Moștenirea legală - ab intestat

Moștenirea legală se deschidea atunci când nu existau moștenitori testamentari sau când testamentul nu era valabil
întocmit, fiind, în consecință, nul.

Sediul materiei îl reprezenta Legea celor 12 Table, care prevedea trei categorii de moștenitori legali:

1. Sui heredes - aceia care prin moartea lui pater familias deveneau sui iuris - fii și fiice de familie, soția
căsătorită cu manus, nepoții din fii (dacă tatăl lor a decedat înaintea bunicului), adoptatul și adrogatul.

Sui heredes însemna "cel ce se moștenește pe el însuși", iar etimologia își are sorgintea în proprietatea familială, în cazul
căreia fiii de familie erau socotiți încă din timpul vieții lui pater familias coproprietari cu acesta. Prin moștenire, ei
dobândeau, așadar, ceva ce le aparținuse și înainte. Cu timpul, însă, în evoluția relațiilor de familie au fost introduse în
această noțiune și alte persoane decât cele care fuseseră coproprietare cu pater familias asupra lui heredium. În cadrul
acestei prime categorii de moștenitori funcționa sistemul reprezentării, în virtutea căruia urmașii unui succesibil
predecedat veneau la moștenirea defunctului în locul ascendentului lor, culegând prin moștenire, toți, atât cât ar fi cules
succesibilul, dacă ar mai fi trăit la momentul decesului lui pater familias. De exemplu, la moartea lui pater familias vin la
moștenire doi fii și doi nepoți, aceștia din urma fiind fiii unui al treilea fiu predecedat lui pater familias. Acești doi nepoți
culeg împreuna tot o treime din moștenire, adica cât ar fi cules tatăl lor dacă ar fi trăit. Fiecare va culege 1/6 din moștenire.

2. Adgnatus proximus - "cel mai apropiat agnat"

În această categorie intră colateralii lui pater familias: frații, verii și nepoții de frate sau de văr. Această categorie este
una mobilă, în sensul că, dacă nu exista un agnat mai apropiat, va putea veni la moștenire și un agnat foarte îndepărtat.
Sistemul reprezentării nu funcționa în cadrul acestei categorii - în situația în care cel mai apropiat agnat refuza
moștenirea, nu venea la moștenire următorul agnat, iar moștenirea era declarată vacantă, putând fi culeasă ca atare de
catre stat.

3. Gentiles - despre ei existau doar indicii că fac parte din familia defunctului. Veneau la moștenire în bloc.

Se observă că sistemul moștenirii legale era construit exclusiv pe baza relațiilor de putere dintre pater familias și cei de
sub puterea sa. Vocație succesorală aveau doar agnații. Cu timpul, însă, acest lucru a devenit incomod, mai ales în
condițiile în care a apărut căsătoria fără manus, iar femeile și-au dobândit o oarecare independență față de soț. De
asemenea, nici fiul de familie nu mai era atât de puternic controlat de către pater familias, astfel că, din ce în ce mai mult,
s-a simțit nevoia acordării și cognaților dreptul de a veni la moștenirea lui pater familias, cum ar fi, de pildă, fiul
emancipat, care era cognat cu fosta sa familie, dar nu mai era și agnat.

Moștenirea pretoriană

A fost necesară intervenția pretorului care a săvârșit o reformă prin care a amendat moștenirea legală, creând patru noi
categorii de moștenitori, ocrotind rudenia de sânge. Această moștenire pretoriană a fost denumită bonorum posessio
(posesiunea bunurilor succesorale), sintagmă care trebuie înțeleasă în sensul că nu era vorba despre o posesiune efectivă,
ci doar despre o posesiune care putea fi reclamată de către cei îndreptățiți, prin mijloace de drept pretorian.

1. Bonorum possessio unde liberi 


În această categorie intrau atât sui heredes, cât și toți acei fii de familie și descendenții lor, care, în urma unui capitis
deminutio minima, își pierduseră vocația succesorală. Veneau, așadar, la succesiune, nu numai fiii aflați sub puterea lui
pater, dar și fiii emancipați. Toți fiii de familie au dobândit vocație succesorală, indiferent dacă erau sau nu sub puterea
lui pater familias. Conta, așadar, faptul că erau cognați. Participarea la moștenire a fiului emancipat era una
facultativă, pentru că, dacă el voia să participe, trebuia să faca aport al bunurilor proprii, contribuind la masa
succesorală cu bunurile sale, participând alături de frații săi în cote egale la moștenire.

2. Bonorum possessio unde legitimi 


În această categorie persoanele din categoriile agnatus proximus și gentiles.

3. Bonorum possessio unde cognati 


În această categorie erau incluși acei cognați care nu erau și agnați, deci nu făceau parte din rândul descendenților.
(mama, față de copiii săi din căsătoria fără manus).
4. Bonorum possessio unde vir et uxor 

În această categorie intra soțul și soția căsătoriți fără manus, care dobândesc dreptul de a se moșteni reciproc, drept
pe care nu îl avuseseră înainte.

Observăm ca era foarte rar posibil ca un cognat să culeagă o moștenire, pentru că era foarte improbabil să nu existe nicio
persoană din primele două categorii de moștenitori, motiv pentru care a intervenit legislația imperială, care a amendat
sistemul pretorului.

- În acest sens menționăm două senatusconsulte, date în epoca imperială:

‣ Senatusconsultul Tertullian, dat în timpul lui Hadrian, prin acesta acordându-se mamei dreptul de a veni la
succesiunea copiilor săi rezultați din căsătoria fără manus în calitate de rudă legitimă, urcând din a treia în cadrul
primei categorii de moștenitori.

‣ Senatusconsultul Orfitian, dat în timpul lui Marcus Aurelius, prin care copiii rezultați din căsătoria fără
manus au dobândit vocația de a veni la moștenirea mamei lor, urcând din a treia în cadrul primei categorii de
moștenitori.

- În epoca postclasică, Iustinian a reformat complet sistemul moștenirii legale, înlocuind agnațiunea cu cognațiunea,
care devine unicul fundament al vocației succesorale, creând astfel patru noi categorii de moștenitori:

- Descendenții

- Frații și surorile - rezultați din părinți comuni, dar și copiii acestora, precum și ascendenții

- Frații și surorile consangvini (au tată comun) sau uterini (au mamă comună), precum și copiii lor

- Alți colaterali

Testamentul în epoca veche

În epoca veche, primul testament a fost testamentul calatis comitiis, care îmbrăca forma unei legi curiate. Explicația unei
asemenea forme se regăsește în concepția romanilor care au privit la origine testamentul ca fiind un act foarte grav,
deoarece el urmărea să schimbe ordinea succesorală prevazută de lege. Pentru acest motiv, romanii, într-o concepție
simetrică, au hotărât ca întrucât o lege nu poate fi modificată decât tot printr-o lege, prin urmare testamentul trebuie votat
ca o lege. La această forma de testament aveau acces doar patricienii, iar el se putea face doar de două ori pe an, când
se întrunea Comitia Curiata.

Ulterior, a apărut și o nouă formă de testament, testamentul in procinctu, “făcut în apropierea luptei”, la care aveau acces
și plebeii. Acesta se făcea în fața armatei gata de luptă, dar avea și el două cerințe - statul roman să se afle pe picior de
război, iar al doilea era faptul că puteau face un asemenea testament numai cei care erau legionari. Martorii realizării
acestui tip de testament erau camarazii de arme ai testatorului.

După apariția mancipațiunii fiduciare, a apărut testamentul per aes et libram. Acesta era accesibil oricărui cetățean roman,
indiferent de vârstă sau ocupație. Prima formă a acestui testament era mancipatio familiae. Mecanismul acestuia
presupunea ca testatorul, în calitate vânzător, să vândă întregul său patrimoniu unui cumpărător numit emptor familiae, cu
care încheie un pact fiduciar, adică o convenție de bună credință prin care îi arată lui emptor cum și cui să distribuie
bunurile sale la moartea sa. Vânzarea era una fictivă, o vânzare contra unui singur sesterț. Dezavantajul major al acestei
forme de testament l-a reprezentat mult timp faptul că soarta operațiunii depindea de buna-credință a lui emptor familiae.
La romani, mult timp, pactele fiduciare nu au fost sancționate juridic și, deci, cei care își asumau obligații în temeiul lor nu
puteau fi constrânși să le execute, iar dacă emptor era de rea-credință, se putea considera proprietar adevărat al bunurilor și
putea refuza să execute instrucțiunile din pactul fiduciar, putând fi sancționat doar pe plan moral. Acest inconvenient a fost
ulterior remediat, căci, prin intermediul acestui mecanism emptor familiae nu a mai dobândit proprietatea asupra bunurilor,
ci doar dreptul de a le păstra, pentru a le transmite mai departe moștenitorilor testatorului la moartea acestuia, devenind
astfel un simplu detentor al moștenirii. În această fază, suntem în prezența unui testament per aes et libram public.
Ulterior, apare și testamentul secret, în care ultima dorință a testatorului era secretă, adresată prin forme solemne doar
acestui emptor familiae, care nu putea face parte din familia testatorului.

 Testamentul în epoca clasică

În epoca clasică, testamentul per aes et libram, public sau secret, continuă să rămână în vigoare, însă au aparut și
forme noi de testament:

- Testamentul nuncupativ, care se realiza în formă orală, printr-o singură declarație a testatorului, în prezența a 7
martori cetățeni romani.

- Testamentul pretorian, care se realiza în formă scrisă, tot în prezența unor martori, cu aplicarea sigiliilor și a
semnăturilor acestora. Pretorul acordă moștenitorului bonorum possesio secundum tabulas.

- Testamentul militar, care nu presupunea nicio condiție de formă și era valabil indiferent de suportul material al
voinței testatorului, singura cerința fiind aceea că voința testatorului sa fie clar exprimată. De exemplu, se putea
testa cu sabia pe nisip sau cu sânge pe scut. În privința acestei moșteniri, testatorul putea decide cu privire la
doar o parte din moștenirea sa, cealaltă parte fiind distribuită conform moștenirii ab intestat.

- Testament tripartit, care era o combinație între testamentul per aes et libram, testamentul pretorian și unele
prevederi din constituțiunile imperiale.

În epoca postclasică, testamentul nuncupativ și testamentul militar se mențin, însă a aparut și o formă nouă -
testamenti principi oblatum, întocmit în formă scrisă și depus la arhiva imperială.

Testamenti factio

O instituție esențială în materia succesiunilor o reprezintă capacitatea testamentară - testamenti factio:

‣ Testamenti factio activa - capacitatea unei persoane de a-și face un testament sau de a fi martoră la
întocmirea unui testament.

‣ Testamenti factio pasiva - capacitatea unei persoane de a veni la moștenire, fie în calitate de moștenitor
extinctiv, fie în calitate de legatar.

Se bucurau de testamenti factio activa acei cetățeni romani sui iuris capabili să își exprime singuri voința, dar și acei
peregrini care se bucurau de ius comercii.

NU aveau testamenti factio activa:

- sclavii, cu excepția sclavilor publici care aveau dreptul de a-și face testament.

- fiii de familie, cu excepția acelor fii care aveau peculium militar

- incapabilii de fapt (alienații, impuberii, femeile - cu excepția femeilor care aveau ius liberorum). Mai târziu,
odată cu împăratul Hadrian, și femeile care nu aveau ius liberorum au dobândit capacitatea de a-și face
testament, cu condiția de a avea auctoritatis tutoris.

În ceea ce privește testamenti factio pasiva, aveau capacitatea de a culege o moștenire cei care se bucurau de ius
comercii. Aceasta capacitate a fost restrânsa dă romani, o restrângere intervenind în anul 169 î.e.n., când prin legea
Voconia, femeile au fost oprite să vină la moștenirea cetățenilor care aveau o avere mai mare de 100.000 de ași, această
restrângere fiind justificată de interesul de a ocroti femeile față de consecințele devastatoare pe care luxul le putea avea
asupra lor. De asemenea, nu puteau fi instituite ca moștenitori persoanele incerte, adică acele persoane cu privire la care
testatorul nu își putea face o idee clară în momentul întocmirii testamentului. De pildă, era nulă clauza ca moștenirea să
revină celui care ar fi venit primul la funeraliile defunctului. Nu puteau fi instituiți ca moștenitori nici postumii, adică cei
născuți după moartea testatorului, și nici persoanele juridice. Persoanele alieni iuris puteau fi instituite moștenitori, dar
tot ceea ce culegeau ele intra în patrimoniul lui pater familias. Romanii au acceptat, și instituirea sclavilor ca moștenitori,
având la bază calcule economice, căci acceptarea unei moșteniri încărcate de datorii atragea pe capul moștenitorului riscul
executarii silite, daca se realiza prin vendictio bonorum, avea o consecință - infamia, care echivala cu o moarte civilă și
care producea efecte morale asupra memoriei defunctului. Într-o asemenea situație, testatorul prefera să instituie un sclav
ca moștenitor care să suporte consecințele insolvabilității.

 Instituirea de moștenitor

Instituirea de moștenitor era dispoziția esențială a testamentului, în lipsa căreia un testament era nul, motiv pentru care
Gaius arată că este caput et fundamentum totius testamenti - “fruntea și temelia oricărui testament”.

Sub aspectul condițiilor de formă, instituirea de moștenitor se făcea în fruntea testamentului, era prima clauză în textul
testamentar, putând fi urmată de numirea unui tutore și de o clauză de dezmoștenire. Era obligatoriu să fie formulată în
limba latină, în termeni sacramentali, imperativi și solemni: “Titius heres esto“ / “Titius să fie moștenitor”, pentru a putea
avea caracterul unei legi votate de Comitia curiata. Ulterior, nu a mai fost nevoie să fie folosite aceste formule solemne, și a
putut fi folosită și limba greacă.

Sub aspectul condițiilor de fond, instituirea de moștenitor era subsumată unor cerințe, care sunt exprimate prin două
principii:

1. Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest - “Nimeni nu poate muri în parte cu testament
și în parte fără testament” - O persoană nu putea institui moștenitor doar pentru o parte din moștenire, lăsând ca
cealaltă parte a moștenirii să fie distribuită potrivit regulilor moștenirii legale. Nu se puteau deschide în paralel
două sisteme succesorale. Dacă, totuși, testatorul proceda astfel, moștenitorul instituit pentru o parte dobândea
întreaga moștenire.

2. Semel heres, semper heres - “Odată moștenitor, pentru totdeauna moștenitor”. Instituirea de moștenitor nu
putea fi afectată de termen extinctiv, adică nu se putea dispune prin testament că o anumita persoană să fie
moștenitor numai până la o anumită dată. De asemenea, nu putea fi afectată nici de condiție rezolutorie. Cu
toate acestea, era valabilă instituirea de moștenitor sub condiție suspensivă - până la îndeplinirea acesteia, nu
se deschidea succesiunea ab intestat.

Substituirea de moștenitori

Aceasta intervenea atunci când cel instituit moștenitor nu putea sau nu dorea să accepte moștenirea. Era posibil ca
testatorul să dorească să evite consecința deschiderii succesiunii legale într-o asemenea situație, motiv pentru care
recurgea la substituirea de moștenitori. Substituirea este acea clauză introdusă în testament, prin care testatorul dispune
ca o altă persoană, substituit, să vină la moștenire în ipoteza în care cel instituit nu dobândește moștenirea. Această
instituție a mai fost denumită instituire de gradul II - o instituire condițională.

Din texte reiese că erau cunoscute trei forme de substituire:

‣ Substituirea vulgară (vulgaris) - desemnarea uneia sau mai multor persoane care sa vină în locul descendentului său.

‣ Substituirea pupilară (pupillaris) - desemnarea unei persoane care să vină la moștenire dacă descendentul său ar fi
murit înainte de împlinirea vârstei pubertății.

‣ Substituirea cvasi-pupilară (quasi pupillaris) - desemnarea de către testator a unui moștenitor pentru descendentul
său lipsit de minte (mente captus).

Succesiunea deferită contra testamentului

Succesiunea deferită contra testamentului se înfățișa că o restrângere a libertății de a testa, deoarece chiar dacă
testamentul era valabil întocmit, exista posibilitatea ca cei interesați să se opună voinței testatorului, fie pentru că nu
fuseseră menționați în cuprinsul testamentului, fie pentru că testatorul nu le lăsase o parte de moștenire.

La origine, în epoca veche, în virtutea libertății lui pater familias de a-și întocmi testamentul, acesta putea atât institui cât
și dezmoșteni/exhereda în mod liber pe descendenții săi, cu respectarea anumitor forme solemne. Daca el dorea să își
dezmoștenească un fiu de familie, el trebuia să o facă în mod solemn și nominal, prin indicarea numelui fiului dezmoștenit:
“Fiul meu Titius să fie dezmoștenit”. În ceea ce îi privește pe alți descendenți decât fiii, cum ar fi fiicele sau nepoții, aceștia
nu mai trebuiau să fie dezmoșteniți nominal, ei putând fi dezmoșteniți în bloc, dar tot cu respectarea formelor solemne,
potrivit formulei: "Toți ceilalți să fie dezmoșteniți".

Dezmoștenirea trebuiasă să privească întreg patrimoniul, ea nu se putea realiza ex certa re, doar pentru o parte din
moștenire. În situatia în care se producea o omisiune în privința unuia dintre descendenți sau dacă nu se respectau
formele solemne cerute pentru exheredare, testamentul fie era nul (ruptum), fie era rectificat. Dacă se întâmpla ca filius
să fie cel omis sau neregulat dezmoștenit, testamentul era nul. Daca era vorba de alte rude, testamentul era doar rectificat,
în sensul că și cei omiși puteau să culeagă o parte din moștenire.

Cu timpul, puterea lui pater familias a suferit unele restrângeri - capacitatea sa de a-și dezmoșteni rudele, iar o astfel de
restrângere a capacității sale de a testa o reprezinta testamentul inoficios, creație a jurisprudenței romane. Acest
testament inoficios pornește de la premisa că acela care își dezmoștenește rudele apropiate își încălca o obligație, și
anume aceea de oficium față de aceste rude, adică îndatorirea de iubire. În consecință, rudele apropiate dezmoștenite de
către testator au dobândit dreptul de a ataca testamentul prin care fusesera dezmoștenite pentru motivul încălcării acestei
obligații, încălcare care demonstra mai departe că testatorul, de fapt, nu fusese în deplinatatea facultăților mintale, căci
altfel nu și-ar fi neglijat îndatorirea de iubire. Trebuie precizat că în sfera rudelor apropiate erau numai descendenții,
ascendenții, frații și surorile. Fiind o creație a jurisprudenței, aprecierea admiterii unei asemenea acțiuni în anulare era la
latitudinea tribunalului centrumvirilor, care aprecia dacă acțiunea este admisibilă sau nu, iar aceasta acțiune se numea
“querela inofficiosi testamenti”.

Clasificarea moștenitorilor din punctul de vedere al dobândirii moștenirii

Romanii clasificau moștenitorii și din punctul de vedere al dobândirii moștenirii, pentru că dobândirea unei moșteniri
avea la bază și o anumita atitudine subiectivă din partea moștenitorilor care trebuia coroborată cu statutul lor juridic și cu
felul moștenirii care se deschidea. Din acest punct de vedere, romanii cunoșteau trei categorii de moștenitori:

- Heredes sui et necessarii - categorie în care intrau sui heredes, aceia care prin moartea lui pater familias deveneau
sui iuris. Ei se numesc și necessarii pentru că ei vin la moștenire de plin drept, adică automat și obligatoriu, ei neavând
dreptul să repudieze moștenirea și netrebuind să facă ceva pentru a o accepta. În această concepție, filius și pater
familias stăpânesc împreună, încă din timpul vieții lui pater, anumite bunuri. Acest sui heredes participă obligatoriu la
ambele feluri de moștenire, atât la cea legală, cât și la cea testamentară.

- Heredes necesarii - categorie în care intrau sclavii. Aceștia au dobândit capacitate testamentara pasivă, ca urmare a
interesului romanilor de a se evita astfel consecințele negative ce puteau interveni pentru moștenitorii liberi și pentru
memoria defunctului. Instituirea ca moștenitor a sclavului trebuia însoțită în mod necesar și de o clauză de dezrobire a
acestuia. Acești sclavi nu puteau participa decât la moștenirea testamentară. Ei nu puteau repudia moștenirea.

- Heredes extranei (voluntarii) - categorie în care intrau persoanele stăine de persoana defunctului, dar străine din punct
de vedere civil, nu familial. Este vorba despre cei care nu se aflau sub puterea sa la momentul decesului, adică de
cercurile 2 și 3 agnatice. Aceasta a treia categorie de moștenitori era singura liberă, pentru că numai cei din aceasta
categorie puteau accepta sau repudia în mod liber moștenirea. Dacă doreau să o accepte, ei trebuiau să se manfieste
într-un mod specific în acest sens.

Acceptarea moștenirii

Era numită additio hereditatis. Din texte reiese că romanii, în timp, au avut mai multe forme de acceptare a moștenirii:

1. Cretio, cea mai veche, care reprezenta un mod solemn și totodată expres de acceptare a moștenirii. Trebuia
pronunțată o declarație solemnă în fața unor martori: “Pentru că Octavian m-a instituit moștenitor, accept această
moștenire”. Din texte reiese că defunctul putea chiar să impună prin testament moștenitorului să accepte moștenirea în
această formă, într-un anumit termen, sub sancțiunea exheredării. Un atare mecanism era o versiune a lui cretio,
denumită cretio perfecta.

2. Pro herede gestio, care era un mod tacit de accceptare a moștenirii. Se socotea că a acceptat moștenirea acel
moștenitor care săvârșea acte cu privire la bunurile succesorale din care reiesea neîndoielnic voința sa de a accepta
acea moștenire. (Se genera prezumția de acceptare a moștenirii prin vânzarea bunului moștenit).

3. Nuda voluntas, un mod de acceptare expresă a moștenirii, dar nesolemnă, fiind suficient ca moștenitorul să își
exprime voința de acceptare, avantaje care au facut ca acest mod de acceptare a moștenirii să se generalizeze. În
general, termenul era de 100 de zile. Iustinian a modificat acest termen, hotărând că moștenirea era

 Condițiile acceptării moștenirii

Pentru a accepta o moștenire, o persoană trebuia să întrunească anumite condiții, cum ar fi:

1. Condiția de a avea capacitatea de a se obliga, necesară deoarece culegerea moștenirii însemna atât dobândirea de
drepturi, cât și asumarea de datorii.

2. Condiția de a avea ius capiendi (dreptul de a culege o moștenire). Acest drept a fost introdus prin doua legi date în
timpul împaratului Augustus, și anume lex Iulia și lex Plautia Poppaea, denumite legile caducare. Acestea aveau două
categorii de dispoziții:

‣ pars nuptiaria - femeile cu vârste între 20 și 50 de ani și bărbații cu vârste între 25 și 60 de ani trebuie să
fie căsătoriți și să aibă copii.

