Capacitatea testamentara/testamenti factio

Pt ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesar ca testatorul

mai apoi mostenitorii si legatarii sa aiba capacitate testamentara, pe care romanii o
denumeau testament factio si care era de 2 feluri: testamenti factio activa si pasiva.
Testamenti factio activa desemneaza aptitudinea persoanei de a face
testamentul sau de a asista in calitate de martor la intocmirea unui testament.
Regula era ca au testament factio activa toti aceia care sunt capabili de drept si de
fapt, adica pers sui iuris care aveau reprezentarea consecintelor actelor si faptelor
lor. Totusi au fost admise si unele exceptii, spre ex: fiul de familie care avea peculiu
castrense, adica un peculiu in calitate de soldat putea dispune de bunurile sale prin
testament. De asemenea, sclavul public putea dispune prin testament de jumatate
din peculiul sau. Pana in vremea lui Hadrian, femeia nu si putea face testament, dar
incepand cu vremea acestui imparat, femeia sui iuris putea sa si faca testament,
dar numai in prezenta tutorelui. Iar femeia care se bucura de ius liberorum avea o
deplina capacitate de ???.
Iar testamenti factio pasiva desemneaza atitudinea persoanei de a veni la
succesiune fie in calitate de mostenitor, fie in calitate de legatar. In mod simetric, se
bucurau de testamenti factio pasiva toti aceia care erau capabili de drept si de fapt.
Dar si de la aceasta regula s-au admis exceptii, astfel putea fi instituit mostenitor un
fiu de familie care era pers alieni iuris, dupa cum s-a admis si institutirea sclavului,
caci din ratiuni de ordin practice romanii au admis sa fie instituiti mostenitori si
sclavul propriu si sclavul altuia. In privinta femeii, cenzorul a propus o lege in 169 ih,
legea Pohonia??? Prin care s-a stability ca femeia nu poate veni la succesiunea unui
patrimoniu in val mai mare de 100mii de arsi.
De asemenea, pt ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesara
instituirea de mostenitori despre care Gaius spunea ca este temeiul juridic al
oricarui testament si presupune intrunirea unor conditii de forma si de fond.
In privinta conditiilor de forma retinem ca instituirea se facea in fruntea
testamentului, cu alte cuvinte orice testament incepea cu instituirea de mostenitori,
care se facea in termenii imperative si solemni. Spre ex., daca era instituit Octavian,
in fruntea testamentului se scria Octavius heres esto(Octavian sa fie mostenitor).
Iar conditiile de fond ale instituirii si-au gasit expresia in 2 principii
fundamentale ale dreptului succesoral roman. Potrivit primului principiu, nemo pro
parte testatus pro parte inestatus decenere potest (nimeni nu poate muri in parte
cu testament si in parte fara testament). De unde rezulta ca mostenirea legala nu
se poate deschide alaturi de mostenirea testamentara. Iar daca testatorul dispune
numai pt o parte din bunurile sale, cel instituit pro parte va dobandi totusi intreaga
succesiune. Pt ca altminteri ar insemna sa se deschida mostenirea legala alaturi de
mostenirea testamentara, ceea ce nu e permis.

