Curs 3

Al doilea efect al acceptarii mostenirii este dobandirea dreptului de proprietate, caci, asa cum
spuneam, mostenirea este un mod de dobandire a proprietatii, dar daca exista mai multi mostenitori
instituiti si, de regula, exista mai multi, se pune problema stabilirii raporturilor dintre ei.

In privinta creantelor si datoriilor succesorale nu pot aparea complicatii intrucat ele se impart de
drept intre co-mostenitori, pe cand lucrurile corporale sunt dobandite prin indiviziune, ceea ce inseamna
ca fiecare co-mostenitor stie care este partea lui ideala din succesiune, dar acea parte nu este concret
determinata, iar daca acei co-mostenitori vor sa obtina iesirea din indiviziune o pot face pe baza unei
conventii, unei intelegeri, iar daca nu se inteleg co-mostenitorii pot obtine iesirea din indiviziune pe cale
judiciara (proces), ceea ce presupune intentarea actiunii de iesire din indiviziune.

Al treilea efect al acceptarii este colatio bonorum sau raportul bunurilor succesorale. In virtutea
acestui efect mostenitorul care a primit un bun din succesiune de la pater familias in timpul vietii
acestuia si vrea sa vina la mostenire trebuie sa adauge acel bun la masa succesorala, iar jurisconsultii au
constatat ca exista cazuri tipice de colatio bonorum si cazuri atipice. Spre exemplu, colatio dotis sau
raportul bunurilor dotale este un caz tipic de colatio bonorum. Avem in vedere faptul ca femeia
casatorita fara manus dobandeste, cu ocazia casatoriei, anumite bunuri de la pater familias cu titlu de
dota, dar acea femeie are dreptul sa vina la succesiune in familia de origine fiindca ramane sub puterea
lui pater, cu conditia sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe
care le-a primit cu titlu de dota. Un caz atipic de colatio bonorum este colatio emancipati, adica raportul
bunurilor fiului de familie emancipat, care, prin reforma praetorului, a dobandit drepturi succesorale in
familia de origine in calitate de fiu cu conditia sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a
dobandit in calitate de persoana sui iuris. Acest caz este atipic deoarece emancipatul nu adauga la masa
succesorala bunuri primite de la pater familias, ci bunuri dobandite prin munca proprie. Insa, asa cum
mostenitorii voluntari puteau accepta succesiunea, tot asa de bine ei puteau sa o si repudieze.

Repudierea succesiunii se facea printr-o simpla manifestare de vointa, nu presupunea conditii

de forma . Mai mult, in dreptul clasic, daca mostenitorul instituit nu accepta succesiunea pana la un
anumit termen, se interpreta ca a repudiat-o. Repudierea succesiunii genereaza anumite efecte juridice:

 daca existau mai multi mostenitori instituiti si nu existau substituiti, iar unul dintre mostenitori
repudia succesiunea, se producea acrescamantul, ceea ce inseamna ca partea din succesiune
repudiata se impartea intre cei care au acceptat-o, iar acrescamantul se producea de drept,
automat, nu era necesara vreo manifestare de vointa.
 daca exista un singur mostenitor instituit si acesta repudia mostenirea, venea la succesiune
substituitul, daca exista un substituit, iar daca nu exista un substituit, se deschidea mostenirea
legala si daca nu existau nici mostenitori legali, succesiunea devenea vacanta si trecea asupra
statului.

Alte texte juridice din materie se refera la sanctiunea mostenirii, iar in legatura cu sanctiunea
mostenirii trebuie sa facem distinctie intre mostenirea civila si mostenirea praetoriana. Mostenirea civila
era sanctionata prin petitio hereditatis, iar mostenirea praetoriana prin interdictul cvorum bonorum.
 Hereditatis petitio sau petitiunea de ereditate este o actiune data cu titlu universal deoarece ea
purta fie asupra unui patrimoniu, fie asupra unei parti din patrimoniu, spre deosebire de actiunea in
revendicare care era data cu titlu particular, caci ea purta numai asupra unor lucruri individual
determinate.