‣ pars caducaria - cei care se încadrau în aceste limite de vârsta și nu se căsătoreau (celibes) nu aveau
dreptul să dobândească nimic din moștenirea. Cu privire la cei care se căsătoreau, dar nu aveau copii, orbi,
ei aveau dreptul de a culege doar jumătate din moștenire.

Efectele acceptării unei moștenirii

A. Confuziunea de patrimonii

Reprezenta întrepătrunderea care se produce între patrimoniul defunctului și patrimoniul heredelui. Putea produce, însă,
dezavantaje, fie pe capul heredelui, fie pe capul creditorului defunctului. O situație dezavantajoasă moștenitorului este
moștenirea este încarcată de datorii, și când, ca urmare a contopirii care se producea între cele două patrimonii,
moștenitorul ajunge în situația de a plăti datoriile succesiunii și din bunurile sale proprii. Dacă moștenirea avea pasivul mai
mare decât activul, însemna că diferența neacoperită era suportată de moștenitori. Acest risc era posibil deoarece, la
origine, moștenitorul răspundea dincolo de limitele activului succesoral. Acest risc era suportat doar de către
moștenitorii necesari, nu și de cei voluntari, care puteau repudia moștenirea. Această situație a făcut necesară intervenția
pretorului care a venit în sprijinul moștenitorilor și a creat ius apstinenti (dreptul de a te abține), drept în temeiul căruia
heredele nu putea fi obligat să îi satisfacă pe creditorii succesiunii dincolo de activul succesoral. Din acest moment,
situația se schimbă, iar moștenitorul răspunde în limitele activului succesoral. Mai târziu, Iustinian a perfecționat sistemul,
creând beneficiul de inventar, în virtutea căruia moștenitorul, făcând un inventar al bunurilor succesorale și al valorii lor, nu
putea fi ținut să răspundă față de creditorii succesiunii decât în limitele acestui inventar.

Dacă moștenirea era solvabilă, dar moștenitorul era insolvabil, în urma confuziunii creditorii moștenitori ajungeau să
intre în concurs cu creditorii proprii ai moștenitorului, ceea ce înseamna că acei creditori ai succesiunii, în lipsa acestei
confuziuni, s-ar fi putut înfrupta comod din succesiune, satisfăcându-și astfel creanțele. Pretorul a intervenit și în acest caz,
creând pentru aceștia o instituție nouă, și anume separatio bonorum, în virtutea căreia, după deschiderea succesiunii,
creditorii succesiunii puteau cere separarea bunurilor moștenirii de cele ale moștenitorului pentru a-și putea astfel
valorifica cu prioritate creanțele pe seama bunurilor succesiunii.

B. Împărțirea succesiunii - Partajul

Într-o succesiune existau și bunuri corporale și incorporale, și lucruri, dar și drepturi. În ce privește datoriile și creanțele
succesiunii, acestea se împărțeau de drept între moștenitori, potrivit cotei ce le revenea acestora din moștenire. Cu privire la
bunurile sau lucrurile corporale care nu erau partajabile comod în natură, moștenitorii rămâneau în stare de indiviziune
(coproprietate), care putea înceta fie prin convenția moștenitorilor, fie printr-o acțiune in justiție, numită actio familiae
herciscundae.

C. Collatio bonorum

În virtutea acestuia, moștenitorii aveau obligația de a aporta, adică de a aduce la moștenire lucrurile pe care le primiseră de
la pater familias în timpul vieții acestuia, cu referire specială la bunurile dotale sau donative. Cu privire la bunurile dotale,
fiicele trebuiau sa facă o collatio dotis pentru a putea participa la moștenire, fiindcă acestea dobândiseră anumite bunuri
din patrimoniul defunctului încă din timpul vieții acestuia. Într-o situație similară se afla și emancipatul care trebuia sa faca
collatio emancipati.
 Sancțiunea moștenirii civile

Moștenirea civilă era sancționată prin hereditatis petitio (petițiunea de ereditate) care, spre deosebire de acțiunea în
revendicare, ce avea ca obiect un lucru individual determinat, hereditatis petitio avea ca obiect o întreagă moștenire, deci
o universalitate de bunuri, motiv pentru care spunem ca este o acțiune cu caracter universal. Titularul acestei actiuni
putea fi numai moștenitorul civil, care nu trebuia să facă dovada dreptului de proprietate al defunctului, ci trebuia să faca
doar dovada că el este moștenitor civil. Pentru intentarea acțiunii trebuia, așadar, ca reclamantul să fie moștenitor civil și
ca el să nu posede bunurile succesorale și era obligatoriu ca pârâtul sa fie posesor, fie posesor pro herede, fie posesor
pro posessore. Se considera că pârâtul poseda pro herede atunci când el era de bună credință, când credea în mod real că
el este moștenitor și era considerat a poseda pro posessore pârâtul care era de rea credință, știind că nu este moștenitor,
dar apărându-se prin formula “posed pentru că posed”. Cu timpul s-a admis ca hereditatis petitio să poată fi intentată și
împotriva posesorilor fictivi. Potrivit senatusconsultului Juventian, pârâtul de bună credință era ținut să răspundă pentru
ceea ce lipsea din succesiune numai în măsura în care el realizase o îmbogățire de pe urma dispariției acelor bunuri din
succesiune, deci le vânduse contra unui preț pe care trebuia să-l restituie adevăratului proprietar. În ceea ce privește situația
pârâtului de rea credință, el era ținut să răspundă pentru absolut tot ceea ce lipsea din moștenire, indiferent de cauza care
condusese la diminuarea activului succesoral și indiferent dacă el realizase sau nu o îmbogățire prin aceasta.

Sancțiunea moștenirii pretoriene

Moștenirea pretoriană era sancționată printr-un interdict numit quorum bonorum (interdict al tuturor bunurilor
succesorale), care presupunea un mecanism potrivit căruia cel care pretindea că este moștenitor pretorian trebuia să facă în
fața pretorului o declarație în acest sens. Dupa aceasta declarație, pretorul îi acorda petentului bonorum posessio, adică îi
acorda calitatea de moștenitor pretorian, dar nu elibera interdictul, adică nu-l punea efectiv în posesia bunurilor succesorale
până când pretorul nu verifica dacă reclamantul întruneste într-adevăr condițiile pentru a fi considerat moștenitor pretorian.

Repudierea moștenirii

Singura categorie de moștenitori care putea repudia mostenirea era categoria moștenitorilor voluntari (extranei).
Repudierea nu necesita condiții de formă, ea realizându-se numai printr-o simplă declarație, fără a fi necesare alte
solemnități, sau tacit. Se considera că a repudiat moștenirea cel care nu se pronunța în termenul de 100 de zile pentru
acceptarea moștenirii. Mâi târziu, în dreptul postclasic, Iustianian a mărit termenul la 1 an și a hotărât că cel care nu se
pronunță în acest interval de timp era considerat că a acceptat moștenirea. Repudierea producea anumite efecte:

- Dacă existau mai mulți moștenitori, se producea acrescământul (ius adcrescendi), în virtutea căruia cota de participare
la moștenire a moștenitorilor acceptanți creștea cu cota corespunzătoare a moștenitorului repudiant.

- Dacă nu existau alți moștenitori, iar repudiantul era singurul moștenitor, venea la succesiune substituitul, iar dacă nu
exista nici substituit, se producea deschiderea moștenirii legale, iar dacă nu exista niciun moștenitor legal, atunci
moștenirea era culeasă de statul roman care era asimilat moștenitorilor legali.

Condițiile de formă ale legatelor

În ceea ce privește condițiile de formă, un legat trebuia formulat în termeni imperativi și solemni și trebuia să aibă o
anumită localizare în textul testamentar, și anume un legat trebuia să figureze imediat după instituirea de moștenitori.
După forma lor, la romani, erau cunoscute patru tipuri de legate care au apărut succesiv:

Legatul per vindicationem 


Prin acest legat, testatorul dispunea de un bun individual determinat pe care îl transmitea direct legatarului. Spre
exemplu, “Dau și leg lui Titius pe sclavul Stihus”, ceea ce înseamna că în momentul deschiderii succesiunii legatarul
devenea automat proprietar al bunului legat, fără a se naște vreun raport juridic între moștenitor și legatar. În calitate de
proprietar, legatarul avea la îndemana acțiunea în revendicare.

Legatul per damnationem


În acest caz, testatorul îl însărcina pe moștenitor să transmită el legatarului bunul legat, de pildă prin formula “Heredele
meu să fie obligat să îi dea lui Titius pe sclavul Stihus”. Observăm ca între moștenitor și legatar se naște un raport juridic,
raport în virtutea căruia moștenitorului îi revenea o obligație pozitivă, aceea de a-i transmite el legatarului acel bun. În aceste
condiții legatarul avea împotriva moștenitorului o acțiune personală, dreptul de creanță având ca obiect un lucru.
La un moment dat s-a dat senatusconsultul neronian prin care s-a prevăzut că un legat per vindicationem care era nul
pentru nerespectarea condițiilor de fond, putea fi socotit valabil, dar ca legat per damnationem. A intervenit jurisprudența,
care a extins prin analogie dispozițiile acestui senatusconsult, spunând ca dacă un legat per vindicationem nul poate fi
socotit valabil ca legat per damnationem, cu atât mai mult un legat per vindicationem valabil poate fi socotit valabil și ca
legat per damnationem, moment în care orice legatar per vindicationem avea o optiune: dacă el dorea însuși bunul, se
socotea legatar per vindicationem, și dacă dorea numai echivalentul valoric al acestui lucru, el se socotea legatar per
damnationem.

Legatul per praeceptionem


Prin acest legat era favorizat unul dintre cei instituiți moștenitori, fiind gratificat suplimentar de către testator, prin lăsarea
unui legat, ceea ce înseamna ca el venea la moștenire într-o dublă ipostază, și de moștenitor, dar și de legatar - avea dreptul
ca încă mai înainte de împărțeala moștenirii să ia bunul legat din masa succesorală, urmând ca abia apoi să se împartă
moștenirea, de aceea numindu-se așa - per praeceptionem înseamnă “prin luare mai înainte”, iar formula era “Titius să ia
mai înainte pe sclavul Stihus”.

Legatul sinendi modo


Acesta instituie o obligație negativă în sarcina unui moștenitor, căci el este conceput ca o permisiune acordată legatarului
de a intra în stăpânirea lucrului legat - “Heredele meu să fie obligat să îi permită lui Titius să ia pe sclavul Stihus”.

Condițiile de fond ale legatelor

O prima condiție - existența testamenti factio pasiva. Executarea legatelor cădea în sarcina celor instituiți moștenitori, căci
cu excepția legatului per praeceptionem, în cadrul căruia moștenitorul era și legatar, în toate celelalte cazuri moștenitorii
pierdeau anumite bunuri din mostenire în favoarea unor terți.

A doua condiție - deși la origine legatul a fost conceput pentru favorizarea unora dintre moștenitori, în practică, ca
urmare a faptului că pater familias avea o libertate absolută de a testa, a apărut practica de a se introduce în testament din
ce în ce mai frecvent legate în favoarea unor străini de familie, ceea ce era de natura să aibă consecințe negative majore
pentru moștenitori, care, în virtutea confuziunii de patrimonii care se petrecea ca urmare a acceptării moștenirii, erau ținuti
să plătească datoriile succesiunii, fără să culeagă în schimb mare lucru din aceasta. Astfel, executarea legatului apăsa
asupra instituitului. Efectul a fost repudierea moștenirii încarcate de legate mari, iar aceasta se repercuta negativ asupra
creditorului defunctului care se vedeau în imposibilitatea de a-și mai executa creanțele. Drept urmare, statul roman a
intervenit și a dat mai multe legi de limitare a libertății testatorului de a dispune prin legat.

➡ Legea Furia Testamentaria - un legat nu poate avea ca obiect un lucru cu o valoare mai mare de 1000 de ași.

➡ Legea Vogonia - legatarul nu putea primi mai mult decât heredele testamentar.

➡ Legea Falcidia, care a instituit un fel de rezervă succesorală în favoarea moștenitorilor numită quarta
falcidiada și care a prevăzut că moștenitorul trebuie să culeagă cel puțin un sfert din moștenire, iar dacă prin
legatele lăsate se încalca această rezervă, urma ca toate legatele sa fie reduse proporțional.

A treia condiție - regula Catoniana, care prevedea că un legat care era nul în momentul întocmirii legatului rămânea
nul pentru totdeauna. De exemplu, testatorul lăsa printr-un legat per vindicationem o casă legatarului, casă care însă nu
se afla în acel moment în proprietatea testatorului. În aceste condiții, pentru ca testatorul dispunea de un bun care nu se
afla în patrimoniul său, acel legat era nul și chiar dacă ulterior testatorul devenea proprietar al acelei case, legatul nu
devenea valabil prin aceasta, ci rămânea nul.

Sancțiunea legatelor

- Legatul per vindicationem era sancționat prin acțiunea în revendicare.

- Legatele în virtutea cărora se stabileau raporturi între moșteniori și legatari erau sancționate prin acțiuni speciale,
numite actio ex testamento care erau valabile în cazul legatului per damnationem și în cazul legatului sinendi modo.

- Legatul per praeceptionem era sancționat prin actio familiae herciscundae, adică prin acțiunea de ieșirea din
indiviziunea familială, acțiune introdusă prin Legea celor 12 Table și la care legatarul avea acces pentru ca el era în
același timp și moștenitor, nu numai legatar.
 Fideicomisele

Reprezintă dispoziții prin care disponentul roagă un fiduciar să transmită un anumit bun sau o fracțiune dintr-un
patrimoniu sau chiar un patrimoniu integral unei alte persoane numită fideicomisar. La romani, fideicomisul putea figura
și în testament, dar și în afara unui testament. Daca fideicomisul figura în testament, disponent era chiar testatorul, iar
fiduciar putea fi fie moștenitorul, fie legatarul. Deseori, însă, fideicomisul figura în afara unui testament deoarece el nu
implica anumite condiții de formă sau de fond, ceea ce înseamna că fideicomisul putea fi formulat în orice termen,
procurând suplimentar avantajul că în acest fel o persoana care nu avea testamenti factio pasiva putea totuși dobândi
bunuri dintr-o moștenire. Mult timp, fideicomisul nu a fost sancționat pe plan juridic. Inițial, el a fost sancționat numai pe
plan religios, căci fiduciarul trebuia să jure că va îndeplini rugămintea disponentului, iar dacă își încălca jurământul,
răspundea în fața zeilor. Ulterior, sancțiunea a trecut în plan moral - fiduciarul care își încălca obligația asumată era
sancționat chiar cu infamia, iar în cele din urmă, în vremea împaratului Augustus, a fost sancționat și pe plan juridic.

O varietate a fideicomisului era fideicomisul de familie, prin care o persoană, de regulă un descendent, primea în calitate
de fiduciar unele bunuri de la un ascendent, cu condiția de a le pastra și de a le transmite mai departe propriilor săi
descendenți care ulterior urmau a deveni, la rândul lor, fiduciari. Prin această instituție s-a asigurat dezideratul păstrarii în
familie a anumitor bunuri considerate mai valoroase, iar acest principiu a stat la baza fideicomisului de familie care a fost
extins în feudalism, o aplicație a acestuia fiind privilegiul primogeniturii (al primului născut), care avea dezavantajul că dacă
primul născut era risipitor, exista riscul pierderii bunurilor ale caror protejare se urmărea. De aceea, fideicomisul de familie nu
a dispărut din practica juridică in feudalism, fiind menținut sub forma substituțiunii fideicomisare.

O altă varietate a fideicomisul a fost fideicomisul de ereditate, care figura obligatoriu într-un testament. În acest caz,
fiduciar era chiar moștenitorul care trebuia să transmită fideicomisarului o parte din moștenire sau chiar întreaga
moștenire. Moștenitorul era obligat să suporte toate datoriile succesiunii, motiv pentru care s-au dat cele două
senatusconsulte - Terbellian și Pegasian, prin care s-au reglementat raporturile între fiduciar și fideicomisar în așa fel
încât și fideicomisarul să suporte o parte dintre datorii în raport de bunurile pe care le primea.

Materia obligațiilor

Cea mai celebră definiție a obligației este dată în Institutele lui Iustinian - Obligatio est iuris vinculum quo, necessitate,
adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura - Obligația este o legătura de drept prin care
suntem constrânși la a plăti ceva, conform dreptului cetății noastre. Obligația se înfățisează ca fiind un raport de drept
care este rezultatul unirii a două voințe individuale. Definiția lui Iustinian este oarecum eliptică, prezentând doar situația
debitorului, și, fiind vorba despre un raport de drept, se prezumă că există și o altă parte, creditorul. Prin urmare, această
definiție nu elucidează conținutul termenului de plată, în acest scop fiind necesară cunoașterea unei alte definiții, dată de
această dată de către jurisconsultul Paul care spunea că "Natura obligației nu constă în faptul că un lucru devine al nostru
sau ne este constituită o servitute, ci în faptul că cineva este constrâns a transmite ceva proprietarului, a face ceva sau o
îndeplini o prestațiune". Aceasta înseamnă că plata, ca obiect al obligației ce constă în dare, facere sau prestare.

- dare - obligația debitorului de a transmite creditorului proprietatea unui lucru sau de a-i constitui creditorului
un alt drept real sau de a-i plăti o sumă de bani.

- facere - obligația debitorului de a face ceva pentru creditor sau de a nu face ceea ce ar fi putut face în
absența raportului juridic obligațional.

- prestare - obligația debitorului de a concura creditorului folosința unui bun, fără a constitui un drept real.

Elementele obligației

Acestea sunt în număr de trei: subiectele, obiectul și sancțiunea.

Subiectele raportului juridic obligațional sunt:

- Creditorul, subiectul activ, care are dreptul de a pretinde plata.

- Debitorul, subiectul pasiv, care are obligația de a face plata.

Obiectul obligației este însăși plata (prestația debitorului) care consta în dare, facere sau prestare.

 Pentru ca obiectul obligației să fie valabil, era necesară întrunirea mai multor cerințe cumulative:

1. Să fie licit, adică să nu încalce regulile prevăzute de lege (nu era licită obligația de a săvârși un delict).

2. Să fie posibil, imposibilitatea având doua dimensiuni: fizică - atunci când se promitea ceva care nu exista în natura sau
juridică - când se promite un lucru extrapatrimonium, un lucru care nu poate intra în proprietatea cuiva, cum ar fi
obiectele de cult sau zidurile cetății.

3. Sa fie determinat sau determinabil.

4. Să fie prestație a debitorului în favoarea creditorului, căci la romani era nulă promisiunea faptei altuia, după cum era
nulă și promisiunea în folosul altuia.

5. Să prezinte interes pentru creditor, căci nu era valabilă promisiunea de a transmite creditorului un bun care se afla deja
în patrimoniul său.

Sancțiunea - obligația era sancționată printr-o acțiune personală care, la romani, cuprindea în intentio cuvântul “dare”
sau, alternativ “dare - facere - potere” care sugerau că debitorul trebuia să execute o anumită prestațiune pentru creditor.

Din texte reiese că romanii au clasificat obligațiile după varii criterii, cele mai importante criterii de clasificare fiind
clasificarea obligațiilor după izvoare, clasificarea după sancțiune și clasificarea după numărul persoanelor participante
la raportul juridic obligațional:

I. După izvoare, Gaius a realizat o prima clasificare într-o prima etapă, el spunând că obligațiile pot izvorî fie:

- ex contractu - din contracte

- ex delicto - din delicte

Ulterior, Gaius si-a amendat această clasificare inițială, adăugând la cele dintâi și un al treilea izvor pe care l-a numit variae
causarum figurae. (alte izvoare de obligații)

În epoca postclasică, Iustinian a realizat o altă clasificare a obligațiilor după izvoare, și anume o clasificare în:

1. Obligații contractuale - ce izvorasc din contracte, care, la rândul lor, se clasifica după trei criterii, si anume după
sancțiuni, după efecte și după modul lor de formare.

După sancțiune, contractele se clasifică în:

- Contracte de drept strict, sancționate prin acțiuni de drept strict, în care judecătorul interpreta ad litteram
contractul.

- Contracte de bună-credință, sancționate prin acțiuni de bună credință, în care judecătorul interpreta ex bona
fide contractul.

După efect, contractele se clasifică în:

- Contracte unilaterale, care nasc obligații doar în sarcina uneia dintre părți, în care o parte este numai creditor,
iar cealaltă parte este numai debitor.

- Contracte sinalagmatice, în care ambele părți au în egală măsura calitatea de debitor și de creditor.

- Contracte sinalagmatice imperfecte, care debutează prin a fi contracte unilaterale, dar care, pe parcursul
executării lor nasc obligații și în sarcina celeilalte părți.

 După modul de formare, contractele se clasifică în:

- Contracte solemne, care necesitau respectarea anumitor formule și simboluri.

‣ Contracte solemne în formă religioasă - sponsio religioasă, iusiurandum liberti

‣ Contracte solemne în formă verbală - sponio laică, stipulațiunea

‣ Contracte solemne în formă autentică - nexum

‣ Contracte solemne în formă scrisă - contractul litteris

- Contracte nesolemne, care nu necesitau utilizarea unor anumite formule sau simboluri

‣ Contractele reale - se formează prin convenția părților însoțită de remiterea materială a lucrului -
mutuum, fiducia, gajul, comodatul și depozitul.

‣ Contractele consensuale - se fromează prin simplul acord de voință a părților contractante, solo
consensu - vânzarea, locațiunea, societatea și mandatul.

‣ Contractele nenumite - se formeaza prin convenția părților însoțită de executarea obligației de către
una dintre părți, ceea ce înseamnă că pentru una dintre părți încheierea contractului era simultană cu
executarea sa - la început erau lipsite de sancțiune juridică.

2. Obligații cvasicontractuale - izvorăsc din qvasicontracte, reprezentând fapte licite generatoare de efecte similare celor
produse de contracte. Aceastea nu sunt acte juridice, ci sunt fapte juridice - gestiunea de afaceri, plata nedatorată și
îmbogățirea fără justă cauză.

3. Obligații delictuale - izvorasc din delicte. Acestea reprezintă fapte ilicite care generează în sarcina delicventului
obligația de a repara prejudiciul cauzat sau, după caz, obligația de a plăti o amendă.

4. Obligații cvasidelictuale - izvorasc din qvasidelicte. Qvasidelictele reprezintă tot fapte ilicite care generează efecte
similare celor produse de delicte. Existența acestei categorii este strict legată de conservatorismul roman, căci romanii,
la un moment dat, au considerat că nu mai pot apărea alte delicte, astfel că au realizat o listă a delictelor și au închis
acea listă, considerând că aceasta este completă. Viața socială a demonstrat că există și alte delicte, dar pentru a nu
redeschide lista, au creat o nouă categorie.

