Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SUCCESIUNI
1. Succesiunea AB INTESTAT:
„fara testament” sau succesiunea legala.
Deferită (acordată) pe baza legii:
Este cea mai veche.
2. Succesiunea TESTAMENTARA:
deferita pe baza unui testament.
Ex: Cel mai vechi testament roman imbraca forma unei legi pe care o vota poporul.
Succesiunea AB INTESTAT
Aceasta se deschidea atunci cand nu exista un testament:
fie pentru ca DEFUNCTUL NU isi facuse testamentul;
fie pentru ca TESTAMENTUL NU a fost intocmit in mod valabil si era nul.
Faceau parte din prima categorie de mostenitori toti aceia care, in momentul mortii lui pater familias,
deveneau persoane sui iuris, adica:
Fiii, fiicele.
Femeia casatorita cu manus in calitate de fiica a barbatului ei;
Adoptatul si adrogatul.
Nepotii din fii faceau parte din prima categorie de mostenitori numai daca tatal lor murise inaintea bunicului.
Cu toate astea, nepotii din fii veneau la succesiune prin REPREZENTARE. In acest sens, ei:
urcau in rangul succesoral al tatalui lor și, astfel, dobandeau partea din succesiune care s-ar fi
cuvenit tatalui lor daca ar mai fi trait.
Ex: daca vin la succesiune doi fii si doi nepoti de fiu, succesiunea se imparte la trei, iar cei doi nepoti de fiu
dobandesc impreuna 1/3 din mostenire pentru ca atat s-ar fi cuvenit tatalui daca ar mai fi trait.
2. ADGNATUS PROXIMUS
Daca nu existau sui heredis, atunci veneau la mostenire adgnatus proximus, adica CEL mai apropiat agnati,
cu intelesul de colaterali.
prin urmare, in aceasta materie, prin agnati intelegem numai colateralii.
Exemple:
daca existau frati, ei erau adgnatus proximus;
iar daca nu existau frati, atunci erau adgnatus proximus verii primari;
iar daca nu existau nici veri primari, erau adgnatus proximus verii de rangul 2.
Potrivit Legii celor 12 Table, daca cel mai apropiat agnat repudia (refuza) succesiunea, aceasta:
nu revenea agnatului urmator, ci devenea vacanta si trecea asupra statului.
Acest lucru era explicat deoarece, potrivit Legii celor 12 Table:
colateralii nu puteau sa vina la succesiune prin reprezentare.
3. GENTILES
`
Daca nu existau nici colaterali, veneau la succesiune membrii ginții (gentiles);
care isi imparteau succesiunea in parti egale ca o amintire a epocii in care membrii gintii exercitau
proprietatea colectiva asupra pamantului.
Catre sfarsitul republicii, sistemul consacrat prin Legea celor 12 Table a devenit anacronic, depasit, deoarece
asistam la practicarea pe scara larga a:
casatoriei fara manus;
emanciparii fiilor de familie.;
Intrucat, potrivit Legii celor 12 Table, rudele de sange care nu erau si rude civile:
Nu aveau vocatie succesorala:
mama si copiii rezultati din casatoria fara manus NU se puteau mosteni reciproc.
iar fiul de familie emancipat NU venea la succesiune in familia de origine.
1. DESCENDENTII
Acestia excludeau pe toti ceilalti.
2. ASCENDENTII
Este vorba despre fratii si surorile buni si copiii lor.
MOSTENIREA TESTAMENTARA
Aceasta era deferita pe baza unui testament.
TESTAMENTUL ROMAN era actul solemn prin care o persoana denumita testator instituie unul sau mai multi
mostenitori, pentru ca acestia sa ii execute ultima vointa.
Din aceasta definitie, rezulta ca instituirea de mostenitor este trasatura definitorie a testamentului, fara de
care testamentul NU poate sa fie intocmit in mod valabil.
Prin TESTAMENT:
1. Puteau sa fie favorizati unii dintre mostenitorii instituiti, in sensul că primeau o parte mai mare din succesiune,
ceea ce LC12T NU permitea.
2. Mostenitorul instituit putea sa fie grevat cu sarcina de a transmite anumite bunuri individual determinate unor
persoane straine de familie, denumite LEGATARI.
3. Se putea:
dezrobi un SCLAV;
numi un TUTORE. eea ce inseamna că:
Așadar, în dreptul roman, testamentul a indeplinit multiple funcții.
FORMELE TESTAMENTULUI
Mai tarziu, poporul s-a transformat din veritabilul legiuitor in MARTOR COLECTIV, luand doar act de ultima vointa,
deoarece:
prin Legea celor 12 Table s-a consacrat PRINCIPIUL AUTONOMIEI DE VOINTA, in materie succesorala.
Acest testament prezenta avantajul ca era accesibil tuturor cetatenilor romani, dar NUMAI acelora care:
Faceau parte din legiunile de juniori (combatante);
Aveau o varsta intre 17-46 de ani.
Membrii legiunilor de seniori (noncombatante) NU isi puteau face testamentul in aceasta forma.
1. MANCIPATIO FAMILIAE
Testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin mancipatiune unui „EMPTOR FAMILIAE”
sau „cumparator al bunurilor succesorale”.
Dupa care, intre testator si emptor familiae, se incheiau anumite conventii de buna-credinta denumite PACTE
FIDUCIARE, prin care:
Testatorul ii arata lui emptor familiae CUM sa imparta bunurile succesorale.
Cu toate acestea, executarea acestui testament depindea de buna-credinta a lui emptor familiae, deoarece acesta
dobandea bunurile succesorale cu TITLU DE PROPRIETATE.
Daca era de rea credinta si NU distribuia bunurile succesorale, potrivit intelegerii pe care a avut-o cu testatorul:
mostenitorii NU il puteau chema in justitie si NU il puteau constrange pe cale judiciara, prin proces, sa
execute ultima vointa a testatorului.
Emptor familiae devenea un simplu DETENTOR, iar daca era de rea-credinta si NU executa testamentul:
mostenitorii il puteau chema in justitie si il puteau constrange prin proces sa execute ultima vointa
a testatorului.
Totusi, in aceasta faza, testamentul prezenta inconvenientul ca:
pactele fiduciare erau incheiate in forma verbala, in fata martorilor, astfel incat numele mostenitorilor erau
cunoscute inca din momentul intocmirii testamentului, cand testatorul inca era in viata.
Unii mostenitori aveau interesul sa grabeasca moartea testatorului, iar astfel s-a trecut la faza a treia.
In EPOCA CLASICA a continuat sa se utilizele acest testament secret, dar in paralel au aparut si FORME NESOLEMNE
DE TESTAMENT:
1. Testamentul „NUNCUPATIV”
Acesta se intocmea:
printr-o declaratie verbala facuta in fata martorilor, de regula in numar de 7.
2. Testamentul „PRETORIAN”
Acesta se intocmea:
in forma scrisa și purta sigiliile martorilor.
3. Testamentul „MILITAR”
Acesta NU presupunea respectarea unor conditii de forma, ci numai:
exprimarea clara a vointei testatorului.
De aceea, jurisconsultii clasici spuneau ca testamentul militar poate sa fie intocmit INCLUSIV cu sangele pe pavaza
(pe scut) sau cu sabia pe nisip.
Deroga de la principalele reguli ale dreptului roman in materia mostenirii.
Testamenti „FACTIO”
Pentru ca un testament sa fie incheiat in mod valabil era necesar ca TESTATORUL, MARTORII si
MOSTENITORII:
sa aiba CAPACITATE TESTAMENTARA, care era denumita TESTAMENTI FACTIO si era de doua feluri:
1. FIUL DE FAMILIE SOLDAT IN LEGIUNILE ROMANE si care avea un peculiu in calitate de soldat, numit „PECULIUM
CASTRENSE”:
putea dispune practic de acel peculiu.
1. S-a admis ca FIUL DE FAMILIE ALIENI IURIS sa poata sa fie instituit MOSTENITOR.
2. S-a admis sa fie instituiti fie sclavul PROPRIU, fie sclavul ALTUIA, astfel ca:
Bunurile intrau tot in patrimoniul lui pater familias, pe considerentul ca, la romani, se admitea VANZAREA
BUNURILOR SUCCESORALE.
28.2.17 (2)
INSTITUIREA DE MOSTENITORI
Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesara si INSTITUIREA DE MOSTENITORI, despre
care Gaius spunea ca este „caput et fundamentum totius testamenti” (este inceputul si fundamentul oricarui
testament).
Aceasta instituire presupunea respectarea unor conditii:
2. DE FOND, care si-au gasit expresia in 2 PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI SUCCESORAL ROMAN:
Primul principiu: „nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest”
„Nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament”.
Din acest principiu rezulta ca mostenirea legala NU se poate deschide alaturi de mostenirea testamentara,
astfel incat:
daca mostenitorul era instituit pro parte, adica numai pentru o parte din succesiune, el dobandea,
totusi, intreaga succesiune.
Altminteri, ar fi insemnat sa se deschida mostenirea legala alaturi de moștenirea testamentara,
ceea ce NU era permis.
Al doilea principiu: „semel heres semper heres” „Odata mostenitor, pentru totdeauna mostenitor”.
Din acest principiu reiese semnificatia ca NU era permisa instituirea cu termen (pana la un anumit termen),
caci instituirea se facea PENTRU TOTDEAUNA, deoarece mostenirea este un mod de dobandire a proprietatii,
iar proprietatea NU are caracter temporar, ci perpetuu.
SUBSTITUIREA DE MOSTENITORI.
Aceasta este tot o instituire, dar DE GRADUL 2 sau CONDITIONALA. Ea a fost creata intrucat, daca mostenitorul
instituit repudia succesiunea, se deschidea mostenirea legala si, ca sa nu se deschida mostenirea legala:
romanii au recurs la substituirea de mostenitori, care imbraca 3 forme:
1. Substitutio VULGARIS.
Aceasta era cea obisnuita.
Se facea pentru ipoteza in care cel instituit NU voia sau NU putea sa dobandeasca succesiunea.
`
Aceasta succesiune se facea in fruntea testamentului imediat dupa instituirea de mostenitori.
Exemplu: daca era instituit Octavian, in clauza de instituire se mentiona: „daca Octavian nu va
dobandi succesiunea, sa vina la succesiune Iulian.”
2. Substitutio PUPILLARIS.
Aceasta se facea NUMAI in cazul in care cel instituit mostenitor ar fi murit ÎNAINTE de varsta pubertatii (14 ani),
deoarece:
impubelul era incapabil de fapt, neputand sa isi faca testamentul.
Ex: in clauza de substituire pupiliara se mentiona: „daca Octavian moare inainte de 14 ani, sa vina la
succesiune Iulian”.
Daca era dezmostenit Iulianus, se facea o clauza distincta de cea prin care a fost dezmostenit Octavian, NU ii era
adaugat numele in aceasta ca printr-o enumerare.
testatorul avea obligatia sa isi iubeasca rudele apropiate, nefiind vorba de descendenti exclusiv, ci
si de ascendenti, frati si surori.
In acest stadiu, daca testatorul isi dezmostenea rudele apropiate, fie si cu respectarea formelor solemne,
cei dezmosteniti puteau sa atace testamentul in justitie printr-o actiune speciala denumita „querela
inofficiosi testamenti” (plangerea impotriva testamentului inoficios).
Aceasta actiune se depunea in fata Tribunalului Centumvirilor, iar tribunalul anula testamentul
inoficios, sub pretextul ca testatorul a fost nebun atunci cand si-a intocmit testamentul, intrucat
numai un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate.
`
Totusi, existau anumite CAUZE care justificau dezmostenirea (precum tentativa de omor), insa acele
cauze NU erau precizate, enumerate prin textele din legi;
Cauzele erau lasate la aprecierea tribunalului.
Practica tribunalului s-a dovedit, in timp, contradictorie.
Din aceasta categorie faceau parte toti aceia care, in momentul mortii lui pater familias, DEVENEAU SUI
IURIS, adica:
mostenitorii din PRIMA CATEGORIE de succesori legali. (fii, fiice).
Acesti mostenitori puteau sa primeasca atat la succesiunea legala, cat si la succesiunea testamentara.
2. „Heredes NECESARII”
Din aceasta categorie faceau parte SCLAVII PROPRII, instituiti mostenitori, care erau dezrobiti printr-o
clauza cuprinsa in acelasi testament, astfel incat:
la moartea testatorului, cei instituiti dobandeau succesiunea in calitate de OAMENI LIBERI.
Si ei erau denumiti mostenitori necesari, deoarece si lor, mostenirea le revenea de drept,
neputand-o repudia sau accepta.
SCLAVII PROPRII puteau sa primeasca NUMAI la succesiunea testamentara.
1. „CRETIO”.
Aceasta presupunea pronuntarea unor cuvinte solemne in fata martorilor, iar TESTATORUL avea
posibilitatea de a ii cere mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma.
3. „NUDA VOLUNTAS”
Aceasta este o forma de acceptare expresa, dar NESOLEMNĂ.
Pe de alta parte, acceptarea mostenirii presupunea respectarea anumitor conditii, denumite CONDITIILE
ACCEPTARII MOSTENIRII, acestea fiind:
Din acest motiv, fiii de familie si sclavii, daca erau instituiti mostenitori, NU puteau accepta succesiunea fara
aprobare expresa a lui pater familias sau a lui dominus, dupa caz.
Aceasta aprobare era denumita „iussu patris sive dominis”. Motivul pentru aceasta era ca cele doua
categorii NU puteau sa inrautateasca situatia materiala a lui pater familias, respectiv a lui dominus.
2. Era necesar ca cel care era instituit mostenitor sa aiba IUS CAPIENDI (dreptul de a
culege o mostenire).
Acesta a fost introdusa pe vremea lui Octavian Augustus prin doua legi (cunoscute si sub denumirea de
„LEGI CADUCARE”)
IULIA;
PAPPIA POPPAEA;
Aceste legi cuprind doua categorii de dispozitii:
2. Prin dispozitiile denumite „pars CADUCARIA”, s-a prevazut ca celibatarii NU pot sa primeasca nimic din
succesiune;
Cei care erau casatoriti, dar NU aveau copii, primeau numai jumatate.