Iar potrivit celui de al doilea principiu, semper heres, semper heres adica
odata mostenitor pt totdeauna mostenitor, ceea ce inseamna ca nu e permisa
instituirea cu termen deoarece mostenirea e un mod de dobandire a prop, iar
proprietatea nu are caracter temporar, ci character perpetuu. Daca insa
mostenitorul instituit repudiaza/refuza succesiunea atunci se deschide mostenirea
legala, ab intestat. Pt a preveni o asemenea perspective, romanii au creat
substituirea de mostenitori care este tot o instituire, dar de gradul 2 sau
conditionala, pt ipoteza in care cel instituit mostenitor nu poate sau nu vrea sa
dobandeasca succesiunea si imbraca 3 forme: substitution vulgaris, substitution
pupilaris si substitutio cvasipupilaris.
Substituirea vulgara e cea obisnuita si se face pt ipoteza in care cel instituit
nu poate sau nu vrea sa dobandeasca mostenirea. In acest caz testatorul va scrie in
fruntea testamentului mai intai instituirea, apoi daca X nu vine la mostenire, sa
vinaY.
Substituirea pupilara se face numai pt ipoteza in care cel instituit mostenitor
ar muri inainte de varsta pupertatii (14 ani) pt ca impuberul e incapabil de fapt si
prin urmare nu si poate face testamentul si atunci testatorul ii numeste un
substituit.
Substituirea cvasipupilara se facea numai pt ipoteza in care cel instituit
mostenitor si ar fi pierdut mintile, ar fi innebunit deoarece si nebunul e incapabil de
fapt si nu si poate face testamentul.
Pe langa succesiunea legala si cea testamentara, romanii au cunoscut si
succesiunea deferita contra testamentului, pe care Gaius o denumea contra tabulas
si care este o aplicatiune a principiului simetriei in dreptul succesoral roman, caci in
conceptia vechilor romani asa cum testatorul isi poate institui descendentii ca
mostenitori, tot asa testatorul isi poate dezmosteni descendentii cu conditia sa
respecte anumite forme solemne. Astfel fii de familie erau dezmosteniti nominal
,individual, fiecare in parte, printr o formula solemna. De ex, daca era dezmotenit
Octavian se utiliza formula Octavius filius meus ex heres esto (Octavian fiul meu
sa fie dezmostenit). Pe cand fiicele si nepotii putea fi dezmosteniti in bloc prin
formula solemna ceteri omnes ex heredes sunto(toti ceilalti sa fie dezmosteniti).
Daca era dezmostenit un fiu de familie fara respectarea formelor solemne,
testamentul era ruptum , nul. Iar daca erau dezmosteniti fara respectarea formelor
solemne fiice si nepoti, testamentul nu era nul, ci se rectifica de asa maniera incat
cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa primeasca totusi o parte din
succesiune. Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii.Iar omisiunea
apare atunci cand descendentii nu sunt nici instituiti, nici dezmosteniti. Prin urmare
daca e omis un fiu, testamentul va fi nul.Iar daca sunt omisi fiicele si nepotii,
testamentul va fi rectificat.

Insa, cu timpul, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat si pe acest

fond de evolutie s-a impus in dreptul roman idea de oficium, conform careia
testatorul are indatorirea de a-si iubi rudele apropiate, adica trebuie sa-si iubeasca
descendentii, ascendentii, fratii si surorile. Iar daca testatorul insa dezmosteneste
rudele apropiate, chiar cu respectarea formelor solemne, testamentul poate fi
atacat in justitie deoarece e un testament inoficios, e lipsit de oficium, prin
incalcarea indatoririi de iubire.
Testamentul putea fi atacat de catre cei dezmosteniti printr-o actiune speciala
denumita cverera incoficiosi testamenti sau plangere pt testamentul inoficios,
actiune care era intentata in fata tribunalului centumviriilor. Iar centumvirii anulau
testamentul sub pretextul ca testatorul a fost nebun atunci cand si a intocmit
testamentul pt ca numai un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate. Totusi
existau anumite cauze care justificau dezmostenirea rudelor apropiate, spre ex
tentativa de omor, dar acele cauze nu erau precizate prin texte din legi, ci erau
lasate la aprecierea tribunalului. Iar de-a lungul timpului s a constatat ca practica
tribunalului e contradictorie, in sensul ca cazuri similar erau solutionate diferit,
contradictoriu, de caeea imparatul Justinian a intocmit o lista cu cauzele care
justifica dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu cauze care justifica
intentarea cvereri inofociosi testamenti.
Alte?? din material succesiunilor se refera la dobandirea mostenirii, iar
in functie de felul in care mostenirea e dobandita, succesorii, mostenitorii se
clasifica in 3 categorii:
1. Heredes sui et necesarii
2. Heredes necesarii
3. Heredes estranii/voluntarii