II. După sancțiune, obligațiile se clasifica în:

‣ Obligații civile - sunt sancționate printr-o acțiune. Aceasta înseamnă că dacă debitorul nu plătește la scadență,
creditorul are dreptul de a intenta o acțiune în justiție împotriva sa pentru a obține o hotărâre de condamnare pe
care o poate aduce la îndeplinire cu ajutorul forței de constrângere a statului roman.

‣ Obligatii naturale - nu sunt sancționate printr-o acțiune. Dacă, însă, debitorul unei obligații naturale execută
voluntar acea obligație, el nu mai poate să repede, adică nu are dreptul de a cere restituirea prestației efectuate.
De aici rezultă ca el nu face o plată nedatorată, ci una pentru care nu putea fi urmarit în justitie de către creditor.
Dacă debitorul care a plătit introduce o acțiune în repetire, creditorul se va apăra cu succes, invocând excepția
lucrului datorat și plătit. Dacă obligația civilă este sancționată prin acțiune, cea naturală este sancționată prin
excepție.

III. După numărul persoanelor participante la raportul juridic obligațional, obligațiile se clasifica în:

- Obligații simple – un singur debitor și un singur creditor;

- Obligații complexe – pluralitate de subiecte; distingem 2 situații:

 a) subiectele sunt pe picior de egalitate, obligațiile sunt de 2 feluri:

‣ conjuncte - stau sub semnul divizibilității creanțelor și datoriilor; fiecare creditor își poate valorifica numai
partea sa din creanță și fiecare debitor este ținut numai pentru partea sa din datorie.

‣ coreale (solidare) - guvernate de principiul solidarității creanțelor și datoriilor. În cazul unei corealități
active, oricare creditor poate valorifica întreaga creanță sau în cazul corealitatii pasive, oricare dintre
debitori poate fi ținut pentru întreaga datorie.

b) subiectele nu sunt pe picior de egalitate

‣ ad stipulatio – actul prin care un creditor accesor (adstipulator) se alătură creditorului principal.
Creditorul accesor este creditor veritabil doar în raport cu debitorul, căruia îi poate pretinde plata, dar nu
și în raporturile cu creditorul principal, față de care apare ca un mandatar.

‣ ad promissio – actul prin care un debitor accesor (admpromissor) se alătură debitorului principal, în
scopul de a-l pune la adapost pe creditor față de consecințele eventualei insolvabilități a debitorului
principal. Debitorul accesor are funcția unui garant personal.

Elementele contractelor

1. ESENȚIALE – în lipsa lor, contractul nu are identitate, nu există.

D. OBIECTUL – are două sensuri:

‣ strict – obiectul contractului înseamnă efectele contractului, obiectul fiind însăși obligația

‣ larg – obiectul contractului înseamnă obiectul obligației, adică cu plata

➡ Funcția contractelor în dreptul roman - funcția exclusivă de a crea obligații – a căror executare avea loc
ulterior printr-un act distinct de cel în care s-a născut obligația.

E. CONSIMȚĂMÂNTUL – manifestarea de voință a unei părți în sensul dorit de cealaltă parte.

Cauze care conduceau la inexistența consimțământului - contractul nul (lovit de nulitate absolută)

1. Neseriozitatea – cauză de inexistență a consimțământului când era evident din împrejurările în care s-a încheiat un
contract că o parte nu a intenționat să se oblige. De exemplu, când un consimțământ a fost dat în glumă sau în alte
imprejurari care exclud în mod obiectiv intenția unei persoane de a se obliga în mod serios.

2. Eroarea – greșita reprezentare asupra realității; la romani, atunci când nu afecta interesele părților, eroarea nu producea
niciun efect. Totuși, dacă le afecta, distrugea consimțământul. Romanii cunoșteau 4 cazuri de eroare:

- error in negotium – eroare asupra naturii juridice a contractului

- error in personam – eroarea asupra identității co-contractantului

- error in corpore – eroarea asupra identității lucrului ce formeaza obiectul material al contractului

- error in substantiam – eroarea asupra calităților esențiale ale lucrului

Cauze de viciere a consimtamantului - contractul anulabil (lovit de nulitate relativă)

1. Teama – provocată de violența exercitată de către una dintre părți în scopul de a o determina pe cealaltă parte să
încheie contractul. Violența era de două feluri:

‣ Fizică, conducea la inexistența consimțământului

‣ Morală, nu producea niciun efect

Un contract încheiat sub amenințare era considerat valabil în vechiul drept roman, încheierea actelor fiind dominată de un
formalism excesiv. Spre sfârșitul Republicii, formalismul a decăzut și nu a mai constituit o piedică a multor acte încheiate
sub imperiul fricii. Pretorul a intervenit si a pus la dispoziția victimei morale două mijloace juridice:

- Actio metus – la care victima violenței recurgea atunci când intenționa să obțină anularea actului încheiat în
asemenea împrejurări.

- Exceptio metus – la care victima apela ori de câte ori era chemată în judecată de autorul violent pentru a executa
obligația nascută din acel contract.

2. Dolul – ansamblul manoperelor dolozive la care recurgea una dintre părți pentru a o determina pe cealaltă parte să
încheie un contract pe care în alte împrejurări nu l-ar fi încheiat. Romanii faceau o distincție in materia dolurilor:

‣ Dolus manus – dolul rău care reprezenta o vițiere de consimțământ

‣ Dolus bonus – dolul bun care nu afecta consimțământul - cazul vânzătorului care-și lăuda exagerat marfa

A intervenit pretorul la sfârșitul Republicii și a creat remedii împotriva dolului:

- Actio de dolo – nu reprezentau acțiuni de anulare ca în dreptul modern

- Exceptio doli - procedee, mijloace prin care se putea obține anularea contractelor încheiate în aceste împrejurari.
Cele 2 acțiuni erau construite pe schema de funcționare a acțiunilor arbitrarii, victima se adresa magistratului cu
astfel de acțiuni, iar în faza a II-a, judecatătorul desemnat avea o dublă calitate de arbitru și de judecător propriu-zis:
în calitate de arbitru ordona pârâtului care era autorul violenței să renunțe la contractul încheiat în asemenea condiții,
dacă accepta era anulat, dar putea refuza și atunci, judecătorul îl condamna la plata unei sume de bani stabilite de
reclamant.

F. CAPACITATEA (caput) – aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice.

- Cetățeanul roman putea încheia orice fel de acte

- Latinul care avea ius commercii

- Peregrinii potrivit dreptului ginților

- Fiul de familie și sclavul - cu autorizație de la pater familias

- Prodigii nu puteau deveni debitori, dar puteau deveni creditori (își puteau face doar situația mai bună)

- Impuberii sui iuris puteau deveni creditori, dar nu puteau deveni debitori decât cu auctoritatis tutoris, în
aceeași situație femeile sui iuris până la ius liberorum.

2. ACCIDENTALE - nu trebuie să figureze în mod obligatoriu, în contracte fiind inserate la cererea părților

a) TERMENUL - evenimentul viitor și sigur, de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept.

- Termen suspensiv – afecteaza exigibilitatea dreptului (dies a quo - termen de la care). Contractul este valabil,
dreptul se naște, dar nu este exigibil, deci nu poate fi valorificat încă de către creditori. Dacă creditorul înaintează
o acțiune înaintea scurgerii termenului suspensiv, acțiunea este considerată prematură.

- Termen extinctiv – afectează stingerea dreptului (dies ad quem - termen până la care) acel drept este valabil
până la o anumită dată, dată la care el se va stinge.

b) CONDIȚIA – eveniment viitor și nesigur de care depinde nașterea sau stingerea unui drept.

- Condiție suspensivă (condicio a qua – condiție de la care) – afectează nașterea dreptului, deși contractul
încheiat este valabil, efectele sale sunt suspendate, obligațiile sale nu se nasc până atunci când nu va interveni
evenimentul - condiția convenită de părți.
 - Condiție rezolutorie (condicio ad quam – condiție până la care) – afectează stingerea dreptului. De exemplu,
îți vând un lucru cu prețul X, dar dacă în 30 de zile din acest moment voi primi o ofertă mai bună, ne vom restitui
reciproc prestațiile. Obligația se naște de îndată, dar încetează în momentul în care se va naște acel eveniment
reprezentând condiția.

- Dacă creditorul unui drept afectat de un termen suspensiv intenta acțiunea înaintea termenului, aceasta era respinsă ca
prematură.

➡ Dacă creditorul aceluiași drept intenta o nouă acțiune după scurgerea termenului, acțiunea sa era respinsă din
nou, pentru că dreptul său fusese dedus deja în justiție și se stinsese în efectul lui litis contestatio.

- Dacă creditorul introducea acțiunea înainte de îndeplinirea condiției, acțiunea era respinsă ca fiind fără temei legal,
pentru că ca la data acțiunii, dreptul nu exista încă.

➡ Dacă același creditor introduce o nouă acțiune după îndeplinirea condiției, aceasta va putea fi admisă, fiindcă
la data primei acțiuni, nu dedusese dreptul în justiție.

Efectele obligațiilor

Efectul normal al oricarei obligații consta în executarea acesteia de către debitor, pentru că astfel creditorul să-și poată
valorifica creanța. La romani funcționa principiul relativității efectelor contractului, principiu conform căruia actul
încheiat între unii, nu poate nici vătăma, nici profita altora. De aici rezultă că un contratct își produce efectele între
părți. Noțiunea de părți are o sferă mai largă, încluzând contractanții, succesorii în drepturi ai acestora și creditorii lor
chirografari.

Nulitatea stipulațiunii pentru altul

Stipulațiunea obișnuită se încheia sub forma unui contract verbal în care stipulantul întreba, iar promitentul răspundea.
Primus îl intreaba pe Secundus: Promiți să-mi dai 100 de ași?, iar Secundus răspundea: Promit! Stipulațiunea pentru
altul presupunea încheierea acesteia pentru un terț, care nu participa la încheierea stipulațiunii. De pildă, Primus îl întreba
pe Secundus: Promiți să-i dai o sută de ași lui Tertius? Promit. Era considerată nulă, potrivit principiului “nimeni nu poate
stipula pentru altul”. Nu era valabilă nici față de Primus, nici față de Tertius, pentru că dacă Secundus nu plătea lui Tertius
ceea ce a promis, se nășteau teoretic 2 posibilități - el sa fie chemat în judecată pentru neexecutarea acestei promisiuni, fie
de Primus, fie de Tertius. În ambele procese, Secundus se apăra cu succes, căci lui Primus îi spunea: Pentru că tu nu ai
interes în contract, obligația mea nu este valabilă, deoarece unde nu exista interes, nu exista nici acțiune. Împotriva lui
Tertius, Secundus se apăra: Tu nu ai participat la încheierea contractului.

Exigențele economiei de schimb au facut ca romanii să simtă necesitatea ca aceasta stipulațiune sa devină executorie.
De pildă, dacă Secundus avea o datorie față de Primus și acesta, la rândul său avea o datorie echivalentă fața de Tertius,
prin încheieira unei stipulații pentru altul, s-ar realiza stingerea a 2 obligații într-o singură plată. Romanii au gasit o modalitate
de a face executorie aceasta stipulațiune prin crearea unei stipulatio poenae. Aceasta însemna că între aceleași părți să se
încheie 2 stipulațiuni successive. Prima care se încheie este stipulațiunea pentru altul. Apoi, se încheia o stipulatio
poenae, în care Primus îl intreba pe Secundus: Dacă nu-i dai 100 de ași lui Terțius, promiți să-mi dai mie 1000 de ași?,
stipulațiune care era valabilă, pentru că își producea efectele între părți, iar stipulațiunea pentru altul era doar formal
valabilă. În practică, Secundus prefera să execute stipulația nevalabilă, pentru ca era mai puțin oneroasă pentru el.

Nulitatea promisiunii pentru altul

Primus îi promitea lui Secundus că Tertius îi va plăti 100 de ași. Promisiunea era nulă potrivit principiului “nu poți promite
fapta altuia”. Așadar, dacă Tertius nu plătea ce a promis Primus, Secundus se putea îndrepta fie contra promitentului
Primus, fie contra lui Tertius, însă ambii se apărau cu success. Primus se apăra și spunea: Eu nu am promis fapta mea, iar
Tertius se apăra spunând că: Eu nu am fost prezent la facerea contractului și nu am promis nimic.

Exigențele comerțului i-au determinat pe romani să accepte o asemenea promisiunie, astfel că au găsit o modalitate prin
modificarea unor termeni, prin care promisiunea pentru altul devenea valabilă. Primus îi promitea lui Secundus că va face
în așa fel încât să-l determine pe Tertius să-i plătească 100 de ași lui Secundus. În urma acestei modificari de termeni,
se constată ca Primus își angaja fapta proprie, în sensul că își asuma el însuși o obligație de rezultat.
 Reprezentarea în contracte

Reprezentarea în contracte era sistemul juridic în virtutea căruia o persoană, numită reprezentat se obligă prin intermediul
unei alte persoane, numită reprezentant. Romanii au privit această instituție cu reticență. Sub aspectul efectelor pe care le
producea, reprezentarea putea să fie perfectă (efectele actului încheiat prin reprezentant, se produceau direct asupra celui
reprezentat, ca și când acesta ar fi încheiat în mod direct contractul) sau imperfectă (când reprezentantul se obliga în locul
reprezentat, iar ulterior, prin acte ulterioare și distincte, transfera drepturile și obligațiile dobândite în favoarea sau detrimentul
reprezentatului în patrimoniul acestuia). Din punctul de vedere al calității reprezentantului, avem: reprezentare activă (prin
contract, reprezentantul devenea creditor) sau pasivă (reprezentantul devenea debitor).

Atâta vreme cât reprezentarea perfectă nu a fost admisă, ori de câte ori un pater împuternicea pe un altul să încheie un
contract, efectele acelui contract se produceau asupra reprezentantului, fiind necesar ca prin acte distincte și ulterioare de
acel contract, reprezentantul să transmită reprezentatului drepturile sau datoriile generate de contract.

Romanii au resimțit puternic idea reprezentării în contracte, în condițiile în care la sfârșitul Republicii, vârfurile societății își
administrau averile prin alții și în condițiile în care bancherii și negustorii care erau foarte activi erau puși deseori în situația
de a trebui să fie în același timp în mai multe locuri. Un prim început în acest sens, l-a facut pretorul prin crearea acțiunilor
cu caracter alăturat, fiindcă după apariția contractelor sinalagmatice, fiul de familie și scalvul nu mai puteau sa-l facă pe
pater familias creditor sau proprietar, fără a-l face în același timp și debitor. Pentru a se putea valorifica aptitudinile
persoanelor alieni iuris, pretorul a creat acțiunile cu caracter alăturat, sistem potrivit căruia în cinci cazuri determinate,
fiul de familie sau sclavul se puteau obliga în nume propriu, obligându-l în același timp, cu caracter alăturat pe pater
familias sau dominus. Un creditor avea doi debitori: pe fiu/scalv cu care încheiaseră în mod direct - împotriva cărora avea o
acțiune directă, și, pe altă parte, pe pater/dominus împotriva căruia avea o acțiune cu caracter alăturat. Cele cinci acțiuni
cu caracter alăturat erau:

- Actio quod iussu - acțiunea în baza unei împuterniciri speciale, fiind intentată împotriva lui pater atunci când acesta îl
împuternicise pe un fiu sau un sclav să încheie o afacere comercială determinată.

- Actio exercitoria - își trage numele de la exercitor care însemna armator și se dădea împotriva lui pater care era
proprietar de nave și care îl împuternicea pe fiu în calitate de comandant de navă să realizeze acte de comerț maritim.

- Actio institoria - își trage numele de la institor care însemna administrator. Era dată împotriva lui pater atunci când
acesta îl împuternicea pe un fiu sau pe un sclav sa exercite comerț terestru în calitate de administrator al unei afaceri.

➡ în aceste prime trei cazuri de acțiuni, pater familias răspundea integral pentru obligațiile asumate de fiu.

- Actio de peculio et de in rem verso - acțiune cu privire la peculiu și la îmbogățire. Se dadea împotriva lui pater atunci
când fiul sau sclavul său, care aveau un peculiu, făceau acte de comerț cu bunurile din acel peculiu, fără știrea lui pater
familias. În acest caz, pater răspundea numai în limita activului acelui peculiu, iar dacă pater realiza o îmbogățire de pe
urma actelor săvârșite de alieni iuris pe seama bunurilor din peculiu, atunci el raspundea în limita acestei îmbogățiri.

- Actio tributoria - acțiune ce se dădea împotriva lui pater familias atunci când fiul sau sclavul său care aveau peculiu
realizau acte de comerț fără aprobarea expresă a lui pater familias, deși acesta cunoscuse și tolerase acele acte. În acest
caz, pater familias răspundea numai în limitele activului respectivului peculiu, iar dacă acesta era insuficient pentru
acoperirea creanțelor creditorilor, atunci creanțele respective urmau a fi reduse proporțional, pentru a se încadra în
limitele valorice.

➡ în aceste ultime două cazuri se observă ca pater familias nu mai răspunde integral pentru obligațiile asumate
de alieni iuris, ci doar pro parte.

Astfel, pater familias se obliga prin intermediul altuia, iar principiul reprezentării în contracte era respectat, deoarece fiul
sau sclavul se obligau în nume propriu. În esență avem de a face cu o reprezentare implicită în contract. Se observa ca acest
sistem de reprezentare implicită nu era totuși o reprezentare propriu-zisă, pentru că aceasta ar fi însemnat o relație între doi
sui iuris, ori în cazul de față acest sistem al reprezentării funcționa doar în cazul în care era vorba de un alieni iuris, nu și în
cazul în care un pater împuternicea un alt pater să încheie un contract. De aceea, pretorul a intervenit mai târziu și a
imaginat un nou sistem, considerând că acțiunile institoria și exercitoria pot fi date împotriva lui pater și atunci când el se
obligase prin intermediul altui pater. Sfera actelor in care puteau fi date împuterniciri era restârnsă la actele de comert
maritim și de comerț terestru. Apoi, a intervenit jurisprudența, sub influența lui Papinian, care a creat o nouă acțiune -
actio quasiinstitoria, care putea fi dată în cazul în care reprezentarea se realizase de către doi pater familias, indiferent de
domeniul în care se încheiase contractul. Sub aspectul efectelor sale, aceasta reprezentare era una imperfectă, căci
reprezentantul se obligă în locul reprezentatului. Mai mult decât atât, aceasta reprezentare funcționa numai dacă prin
contractul încheiat reprezentantul devenea debitor, deci aceasta reprezentare imperfectă era întotdeauna pasivă,
ceea ce înseamnă că dacă reprezentantul devenea creditor prin contract, reprezentarea nu mai funcționa. Deci, creanța intra
în patrimoniul reprezentantului, fiind necesar ca ulterior, prin acte distincte, reprezentantul să transmită reprezentatului acea
creanță. Această reticență a romanilor față de reprezentarea activă a fost una continuă. Doar mai târziu, în urma contactului
cu alte sisteme de drept, romanii au acceptat și reprezentarea perfectă, chiar și reprezentarea perfectă activă. Un exemplu în
acest sens îl constituie cazul reprezentantului insolvabil. Romanii au decis că atunci când reprezentantul care dobândește
o creanță devine insolvabil, creanța pe care el a dobândit-o să treacă direct, automat în patrimoniul reprezentatului - pentru
a-l proteja pe acesta de eventuala executare silită a reprezentantului său.

Sistemul noxalității

Acesta trebuie înțeles în legatura cu capacitatea persoanelor. Romanii făceau o distincție între capacitatea în materie
contractuală și capacitatea în materie delictuală.

În materie contractuală, lucrurile erau clare, în sensul ca unele persoane aveau capacitate deplină, precum pater, iar altele
aveau capacitate restrânsă, cum erau filius sau sclavul.

În materie delictuală, problemele nu se mai puneau la fel pentru că romanii socoteau că toți oamenii au capacitate
delictuală, indiferent de condiția lor juridică și socoăteau că delincventul răspundea cu propria sa persoană față de victima
delictului (care avea drept de răzbunare). Victima delictului avea, de cele mai multe ori interesul de a converti dreptul de
răzbunare în echivalent pecuniar și să ceară o sumă de bani care să însemne prețul renunțării la dreptul de razbunare.
Aceste pretenții se formulau în condiții speciale, căci delincventul, dacă era un sclav sau un fiu, nu avea patrimoniu, și atunci
victima delictului trebuia să se adreseze lui pater familias sau lui dominus, pentru delictul comis de fiu sau de sclav. Acest
sistem, în virtutea căruia pater familias e chemat în judecată de victima delictului pentru delictul comis de un alieni iuris se
numește sistemul noxalității. Potrivit acestui sistem, în momentul în care era chemat în judecată de victima delictului, pater
familias avea două alternative:

- Să-l predea pe delincvent în mâinile victimei delictului, pentru ca aceasta să își exercite dreptul de răzbunare

- Să plătească victimei prețul renunțării la dreptul de răzbunare

Romanii au constatat că acest sistem este imperfect deoarece pater familias nu avea posibilitatea de a dovedi eventuala
nevinovăție a pretinsului delincvent, motiv pentru care ei au creat sistemul acțiunilor noxale, care erau acele acțiuni date
victimei delictului pentru a fi introduse împotriva lui pater familias al delincventului în scopul de a verifica dacă pater familias
vrea să facă proba nevinovației. Dacă pater familias accepta și făcea această dovadă, el nu mai avea nicio obligație fața de
victima delictului, dar dacă el pierdea acest proces atunci intra în funcțiune sistemul noxalității, cu cele două alternative.

Pentru intentarea acțiunilor noxale era necesară întrunirea mai multor cerințe cumulative:

1. Să fie vorba despre un delict privat (delictele erau private sau publice, iar cele publice erau socotite mai grave fiindcă
afectau interesele cetății - nu puteau fi răscumpărate).

2. Alieni iuris să se afle sub puterea lui pater familias atât în momentul intentării acțiunii, cât și în momentul lui litis
contestatio (dacă între momentul intentării acțiunii și momentul lui litis contestatio filius/sclavul ar fi trecut sub o altă
putere, victima delictului trebuia să intenteze o nouă acțiune împotriva noului pater familias potrivit principiului delictul îl
urmează pe delincvent. Acest lucru se explică prin faptul că pater nu era chemat în judecată de victima delictului pentru
a răspunde el pentru vreo culpa în supravegherea lui alieni iuris, ci era chemat în judecată pentru simplul motiv că avea
patrimoniu, din care putea plăti dreptul de răzbunare.)