Partea din succesiune nedobandita (caduca) revenea mostenitorilor care erau instituiti in acelasi
testament si indeplineau conditiile legilor caducare.
Astfel, daca nu existau mostenitori care sa intruneasca aceste conditii, mostenirea devenea vacanta si trecea
asupra statului, Octavian protejand si familia, si statul.
Acceptarea mostenirii genera anumite efecte, pe care le denumim EFECTELE ACCEPTARII MOSTENIRII. Acestea erau:
1. CONFUZIUNEA PATRIMONIILOR.
Aceasta insemna ca patrimoniul defunctului se contopea cu patrimoniul mostenitorului, fiind vorba de o dobandire
PER UNIVERSITATEM.
Acest efect putea genera CONSECINTE PAGUBITOARE:
A. Pentru MOSTENITORI.
Acestea se produceau atunci cand mostenirea era incarcata de datorii, intrucat mostenitorul trebuia sa
plateasca datoriile succesorale dincolo de activul succesoral, adica „ULTRA VIRES HEREDITATIS”.
De aceea, pretorul a intervenit si a creat „IUS ABSTINENDI” (dreptul de a se abtine), in virtutea caruia mostenitorul
NU putea sa fie constrans sa plateasca datoriile succesorale dincolo de limitele activului succesoral, ceea ce
inseamna ca:
Moștenitorul raspundea pentru datoriile succesiunii NUMAI „INTRA VIRES HEREDITATIS”.
`
IMPARATUL JUSTINIAN a creat „beneficium inventarii” (beneficiul de inventar), conform caruia mostenitorul care
facea un inventar al bunurilor succesorale:
raspundea pentru datoriile succesiunii NUMAI „INTRA VIRES HEREDITATIS”.
B. Pentru CREDITORI.
Cand existau efecte pentru creditorii defunctului, atunci mostenitorul era INSOLVABIL, deoarece acestia
veneau in concurs cu creditorii mostenitorului, iar intrucat mostenitorul era plin de datorii:
creditorii defunctului NU isi puteau valorifica drepturile de creanta integral, ci doar in parte.
A. Un CAZ TIPIC de collatio bonorum este „COLLATIO DOTIS” (raportul bunurilor DOTALE), astfel ca:
femeia casatorita fara manus dobandea anumite bunuri cu titlul de dota, in momentul casatoriei sale.
O asemenea femeie putea sa vina la succesiunea lui pater familias din familia de origine, ramanand sub
puterea lui, cu CONDITIA sa adauge la masa succesorala TOATE bunurile pe care le-a primit cu titlu de dota.
B. Un CAZ ATIPIC de collatio bonorum este „COLLATIO EMANCIPATI” (raportul bunurilor EMANCIPATULUI), astfel ca:
Emancipatul putea sa vina la succesiunea familiei sale de origine in calitate de fiu, cu CONDIȚIA sa adauge
la masa succesorala TOATE bunurile pe care le-a dobandit in calitate de persoana sui iuris.
Atipicitatea provine din faptul ca bunurile aduse de emanancipat la masa succesorala NU erau
primite de la pater, ci ERAU BUNURI DOBANDITE PRIN MUNCA PROPRIE.
Mostenitorul, daca era volutar, putea si sa REPUDIEZE SUCCESIUNEA, ce se facea printr-o simpla manifestare de
vointa.
REPUDIEREA MOSTENIRII genera anumite efecte juridice.
Astfel, daca:
Existau mai multi mostenitori;
NU existau substituiti;
Unul dintre mostenitori repudia succesiunea;
atunci avea loc ACRESCAMANTUL („ius adcrescendi”), ceea ce inseamna ca partea din succesiune
care a fost repudiata se impartea intre cei care au acceptat, acrescamantul producandu-se DE
DREPT (AUTOMAT).
`
Daca:
exista un singur mostenitor care repudia succesiunea:
venea la mostenire substituitul, daca acesta exista.
Daca NU exista un substituit, atunci se deschidea mostenirea legala.
Daca NU existau nici mostenitori legali, succesiunea devenea VACANTA si trecea asupra STATULUI.
Alte texte se refera la SANCTIUNEA MOSTENIRII, iar in legatura cu aceasta, trebuie sa distingem intre:
1. Mostenirea CIVILA
Aceasta era sanctionata prin „HEREDITATIS PETITIO” (petitiunea de hereditate), care era data cu titlu
universal, in sensul ca purta asupra unei mase de bunuri;
spre deosebire de actiunea in revendicare, care purta asupra unor lucruri individual determinate.
Pentru INTENTAREA acestei actiuni erau necesare anumite CONDITII:
a. Era necesar ca RECLAMANTUL sa faca dovada ca ESTE MOSTENITOR CIVIL.
b. Era necesar ca RECLAMANTUL sa NU posede bunurile succesorale.
c. Era necesar ca PARATUL sa posede bunurile succesorale. (Aceasta o putea face fie „pro herede”, fie „pro
possessore”.
7.03.17 (3)
Mostenirea PRETORIANA
Aceasta era sanctionata prin „interdictul quorum bonorum”, care:
presupunea o procedura in doua faze, ambele in fata pretorului:
1. PRIMA FAZĂ:
Presupunea ca reclamantul sa se prezinte in fata pretorului si sa afirme ca este mostenitor pretorian.
Pretorul ii recunostea aceasta calitate, acordandu-I “bonorum possession” sau “calitatea de mostenitor
pretorian”;
FARA sa verifice daca intruneste cu adevarat conditiile necesare pentru ca sa fie mostenitor
pretorian.
2. A DOUA FAZĂ
Presupunea, potrivit programului de lucru, ca pretorul sa verifice daca reclamantul intruneste conditiile
necesare pentru ca sa fie mostenitor pretorian.
Daca se convingea ca le intruneste, atunci elibera interdictul quorum bonorum, prin care
reclamantul era pus in posesia bunurilor succesorale.
Sanctiunea mostenirii pretoriene era INFERIOARA sanctiunii mostenirii civile deoarece, prin “interdictul quorum
bonorum”:
reclamantul dobandea NUMAI lucrurile corporale din succesiune, NU si drepturile de creanta.
Totodata, sanctiunea NU era eficace impotriva oricarui adversar.
De aceea, pretorul a mai initiat o reforma prin care a pus la dispozitia reclamantului TOATE actiunile pe care
defunctul le avusese impotriva debitorilor sai, actiuni in formula carora figura fictiunea ca:
mostenitorul/reclamantul pretorian este MOSTENITOR CIVIL.
Din aceasta definitie rezulta ca legatul este o dispozitie care figureaza in testament, o clauza testamentara.
Aceasta dispozitie este formulata in termeni IMPERATIVI si SOLEMNI si trebuie sa fie executata de catre
mostenitorul instituit, cu SCOPUL de a gratifica o anumita persoana, denumita LEGATAR.
Bunul care urmeaza sa fie transmis acelei persoane este denumit BUN LEGAT.
Legatele presupun respectarea unor conditii de forma si de fond.
CONDITIILE DE FORMA.
LEGATUL figureaza in fruntea testamentului, dupa instituirea sau substituirea de mostenitori si imbraca 4 forme:
1. PER VINDICATIONEM.
TESTATORUL transmite un bun individual determinat cu titlu de proprietate, in mod direct, LEGATARULUI.
Asta inseamna ca, in momentul acceptarii mostenirii, LEGATARUL devine automat PROPRIETAR al bunului
legat;
iar daca mostenitorul il impiedica sa intre in posesia lucrului, atunci legatarul, in calitatea sa de
proprietar, va intenta impotriva mostenitorului ACTIUNEA IN REVENDICARE, intrand in posesia
lucrului.
2. PER DAMNATIONEM.
TESTATORUL il obliga pe HEREDELE TESTAMENTAR sa transmita LEGATARULUI un lucru individual determinat cu
titlu de proprietate;
iar daca MOSTENITORUL NU isi indeplineste aceasta obligatie, LEGATARUL va intenta impotriva lui o
actiune personala, denumita „ACTIO EX TESTAMENTO”:
pentru a il constrange pe herede sa isi execute obligatia.
La inceputul epocii clasice, s-a dat senatusconsultul NERONIAN, prin care s-a prevazut ca un LEGAT PER
VINDICATIONEM NUL pentru incalcarea unor conditii de forma sau de fond:
POATE sa fie considerat valabil ca LEGAT PER DAMANTIONEM.
Jursiconsultii au facut un pas mai departe si au afirmat ca, de vreme ce un legat per vindicationem nul poate sa fie
considerat valabil ca legat per damnationem:
cu atat mai mult un legat per vindicationem valabil poate sa fie considerat valabil si ca legat per
damnationem.
Aceasta interpretare a jurisprudentei a avut consecinte pe planul sanctionarii legatelor, deoarece
beneficiarul unui legat per vindicationem se putea considera, in functie de interesele sale:
fie LEGATAR PER VINDICATIONEM;
fie LEGATAR PER DAMNATIONEM.
Astfel, daca beneficiarul, legatul per vindicationem, avea nevoie de lucrurile legate, atunci se considerata legatar
per vindicationem, ca sa intenteze actiunea in revendicare. Daca beneficiarul, legatul per vindicationem, avea
nevoie de bani, NU de lucruri, atunci se considera legatar per damnationem, intentand „ACTIO EX TESTAMENTO”.
3. Per preceptionem.
Unul dintre MOSTENITORII INSTITUITI avea, in acelasi timp, si calitatea de LEGATAR.
In acest caz, mai intai se executa legatul, dupa care succesiunea se impartea in parti egale intre toti
mostenitorii, iar astfel, prin acest tip de legat, era favorizat UNUL dintre mostenitorii instituiti.
Acest legat era sanctionat prin „ACTIO FAMILIAE HERCISCUNDAE”.
4. SINENDI MODO.
Mostenitorul era obligat sa nu il impiedice pe legatar sa intre in posesia bunului legat.
Acest legat era sanctionat, ca si cel per damnationem, prin „ACTIO EX TESTAMENTO”.
`
CONDITIILE DE FOND:
1. Legatarul trebuia sa aiba testamenti factio pasiva, deoarece el urma sa primeasca un bun din succesiune.
3. La origini, legatele erau incluse in testament in vederea favorizarii unora dintre mostenitori.
4. Cu timpul, testatorii au inceput sa introduca in testament clauze prin care gratificau persoane straine de
familie, iar unele testamente cuprindeau atat de multe legate incat, dupa executarea lor, activul succesiunii se
epuiza, iar mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii.
De aceea, mostenitorii voluntari REPUDIAU succesiunile incarcate cu multe legate, in paguba
creditorilor defunctului, care NU isi mai puteau valorifica drepturile de creanta, astfel incat, catre
sfarsitul republicii, s-au adoptat 3 LEGI SUCCESIVE prin care a fost ingradita libertatea de a dispune
prin legat:
2.2 VOCONIA;
Legatarul NU poate sa primeasca mai mult decat mostenitorul instituit.
Cele doua legi NU s-au dovedit eficiente, deoarece testatorul introducea foarte multe multe legate
mai mici de 1000 de ași, ajungandu-se in aceeasi situatie.
In prevenirea acestor practici s-a dat urmatoarea lege:
2.3 FALCIDIA;
Data pe vremea lui Octavian Augustus, in anul 40 î.Hr, prin care s-a prevazut ca:
mostenitorul TREBUIE sa dobandeasca cel putin ¼ din succesiunea care ii s-ar fi cuvenit, potrivit
succesiunii legale.
3. REGULA CATONIANA, conform careia un legat care este nul in momentul intocmirii testamentului, fiind
imposibil de executat la acel moment, va ramane nul pentru totdeauna.
Prin efectul acestei reguli, judecatorul NU mai putea lua in considerare noile imprejurari care s-au ivit in
intervalul de timp cuprins intre:
momentul intocmirii testamentului;
momentul mortii testatorului.
EXEMPLU: Daca testatorul dispunea, prin legatul per vindicationem, de un bun care NU ii apartinea,
acel legat era nul.
Pe de alta parte, exista posibilitatea ca testatorul sa devina proprietar al acelui bun, in viitor.
In aceasta situatie, legatul s-ar putea exercuta, dar totusi el ramane nul, deoarece a fost nul in momentul
intocmirii testamentului.
1. Actul de ultima vointa prin care o persoana, denumita DISPONENT/DISPUNATOR, roaga o alta persoana,
denumita FIDUCIAR, sa transmita un bun sau o parte din succesiune altei persoane, denumita FIDEICOMISAR.
(Fideicomisul obișnuit).
Fideicomisul putea sa fie inclus in testament, dar el putea sa fie intocmit in mod valabil si in afara testamentului.
Daca era inclus in testament, atunci calitatea de fiduciar o avea MOSTENITORUL FIDUCIAR.
Daca era intocmit in afara testamentului, atunci puteau sa fie nesocotite TOATE conditiile de forma si de
fond ale testamentului sau legatului.
`
De exemplu, prin fideicomis, putea dobandi anumite bunuri din succesiune chiar si o persoana care
NU avea testamenti factio pasiva.
De aceea, jurisconsultii spuneau ca prin intermediul fideicomisului, s-a contribuit la decaderea formalismului pe
teren succesoral.
PÂNA in vremea lui Augustus, fideicomisul a fost sanctionat NUMAI pe plan moral și religios.
Incepand din vremea lui Augustus, el a fost sanctionat si pe plan JURIDIC.
3. FIDEICOMISUL DE EREDITATE:
purta asupra unei parti din mostenire sau chiar asupra intregii mosteniri.
Acest fideicomis a dat nastere unor complicatii, intrucat mostenitorul in sarcina caruia statea executarea
fideicomisului TREBUIA sa plateasca datoriile succesorale, desi NU primea decat o parte din mostenire sau
chiar nimic.
Fireste, mostenitorii fiduciari REPUDIAU succesiunile incarcate cu fideicomise de ereditate, iar
creditorii defunctului NU mai puteau sa isi satisfaca dreptul de creanta.
