TEMA: CESIUNEA DE CREANŢĂ ŞI PRELUAREA DATORIEI

§ 1. Cesiunea de creanţă
1.1. Noţiuneaşi caracterele juridice ale cesiunii de creanţă
1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă
1.3. Conţinutul contractului de cesiune a creanţei
1.4.Efectele cesiunei de creanţă
§ 2. Preluarea datoriei
2.1. Noţiunea şi trăsăturile preluării datoriei
2.2. Feluriele preluării datoriei
2.3. Efectele preluării datoriei

§ 1. Cesiunea de creanţă
1.1. Noțiunea şi caracterele juridice ale cesiunii de creanţă
Originea istorică a cesiunii de creanţă. Cesiunea de creanţă îşi are originea în dreptul
privat roman, fiind una dintre multiplele ingeniozităţi ale jurisprudenţei romane. Iniţial,
dreptul roman nu admitea ca într-un vinculum iuris să intre un alt creditor. Transmiterea între
vii a unei creanţe era, teoretic, inadmisibilă, deoarece raportul obligaţional, atât din punct de
vedere activ (dreptul creditorului), cât şi din punct de vedere pasiv (prestaţia debitorului), avea
un caracter strict personal. Prestaţia debitorului era indisolubil legată de persoana creditorului
beneficiar al prestaţiei, aşa precum dreptul creditorului era indisolubil legată de persoana
debitorului căruia avea dreptul să pretindă prestaţia, astfel încât nicio schimbare de persoane
nu se putea face.Aşa cum însă cerinţele vieţii au reclamat o asemenea înlocuire, jurisconsulţii
romani, fără a nega principiile tradiţionale şi fără a recunoaşte deschis instituţia cesiunii de
creanţă, au recurs la aplicarea unor instituţii deja existente pentru a atinge practic rezultatul
cesiunii. Iniţial, una dintre aceste instituţii era novaţia1.
Ineficacitatea novaţiei a servit drept temei pentru a recurge la un alt procedeu, numit
procuratio in rem verso, care a stat la baza evoluţiei treptate a instituţiei cesiunii de creanţă.
Astfel, creditorul cedent împuternicea prin mandat un terţ (cesionar) cu dreptul de a îl chema
pe debitor în justiţie şi de a încasa astfel creanţa sa, fiind eliberat totodată de obligaţia de a îi
restitui tot ceea ce a încasat de la debitor. Procuratorul, acţionând din cont propriu, dar în
numele cedentului, era calificat drept procurator in rem suam. În calitate de reclamant, figura
numele cedentului, iar încasarea datoriei se făcea în favoarea procuratorului. Acest procedeu nu
este o veritabilă cesiune, deoarece cedentul rămânea a fi titularul creanţei până în momentul
condamnării debitorului, după care cesionarul dobândea un drept independent2.

1
Astfel, Tizio, creditorul lui Caio, dorind să cedeze dreptul său lui Sempronio, îl delega pe debitorul său Caio să
promită aceeaşi prestaţie lui Sempronio, care o accepta. În aşa mod, obligaţia între Tizio şi Caio se stingea prin
novaţie şi subintra obligaţia lui Caio către Sempronio. Rezultatul era că, prin această schemă, nu se transmitea
dreptul de creanţă, ci se înlocuia vechiul raport, care se stinge, printr-un nou raport ce avea ca obiect o nouă prestaţie.
Neajunsurile: necesita acordul atât al cesionarului cât şi al debitorului, stingea drepturile accesorii, garanţiile relative
dreptului de creanţă, deoarece efectul novaţiei este stingerea obligaţiei. Biondo, Biondi. Istituzioni di diritto romano.
Milano, 1971, p.355-356.

2Mecanismul însă s-a dovedit a fi ineficient şi periculos în practică din mai multe considerente: a) întrucât cedentul
rămâne a fi titularul creanţei, debitorul, până în momentul condamnării sale, putea plăti cedentului datoria,
1
 Legislaţia din epoca imperială a reuşit să elimine acest neajuns, începând astfel a se
contura cesiunea de creanţă ca instituţie autonomă, fapt datorat introducerii actio utilis suo
nomine, care conferă cesionarului dreptul autonom de a cere debitorului plata creanţei, iar
instituirea obligativităţii informării debitorului despre cesiunea care a avut loc excludea
posibilitatea debitorului de a face plata cedentului. După aceste inovaţii legislative, cesionarul
dobândea şi putea valorifica faţă de debitor acelaşi drept de creanţă în baza raportului de
cesiune, care s-a îndepărtat de mandat şi a asumat configuraţia unei instituţii noi: cesiunea de
creanţă3.
Astfel, cesiunea de creanţă, admisă în dreptul roman, la început pe cale indirectă, iar mai
târziu şi pe cale directă, perfecţionată în dreptul medieval, a devenit, în dreptul modern, un
mijloc autonom, de drept comun, prin care se pot transla drepturile de creanţă în baza unei
convenţii dintre vechiul creditor (cedent) şi cel care se substituie lui (cesionar).
Noțiunea cesiunii de creanţă. Cesiunea de creanţă este reglementată juridic de Codul
civil, la art.556-566, care nu o defineşte, ci doar se limitează să stabilească, la art. 556 alin. (1), că
o creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată de titular (cedent) unui terţ (cesionar) în
baza unui contract. În literatura de specialitate4, cesiunea de creanţă (cession des créances,
Übertragung der Forderung, assignmens of rights) este definită ca fiind un contract prin care o
parte, denumită creditor cedent, transmite, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de
creanţă pe care îl are asupra unui terţ, denumit debitor cedat, celeilalte părţi, denumită creditor
cesionar. În urma încheierii contractului de cesiune, cedentul este substituit de cesionar în
drepturile ce decurg din creanţă, adică cesionarul devine titular al dreptului de creanţă, iar acest
drept rămâne neschimbat cu toate accesoriile sale.
Caracterele juridice ale cesiunii de creanţă. Din definiție, rezultă următoarele trăsături
specifice ale cesiunii de creanţă:
- implică trei participanţi: creditorul care transmite creanţa, numit cedent; dobânditorul
creanţei, numit cesionar; debitorul creanţei cedate, numit debitor cedat;
- se realizează prin încheiere a unui contract de cesiune de creanţă între cedent şi
cesionar, care produce efecte juridice asupra unui terţ, debitorul cedat;
- funcţia esenţială a cesiunii constă în transmiterea unei creanţe de la cedent la cesionar, în
mod definitiv şi irevocabil5;

degrevându-se astfel de obligaţie; b) procura se baza pe mandatul dintre cedent şi cesionar, iar încetarea ei din cauza
morţii uneia dintre părţi, a cedentului sau a cesionarului, ducea la ineficacitatea cesiunii, deoarece moştenitorii
cesionarului nu puteau acţiona împotriva debitorului şi nici cesionarul nu putea acţiona împotriva moştenitorilor
debitorului; c) mandatul putea fi revocabil la voinţa cedentului oricând, ceea ce frustrează astfel dreptul cesionarului.
Biondo, B. Op. cit., p.355-359.
3Ibidem.
4Baieș, S., Volcinschi, V., Băieșu, A., Cebotari, V., Crețu, I. Op. cit., p.462; Bârsan, C., Stătescu, C., Baias, Fl.

Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti, Editura ALL, 1992. Pop, L. Drept civil.Teoria generală a
obligaţiilor.Tratat. Iaşi, 1998, p.458 ; Брагинский, М. И., Витрянский, В. В. Договорное право. Книга первая. Общие
положения. Изд.2-е. Москва, Статус, 1999, с.465; Cosmovici, P. M. Drept civil. Obligaţii. Legislaţie. Bucureşti. 1994.
Гражданское право. Учебник. Часть I. Под ред. Сергеева, А.П., Толстого, Ю. К. Москва, 1996, с.629.
5 Pop, L. Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol.I Regimul juridic general. Bucureşti, editura. C.H. Beck, 2006, p.224.

2
 - creanţa este transmisă aşa cum se găseşte în patrimoniul cedentului, păstrându-şi
natura şi caracteristicile;
-poate fi atât cu titlu oneros, cât şi gratuit (art. 556-566); dacă este cu titlu oneros,
reprezintă o vânzare-cumpărare, schimb, rentă viageră, dare în plată, iar dacă este cu titlu
gratuit, reprezintă un contract de donaţie6.
Deosebirea cesiunii de creanţă de alte operaţiuni juridice de transformare sau de
transmitere a obligaţiilor.
Urmează a se face distincție între cesiune de creanţă și subrogaţie, preluare a datoriei,
novaţie şi cesiune de contract.
Cesiunea de creanţă se aseamănă cu subrogaţia (care nu este reglementată expres în
Codul civil, dar care rezultă din art.581) şi cu preluarea de datorie prin faptul că sunt operaţiuni
juridice de transmitere a obligaţiilor, care nu afectează obligaţia, ci o transmit aşa cum s-a
născut şi cum exista în patromoniul subiectelor iniţiale ale raportului juridic7.
Cesiunea de creanţă, ca şi subrogaţia, modifică elementul activ al raportului
obligaţional. Ele însă se deosebesc prin faptul că, în cazul subrogaţiei, iniţiativa aparţine unui
terţ care plăteşte creditorului şi se subrogă în drepturile acestuia faţă de debitor (art. 581). În
cazul cesiunii de creanţă, iniţiativa de a transfera dreptul aparţine creditorului cedent, care,
transmite cesionarului, cu titlu oneros sau gratuit, o creanţă împotriva unui terţ.
Cesiunea de creanţă se deosebeşte de preluarea datoriei, deoarece ea transferă elementul
activ – dreptul de creanţă, iar preluarea de datorie transmite elementul pasiv al raportului
obligaţional – datoria.
Cesiunea de creanţă se deosebeşte de novaţie (art. 665) prin faptul că este o
transmisiune, iar novaţia o transformare a obligaţiei. Ca rezultat al novaţiei, obligaţia iniţială se
stinge şi este înlocuită cu o nouă obligaţie.
Ambele instituţii, cesiunea de creanţă şi cesiunea contractului, au ca efect un transfer,
dar se deosebesc substanţial. Cesiunea de creanţă transferă un drept de creanţă, iar cesiunea
contractului – o poziţie contractuală, adică un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce aparţin unei
părţi în contract. De exemplu, în cazul cesiunii locaţiunii de către locatar (art. 894), terţul
dobândeşte drepturile şi obligaţiile izvorâte din contractul de locaţiune. Cesiunea locaţiunii
poate avea loc numai cu acordul celeilalte părţi contractante, a locatorului (art. 894 alin. (1)).
Cesiunea de creanţă poate avea loc în orice raport obligaţional născut din contract, act
juridic unilateral sau fapt juridic, iar cesiunea contractului nu este posibilă decât în cazul
contractelor sinalagmatice8.

6 Noul Cod civil: comentariu pe articole. Coord.: Baias, Flavius-Antoniu, Chelaruși, Eugen și alții. Bucureşti, 2012,
p.1670 (citată în continuare Baias, Fl. Noul Cod civil: comentariu pe articole).
7 Pop, L. Op.cit., p.220.
8 Pop, L. Op.cit., p.220; Baias, Fl. Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1671.

3
 Importanţa cesiunii de creanţă. Cesiunea de creanţă prezintă utilitate practică atât
pentru creditor (cedent), cât şi pentru terţul dobânditor (cesionar). Cesiunea de creanţă cu titlu
oneros acordă creditorului, în cazul suspendării executării creanţei şi a necesităţii sale de
mijloace financiare, posibilitatea de a ceda creanţa contra valorii ei sau de a o da în plată
propriului creditor. Cesionarul, la rândul său, are unele avantaje, întrucât poate să dobândească
creanţa la un preţ mai mic decât valoarea ei nominală, mai ales în ipoteza în care creanţa este
îndoielnică9.
În practică, se recurge la cesiunea de creanţă cu titlu oneros atunci când executarea
creanţei este afectată de un termen suspensiv şi nu poate fi cerută anterior expirării acestui
termen, iar creditorul, care are nevoie de lichidităţi, o poate ceda, încasând imediat valoarea ei
sau dând-o în plată propriului creditor.
Prin intermediul cesiunii de creanţă, se pot face şi alte operaţiuni juridice ca, de
exemplu, aportul creanţei la capitalul social al unei societăţi comerciale. Din interpretarea art.
114 alin. (3) al Codului civil, care stipulează imposibilitatea constituirii creanţelor şi a
drepturilor nepatrimoniale ca aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al unei
societăţi de capitaluri (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată), rezultă
posibilitatea transmiterii creanţelor ca aport la capitalul social al societăţilor de persoane, adică
al societăţilor în nume colectiv şi al societăţilor în comandită. Atunci când transmite ca aport la
capitalul social propriile creanţe pe care le deţine împotriva unui debitor, asociatul se consideră,
totuşi, că şi-a îndeplinit obligaţia de vărsare a aportului în creanţe numai după ce debitorul
cedat a plătit debitul direct către societate, adică după ce societatea comercială a obţinut plata
sumei care face obiectul creanţei (alin. (7))10.

1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă

Întrucât cesiunea de creanţă este un contract, pentru încheierea sa valabilă este necesară
întrunirea condiţiilor de valabilitate a actelor juridice (art.199-215 din Codul civil), precum şi
unor reguli speciale.
Subiecţii cesiunii de creanţă. Cesiunea de creanţă operează prin încheierea unui contract
între cedent şi cesionar. Calitatea de cedent şi de cesionar o poate avea persoana fizică sau
juridică dacă îndeplineşte condiţiile generale privind capacitatea de a încheia un act juridic
(art.20-22, art.60-61 din Codul civil).
Debitorul cesionat este un terţ faţă de contractul de cesiune. Astfel, titularul unei creanţe
o poate transmite unui terţ fără consimţământul debitorului11, dacă aceasta nu contravine

9 Costin, N. M. Dicţionar de drept internaţional al afacerilor.Vol. 1. Bucureşti. editura Lumina Lex, 1995, p.218.
10 Roşca, N., Baieş, S. Dreptul afacerilor. Chişinău, 2012, p.
11 Vezi în acest sens: Decizia Colegiului Civil al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 24.01.2001 nr.2r/a-

42/2001, prin care au fost respinse cerinţele pârâtului, deoarece legea nu prevede consimţământul debitorului privind
cesiunea creanţei de către creditor.

