actio de reculio et de in rem verso inseamna actiune cu privire la deculiu si la castig si era data
impotriva lui pater atunci cand fiul exercita acte de comert cu bunurile din deculiul sau, fara
stirea si fara aprobarea lui pater familias.
Actio tributoria se dadea impotriva lui pater atunci cand fiul de familie exercita acte de comert cu
bunurile din deculiul sau, fara aprobarea expresa a lui pater familias, cu toate ca pater familias a
cunoscut si a tolerat acele acte de comert.
Prin urmare, sistemul actiunilor cu caracter alaturat intruneste unele din conditiile
necesare reprezentarii in contracte, de vreme ce un pater familias se poate obliga prin contractul

DREPT ROMAN

pe care nu l-a incheiat el insusi, ci fiul de familie. Totusi, nu sunt intrunite toate conditiile
necesare reprezentarii, deoarece sistemul nu functioneaza in relatiile dintre 2 patres familiae, ci
numai in relatiile dintre pater familias si fiul de familie. De aceea, pretorul a facut un pas mai
departe si a admis ca actio exercitoria si actio institoria sa fie date impotriva acelui pater familias
care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa exercite un comert pe mare sau pe uscat. In acest
stadiu, sistemul reprezentarii in contracte este gata elaborat, de vreeme ce un pater familias se
poate obliga prin contractul incheiat de un alt pater familias. Acest sistem nu se aplica pe scara
generala, la toate contractele, ci numai la contractele incheiate in legatura cu un comert pe mare
sau pe uscat. De aceea, au intervenit jurisconsultii care au creat pe cale de interpretare o noua
actiune in justitie, denumita actio quasi institoria, actiune care era data impotriva acelui pater
familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa incheie un contract, indiferent de
domeniu. Din acest moment, reprezentarea in contracte se aplica pe scara generala, la toate
contractele, dar numai in forma imperfecta, de vreme ce si reprezentantul, si reprezentatul erau
debitori, iar creditorul putea sa urmareasca in justitie fie pe reprezentant, prin actiunea directa,
izvorata din contract, fie pe reprezentat, prin actio quasi institoria.
Cu timpul, sub influenta dreptului egiptean, romanii au admis, in mod exceptional, si 3
cazuri de reprezentare perfecta, intre care si un caz de reprezentare perfecta activa. Reprezentarea
perfecta activa a fost admisa in cazul reprezentantului insolvabil. Avand in vedere faptul ca, in
sistemul nereprezentarii, care era regula la romani, daca mandantul, adica reprezentatul, il
imputernicea pe mandatar, adica pe reprezentant, sa incheie un anumit contract, iar mandatarul
devenea creditor, el avea obligatia izvorata din contractul de mandat de a da socoteli
mandantului, adica de a-i transmite mandantului valoarea acelei creante prin acte ulterioare si
disctincte. Daca reprezentantul, adica mandatarul, devenea insolvabil atunci reprezentatul il
chema in justitie pe reprezentant, alaturi de ceilalti creditori ai reprezentatului, ceea ce inseamna
ca reprezentatul venea in concurs cu ceilalti creditori ai reprezentatului si, intrucat reprezentatul
era insolvabil, el nu-si putea valorifica intregul drept de creanta, ci numai o parte din el. Iata de
ce romanii au admis ca ori de cate ori reprezentantul devine insolvabil, dreptul de creanta sa nu
mai intre in patrimoniul sau, ci direct in patrimoniul reprezentatului, astfel reprezentatul nu mai
venea in concurs cu ceilalti creditori ai reprezentantului insolvabil.
Din cele aratate rezulta ca, in materie contractuala, fiul de familie nu are o deplina
capacitate de a se obliga in nume propriu, dar pe taram delictual, fiul de familie avea o capacitate
deplina de a se obliga in nume propriu, in sensul ca fiul de familie raspundea in nume propriu
pentru delictul comis. Raspunderea sa, desi proprie, avea rol in conditii speciale, deoarece fiul de
familie nu avea patrimoniu, nu avea bunuri proprii. Aceasta raspundere proprie, dar in conditii
speciale, a functionat in 2 sisteme pe care le denumim:
1. Sistemul noxalitatii (noxa=delict)
2. Sistemul actiunilor noxale
In sistemul noxalitatii, daca fiul de familie comitea un delict, pater familias avea 2 posibilitati:
fie sa-l abandoneze pe fiul delincvent in mainile victmei, pentru ca victima delictului sa-si poata
exercita dreptul de razbunare, fie sa rascumpere dreptul de razbunare al victimei prin plata unei
sume de bani, varianta in care fiul de familie ramanea sub puterea lui pater familias.
Cu timpul, s-a constatat ca pater familias are si a treia posibilitate, aceea de de a face dovada
nevinovatiei presupusului delincvent. De aceea, s-a creat sistemul actiunilor noxale.