3. Delincventul să nu se fi aflat sub puterea victimei delictului în intervalul cuprins între momentul comiterii
delictului și momentul intentării acțiunii noxale. (Romanii au considerat că dacă victima, în acest interval de timp, l-a
avut sub putere pe delincvent și nu și-a exercitat dreptul de răzbunare înseamnă că ea l-a iertat pe delincvent.)
 Neexecutarea obligațiilor

1. Cazul fortuit - eveniment neprevăzut care face imposibilă executarea obligației de către debitor, deși acesta a luat
măsuri firești de pază a lucrului datorat. La romani, contractele erau exclusiv generatoare de obligații, ceea ce
însemna că executarea obligației născute urma a se realiza ulterior contractului care a generat-o, printr-un act distinct.
Dacă în acest interval de timp intervenea un eveniment neprevăzut care ducea la dispariția lucrului datorat, atunci
debitorul era exonerat de raspundere - furtul sclavului între momentul încheierii contractului de vânzare și momentul
predării proprietății acestuia. Trebuie precizat că această exonerare se producea doar dacă obiectul contractului era un
bun individual determinat, nu bun de gen, fiindcă “bunurile de gen nu pier”.

2. Forța majoră - eveniment neprevăzut și de nestăvilit care nu poate fi prevenit indiferent de măsurile de pază pe care
le-ar fi luat debitorul. Romanii denumeau această situație “cui resisti non potest” (căruia nimic nu i se poate împotrivi).
Exemple ar fi cutremurele, inundațiile, incendiile sau atacul inamicului. În acest caz, evenimentul exonerează debitorul
de răspundere, cu condiția ca bunul sa fie individual determinat.

3. Dolul - acțiunea sau absențiunea intenționată a debitorului, de natură să provoace pieirea lucrului datorat. Romanii
au decis ca debitorul va fi ținut întotdeauna răspunzător pentru dol, indiferent dacă are sau nu are interes în contract.
Interesul în contract presupune că debitorul să aibă el însuși un avantaj de pe urma executării contractului. În cazul
contractului de depozit, depozitarul nu este remunerat. Nefiind remunerat, depozitarul nu are interes în contract, deci
răspunderea sa este apreciată mai puțin sever, căci dacă lucrul primit în depozit piere ca urmare a unei culpe din partea
sa, el nu va răspunde, dar dacă el a provocat cu știință pieirea lucrului primit în depozit, va fi ținut răspunzător, ceea ce
înseamnă ca romanii au aplicat principiul utilității, potrivit căruia în contractele în care are interes, debitorul răspunde și
pentru culpă și pentru dol, iar în cele în care nu are interes, el răspunde numai pentru dol.

4. Culpa - vinovăția = neglijența manifestată de cineva printr-o acțiune sau o absențiune. Vinovăția debitorului care
poate fi contractuală sau delictuală.

- Culpa delictuală - vinovația poate îmbrăca trei forme: neglijența, ușurința sau intenția. Trebuie avut în vedere că între
părți nu există niciun raport juridic până în momentul comiterii delictului, ceea ce înseamnă că delictul este cel care
naște un raport juridic și, de aceea, culpa delictuală nu se poate realiza niciodată printr-o omisiune, ci numai printr-o
acțiune - culpa in faciendo. Deci, acțiunea vinovată este anterioară datoriei.

- Culpa contractuală - vinovăția debitorului care este obligat prin contract, ceea ce înseamnă ca există un raport juridic
în funcție de care se apreciază vinovăția debitorului. Datoria în acest caz este anterioară vinovăției, căci întâi se
încheie contractul și ulterior se vede cum se manifestă debitorul obligației născute din contract. Culpa contractuală
poate îmbraca și forma unei omisiuni, culpa in omitendo, și nu numai forma unei acțiuni ca la culpa in faciendo. La
culpa contractuală, atitudinea subiectivă a debitorului poate fi de două feluri: neglijența sau ușurința, nu și intenția,
căci dacă ar exista o atitudine vinovată intențională nu am fi în prezența unei culpe, ci a unui dol.

În timpul lui Iustinian, romanii au făcut o nouă distincție în materia culpei și au distins între culpa lata și culpa levis.

- Culpa lata - vinovăția grosolană a debitorului, pe care nu ar comite-o nici cel mai neîndemanatic administrator.

- Culpa levis - vinovăția ușoară.

‣ Culpa levis in concreto - se compară atitudinea debitorului față de lucrul datorat cu atitudinea sa fața de propriile
sale bunuri.

‣ Culpa levis in abstracto - se compară atitudinea debitorului față de lucrul datorat cu atitudinea unui bonus vir, deci
cu atitudinea unui administrator ideal.

Între cele două forme de apreciere este mai gravă pentru debitor culpa levis in abstracto. Culpa levis in abstracto
reprezintă regula, iar culpa levis in concreto reprezintă excepția. Romanii susțineau că reprezintă culpa levis in concreto
acele situații în care debitorul își realizează implicit și un interes propriu, cum ar fi atitudinea soțului în procesul de
administrare al bunurilor dotale sau atitudinea tutorelui în administrarea bunurilor copilului sau atitudinea coproprietarilor în
indiviziune față de lucrul stăpânit în comun sau atitudinea unui asociat în păstrarea bunurilor societății.

5. Mora - punerea în întârziere din vina debitorului sau a creditorului.

- Mora debitoris - pentru ca debitorul să se afle în întârziere este necesar ca datoria să fi devenit exigibilă. În plus, în
epoca postclasică, în vremea lui Iustinian, era necesară și o somațiune adresată de debitor către creditor (interpelatio).
Pornind de la unele texte romane, glosatorii au creat principiul “dies interpelat pro hominem” (scadența îl somează pe
debitor), principiu potrivit căruia la scadența unei obligații, debitorul acesteia este socotit de drept în întârziere, soluție
preluată de unele coduri civile moderne. Exista o excepție, adică când debitorul era socotit a fi de drept în întarziere, și
anume când datoria debitorului izvorî dintr-un delict, potrivit principiului hoțul se considera întotdeauna în întarziere
și atunci când curatorul avea o datorie față de minor. În momentul punerii în întârziere a debitorului se declanșau
efectele morei debitoris, cel mai important efect fiind perpetuarea obligației, în sensul că, din momentul punerii sale în
întârziere, răspunderea debitorului se agravează căci el nu mai răspunde numai pentru culpă sau dol, el răspunde
inclusiv pentru cazul fortuit pentru care altfel nu ar fi fost ținut să răspundă. Iustinian a socotit că este prea gravă
această răspundere și a hotărât ca în cadrul intervenției cazului fortuit, debitorul pus în întarziere poate fi totuși exonerat
de răspundere dacă el dovedește că lucrul datorat ar fi pierit oricum, chiar dacă s-ar fi aflat la creditor.

- Mora creditoris - cazul în care creditorul refuza primirea plății de la debitor, cu toate că aceasta ar fi fost făcută la locul
și la timpul potrivit. Debitorul are două opțiuni:

‣ Să solicite despăgubiri de la creditor pentru ținerea în continuare la dispoziție a lucrului datorat.

‣ Dreptul de a abandona lucrul datorat, în prezența unor martori.

Mora creditoris are ca efect stingerea efectelor morei debitoris, cu alte cuvinte - dacă debitorul fusese pus în
întârziere anterior, dacă și creditorul se află în întârziere, obligația își pierde caracterul perpetuu. Dacă nu exista
însă o întârziere concurentă a debitorului, mora creditoris duce la ușurarea răspunderii debitorului, în sensul că
acesta nu mai este ținut să răspundă pentru culpă, el continuă să fie ținut să raspundă pentru dol.

6. Custodia - formă specială de răspundere, fiind o formă de răspundere obiectivă a debitorului. În anumite cazuri,
prevăzute de lege, debitorul era ținut răspunzător față de creditor, indiferent dacă era sau nu vinovat pentru
neexecutarea obligației. Debitorul care răspunde pentru custodie, răspunde și pentru cazul fortuit care duce la
pieirea bunului. Erau subiecții acestei forme de răspundere toți aceia care, prin păstrarea lucrului altuia, realizau un
profit, cum ar fi, drept exemplu, cazul hangiilor sau hotelierilor, sau cazul reparatorilor de veșminte sau de încălțăminte,
cazul comodatarului - toți aceștia având o răspundere agravată deoarece benficiau de păstrarea lucrului clientului.

Sancțiunea neexecutării obligațiilor

Dacă debitorul nu executa obligația și nu se afla într-o situație care îl exonereze de răspundere se punea problema plății de
către acesta de daune-interese către creditor. Acestea puteau fi de două feluri:

• Daune-interese convenționale (stabilite de către părți)

- Se realizau prin încheierea a două contracte distincte. Mai întâi, se încheia contractul care avea ca obiect
nașterea obligației propriu-zise, iar mai apoi se încheia alăturat un alt contract - stipulatio poenae și care consta
în fixarea de către părți a unei despăgubiri de plătit de către debitor în ipoteza în care el nu ar executa obligația.

• Daune-interese judecătorești (stabilite de către judecător atunci când părțile nu cădeau de acord)

- Când obligația neexecutată avea un alt obiect decât o sumă de bani sau era izvorâtă dintr-un delict, se punea
problema evaluării acelei obligații neexecutate. În epoca veche, judecătorul îl obliga pe debitor la plata valorii
reale a lucrului datorat, procedând așadar la o vera rei estimatio. În epoca clasică, sistemul de evaluare s-a
modificat, astfel că judecătorul a recurs la o estimare subiectivă, când el ținea cont atât de paguba reală
(damnum), cât și de beneficiul nerealizat de creditor ca urmare a neexecutării obligației de către debitor
(lucrum). De la acest termen, glosatorii au formulat doua sintagme care se folosesc în dreptul modern - damnum
emergens (paguba efectivă) și lucrum cessans (câștigul nerealizat).
 Plata

Plata - denumită “solutio”, care vine de la “solvere”, al cărui sens originar a fost acela de "a dezlega”, este modul obișnuit
de stingere a obligației și constă în executarea de către debitor a obiectului obligației, adică dare, facere sau prestare.

Cine face plata? - În principiu, debitorul, însă poate fi facută și de o altă persoană, pentru că pe creditor îl interesează să
primească plata și mai puțin cine o face. Există situații în care numai debitorul poate face plata valabil, căci, în cazul în care
obligația are drept obiect transmiterea proprietății, plata nu poate fi facută decât de proprietar. La fel, pentru obligațiile
contractuale intuitu personae, adică acele obligații contractate în considerarea calităților speciale ale cocontractantului.

Cine poate primi plata? - Plata este primită de creditor, de reprezentantul legal al acestuia (tutorele sau curatorul) sau
de reprezentantul convențional, cum ar fi mandatarul. Persoanele cu capacitate restrânsă puteau primi plata doar dacă
aveau auctoritatis tutoris, cu precizarea că dacă plata era facută în absența unei astfel de autorizări, plata era valabilă, dar
nu era liberatorie pentru debitor, el fiind ținut să mai plătească o dată.

- Plata trebuie sa fie integrală, debitorul neputând fi constrâns să accepte să plătească în rate.

- Plata trebuie sa aibă ca obiect însuși obiectul obligației, debitorul neputând presta altceva decât lucrul datorat.

Unde se face plata? - În locul stabilit prin contract sau locul rezultat din natura obligației. Dacă totuși nu exista un
criteriu pentru determinarea locului plății, debitorul putea face plata oriunde, cu singura condiție ca acest loc de
executare să nu fie nepotrivit în raport cu natura obligației. În situația în care debitorul nu plătește, iar locul executării nu
poate fi determinat, creditorul urmează a introduce acțiunea la instanța de la domiciliul debitorului, fiindcă reclamantul
urmează instanța pârâtului. Dacă locul executării este stabilit prin contract și debitorul nu executa, creditorul este obligat
să introduca acțiunea la instanța acelui loc.

Există situații în care debitorul are față de acelasi creditor mai multe datorii și face o singură plată. În această situație, se
pune problema imputației plății, adică problema de a se determina pe care dintre aceste obligații a înțeles debitorul să o
stingă prin plată. Dacă debitorul preciza el însuși care datorie urmează a se stinge, aceea se stingea; dar dacă el nu facea
o asemenea precizare, se apela la sistemul prezumțiilor. Astfel, se prezuma că debitorul a intenționat să stingă datoria cea
mai oneroasă, de obicei datoria care producea dobânzi. Dacă erau mai multe datorii care produceau dobânzi, se prezuma
că debitorul dorea să stingă datoria cu dobânzile cele mai mari.

În ceea ce privește proba plății, inițial aceasta s-a facut cu martori. Ulterior, după generalizarea formei scrise, proba s-a
facut prin chitanțe, care erau de două feluri:

- Chitanțe redactate în formă obiectivă - redactate de către debitor, care menționa în cuprinsul chitanței formula
“creditorul a spus că a primit”, iar această chitanță, pentru a putea fi opusă creditorului trebuia sa poarte semnăturile a
7 martori. În realitate, această chitanță nu era prin ea însăși o probă suficientă, căci în caz de litigiu ea urma să fie
completată cu depozițiile martorilor care au semnat pe aceasta.

- Chitanțe redactate în formă subiectivă - redactate de către creditor, astfel că îi era opozabilă și fără semnături.

Forma plății - plata efectivă nu era liberatorie dacă nu era însoțită de respectarea unor forme care reprezentau aplicații
ale principiului simetriei sau principiul corespondenței formelor. Astfel, o obligație se stingea prin utilizarea acelorași
forme care au generat acea obligație, dar folosite în sens invers. De exemplu, o obligație contractată în forma verbală, prin
intermediul unei stipulațiuni, se stingea tot în forma verbală, rolurile părților însă inversându-se - debitorul îl întreabă pe
creditor: “Oare ai primit ce ți-am?”, creditorul răspunzând “Am primit”. Dacă obligația fusese contractată în forma scrisă, ea
se stingea tot în formă scrisă. La fel și dacă se năștea prin mancipațiune, se stingea per aes et libram. Formalismul era
atât de mare încât dacă forma plății era respectată, obligația se stingea chiar în lipsa plății efective.

Darea în plată

Un creditor nu putea fi silit să primească cu titlu de plată un alt lucru decât obiectul obligației. Dacă, însă, creditorul era de
acord cu aceasta, obligația se stingea în acest fel, ceea ce înseamna că darea în plată poate fi definită drept stingerea
unei obligații prin plata altui lucru decât cel datorat, cu acordul creditorului. La origine, darea în plata a fost exclusiv
voluntară, intervenind numai ca urmare a acordului părților, dar ulterior a apărut și darea în plată necesară, în cazuri care
erau prevăzute chiar de lege.
 Novațiunea

Reprezintă un mod voluntar de stingere a obligației ce se realizează prin înlocuirea unei obligații vechi cu o obligație
nouă prin intermediul stipulațiunii sau al contractului litteris. Novațiunea nu constituie un act juridic distinct, ci reprezintă
efectul unui contract. Pentru realizarea valabilă a novațiunii era necesară întrunirea mai multor cerințe cumulative:

- să existe obligația veche - cu privire la această cerință nu exista nicio condiție, în sensul in care putea fi o obligație civilă,
pretoriană, naturală, de drept strict sau de buna-credință

- să existe obligația nouă - care trebuia să fie întotdeauna o obligație de drept civil și de drept strict pentru simplul motiv
că atât stipulațiunea cât și contractul litteris erau contracte civile și de drept strict. Situația debitorului în urma
novațiunii se agrava, deoarece în sistemul obligațiilor civile și de drept strict răspunderea creditorului era mai severă, deci
tragem concluzia că novațiunea a fost creată pentru a servi intereselor celor avuți - bancheri și negustori.

- să existe aceeași datorie - această condiție presupunea că noua obligație sa aibă același obiect cu vechea obligație,
căci altfel ar fi fost vorba de două obligații alăturate de sine stătatoare. Jurisprudența a apreciat novațiunea ca fiind un
mod de transfer al obiectului vechii obligații în noua obligație, dar, la intervenția pretorului, s-a admis totuși că
novațiunea se putea realiza și prin schimbarea obiectului obligației. Astfel, în situația în care creditorul îl urmărea pe
debitor pentru obiectul vechii obligații, debitorul îi putea opune cu succes exceptio pacti. În epoca postclasică, în
vremea lui Iustinian, a fost admisă novațiunea cu schimbarea obiectului obligației, dar cu condiția ca părțile să își
manifeste în mod expres intenția de a proceda în acest fel.

- să existe un element nou - elementul nou trebuia să îl prezinte noua obligație în raport cu vechea obligație.

‣ când novația are loc între aceleași persoane - elementul nou poate consta fie în introducerea unei modalități, adică
introducerea unui termen sau a unei condiții, fie în suprimarea unei modalități.

‣ când novația intervine între persoane noi - elementul nou îl reprezintă fie persoana creditorului, fie persoana
debitorului. La novațiunea prin schimbare de creditor era necesar consimțământul creditorului și al debitorului, iar
atunci când novațiunea avea loc prin schimbare de debitor era suficient consimțământul creditorului.

- să existe intenția de a nova - în epoca veche și în epoca clasică, intenția de a nova rezulta însuși din forma actului
prin care se realiza novațiunea, deoarece atât contractul litteris, cât și stipulațiunea aveau o formă specială când erau
utilizate pentru realizarea novațiunii. Cu timpul, formalismul a decăzut, astfel că forma actului nu a mai fost un criteriu
suficient pentru a determina intenția părților de a realiza o novație, astfel că spre sfârșitul epocii clasice s-a apelat la
sistemul prezumțiilor, considerându-se că dacă erau îndeplinite toate celelalte patru condiții ale novațiunii, implicit era
întrunită și intenția de a nova. În epoca postclasică, Iustinian a cerut părților să-și manifeste expres intenția de a nova.

Prin efectul novațiunii, se sting accesoriile vechii obligații, adică garanțiile personale sau garanțiile reale care însoțeau
vechea obligație, părțile având însă dreptul ca printr-o convenție expresă în acest sens să le mențină și noua obligație. Îl
reprezentau un drept accesoriu și dobânzile acumulate în temeiul vechii obligații. Sub aspect procedural, prin efectul
novațiunii se stingeau și excepțiile pe care debitorul le putea invoca față de creditor în virtutea vechii obligații.

Alături de novațiunea voluntară, a existat novațiunea necesară, novațiune care decurgea din efectele lui litis contestatio.

Compensațiunea

Aceasta se definește ca fiind cumpănirea a două datorii reciproce, astfel încât executarea să aibă ca obiect diferența
rezultată în urma acestei cumpăniri. Modestin arată că “compensațiunea reprezintă scăderea unor datorii și a unor
creanțe unele din altele”. Din această definiție rezultă că părțile implicate într-o trebuiau să aibă reciproc calitatea de
debitor și de creditor. Astfel, pentru a nu se face două plăți distincte, se facea numai o singură plată având ca obiect suma
rezultată în urma cumpănirii datoriilor reciproce. Compensațiunea era de două feluri:

‣ Compensațiune convențională - se realiza prin acordul părților și a fost întotdeauna admisă de romani.

‣ Compensațiune judiciară - se realiza pe cale judecatorească, atunci când părțile nu se înțelegeau. În epoca veche, nu a
putut fi realizată pentru că procesul era dominat de principiul unității de chestiune, adică judecătorul putea lua în
considerare doar pretențiile reclamantului. La începutul dreptului clasic, a fost admisă compensațiunea judiciară în
 cazul acțiunilor de bună-credință, atunci când pretențiile reciproce ale părților izvorau ex eadem causa, adică din
același contract. Rezultă că trebuia să fie vorba despre contracte de bună-credință și sinalagmatice. Acest sistem nu
funcționa în cazul acțiunilor de drept strict, fiindcă judecătorul trebuia să facă o interpretare ad litteram a actului, iar
acțiunile de drept strict sancționau contracte unilaterale, unde pentru a exista două pretenții era nevoie să existe două
contracte distincte, ceea ce însemna că nu era întrunită cerința ca pretențiile reciproce ale părților să izvorască ex
eadem causa, deci din același contract. Mai târziu, Marcus Aurelius a extins aplicarea compensațiunii judiciare și în
materia contractelor de drept strict. În acest scop, el a pus la dispoziția pârâtului o excepție de dol, pe considerentul
că reclamantul care pretinde de la pârât ceva ce trebuia să îi restituie acestuia imediat comite un dol. Reforma lui
Marcus Aurelius a avut în vedere situația obligațiilor de drept strict rezultate din două contracte distincte. În prima fază
a procesului, pârâtul avea o retenție fața de reclamant, constatând că reclamantul nu face compensațiunea din proprie
initiațivă și că îi pretinde mai mult decât în esența el datora, îi cerea pretorului să introducă în formulă excepția de dol. În
faza a doua a procesului, judecătorul verifica și pretențiile reclamantului și excepția invocată de către părât, iar dacă
constata ca sunt adevărate afirmațiile pârâtului, el dădea o sentința de absolvire a pârâtului de întreaga sumă. La scurt
timp după reforma lui Marcus Aurelius, aceasta a fost extinsă și asupra acțiunilor de bună-credință rezultate din
contracte diferite. Trebuie precizat că în acțiunile de buna-credință, excepția de dol era socotită subînțeleasă, astfel că
pârâtul o putea invoca direct în fața judecătorului, în faza a doua a judecății, fără a mai fi necesară inserarea ei în formulă.
În epoca postclasică, Iustinian a generalizat și unificat regulile din materia compensațiunii, astfel că aceasta a devenit
posibilă atât în acțiunile de drept strict, cât și în cele de bună-credință, sub rezerva îndeplinirii următoarelor cerințe:

- creanțele să fie exigibile.

- creanțele să fie lichide, să se poată determina în mod precis și să fie incontestabil valabile.

- creanțele să fie reciproce.

- creanța trebuia să aparțină celui care o invoca și nu unui terț.

Aceste cerințe, odată întrunite, determinau operarea de drept a compensațiunii, în sensul că pârâtul putea cere
compensația în orice moment al procesului, fără a mai fi necesară recurgerea la excepția de dol. Asta nu înseamna însă că
o compensațiune judiciară era forțată.

Remiterea de datorie

Remiterea de datorie era stingerea obligației prin renunțarea creditorului la dreptul său de creanță.

Se putea realiza prin acte de drept civil sau acte de drept pretorian.

1. Acte de drept civil - remiterea de datorie se realiza în baza efectului principiului simetriei sau al corespondenței
formelor. Se recurgea la formele plății, fără ca în realitate plata efectivă să fie facută. Astfel, părțile conveneau
simularea unei plăți, prin efectuarea formelor corespunzătoare, fără ca în realitate debitorul să își fi îndeplinit obligațiile.

2. Actele de drept pretorian ce realizau remiterea de datorie erau în număr de două:

- Pactum de non pretendo - convenție de renunțare la datorie care constă într-un raport de voință intervenit între
creditor și debitor prin care creditorul renunța la creanța sa. Nu era supus niciunei condiții de formă, iar el nu
trebuia să fie neaparat expres. Debitorul pârât putea opune cu succes exceptio pacti de non petendo.