4
esenţei obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii (art.557 din Codul civil). Prin urmare,
creditorul nu poate transmite terţului creanţa sa fără consimţământul debitorului dacă:
a) transmiterea contravine esenţei obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii (de
exemplu, în cazul unei obligaţii intuitu personae, asumată de către debitor, anume datorită
calităţilor persoanei creditorului, caz în care acesta nu poate transmite creanţa unui terţ,
substituindu-se unei alte persoane decât cu acordul debitorului;
b) părţile au stipulat expres, la încheierea actului juridic, că cesiunea creanţei poate
opera numai cu acordul debitorului cedat, în care se poate afirma că părţile au stabilit, prin
convenţie, incesibilitatea creanţei, condiţionând-o de acordul debitorului cedat;
c) dintr-o dispoziţie legală expresă rezultă o asemenea condiţie.
În cazul în care cesiunea de creanţă este condiţionată de acordul debitorului cedat în
baza unei convenţii, creditorul cedent, contrar principiului libertăţii contractuale, este limitat în
exercitarea dreptului său, deoarece s-a obligat benevol. Cu toate acestea, este posibilă, contrar
înţelegerii dintre debitor şi creditor, cesionarea creanţei fără acordul debitorului. Înţelegerea nu
este un impediment pentru creditor în a cesiona creanţa sa, deoarece inadmisibilitatea cesiunii
creanţei produce efecte juridice doar atunci când debitorul are un interes legitim în acest sens
(art. 557). Debitorul trebuie să justifice, aşadar, un interes serios şi legitim pentru a fi necesar
acordul lui la cesiunea creanţei. Seriozitatea şi legitimitatea interesului se stabileşte în fiecare
caz, în funcţie de circumstanţele cauzei.
Consimţământul. Ca orice alt contract, cesiunea de creanţă ia naştere prin manifestarea de
voinţă a părţilor, cedentului şi cesionarului, care trebuie să fie persoane cu discernământ.
Această manifestare de voință trebuie să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice şi
să nu fie viciată12.
Obiectul cesiunii de creanţă. Orice creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate face obiectul
unei cesiuni, fără a se face deosebiri între creanţele pecuniare şi creanțele de altă natură şi
indiferent de izvorul lor (act sau fapt juridic). Cesiunea este posibilă în cazul creanţelor pure şi
simple, dar şi în cazul creanţelor afectate de modalităţi, al creanţelor actuale sau viitoare13, deşi
opiniile referitor la posibilitatea transmiterii creanţelor viitoare sunt contrastante14. De cele mai
dese ori, se cesionează creanţe pecuniare, afectate de termene suspensive15.
Există drepturi de creanţă care nu pot fi cesionate, deoarece sunt declarate incesibile prin
lege, având în vedere strânsa legătură a creanţei cu persoana creditorului. Astfel, legea interzice
cesionarea:

12 Baieş, S., Roşca, N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a IV-a. Chişinău, 2011, p.159-
169.
13Pop, L. Op.cit., p.226; Adam, I. Op. cit., p.493; Baias, Fl. Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1674.
14 Vezi detalii: Braghinski, M. I., Vitreanski, V. V. Op, cit., p.470.
15 Baieş, S. Teoria generală a obligaţiilor, p.463.

5
 1. creanţelor privitoare la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului
cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei, precum şi la alte drepturi legate de persoana creditorului
(art.556 alin.(4) din Codul civil), de exemplu, creanţa privind încasarea prejudiciului moral16 etc;
2. dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cote-părţi din proprietatea comună
(art. 352). La instituirea unei asemenea interdicţii, legiuitorul a pornit de la faptul că dreptul
preferenţial de cumpărare a unei cote-părţi din proprietatea comună pe cote-părţi se raportă
doar la coproprietari. Dacă s-ar admite cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei
cote-părţi, vor fi neglijate drepturile coproprietarilor17;
3. creanţelor de către întreprinderile agricole către stat conform art. 14 alin. (3) din
Legea nr.392 din 13 mai 1999 privind restructurarea întreprinderilor agricole în proces de
privatizare18. În practica judecătorească, sunt cunoscute cazuri când contractul de cesiune a fost
declarat nul pentru motivul nerespectării acestor prevederi19.
Prevederile art. 556 alin. (4) din Codul civil nu aduce atingere posibilităţii părţilor de a
declara incesibile anumite creanţe, integral sau parţial, ceea ce se numește incesibilitate
convenţională20. Astfel de clauze sunt valabile dacă se justifică pe un interes legal, serios şi
legitim, care poate fi patrimonial sau moral21.
În literatura de specialitate22, se menţionează că problema determinării caracterului
cesibil sau incesibil al unui anumit drept nu se poate rezolva printr-o formulă de principiu.
Astfel, pentru a determina caracterul cesibil al unui drept, este necesară analiza naturii şi a
trăsăturilor lui, scopul acordării, condiţiile exercitării, analogia lui cu alte drepturi a căror
cesiune este admisă sau interzisă în mod expres.
Cauza cesiunii de creanţă este obiectivul urmărit la încheierea actului juridic civil,
interesul pe care părţile îl urmăresc. Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală.
Forma cesiunii de creanţă reprezintă formalităţile care trebuie respectate la încheierea
contractului. Conform art. 556 alin. (5) din Codul civil, cesiunea de creanţă trebuie să fie
încheiată în forma cerută pentru actul juridic din care rezultă creanţa cesionată. Astfel,
contractul de cesiune a creanţei, ce rezultă dintr-un contract încheiat în formă simplă scrisă sau
autentificat notarial, trebuie să fie încheiat în formă simplă scrisă sau autentificat notarial, iar
contractul de cesiune a creanţei rezultate dintr-un contract înregistrat trebuie înregistrat în
modul prevăzut pentru înregistrarea contractului iniţial.
1.3. Conţinutul contractului de cesiune a creanţei

16 Unii autori, încearcă să argumenteze posibilitatea cesiunii de creanţă privind compensarea prejudiciului moral.
Majoritatea autorilor, a căror opinie o împărtăşim, consideră că acest drept este legat de persoana titularului şi nu
poate fi obiect al cesiunii. Vezi: Carbonier, J. Droit civil. Les obligations. T. 4. p.87.
17 Cantacuzino, M. B. Elementele dreptului civil. Bucureşti. 1998, p.149.
18 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr. 73-77.
19 Vezi: Decizia Colegiului Civil al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 12.02.2003 nr.3ro-33/2003.
20 Baias, Fl. Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1675.
21 Pop, L. Op.cit., p.227.
22 Costin, N. M. Op. cit., p.218.