De aceea s-au dat senatusconsultele PAGASIAN si TREBELIAN, prin care relatiile dintre fiduciar si fideicomisar au
fost reglementate asa incat mostenitorul sa primeasca, totusi, o parte din succesiune.
OBLIGATIILE
Materia obligatiilor prezinta o importanta cu totul aparte, deoarece conceptele, principiile si institutiile din
materia obligatiilor se regasesc si in dreptul modern, FARA modificari semnificative, deci in forma pura, elaborata
de romani.
-PARTEA GENERALA-
PAUL:
Natura obligatiei NU consta in faptul ca un lucru devine al nostru sau ne este constituita o servitute, ci in
faptul ca cineva e constrans a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a indeplini o
prestatiune.
JUSTINIAN:
Obligatia este o legatura de drept, prin care suntem constrasi la plata a ceva, potrivit dreptului cetatii
noastre.
Intrucat definitia lui Justinian este mai apropiata de cea moderna, ne oprim asupra ei.
`
Din aceasta definitie rezulta ca obligatia este un raport juridic pe care noi il denumim raport juridic obligational, iar
romanii il denumeau viculum iuris (legatura juridica).
Acest raport juridic presupune intrunirea a 3 elemente denumite elementele obligatiei:
2.1 DARE desemneaza obligatia de a transmite proprietatea sau de constituire a unui alt
drept real.
2.2 FACERE desemneaza obligatia de a face ceva pentru creditor.
2.3 PRAESTARE desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru, fara a constitui un drept real.
In zilele noastre, cuvantul prestare sau prestatiune desemneaza orice obiect al obligatiei, fiind sinonim al
cuvantului plata.
Obligatiile sunt guvernate de principiul relativitatii, astfel ca ele produc efecte NUMAI intre parti (creditor si
debitor), NU si fata de terti.
SANCTIUNEA.
Daca DEBITORUL NU plateste de bunavoie (nu isi executa obligatia la scadenta);
CREDITORUL il poate chema in justitie prin ACTIUNE PERSONALA de drept strict sau de buna-
credinta;
astfel incat debitorul este constrans pe cale judiciara, prin proces, sa isi execute obligatia.
Pe langa sensul generic de raport juridic, cuvantul “OBLIGATIE” mai are si alte sensuri:
Cuvantul obligatie desemneaza si datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul;
Cuvantul obligatie desemneaza si dreptul de creanta al creditorului;
Sensul cu care este utilizat termenul “obligatie” decurge din context.
Astfel, prin cuvantul obligatie intelegem fie:
un raport juridic;
o datorie;
o creanta.
CLASIFICAREA OBLIGATIILOR
In textele romane, obligatiile sunt clasificate dupa diverse criterii, dintre care cele mai importante sunt:
`
1. IZVOARELE.
2. SANCTIUNEA
3. NUMARUL PARTICIPANTILOR LA RAPORTUL JURIDIC OBLIGATIONAL
1. IZVOARELE
Aceasta clasificare a fost facuta de Gaius, in institutele sale, care spunea ca:
obligatiile izvorasc din CONTRACTE („ex contractu”) si DELICTE. („ex delicto”).
Aceasta clasificare este suma diviziilor (cea mai importanta).
Ulterior, Gaius si-a dat seama ca exista si alte izvoare de obligatii, care NU sunt nici contracte, nici delicte, si pe care
le numim:
“variae causarum figurae” (alte izvoare de obligatii), devenind o clasificare tripartita.
Prin opera legislativa a lui Justinian, ni s-a transmis o clasificare cvadripartita a izvoarelor, caci potrivit lui,
obligatiile izvorasc din:
1. Contracte.
2. Quasicontracte.
3. Delicte.
4. Quasidelicte.
NU este o clasificare perfecta, nefiind exhaustiva, dar a fost PRELUATA/RECEPTATA in DREPTUL MODERN, fiind
PERFECT SIMETRICA.
14.3.17
Cel mai important izvor de obligatii a fost CONTRACTUL. (asa cum spunea si Justinian.)
Acesta era conceput de romani ca o conventie generatoare de obligatii sau ca o conventie care genera
drepturi de creanta si datorii;
cu precizarea ca, in epoca veche, simpla conventie a partilor NU era generatoare de obligatii;
ci trebuia sa fie imbracata in forme solemne. (sa respecte anumite conditii de forma).
1. SANCTIUNEA:
Contractele puteau fi:
a. De DREPT STRICT:
Erau interpretate de judecatori „AD LITERAM.”, adica FARA a lua in considerare intentia partilor.
b. De BUNA-CREDINTA.
Erau interpretate de judecatori cu scopul de stabilire a intentiei partilor, la momentul incheierii
contractului;
Insa, pentru ca judecatorul sa poata face o interpretare cu buna-credinta, era necesar ca in formula
actiunii sa figureze cuvintele „Ex vide bona” („potrivit cu buna credinta”)
2. EFECTELE
Contractele puteau fi:
a. UNILATERALE.
Una dintre parti avea NUMAI calitatea de creditor;
Cealalta parte avea NUMAI calitatea de debitor.
Exemplu: Contractul de IMPRUMUT;
b. BILATERALE.
Ambele parti aveau, in acelasi timp, si calitatea de creditor si calitatea de debitor.
`
Exemplu: Contractul de VANZARE.
c. BILATERALE IMPERFECTE
Insa, la un moment dat, romanii si-au dat seama ca exista si contracte bilaterale imperfecte.
Acelea care se nasteau unilaterale, dar pe parcursul executarii ele PUTEAU deveni BILATERALE
Exemplu: Contractul de DEPOZIT se naste uniltaeral, de vreme ce in momentul incheierii contractului,
NUMAI DEPOZITARUL are obligatia de a restitui lucrul dat in pastrare, la cererea DEPONENTULUI;
Daca insa DEPOZITARUL facea cheltuieli pe cont propriu necesitate de conservarea lucrului data in
pastrare, atunci el avea dreptul la DESPAGUBIRI pentru cheltuielile facute.
a. SOLEMNE/FORMALE.
Erau conventii imbracate in anumite forme solemne cerute de lege, in functie de care ele se clasificau la
randul lor: (ex. Contractul de ipoteca):
Contracte solemne In forma religioasa.
Contracte solemne In forma verbala.
Contracte solemne In forma autentica.
Contracte solemne In forma scrisa.
In epoca veche, TOATE contractele au fost solemne.
b. NESOLEMNE/NEFORMALE.
Erau conventii care NU presupuneau respectarea unor conditii de forma in functie de care ele se clasificau
la randul lor in:
1. Contracte REALE.
Luau nastere prin CONVENTIA PARTILOR, insotita de REMITEREA MATERIALA a lucrului. (Remiterea
lucrului este necesara pentru nasterea actului).
Erau de cinci tipuri:
1. Mutuum/Imprumutul in vederea consumatiunii (imprumutul banesec, de regula.)
2. Fiducia;
3. Gajul;
4. Comodatul;
5. Depozitul;
2. Contracte CONSENSUALE.
Se formau prin simpla manifestare de vointa a partilor („solo consensum”), astfel aparitia lor a marcat
momentul de maxima abstractizare a tehnicii juridice prin care romanii au creat obligatiile, de vreme ce
creantele si datoriile izvorau din simpla manifestare de vointa.
Ele sunt in numar de 4:
1. Vanzarea;
2. Locatiunea;
3. Societatea
4. Mandatul;
3. Contracte NENUMITE.
Acestea se formeaza prin conventia partilor, insotita de executarea obligatiei de catre una dintre parti.
Aceasta inseamna ca, la contractele nenumite, pentru una dintre parti, MOMENTUL INCHEIERII
CONTRACTULUI coincide cu EXECUTARA SA.
Exemplu: Contractul de SCHIMB;
DELICTELE
Sunt fapte ILICITE, cauzatoare de prejudicii, care genereaza obligatia de A REPARA PREJUDICIUL CAUZAT sau de a
plati o amenda. („ilicet” = nepermis)
Delictul trebuie sa fie savarsit cu intentie.
QUASIDELICTELE
Sunt tot fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, si genereaza efecte identice cu cele ale delictelor. „Quasi ex delicto”.
Sunt acele fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, savarsite fara intentie.
Prin urmare, in dreptul roman NU exista criteriu de FORMA sau de FOND pentru a distinge intre delicte si
quasidelicte.
Asadar, qasidelictele sunt tot delicte, doar ca poarta alt nume.
4. SANCTIUNEA.
A. In functie de sanctiunea lor, obligatiile sunt:
a. Obligatii CIVILE.
Erau sanctionate prin actiuni in justitie/personala fie de drept strict, fie de buna-credinta.
Implicit, si obligatiile sunt de drept strict sau de buna-credinta.
Daca debitorul nu executa o obligatie civila, creditorul il chema in justitie prin actiune personala si il constrangea
prin proces, pe cale judiciara, sa isi execute obligatia..
b. Obligatii NATURALE.
NU erau sanctionate pe cale de actiune, ci PE CALE DE EXCEPTIUNE.
Daca debitorul NU executa o obligatie naturala, creditorul NU il putea chema in justitie si NU il
putea constrange prin proces sa faca plata.
Insa, daca DEBITORUL executa de bunavoie obligatia naturala, el NU putea sa repete, adica nu putea intenta cu
succes „ACTIUNEA IN REPETIRE” (adica NU poate cere restituirea platii facute de bunavoie, deoarece el nu se afla in
situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat, ci in situatia aceluia care a executat o obligatia.
Daca DEBITORUL intenta, totusi, actiunea in repetire;
CREDITORUL se apara cu succes, opunandu-i debitorului EXCEPTIUNEA LUCRULUI DATORAT SI
PLATIT;
Obligatiile naturale NU sunt sanctionate pe cale de actiune, ele sunt sanctionate pe cale de exceptiune.
Se clasifica in:
a. Obligatii CONJUNCTE/DIVIZIBILE.
Sunt guvernate de PRINCIPIUL DIVIZIBILITATII CREANTELOR SI DATORIILOR, caci:
Daca sunt mai multi CREDITORI, fiecare creditor va putea valorifica NUMAI partea sa din creanta.
Daca sunt mai multi DEBITORI, fiecare va putea fi tinut NUMAI pentru partea sa de datorie.
b. Obligatii COREALE/SOLIDARE.
Partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala, prin care obligatia devenea COREALA.
Daca existau mai multi creditori, oricare dintre ei putea sa valorifice intregul dreptul de creanta.
Daca erau mai multi debitori, oricare dintre ei putea sa fie tinut pentru intreaga datorie.
Daca unul dintre creditori valorifica dreptul de creanta, toate celelalte raporturi juridice se sting, din lipsa de
obiect.
Astfel, obigatiile cu pluralitate de subiecte se pot caracteriza:
daca sunt conjuncte, prin pluralitate de obiecte si unicitate de raport juridic;
daca sunt coreale, prin pluralitate de raporturi juridice si unicitate de obiect.
1. Elemente ESENTIALE.
Sunt denumite astfel, intrucat contractul NU se poate forma in absenta lor.
Sunt 3 elemente esentiale:
A. OBIECTUL.
`
In textele juridice romane, aceasta notiune era utilizata cu 2 sensuri:
In sens restrans, obiectul contractului se confunda cu efectele sale, adica se confunda cu obligatia pe care o
genera.
In sens larg, obiectul contractului se confunda cu titlul obligatiei.
B. CONSIMTAMANTUL.
Acesta este manifestarea de vointa a unei parti, in sensul dorit de cealalta parte;
caci cuvantul „consensu” vine de la „cum sentire” (a avea o parere identica cu a celeilalte parti).
La romani, existau cauze care duceau la inexistenta sau distrugerea consimtamantului si a contractului, dar si cauze
care duceau la vițierea consimtamantului.
1. NESERIOZITATEA
aparea atunci cand consimtamantul era dat in gluma („jocandi causa”) sau in imprejurari care exclud vointa
persoanei de a se obliga, precum consimtamantul actorului de a juca un rol pe scena.
2. EROAREA
este gresita intelegere a unor imprejurari.
De regula, la romani, eroarea NU afecta consimtamantul.
Doar in patru cazuri determinate, eroarea ducea la inexistenta consimtamantului:
3. VIOLENTA FIZICA
`
Ducea si ea la inexistenta consimtamantului, deoarece victima violentei fizice era in imposibilitatea de a
isi exprima vointa.
Exemplu: Semnarea contractului prin fortarea mainii.
4. VIȚIILE DE CONSIMTAMANT
NU duceau automat la inexistenta contractului, ci numai la posibilitatea anularii sale, prin utilizarea unor procedee
juridice indirecte.
In epoca veche, violenta PSIHICA NU afecta consimtamantul, deoarece vechii romani spuneau: „coacta
voluntas sed tarem voluntas” (o vointa constransa este, totusi, o vointa).
In epoca veche, toate contractele romane au fost solemne;
iar incheierea lor presupunea respectarea unor conditii de forma, (juraminte, prezenta martorilor),
imprejurari care faceau imposibila exercitarea violentei psihice.
Cu toate acestea, spre sfarsitul epocii vechi, au aparut contractele nesolemne, care se formau prin manifestarea de
vointa a partilor.
In noile imprejurari, violenta psihica a devenit posibila si s-a practicat pe taram contractual.
De aceea, pretorul a intervenit si a adus la dispozitia victimei violentei psihice DOUA MIJLOACE
PROCEDURALE, denumite ACTIO METUS si EXCEPTIO METUS.
4.1.1 Prin ACTIO METUS, victima violentei psihice putea lua initiativa procesului cu scopul de a obtine anularea
contractului incheiat sub imperiul amenintarilor.
4.1.2 Prin EXCEPTIO METUS, victima violentei psihice se apara cu succes atunci cand autorul violentei psihice ii
cerea sa isi execute obligatia asumata sub imperiul amenintarilor.
Prin urmare, indiferent de calitatea procesuala pe care o avea, victima castiga mereu procesul, iar astfel se ajungea,
pe cale indirecta, la anularea contractului.
4.2 DOLUL/DOLUS
consta in manopere dolozive, adica in mijloacele viclene prin care una dintre parti o determina pe cealalta
sa incheie contractul.