- Contrarius consensus - convenție prin care părțile renunțau la obligația născută dintr-un contract consensual,
de unde rezultă că principiul simetriei se aplică inclusiv în materia contractelor consensuale, de vreme ce
printr-o convenție consensuală părțile renunțau la un contract consensual, ceea ce înseamna că aceasta remitere
de datorie reprezintă, de fapt, o reziliere a contractului.

Imposibilitatea de executare

Imposibilitatea de executare intervenea atunci când debitorul nu putea executa obligația pentru că obiectul obligației a
dispărut fără vina sa, caz în care debitorul era exonerat de răspundere. Se referă doar la lucruri individual determinate,.
Era necesar ca debitorul să nu fi fost pus în întârziere, să nu fi fost în culpă și să nu fi comis un dol. De asemenea,
debitorul trebuia să nu fie ținut răspunzator pentru custodie.
 Confuziunea

Presupune reunirea pe capul aceleiași persoane a calităților de debitor și de creditor, situație în care obligația nu mai
subzista - creditorul îl moștenește pe debitor. Rămâneau unele datorii care izvorau din delicte. Acestea nu puteau fi
stinse prin confuziune, fiindcă ele nu se transmiteau asupra moștenitorilor celor care săvârșeau delictul.

Moartea

În epoca veche, moartea a reprezentat un mod de stingere a obligației întrucât acea epocă a fost dominată de principiul
intransmisibilității datoriilor, principiu fundamentat pe concepția străveche privitoare la relația între drept și titularul
dreptului - dispariția unei persoane antrenează și dispariția drepturilor pe care aceasta le are. Mai târziu, romanii au admis
transmiterea obligațiilor către alții, mai întâi pe plan succesoral, iar apoi și prin intermediul actelor inter vivos, astfel încât în
dreptul clasic transmisibilitatea obligațiilor a devenit regula, iar intransmisibilitatea excepția. Spunem că a reprezentat
excepția întrucât au persistat urmele vechiului sistem, de pildă, creanțe izvorate din anumite delicte nu se transmiteau către
urmași. Avem în vedere acele obligații sancționate prin acțiuni vindictam spirantes, cum ar fi, de pildă, acțiunea de injurii,
care se consideră a avea un efect profund personal. În aceeași situație se află creanța creditorului accesor, stingându-se la
moartea sa, nefiind transmisibilă către urmași. Prin moarte se stingeau și obligațiile unor garanți, precum și obligațiile
dezrobitului de a presta operae fabriles și, de asemenea, se stringeau obligațiile contractate intuitu personem.

Capitis deminutio

Indiferent ce capacitate se naște, vechea personalitate se stinge, fiind înlocuită cu alta nouă. Avem în vedere capitis
deminutio minima, care semnifica pierderea/dobândirea unor drepturi de familie. În cazul adrogațiunii, un pater familias
devenea alieni iuris, căci intra sub tutela altui pater familias. Odată cu adrogațiunea, patrimoniul adrogatului intra în
patrimoniul adrogantului, ceea ce producea efecte negative pentru creditorii adrogatului, care se vedeau în situația de a nu-
și mai putea valorifica creanțele, întrucât adrogantul culegea doar elementele active ale patrimoniului. Pretorul a hotărât
ca adrogantul să nu mai poată dobândi patrimoniul adrogatului dacă nu îi plătește și datoriile. Apare la dispoziția creditorilor
adrogatului o repunerea în situația anterioară din cauza desființării personalității. Practic, prin acest instrument, creditorii
se adresau pretorului cu cererea de a pronunța un ordin prin care să desființeze actul păgubitor pentru ei, care era chiar
actul adrogațiunii. În acest fel, prin desființarea adrogațiunii, creditorii erau repuși în situația anterioară și își puteau valorifica
creanța. Acest drept al creditorilor funcționa ca o amenințare la adresa adrogatului.

Prescripția extinctivă

Romanii nu au cunoscut prescripția extinctivă de la bun început, căci, în dreptul vechi, datoriile și creanțele erau perpetue.
O primă modificare a fost facută odată cu apariția acțiunilor honorarii, când drepturile și datoriile sancționate pe planul
dreptului pretorian au fost supuse unui termen de prescripție extinctivă de un an. Mai târziu, în dreptul postclasic, a fost
introdus termenul general de prescripție de 3 de ani. Jurisconsulții romani au arătat însă că după trecerea termenului,
obligația nu se stinge total, ci se sting doar implicațiile procesuale, obligația continuând să subziste, schimbandu-și doar
natura, devenind dintr-o obligație civilă o obligație naturală.

Cesiunea de creanță

Cesiunea de creanță poate fi definită drept operațiunea juridică prin care o persoană, numită cedent, transmite unei alte
persoane, numită cesionar, creanța sa împotriva debitorului său, numit debitor cedat.

La origine, aceasta s-a realizat prin novațiunea cu schimbare de creditor. Novațiunea prin schimbare de creditor nu era o
veritabilă cesiune, deoarece novațiunea reprezenta un mod de stingere a obligațiilor, și nu un mod de transmitere a
acestora, chiar dacă noul drept născut în temeiul novațiunii avea același obiect. Realizarea cesiunii de creanță prin novațiune
mai avea două dezavantaje:

- prin novațiune se stingeau toate acesoriile dreptului, cum ar fi garanțiile sau dobânzile;

- era necesar consimțământul debitorului, ceea ce era neconvenabil.

După adoptarea procedurii formulare, romanii au apelat la contractul de mandat judiciar, mai precis mandatul in rem
suam. În cadrul acestui nou sistem, cedentul dădea mandat cesionarului pentru a-l urmări în justiție pe debitor, în scopul
valorificării creanței. Întrucât în acest caz contractul de mandat este adaptat pentru realizarea cesiunii de creanță, el se
încheie în interesul mandatarului, în sensul că după ce valorifica creanța, cesionarul mandatar nu mai avea obligația de a o
transmite mai departe cedentului, ci o păstra pentru sine. Mecanismul s-a desăvârșit prin parcurgerea a trei etape:

1. Sistemul cesiunii de acțiune

Cedentul transmitea cesionarului numai dreptul de a intenta acțiunea împotriva debitorului în locul său. Astfel, cesionarul
nu dobândea propriu-zis dreptul de creanță, ci doar dreptul de a acționa în justiție în locul cedentului. După ce îl acționa în
justiție și câștiga procesul, valoarea creanței rămânea în patrimoniul său, însă acest sistem prezenta inconveniențe majore:

- acțiunea pe care cesionarul o intenta nu era o acțiune proprie a sa, ci era o acțiune ce izvora din contractul de mandat,
ceea ce înseamna că soarta acelei acțiuni depindea de soarta contractului de mandat, iar contractul de mandat este
revocabil de către mandant, fără indicarea vreunui motiv.

- cedentul continua să rămână titularul acțiunii, iar în această calitate el putea să primească plata de la debitor, după
cum putea să îl ierte de datorie pe debitor, în prejudiciul cesionarului care nu dobândea gratuit acea creanță, el plătea
pentru a dobândi acea creanță. Situația mandatarului cesionar se consolidează după litis contestatio.

2. Sistemul acțiunilor utile

În această fază, în momentul încheierii mandatului, cesionarul devenea titularul unei acțiuni proprii, numită acțiune utilă,
care nu mai depindea de soarta contractului de mandat. Cedentul era în continuare titularul unei acțiuni directe pe care o
putea oricând intenta împotriva debitorului cedat, în detrimentul cesionarului mandatar. La fel, se menținea calitatea sa de
titular al dreptului, cu posibilitatea de a primi plata de la debitor în detrimentul cesionarului, ceea ce înseamna că și în
sistemul actiunilor utile nu s-a schimbat nimic fundamental, căci dreptul cesionarului se securiza tot în momentul lui litis
contestatio.

3. Sistemul acțiunilor utile perfecționate în timpul lui Iustinian

În această epocă s-a prevazut că dacă cesionarul îi transmitea o somațiune debitorului cedat, somațiune denumită
denuntiatio, obligația debitorului cedat nu se stingea decât dacă el plătea cesionarului. Dacă el ar fi plătit cedentului,
plata astfel facută era valabilă, dar nu era liberatorie pentru debitor, astfel ca el putea fi ținut să mai plătească o dată
cesionarului, lucru care în practică nu se întampla.

Cesiunea de datorie

La început, se făcea prin novațiune prin schimbare de debitor, ulterior, prin contract de mandat judiciar. Se numea și
procuratio. Nu se mai transmitea o creanță, ci o datorie. Dacă era “procuratio in rem suam”, cesionarul mandatar urma
să suporte consecințele sentinței de condamnare care își producea efectele în patrimoniul său.

Garanțiile personale formale

Sponsio

Sponsio a fost cea mai veche garanție personală și a apărut în baza unui mecanism care presupunea încheierea a doua
contracte alăturate. Mai intâi se încheia contractul principal, între debitor și creditor, în formă verbală. După aceea, se
încheia un al doilea contract, de această dată între creditor și garant, în care creditorul îl întreba pe garant: “Promiți același
lucru ca și debitorul principal?” - “Promit” / "Idem dare spondes?”- "Spondeo". Cuvântul spondeo avea la romani o natură
juridică duală, căci avea atât o valoare juridică, cât și o valoare religioasă. El avea valoare religioasă întrucât era considerat
a fi apt să atragă grația zeilor asupra actului ce se încheia. Întrucât numai romanii erau cei care aveau acces la propriii zei,
acest verb era rezervat cetățenilor romani, ceea ce înseamna că această formă de garanție nu putea fi utilizată în raporturile
cu peregrinii, care nu aveau dreptul de a folosi cuvântul spondeo.

Fidepromissio

Din acest motiv a apărut o nouă formă de garanție personală, și anume fidepromisio, care se realiza la fel ca sponsio,
numai că verbul era diferit, “fide promito”, garantul răspunzând cu sintagma “promit cu loialitate”. În practică, atât
sponsio, cât și fidepromissio erau dezavantajoase pentru garanți.

În primul rând, creditorul avea opțiunea de a-l chema în judecată, fie pe debitorul principal, fie pe garant. De cele mai multe
ori, el prefera să îl cheme în judecată pe garant înaintea debitorului principal, pentru că știa că garantul este solvabil.

În al doilea rând, dacă garantul plătea, el nu dispunea de un mijloc juridic prin care să se regreseze pentru plata facută,
împotriva debitorului principal. Același lucru se întâmpla și în cazul în care exista o pluralitate de garanții, caz în care
cogaranții erau tinuți solidari față de creditor, iar garantul care plătea nu dispunea de mijloace pentru a se întoarce împotriva
cogaranților pentru a le cere partea lor din datorie. Din această cauză, au existat foarte multe tensiuni în societatea romană,
tensiuni generate în special de către plebe care s-a manifestat în repetate rânduri, inclusiv prin revolte în vederea
îmbunătățirii situației garanților personali.

Statul roman a edictat patru legi de ameliorare a situației celor obligați prin sponsio sau fidepromissio:

1. Lex Publilia - prin care garantul care era obligat prin sponsio dobândea un drept de regres pentru plata facută
împotriva debitorului principal, dacă acesta nu îi restituia într-un anumit termen suma în cauză.

2. Lex Appuleia - se aplica garanților obligați prin sponsio sau fidepromissio, în cazul unei pluralități de garanți, garantul
care plătea a dobândit dreptul de a-i urmări pe cogaranți pentru partea lor contributivă din datorie.

3. Lex Cicereia - a instituit o obligație declarativă pentru creditor de a înștiința care este numărul garanților și valoarea
datoriei pe care o avea debitorul față de el.

4. Lex Furia de sponsu - cuprindea două dispoziții importante:

‣ Potrivit primei dispoziții, în momentul scadenței, dacă existau mai mulți garanți, datoria se împărțea de drept
între toți garanții, indiferent dacă erau sau nu solvabili, ceea ce înseamna că, în fapt, plata efectivă urma a se
face numai de garanții solvabili și că consecințele insolvabilității unora dintre ei erau suportate de către creditor.

‣ Potrivit celei de-a doua dispoziții, se prevedea că datoriile garantate prin fideipromisio și ale lui sponsio se
prescriau în termen de doi ani pentru obligațiile încheiate în peninsula italică - termen de decădere. Această
dispoziție, aparent defavorabilă garanților, îi proteja de fapt pe garanți, deoarece trecerea unui termen mai
îndelungat presupunea majorarea creanței garantate, căci la aceasta se acumulau dobânzi, astfel că, în fapt,
această masură era avantajoasă pentru garanți.

Fideiussio

Față de dispozițiile favorabile săracilor prevăzute de cele patru legi, a fost rândul celor bogați să protesteze, motiv pentru
care aceștia, spre sfârșitul Republicii, au creat o nouă forma de garanție personală, și anume fideiussio, care se încheia tot
verbal, prin întrebare și răspuns, la fel ca primele două, cu singura diferență ca verbul era altul, căci acum garantul
răspundea “fideiubeo” - “consimt pe cuvântul meu”. Această nouă formă de garanție era posterioară celor patru legi, astfel
că ea nu a intrat sub imperiul de reglementare al acestora, consecința fiind că garanții obligați prin fideiussio s-au vazut în
situația proastă pe care o avuseseră sponsorii și fidecomisorii înainte de cele patru legi. A început o luptă, care a fost
materializată în adoptarea de către romani a trei beneficii acordate fideiusorilor, aceste beneficii fiind:

1. Beneficiul de cesiune de acțiuni - un creditor care urma să fie plătit de către garant avea, potrivit principiului echității,
obligația de a-i transmite garantului toate acțiunile de care creditorul dispunea împotriva debitorului principal,
pentru a-i facilita astfel garantului recuperarea de la debitorul principal a plății făcute pentru el. În realizarea acestui scop,
garantului i-a fost pusă la dispoziție o excepție de dol, pe care o folosea doar în scop de amenințare, întrucât se
consideră că un creditor care accepta o plată de la garant, dar nu transmitea garantului acțiunile sale față de debitorul
principal comitea un dol.

Existau uneori și probleme, deși creditorul era de acord să transmită acțiunile împotriva debitorului principal; de
pildă, în cazul în care creditorul își garantase creanța și cu o garanție personală, dar și cu o ipotecă. Dacă garantul
plătește, creditorul nu îi mai poate transmite acțiunea ipotecară, pentru că ipoteca este un accesoriu al creanței
și urmează soarta juridică a acesteia, astfel încât stingându-se creanța, se stinge și acțiunea, întrucât ea rămâne fără
obiect. De aceea, jurisconsulții romani au stabilit că suma de bani plătită de către garant creditorului are semnificația
plății unui preț al cumpărării acțiunii ipotecare.

2. Beneficiul de diviziune - introdus în epoca clasică prin epistula Hadriani, în temeiul căreia în momentul lui litis
contestatio, dacă erau mai mulți garanți, garantul urmărit de creditor avea dreptul de a cere ca datoria să se împartă
între toți garanții solvabili și în viața. Această diviziune nu este la fel de favorabilă ca divizunea prevazută prin Legea
Furia de sponsu, în favoarea lui sponsio și fidepromiso, pentru că existau unele diferențe:

a) Modul în care se împărțea datoria, pentru că potrivit Legii Furia de sponsu, datoria se împărțea automat între
garanți, pe când în cazul beneficiului de diviziune, diviziunea opera doar la cererea garantului, iar dacă acesta nu
cerea diviziunea trebuia să plătească întreaga datorie fără a se mai putea regresa împotriva cogaranților.

b) Potrivit sistemului Legii Furia de sponsu, datoria se împărțea între toți garanții, indiferent dacă erau sau nu
solvabili, pe când aici se împărțea doar între garanții solvabili și în viață, ceea ce înseamnă că problema riscului
solvabilității unora se modifica, căci acum insolvabilitatea unor garanți nu mai este suportată de către creditor, ci de
către garanții solvabili care preiau, practic, partea din datorie a garanților insolvabili.

c) În sistemul Legii Furia de sponsu datoria se împărțea la scadență, pe când acum se împărțea în momentul lui
litis contestatio, ori între cele două momente, adică scandență - litis contestatio trecea un interval de timp în care
puteau deveni insolvabili și alți garanti, în detrimentul garanților solvabili.

3. Beneficiul de discuțiune - dreptul garantului urmărit de creditor de a-i cere creditorului urmăritor să îl urmarească pe
debitorul principal și numai dacă îl va găsi pe acesta insolvabil să îl urmărească pe garant. Acest mecanism nu a
putut funcționa la romani mult timp pentru că la aceasta se opunea efectul extinctiv al lui litis contestatio care îl
împiedica pe creditor și împiedica acțiunea alternativ. De aceea, romanii au apelat la o inovație care a constat în
încheierea unei convenții între creditor și garant, prin care garantul promitea că dacă creditorul îl va urmări mai întâi pe
debitorul principal și îl va găsi insolvabil, atunci el nu se va prevala de efectul extinctiv al lui litis contestatio. Aceasta
problema s-a rezolvat în 531 când a fost desființat expres efectul extinctiv al lui litis contestatio, moment în care
beneficiul de discuțiune a putut opera plenar, întrucât creditorul putea urmări alternativ pe debitor și pe garant.

Garanțiile personale neformale

Pactul de constitut 

Acest pact poate fi definit drept o convenție prin care un terț, de regulă un bancher, promitea debitorului să plătească
datoria acestuia față de creditorul său la un nou termen, altul decât cel prevăzut pentru executarea obligației. O
atare convenție intervenea în situația în care debitorul se obligase la plata unei datorii pe care nu o putea achita la
scadența convenită, caz în care debitorul apela la un bancher cu care încheia acest pact, pact în virtutea căruia
bancherul devenea practic garant al respectivului creditor. Acesta convenție nu prezenta nicio condiție de formă și iar
garanția se năștea după nașterea datoriei principale. Garanția era independentă de raportul obligațional original.

Mandatum pecuniae credende 


În baza unui contract de mandat, mandantul îl împuternicea pe mandatar să dea cu împrumut o sumă de bani unui
terț. Aceasta înseamnă că datoria propriu-zisă se năștea din contractul de împrumut dintre mandatar și terț, pe când
garanția se năștea chiar din contractul de mandat. În consecință, mandatarul avea doi debitori, pe de o parte îl avea pe
terț, iar pe cealaltă parte îl avea pe mandant, care era garantul pe care îl împuternicise să dea împrumutul.

Receptul argentării

Era un pact intervenit între un bancher și clientul său, prin intermediul căruia bancherul se obliga față de client să
plătească datoriile eventuale ale acestui client față de un terț. Garanția se năștea înaintea datoriei, urmând a deveni
funcțională dacă datoria va interveni. Era un raport obligațional distinct fața de cel de împrumut.

Fiducia

Fiducia cum creditore (Gaius) era o garanție reală și reprezenta efectul contractului real de fiducie. Această garanție lua
naștere prin convenția părților, numită pactum fiduciae, care era grefată pe un act de drept civil - mancipațiunea. Prin
efectul acestui contract, creditorul devenea proprietar al lucrului cu care se garanta, dar devenea și debitor sub condiție
al aceluiași lucru, căci dacă la scadență debitorul își plătea datoria, raportul dintre părți se inversa. Aceasta înseamnă că
după ce plătea la scadență, debitorul avea la îndemână împotriva fostului său creditor o acțiune derivată din contractul de
fiducie și anume actio fiduciae – acțiune prin care îl putea urmări pe fostul său creditor pentru a-l constrânge să-i restituie
lucrul cu care garantase datoria.
Fiducia era profund dezavantajoasă pentru debitor, căci dacă după efectuarea plății se întampla ca fostul creditor să
devină insolvabil, el nu se bucura nici de dreptul de urmărire, nici de dreptul de preferință, căci nu mai era titularul unui
drept real, ci era titularul unei simple creanțe din partea fostului creditor. Astfel, el risca să intre în concurs cu ceilalți
creditori ai creditorului, riscând să nu își mai recupereze nici lucrul, și nici măcar o parte din echivalentul valoric al acestuia.

Un al doilea dezavantaj era că lucrul cu care se garanta era superior ca valoare datoriei garantate. Se transmitea
proprietatea lucrului, debitorul nu mai putea garanta și o altă datorie cu același lucru, chiar dacă valoarea ar fi fost suficientă.

Un al treilea inconvenient deriva din actul pe care era grefată această fiducie, anume din faptul că fiind întemeiată pe
mancipațiune, fiducia nu era accesibilă peregrinilor, fiind rezervată exclusiv cetățenilor romani.

Gajul

Gajul se naște prin efectul contractului real de gaj. În cadrul acestei forme de garanție, debitorul transmitea creditorului
său un anumit lucru, de această dată cu titlu de posesiune, transmitere realizată prin intermediul tradițiunii și însoțită de o
convenție prin care creditorul se angaja să îi retransmită posesiunea dacă debitorul își plătea datoria.

Întrucât este vorba despre transmiterea posesiunii, nu și a proprietății, situația debitorului se îmbunătățește semnificativ
pentru că el continua să rămână proprietar asupra lucrului cu care se garantează, astfel că, după ce își plătește datoria la
scandență, el are la îndemână, în calitate de proprietar, acțiunea în revendicare, care îi conferă și dreptul de urmărire, și
dreptul de preferință în raport cu alți creditori ai fostului său creditor. Totuși, debitorul nu putea garanta mai multe datorii
cu același lucru, deoarece posesiunea fizică a lucrului gajat se afla la creditor. Gajul avea inconveniențe și pentru creditor,
căci el nu putea valorifica lucrul în situația în care debitorul nu își achita datoria, deci el nu își putea valorifica creanța
pe seama lucrului cu care se garantase pentru că nu era proprietar și nu avea nici măcar voie să folosească lucrul primit
întrucât se consideră că el ar fi comis un delict, furtum usus.

Ipoteca

Ipoteca răspunde atât intereselor debitorului, cât și celor ale creditorului. Lucrul rămânea în posesiunea și în proprietatea
debitorului, iar dacă acesta nu și-ar fi platit datoria la scadență, creditorul ipotecar era îndreptățit să intre în posesia lucrului
și să îl vândă pentru a-și valorifica astfel creanța. În mod eronat s-a afirmat că ipoteca ar fi fost împrumutată de la greci,
pornindu-se probabil de la denumirea acestei instituții, care era de sorginte grecească. Totuși, evoluția ipotecii se găsește în
textele romane, unde se disting mai multe faze:

1. Dreptul de retenție - această fază s-a petrecut pe tărâmul relațiilor dintre proprietarii funciari și arendași. Arendașul
se instala pe o moșie împreună cu inventarul său agricol. El încheia cu proprietarul funciar un contract de arendă în
temeiul căruia se obliga să plătească folosința pământului fie în bani, fie într-o parte din recoltă. Arendașul nu putea
garanta obligația pe care și-o asuma printr-un gaj instituit asupra inventarului său agricol, pentru că aceasta ar fi
presupus deposedarea arendașului de mijlocul său esențial de muncă și, implicit, ar fi însemnat condamnarea sa la
insolvabilitate. Drept urmare, s-a recurs la alăturarea la contractul de arendă a unei convenții din care rezulta pentru
proprietarul funciar dreptul de a reține pentru moșie acel inventar agricol dacă la scadență debitorul nu plătea. Este de
precizat ca acest drept al proprietarului funciar opera numai pe moșie, el neputând urmări lucrul în altă parte, în
ipoteza în care arendașul și-ar fi stramutat inventarul agricol într-un alt loc.