6
 Contractul de cesiune a creanței este un acord de voinţă între cedent și cesionar.
Contractul se consideră încheiat când părţile au căzut de acord asupra tuturor clauzelor
esenţiale (art. 679 alin. (1) din Codul civil) în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei
s-a născut creanţa cesionată (art.556 alin.(5)). Esenţiale sunt clauzele stabilite ca atare prin lege,
care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie
realizat un acord (art.679 alin.2). Ansamblul acestor clauze formează conţinutul contractului.
Codul civil nu prevede expres clauzele esenţiale ale contractului de cesiune.
În literatura de specialitate23, se menţionează că una dintre aceste clauze se referă la
obiectul contractului de cesiune a creanţei. Obiect al contractului de cesiune a creanţei îl
constituie dreptul de creanţă, care trebuie să fie determinat şi individualizat, fapt care se
realizează prin determinarea următoarelor componente: a) obiectul creanţei; b) subiectul activ
(creditorul); c) subiectul pasiv (debitorul); d) conţinutul creanţei (acţiunile pe care debitorul este
obligat să le săvârşească referitor la obiectul prestaţiei); e) temeiurile apariţiei creanţei. Astfel,
dacă în contractul de cesiune se inserează formula: Obiectul contractului de cesiune îl constituie
creanţa creditorului (A) faţă de debitorul (B) de a plăti creditorului (A) o sumă (N) lei, care rezultă
dintr-un contract oarecare, ea va corespunde cerinţelor enunţate mai sus. Această formulă
individualizează: 1. obiectul creanţei – suma de X lei; 2. subiectul activ (creditorul – A); 3.
subiectul pasiv (debitorul – B); 4. conţinutul creanţei – plata, adică transmiterea sumei de la B la
A; 5. temeiul apariţiei creanţei (un contract oarecare).
Dacă contractul generează mai multe creanţe echivalente după mărime, dar diferite
după calităţile juridice, trebuie să se indice specificul creanţei. De exemplu, dacă, în baza
contractului se naşte o creanţă de plată a unei sume cu titlu de arendă şi alta de compensare a
prejudiciului cauzat bunului arendat, în aceeaşi mărime, precum şi de plată a preţului de
răscumpărare a bunului arendat, a cărui sumă este, de asemenea, aceeaşi, atunci, în contractul
de cesiune de creanţă, urmează să se indice creanţa care constituie obiectul cesiunii.
Contractul poate să conţină câteva creanţe de aceeaşi calitate juridică, dar cu diferite
termene de exercitare. De exemplu, contractul de furnizare a mărfurilor în câteva loturi
echivalente poate să prevadă că furnizorul dobândeşte câteva drepturi de creanţă pentru a
primi plata în sume egale pentru fiecare lot în parte. Cesionând una sau câteva creanţe, dar nu
toate, rezultate din acest contract, furnizorul este obligat, la solicitarea noului creditor, să
individualizeze obiectul prin indicarea termenului de apariţie a creanţei sau/şi a termenului de
exercitare a dreptului, care va fi o altă condiţie a contractului de cesiune.
Individualizarea creanţei este, aşadar, o condiţie esenţială a contractului de cesiune,
fiind în interesul nemijlocit al cesionarului, nu al cedentului. Ultimul transmite dreptul de
creanţă, indiferent de descrierea lui exactă şi deplină. Cesionarul însă dobândeşte dreptul de
creanţă pe care, ulterior, trebuie să îl exercite, de aceea trebuie să explice debitorului şi instanţei

23Агарков, М. М. Основы банковского права. Учение о ценных бумагах. Москва, 1994, с.24.

7
de judecată ce fel de creanţă a dobândit. Dacă, din cauza nepăsării, incompetenţei sau din alte
motive, cesionarul nu a insistat asupra individualizării creanţei ca obiect al cesiunii, nu există
temeiuri de a impune unei alte persoane, îndeosebi cedentului, să poarte grijă creanţei
dobândite de cesionar. Rezultă că, în caz de litigiu între cedent şi cesionar referitor la faptul ce
creanţă sau care parte a ei a fost obiect al cesiunii, veridică trebuie să se prezume informaţia
acordată de cedent. În povara cesionarului cade sarcina de a răsturna această prezumţie,
dovedind contrariul.
Individualizarea obiectului într-un contract de cesiune poate avea diferite grade de
exactitate. În practică, sunt situaţii când obiectul contractului de cesiune este formulat ca fiind
toate creanţele apărute sau care pot apărea din contractul de credit încheiat între A şi B. Această
formulare redă doar informaţia despre părţile raportului obligaţional, al cărui conţinut îl
formează creanţele necunoscute şi temeiul apariţiei lor (contractul de credit). Informaţia
suplimentară este determinabilă din contractul de credit, propriu-zis din contractul de cesiune,
indicând cine anume participă în calitate de cesionar şi ce complex de drepturi ale creditorului
se transmit cesionarului.
O altă condiţie a contractului de cesiune a creanţei se referă la conţinutul contractului.
Deseori referirea se face prin formula: Cedentul transmite, iar cesionarul primeşte creanţa. Uneori se
utilizează formula: Cedentul vinde, iar cesionarul cumpără sau Cedentul transmite, iar cesionarul
primeşte datoriile cuiva faţă de cedent conform contractului, ori Cedentul transmite cesionarului, iar
cesionarul primeşte de la cedent.
În interesul cesionarului este indicarea, în contractul de cesiune a creanţei, şi a condiţiei
privind termenul şi modul de predare de către cedent a documentelor constatatoare a existenţei
şi valabilităţii creanţei, grevarea cu sarcini. În lipsa acestor documente, cesionarul nu poate
exercita dreptul dobândit. Este important să se includă în categoria documentelor ce urmează să
fie transmise şi documentele care neagă posibilitatea invocării obiecţiilor de către debitor.
O condiţie a cesiunii de creanţă este ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor
debitorului şi nici să nu facă obligaţia acestuia mai oneroasă (art.556 alin. (2) din Codul civil).
Întrucât este dificil să se prevadă ce obiecţii rezultate din relaţiile sale cu cedentul debitorul
cedat poate opune cesionarului, tot atât de greu este să se stabilească ce documente cedentul
trebuie să transmită cesionarului. De aceea, ar fi raţional să se includă în contractul de cesiune o
clauză care să oblige cedentul să acorde cesionarului, la solicitare, orice ajutor în combaterea
obiecţiilor debitorului cedat, inclusiv de a prezenta documentele necesare. Cedentul care nu
execută această obligaţie poate fi obligat prin contract să despăgubească cesionarul pentru
prejudiciile cauzate astfel.
Cedentul, la rândul său, este în drept să insiste asupra introducerii în contract a unei
clauze conform căreia cesionarul este obligat să suporte de unul singur consecinţele negative
dacă nu îl atrage în procesul intentat în legătură cu obiecţiile debitorului cedat.

8
 Prezintă importanță şi condiţia privind momentul trecerii dreptului cedat conform
contractului de cesiune. Deoarece creanţa, obiect al cesiunii, nu este un lucru, nu poate fi
aplicat art. 321 din Codul civil, care stabileşte principiul tradiţiunii lucrului ca moment de
transfer al dreptului de proprietate. Dacă s-ar face o analogie, ar trebui în mod firesc să se
răspundă la întrebarea: ce semnifică transferul dreptului şi ce manifestări exterioare urmează a fi
calificate drept transfer? Astfel, la încheierea contractului de cesiune, manifestarea exterioară se
realizează prin acordul de voinţă al părţilor. Prin urmare, sarcina părţilor în contractul de
cesiune este de a lega trecerea dreptului de creanţă de momentul semnării contractului ori de
scurgerea a câteva zile din momentul plăţii creanţei cedate. În lipsa unei prevederi exprese
referitor la acest moment, urmează a se considera că dreptul de creanţă a trecut în momentul
încheierii contractului de cesiune. Această poziţie îşi găseşte fundamentul şi în art. 679 şi 699
din Codul civil, conform cărora contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un
acord privind clauzele lui esenţiale în forma cerută de lege sau stabilită de părţi.
1.4.Efectele cesiunii de creanţă
Efectul principal al contractului de cesiune a creanţei este transmiterea dreptului de
creanţă de către cedent cesionarului. Modalitatea de transmitere a creanţei poate fi cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit, cesiunea producând astfel şi efectele specifice operaţiunii juridice
prin care se efectuează: vânzare-cumpărare, schimb, donaţie etc.
Efectele speciale ale cesiunii de creanţă pot fi privite sub două aspecte: între părţi
(cedentul şi cesionarul) şi faţă de terţi.
Efectele cesiunii de creanţă între părţi. Cesiunea de creanţă transferă cesionarului
creanţa, adică toate drepturile pe care cedentul le avea faţă de debitorul cedat. Cesionarul îl
substituie pe cedent în toate drepturile ce rezultă din creanţă, care rămâne neschimbată, adică
dreptul de creanţă se transmite cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii (art. 558,
alin.(1) din Codul civil), păstrându-şi natura, volumul. Astfel, un drept afectat de modalităţi
(condiţie sau termen) este cesionat fiind afectat de aceleaşi modalităţi, iar în cazul cesiunii unui
drept de creanţă imperfect, al cărui drept la acţiune s-a prescris, cesionarul nu va restabili
dreptul la acţiune. Justificarea acestei norme este că cesionarul nu poate primi de la cedent mai
multe drepturi sau alte drepturi decât cele pe care le avea.
Concomitent cu dreptul de creanţă transferat, la cesionar trec garanţiile şi alte drepturi
accesorii (art.558 alin.(2)). Astfel, dacă obiectul cesiunii constă într-o sumă de bani, ea va
produce aceleaşi dobânzi. Operează principiul din dreptul privat roman accesorium sequitur
principalem, adică accesoriul urmează soarta principalului.
Dacă cesiunea s-a făcut cu titlu oneros, cesionarul devine creditor pentru valoarea
nominală a creanţei, indiferent de preţul pe care l-a plătit cedentului, deoarece cesiunea de
creanţă nu poate face obligaţia debitorului cedat mai oneroasă (art.556 alin.(2)).