A fost recunoscut DOAR de pretori.
Si dolul a fost sanctionat spre sfarsitul republicii, prin actio de dolo si prin exceptio doli.
5. CAPACITATEA.
Prin capacitate intelegem aptitudinea unei persoane de a incheia un contract.
Avea deplina capacitate de a contracta NUMAI:
Cetateanul roman sui iuris;
Pater familias.
Fiul de familie si sclavul, avea o capacitate limitata de a contracta.
2. Elementele ACCIDENTALE.
Sunt denumite astfel, intrucat ele erau incluse in contract din initiativa partilor.
Contractul era incheiat valabil, chiar si in abenta acestor elemente.
Cele mai importante erau:
1. TERMENUL.
Este evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept.
`
Din aceasta definitie rezulta ca termenul este de doua feluri:
.1 Termenul SUSPENSIV este evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea unui drept.
Prin EXIGIBILITATE intelegem imposibiltiatea valorificarii unui drept pe cale judiciara.
Un drept de creanta devine exigibil NUMAI atunci cand poate sa fie valorificat prin proces.
Exemplu: Primus ii promite lui Secundus ca ii va plati 100, la calendele lui Aprilie. In acest caz,
dreptul de creanta ia nastere in momentul incheierii contractului, dar el devine exigibil numai la
indeplinirea termenului suspensiv, adica la 1.4.
Daca creditorul intenteaza actiunea inainte de 1.4, acea actiune va fi respinsa, deoarece dreptul
de creanta, desi exista, nu este exigibil.
Daca va intenta o noua actiune, dupa indeplinirea termenului suspensiv, ea o sa fie tot respinsa,
deoarece a doua actiune nu are obiect, intrucat dreptul de creanta s-a stins cu ocazia primului
proces, prin efectul extinctiv al lui litis contestatio.
.2 Termenul EXTINCTIV
Este evenimentul viitor si sigur de care depinde stingerea unui drept.
21.3.17
Astfel, daca se incheie un contract sub conditie suspensiva, dreptul de creanta se va naste NUMAI daca se
indeplineste conditia, astfel incat:
Daca primitorul cu conditie suspensiva intenteaza o actiune in justitie INAINTE de indeplinirea conditiei,
aceasta va fi respinsa din lipsa de obiect.
Daca se intenteaza o noua actiune DUPA indeplinirea conditiei, va fi admisa, avand obiect.
EFECTELE OBLIGATIILOR
Obligatiile genereaza efecte normale sau accidentale.
1. Efectele NORMALE.
Acestea constau in EXECUTAREA OBLIGATIILOR, astfel incat creditorii sa isi poata valorifica drepturile de creanta.
In legatura cu executarea obligatiilor, trebuie facuta distinctie intre:
A. OBLIGATIILE CONTRACTUALE.
Ele sunt guvernate de PRINCIPIUL RELATIVITATII EFECTELOR CONTRACTULUI, potrivit caruia contractele
incheiate intre unii, nici nu vatama, nici nu profita altora, ceea ce inseamna ca orice contract produce
efecte NUMAI intre parti, NU si fata de terti.
Din principiul general al relativitatii efectelor contractelor se desprind alte trei principii:
1) Principiul NULITATII STIPULATIUNII PENTRU ALTUL;
S-a format in legatura cu functiile pe care le-a indeplinit stipulatiunea in viata juridica romana.
Stipulatiunea este un contract solemn, in forma verbala, format prin intrebare si raspuns, avand doua
forme:
Jurisconsultii precizau ca prin stipulatiunea unei penalitati, desi stipulatiunea pentru altul ramanea nevalabila, ea
devenea EXECUTORIE, deoarece era in interesul lui Secundus sa o execute.
1. PERFECTA.
In acest caz, raportul juridic se stabileste intre reprezentant si tert, iar persoana reprezentatului dispare, in sensul
ca:
desi contractul a fost incheiat de reprezentant, efectele se produc asupra reprezentatului, care devine fie
creditor, fie debitor, desi NU a participat la incheierea contractului.
2. IMPERFECTA.
In acest caz, reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant, ceea ce inseamna ca creditorul are doi debitori:
pe reprezentat;
pe reprezentant.
Daca intentioneaza sa il urmareasca in justitie pe REPREZENTANT, va intenta impotriva lui o actiune DIRECTA,
izvorata din contractul pe care l-a incheiat cu reprezentantul.
Daca intentioneaza sa il urmareasca in justitie pe REPREZENTAT, va intenta impotriva lui o actiune UTILA, care va
avea o formula redactata cu transpozitiune, caci:
in intentio al formulei, se va inscrie numele REPREZENTANTULUI;
in condemnatio se va insemna numele REPREZENTATULUI, intrucat el participa la dezbaterile procesului si
urmeaza sa suporte efectele sentintei.
PASIVA.
Cand reprezentantul are calitata de debitor, reprezentarea este pasiva.
Reprezentarea imperfecta in contracte este mereu pasiva.
Multa vreme, romanii NU au admis reprezentarea in contracte, deoarece se opunea principiului relativitatii.
De aceea, in epoca foarte veche, daca un pater familias era imputernicit de un alt pater familias sa incheie
un contract, devenind creditor:
el trebuia sa transmita valoarea acelei creante prin acte ulterioare si distincte celui care l-a
imputernicit.
Pe de alta parte, in epoca veche, in conditiile economiei naturale, inchise, contractele se incheiau foarte rar, erau
adevarate evenimente in viata cetateanului.
Astfel, NU se punea problema reprezentarii.
Spre sfarsitul republicii, odata cu dezvoltarea economica, romanii erau in mod frecvent interesati sa incheie
contracte in acelasi moment, dar in locuri diferite.
Din acel moment, reprezentarea in contracte a devenit o necesitate juridica.
De aceea, s-a initiat o serie de reforme prin care s-a admis, mai intai, reprezentarea imperfecta in
contracte, iar mai apoi, in anumite cazuri, chiar si reprezentarea perfecta.
In epoca veche, fiul de familie NU putea incheia acte juridice in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea
lui pater familias si cu conditia ca prin efectul acelor contracte:
situatia lui pater sa devina mai buna patrimonial, adica sa devina creditor, iar nu debitor.
`
Acest sistem a functionat numai cata vreme contractele au fost unilaterale, intrucat numai la contrctele
unilaterale:
O parte are numai calitatea de creditor;
Cealalta parte are numai calitatea de debitor;
La sfarsitul republicii, au aparut contractele bilaterale, in cazul carora ambele parti au, in acelasi timp, si calitate de
creditor, si calitate de debitor, incat filius nu ii putea face mai buna situatia lui pater fara a o face si mai rea.
Aceasta echivala cu imposibilitatea fiului de familie de a contracta.
In conditiile revolutiei economice, pater avea interesul ca fiul sa participe la activitatea economica.
Astfel, pretorul a dat o reforma prin care a admis ca, in cinci cazuri determinate, fiul de familie sa se poata obliga in
nume propriu, obligandu-l, in acelasi timp, cu caracter alaturat, si pe pater familias.
In acest sistem, creditorul avea 2 debitori: pe filius si pe pater.
3. Actio institoria .
Era data impotriva lui pater sau dominus atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un comert pe uscat.
In aceste trei cazuri, pater familias raspunde cu toate bunurile sale (in solidum).
In urmatoarele doua cazuri, pater familias raspunde, daca s-a imbogatit, numai in limitele bunurilor din peculiu, iar
daca nu s-a imbogatit, tot in limitele din peculiu (pro parte).
Daca sunt mai multi creditori, ei sunt satisfacuti proportional cu valoarea nominala a creantelor lor.
REPREZENTAREA IMPERFECTA.
Prin fizionomia sa, sistemul actiunilor cu caracter alaturat intruneste unele din conditiile necesare reprezentarii in
contracte, de vreme ce pater se obliga prin contractul pe care nu l-a incheiat el insusi, ci o alta persoana.
`
Totusi, acest sistem nu intruneste toate conditiile necesare reprezentarii in contracte, deoarece el nu
functioneaza in relatiile dintre doi patres familiae, ci numai in relatiile dintre pater si fiu.
Pasul urmator a fost facut tot de pretor, care a dat actio exercitoria si actio institoria impotriva acelui pater familias
care era imputernicit de un alt pater familias sa exercite un comert pe mare sau pe uscat.
In acest stadiu, reprezentarea in contracte este gata constituita, de vreme ce un pater familias se obliga
prin contractul incheiat de alt pater familias.
Totusi, sfera sa de aplicare este restransa la contractele incheiate in legatura cu un comert pe mare sau pe
uscat, neaplicandu-se pe scara generala.
Asa se face ca jurisconsultii au creat o noua actiune, pe cale de interpretare, denumita actio quasi institoria.
Aceasta era acordata impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa
incheie un contract, indiferent de domeniu, nu doar pe mare sau pe uscat.
Din acel moment, reprezentarea in contracte s-a putut practica pe scara generala, la orice contract:
dar numai in forma imperfecta doarece si reprezentantul si reprezentatul erau debitori;
iar creditorul, avand doi debitori, putea sa il urmareasca fie pe reprezentat (prin actiune directa),
fie pe reprezentat (prin actiune quasi-institoria).
REPREZENTAREA PERFECTA.
Cu timpul, sub influenta dreptului egiptean, s-a admis si reprezentarea perfecta in contracte, dar numai in trei
cazuri, astfel ca nu s-a aplicat pe scara larga:
Imprumutul in vederea consumatiunii se realiza prin intermediul contractului real denumit mutuum;
Acesta presupunea incheierea unei conventii, insotita de remiterea materiala a lucrului, prin
traditiune.
Din momentul in care romanii au admis ca traditiunea poate fi facuta prin altul, a aparut in aceasta
materie posibilitatea realizarii reprezentarii perfecte.
Daca reprezentatul da mandat reprezentantului sa remita o suma de bani cu titlu de imprumut unei
persoane, reprezentatul va deveni creditor (reprezentare perfecta activa).
Daca reprezentatul il insarcineaza pe reprezentant sa ia cu imprumut o suma de bani, datoria va apasa
asupra reprezentatului (reprezentare perfecta pasiva).
In ambele cazuri, persoana reprezentantului dispare.
Acesta este singurul caz de reprezentare perfecta activa admis de catre romani.
Atunci cand, in executarea mandatului pe care l-a primit de la reprezentat, reprezentantul devine insolvabil, se
aplica principiul reprezentarii perfecte.
Ratiunea acestei solutii sta in anumite implicatii de ordin practic, ce apar in cazul reprezentantului
insolvabil.
Conform regulilor generale, creanta este dobandita de catre reprezentant.
Ca atare, prin acte ulterioare si distincte, reprezentantul urmeaza sa transmita asupra reprezentantului tot
ce a dobandit.
Daca insa reprezentantul devine insolvabil, el va fi supus executarii silite asupra bunurilor de catre
creditorii sai, intre care si reprezentantul.
`
Venind in concurs cu ceilalti creditori ai reprezentantului, prin forta lucrurilor, reprezentatul nu isi va putea
valorifica intreaga creanta.
Pentru a se evita o asemena eventualitate, s-a admis ca in cazul reprezentantului insolvabil, creanta sa treaca
direct asupra reprezentatului.
Pe aceasta cale, creanta dobandita de catre reprezentant nu va mai intra in patrimoniul sau si va mai putea
fi urmarita de catre ceilalti creditori.
OBLIGATIILE DELICTUALE.
Pe taram contractual, fiul de familie avea o capacitate limitata de a se obliga in nume propriu.
Pe taram delictual, fiul de familie si sclavul aveau o capacitate deplina de a se obliga in nume propriu, in
sensul ca el raspundea in nume propriu pentru delictul comis.
Totusi, pe taram delictual, desi era proprie, raspunderea fiului de familie avea loc in conditii
speciale, decurgand din faptul ca fiul de familie nu avea patrimoniu propriu.
Aceasta raspundere, in nume propriu, data in conditii speciale, a functionat in doua sisteme denumite:
sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale.
1. SISTEMUL NOXALITATII.
In sistemul noxalitatii, daca fiul de familie comite un delict, pater familias putea :
a) Sa il abandoneze pe delincvent in mainile victimei delictului, pentru ca victima sa isi poata exercita dreptul de
razbunare asupra delincventului, raspunzand in nume propriu.
Abandonul noxal tine de esenta sistemului noxalitatii.
Cu timpul, romanii si-au dat seama ca pater familias are si a treia posibilitate:
Actiunea noxala era pusa la dispozitia victimei delictului pentru a o intenta impotriva lui pater familias al
presupusului delincvent:
cu scopul de a verifica daca pater familias intentioneaza sa faca dovada nevinovatiei presupusului
delincvent, caci pater familias nu era obligat sa se judece, deoarece raspunderea apasa asupra fiului de
familie.
2. Daca pater accepta sa se judece si pierdea procesul, in sensul ca nu putea face dovada nevinovatiei
delincventului, iarasi se aplica sistemul noxalitatii:
desi nu stateau chiar asa lucrurile, caci obiectul sistemului noxalitatii este abandonul noxal;
in timp ce obiectul actiunilor noxale este plata de bani, iar abia in subsidiar abandonul noxal.
Astfel, daca nu vrea sa plateasca, pater sau dominus are “in facultatae solutionis” (“pater familias sau dominus are
posibilitatea sa nu plateasca si sa faca abandonul noxal”)
3. Daca pater accepta sa se judece si castiga procesul, facand dovada nevinovatiei presupusului delincvent, fiul
de familie era exonerat de raspundere.
`
28.3.17
2. Actiunea noxala se intenta cu succes numai impotriva acelui pater familias care il avea sub puterea sa pe
presupusul delincvent, in momentul lui litis contestatio.
Daca dupa comiterea delictului, dar inaintea lui litis contestatio, presupusul delincvent trecea sub alta putere,
atunci actiunea noxala trebuia intentata impotriva noului pater familias:
deoarece raspunderea apasa asupra fiului, presupusului delincvent.
Pater familias era chemat in justitie nu pentru ca raspunderea ar fi apasat asupra lui, ci pentru ca fiul de
familie nu avea bunuri proprii, nu avea patrimoniu.