2. Interdictul salvian - în temeiul acestuia, proprietarul funciar a dobândit posibilitatea de a urmări inventarul agricol și
altundeva, în afara moșiei sale. Se menținea însă inconvenientul că proprietarul funciar nu putea urmări inventarul
agricol în mâinile terților achizitori, în ipoteza în care arendașul l-ar fi înstrăinat.

3. Acțiunea serviană - acordată proprietarului funciar și putea fi intentată de acesta împotriva oricărei persoane care
deținea inventarul agricol. Din acest moment se poate spune că figura juridică a ipotecii era deja cristalizată, căci
proprietarul moșiei devine titularul unui adevărat drept real asupra inventarului agricol. Dezavantajul era, însă, că
acest sistem se aplica numai în raporturile dintre proprietarii funciari și arendași, deci numai în domeniul agricol,
acesta fiind motivul pentru care a fost necesară cea de-a patra și ultima fază în evoluția ipotecii.

4. Acțiunea quasiserviană (ipotecară) - putea fi intentată împotriva oricărui debitor care își afectase lucrul cu o ipotecă,
astfel că ipoteca devine de aplicabilitate generală.

Din texte reiese că romanii au cunoscut mai multe categorii de ipotecă:

1. ipoteca convențională – formată prin simpla convenție a părților.

2. ipoteca tacită – era prezumată voința debitorului de a-și ipoteca lucrul, cu precizarea că ipotecarea era prevăzută fie
prin lege, fie de către obiceiul juridic.

3. ipoteca privilegiată – trecea mai înaintea altor ipoteci chiar dacă acestea din urmă erau de dată mai veche.

4. ipoteca testamentară – aparută în dreptul postclasic, ipoteca ce se constituia printr-o clauză inserată în testament și
prin care se garanta fie plata unor legate, fie transmiterea anumitor bunuri către un fideicomisar.

5. ipoteca autentică – acea ipotecă ce era constituită prin anumite forme de publicitate și care prezenta avantajul că
trecea înaintea altor ipoteci care fuseseră constituite fără aceste forme de publicitate.

Caracterele ipotecii

• Caracterul convențional - în mod excepțional avem de-a face cu un drept real ce se naște dintr-o simplă convenție,
altfel decât regula generală potrivit căreia, la romani, drepturile reale izvorau numai din actele speciale de drept civil.

• Caracterul de a fi drept real - oferea avantajul dreptului de urmărire și dreptului de preferință.

• Caracterul general - inițial, ipoteca la romani a fost specială pentru că avea ca obiect numai anumite bunuri, însă mai
târziu, s-a admis că ipoteca poate fi generală, în sensul că ea poate avea ca obiect toate bunurile prezente și viitoare
ale debitorului. După dobândirea acestui caracter general, ipoteca putea fi constituită și asupra unei universalități de
bunuri. Pentru creditori, avantajul caracterului general al ipotecii se releva în cazul în care exista mai mulți creditori cu
ipoteci constituite la date diferite. Dacă ipoteca ar fi avut ca obiect numai un singur lucru și nu o universalitate de
bunuri, exista riscul ca la scadență, dacă debitorul nu plătea, singurul care să își valorifice creanța să fie creditorul cu
ipoteca cea mai veche. Dacă acesta își valorifică creanța prin vânzarea acelui lucru, toate celelalte ipoteci ale altor
creditori se stingeau, din lipsă de obiect. Dacă se ipoteca o universalitate de bunuri, exista șansa ca după valorificarea
creanței de către creditorul cu ipoteca cea mai mare să mai rămână bunuri valorificabile și pentru creditorii cu rang mic.

• Caracterul indivizibil - acesta comporta două dimensiuni:

‣ ipoteca apasă în întregime asupra fiecărei părți din lucrul ipotecat, ceea ce înseamna că fiecare parte a
lucrului ipotecat era afectată satisfacerii întregii creanțe. De exemplu, dacă lucrul ipotecat revine, în urma
deschiderii succesiunii, mai multor moștenitori, fiecare dintre acești moștenitori va putea fi urmărit de creditori
pentru plata întregii datorii și nu numai pentru o parte din această datorie, corespunzătoare fracțiunii din
proprietate pe care o moștenea respectivul moștenitor.

‣ ipoteca garantează fiecare parte din datorie, adică lucrul ipotecat, în întregul său, este afectat satisfacerii
fiecărei părți din creanță. De exemplu, debitorul, la scadență, achita doar o parte din datorie, iar nu toată
datoria. Creditorul ipotecar, pentru a-și valorifica restul creanței rămase neplătită va vinde întregul lucru, și nu
doar o parte a acelui lucru, corespunzătoare datoriei rămase neplătite.

• Caracterul clandestin (secret/ocult) - derivă din caracterul convențional și se referea la faptul că ipoteca se năștea
valabil prin simpla convenție a părților, nefiind necesară întocmirea de forme de publicitate prin care terții să fie
anunțați despre ipotecarea unui anumit lucru. Din cauza acestui caracter a fost posibilă recurgerea de către debitori la
fraude, căci debitorii în mod frecvent obișnuiau să ipotecheze același lucru de mai multe ori, fără a declara
creditorilor ipotecari posteriori existența unor ipoteci anterioare. La scadență, primul care își valorifica ipoteca era
creditorul superior în rang, pe când ipotecile celorlalți creditori ipotecari se stingeau din lipsă de obiect. Consecințele
acestei fraude au fost întrucâtva atenuate prin dobândirea caracterului general, dar multipla ipotecare clandestină mai
genera și alte consecințe. Dacă la scadență un creditor ipotecar posterior în rang intra primul în posesia lucrului
ipotecat, el urma a fi supus riscului evicțiunii, fiind deposedat de lucrul ipotecat de către creditorul anterior în rang.
Pentru a curma această practică a debitorilor frauduloși, statul roman a incriminat aceasta faptă, moment din care s-a
decis că multipla ipotecare clandestină reprezinta un delict – delict de stelionat. Nu era propriu numai ipotecii, ci se
aplica și la multipla vânzare. Un alt remediu a fost ius offerendae pecuniae – conferit creditorilor ipotecari posteriori în
rang de a-l dezinteresa pe creditorul ipotecar anterior în rang plătind creanța acestuia. În acest caz, creditorul ipotecar
posterior în rang intra în locul creditorului ipotecar plătit, dobândind rangul acestuia și deci dreptul de preferință. Din
același caracter decurgea posibilitatea unei alte infracțiuni, anume antedatarea frauduloasă a unei ipoteci mai noi în
dauna unei ipoteci mai vechi. În mod fals se declara că ipoteca, deși mai nouă, este de fapt mai veche, și deci ar trece
 înaintea altor ipoteci. Aceasta fraudă a fost curmată prin crearea ipotecii publice în epoca postclasică, o ipotecă fiind
considerată publică atunci când era constituită printr-un act public sau printr-un act privat semnat de 3 martori.

• Caracterul accesoriu, în raport de obligația pe care o garanta. Ipoteca urmează soarta obligației garantate.

Rangul creditorilor ipotecari

Acesta desemnează ordinea în care pot fi valorificate ipotecile dacă existau mai mulți creditori ipotecari. În acest caz,
principala regula era “mai întâi în timp, mai tare în drept”, regula potrivit căreia primul care își valorifica ipoteca era
creditorul cu ipoteca cea mai veche, regula de la care erau excluse ipotecile privilegiate. Exista posibilitatea să existe ipoteci
simultane, constituite la aceeași dată, caz în care regula nu mai putea opera, aplicându-se o altă regulă, potrivit careia“în
situatii egale, mai bună este situația celui care poseda”.

Efectele ipotecii

‣ Ius possidendi - dreptul creditorului de a intra în posesia lucrului ipotecat.

‣ Ius distrahendi - dreptul creditorului de a vinde lucrul ipotecat.

Inițial, ipoteca a cunoscut doar efectul ius possidendi, ceea ce a generat serioase probleme pentru creditori deoarece
aceștia dobândeau doar dreptul de a disponibiliza lucrul ipotecat și de a-l pastra până când debitorul îl va plăti, motiv
pentru care, mai târziu, a aparut și ius distrahendi care a conferit creditorului ipotecar dreptul de a vinde acel lucru pentru a-
și valorifica astfel creanța. Prin consacrarea acestui al doilea efect, romanii au fost inconsencvenți față de propriile lor reguli,
deoarece au încălcat un principiu, și anume principiul "Nimeni nu poate transmite un drept mai puternic decât are el
însuși", ori se observă ca un creditor ipotecar care beneficiază doar de ius possidendi, în calitate de simplu posesor, are
totuși dreptul de a vinde lucrul și de a transmite astfel proprietatea, adică un drept pe care, de fapt, nu îl are.

Stingerea ipotecii

Operează în momentul stingerii obligației garantate, în virtutea caracterului accesoriu. Acest caracter nu se găsește în
cazul în care dreptul de creanță se stinge prin prescripție extinctivă, căci în epoca postclasică, termenul de prescripție a
acțiunilor pentru valorificarea drepturilor de creanță era de 30 ani, pe când termenul de prescripție a acțiunii ipotecare era
de 40 ani, deci ipoteca supraviețuiește obligației garantate. Paul a încercat să justifice această anomalie spunând că
după împlinirea termenului de prescripție extinctivă, obligația nu se stinge, ci doar își schimbă natura, devenind din obligație
civilă - obligație naturală. Se mai stinge și prin pieirea în întregime a lucrului ipotecat, și prin confuziune – reunirea
calităților de debitor și creditor ipotecar, prin vânzarea lucrului ipotecat, precum și prin renunțarea creditorului.

Contractele solemne - în formă religioasă

1. Sponsio religioasă 

Acesta este primul și cel mai vechi contract roman, menționat în Legea celor 12 Table, contract care avea o natură
juridică duală, fiind nu numai un act juridic, dar și unul cu caracter religios, deoarece el se încheia prin întrebare și
răspuns, prin utilizarea verbului spondeo, dialogul părților fiind urmat de pronunțarea unui jurământ religios, jurământ
prin care invoca grația divină asupra actului juridic incheiat. De altfel, chiar cuvântul spondeo avea valoare puternic
religioasă, fiind socotit apt să atragă grația divină, motiv pentru care acest cuvânt era rezervat cetățenilor, nu și plebei.

2. Iusiurandum liberti - Jurământul dezrobitului


Acest contract reprezenta o înlănțuire de două jurăminte pronunțate de sclav în două momente diferite, amândoua
având același obiect, și anume prestarea de operae fabriles în favoarea fostului lor stăpân. Primul jurământ era
pronunțat anterior momentului dezrobirii și nu avea valoare juridică pentru că sclavul era socotit un res, deci nu avea
capacitate juridică și nu își putea asuma valabil obligații. În schimb, jurământul său avea valoare religioasă, pentru că
sclavul avea capacitate religioasă, el fiind socotit din acest punct de vedere un membru cu drepturi depline al familiei
romane. Sclavul participa, ca atare, la cultul religios. Cel de-al doilea jurământ era pronunțat după momentul dezrobirii
și avea valoare juridică, pentru că atunci sclavul devenea persoană și avea capacitate juridică. Romanii procedau
astfel pentru a-l constrânge pe sclav să-și țină cuvântul dat.
 Contractele solemne - în formă verbală

1. Sponsio laică

Acest contract a apărut în condițiile în care romanii au realizat distincția dintre ius și fas, adică dintre normele juridice
și normele religioase. Sponsio laica se încheia exact ca sponsio religioasă, numai că de această dată dialogul părților
nu mai era urmat de acel jurământ religios. Sponsio laica a reprezentat o formă de a contracta rezervată doar
cetățenilor romani. Dezavantajul major al acestei forme de a contracta era evident sfera persoanelor care aveau acces
la aceasta, iar prin dezvoltarea comerțului, relațiile cu peregrinii au devenit extrem de profitabile pentru romani, ei
căutand o modalitate de a le oferi acces la această formă de a contracta. Ei au realizat acest lucru prin schimbarea
verbului, primul verb alternativ folosit în acest sens fiind “fide promiteo” (promit cu loialitate)

2. Stipulațiunea 

Aceasta este contractul în forma verbală încheiat prin întrebare și răspuns la care au acces și peregrinii. Amploarea
pe care a cunoscut-o folosirea acestui tip contract a fost atât de mare încât în noțiunea de stipulațiune s-a absorbit și
sponsio laică. Prin ultilizarea sa masivă, s-a ajuns ca stipulațiunea să reprezinte genul, iar sponsio laică, specia.

În ceea ce priveste etimologia cuvântului stipulațiune, Paul arată că acesta vine de la “stipulus” care înseamnă “tare”,
pentru a sugera ideea ce orice convenție făcută în forma stipulațiunii dobândește forță juridică. Stipulațiunea nu își
avea corespondent în dreptul modern, în sensul că ea reprezenta un mod abstract de creare de obligații, pentru că din
modul concret în care se încheia nu rezulta motivul pentru care debitorul se obliga. Suma promisă de debitor poate fi o
sumă acordată acestuia în baza unui contract de împrumut, după cum poate fi și o donație. Aceasta a făcut ca prin
stipulațiune să poată fi îmbrăcate în haină juridică varii operațiuni - vânzarea, într-o epocă în care contractul de
vânzare nu apăruse încă. S-a recurs la două stipulațiuni alăturate - una pentru plata prețului și una pentru predarea
lucrului. De asemenea, tot prin stipulațiune se puteau crea o garanție personală.

Stipulațiunea are nouă caractere:

‣ act de drept al ginților - aveau acces și peregrinii

‣ act oral - avea loc un dialog al părților

‣ act solemn - părțile rosteau anumite cuvinte și vorbeau într-o anumită ordine - întâi stipulantul, apoi promitentul

‣ act congruent - era necesară potrivirea dintre suma menționată în întrebare și suma menționată în răspunsul
promitentului. Dacă stipulantul întreba “Promiți 100?”, iar promitentul răspundea “Promit 50.” se socotea că voințele
părților “nu s-au intalnit”, iar contractul nu se năștea. Verbul folosit de către părți trebuia să fie aceeași.

‣ caracter continuu - era obligatoriu ca răspunsul promitentului să urmeze după întrebarea stipulantului, pentru că
dacă trecea un interval prea mare între întrebare și răspuns se socotea că unitatea actului s-a rupt și că părțile nu și-au
manifestat voința în cadrul aceleiași operațiuni.

‣ contract unilateral - stipulantul era doar creditor, iar promitentul doar debitor.

‣ contract de drept strict - act de strictă interpretare, judecătorul interpretând actul ad litteram, căci îl interesa
numai dacă întrebarea și răspunsul au avut loc, nu și dacă dialogul părților reflecta și voința lor reală.

‣ unitatea de timp și de loc - pentru valabilitatea actului, părțile trebuiau să se afle în același moment, în același loc.

‣ caracterul abstract - dă vocația unei utilizări generale. Stipulațiunea nu releva motivul asumării obligației. Acest
caracter abstract al a fost speculat de romanii avuți, în special pentru a se percepe împrumuturi deghizate. Era interzis
împrumutul cu dobândă. La adăpostul stipulațiunii, cămătarii percepeau în mod frecvent împrumuturi cu dobândă,
procedând în felul următor: remiteau debitorului cu titlu de împrumut o sumă , dar îl puneau să promită o altă sumă,
mai mare, care încorpora practic și datoria, și dobânda. Pentru că stipulațiunea era un act de drept strict, pe
judecator nu îl interesa cât a primit în realitate debitorul, ci îl înteresa doar cât a promis.

În timp, aceste caractere ale stipulațiunii s-au transformat: în epoca clasică, stipulațiunea a început să cunoască și
forma scrisă, devenind posibilă încheierea stipulațiunii printr-o scrisoare. A fost, de asemenea, amendată și cerința
congruenței, a potrivirii dintre întrebare și răspuns, astfel că dacă erau sume diferite între întrebare și răspuns,
stipulațiunea era totuși socotită valabilă, dar pentru suma cea mai mică. De asemenea, a devenit posibil ca întrebarea
să fie formulată în latină, iar raspunsul în elenă, dar a fost menținută cerința unității de timp și de loc, cerință care îi
permitea debitorului să obțină anularea stipulațiunii dacă el demonstra că părțile nu s-au aflat în acelasi timp și loc.

 În dreptul postclasic, formalismul a decăzut aproape total, întrebarea și răspunsul putând fi formulate în orice termen,
dar menținându-se aceeași condiție a unității de timp și de loc, ceea ce crea posibiltiatea de abuzuri din partea
debitorilor de rea-credință care puteau obține anularea stipulațiunii create prin scrisoare. Iustinian a realizat o reforma
prin care a hotărât ca debitorul va putea obține anularea stipulațiunii create prin în scris numai dacă va dovedi că el
sau creditorul au lipsit din localitate întreaga zi, ceea ce a îngrădit reaua-credință a debitorilor.

În ceea ce privește proba stipulațiunii, cât timp stipulațiunea a fost un act oral, proba s-a realizat cu martori. Ulterior,
când a dobândit și forma scrisă, stipulațiunea a putut fi dovedita și cu înscrisuri. Problema o reprezenta, însa, faptul
că, fiind un act de drept strict, debitorul nu avea posibilitatea să demonstreze că în realitate primise mai puțin decât a
promis. Pretorul a pus capăt acestei situații, atunci când i-a pus la dispoziție debitorului o excepție și, totodată, și o
acțiune prin are debitorul a dobândit posibilitatea de a demonstra că în realitate a primit mai puțin decât a promis.
Aceasta facilitate a fost nefuncțională fiindcă debitorul era cel care trebuia să dovedească faptul neprimirii unei sume pe
care el a promis-o. Întotdeauna, un fapt negativ este o probă dificil de realizat. Mai târziu, Caracalla a realizat o
nouă reformă prin care a pus la dispoziția debitorului atât o acțiune numită querrela non numeratae pecuniae, cât și
o exceptio non numerratae pecuniae prin care a adus atingere principiului fundamental în materie de probe - “orice
probă cade în sarcina reclamantului”. Prin această reformă era suficient ca debitorul să afirme prin acțiune sau prin
excepțiune că nu a primit suma pe care el a promis-o, pentru ca proba contrară să fie facută de cealaltă parte, de
stipulant. Acesta era momentul în care trebuia să dovedească că a dat promitentului suma pe care el a promis-o,
numai că, pentru stipulant, dovada era mult mai ușor de făcut, pentru ca el facea o probă pozitivă, iar nu una negativă.

În ceea ce privește sancțiunea stipulațiunii, ea fiind un act cu aplicații variate, a fost sancționată prin mijloace
variate. La origine, în epoca procedurii legisacțiunilor, stipulațiunea a fost sancționată prin iudicis postulatio. În epoca
clasică, stipulatiunea a fost sancționată prin condictio, care putea să fie o condictio certe pecuniae sau condictio
certe rei. Dacă obiectul obligației îl reprezenta realizarea de către debitor a unui fapt oarecare (obligație de a face),
atunci stipulațiunea era sancționată prin actio ex stipulato.

3. Dotis dictio 

Acesta este o formă specială de contract verbal, în sensul că acesta constă într-o promisiune unilaterală de dotă care
era formulată în termeni solemni, fie de către viitoarea soție, fie de către debitorul ei la ordinul acesteia, fie de către
un ascendent de-al său, pe linie paternă, iar obiectul acestei promisiuni unilaterale îl reprezenta transmiterea
anumitor bunuri cu titlul de dotă către viitorul soț. Este interesant că, deși viitorul soț era prezent la locul actului, el
nu trebuia să întrebe nimic, după cum nici nu trebuia să accepte promisiunea făcuta de viitoarea soție sau de celelalte
persoane care promiteau pentru aceasta. Această formă de a contracta nu a fost durabilă, pentru ca în epoca
postclasică a apărut pactul de dota, care reprezenta o convenție bilaterală și care a înlocuit promisiunea de dota.

Contractele solemne - în formă autentică

1. Nexum

Acesta reprezenta un contract solemn ce se încheia în fața pretorului și care avea ca obiect servicii asumate de
debitor față de creditor. Acest contract îmbrăca forma unei declarații făcute în fața pretorului prin care creditorul
afirma că munca debitorului îi este aservită pentru o perioadă de timp. Față de această afirmație, debitorul care era
pârât și prezent la locul actului tăcea, tăcere față de care pretorul rostea addico, ratificând declarația și consfițind
aservirea ce facea obiectul declarației.

Nexum era o aplicație a lui in iure cessio. Pentru debitor, nexum reprezenta o alternativă pozitivă, evitând astfel riscul
vânzării sale ca sclav trans Tiberum. Pe de altă parte, nexum procura și creditorului avantajul că acesta avea acces la
forță de muncă, de care avea nevoie mai ales în contextul în care la romani sclavia nu devenise baza producției.
Condiția juridică a lui nexus era aceea de addictus nexus (cu o capacitate juridica specială - dar era tratat ca sclav).
Există o distincție între addictus nexus - cel care muncea pentru creditor în baza acelei convenții, iar addictus
iudicatus - era cel condamnat pentru neplata datoriei și trimis în închisoarea personală a creditorului.

Titus Livius a transmis informații despre condiția juridică a nexilor și despre aceasta formă de aservire la Roma, care
viza în special pe cei săraci, care erau obligați să recurgă la nexum și erau potențiali subiecți ai acestei forme de
aservire. Plebea a reacționat mai ales ca tratamentul aplicat nexilor de către romani era unul barbar. Însăși funcția de
tribun a fost creată în urma unei revolte a nexilor.
 Titus Livius relatează că plebea a renunțat să mai lupte împotriva exploatării nexilor, acceptând mai degrabă să fie
sclavii dușmanilor decât sclavi în propria lor cetate. Romanii au dat lex Poetelia Papiria prin care au interzis aservirea
debitorilor insolvabili, ceea ce a dus la desființarea lui nexum. Mai pot fi ținuți în lanțuri doar delincvenții până la plata
sumei de bani. Edictarea acestei legi a fost doar aparentul succes al debitorului, pentru că ea în realitate s-a întemeiat
pe considerente economice și politice, fiindcă romanii își începuseră deja războaiele de cucerire, ceea ce a dus la un
aflux sporit de sclavi pe pietele romane astfel că nu mai era necesară aservirea propriilor cetățeni. Pe de altă parte,
cetățenii aveau interesul să-și atragă plebea de partea lor pentru ca aveau nevoie de susținere.