9
 Obligaţia de garanţie a cedentului, garanţia de drept, legală, rezultă din art. 559 alin. (1)
din Codul civil, conform căruia cedentul este responsabil în faţa cesionarului de valabilitatea
creanţei şi a mijloacelor de garantare a acesteia (gaj, ipotecă sau fidejusiune). Cedentul are
obligaţia să garanteze, la data cesiunii, existenţa creanţei cedate, că el este titularul ei şi că, între
timp, nu a intervenit nicio cauză de stingere a obligaţiei. Dacă, după cesiune, creanţa este
declarată nulă prin hotărâre judecătorească, cesionarul este în drept să ceară cedentului
rezoluţiunea contractului de cesiune şi repararea prejudiciului cauzat.
Obligaţia de garanţie nu va exista în cazul cesiunii unui drept aleatoriu care s-a stins
prin realizarea elementului aleatoriu sau în cazul în care dreptul cedat a fost desfiinţat din
cauze posterioare cesiunii, cu excepţia cazului când desfiinţarea se produce cu efect retroactiv,
până la data naşterii dreptului. Exemplu poate servi îndeplinirea unei condiţii rezolutorii sau ca
efect al unei acţiuni în anulare24.
Cedentul nu răspunde pentru neexecutarea creanţei de către debitor, cu excepţia
cazurilor când a garantat pentru debitor faţă de cesionar (art.559 alin.(1)). Riscul insolvabilităţii
debitorului cedat este suportat de cesionar. Ca excepţie, cedentul va răspunde pentru
executarea creanţei de către debitorul cedat, dacă şi-a asumat expres, prin contract, obligaţia de
a garanta faţă de cesionar. Această clauză este des utilizată în raporturile de comerţ
internaţional, cunoscută fiind sub denumirea de clauză del credere sau du croire. Efectul clauzei
este transformarea cedentului în fidejusor al debitorului, cesionarul fiind în drept să intenteze
acţiune cedentului după urmărirea bunurilor debitorului. Chiar dacă, în aparenţă, această
clauză se aseamănă cu fidejusiunea, în realitate ele nu pot fi confundate.
Cedentul va fi responsabil şi de executarea obligaţiei de către debitor dacă legea
prevede expres. Astfel, conform art. 559 alin. (2) , în cazul cesiunii care rezultă dintr-un titlu de
valoare la ordin, cedentul este responsabil în faţa cesionarului şi de executarea obligaţiei de
către debitor. Norma are un caracter imperativ, de aceea părţile nu pot deroga de la ea. Este de
menţionat faptul că titlul de valoare la ordin se transmite prin andosare (gir), perfectată în
conformitate cu legea, şi remiterea lui. Girul reprezintă înscrierea unei anumite formule, de
regulă pe verso-ul titlului, prin care se exprimă voinţa proprietarului de a transfera dreptul său
unei alte persoane. Prin efectul girului se transmite titlul cu toate drepturile inerente lui25. Din
categoria titlului de valoare la ordin fac parte: cambia, biletul la ordin, cecul.
Deosebirea dintre cesiunea de creanţă şi girul unui titlu de valoare la ordin constă în
negarantarea executării obligaţiei de către cedent (în afară de stipulaţia contrară expresă) şi
garantarea executării obligaţiilor de către girant. Astfel, conform art. 1264 alin.(2) din Codul
civil, girantul răspunde pentru plata cecului, cu excepţia persoanelor cărora cecul le-a fost transmis prin
gir după interzicerea unui nou gir de către girant sau în cazul cesiunii cambiei la ordin prin gir,

24 Adam, I. Op. cit., p.493.

25Rarinescu, M. G. Curs elementar de drept civil român. Vol. II. Drepturile reale. Obligaţiile. Bucureşti, 1947, p.521.
10
titularul cambiei, în caz de neplată, fiind în drept să exercite dreptul de acţiune şi împotriva
cedentului (girantului) (art. 38 din Legea cambiei nr. 1527/1993)26. Soluţia este analogică şi în
materia cecului (art. 1274 din Codul civil).
În cadrul raporturilor dintre cele două părţi ale contractului de cesiune – cedentul şi
cesionarul – se impun unele îndatoriri. Astfel, conform art. 556 alin. (3) din Codul civil, cedentul
trebuie să remită actele care atestă dreptul său de creanţă (cum ar fi, de exemplu, înscrisul
constatator al creanţei) şi să pună la dispoziţie întreaga informaţie referitoare la executarea
obligaţiei. Ultima îndatorire decurge din cea generală, de asumare şi executare cu bună-credinţă
a obligaţiilor (art. 513), inclusiv a obligaţiei de informare (art. 516). În cazul neîndeplinirii de
către cedent, cesionarul este în drept să ceară desfiinţarea contractului pentru motiv de viciere
prin dol a consimţământului.
Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi. În materia cesiunii de creanţă, terţi sunt toate
persoanele care nu au luat parte la contractul de cesiune şi nu sunt succesori universali sau cu
titlu universal ai părţilor contractante, dar pentru care cesiunea prezintă interes. Se consideră că
sunt terţi în această materie: debitorul cedat, cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe
şi creditorii cedentului27.
Faţă de debitorul cedat, cesiunea de creanţă produce efecte numai din momentul
notificării debitorului despre cesiune sau al prezentării unui înscris privitor la cesiune28. Până în
momentul notificării, cesiunea de creanţă este inopozabilă debitorului, care se consideră legat
numai faţă de cedent, putând ignora cesiunea de creanţă. Astfel, conform art. 561 din Codul
civil, cesionarului i se poate opune prestaţiile efectuate de debitor după cesiune pentru cedent,
ca şi orice act juridic încheiat după cesiune între debitor şi cedent cu privire la creanţa
transmisă, dacă debitorul nu avea cunoştinţă, în momentul efectuării prestaţiei sau al întocmirii
actului, de existenţa cesiunii. Dacă cedentul a efectuat cesiunea, debitorul cedat se poate apăra
în faţa cesionarului prin invocarea chitanţei care confirmă executarea obligaţiei, chiar dacă
aceasta este datată ulterior cesiunii, însă anterior notificării. În aceleaşi condiţii, debitorul cedat
poate opune cesionarului compensaţia pe care o opune şi cedentului. Dacă, până la notificare,
operează remiterea datoriei (iertare de datorie), iar creditorul cedent cesionează totuşi creanţa,
debitorul cedent poate opune cesionarului remiterea de datorie29.
După îndeplinirea formalităţilor de notificare, debitorul cedat devine debitor al
cesionarului, fiind obligat să efectueze plăţile numai către acesta. Prin notificarea despre
cesiunea de creanţă, se aduce la cunoştinţă debitorului persoana noului creditor şi clauzele
esenţiale ale contractului de cesiune. Notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar cu

26Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr. 10.