Pentru intentarea petitiunii de ereditate erau necesare anumite conditii:

 in primul rand, reclamantul trebuia sa nu posede bunurile succesorale

 in al doilea rand, reclamantul trebuia sa faca dovada calitatii sale de mostenitor civil
 in al treilea rand, paratul trebuia sa fie posesor al bunurilor succesorale si le putea poseda fie
pro herede, fie pro possesore. Paratul poseda bunurile succesorale pro herede atunci cand avea
convingerea ca el este adevaratul mostenitor civil, prin urmare era de buna-credinta si le poseda
pro possesore atunci cand stia ca nu este mostenitor civil, dar ii opunea reclamantului calitatea
sa de posesor prin cuvintele posed pentru ca posed. In acest caz, el era de rea-credinta.

Prin urmare, la petitiunea de ereditate, reclamantul nu trebuia sa faca dovada dreptului de

proprietate al defunctului asupra bunurilor succesorale, spre deosebire de actiunea in revendicare in
cazul careia reclamantul trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai.

Totodata, petitiunea de ereditate putea fi intentata si impotriva posesorilor fictivi denumiti ficti
possesores. Este vorba, in primul rand, despre acela care se ofera procesului, simuland ca este posesor
pentru ca, intre timp, cat dureaza procesul, adevaratul posesor al bunurilor succesorale sa poata deveni
proprietar prin uzucapiune. Un asemenea parat este de rea-credinta.

Al doilea caz este al aceluia care distruge cu intentie bunurile succesorale pentru a nu mai fi
posesor, caci neposesorul nu poate fi chemat in justitie. Si acela care distruge bunurile este de rea-
credinta.

Fata de asemenea practici s-a dat senatusconsultul Juventian prin care s-a prevazut ca reaua-
credinta tine loc de posesiune, astfel incat cel care simula ca este posesor, precum si cel ce distrugea
bunurile succesorale, fiind de rea-credinta, erau considerati posesori si puteau fi chemati in justitie prin
petitiunea de ereditate in calitate de ficti possesores.

Totodata, senatusconsultul Juventian a prevazut conditiile in care raspund paratul de buna-

credinta si paratul de rea-credinta. Astfel, paratul de buna-credinta raspundea numai in limitele
imbogatirii sale, pe cand paratul de rea-credinta raspundea pentru tot ce lipseste din succesiune.

Mostentirea praetoriana era sanctionata prin inerdictul cvorum bonorum, interdict care
presupunea o procedura in doua faze (ambele in fata praetorului):

 in prima faza reclamantul afirma ca este mostenitor praetorian, iar praetorul nu verifica daca
reclamantul intruneste cu adevarat conditiile pentru a fi mostenitor praetorian, ci ii recunostea
aceasta calitate, dar numai teoretic, caci reclamantul nu era pus in posesia bunurilor succesorale
  in faza a doua praetorul verifica daca reclamantul intruneste conditiile pentru a fi mostenitor
praetorian si daca se convingea ca le intruneste, elibera interdictul cvorum bonorum prin care
reclamantul era pus in posesia bunurilor succesorale.

Insa, sanctiunea mostenirii praetoriene este inferioara sanctiunii mostenirii civile deoarece prin
interdictul cvorum bonorum reclamantul dobandea numai lucrurile corporale din succesiune, nu si
drepturile de creanta. De aceea, praetorul a mai initia o reforma prin care a pus la dispozitie
mostenitorului praetorian toate actiunile pe care defunctul le avusese impotriva debitorilor sai si, astfel,
mostenitorul praetorian putea valorifica si drepturile de creanta din succesiune, dar in formula acelor
actiuni trebuia sa figureze fictiunea ca mostenitorul praetorian este mostenitor civil.

Legate si fideicomise

Legatul este o dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni grevand pe mostenitorul

instituit prin care testatorul dispune de un bun individual determinat, in conflictul unei persoane care
este denumita legatar.