Pentru a sublinia ideea ca raspunderea apasa asupra fiului de familie, s-a formulat adagiul conform caruia „noxa
caput sequitur” (delictul il urmeaza pe delincvent).
3. Daca in intervalul de timp cuprins intre momentul comiterii delictului si momentul intentarii actiunii noxale:
victima l-a avut sub puterea sa pe presupusul delincvent un singur moment, ea nu mai putea intenta
actiunea noxala.
Aceasta deoarece, avandu-l sub puterea sa pe presupusul delincvent, victima si-ar fi putut exercita
dreptul de razbunare, iar daca nu l-a exercitat, desi a putut, inseamna ca a renuntat la acel drept.
Cine renunta la dreptul de razbunare, renunta la actiunea noxala, intrucat actiunea noxala nu este altceva decat
reflexul pe plan juridic al dreptului de razbunare.
EFECTELE ACCIDENTALE.
Constau in neexecutarea obligatiilor.
In legatura cu neexecutarea obligatiilor, romanii au creat urmatoarele CAZURI JURIDICE:
1. CAZUL FORTUIT.
Este evenimentul neprevazut care face imposibila executarea obligatiei, cu toate ca debitorul a luat masurile
obisnuite de pază.
Prin urmare, cazul fortuit ar putea fi prevenit daca debitorul ar lua masuri exceptionale de paza.
De regula, debitorul nu este obligat sa ia masuri exceptionale de paza, iar de aceea, tot de regula, el va fi
exonerat de raspundere pentru interventia cazului fortuit.
Ex.: Furtul sclavului datorat.
2. FORTA MAJORA.
Este evenimentul neprevazut si de nestavilit care face imposibila executarea obligatiei, incat forta majora nu poate
sa fie prevenita, indiferent de masurile luate.
Ex: cutremure, inundatii.
Debitorul va fi exonerat de raspundere pentru totdeauna, fara exceptie, pentru interventia fortei majore.
Totusi, forta majora si cazul fortuit duc la exonerarea de raspundere a debitorului numai daca acesta
datoreaza un lucru individual determinat, nu si daca datoreaza un lucru de gen, deoarece lucrurile de gen
nu pier juridic.
3. CULPA
Imbraca 2 forme:
3.1 Delictuala.
Este denumita „culpa aquiliana”, deoarece a fost reglementata prin legea Aquilia.
Potrivit acestei legi, culpa delictuala presupune comiterea unui fapt ilicit, cauzator de prejudicii, care
genereaza obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda.
`
Asadar, la culpa delictuala, orice atitudine vinovata a delincventului este ceea ce genereaza raportul juridic dintre:
delincvent, in calitate de debitor;
victima, in calitate de creditor;
Vinovatia la culpa delictuala se manifesta fie sub forma intentiei, fie sub forma neglijentei.
Textele romane precizeaza ca judecatorul trebuie sa tina seama si de cea mai mica greseala (culpa
levissima).
3.2 Contractuala.
Este vinovatia debitorului obligat prin contract si se manifesta in intervalul de timp cuprins intre momentul
incheierii contractului si momentul in care trebuia sa fie executata obligatia.
Vinovatia se manifesta fie sub forma neglijentei, fie sub forma neindemanarii.
Prin urmare, la culpa contractuala, vinovatia nu se poate manifesta sub forma intentiei.
i. Culpa lata, adica cea mai grava greseala, pe care nu ar comite-o nici cel mai naindemanatic administrator.
Se apropie mai mult de intentie.
a. In abstracto.
Comportarea debitorului fata de bunul datorat era comparata cu buna administrare.
Aceasta era mai grava pentru debitor, intrucat, la o asemenea apreciere, ori de cate ori debitorul era
neglijent fata de bunul datorat, se afla in culpa, deoarece un bun administrator nu este neglijent.
b. In concreto.
Comportarea debitorului fata de bunul datorat era comparata cu felul in care isi administra propriile bunuri.
In acest caz, debitorul se afla in culpa numai daca era neglijent fata de bunul datorat, dar era bun
administrator fata de bunurile sale.
Daca era neglijent si fata de bunul datorat, si fata de bunurile proprii, nu mai era in culpa, deoarece nu era
vinovat, fiind neglijent de felul lui.
4. DOLUL
Este vinovatia debitorului obligat prin contract, care se manifesta sub forma intentiei.
Debitorul obligat prin contract distruge lucrul datorat cu intentie.
Astfel, raspunderea pentru dol era mai grava decat raspunderea pentru culpa.
Debitorul raspundea pentru dol si la contracte in care avea un interes, si la contracte in care nu avea un interes.
Daca debitorul are un interes in contract (cazul fiduciei sau comodatului), va raspunde atat pentru culpa,
cat si pentru dol.
5. MORA (examen)
In sens juridic, inseamna intarzierea vinovata sau punerea in intarziere a creditorului sau a debitorului.
Este de 2 feluri:
Pe vremea lui Justinian, pe langa cele mentionate, s-a mai cerut si o interpellatio, o somatie de plata din partea
creditorului.
Pornindu-se de la un text al lui Papinian, in dreptul feudal a fost formulat principiul „dies interpellat pro
homine” (termenul someaza sau il pune de drept in intarziere pe debitor).
Potrivit acestui principiu, daca debitorul nu plateste la scadenta, este considerat in intarziere de
drept (automat).
Principalul efect al morei debitoris (agravarea situatiei) este perpetuatio obligationis (perpetuarea obligatiilor).
Din momentul punerii sale in intarziere, debitorul va raspunde in mod obiectiv, in sensul ca el nu mai poate
invoca interventia cazului fortuit, ci trebuie sa ia masuri exceptionale de caiza.
b. Dupa ce debitorul constanta (cu martori) ca creditorul refuza sa primeasca lucrul, il poate abandonda
intr-un loc public, cu efectul ca datoria sa se stinge.
6. CUSTÒDIA
Este o forma de raspundere obiectiva, deoarece, in anumite cazuri, debitorul care raspunde pentru custodia
trebuie sa ia masuri exceptionale de paza si nu poate sa invoce interventia cazului fortuit.
Aceasta raspundere obiectiva era stabilita fie prin textele din legi, fie prin conventia partilor.
Ex.: La romani, garderobierii, hangii, hotelierii raspundeau obiectiv, intrucat erau salarizati.
Daca debitorul era gasit in culpa, daca a comis un dol, daca a fost pus in intarziere, daca raspundea pentru
custodia, adica era vinovat si nu isi executa obligatia, neintervenind una din situatiile exoneratoare de raspundere:
trebuia sa plateasca despagubiri pentru neexecutarea obligatiilor, denumite DAUNE-INTERESE, care
sunt de 2 feluri:
a. Daune-interese JUDECATORESTI.
Despagubiri stabilite de judecator, cu ocazia solutionarii procesului.
Judecatorul putea sa stabileasca valoarea acelor despagubiri:
Obiectiv;
Subiectiv.
Apreciere obiectiva. Cand debitorul nu isi executa obligatia de a transmite un lucru, judecatorul il
condamna sa plateasca valoarea acelui lucru, adica aprecierea era obiectiva.
Apreciere subiectiva. Cand debitorul nu isi executa obligatia de facere, atunci judecatorul aprecia valoarea
despagubirilor in mod subiectiv, tinand cont:
si de paguba efectiva pe care a suferit-o creditorul prin neexecutare (damnum);
dar si de castigul de care a fost privat prin neexecutarea obligatiei (lucrum).
b. Daune-interese CONVENTIONALE.
`
Erau stabilite de parti, caci partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie prin care stabileau de comun acord ce
suma de bani va trebui sa plateasca debitorul, in ipoteza in care nu isi va executa obligatia.
Judecatorul doar constata ca obligatia nu a fost executata, obligand la plata sumei de bani stabilite de
parti.
STINGEREA OBLIGATIILOR
1. MODURILE VOLUNTARE
Sunt denumite astfel, intrucat implica manifestarea de vointa a partilor si sunt 5:
Pentru ca o plata sa fie executata in mod valabil, erau necesare anumite CONDITII:
b. Plata poate fi primita fie de creditor, fie de reprezentantul sau legal (tutorele sau curatorul) sau conventional
(mandatarul).
Daca plata se facea catre un pupil fara auctoritatis tutoris, acea plata era valabila, dar nu era liberatorie,
in sensul ca debitorul putea fi constrans sa mai plateasca o data.
Daca debitorul preciza ce datorie intentioneaza sa stinga, atunci se stingea acea datorie.
Daca debitorul nu preciza, se stingea datoria cea mai oneroasa (fie cea mai veche, fie cea care este
scadenta);
era considerata cea mai oneroasa datoria care producea cele mai mari dobinzi.
a. Redactate obiectiv.
Proveneau de la debitor, care utiliza formula „habere se dixit” (a spus ca are), in sensul ca creditorul a
afirmat ca a primit plata.
Acestea ii erau opozabile creditorului numai daca purtau sigiliile martorilor (de regula, 7).
b. Redactate subiectiv.
Proveneau de la creditor, fiind scrise de mana creditorului, care utiliza formula „am scris ca am primit”.
Acestea ii erau opozabile creditorului, chiar daca nu purtau sigiliile martorilor, de vreme ce actul era scris
chiar de creditor.
Forma platii:
1. In epoca veche, a fost guvernata de principiul simetriei sau principiul corespondentei formelor, potrivit caruia:
O obligatie se stinge prin utilizarea unor forme solemne identice cu cele care au creat-o, dar inrrebuintate
in sens invers.
Daca obligatia se nastea dintr-un contract incheiat prin alama si balanta, ea se stingea tot prin alama si
balanta.
Daca obligatia se nastea dintr-un contract incheiat prin intrebare si raspuns, ea se stinge tot prin intrebare si
raspuns.
In acest caz, se stingea chiar daca nu s-a facut plata efectiva.
Daca se facea plata efectiva, dar nu era respectat principiul corespondentei formelor, obligatia nu
se stingea.
2. In dreptul clasic, pe fondul decaderii formalismului, plata efectiva ducea la stingerea obligatiei;
chiar daca nu erau respectate forme solemne.
4.4.17
1. DAREA IN PLATA (datio in solutum)
De fapt, este o varianta a platii.
Practic, ea este o plata cu schimbare de obiect.
Ex: Debitorul care datoreaza o suma de bani se poate intelege cu creditorul sa transmita, in locul
acelei sume de bani, un lucru.
Daca obiectul obligatiei era schimbat prin conventia partilor, atunci darea in plata era denumita voluntara.
Daca schimbarea obiectului era prevazuta prin textele din legi, darea in plata era necesara.
2. NOVATIUNEA (novatio)
Prin aceasta, o obligatie veche este inlocuita cu o obligatie noua. Agraveaza situatia debitorului.
`
De aceea, unii jurisconsulti spuneau ca „novatiunea este inlocuirea unei obligatii vechi cu o obligatie noua,
care se realizeaza:
fie prin stipulatiune;
fie prin contractul litteris”;
In sensul ca novatiunea sau novarea unei obligatii nu avea o forma tehnica proprie, ci se realiza fie prin
stipulatiune, fie prin contractul litteris, contracte care nu au fost create in vederea realizarii novatiunii, ci in alte
scopuri;
dar au fost astfel adaptate, incat sa poata fi utilizate si in vederea novarii unei obligatii.
De aceea se spunea ca nu exista novatiune consensuala, in intelesul ca obligatia izvorata dintr-un contract
consensual nu poate fi inlocuita prin alt contract consensual, ci numai prin stipulatio sau contractul litteris.
Efecte
1. Accesoriile vechii obligatii dispar.
2. Viciile vechii obligatii dispar.
Din considerente de ordin practic, pretorul a admis, in unele cazuri, novatiunea cu schimbare de obiect.
Imparatul Justinian a stabilit ca obiectul obligatiei poate fi schimbat daca partile isi manifesta vointa expres
in acest sens.
Daca se schimba debitorul, nu este necesar consimtamantul vechiului debitor, ci este suficient consimtamantul
noului debitor si al creditorului.
Mai mult, novatiunea cu schimbare de debitor este valabila chiar daca se face fara stirea vechiului debitor.
Daca se schimba creditorul, novatiunea nu se poate face fara consimtamantul vechiului creditor, deoarece:
in spatele novatiunii cu schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creante, adica o transmitere a
dreptului de creanta de la vechiul creditor la noul creditor, care nu este de conceput fara consimtamantul
vechiului creditor, el fiind acela care o transmite.
`
Spre sfarsitul dreptului clasic si in dreptul post-clasic, pe fondul decaderii formalismului pe teren
contractual, intentia partilor de a nova era prezumata, presupusa.
Astfel, daca erau intrunite primele 4 conditii, se presupunea ca este intrunita si a cincea.
Intrucat sistemul prezumtiilor este echivoc, Justinian a cerut partilor sa isi manifeste expres intentia de a
nova obligatia.
3. COMPENSATIUNEA (compensatio).
Consta in cumpanirea a doua creante si datorii reciproce, astfel incat executarea sa poarte numai asupra
diferentei.
Acest mod de stingere a obligatiilor prezinta avantajul practic ca doua obligatii distincte se sting
printr-o singura plata.
Ex: daca Primus ii datoreaza lui Secundus 100, iar Secundus ii datoreaza lui Primus 50, prin efectuarea
compensatiunii, Primus plateste 50, diferenta, iar astfel se sting ambele obligatii.
Romanii au cunoscut:
1. COMPENSATIUNEA CONVENTIONALA
Se facea prin intelegerea partilor si nimic nu se opunea ca partile sa isi compenseze creantele si datoriile
reciproce prin buna intelegere.
2. COMPENSATIUNEA JUDICIARA
Daca partile nu se intelegeau, se putea, nefiind obligatoriu, recurge la compensatiunea judiciara, facuta de
judecator cu ocazia judecarii procesului.
a. In procesele pe care le intenta clientilor sai, bancherul trebuia sa opereze compensatiunea, scazand din
creantele sale sumele pe care la randul sau le datora clientilor.
Drept urmare, in intentio a formulei trebuie sa figureze numai suma rezultata din compensatiune.