27 Baieş, S. Teoria generală a obligaţiilor, p.464.
28Această concluzie rezultă din prevederile art. 560 şi 564 din Codul civil. Chiar dacă la art. 561 reiese că cesiunea de

creanţă îi devine opozabilă debitorului în momentul în care ia cunoştinţă de existenţa ei, această sintagmă trebuie
interpretată în sensul a avea cunoştinţă în urma notificării sau prezentării înscrisurilor. Pentru detalii, vezi: Comentariul
Codului civil al Republicii Moldova. Chişinău, Editura ARC. Volumul II, 2005, p.84-86.
29 Pop, L. Teoria generală a obligaţiilor. Iaşi 1996, p.447.

11
consimţământul celui desemnat ca nou creditor ( art. 564 alin.(2)). Pentru ca cesiunea de creanţă
să producă efecte faţă de terţi, acţiunile trebuie să fie întreprinse de părţile contractului de
cesiune fie cedent, fie cesionar. De regulă, cesionarul are mai multe interese pentru notificarea
debitorului cedat. După data notificării, debitorul cedat poate să opună cesionarului toate
excepţiile pe care a putut să le opună cedentului până în momentul comunicării cesiunii
(art.560), cum ar fi: nulitatea, plata, prescripţia, rezoluţiunea. După îndeplinirea formalităţilor
de notificare, debitorul poate opune cedentului cesiunea şi atunci când ea nu a mai avut loc sau
este lipsită de efect (art. 564 alin.(1))30.
Legea nu stabileşte niciun termen de notificare. Rămâne la discreţia cesionarului timpul
de notificare a debitorului cedat. Este util totuşi ca cesionarul să înştiinţeze despre cesiune atât
timp cât terţii nu au dobândit niciun drept asupra creanţei. Notificarea se face, de regulă, la
domiciliul debitorului. Dacă există mai mulţi debitori conjuncţi, fiecare trebuie notificat,
deoarece nu este debitor decât pro parte31. Dacă există mai mulţi creditori solidari, se consideră
că mai potrivit ar fi notificarea fiecărui creditor în parte.
Notificarea nu trebuie să fie o reproducere a contractului de cesiune, ci trebuie să
conţină datele lui esenţiale, adică o informaţie care să îi permită debitorului cedat să-şi facă idee
corectă despre calitatea noului creditor.
Formalitatea notificării reprezintă un mijloc de stabilire a unui raport juridic între
debitorul cedat şi cesionarul căruia creditorul cedat i-a transmis dreptul său. Astfel, debitorul
cedat nu mai are nicio obligaţie faţă de creditorul cedent, devenind debitor al creditorului
cesionar. Notificarea este o formalitate care se îndeplineşte numai în persoana debitorului cedat,
cu scopul de a îl face subiect pasiv în transmiterea intervenită între cedent şi cesionar.
Dacă cedentul transmite creanţa către mai mulţi cesionari, se naşte un conflict între
cesionarii ulteriori şi cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe cedate. Soluţia se conţine în Codul
civil, la art. 562, conform căruia, dacă o creanţă este cedată de acelaşi titular de mai multe ori,
creditor al obligaţiei este primul cesionar, desemnat conform regulii qui prior tempore potior
iure32. Dacă nu se poate determina cu certitudine primul cesionar, o soluţie ar fi confruntarea
datelor de efectuare a fiecărei cesiuni. Problema rămâne nesoluţionată în cazul efectuării tuturor
cesiunilor în aceeaşi zi, înscrisurile fiind datate, dar neavând fixată ora întocmirii lor. În
asemenea cazuri, legiuitorul nu oferă soluţii. Ar fi raţional să se acorde prioritate cesionarului
care primul a efectuat formalităţile de publicitate, adică primul a notificat debitorul cedat. Din

30 Norma dată se referă la situaţia desfiinţării cesiunii sau lipsirii ei de efecte ulterior notificării debitorului despre ea.
Prin expresia „nu a mai avut loc” se au în vedere situaţiile în care părţile nu execută contractul de cesiune, iar acesta
este desfiinţat sau cesiunea este lipsită de efect. Dacă se întrunesc aceste condiţii, debitorul poate opune cedentului
cesiunea creanţei.
31 Adam, I. Op. cit., p.495.
32 Baieş, S. Teoria generală a obligaţiilor, p.465.

12
punct de vedere practic, este mai simplu a determina cu certitudine data la care s-a făcut
notificarea sau persoana care prima a făcut notificarea33.
Efectele cesiunii de creanţă faţă de creditorii chirografari ai cedentului. Până la
îndeplinirea formalităţilor de publicitate, creditorii cedentului sunt consideraţi terţi faţă de
cesiunea intervenită între debitorul lor, care este cedent, şi cesionar. Cesiunea nu le este
opozabilă, iar ei pot urmări creanţa cedentului, faţă de debitorul cedat, care face parte din gajul
lor general. Creditorii chirografari sunt interesaţi să cunoască cesiunea de creanţă, îndeosebi
când aceasta este cu titlu gratuit. După realizarea publicităţii cesiunii, dreptul respectiv de
creanţă iese din patrimoniul cedentului, diminuând gajul lor general şi cauzând prejudicii
creditorilor chirografari. Când cesiunea de creanţă le devine opozabilă, ei pot cere revocarea
acesteia pe cale acţiunii revocatorii, cunoscute şi sub denumirea de acţiune pauliană, dacă le-au
fost fraudate interesele34.
§ 2. Preluarea datoriei
2.1. Noţiunea şi trăsăturile preluării datoriei
Preluarea datoriei ţine de transmiterea elementului pasiv al raportului juridic
obligaţional. Dreptul roman preclasic nu admitea transmiterea datoriei. Operaţiunea nu
prezenta importanţă practică, deoarece achiziţionarea unor elemente pasive ale patrimoniului
nu avea acelaşi interes ca dobândirea unor elemente active ale lui, rezultate similare putând fi
obţinute prin intermediul unor alte instituţii ale dreptului civil.
Datorită importanţei sale practice, legislaţiile moderne35, inclusiv Codul civil al
Republicii Moldova (art. 567-571)36, reglementează preluarea datoriei date. Instituţia preluării
de datorie prezintă interes practic în special între societăţile comerciale. De exemplu, dacă o
societate are o datorie faţă de furnizorul ei de materie primă, dar, în acelaşi timp, o creanţă de
aceeaşi valoare faţă de un client, atunci este practic şi pentru societate, şi pentru clientul ei ca
două plăţi distincte să fie înlocuite cu o singură plată, direct de la clientul societăţii către
furnizorul societăţii37.
Noțiune. Preluarea datoriei poate fi definită drept contract prin care o obligaţie se
transferă din patrimoniul debitorului în cel al unei alte persoane, încheiat între creditor şi un
terţ (noul debitor) sau între debitorul iniţial și noul debitor şi cu consimţământul creditorului
(art. 567 alin.(1) şi art.568 din Codul civil).

33 Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, p. 87-88.