Contractele solemne - în formă scrisă

1. Contractul litteris 

Dezvoltarea economică i-a determinat pe romani să creeze un climat de securitate în ceea ce privește dovada actelor
juridice. Proba cu martori s-a dovedit de multe ori a fi prejudiciabilă, pentru că martorii puteau muri, uita sau minți.
Romanii s-au orientat către o formă scrisă de realizare a operațiunilor juridice.

Contractul litteris a apărut în legatură cu obiceiul romanilor, codex accepti et expensi – registru al sumelor încasate și
a plăților. Avea două rubrici: accepta și expensa. Gaius ne relatează ca mențiunile care se faceau în acest registru se
numeau “nomina” și erau de două feluri - registre care creau obligații (nomina transcripticia) și registre care
consemnau datorii existente (nomina arcaria).

Funcțiile contractului litteris, care erau relativ reduse:

‣ înlocuirea unui debitor cu altul - schimbarea debitorului se realiza prin înscrierea a două mențiuni în registru.
Primus este debitorul lui Secundus pentru o anumită sumă de bani. Primus îl are debitor pe Tertius. Pentru a nu se
face două plăți, Primus convine cu Secundus ca Tertius să plătească în locul lui. În acest scop, Secundus
menționeaza în registrul lui la coloana plății ca i-a dat lui Tertius o sumă de bani, deși nu-i dăduse nimic, mențiune
pe care Tertius o confirma prin semnatură. În același timp, Secundus menționa la coloana încasărilor că a primit
acea suma de bani de la Primus deși în realitate nu primise nimic. Obligația lui Primus față de Secundus se stinge în
mod fictiv, născându-se o nouă obligație în sarcina lui Tertius și realizându-se o novație prin schimbare de debitor.

‣ schimbarea temeiului juridic al unei obligații - debitorul datora creditorului în baza unui contract de vânzare o
sumă de bani, iar părțile doreau ca această datorie să devină litteris. Această operațiune era în interesul creditorului
pentru ca vânzarea era o operațiune de bună-credință, pe când contractul litteris era de drept strict. Creditorul
trecea la coloana încasărilor că a primit de la debitor suma datorată de acesta în baza vânzării, deși nu primise
nimic și în același timp trecea la coloana plății că a dat debitorului său aceeași suma.

➡ Ambele funcții se realizau prin înregistrări fictive.

Odată cu decăderea formalismului, a încetat și practica ținerii registrelor de încasări și plăți și a dispărut și contractul
litteris. În Institutele lui Iustinian se face vorbire despre obligația litteris în epoca postclasică. Această obligație
litteris nu se confunda cu obligația rezultată din contractul litteris pentru că cele două au o fizionomie distinctă, au un
mod propriu de formare și au o funcție diferită. Obligația litteris - ori de câte ori se încheia o operațiune verbală, părțile
obișnuiau să consemneze în scris acea operațiune. Aceste înscrisuri aveau doar funcția de a constata operațiunea
juridică ce avusese loc, aveau o funcție probatorie. Înscrisul putea să nu menționeze corect ceva în legatura cu
operațiunea, motiv pentru care se acorda posibilitatea debitorului să atace înscrisul în termen de 2 ani de la încheierea
obligatiei printr-o acțiune - querrela non numeratae pecuniae. Dacă debitorul nu intenta acțiunea în timp de 2 ani,,
actul devenea inatacabil, iar obligația consemnată în acesta devenea literală, fiind o obligație de risc.

Mutuum

Mutuum era contractul real prin care se realiza împrumutul de consumațiune și care era desemnat de romani prin
termenul mutui datio (Gaius). Debitorul se obliga să restituie creditorului său lucruri de același fel, în aceeasi cantitate și
de aceeași calitate cu cele primite în vederea consumațiunii. Transmiterea lucrului către debitor se făcea cu titlul de
proprietate, pentru că actul consumațiunii reprezintă un act de dispoziție, iar drept de dispoziție are doar proprietarul.
Creditorul care transmitea lucrul debitorului trebuia să aiba calitatea de proproprietar. Lucrurile care se consumau prin
întrebuințare făceau parte din categoria lucrurilor nec mancipii, deci bunuri de gen iar transmiterea lor se facea prin
tradițiune.

 Caracterele lui mutuum

‣ contract unilateral, transmițătorul având calitatea de creditor, iar primitorul calitatea de debitor.

‣ contract de drept strict, fiind diferit de celelalte contracte reale, care erau contracte de bună-credință.

‣ act de drept al ginților - îl puteau încheia și peregrinii.

‣ act cu caracter gratuit, debitorul nu plătea mai mult decât îi oferise creditorul.

Mutuum genera o obligație de drept strict și unilaterală în sarcina debitorului, care era sancționată prin conditio în
epoca legisacțiunilor, iar în procedura formulară a fost sancționată fie prin actio certe creditae pecuniae, dacă era un
împrumut bănesc sau prin actio certe rei, dacă împrumutul avusese ca obiect un alt lucru decât banii.

S-a pus problema utilizării contractului de mutuum de către filius. Dacă filius se împrumuta fără știrea lui pater familias,
creditorul nu-l putea urmări pe pater pentru plata datoriei, iar filius nu avea patrimoniu. Creditorul, dacă filius era
insolvabil, trebuia să aștepte până la moartea lui pater, când filius îl moștenea și putea fi urmărit. Era o perspectivă incertă,
căci exista posibilitatea ca filius să moară înaintea lui pater. În acest context, creditorii erau reticenți să acorde
împrumuturi fiilor de familie. La Roma, Macedo, un fiu de familie care era copleșit de datorii și urmărit de creditor și-a ucis
tatăl pentru a-l moșteni mai devreme, faptă care a indignat structurile conducătoare, încât senatul a dat senatusconsultul
macedonian prin care s-a hotărât că fiul de familie care nu poate fi urmărit în timpul vieții lui pater, nu poate fi urmărit
nici după moartea acestuia.

Contractul de fiducie

Acesta era contract real care se forma prin transmiterea proprietății și a posesiunii unui lucru prin intermediul
mancipațiunii/in iure cessio, însoțită de o convenție prin care dobânditorul promitea să retransmită proprietatea
acelui lucru celui de la care l-a primit. Fiducia a îndeplinit mai mult funcții ce au fost ulterior preluate de alte contracte
reale pe măsura apariției acestora. A fost utilizată pentru:

‣ constituirea unei garanții reale, funcție numită de Gaius “fiducia cum creditore”, caz în care creditorul care era
dobânditorul lucrului promitea debitorului să îi retransmită proprietatea asupra acelui bun dacă debitorul își va
plăti datoria la scadență.

‣ realizarea a împrumutului de folosință, caz în care cel care primea lucru promitea să îl restituie după ce îl va fi
folosit până la un anumit termen, funcție preluată ulterior de contractul de comodat.

‣ păstrarea a unui lucru, caz în cel care primea lucrul promitea să îl retransmită celui de la care l-a primit la
cererea acestuia din urmă, funcție preluată ulterior de contractul de depozit.

➡ Aceste ultime două funcții au fost denumite de Gaius - “fiducia cum amico”.

Trebuie precizat că în definiția fiduciei nu utilizăm termenii de creditor și de debitor pentru că, în functie de aplicația
fiduciei, transmițătorul lucrului este fie debitor al unei sume de bani și creditor condițional al lucrului (fiducia cum
creditore), fie creditor al lucrului transmis. Fiducia are inconveniențe pentru transmițătorul lucrului, ce decurg din
împrejurarea că, întrucât aceasta convenție este grevată de mancipațiune sau de in iure cessio, transmițătorul lucrului
transmite însăși proprietatea asupra acelui lucru și nu are decât o acțiune personală actio fiduciae împotriva dobânditorului
bunului, motiv pentru care el se afla în postura unui simplu creditor chirografar. El risca, dacă dobânditorul lucrului este
insolvabil, să nu mai poată redobândi lucrul și nici măcar contravaloarea acestuia.

Contractul de gaj

Acesta era contractul real se forma prin transmiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului său prin
intermediul tradițiunii, transmitere însoțită de o convenție prin care creditorul promitea să retransmită posesiunea
acelui lucru după plata datoriei de către debitor. În texte este denumit “pignus”, denumire care s-a aplicat la origine și
ipotecii. Acest termen a dobândit un sens mai restrâns, desemnând exclusiv gajul, căci tot din aceeași perioadă ipoteca a
început sa fie desemnată printr-o denumire de origine greacă.

Gajul a preluat funcția de a constitui o garanție reală. Spre deosebire de fiducie, gajul prezintă mai multe avantaje. În
primul rând, este o convenție grevată de tradițiune, fiind accesibilă și peregrinilor. În al doilea rând, bunul se transmite cu
titlu de posesiune, situație în care debitorul rămâne proprietar al lucrului, astfel că după plata datoriei, el are împotriva
fostului său creditor atât dreptul de urmărire, cât și dreptul de preferință - nu mai suportă concursul creditorilor fostului
său creditor. Până la plata datoriei însă, debitorul nu are dreptul de a intra în posesiunea bunului gajat, căci altfel era
socotit a comite un delict “furtum possessionis”. Pe de altă parte, nici creditorul nu are dreptul să folosească lucrul primit,
căci și el este socotit a comite un delict “furtum usus”. Creditorul, fiind posesor asupra lucrului gajat, are mijloace proprii
de apărare față de terți, căci pe durata în care lucrul se afla în posesia sa, el se bucura de interdictele posesorii.

Părțile puteau încheia și o convenție “anticreza” prin care puteau conveni că fructele produse de lucrul gajat să fie păstrate
de creditor în contul dobânzilor. În lipsa acestei convenții, fructele lucrului gajat se cuveneau debitorului.

Nu se pune semnul egalității între contractul real de gaj și garanția reală de gaj, pentru că există situații în care
contractul să fie valabil și totuși garanția de gaj să nu se formeze. Intervine o astfel de situație în cazul în care debitorul
transmite cu titlu de gaj un lucru care nu îi aparține, arătând că contractul de gaj este valabil, căci el nu este condiționat
de trasmiterea proprietății asupra lucrului, ci doar a posesiunii, numai că garanția reală nu ia naștere. Altă situație este
aceea când debitorul garantează prin gaj o datorie inexistentă, caz în care, deși contractul de gaj este valabil, garanția
nu ia naștere din lipsă de obiect, iar în temeiul contractului real de gaj transmițătorul bunului poate cere creditorului
restituirea posesiunii acestuia.

Gajul era sancționat prin actio pigneraticia directa, acțiune care se afla la îndemâna debitorului și prin intermediul căreia
acesta putea cere fie restituirea lucrului, fie despăgubiri, dacă lucrul dispărea din vina creditorului. Creditorul răspundea
pentru un lucru pentru culpa levis in abstracto (culpă severă). Creditorul avea actio pigneraticia contraria prin care îi
putea cere debitorului despăgubiri pentru cheltuielile făcute de el cu păstrarea lucrului gajat.

Contractul de comodat

Contractul de comodat a preluat funcția de realizare a împrumutului de folosință, realizată inițial prin intermediul fiduciei.

Se forma prin transmiterea detențiunii lucrului, prin intermediul tradițiunii de către o persoană “comodant” unei alte
persoane “comodatar” în vederea folosinței, transmitere însoțită de o convenție prin care comodatarul promitea să
restituie lucrul la termen. Pentru că transmiterea lucrului se face cu titlu de detențiune, comodatarul nu dispune de
mijloace proprii de apărare față de pretențiile unor terți privitoare la acest lucru. Ori de câte ori comodatarul se confrunta cu
o astfel de pretenție, el va trebui să apeleze la comodant pentru a-i oferi protecție juridică.

Comodatul putea avea ca obiect fie lucruri imobile, fie mobile, dar care nu se consumau prin întrebuințare. Prin
excepție, romanii au admis că și unele bunuri mobile consumptibile puteau face obiect al comodatului - în cazul
monedelor rare pe care bancherii le luau cu împrumut de la particulari pentru a organiza cu acestea expoziții
numismatice. Caracterele comodatului sunt următoarele:

‣ contract gratuit, cel care primea bunul nu avea de plătit ceva comodantului pentru folosința acelui lucru. În cazul
dispariției lucrului, comodatarul răspundea atât pentru dol, culpă și custodie. Gaius spunea că prin faptul că
folosește un lucru în mod gratuit, el realizează un profit, și de aceea vinovăția sa trebuie apreciată mai sever.

‣ contract de bună-credință, fiind interpretat de judecător prin prisma voinței reale a părților

‣ contract sinalagmatic imperfect. Deși năștea obligații în sarcina comodatarului, în anumite împrejurări putea
naște sarcini și pentru comodant.

Obligațiile comodatarului față de comodant erau sancționate prin actio comodati directa, care avea două formule:
redactate in factum și in ius. Și comodantul putea avea obligații față de comodatar, sancționate prin actio comodati
contraria, întrucât comodantul era ținut să îl despăgubească pe comodatar pentru cheltuielile pe care acesta le-a facut cu
conservarea lucrului.
 Contractul de depozit

Contractul de depozit este contractul real care a preluat funcția de păstrare a unui lucru, realizată anterior prin
intermediul fiduciei. Acesta presupunea transmiterea detențiunii unui lucru prin tradițiune de către deponent unei
depozitar, transmitere însoțită de o convenție prin care depozitarul promitea să păstreze bunul și să îl transmită
deponentului la cererea acestuia, deci oricând ar fi cerut deponentul. Depozitarul era un simplu detentor și nu dispunea
de mijloace proprii de protecție față de terți, trebuind să apeleze la deponent pentru protecția juridică a lucrului.

Obiectul contractului de depozit îl reprezentau lucrurile mobile individual determinate. Depozitarul nu avea dreptul de a
folosi lucrul, căci era socotit a comite “furtum usus”. Ca și comodatul, depozitul era un contract gratuit, depozitarul
nefiind remunerat de deponent pentru păstrarea respectivului lucru. Obligația depozitarului de a restitui lucrul oricând la
cererea deponentului era sancționată prin actio depositi directa, care era o acțiune civilă, de bună-credință și totodată,
infamantă pentru depozitar. Depozitarul nu răspundea pentru bun, răspunderea sa era apreciată mai puțin sever. Ca și
fiducia, depozitul era un contract sinalagmatic imperfect, deoarece putea genera și obligații ale deponentului față de
depozitar, care erau sancționate prin actio depositi contraria, acțiune sancționată în timpul lui Iustinian și care era însoțită
și de un drept de retenție care era recunoscut în favoarea depozitarului. Depozitarul putea cere despăgubiri de la
deponent pentru cheltuielile făcute cu păstrarea lucrului, dar și pentru prejudiciul cauzat de lucrul preluat în depozit.
Până când era despăgubit, avea dreptul să rețină lucrul primit, putea refuza predarea lucrului către deponent.

Din texte reiese ca în afara depozitului obișnuit, romanii mai cunoșteau:

1. Depozitul necesar - formă de depozit ce se năștea în împejurări excepționale, în care deponentul nu avea condițiile
necesare pentru a-și alege o persoană de încredere, fiind constrâns să lase lucrul său primului întâlnit (ex. în caz de
cutremur, de inundații sau alte împrejurări catastrofale). Din această pricină, depozitul necesar era sancționat mai grav
decat cel obișnuit, căci în caz de refuz de restituire, deponentul era obligat la plata dublului valorii lucrului primit.

2. Depozitul sechestru - formă de depozit ce s-a configurat în raport de exigențele procedurii civile romane. În cazul unui
proces în revendicare, părțile litigante aveau posibilitatea de a conveni să lase lucrul litigios spre păstrare în mâinile unui
terț, care urma a remite lucrul în cauză părții care va câștiga procesul. Diferă în 3 direcții față de depozitul obișnuit:

I. titlul cu care se transmitea lucrul către deponent, căci dacă la depozitul obișnuit lucrul este remis depozitarului cu
tilul de detențiune, în cazul depozitului sechestru, depozitarul primește bunul cu titlul de posesiune. Aceasta
formă de transmitere se justifica prin fapul că era necesar să se acorde depozitarului sechestru mijloace proprii de
apărare față de pretențiile unor terți, căci fiind posesor, depozitarul sechestru avea la îndemână interdictele
posesorii. Dacă i s-ar fi transmis numai detențiunea lucrului, ar fi trebuit ca depozitarul să ceară protecție de la
proprietar, ori tocmai calitatea de proprietar făcea obiectul litigiului.

II. obiectul depozitului - la depozitul obișnuit, lucrurile mobile, la depozitul sechestru, lucrurile mobile și imobile

III. momentul restituirii bunului și persoana către care se restituia - dacă la depozitul obișnuit, lucrul se restituia
oricând la cererea deponentului, la depozitul sechestru, lucrul se restituia numai după încheierea procesului și
numai părții care câstiga acel proces care putea fi alta.

3. Depozitul neregulat - formă de depozit care a aparut la sfârșitul epocii clasice și constă în transmiterea unei sume de
bani cu titlul de proprietate de către deponent unui depozitar bancher, urmând ca la cererea deponentului, depozitarul
bancher să îi restituie acestuia suma de bani, plătindu-i în plus și o dobândă. Această formă de depozit a apărut în
legatura cu operațiunile bancare, căci particularii depuneau sumele de bani disponibile la bancheri cu titlul de
proprietate, iar acești bancheri dădeau cu împrumut aceste sume de bani unor terți în schimbul unor dobânzi mai mari
decât cele pe care ei le plăteau deponenților. Diferența dintre dobânzi reprezenta câștigul bancherilor. Reies din
specificul acestei operațiuni mai mute deosebiri: depozitarul bancar nu restituie chiar lucrul tipic, ci lucrul de aceeași
natură. Situația e similară cu cea de la mutuum. Depozitarul primește lucrul cu titlul de proprietate pentru că el le dădea
mai departe unor terți. Faptul ca romanii nu au îmbrăcat aceasta operațiune în haină juridică a lui mutuum se explică
prin funcția economică a depozitului neregulat. Daca s-ar fi considerat că această operațiune reprezintă un mutuum ar
fi trebuit să se țină cont de faptul că mutuum reprezenta un contract de drept strict si gratuit. Recurgându-se la
figura juridică a depozitului care era un contract de bună-credință era posibil ca înțelegerea privind dobânzile să se
realizeze tot printr-o convenție de bună-credință astfel că era satisfacut și imperativul celerității operațiunilor bancare.

 Contractul de vânzare

Vânzarea este convenția de bună-credință prin care o persoană vânzător se obligă să transmită altei persoane
cumpărător posesiunea liniștită asupra unui lucru în schimbul prețului.

Operațiunea juridică a vânzării s-a realizat prin trei forme:

1. Mancipațiunea - era forma originară de realizare a vânzării, constând într-un act solemn și în care remiterea
materială a lucrului, precum și plata efectivă a prețului - toate acestea fiind condiții de formă. În sistemul mancipațiunii
nu era posibilă nici transmiterea ulterioară a lucrului și nici plata ulterioară a prețului. Romanii au căutat un sistem prin
care să rupă momentul vânzării de momentul formării sale, motiv pentru care care au recurs la dubla stipulațiune.

2. Dubla stipulațiune - presupunea încheierea a două stipulațiuni alăturate. În acest fel, executarea obligațiilor
născute din stipulațiuni avea loc după nașterea acestora prin acte distincte. Acest mecanism a lăsat urme și în ceea ce
privește terminologia. În dreptul clasic, se utiliza un termen combinat pentru desemnarea vânzarii - “emptio-venditio” =
cumpărarea-vânzarea și care sugera ideea celor două stipulațiuni.

3. Contractul consensual - cunoscut încă din epoca lui Cicero, dovadă în acest sens fiind o listă pe care acesta ne-o
transmite și care cuprinde contractele de bună-credință și acțiunile prin care se sancționau contractele consensuale,
printre care figura și actio empti. Originea vânzării consensuale din dreptul privat se regăsește în dreptul public. La
sfârșitul Republicii, romanii erau în plin proces de realizare a politicii lor expansioniste, realizată prin razboaie de
cucerire care au avut drept rezultat un aflux sporit de prizonieri de război, care erau vânduți de piețele Romei cu titlul de
sclavi de către cvestori. Întrucât sclavii erau socotiți res mancipii, vânzarea acestora către populație se petrecerea în
condiții greoaie căci exigențele mancipațiunii împuneau vânzarea lor unul câte unul, precum și respectarea
numeroaselor cerințe de formă proprii mancipațiunii. Pentru că se ajunsese la un impas, pentru a accelera aceasta
operațiune, pretorul a săvârșit o reformă prin care s-a admis că obligațiile se pot naște și din simpla convenție
intervenită între cvestor și cumpărător. Acest sistem a trecut și în dreptul privat.

Gaius în Institute arată ca vânzarea era acordul de voință al părților cu privire la obiect și la preț, de unde deducem
că vânzarea are 3 elemente:

‣ Consimțământul reprezintă manifestarea de voință a unei părți în sensul dorit de cealaltă parte. În regulă
generală, contractul era socotit valabil din momentul realizării acordului de voință. Exista posibilitatea ca
nașterea obligației să fie condiționată de întrunirea anumitor forme, situație în care vânzarea se forma ulterior.

‣ Obiectul putea cuprinde orice elementele active ale unui patrimoniu (lucrurile corporale și cele incorporale;
drepturile reale și de creanță). Puteau fi vândute atât lucrurile prezente, cât și cele viitoare “emptio rei
speratae”, după cum se putea vinde și speranța că se va obține un anumit bun “emptio spei”.

‣ Prețul era suma de bani care se transmitea vânzătorului cu titlul de proprietate, aspect care denotă și un
dezacord aparent între prestațiile reciproce ale părților, căci vânzătorul transmite cumpărătorului doar
posesiunea liniștită asupra bunului, pe când cumpărătorul transmite vânzătorului în proprietate prețul.

Pentru a fi valabil, prețul trebuia să îndeplinească urmatorele cerințe cumulative:

- in pecunia numerata

- verum (real) - dacă ar fi fost fictiv sau simulat, nu ar mai fi fost vorba de o vânzare, ci de o donație.

- certum (determinat sau determinabil, prin inserarea unor criterii care să facă posibilă determinarea ulterioară)

- iustum (echitabil) - această cerință nu a fost propusă din capul locului. În virtutea libertății de a contracta,
lucrurile puteau fi vândute cu orice preț. În epoca postclasică, încă din timpul împăratului Iustinian s-a
considerat că în cazul imobilelor, prețul trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din valoarea lucrului, sub
sancțiunea anulării vânzării pentru leziune. Această cerința introdusă de Iustinian nu a avut în vedere interesele
vânzătorilor, ci a fost rezultatul unui calcul politic făcut de împărat - el se confrunta la acea vreme cu o sporire
fără precedent a puterii marilor proprietari funciari care contestau autoritatea imperială, sporire a puterii
care se petrecea în baza sporirii proprietăților funciare ale acestora, prin cumpararea la prețuri derizorii a
lucrurilor deținute de micii proprietari. Prin inserarea acestei cerințe, Iustinian a căutat să obstaculeze procesul
creșterii a puterii economice a proprietarilor, numiți “potentiores”.