Daca bancherul nu scadea din valoarea creantei sale suma pe care la randul sau o datora clientului, se
considera ca facea o plus petitio si putea sa piarda intreaga suma.
In acest caz, compensatiunea este facuta chiar de catre bancher.
b. Emptor bonorum substituindu-se debitorului insolvabil, are dreptul de a ii urmari in justitie pe debitorii
acestuia.
Presupunand ca emptor bonorul il urmareste in justitie pe unul dintre debitorii falitului, debitor care la
randul sau are un drept de creanta fata de acesta din urma:
magistratul va trece in condemnatio numai diferenta rezultand din cumpanirea acestor datorii si
creante recipeoce.
Formula redactata astfel se numeste cum deductione.
In acest caz, compensatiunea este facuta de judecator, potrivit indicatiilor date de catre magistrat prin formula,
astfel ca emptor bonorum nu poate comite o plus petitio.
La inceputul epocii clasice s-a admis compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor care izvorau din
acelasi contract de buna-credinta;
nu s-a admis si in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite.
Marc Aureliu a dat o reforma prin care a devenit posibila compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor
reciproce care izvorau din contracte:
diferite;
unilaterale;
de drept strict;
Imparatul a promovat aceasta reforma pornind de la principiul conform caruia: acela care pretinde ceea ce trebuie
sa restituie comite un dol.
Acest principiu a fost sanctionat prin exceptie de dol.
- Exemplu:
daca reclamantul avea o creanta de 100 fata de parat, iar paratul avea o creanta de 50 fata de
reclamant, iar reclamantul pretindea 100, paratul ii cerea pretorului sa introduca in formula o
exceptiune de dol.
In faza a doua a procesului, judecatorul, in calitate de sclav al formulei, verifica daca exceptiunea de
dol este intemeiata, astfel incat el va da o sentinta de absolvire.
Astfel, reclamantul pierde si procesul si dreptul de creanta integral.
Pierde procesul prin efectul exceptiunii de dol;
Dreptul de creanta il va pierde integral prin efectul extinctiv al lui litis contestatio.
De aceea, reclamantul are tot interesul ca inainte de intentarea actiunii sa efectuze compensatiunea
din proprie initiativa si sa ceara doar diferenta, adica 50.
Pentru ca aceasta exceptie sa poata fi opusa cu succes, era necesar ca cele doua creante sa fie:
valabile si potrivit dreptului civil, si potrivit dreptului pretorian;
exigibile.
Mai tarziu, dar tot in epoca clasica, s-a admis compensatiunea judiciara si in cazul creantelor si datoriilor reciproce
care izvorau din contracte diferite de buna-credinta.
Justinian a admis compensatiunea judiciara pe scara generala, daca erau intrunite urmatoarele
conditii:
`
1. MODURI CIVILE.
Sunt aplicatii ale principiului simetriei, caci potrivit acestui principiu:
O obligatie se stinge prin utilizarea unor forme identice cu cele care au creat-o, dar intrebuintate in sens
invers, chiar daca nu se facea plata efectiva.
Acest principiu si-a gasit aplicatiunea in 3 procedee juridice:
In acest cadru, debitorul pronunta anumite cuvinte solemne si simuleaza ca face plata, desi in realitate nu
plateste nimic, dar totusi, obligatia se stinge, caci s-a respectat principiul simetriei.
2. MODURI PRETORIENE.
3. MODURILE NEVOLUNTARE
Nu presupun manifestarea de vointa a partilor.
De aceea, in unele texte, ele sunt denumite „moduri forțate de stingere a obligatiilor”.
Sunt in numar de 5:
3.2 CONFUZIUNEA.
Consta in intrunirea calitatilor de creditor si de debitor asupra uneia dintre parti.
Ex: mostenirea creditorului de catre debitor sau invers.
11.4.17
3.3 MOARTEA.
Asa cum am mai spus, multa vreme, romanii nu au admis transmiterea creantelor si a datoriilor nici intre
vii, nici pentru cauza de moarte, deoarece:
datoriile si creantele erau considerate expresii ale dreptului de razbunare, netransmisibil.
Cu timpul, romanii au admis transmiterea lor, dar s-au pastrat unele urme ale vechii conceptii precum
aceea ca:
creantele si datoriile izvorate din delictele de vatamare corporala nu se transmiteau la urmasi nici in
dreptul evoluat, deoarece romanii spuneau ca asemenea delicte inspira razbunare.
ADROGATIUNEA este actul prin care o persoana sui iuris denumita adrogat trece sub puterea altei
persoane sui iuris denumita adrogant.
Prin efectul adrogatiunii, adrogatul devine persoana alieni iuris, iar bunurile sale trec in patrimoniul
adrogantului.
Astfel, creditorii adrogatului nu puteau sa isi satisfaca drepturile de creanta nici pe seama adrogatului, nici pe
seama adrogantului:
a. Nu puteau sa isi valorifice drepturile de creanta pe seama adrogatului, intrucat adrogatul nu mai avea bunuri.
b. Nu puteau sa isi valorifice drepturile de creanta pe seama adrogantului:
deoarece se opunea principiul relativitatii, in sensul ca intre creditorii adrogatului si adrogantului nu s-au
incheiat contracte.
Ulterior, pretorul a decis ca nu este echitabil ca adrogantul sa preia bunurile adrogatului fara a ii lua si obligatiile.
De aceea, el a creat on restitutio in integrum ob capitis deminutionem (restitutio in integrum pentru capitis
deminutio), prin care a desfiintat actul adrogatiunii, dar numai in relatiile dintre adrogat si creditorii sai.
`
Astfel, creditorii adrogatului puteau sa isi valorifice drepturile de creanta pe seama bunurilor adrogatului si
numai dupa aceea, daca mai ramaneau bunurile adrogatului, treceau in patrimoniul adrogantului.
Aceasta exceptie se explica prin faptul ca, prin trecerea respectivilor ani, cumparatorul devenise proprietar
al lucrului prin uzucapiune, astfel ca:
nu mai era in pericol sa fie evins (decazut din dreptul de proprietate).
In consecinta, nici obligatiunea de garantie a vanzatorului nu mai avea rost.
In dreptul clasic apar obligatiunile honorarii, adica obligatiunile sanctionate de pretor sau de edili.
Actiunile care le sanctioneaza au termenul de prescriptie de 1 an, intrucat si puterea acestor magistrati
dura tot 1 an.
Prin urmare, obligatiunea ce decurgea se stingea dupa 1 an de zile.
Astfel, prescriptia este un mod de stingere a obligatiunilor honorarii, dreptul civil neadmitand-o ca atare, ci
doar in mod exceptional.
Spre sfarsitul republicii, pe fondul infloririi comertului, creantele si datoriile ocupau locul central in
patrimoniul cetateanului, ca si in zilele noastre.
Astfel, transmiterea creantelor si datoriilor a devenit o necesitate juridica si, pentru a da curs
acestui imperativ, romanii au recurs la:
novatiune si la mandatul judiciar, pe care le-au adaptat in asa mod incat sa poata fi utilizate si in
vederea transmiterii unor creante si datorii.
Prin cesiune de creanta intelegem transmiterea unui drept de creanta de la vechiul creditor la noul creditor.
Vechiul creditor e denumit cedant.
Noul creditor e denumit cesionar.
Debitorul e denumit debitor cedat.
Atunci cand partile recurgeau la novatiune, nu se realiza propriu-zis o cesiune de creante, deoarece:
vechiul drept de creanta se stingea odata cu obligatia veche;
iar cesionarul nu dobandea acelasi drept, ci un drept nou de creanta, izvorat din noua obligatie.
Prin efectul novatiunii, accesoriile vechii obligatii se stingeau, adica se stingeau garantiile si exceptiunile, astfel
incat cesionarul dobandea un drept de creanta mai putin sigur.
Prin acest mecanism, cesionarul valorifica dreptul de creanta si de asemenea pastra accesoriile obligatiei,
nestingandu-se.
Tot in aceasta faza, cesiunea creantei nu presupunea consimtamantul debitorului.
Totusi, si in aceasta faza, sistemul prezinta inconvenientul ca cedantul ramanea titularul actiunii directe pe
care o putea intenta impotriva debitorului.
Astfel, daca debitorul ii platea cedantului, obligatia se stingea, iar actiunea utila a cesionarului
ramanea fara obiect.
Din acel moment, mecanismul prin care se realiza cesiunea de creanta a devenit pe deplin functional.
Vezi despre Lex Anastasiana: ”daca o creanta litigioasa sau nelitigioasa face obiectul unei cesiuni de
creante, debitorul se poate elibera valabil prin pretul cesiunii”
GARANTIILE
Ele sunt procedee juridice pe care romanii le-au creat pentru a il pune pe creditor la adapost fata de
consecintele eventualei insolvabilitati a debitorului.
GARANTIILE PERSONALE
Ele sunt procedee juridice prin care un debitor accesor denumit garant se alatura debitorului principal,
promitand creditorului ceea ce a promis si debitorul principal.
1. SPONSIO
Este cea mai veche garantie si este o aplicatiune a stipulatiunii.
Dupa ce se incheia contractul dintre creditor si debitorul principal:
se mai incheia un contract, intre creditor si garant, ocazie cu care:
`
o creditorul il intreaba pe garant: „idem dari spondes?” (promiti acelasi lucru?);
o garantul raspunde: „spondeo” (promit).
Intrucat garantul se obliga prin pronuntarea cuvantului spondeo, el era denumit sponsor.
Totusi, verbul sponsor putea fi pronuntat numai de cetatenii romani, deoarece, in conceptia
romanilor, acest verb avea vocatia speciala de a atrage favoarea zeilor Romei;
iar peregrinii care aveau alti zei nu puteau pronunta acest verbi, deci peregrinii nu puteau sa
devina garanti.
2. FIDEPROMISSIO
Se forma tot prin intrebare si raspuns:
o creditorul il intreaba pe garant: „idem fide promittisime?” (promiti acelasi lucru?)
o garantul raspunde: „fidepromitto” (făgăduiesc)
o Peregrinii puteau sa se oblige si ei astfel, iar cei ce se obligau prin fidepromissio erau denumiti fidepromissori.
Totodata, daca erau mai multi garanti, oricare dintre ei putea sa fie urmarit pentru intreaga datorie, iar cel care
platea nu se putea intoarce impotriva cogarantilor si nu le putea cere partea contributiva din garantie.
1. Publilia
Prin aceasta s-a prevazut ca garantul care a platit datoria se poate intoarce impotriva debitorului principal
pentru a se despagubi.
2. Appuleia;
Prin aceasta s-a prevazut ca garantul care a platit datoria se poate intoarce impotriva cogarantilor pentru a
le cere partea contributiva din datorie.
3. Cicereia;
Prin aceasta s-a prevazut ca creditorul trebuie sa faca o declaratie cu privire la valoarea creantei si la
numarul garantilor, pentru a se facilita aplicarea primelor 2 legi.
4. Furia de sponsu;
a. Daca sunt mai multi garanti, datoria se imparte de drept, in momentul scadentei, intre toti garantii, indiferent
daca sunt sau nu solvabili.
Aceasta inseamna ca, potrivit acestei legi, consecintele insolvabilitatii unor garanti nu sunt suportate de
garantii solvabili, ci de creditor, fiind inlaturat principiul solidaritatii in materie de garantii personale.
Ex: daca existau 3 garanti, 2 solvabili si unul insolvabil:
datoria se impartea la 3, iar creditorul valorifica numai 2/3 din valoarea creantei sale.
De teama ca dreptul lor sa nu se stinga, creditorii ii urmareau pe garanti cat mai repede cu putinta, astfel incat:
datoria nu se marea prin acumularea de dobinzi, fapt favorabil debitorilor.
FIDEIUSSIO
In a doua faza a procesului, judecatorul verifica daca acea exceptiune de dol este intemeiata;
constata ca este intemeiata, pronuntand sentinta de absolvire, deoarece in procedura formulara
au caracter absolutoriu.
2. BENEFICIUL DE DIVIZIUNE
Garantul urmarit in justitie are dreptul de a ii cere creditorului sa imparta datoria intre garantii care sunt
solvabili in momentul lui litis contestatio.
Din aceasta rezulta ca intre regimul introdus prin beneficiul de diviziune si regimul consacrat prin
legea Furia de sponsu exista anumite deosebiri;
cel dintai (epistula Hadriani) fiind mai putin favorabil creditorilor:
La beneficiul de diviziune, datoria se impartea numai daca garantul urmarit in justitie cerea in mod expres
sa se faca diviziunea datoriei;
iar daca omitea sa faca aceasta cerere, el era condamnat sa plateasca intreaga datorie si nu se
putea intoarce impotriva cogarantilor pentru a le cere partea contributiva din datorie.
2. Potrivit legii Furia de sponsu, datoria se impartea intre toti garantii, indiferent daca erau sau nu solvabili, astfel
incat:
`
consecintele insolvabilitatii unor garanti erau suportate de creditor.
3. Potrivit legii Furia de sponsu, datoria se impartea intre garanti in momentul scadentei.
3. BENEFICIUL DE DISCUTIUNE
Garantul care era urmarit in justitie avea dreptul de a cere creditorului sa il urmareasca mai intai pe
debitorul principal;
numai daca debitorul principal se dovedea insolvabil, sa intenteze o noua actiune impotriva sa, a
garantului.
Acest beneficiu nu a putut sa fie valorificat, deoarece se opunea efectul extinctiv al lui litis contestatio,
intrucat:
daca creditorul il urmarea mai intai pe debitorul principal, iar acesta se dovedea insolvabil, el nu
mai putea intenta o noua actiune impotriva garantului, deoarece:
dreptul sau de creanta s-a stins in procesul cu debitorul principal prin efectul extinctiv al lui litis
contestatio, iar unde nu exista drept, nu poate exista nici actiune.
Totusi, in practica s-a admis sa se incheie o conventie de buna-credinta intre garant si creditor prin care:
garantul promitea ca, in ipoteza in care debitorul principal se va dovedi insolvabil, el (garantul) nu se va
prevala de efectul extinctiv al lui litis contestatio si va accepta sa se judece,;
acest sistem putea functiona numai daca garantul era de buna-credinta.