34 Pop, L. Teoria generală a obligaţiilor. Iaşi, 1996, p.448. În Codul civil al Republicii Moldova baza unei asemenea
acţiuni este pusă la art. 218, conform căruia nulitatea relativă a actului juridic poate fi invocată şi de creditorul
chirografar al părţii ocrotite pe calea acţiunii oblice. Spre regret, acţiunea revocatorie nu îşi găseşte dezvoltare în
articolele ulterioare, care prevăd temeiurile declarării nulităţii relative. În acest caz, lipseşte temeiul juridic de
declarare a nulităţii actului juridic încheiat în frauda intereselor creditorilor. Ar fi binevenit faptul ca legiuitorul să
opereze unele modificări, introducând şi un astfel de temei.
35 Codul elveţian al obligaţiilor, art.175-183; Codul civil german (BGB, §414-419).
36 La reglementarea preluării de datorie,legiuitorul a preluat standardele Principiilor dreptului european al

contractelor (art.12.101 şi 12.102) şi ale Principiilor Unidroit (art. 9.2.1-9.2.8).

37 Baias, Fl. Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1696.

13
 Preluarea datoriei prezintă următoarele caracteristici:
- degrevează debitorul iniţial de obligaţie;
- asigură transferul aceleiaşi datorii de la un debitor la altul împreună cu toate
modalităţile, excepţiile şi garanţiile;
- se face cu acordul creditorului, fie că este el însuşi parte la contract (art.567 alin.(1)), fie
că i se cere acordul asupra preluării de datorie convenite de debitorul iniţial şi de noul debitor
(art.568)38, spre deosebire de cesiunea de creanţă, care produce efecte prin acordul de voinţă al
cedentului şi al cesionarului, fără acordul debitorului cedat, notificarea lui având rolul
asigurării opozabilităţii cesiunii.
2.2. Felurile preluării datoriei
Spre deosebire de Codul civil din 1964, Cod civil în vigoare reglementează, la art. 567 şi
568, două posibilităţi de preluare a datoriei: a) printr-un contract încheiat între creditor şi un
terţ, b) printr-un acord încheiat între debitorul iniţial și noul debitor, cu consimţământul
creditorului.
a) Preluarea datoriei printr-un contract încheiat între creditor şi un terţ are ca efect
substituirea debitorului iniţial, al cărui loc este preluat de terţ. Debitorul iniţial are dreptul să se
opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia (art. 567).
Domeniul de aplicare a preluării datoriei în baza contractului încheiat între creditor şi
terţ. Admitem, iniţial, existenţa unui raport juridic obligaţional între creditor şi debitor.
Presupunem că , la rândul său, creditorul se află în relaţii cu un terţ care manifestă interes faţă
de debitor. Astfel, poate surveni momentul în care terţul propune creditorului încheierea
contractului prin care să preia locul debitorului în raporturile lui cu creditorul. Dacă creditorul
consideră că solvabilitatea terţului nu cedează celei a debitorului, nimic nu îl împiedică să cadă
de acord cu încheierea unui astfel de contract. În urma încheierii contractului, creditorul se
obligă să nu exercite drepturile sale de creanţă faţă de debitorul anterior în baza raportului
obligaţional, astfel de parcă nici nu ar exista. În schimb, creditorul dobândeşte un drept
analogic, de a cere terțului executarea, între creditor și terț stabilindu-se un raport obligaţional
în urma încheierii contractului. Debitorul este în afara raportului apărut între creditor şi terţ,
dar şi în afara raportului obligaţional iniţial care a încetat datorită terţului.
Esenţa juridică a preluării datoriei de la creditor constă în iertarea datoriei debitorului,
fiindcă rezultatul constă în decăderea obligaţiei debitorului iniţial fără vreo participare din
partea lui. Înştiinţat de către creditor că nu mai este dator, fiindcă un terţ va executa în locul lui,
debitorul poate considera că acesta îi iartă datoria. Pe debitor nu îl interesează din care motiv
creditorul a încheiat contractul prin care un terţ a preluat datoria sa. Prezintă importanţă

38Această cerinţă este consacrată în Codul civil german (§415) şi în Codul elveţian al obligaţiilor (art.176) şi este
standardizată în Principiile Unidroit (art. 9.2.3.). Vezi: Baias, Fl. Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1696.
14
raporturile care vor apărea între debitorul iniţial şi noul debitor, de ce ultimul este de acord să
preia locul acestuia.
În practică însă, cazurile de preluare a datoriei de la creditor de către un terţ fără o
înţelegere prealabilă cu debitorul sunt rare. De regulă, debitorul este cel care caută un terţ care
să fie de acord să îl substituie în raportul obligaţional. Astfel, potenţialii participanţi la
preluarea datoriei se află în relaţii în al căror temei unul dintre aceştia îşi asumă executarea
obligaţiei pentru celălalt. Prezintă importanţă determinarea intereselor urmărite de părţi în
cazul în care terţul preia datoria de la creditor. Interesul debitorului exclus din raportul
obligaţional este menţinerea valabilităţii contractului de preluare a datoriei. În caz contrar, el va
fi obligat din nou faţă de creditor. Excluderea vechiului debitor este posibilă dacă situaţia lui nu
devine mai dificilă de cum era până la încheierea contractului de preluare a datoriei. Acesta
poate fi declarat nul în cazul în care substituirea vechiului debitor s-a produs prin violenţă sau
dol din partea noului debitor.
Situaţia noului debitor este mai lejeră. El poate în orice moment să renunţe la contractul
de preluare a datoriei, ceea ce îl va degreva de obligaţia asumată.
Interesul creditorului poate fi divers. El poate cere menţinerea contractului de preluare a
datoriei, dar şi încetarea lui, atunci când, de exemplu, s-au comis greşeli referitor la
solvabilitatea noului debitor.
Preluarea datoriei în temeiul unui contract între creditor şi un terţ dă naştere la un
raport juridic la care debitorul iniţial nu participă. Se poate considera că noul debitor îi acordă
un credit celui iniţial. Astfel de acţiuni urmează a fi calificate drept gestiune de afaceri, care
poate fi doar în favoarea debitorului, din care considerent acordul lui nu este necesar. Cu toate
acestea, debitorul iniţial are dreptul să se opună contractului de preluare a datoriei şi să execute
el însuşi obligaţia (art. 567 alin.(2) din Codul civil), dacă are un interes, de exemplu constată că
acesta s-a făcut în detrimentul său. Acest drept al debitorului iniţial este o trăsătură specifică ce
face ca preluarea datoriei de către un terţ de la creditor să nu fie confundată cu cesiunea de creanţă.
b) Preluarea datoriei printr-un acord încheiat între terţ şi debitorul iniţial va produce
efecte doar dacă va fi acceptat de către creditor (art. 568), deoarece raportul obligaţional este
unul personal, iar personalitatea debitorului (solvabilitatea, cinstea, spiritul gospodăresc,
inteligenţa) prezintă un interes primordial. Dacă, în cazul preluării de datorie prin contract
încheiat cu creditorul, consimţământul lui ca parte contractantă este necesar pentru valabilitatea
contractului, în cazul preluării datoriei prin contract încheiat cu debitorul, consimţământul
creditorului este necesar pentru ca preluarea datoriei să producă efecte. Astfel, contractul
încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor este valabil încheiat din momentul realizării
acordului de voinţă al celor doi cocontractanţi, dar el nu produce efecte ca operaţiune de
preluare a datoriei decât de la data exprimării acordului creditorului. Până la data la care