Prin urmare, legatul este o dispozitie cuprinsa in testament. Acea clauza este formulata in
termeni imperativi si solemni si il greveaza pe mostenitor cu sanctiunea de a transmite un bun din
succesiune unei persoane pe care o denumim legatar, iar bunul transmis pe aceasta cale este denumit
bun legat.

Legatul presupune respectarea unor conditii de forma si de fond, iar in functie de modul in care
se formeaza legatele se clasifica in patru categorii:

 Legatul per vindicationem: testatorul transmite un lucru cu titlu de proprietate direct

legatarului, ceea ce inseamna ca in momentul deschiderii succesiunii legatarul devine automat
proprietar al acelui bun. De aceea, in mod exceptional, in legatul per vindicationem, nu este
mentionat si numele mostenitorului, iar daca mostenitorul il impiedica pe legatar sa intre in
posesia bunului legat, atunci legatarul, in calitatea sa de proprietar, va intenta impotriva
mostenitorului actiunea in revendicare.
 Legatul per damnationem: testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita un anumit lucru
legatarului, iar daca mostenitorul nu isi indeplineste aceasta obligatie, atunci legatarul va intenta
impotriva lui o actiune personala denumita actio ex testamento, dar, la inceputul dreptului
clasic, s-a dat senatusconsultul Neronian prin care s-a prevazut ca un legat per vindicationem
nul pentru nerespectarea unor conditii de forma sau de fond poate fi considerat valabil ca legat
per damnationem. Jurisconsultii au facut un pas mai departe si au afirmat ca, de vreme ce un
legat per vindicationem nul poate fi considerat valabil ca legat per damnationem, cu atat mai
mult un legat per vindicationem valabil poate fi considerat valabil si ca legat per damnationem.
Aceasta interpretare a avut consecinte pe planul sanctiunii legatelor deoarece, in functie de
interesele sale, beneficiarul unui legat per vindicationem se putea considera fie legatar per
vindicationem, fie legatar per damnationem. Astfel, daca beneficiarul unui legat per
vindicationem avea nevoie de lucrul legat, atunci se considera legatar per vindicationem
deoarece legatarul per vindicationem are calitatea de proprietar si intenteaza actiunea in
 revendicare, actiune care este arbitrara si, prin urmare, va obtine o sentinta de condamnare in
natura si va intra in posesia bunului. Daca, insa, beneficiarul unui legat per vindicationem nu are
nevoie de acel lucru, ci are nevoie de o suma de bani¸atunci se va considera legatar per
damnationem intrucat legatul per damnationem este sanctionat printr-o actiune personala, care
nu este arbitrara, astfel incat legatarul va obtine sentinta de condamnare la o suma de bani.
 Legatul per preceptionem: a fost creat in vederea favorizarii unora dintre mostenitorii instituiti
deoarece unul dintre mostenitori dobandeste in acelasi timp si calitatea de legatar, astfel incat
legatarul per preceptionem intra mai intai in stapanirea bunului legat dupa care mostenirea se
impartea in parti egale intre toti mostenitorii.
 Legatul simendi modo: este un legat cu titlu de permisiune, in sensul ca mostenitorul are numai
obligatia de a nu il impiedica pe legatar sa intre in posesia bunului legat.

legatele presupun si respectarea unor conditii de fond:

in primul rand, legatarul trebuia sa aiba testamenti factio pasiva deoarece urma sa dobandeasca
un bun din succesiune

in al doilea rand, executarea legatului apasa, de regula, asupra mostenitorului instituit. La

origine, legatele erau incluse in testament, in vederea favorizarii unora dintre mostenitori, dar,
cu timpul, testatorii au inceput sa dispuna prin legat in favoarea unor persoane straine de
familie, iar unele testamente erau incarcate cu atat de multe legate incat, dupa executarea lor,
activul succesiunii se epuiza, iar mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din
bunurile proprii. De aceea, mostenitorii au inceput sa repudieze succesiunile incarcate cu multe
legate in paguba creditorilor defunctului care nu isi mai puteau valorifica drepturile de creanta.
De aceea, s-au dat trei legi succesive prin care a fost ingradita libertatea de a dispune prin legat.