De aceea, pentru a pune capat acestui sistem echivoc, Justinian a dat o reforma prin care a desfiintat, in mod
expres, efectul extinctiv al lui litis contestatio.
Din acel moment, creditorul putea foarte bine sa il urmareasca mai intai pe debitorul principal, iar daca
acesta se dovedea insolvabil, putea intenta o noua actiune impotriva garantului.
25.4.17
GARANTIILE REALE
Acestea sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un lucru creditorului sau:
fie sub forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii;
fie sub forma constituirii unei ipoteci;
Efectul este ca, la scadenta, daca debitorul nu isi platea datoria, creditorul sa isi poata valorifica dreptul de creanta
pe seama lucrului atribuit (cu preferinta fata de creditorii chirografari, care nu isi constituisera garantia).
a. Debitorul transmite lucrul cu titlu de proprietate, iar la scadenta, daca plateste datoria, el devine titular al unei
actiuni personale, prin care ii cere fostului sau creditor sa ii restituie lucrul dat in garantie.
Totusi, titularii unor actiuni personale nu se bucura nici de dreptul de preferinta, nici de cel de urmarire, iar
daca fostul creditor se dovedeste insolvabil:
fostul debitor va ajunge in concurs cu ceilalti creditori ai creditorului sau si nu va putea dobandi
intreaga valoare a lucrului dat in garantie:
ci numai o parte din acea valoare.
b. Daca lucrul ajunge in mainile unor terte persoane, debitorul nu are drept de urmarire, nu poate urmari lucrurl
in mainile tertilor.
c. Debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru, deoarece lucrul se afla in mainile creditorului.
d. Fiducia este o conventie grevata prin mancipatiune sau prin in iure cessio, care sunt acte de drept civil,
accesibile numai cetatenilor romani, nu si peregrinilor.
2. GAJUL (pignus)
Se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin traditiune de catre debitor creditorului
sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita posesiunea asupra
lucrului daca debitorul isi plateste datoria la termen.
Prin urmare, gajul este o conventie grevata prin traditiune, care este act de drept al gintilor si prezinta o
serie de avantaje pentru:
debitorul care plateste la scadenta, intrucat lucrul este transmis cu titlu de posesiune si nu de
proprietate:
Avantaje:
Debitorul poate intenta actiunea in revendicare in calitate de proprietar.
Nu risca sa vina in concurs cu creditorii creditorului sau, daca cel din urma se dovedeste insolvabil dupa
plata.
Poate urmari lucrul in mainile oricui s-ar afla, in virtutea dreptului de urmarire.
Dezavantaje:
Pentru debitor:
ca nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru, aflandu-se in posesia creditorului sau.
Pentru creditor:
prezinta dezavantajul ca nu poate instraina lucrul dat in garantie si ca nu poate utiliza acel lucru.
3. IPOTECA
Este o garantie perfect adaptata cerintelor unei societati intemeiate pe marfa si pe credit.
Lucrul grevat prin ipoteca ramane in posesia debitorului pana la scadenta si numai daca, pana la scadenta:
`
debitorul nu isi plateste a datoria, creditorul poate intra in posesia lucrului ipotecar si il poate vinde pentru
a isi valorifica dreptul de creanta.
Multa vreme s-a afirmat gresit ca ipoteca romana nu ar fi o creatie originala a romanilor, ci ca ar fi fost
imprumutata intr-o forma gata elaborata de la greci.
In acest sens, s-a argumentat ca:
Romanii ar fi preluat ipoteca de la greci, intrucat grecii au cunoscut ipoteca cu sase secole inaintea
romanilor, inca de pe vremea lui Solon, in timp ce ipoteca romana a aparut abia in sec. 1 d.Hr.
Nici argumentul asta nu sta in picioare, deoarece textele romane ne dau posibilitatea sa
reconstituim formarea ipotecii romane ca procedeu juridic original, avand in vedere faptul ca
ipoteca romana s-a format in cadrul unui proces care a evoluat in 4 faze distincte si care au put fi
reconstituite:
1. DREPTUL DE RETENTIE
o A luat nastere in relatiile dintre latifundiari si arendasi, caci:
in vremea lui August, pe baza lui locatio rei, arendasii se instalau pe mosii cu inventarul lor agricol.
In schimbul pamantului primit spre folosinta, se obligau sa plateasca o suma de bani anuala sau o
parte din recolta.
o Fireste, si aceasta datorie trebuie sa fie garantata cumva, dar nu putea fi garantata prin fiducie si prin gaj,
deoarece:
arendasul se instala numai cu inventarul, iar daca se dadea inventarul nu mai avea cu ce lucra.
o S-a admis ca arendasul sa ramana in posesia acelui inventar agricol pana la scadenta, iar daca la scadenta
nu platea arenda, mosierul avea dreptul sa il retina.
Acest drept de retentie putea fi exercitat numai cata vreme inventarul agricol se afla pe mosie,
caci daca era transportat in afara mosiei nu il mai putea retine.
Totodata, acesta nu putea sa urmareasca inventarul nici daca se afla in mainile unor terti
achizitori.
2. INTERDICTUL SALVIAN
Mosierul putea retine inventarul agricol al arendasului chiar daca era transportat in alta parte:
dar nu putea fi urmarit si in mainile tertilor dobanditori.
Cu alte cuvinte, putea fi urmarit oriunde dar nu si in mainile oricui, iar de aceea s-a trecut la a treia
faza.
3. ACTIUNEA SERVIANA
Daca arendasul nu isi platea datoria, mosierul ii putea urmari inventarul agricol oriunde si in mainile oricui
s-ar fi aflat.
Din acel moment, mosierul a devenit titularul unui veritabil drept real, cu precizarea ca acest drept
real se putea naste numai in relatiile dintre mosier si arendasi.
4. ACTIUNEA QUASISERVIANA
Dreptul de ipoteca se putea constitui in relatiile dintre orice creditor si orice debitor, cu conditia ca:
`
partile sa incheie o conventie speciala in acest sens.
Din acel moment, ipoteca roamana, ca procedeu juridic original, s-a aplicat pe scara generala.
1. IPOTECA CONVENTIONALA
Se constituia prin simpla conventie a partilor si, de regula, la romani, ipoteca se constituia in acest fel.
2. IPOTECA TACITA
Face exceptie de la regula de sus, intrucat se nastea din textele legii, iar in cazul ei, vointa debitorului de a isi
ipoteca lucrul se prezuma.
In zilele noastre, se numeste ipoteca legala.
3. IPOTECA PRIVILEGIATA
Avea prioritate fata de toate celelalte ipoteci, indiferent de data constituirii lor.
O asemenea ipoteca exercita fiscul roman asupra bunurilor cetatenilor romani impozabili.
4. IPOTECA TESTAMENTARA
Se constituia printr-o clauza inclusa in testament:
fie in favoarea legatarilor;
fie in favoarea fidecomisarilor.
In acest sens, anumite bunuri din succesiune erau ipotecate pentru a se asigura executarea unor legate sau a unor
fideicomise.
Profitand de acest caracter al ipotecii, unii debitori au inceput sa ipotecheze de mai multe ori acelasi lucru.
Din acel moment s-a pus problema stabilirii rangului ipotecilor, adica s-a pus intrebarea:
„care dintre ipoteci are prioritate?”, raspunsa prin adagiul:
„prior tempore, potior iure” (mai intai in timp, mai tare in drept), ceea ce inseamna ca avea
prioritate ipoteca cea mai veche si care era denumita ipoteca anterioara in rang.
Titularul ipotecilor cu date mai recente era denumit creditor ipotecar posterior in rang.
Totusi, fata de faptul ca ipoteca conventionala nu presupunea forme de publicitate, s-a recurs la
antedatarea ipotecilor, adica la:
datarea unei ipoteci mai recente in mod fraudulos, inaintea unei ipoteci mai vechi.
Pentru a combate aceasta posibilitate de frauda, imparatul Leon a creat ipoteca publica, ce presupunea:
respectarea unor forme de publicitate constand in transcrierea conventiei de ipoteca intr-un
registru public;
sau in constituirea ipotecii, prin inscris privat subscris de minim 3 martori.
Din acel moment, antedatarea ipotecii nu se mai putea face, deoarece ipoteca autentica trecea inaintea
ipotecilor conventionale, indiferent de data constituirii lor.
De aceea, ipoteca autentica, presupunand forme de publicitate, nu mai putea fi antedatata si s-a
generalizat.
`
CARACTERELE IPOTECII ROMANE:
2.5.17
• La origine ea era speciala, in sensul ca purta numai asupra unor lucruri corporale, individual determinate,
mobile sau imobile.
• Incepand din secolul al II-lea, a aparut si ipoteca generala, care purta asupra unei mase de bunuri.
Astfel, se putea ipoteca un patrimoniu integral sau o fractiune de patrimoniu.
a. Primul aspect consta in faptul ca apasa in intregime asupra fiecarei parti din lucru.
b. Al doilea aspect consta in faptul ca garanteaza in intregime pentru fiecare parte din datorie.
Se venereaza atunci cand debitorul plateste o parte din datorie.
Daca la scadenta nu plateste intreaga datorie, creditorul ipotecar va intra in posesia intregului
lucru ipotecat, indiferent daca lipsea doar un ban din datorie.
Ipoteca e favorabila bancherilor, astfel, asa cum e normal intr-o economie capitalista.
Profitand de acest caracter al ipotecii, unii debitori au inceput sa ipotecheze de mai multe ori acelasi lucru, fara sa
declare ipotecile anterioare, reprezentand primul tip de frauda facut de debitori.
1. Daca erau mai multi creditori ipotecari, potrivit principiului prior tempore:
avea prioritate creditorul ipotecar anterior in rang, care isi valorifica dreptul de ipoteca;
iar ipotecile posterioare in rang se stingeau din lipsa de obiect.
`
Astfel, creditorii ipotecari posteriori anteriori in rang deveneau simpli creditori chirografari.
A fost creat un drept special denumit ius offerendae pecuniae sau dreptul de a plati o suma de bani, in virtutea
caruia:
creditorul ipotecar posterior in rang il putea dezinteresa pe creditorul ipotecar anterior in rang, platindu-i
creanta si astfel:
creditorul ipotecar posterior in rang urca in rangul celui anterior.
O alta modalitate de frauda o constituia antedatarea ipotecii recente inaintea ipotecii mai vechi.
Aceasta posibilitate de frauda a fost combatuta prin reforma imparatului Leon, care a creat ipoteca
publica/autentica.
Tertilor dobanditor;
precum acela care cumpara un lucru ipotecat, el putand fi urmarit in justitie prin actiunea
ipotecara.
Posesorii fictivi:
adica aceia care se ofera procesului;
precum si aceia care distrug lucrul ipotecat cu intentie.
Pana in secolul al III-lea, ius possidendi a fost unicul efect al ipotecii.
In practica, partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala alaturata conventiei de ipoteca prin
care:
creditorul dobandea dreptul de a vinde lucrul ipotecar.
Cu timpul, asemenea conventii speciale au devenit atat de frecvente, incat, la un moment dat, ele au devenit
presupuse, adica se considera ca s-au incheiat chiar daca nu s-au incheiat.
Din acel moment, dreptul de a vinde lucrul ipotecat a devenit un efect al conventiei de ipoteca.
STINGEREA IPOTECII:
IZVOARELE OBLIGATIILOR
(-PARTEA SPECIALA-)
1. Contracte;
2. Delicte;
3. Variae causarum figurae;
1. Contracte;
2. Quasicontracte;
3. Delicte;
4. Quasidelicte;
Clasificarea lui Justinian a fost preluata de dreptul modern, desi e incompleta, prezentand un mai pronuntat
caracter simetric.
Potrivit lui Justinian, cele mai importante izvoare sunt contractele, care se clasifica:
CONTRACTELE SOLEMNE
`
Ele sunt conventii care genereaza efecte juridice numai daca sunt respectate anumite conditii de forma, in functie
de care ele se clasifica, la randul lor, in:
CONTRACTE RELGIOASE
Al doilea era prestat dupa actul dezrobirii si producea efecte pe plan juridic,
intrucat dezrobitul avea o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu.
Acest contract a supravietuit pana in epoca clasica, fiind regasit in Institutele lui Gaius, care il incadreaza gresit in
categoria contractelor verbale.
CONTRACTELE VERBALE
1. SPONSIO LAICA
• A aparut pe la inceputul republicii, cand romanii au realizat o distinctie clara intre normele juridice si cele
religioase, dovada ca:
acest contract se forma tot prin intrebare si raspuns, dar nu mai presupunea si prestarea unui
juramant.
Totusi, sponsio laica prezinta anumite urme ale caracteului religios, deoarece:
• debitorul raspundea la intrebarea creditorului prin „spondeo”, care, credeau romanii, avea vocatia de a
atrage favoarea zeilor romei.
De aceea, peregrinii nu se puteau obliga prin sponsio laica, avand alti zei.
Pe de alta parte, romanii erau interesati, ca si peregrinii, sa participe la circuitul economic social, realizat prin
contract.
• De aceea, ei au sanctionat stipulatiunea.
`
2. STIPULATIUNEA
Se forma tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea creditorului, debitorul nu mai
raspundea prin spondeo, ci printr-un verb cu inteles similar, precum „fidepromitto”.
La acesta aveau acces si peregrinii.
Dupa aparitia stipulatiunii, sponsio laica s-a utilizat in paralel, dar numai in relatiile dintre cetatenii romani.
Cu timpul, jurisconsultii au considerat ca sponsio laica este o aplicatiune a stipulatiunii si ca s-ar fi creat
dupa modelul stipulatiunii, cu toate ca stipulatiunea a fost creata dupa modelul lui sponsio laica.
De aceea, jurisconsultii clasici spuneau, gresit, ca stipulatiunea e cel mai vechi contract roman.
Ei mai afirmau ca stipulatiunea este cel mai vechi contract roman, ceea ce este adevarat dintr-un
alt punct de vedere, intrucat principiile care guverneaza obligatiile contractuale au fost elaborate
de jurisconsulti cu ocazia cercetarii stipulatiunii;
iar pe plan terminologic, in epoca clasica, a stipula echivala cu a contracta.