DREPT ROMAN

Actiunea noxala era pusa la dispozitia victimei delictului pentru a o intenta impotriva lui pater
familias al presupului delincvent, cu scopul de a verifica daca pater familias intentioneaza sa faca
dovada nevinovatiei presupusului delincvent, intrucat pater familias nu era obligat sa se judece.
Daca pater familias refuza sa se judece, atunci se aplica sistemul noxalitatii. Daca pater familias
accepta sa se judece si pierdea procesul, in sensul ca nu putea face dovada nevinovatiei
presupusului delincvent, iarasi se aplica sistemul noxalitatii. Daca pater familias accepta sa se
judece si castiga procesul facand dovada nevinovatiei presupusului delincvent, atunci fiul de
familie era exonerat de raspundere si ramanea sub puterea lui pater familias. Insa, in vederea
intentarii actiunilor noxale, erau necesare anumite conditii:
1. In primul rand, trebuia sa fie vorba despre un delict privat, deoarece numai delictele
private puteau fi rascumparate prin plata unor sume de bani, nu si delictele publice.
2. In al doilea rand, actiunea noxala era intentata cu succes numai impotriva acelui pater
familias care il avea sub puterea sa pe presupusul delincvent intregul interval de timp
cuprins intre momentul intentarii actiunii si momentul lui litis contestatio, intrucat, daca
in acel interval de timp, presupusul delincvent trecea sub puterea altui pater familias,
victima delictului trebuia sa intenteze o noua actiune impotriva noului pater familias,
deoarece, spuneau romanii, noxa caput servitur, adica delictul il urmeaza pe delincvent,
iar pater familias era chemat in justitie nu pentru ca raspunderea ar fi fost a lui, ci pentru
ca fiul de familie nu avea patrimoniu.
3. In al treilea rand, era necesar ca victima delictului sa nu-l fi avut sub puterea sa pe
presupusul delincvent niciun moment in intervalul de timp cuprins intre momentul
comiterii delictului si momentul intentarii actiunii in justitie. Daca victima l-ar fi avut sub
puterea sa un singur moment in acel interval de timp pe presupusul delincvent, si-ar fi
putut exercita dreptul de razbunare. Daca nu si-a exercitat dreptul de razbunare, inseamna
ca a renuntat la acel drept si daca a renuntat la dreptul de razbunare, inseamna ca a
renuntat si la actiunea noxala, caci actiunea noxala este reflexul pe plan juridic al
dreptului de razbunare, in sensul ca cine renunta la dreptul de razbunare, inseamna ca
renunta si la actiunea noxala.
Pe langa efectele normale, obligatiile produc si efecte accidentale, constand in neexecutarea lor,
iar in legatura cu neexecutarea obligatiilor, romanii au creat 6 figuri juridice, denumite:
1. Cazul fortuit
2. Forta majorta
3. Culpa
4. Dolul
5. Mora
6. Custodia
Asa cum vom vedea, in unele cazuri, debitorul care nu-si executa obligatia este exonerat de
raspundere, iar in alte cazuri, debitorul trebuie sa plateasca despagubiri pentru neexecutarea
obligatiei.
Cazul fortuit este evenimentul neprevazut care face imposibila executarea obligatiei, cu toate ca
debitorul a luat masurile obisnuite de baza. Prin urmare, cazul fortuit ar putea fi prevenit daca
debitorul ar lua masuri exceptionale de baza. De regula, debitorul nu este obligat sa ia asemenea
masuri. De aceea, de regula, debitorul va fi exonerat de raspundere pentru intervenita cazului