15
creditorul îşi exprimă acordul nu se poate vorbi de o adevărată preluare de datorie39.
Acceptarea din partea creditorului a preluării de datorie este o manifestare a
consimţământului acestuia, care se obţine dacă oricare dintre cei doi cocontractanţi, debitorul
iniţial sau noul debitor, efectuează formalităţile de comunicare a contractului intervenit între
aceştia, ambele părţi având interesul să confere eficienţă contractului. Prin exprimare a
acordului, creditorul nu devine parte la contractul încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor,
ci creditor al noului debitor, ca rezultat al preluării de datorie acceptate, exercitând în raport cu
acesta toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului iniţial.
Deosebirile dintre cele două modalităţi de preluare a datoriei sunt:
- părţile contractului de preluare a datoriei încheiat între creditor şi terţ nu sunt doi
debitori, ca în contractul de preluare a datoriei încheiat între debitor şi un terţ, ci unul este
creditorul, celălalt terţul (noul debitor). Această circumstanţă exclude necesitatea efectuării de
către creditor a unui act juridic unilateral prin care să îşi exprime acordul cu schimbarea
debitorului;
- neparticiparea debitorului iniţial la încheierea contractul de preluare a datoriei între
creditor şi terţ necesită săvârşirea de către creditor a unui alt act unilateral prin care să ierte
datoria acestuia. Anume un astfel de act generează consecinţe juridice, care sunt doar
preconizate de contractul de preluare a datoriei dintre creditor şi terţ, şi anume apariţia unui
nou raport juridic în schimbul celui existent, care încetează. Fără iertarea datoriei debitorului
iniţial, contractul de preluare a datoriei încheiat între creditor şi terţ dă naştere la un nou raport
juridic, nestingându-l pe cel precedent. Ca rezultat, vor exista paralel două raporturi juridice
identice cu participarea a unor subiecte diferite;
- relaţiile dintre debitori, la preluarea datoriei, rămân în afara contractului. În legătură cu
acest fapt, nu se poate pune problema invocării unor obiecţii, de către noul debitor, rezultate
din relaţiile lui cu debitorul iniţial. Astfel de obiecţii sunt inadmisibile, chiar dacă debitorul a
indicat terţului, la primirea datoriei, temeiul unei asemenea acceptări. Deoarece vechiul debitor
nu a participat la determinarea acestui temei, creditorul are dreptul să ignore referirea
unilaterală la un asemenea temei. Situaţia, în cazul dat, este identică delegaţiei: creditorul ştie
doar că nu este obligat să ofere debitorului un contraechivalen, iar debitorul contează pe
obţinerea de sine stătătoare a contraechivalentului de la terţ. Dacă debitorul a mizat şi nu a
primit contaechivalentul, aceasta este greşeala lui, creditorul nefiind răspunzător.
Indiferent de modalităţile sale, că se realizează în temeiul unui contract încheiat între
creditor şi un terţ sau între debitorul iniţial şi noul debitor, preluarea datoriei trebuie să fie
încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut datoria (art.569 din
Codul civil)

În astfel de cazuri, de exemplu, doctrina elveţiană operează cu denumirea de „preluare internă de datorie”. Vezi:
39

Baias, Fl. Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1700.

16
 2.3. Efectele preluării datoriei
Prin preluarea de datorie se transferă elementul pasiv al raportului obligaţional, datoria.
Locul debitorului iniţial este preluat de către terţ, care devine un nou debitor, responsabil de
executarea obligaţiei (art.567-571 din Codul civil), debitorul iniţial fiind degrevat40.
Obligaţia se transferă noului debitor în starea în care se afla în patrimoniul debitorului
iniţial, la data încheierii contractului de preluare a datoriei. Drepturile creditorului aferente
obligaţiei nu sunt afectate, iar acordul creditorului la preluarea datoriei nu se poate echivala cu
prezumţia că acesta ar fi acceptat o situaţie mai puțin favorabilă decât situația pe care a avut-o
în raport cu debitorul iniţial. Astfel, creditorul va beneficia de aceleaşi condiţii de efectuare a
plăţii, de exemplu va avea dreptul de a invoca clauza privitoare la executarea anticipată a
obligaţiei în cazul neefectuării plăţii în rate.
Creditorul beneficiază de toate celelalte accesorii ale creanţei. De exemplu, o anumită
dobândă pentru întârziere la plată, stipulată în contractul încheiat cu debitorul iniţial, poate
introduce orice acţiune în justiţie prin care să protejeze creanţa – acţiune oblică (art. 599 din
Codul civil), să facă acte de întrerupere a prescripţiei, să ia orice alte măsuri pentru conservare a
dreptului său în raport cu noul debitor. Ca excepţie, potrivit art.571, nu se transferă prin
preluare de datorie drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei, dacă menţinerea lor nu este
încuviinţată de cei care le-au constituit. Este firesc să fie aşa, întrucât schimbarea debitorului îi
interesează în mod esenţial pe cei care au garantat datoria (garanţii personale sau reale). De
exemplu, conform art.485, obligaţia garantată prin gaj poate fi preluată de o altă persoană doar
cu acordul creditorului gajist, iar dacă debitorul obligaţiei garantate şi debitorul gajist sunt
persoane diferite, şi cu acordul ultimului de a răspunde pentru noul debitor. În caz contrar,
gajul se stinge prin efectul legii. Dacă debitorul obligaţiei garantate este şi debitor gajist, gajul se
menţine, cu excepţia cazului în care creditorul gajist este de acord cu o altă garanţie sau cu
stingerea gajului. De asemenea, fidejusiunea se va stinge în cazul preluării obligaţie garantate
dacă fidejusorul nu a acceptat să garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor (art.1167
alin.(3) din Codul civil). Art. 485 şi 1167 conţin norme speciale, aplicabile raporturilor de gaj şi
de fidejusiune, dar care corelează cu norma generală, stabilită la art. 571 din Codul civil.
Noul debitor este în drept să opună creditorului excepţiile care rezultă din raportul
dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o creanţă ce
aparţine debitorului iniţial (art. 570). Noul debitor, substituindu-se debitorului iniţial,
beneficiază de toate mijloacele de apărare ce puteau fi invocate de acesta. Astfel, poate opune

40Principiile Unidroit (art.9.2.5.) îl prevăd pe creditor că este cel care optează între a-l elibera pe debitorul iniţial sau
a-l ţine în continuare obligat la plată, în solidar sau în subsidiar. În absenţa unei alegeri, Principiile Unidroit prevăd
că ambii – debitorul iniţial şi noul debitor – sunt solidar răspunzători. Vezi: Baias, Fl. Noul Cod civil: comentariu pe
articole, p.1697). Reieşind din principiul libertăţii contractuale (art.667din Codul civil), este posibil ca, prin contract,
părţile să includă o astfel de clauză.

17
creditorului faptul că obligaţia nu exista ori că era stinsă la momentul preluării, că actul
generator de obligaţii era nul sau anulabil, inclusiv ca urmare a incapacităţii debitorului iniţial
ori a vreunui viciu de consimţământ. El poate, de asemenea, opune excepţia de neexecutare,
poate cere reducerea propriei prestaţii ori rezoluţiunea, poate folosi clauza de arbitraj inserată
în contractul dintre creditor şi debitorul iniţial41.
Ca excepţie, cel ce preia datoria nu poate opune creditorului excepţiile personale ale
debitorului iniţial, adică cele care nu sunt legate de obligaţia principală, ci de alte raporturi ori
împrejurări personale care îl privesc pe debitor. Astfel, noul debitor nu poate opune
creditorului compensaţia cu o datorie a debitorului iniţial. Interpretarea per a contrario al art. 570
din Codul civil permite a face concluzia că noul debitor nu poate opune creditorului excepţiile
ce rezultă din raporturile dintre noul debitor şi debitorul iniţial. De exemplu, neexecutarea
obligaţiilor asumate de debitorul iniţial faţă de noul debitor în considerarea preluării ori
nevalabilitatea contractului încheiat cu debitorul iniţial.

41 Baias, Fl. Noul Cod civil: comentariu pe articole, p.1699.

18