 Efectele contractului de vânzare

• Obligația vânzătorului de a păstra bunul

Aceasta decurge din caracterul exclusiv generator de obligații al contractelor. Obligația rezultată din contractul de
vânzare urma a se executa printr-un act ulterior, distinct de contractul de vânzare, ceea ce însemna că între momentul
încheierii vânzării și momentul executarii sale trecea un interval de timp. În acest interval de timp, vânzătorul era dator să
păstreze lucrul ca un bonus vir, el răspunzând pentru culpa levis in abstracto. Dacă în acest interval de timp se întâmpla ca
lucrul să piară, fără vina vânzătorului, se punea problema riscurilor în contracte. Problema riscurilor apărea doar dacă
obiectul vânzării îl forma un bun individual determinat. Dacă bunul se întâmpla să piară în asemenea condiții, riscurile erau
asumate de cumpărător, potrivit regulii res perit emptori. Acesta era ținut în continuare să plătească prețul convenit, deși
nu mai primea lucrul, vânzătorul fiind exonerat de răspundere pentru cazul fortuit.

Suntem în prezența unei alte excepții de la consecvența romanilor, căci firesc ar fi fost ca riscurile să fie în sarcina
vânzătorului, deoarece el nu transmitea cumpărătorului chiar proprietatea asupra lucrului, ci doar posesiunea asupra
acestuia. În aceste condiții, el ar fi trebuit să răspundă potrivit principiului res perit domino. Părțile puteau evita acest lucru
dacă ele conveneau să insereze în contract o condiție suspensivă - dacă lucrul pierea mai înainte de îndeplinirea
condiției, riscurile erau pentru vânzător. La fel se întampla în situația în care obiectul vânzarii erau lucrurile care trebuiau
individualizate prin cântărire, numărare sau măsurare, moment în care riscul se transfera de la proprietar la cumpărător.

• Obligația vânzătorului de a preda bunul

Vânzătorul transmitea lucrul cu titlu de posesiune liniștită, numită vacuam possessionem tradere.

Romanii au apelat la această construcție pentru a evita toate consecințele care decurgeau din solemnitățile aferente acelor
acte de drept civil - legate de mancipațiune și de proprietatea quiritară. La vânzarea consensuală, era suficient să se
transmită posesiunea prin intermediul tradițiunii, care era flexibilă și lipsită de forme solemne, accesibilă și peregrinilor.

Această posesiune se numea liniștită pentru că nu era o posesiune obișnuită, ci una care, în fapt, implica toate
atributele dreptului de proprietate. Practic, prin aceasta manieră de a transmite lucrul, vânzătorul transmitea prin
mijloace indirecte chiar proprietatea, fără însă sa se admită în mod formal acest lucru. În acest context, Paul arăta că
vânzatorul avea obligația de a transmite posesiunea, dar avea, în același timp, și obligația de a se abține să comită
vreun dol. Vânzătorul care primește de la cumpărător prețul cu titlul de proprietar, dar nu îi transmite acestuia posesiunea
asupra lucrului comite un dol.

• Obligația vânzătorului de a garanta pentru evicțiune

Evicțiunea reprezenta deposedarea pe cale juridică a cumpărătorului de lucrul cumpărat, de exemplu, atunci când
acesta cumpărase de la un neproprietar. În acest scop, au fost puse la îndemâna cumpărătorului evins o serie de mijloace
juridice pentru că acesta să se poată despăgubi de la vânzător pentru prejudiciul suferit prin evicțiune. Aceste mijloace
juridice de angajare a răspunderii vânzătorului au diferit în raport de forma prin care a fost realizată vânzarea.

Când vânzarea se realiza prin mancipațiune, obligația de garanție pentru evicțiune decurgea din însuși actul mancipațiunii,
căci dacă accipiens era evins, el avea la îndemână o actio auctoritatis în baza căreia el putea să pretindă transmițătorului
dublul prețului plătit, această obligație explicându-se prin faptul că aceasta acțiune era dată pe tărâm delictual.

Când vânzarea se realiza prin dubla stipulațiune, pentru a se angrena răspunderea vânzătorului, se apela la o a treia
stipulațiune, care se alătura celor două anterioare. Dacă obiectul vânzării era res mancipii, aceasta stipulațiune specială se
numea stipulatio duplae pentru că, prin ea, vânzătorul promitea să plătească cumpărătorului dublul prețului primit în
cazul în care acesta ar fi fost evins. Dacă lucrul era res nec mancipii, vânzătorul promitea restituirea doar a prețului primit.

Când vânzarea se făcea prin contractul consensual, obligația de garanție pentru evicțiune nu reprezenta un efect firesc al
acestui contract, ci mult timp a fost necesar ca alături de contractul consensual, părțile să încheie și un act separat din
care se asumă obligația de garanție pentru evicțiune, act care îmbrăca forma unei stipulațiuni speciale alăturate contractului
consensual. Trebuie precizat, însă, ca încheierea acestei stipulațiuni nu era la latitudinea părților, căci ea era obligatorie.
Prin repetarea pentru un timp îndelungat a acestei practici s-a ajuns, treptat, ca ideea de garanție pentru evicțiune să fie
absorbită în fizionomia contractului consensual și astfel ea a devenit o obligație subînțeleasă, cumpărătorul având la
îndemână împotriva vânzătorului o actio empti prin care îi putea cere despăgubiri pentru evicțiunea suferită.

 • Obligația vânzătorului de a garanta pentru viții

Viciile sunt defecte ale lucrului ce îi afectează folosința sau valoarea. Mijloacele juridice de realizare a acestei obligații
trebuie raportate la diferitele forme de realizare a vânzării.

1) La vânzarea prin mancipațiune, obligația de garanție pentru vicii apărea doar în situația în care obiectul vânzării era
un teren, și numai în două situații care aveau la bază reaua-credință a transmițătorului:

a. situația când mancipantul transmitea o suprafață mai mică decât cea pe care o declarase cumpărătorului.

b. situația când mancipantul declara că terenul era liber de sarcini, iar aceasta declarație se dovedea a fi fost falsă.

➡ În alte cazuri decât acestea, vânzatorul nu era obligat să garanteze, ceea ce nu excludea posibilitatea ca părțile
să încheie alăturat o convenție specială pentru viții.

2) La vânzarea prin dublă stipulațiune, obligația de garanție pentru viții a format obiectul unei a patra stipulațiuni,
alăturată primelor trei. Dacă stipulațiunea pentru viții era alăturată unei stipulațiuni duble pentru evicțiune, atunci și în
cazul apariției sau descoperirii unor viții, vânzătorul avea obligația de a-i întoarce cumpărătorului dublul prețului primit.

3) La vânzarea prin contractul consensual, problema garanției pentru viții a fost reglementată atât de către dreptul civil,
cât și de edilii curuli. Trebuie să distingem între două regimuri - regimul dreptului civil și regimul edililor curili.

Potrivit dreptului civil, la vânzarea consensuală, vânzatorul răspundea pentru viții în doar două cazuri, ambele
întemeiate pe reaua-credință a vânzătorului:

‣ el nu declară viițile pe care le cunoștea.

‣ vânzătorul facea declarații false, atribuind lucrului calități pe care acesta nu le avea.

S-a constatat că acest sistem al dreptului civil era nepractic, defectuos, și nu putea fi aplicat în cazul vânzărilor din
târguri unde operațiunile presupuneau o anumită celeritate, desfășurându-se cu rapiditate, motiv pentru care edilii
curuli au dat două edicte prin care au reglementat problema vițiilor în cazul vânzărilor realizate în târguri.

- Un edict cu privire la vânzarea sclavilor, iar cel de-al doilea cu privire la vânzarea animalelor. În aplicarea acestor
doua edicte, edilii au creat două acțiuni speciale prin care era antrenată răspunderea vânzătorului pentru viții, și
anume o acțiune de restituire și o acțiune în reducere.

‣ În baza acțiunii de restituire, când cumpărătorul descoperea viții ale lucrului cumpărat, el avea dreptul să
desființeze contractul și să solicite vânzătorului restituirea prețului pe care cumpărătorul l-a plătit.

‣ În baza acțiunii de reducere, care era aplicabilă acelui cumpărător care dorea totuși să păstreze lucrul chiar
si cu defectele minore pe care le acesta le prezenta, cumpărătorul avea dreptul de a solicita magistratului o
reducere a prețului convenit pentru acel lucru, cerând în instanță restituirea diferenței dintre prețul plătit de
cumpărător și cel pe care el l-ar fi plătit dacă ar fi cunoscut viciile lucrului.

Acest sistem al edililor curuli, fiind extrem de practic, a fost ulterior generalizat și aplicabil tuturor vânzărilor, deci nu
numai celor realizate în târguri. În dreptul postclasic, Iustinian a decis ca vânzătorul este obligat să raspundă de drept
pentru orice vițiu, indiferent unde s-a realizat vânzarea.

• Obligația cumpărătorului la plata prețului

Cumpărătorul nu putea fi constrâns sa execute o asemenea obligație decât după remiterea materială a lucrului,
vânzătorul având impotriva lui, în acest sens, o actio venditi. Dacă cumpărătorul nu plătea deloc sau nu plătea la timp,
începeau să curgă dobânzile care erau adăugate prețului. De asemenea, dacă vânzătorul dovedea că el a oferit lucrul
cumpărătorului, dar ca acest cumparator nu l-a acceptat, cumpărătorul era dator să plătească vânzătorului, suplimentar,
despăgubiri pentru ținerea la dispoziție a acelui lucru.

 Contractul de locațiune

Contractul de locațiune se definește drept contractul consensual prin care o parte se obliga să procure folosința unui
lucru, serviciile sale sau să execute o lucrare în schimbul unui preț pe care cealaltă parte se obliga a-l plăti.

1. Locațiunea unui lucru (Locatio rei)

2. Locațiunea de servicii (Locatio operarum)

3. Locațiunea pentru executarea unor lucrări (Locatio operis faciendi)

Părțile contractante erau numite locator - cel care avea inițiativa contractului și, respectiv, conductor.

- La locatio rei, locator era proprietarul unei case pe care o dădea cu chirie.

- La locatio operarum, locator era omul liber care își oferea serviciile unui patron.

- La locatio operis faciendi, locator era proprietarul unui teren care convenea cu un antreprenor ca acesta să îi
construiască o casă pe acel teren.

Contractul de locațiune a fost sancționat de romani, spre sfârșitul Republicii. Cele doua acțiuni prin care sunt sancționate
obligațiile părților, și anume actio locati și actio conducti, fiind cunoscute încă din epoca lui Cicero.

1. Locatio rei - avea trei elemente:

- Consimțământul părților

- Obiectul - locațiunea unor lucruri (casa, teren, serviciile unui sclav)

- Prețul - deși prezinta elemente comune cu vânzarea, nu se suprapunea cu aceasta, întrucat în unele cazuri se
admitea ca o parte din prețul locațiunii să constea și într-un alt lucru. De pildă, în cazul închirierii unui teren se
putea conveni ca o parte din prețul locațiunii să constea în recoltă.

Locatorul avea obligația de a remite efectiv lucrul, transmițându-l cu titlu de detențiune, prin intermediul
tradițiunii. El mai avea obligația, în calitate de proprietar al lucrului, și de a repara lucrul atunci când această
măsură se impunea. Avea două obligații pe care le avea vânzatorul în contractul de vânzare - obligația de a
garanta pentru evicțiune și pentru vicii. În ceea ce privește această garanție pentru evicțiune, trebuie precizat că
întrucât conductorul era un simplu detentor, el nu avea mijloace proprii de apărare față de pretențiile unui terț, dar
el avea o actio conducti prin care îl putea constrânge pe locator să îl despăgubească în caz de evicțiune, adică
dacă era, de exemplu, evacuat din casa pe care o luase cu chirie. În orice împrejurări, locatorul rămânea proprietar
și avea toate drepturile recunoscute unui proprietar în legatură cu lucrul dat în locațiune. În consecință, locatorul
avea și dreptul de a vinde lucrul dat cu chirie, fără posibilitatea pentru conductor de a se opune. Dacă în contractul
de vânzare nu se prevedea expres obligația cumpărătorului lucrului de a respecta contractul de locațiune,
cumpărătorul îl putea evacua pe chiriaș. De regulă, însa, nu se proceda astfel, cumpărătorul respectând contractul
de locațiune pe durata acestuia.

În ceea ce îl privește pe conductor, acesta avea obligația de a plăti prețul, de a folosi lucrul ca un bonus vir,
precum și obligația de a-i restitui detențiunea la încetarea locațiunii. Aceste obligații erau sancționate prin actio
locati. În ipotezele în care lucrul, chiar fără vina locatorului, nu ajungea în stăpânirea efectivă a lui conductor,
locator nu mai putea reclama prețul. În aceasta materie, riscurile erau suferite locator.

În ceea ce privește stingerea lui locatio rei, trebuie distins după cum locațiunea era cu termen sau fără termen.

- La locațiunea cu termen, contractul se stingea prin ajungerea la termen, cu precizarea că dacă obiect al
locațiunii îl reprezenta un teren, termenul locațiunii era unul de cinci ani. Contractul de locațiune putea
înceta și înainte, prin consensul părților. Exista și cazul de încetare a locațiunii cu titlu de sancțiune, dacă
conductor nu plătise prețul locațiunii timp de doi ani.

- La locațiunea fără termen, contractul putea înceta oricând, prin convenția părților.
2. Locatio operarum

- Elementele sunt ca la locatio rei, cu deosebirea ca obiectul contractului îl reprezintă serviciile unui om liber.

- Este însă de precizat că numai munca fizică (meseriile) putea forma obiectul unui asemenea contract, deoarece
în concepție romană, munca intelectuală (profesiile) era mai valoroasă și nu putea fi angajată în temeiul
contractului de locațiune, dar putea fi angajată în temeiul contractului de mandat.

- În ceea ce privește prețul, nu trebuia să fie și iustum, căci bogații doreau să obțină servicii la cele mai mici prețuri.

- Locatorul avea obligația de a presta munca, iar conductorul avea obligația de a plăti prețul.

- La origine, riscurile erau pentru locator, în sensul că acesta nu avea dreptul de a pretinde plata dacă el nu a putut
munci din cauza unor împrejurări exterioare lui, de pildă inundarea minei, în cazul unui miner. Mai târziu, aceasta
situație s-a modificat, riscurile trecând asupra lui conductor, după cum rezultă din Triptice.

3. Locatio operis faciendi

Acesta era un tip de locațiune ce se aplica unei varietăți de situații, pentru că obiectul acesteia putea consta în
executarea unei lucrări - fie în construirea unei case, fie în efectuarea unui transport, inclusiv maritim.

Spre deosebire de primele doua forme ale locațiunii, în acest caz prețul serviciului este plătit de locator, adică
de cel care are inițiativa contractului, iar prețul este datorat la data terminării și recepționarii finale lucrării
contractate. Referitor la aceasta formă de locațiune, la romani exista o regulă interesantă, aplicabilă în cazul
transportului maritim, și cunoscută drept regula Insulei Rhodos - dacă căpitanul unui vas maritim pe care se aflau
mărfurile mai multor negustori, în caz de furtună, pentru a salva vasul, arunca peste bord mărfuri aparținând doar
unuia dintre negustori, paguba suferită de acel negustor urma a fi suportată de toți negustorii care aveau mărfuri
pe acel vas, regulă împrumutată de romani de la greci, din dreptul elen.

Contractul de societate

Contractul de societate este contractul consensual prin care două sau mai multe persoane se obligă să pună în comun
anumite bunuri sau servicii, în scopul realizării unui câștig. Esența societății este scopul lucrativ - profitul, aspect care
facilitează și distincția dintre societas și collegia. Din texte rezultă că romanii cunoșteau mai multe tipuri de societate:

1. Societas omnium bonorum (societatea tuturor bunurilor) - dezrobiții aceluiași pater care își puneau în comun
bunurile lor prezente, dar și viitoare.

2. Societas cvestus (societate cu privire la venituri) - bancherii și negustorii își puneau împreună câștigurile.

3. Societas unius rei (societate asupra unui singur lucru) - serviciile sclavului erau puse în comun de mai multe persoane.

4. Societas alicuius negotiationis (societatea asupra unui singur fel de afaceri) - una dintre cele mai cunoscute aplicații
sunt societățile de publicani, care se constituiau atunci când decurionii se asociau pentru a strânge împreună impozite.

Pentru încheierea valabilă a contractului de societate, era necesară dobândirea cumulativă a mai multor cerințe:

1. să existe intenția de a constitui o societate, element care, de altfel, facilitează deosebirea dintre societate și
străvechea stare de indiviziune în care se aflau membrii familiei, după decesul lui pater, asupra lui heredium.

2. trebuia prestat un aport către societate - bani, alte lucruri decât banii, munca sau servicii de orice fel.

3. trebuia sa existe un interes comun - fiecare societate trebuia să participe atât la pierderile, cât și la câștigurile
societății. Aceasta participare se făcea, de regulă, în virtutea înțelegerii intervenită între societari în acest sens,
înțelegere denumită înțelegere cu privire la profit și la pierdere. Dacă nu exista o atare înțelegere, se prezuma că
beneficiul realizat de societate se împărțea în mod egal între asociați. Dacă nu exista un asemenea interes comun, de
pildă în situația în care unul dintre societari își stipula totalitatea câștigului, societatea era nulă, căci era considerată o
societas leonina. Trebuia să se administreze cu bună-credință drepturile societății. Societarii aveau obligația de a se
îngriji de afacerile societății întocmai ca și de cele proprii, deci societarii răspundeau pentru culpa levis in concreto.

4. trebuia să aibă scop licit - este ilicită, și prin urmare nulă sociatatea care are că scop săvârșirea unor delicte.

Contractul de societate era un contract consensual, de bună-credință și sinalagmatic, intuitu personae. Efectele sale
sunt identice pentru toți societarii, adică generează obligații identice pentru toți semnatarii. Drept urmare, toate aceste
obligații erau sancționate printr-o singură acțiune, și anume actio pro socio, aflată la îndemâna oricărui asociat, având
specificul unei acțiuni cu caracter infamant, adică atrăgea infamia pe capul societarului condamnat în baza ei,
considerându-se că încălcarea unor obligații societare era un lucru extrem de grav. Societatea nu se bucura de
personalitate juridică, cu o singura excepție, și anume cu excepția societăților de publicani, care erau învestite cu
personalitate juridică în considerarea scopului acestor societăți, care era unul public. Drept urmare, neâvand personalitate
juridică, efectele contractului de societate se produceau numai între părți.

Stingerea societății:

- realizarea scopului pentru care a fost creată societatea

- ajungerea la termen, dacă aceasta fusese constituită pe termen determinat

- contrarius consensus, conform principiului simetriei actelor juridice

- admiterea actio pro socio

- moartea unui societar sau pierderea capacității juridice, prin capitis deminutio

- pierderea tuturor bunurilor unui societar - în cazul unei societăți omnium bonorum

- pierderea întregului activ al societății

Contractul de mandat

Contractul de mandat este contractul consensual prin care o persoană numită mandant împuternicește o altă persoană,
numită mandatar, să realizeze un fapt sau să incheie un act juridic, în interesul mandantului - în mod gratuit.

1. Un prim element al acestui contract îl reprezintă obiectul, care poate consta fie în administrarea generală a unui
patrimoniu, fie intr-un act specific care putea să fie ori un fapt material, licit și moral, ori să fie un act juridic, pe care
mandatarul îl încheia în numele mandantului.

2. Al doilea element presupune ca atât actul, cât și faptul juridic să fie realizate în interesul mandantului, cu excepția
mandatului in rem suam, prin care se realiza cesiunea de creanță.

3. Un al treilea element îl reprezintă gratuitatea, în sensul că mandatarul nu este remunerat pentru activitatea sa, element
care își afla explicația în faptul că, la origine, cei care executau fapte sau acte pentru alții erau, de regulă, sclavii sau
dezrobiții unui patron, cu privire la care nu se putea pune problema remunerării. De altfel, din acest caracter gratuit
reiese și dreptul mandantului de a putea revoca oricând mandatul acordat.

Din texte rezultă că romanii au acceptat și ideea mandatului plătit, excepție care se fundamentează pe distincția pe care
romanii o faceau între munca fizică și munca intelectuală. Întrucat romanii apreciau în mod deosebit munca intelectuală și
pe cei care o prestau - medici, avocati, profesori; ei nu admiteau ca această activitate să fie angajată sub forma
contractului de locațiune, ci sub forma contractului de mandat, contract care, în aceste împrejurări permitea
remunerarea celor care desfășurau asemenea activități intelectuale. Cei care exercitau muncă fizică își angajau serviciile în
baza contractului de locațiune și doar în ipoteza în care cei care desfășurau aceste munci acceptau să nu fie plătiți, doar
atunci activitățile fizice puteau forma obiect al contractului de mandat.

În ceea ce priveste efectele contractului de mandat avem in vedere, în principal, obligațiile mandatarului, care avea, în
principal, obligația de a executa cu bună-credință mandatul și în conformitate cu instrucțiunile primite de la mandant,
iar, în al doilea rând, avea obligația de a da seamă mandantului pentru activitatea desfașurată. Aceste obligații erau
sancționate prin actio mandati directa, pe care mandantul o avea împotriva mandatarului.

Mandatul era un contract sinalagmatic imperfect, ceea ce înseamna că în anumite împrejurări, el putea genera obligații
și în sarcina mandantului, în special în situația în care mandatarul realizase cu mijloace proprii cheltuieli pentru îndeplinirea
împuternicii primite. În acest caz, mandantul avea obligația de a-l despăgubi, iar, în acest sens, mandatarul dispunea de
o acțiune în sens contrar - actio mandati contraria, care avea ca obiect despăgubirea sa.

Mandatul înceta în mai multe situații care țineau cont de modul de încheiere a contractului de mandat.

- realizarea scopului pentru care fusese încheiat.

- dacă mandatul era cu termen, el înceta prin ajungerea la termen.

- fiind un contract consensual, el putea înceta prin contrarius consensus, căci principiul simetriei opera și în materia
contractelor consensuale, potrivit regulii mutus consensus, mutus disensus.

- de asemenea, putea înceta în mod unilateral, prin voința oricarei părți - fie prin revocare din partea mandantului, fie
prin renunțare din partea mandatarului.

- mandatul era un contract încheiat intuitu personae, deci el înceta prin moartea uneia dintre părți.