DREPT ROMAN

fortuit. Spre exemplu, furtul lucrului datorat este un caz fortuit. Acest furt ar putea fi prevenit
daca debitorul ar pune 100 de paznici.
Forta majora este evenimentu neprevazut si de nestavilit care face imposibila executarea
obligatiei, de unde rezulta ca forta majora nu poate fi prevenita, indiferent ce masuri de baza s-ar
lua. Spre exemplu: cutremure, inundatii, incendii. Iata de ce debitorul va fi exonerat de
raspundere intotdeauna, fara exceptii, pentru interventia fortei majore, cu precizarea ca debitorul
este exonerat de raspundere pentru interventia cazului fortuit sau a fortei majore numai daca
datoreaza un lucru individual determinat, nu un lucru de gen, deoarece, genera non
perunt=lucrurile de ge nu pier. Pot fi inlocuite cu altele care fac parte din aceeasi categorie.
Culpa, in dreptul roman, imbraca 2 forme:
Culpa delictuala
Culpa contractuala
Culpa delictuala este denumita si culpa acviliana, deoarece a fost definita prin legea Acvilia.
Potrivit acestei legi, culpa delictuala presupune comiterea unui fapt ilicit cauzator de prejudicii,
din care se naste obligatia delincventului de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda,
ceea ce inseamna ca la culpa delictuala, atitudinea vinovata a delincventului este aceea care
genereaza raportul juridic obligational, mai pe scurt, vinovatia genereaza obligatia. Vinovatia se
poate manifesta fie sub forma intentiei, fie sub forma unei greseli, jurisconsultii precizand ca
judecatorul va trebui sa tina seama si de cea mai mica greseala.
Culpa contractuala este vinovatia debitorului obligat prin contract si se manifesta in intervalul de
timp cuprins intre momentul incheierii contractului si momentul in care obligatia trebuia sa fie
executata. De aici rezulta ca in materie contractuala, atitudinea vinovata a debitorului este
posterioara raportului juridic obligational, iar vinovatia se poate manifesta fie sub forma
neglijentei, fie sub forma neindemanarii. Asadar, in materie contractuala, culpa nu se poate
manifesta sub forma intentiei. In vremea lui Justinian, s-a facut distinctie intre culpa lata si culpa
levis.
~ culpa lata este o neglijenta grosolana, pe care n-ar comite-o nici cel mai neglijent administrator
~ culpa levis este o greseala mai putin grava. La randul ei, culpa levis putea fi apreciata de
judecatori fie in abstracto, fie in concreto. La aprecierea in abstracto a culpei levis, comportarea
debitorului fata de bunul datorat era comparata cu comportarea unui bun administrator. La
aprecierea in concreto a culpei levis, comportarea debitorului fata de bunul datorat era comparata
cu felul in care debitorul isi administreaza bunurile sale. Pentru debitor era mai grava aprecierea
in abstracto a culpei levis, deoarece, la aprecierea in abstracto, ori de cate ori se dovedea
neglijenta, debitorul era gasit in culpa pentru ca un bun administrator nu este neglijent, pe cand la
aprecierea in concreto a culpei levis, debitorul era gasit in culpa numai daca se dovedea neglijet
fata de bunul datorat, dar era diligent, adica bun administrator fata de bunurile sale. Daca, insa,
se dovedea neglijent si fata de bunul datorat, si fata de bunurile sale, atunci nu mai era gasit in
culpa. Fireste, judecatorul facea aprecierea culpei levis in abstracto sau in concreto in functie de
dispozitiile legii.
Dolul este vinovatia debitorului obligat prin contract care se manifesta sub forma intentiei, ceea
ce inseamna ca debitorul distruge lucrul datorat cu buna-stiinta, cu intentie, de aceea raspunderea

DREPT ROMAN

debitorului pentru dol este mai grava, in sensul ca debitorul va raspunde pentru dol si la
contractele in care are interes, si la contractele in care nu are interes. Pentru culpa, debitorul va
raspunde numai la contractele in care are interes. Spre exemplu, la imprumutul in vederea
folosintei (comodat), debitorul are interes in contract, prin urmare va raspunde si pentru dol, si
pentru culpa. La contractul de depozit, depozitarul neavand interes, va raspunde numai pentru
dol, nu si pentru culpa, prin urmare isi poate permite sa fie neglijent.
Mora, in sens juridic, inseamna intarziere vinovata si imbraca 2 forme:
- Mora debitoris
- Mora creditoris
Mora debitoris este intarzierea vinovata a debitorului, si pentru ca debitorul sa fie pus in
intarziere, era necesar ca datoria sa fie scadenta (ajunsa la termen), iar plata sa nu fie facuta din
vina debitorului. In vremea imparatului Justinian, s-a mai cerut si o interpelatio, adica o somatie
de plata din partea creditorului. Principalul efect al morei debitoris este perpetuatio obligationis,
ceea ce inseamna ca, din momentul punerii sale in intarziere, debitorul raspunde in mod obiectiv,
in sensul ca nu mai poate sa invoce interventia cazului fortuit, ci trebuie sa ia masuri
exceptionale de baza.
Mora creditoris inseamna intarizerea vinovata a creditorului care refuza sa primeasca plata, cu
toate ca ii este oferita in conformitate cu clauzele prevazute in contract. Daca debitorul constata
cu martori refuzul creditorului de a primi plata, poate abandona lucrul datorat intr-un loc public,
cu efectul ca datoria sa se stinge.
Custodia este o forma a raspunderii obiective, ceea ce inseamna ca anumiti debitori-hotelierii,
corabierii- nu puteau invoca interventia cazului fortuit, ci erau obligati sa ia masuri exceptionale
de baza. Spre exemplu, la romani, hotelierul, corabierul nu puteau spune ca bagajele calatorulu sau furat, ci trebuiau luate masuri exceptionale de baza.