Din prima categ fac parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias
devin persoane sui iuris si care fac parte din prima categ de mostenitori legali. Prin
urmare, ei pot veni la succesiunea legala daca nu exista testament sau la
mostenirea testamentara daca sunt instituiti mostenitori prin testament. Insa
indiferent de mostenirea la care vin, legala sau testamentara, ei dobandesc
succesiunea de drept, adica automat si de aceea in cazul acestor mostenitori nu se
poate pune nici problema acceptarii mostenirii, nici problema repudierii ei, de vreme
ce nu o pot repudia si sunt mostenitori de drept.
Din categ a doua fac parte sclavii instituiti msotenitori prin testament. Prin
urmare, sclavii nu pot veni la succesiunea legala si numai la cea testamentara, daca
sunt instituiti prin testament, caci romanii au admis din ratiuni de ordin practice si
instituirea sclavului propriu, si instituirea sclavului altuia. Iar daca era instituit ca
mostenitor sclavul propiu, atunci clauza de instituire trebuia sa fie insotita de o
clauza de dezrobire, astfel incat la moartea testatorului sclavul devenea om liber si

dobandea succesiunea in aceasta calitate, cu precizarea ca si el era mostenitor

necesar, ceea ce inseamna ca nu se punea nici problema acceptarii, nici problema
repudierii mostenirii, caci si sclavul instituit si dezrobit dobandea succesiunea de
drept automat.
Din categ a treia faceau parte persoanele straine de familie, cu precizarea ca
in acesta categ intrau si agnatii din categ a doua si a treia. Asadar, in material
dobandirii succesiunii, rudele civile, agnatii din categ a doua si a treia erau
considerate straine de familie. Acesti msotenitori se numeau voluntari intrucat ei
aveau posibilitatea fie sa accepte, fie sa repudieze succesiunea. Iar daca intelegeau
sa accepte succesiunea, trebuia sa recurga la una din formele acceptarii, caci
potrivit dreptului civil roman exista 3 forme de acceptare a succesiunii:
1. Cretio
2. Pro herede gestio
3. Nuda voluntas

Cretio e o forma solemna de acceptare a mostenirii in sensul ca mostenitorul

trebuie sa si exprime vointa de a accepta succesiunea prin pronuntarea unor
cuvinte solemne, iar testatorul are posibilitatea de a I impune mostenitorului
instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma.
Pro herede gestio inseamna administrare in calitate de msotenitor, ceea ce
presupune ca mostenitorul instituit face un act de administrare a bunurilor
succesorale, spre ex vinde un bun din succesiune, de unde rezulta ca a inteles sa
accepte succesiunea, acceptarea care in zilele nostre se numeste tacita.
Nuda voluntas e o forma de acceptare expresa, dar nesolemna. Mostenitorul
instituit isi poate exprima vointa in orice conditii. Insa acceptarea mostenirii
presupune intrunirea anumitor conditii, pe care le denumim conditiile acceptarii
mostenirii.
In primul rand, cei ce accepta mostenirea trebuie sa aiba capacitatea de a se
oblige deoarece o mostenire cuprinde pe langa lucruri corporale si drepturi de
creanta si o serie de datorii pe care trebuie sa le plateasca mostenitorul instituit
care accepta succesiunea. Iata de ce sclavul instituit si fiul de familie nu pot accepta
succesiunea fara aprobarea unui pater sau unui dominus aprobare pe care o
denumim iusu patris sive domini (acceptare aprobata fie de pater, fie de dominus).
Insa ii avem in vedere pe fiul de familie al altuia si pe sclavul altuia. Nu l avem in
vedere pe fiul sau sclavul testatorului pentru ca fiul e heredes sui, vine in prima
categ de mostenitori legali, iar sclavul propriu cand e instituit e si dezrobit. Daca
insa e instituit fiul altuia, acela ramane persoana alieni iuris si dupa moartea
testatorului, cat se afla sub puterea tatalui sau, care va trebui sa plateasca datoriile
succesorale dup ace fiul accepta succesiunea.

Pe de alta parte era necesar ca mostenitorul sa aiba ius capiendi sau dreptul
de a culege o mostenire, drept care a fost creat de imparatul Octavian Augustus
prin doua legi: Iulia si Papia Popeea, cunoscute sub denumirea de legile caducare,
ale caror dispozitii au fost sistematizate in doua parti, denumite pars nuptialia si
pars caducalia. Prin dispozitiile din pars nuptialia s a prevazut ca femeile intre 20-50
ani si barbatii intre 25-60 ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba
copii. Iar prin dispozitiile din pars cacucalia s a prevazut ca cei necasatoriti,
celibatarii, nu pot dobandi nimic din succesiunea pt care au fost instituiti, iar aceia
care erau casatoriti, dar nu aveau copii dobandeau numai jumatate din mostenirea
pt care au fost instituiti. Iar partea caduca, nedobandita revenea acelora care erau
instituiti prin acelasi testament si care intruneau conditiile cerute de legile
caducare. Iar daca in testament nu existau asemenea mostenitori instituiti, intreaga
succesiune devenea caduca si trecea asupra statului, prin urmare Octavian a initiat
o reforma inteligenta.
Pe de alta parte, acceptarea mostenirii genereaza si anumite efecte juridice.
Primul efect la acceptarii consta in confuziunea patrimoniilor, in sensul ca
patrimonial defunctului se contopeste cu patrimoniul mostenitorului. Acest effect al
acceptarii poate genera consecinte pagubitoare si pt mostenitor, si pt creditorii
defunctului. Consecintele pagubitoare pt mostenitor se produc atunci cand
succesiunea e incarcata de datorii, de vreme ce mostenitorul trebuie sa plateasca
datoriile succesorale ultra vires hereditatis, adica dincolo de limitele activului
succesoral, ceea ce inseamna ca trebuia sa plateasca datoriile succesorale din
propriile bunuri. Si de aceea, de regula, mostenitorii repudiau succesiunile incarcate
de datorii in paguba creditorilor defunctului, care nu si mai puteau valorifica
drepturile de creanta. De aceea pretorul a intervenit si a creat ius abstinendi sau
dreptul de a se abtine. Potrivit acestui drept, mostenitorul raspundea pt datoriile
succesorale numai intra vires hereditatis, adica numai in limitele activului
succesoral, ceea ce inseamna ca dupa ce se epuiza activul mostenirii, succesorul nu
mai platea datoriile succesorale. La randul lui, imparatul Iustinian a stabilit ca acel
mostenitor care face un inventor al bunurilor succesorale va raspunde pt datoriile
succesiunii iarasi numai intra vires hereditatis drept denumit de comentatori
beneficium inventarii. Dar asa cum spuneam, confuziunea patrimoniilor putea avea
consecinte negative si pentru creditorii defunctului atunci cand mostenitorul e
insolvabil, caci daca mostenitorul e insolvabil, creditorii defunctului vor veni in
concurs cu creditorii mostenitorului si intrucat mostenitorul e insolvabil, creditorii
defunctului nu si pot valorifica drepturile de creanta integral, ci numai in parte. Si de
data aceata a intervenit pretorul si a creat seperatio bonorum, procedeu prin care
ori de cate ori mostenitorul era insolvabil, bunurile defunctului erau separate de
bunurile mostenitorului, astfel incat creditorii defunctului isi puteau valorifica
drepturile de creanta integral pe seama bunurilor defunctului si numai dupa aceea
avea loc efectul confuziunii patrimoniilor.