Pe de alta parte, stipulatiunea are o mare importanta datorita functiei sale generale, ceea ce inseamna ca in
virtutea acestei functii, prin stipulatiune se putea realiza o multitudine de operatiuni juridice.
Ex: inainte de aparitia contractului consensual de vanzare, operatiunea juridica a vanzarii s-a
realizat prin doua stipulatiuni, caci printr-o stipulatiune vanzatorul isi asuma obligatia de a
tranamite un lucru, iar prin alta stipulatiune cumparatorul isi asuma obligatia de a plati pretul.
Astfel, prin 2 contracte distincte, se realiza o operatiune juridica unica.
Totusi, spre sfarsitul republicii au aparut noile contracte reale si consensuale, care aveau functii concrete si care au
preluat functiile stipulatiunii.
Aceste contracte au functii concrete deoarece prin intermediul lor se putea realiza o singura operatiune
juridica.
Cu toate acestea, stipulatiunea a continuat sa se aplice, iar astfel, in epoca clasica, aceeasi operatiune juridica se
putea realiza si printr-un contract cu functie concreta si prin stipulatiune.
Ex: operatiunea juridica a vanzarii se putea realiza si prin contractul consensual de vanzare, si prin
doua stipulatiuni.
CARACTERELE STIPULATIUNII:
2. Este solemn, deoarece partile pronunta anumite cuvinte, intr-o anumita ordine:
3. Cand stipulatiunea are ca obiect o suma de bani, ea presupune congruența sau potrivirea dintre suma de bani
care figureaza in intrebare si suma de bani care figureaza in raspuns.
Ex: daca stipulantul figureaza „promiti sa imi dai 100?”, promitentul trebuie sa raspunda cu
„promit” sau „promit 100!”.
Daca promitea alta suma, actul era nul.
4. Caracter continuu, deoarece raspunsul trebuie sa fie dat imediat dupa intrebarea formulata de stipulant, iar intre
intrebare si raspuns nu trebuie sa se interpuna un alt cuvant sau o alta operatiune juridica.
7. Presupune unitate de timp si de loc, asa incat partile trebuiau sa se afle la un moment dat in acelasi loc, cu
intelesul de localitate.
Altminteri nu se poate formula intrebarea si nu se poate da raspunsul.
8. Are caracter abstract, intrucat din modul ei de formare, adica prin intrebare si raspuns, nu rezulta motivul pentru
debitorul se obliga.
Aceasta inseamna ca nu exista o unitate organica intre:
modul de formare al contractului;
scopul urmarit de parti.
Acest caracter ii asigura vocatia unei utilizari generale.
La contractele cu caracter concret, adica cele create pentru realizarea unor scopuri bine precizate, exista, astfel, o
unitate organica intre:
modul de formare al contractului;
scopul urmarit de parti.
Ex: la vanzare, rezulta foarte clar motivul pentru care vanzatorul promite sa predea posesiunea
lucrului, precum si motivul pentru care cumparatorul se obliga sa-i remita o suma de bani (pretul).
Profitand de acest caracter, bancherii au precticat la scara larga imprumutul cu dobanda deghizata:
deoarece, pe baza unei conventii cu intelegeri prealabile, bancherul ii remitea efectiv clientului sau o suma
de bani;
dupa care se incheia stipulatiunea, ocazie cu care debitorul promitea sa plateasca o suma de bani mai
mare decat cea primita in prealabil.
Diferenta dintre suma primita efectiv de client si suma promisa reprezenta dobanda deghizata.
Ex: clientul primea 100, bancherul intreba „promiti sa imi dai 150?”.
EVOLUTIA STIPULATIUNII
In dreptul clasic si postclasic, stipulatiunea a suferit o serie de transformari, decurgand din faptul ca
in epoca clasica s-a generalizat forma scrisa, in intelesul ca se incheiau acte scrise in care se
mentiona ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul.
Daca judecatorul constata ca in actul scris se mentioneaza ca au avut loc intrebarea si raspunsul:
`
stipulatiunea era considerata valabila, fiind incheiata prin act scris.
Apoi s-a renuntat la congruenta, iar daca suma de bani din intrebare nu se potrivea cu suma de bani din raspuns,
stipulatiunea era valabila pentru suma cea mai mica.
„Promiti sa-mi dai 100?”, „promit sa-ti dau 50.”
S-a mai admis ca stipulatiunea sa se incheie si in alta limba decat cea latina, prcum in greaca.
PROBA STIPULATIUNII
Intrucat stipulatiunea era contract de riguroasa interpretare, judecatorul verifica numai daca au avut loc intrebarea
si raspunsul.
Daca se convingea ca au avut loc, pronunta sentinta de condamnare fara sa verifice daca debitorul a primit
cu adevarat suma de bani promisa.
Astfel, imprumutul cu dobanda a devenit la romani un adevarat flagel, de natura sa ii ruineze pe
debitori;
Venind in sprijinul debitorilor, pretorul le-a pus la dispozitie doua mijloace procedurale:
a. O exceptiune de dol
Prin aceasta, debitorul putea afirma in fata judecatorului ca a primit o suma de bani mai mica decat suma
promisa de el.
b. O actiune
Prin aceasta, putea lua initiativa procesului pentru a cere de la creditor restituirea actului scris in care se
mentiona ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul.
Totusi, proba pe care trebuia sa o faca debitorul era quasiimposibila (ca si imposibila sau practic imposibila),
deoarece era o proba negativa:
iar debitorul trebuia sa faca dovada ca i-a fost imposibil sa primeasca suma de bani pe care a promis-o in
toate momentele anterioare incheierii stipulatiunii.
De aceea, imparatul Caracalla a initiat o reforma prin care a rasturnat sarcina probei.
In acest scop el a creat:
1. O actiune denumita querela non numeratae pecuniae, adica plangere pentru suma de bani nepredata.
2. O exceptiune denumita exceptio non numeratae pecuniae, adica exceptiune pentru suma de bani nepredata.
Daca debitorul intenta querela afirmand ca a primit mai putin decat a promis,
proba platii efective trebuia sa fie facuta de creditor, desi creditorul avea calitatea procesuala de
parat.
Prin aceasta reforma s-a adus o grava atingere principiului ce guverneaza materia probatiunii, dar ea se justifica:
Pe plan moral, pentru ca a venit in sprijinul debitorul;
Pe plan juridic, macar partial, deoarece creditorul are de facut o proba pozitiva, care nu prezinta dificultati,
deoarece creditorul poate sa dovedeasca ca la un moment dat a emis suma.
9.5.17
Pe fondul decaderii formalismului, acest contract a iesit din uz, iar functiile sale au fost preluate de o simpla
conventie denumita pact de dota.
NEXUM
A fost singurul contract incheiat in forma autentica.
A fost utilizat in scopul aservirii debitorului insolvabil pentru munca in folosul creditorului.
In epoca veche, debitorul era supus executarii silite asupra persoanei, astfel ca:
daca intr-un anumit termen nu platea suma, fiind insolvabil, era vandut ca sclav „trans Tiberim”, dincolo de
granita.
Pentru a se evita vanzarea ca sclav a debitorului insolvabil, romanii au sanctionat contractul in forma autentica
denumit nexum, prin care:
debitorul se obliga sa presteze munci pentru creditorul sau, in contul datoriei.
Natura juridica a acestui contract a fost controversata intre autori, pana cand, in anul 1966, profesorul
Constantin Tomulescu a publicat la Napoli un studiu denumit „Nexum bei Cicero”, prin care a aratat ca:
nexum este o aplicatiunea a lui in iure cessio;
se incheia in forma unui proces simulat, fictiv.
Asa cum am spus, in vederea incheierii acestui contract, pe baza unei intelegeri prealabile:
partile se prezentau in fata pretorului si participau la un proces fictiv;
creditorul fiind reclamant;
debitorul fiind parat, asa zis.
In acest cadru:
creditorul afirma in cuvinte solemne ca munca debitorului ii este aservita pentru suma de, pana la
data de;
iar debitorul tacea, necontrazicandu-l.
Astfel, fata de afirmatiile creditorului si fata de tacerea debitorului, pretorul ratifica declaratia creditorului prin
„addico”.
`
Prin efectul lui nexum, debitorul insolvabil se transforma in nexus si devenea un om liber cu o conditie juridica
speciala, in sensul ca:
din punct de vedere juridic, era considerat un om liber;
in fapt, era tratat ca si cand ar fi fost un sclav.
Titus Livius spunea ca situatia nexilor era atat de grea, incat s-au rasculat in repetate randuri, Tribunatul plebei
fiind creat ca magistratura tocmai in urma unei rascoale a nexilor.
La un moment dat, nexii au declarat ca nu vor mai lupta impotriva dusmanilor Romei, deoarece prefera sa fie sclavi
in strainatate decat in propria cetate.
Fata de aceste proteste, in 326 I.H., s-a dat legea Poetelia Papiria, prin care:
s-a interzis aservirea debitorilor insolvabili, cu exceptia delincventilor.
CONTRACTUL LITTERIS
A aparut ca urmare a obiceiului bancherilor de a tine anumite registre denumite codex accepti et expensi.
Aceste registre aveau 2 coloane:
Acestea indeplineau o functie probatorie, in sensul ca prin ele se mentionau anumite creante si datorii izvorate din
diferite contracte.
In acest caz, sa presupunem ca debitorul ii datora o suma de bani bancherului, in baza contractului de
vanzare.
Bancherul avea interesul sa schimbe cauza obligatiei debitorul, astfel incat acesta sa nu mai
datoreze in baza contractului de vanzare, ci in baza contractului litteris.
`
La coloana incasarilor:
se mentioneaza ca debitorul i-a platit bancherului suma de bani pe care o datora in baza vanzarii, cu toate
ca nu ii platise nimic;
Iar prin aceasta mentiune datoria izvorata din contractul de vanzare se stinge.
La coloana platilor:
se mentioneaza ca bancherul i-a platit aceeasi suma de bani debitorului, cu toate ca nu ii platise nimic;
Iar prin efectula acestei mentiuni, debitorul datora in baza contractului litteris.
In dreptul post-clasic, pe fondul decaderii formalismului pe taram contractual, contractul litteris a iesit din uz.
Asa cum spuneam, in dreptul post-clasic s-a generalizat forma scrisa, iar contractele erau mentionate prin acte
scrise, care indeplineau o functie probatorie.
Acele acte scrise puteau fi atacate in justitie prin querela non numerande pecuniae, intr-un anumit termen
care, pe vremea lui Justinian, a fost fixat la 2 ani.
Actul scris care nu era atacat in acest termen devenea inatacabil.
Obligatia izvorata dintr-un contract mentionat printr-un act scris devenit inatacabil era denumita obligatie litteris.
CONTRACTELE NESOLEMNE
CONTRACTE REALE
Se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului.
Toate aceste contracte se formeaza „re”, ceea ce inseamna ca pe langa conventia partilor:
este necesara si remiterea materiala a lucrului, care nu se face, totusi, cu acelasi titlu juridic,
deoarece, asa cum vom vedea:
la unele contracte reale, lucrul se remite cu titlu de proprietate;
iar la altele, cu titlu de posesiune sau de detentiune.
Contractele reale sunt bilaterale imperfecte (acelea care se nasc unilateral, dar pe parcursul executarii devin
bilaterale);
cu exceptia lui mutuum, care e unilateral.
Sunt in numar de 5:
1. MUTUUM
Acesta este contractul prin care se realiza operatiunea juridica a imprumutului in vedera consumatiunii.
Prin acest contract, debitorul se obliga sa restituie lucrul:
o de acelasi fel;
o de aceeasi calitate;
o in aceeasi cantitate;
cu cele pe care le-a primit in vederea consumatiunii.
Aceasta inseamna ca mutuum este o conventie grevata pe traditiune, deoarece:
`
mutuum poarta asupra unor lucruri consumptibile, care se consuma prin intrebuintare si care trebuie sa fie
transmise, in vederea consumului, cu titlu de proprietate.
Lucrul consumptibil prin intrebuintare face parte din categoria lucrurilor nec mancipii, iar proprietatea asupra
lucrurilor nec mancipii se transmite prin traditiune.
EFECTE:
Mutuum da nastere unei obligatii de drept strict si unilaterale.
Debitorul trebuie sa restituie numai cat a imprumutat, mutuum fiind un contract gratuit.
CARACTERELE:
Cu toate acestea, IMPRUMUTUL CU DOBANDA a fost un adevarat flagel inca din epoca foarte veche,;
acesta s-a practicat si inainte de aparitia lui mutuum, si dupa aparitia lui mutuum.
De aceea, asemenea stipulatiuni erau denumite stipulatio sortis et usurarum, adica stipulatiunea captialului si a
dobinzilor, in sensul ca, prin acelasi contract:
debitorul se obliga sa restituie capitalul pe care l-a primit efectiv;
dar si o dobanda, toate in acelasi contract.
Ex: debitorul primea 100 si se obliga sa plateasca 150.
`
Imprumutul cu dobanda (stipulatio sortis et usurarum) se realiza cu forme simple si mai rapide:
asa incat romanii i-au acordat mereu preferinta.
La mutuum, in cazul unui proces, creditorul trebuia sa faca proba transmiterii proprietatii, ceea ce nu era necesar in
cazul stipulatiunii, deoarece:
obligatia se nastea prin pronuntarea cuvintelor solemne.
Sistemul dobinzilor camataresti luase o aemenea amploare la Roma, incat o buna parte a plebei, constransa de
diversi factori sa imprumute mari sume de bani:
a fost adusa intr-o stare de semiservitute, asa cum exemplifica Titus Livius.
Ca urmare a acestui lucru, plebea care isi vedea libertatea amenintata mai degraba in cetate decat
in afara ei, si-a manifestat nemultumirea, ajungandu-se chiar la rascoale.
Sub aceasta presiune, patricienii au adoptat unele masuri vizand limitarea dobinzilor:
In Lex Duodecim Tabularum, o prima masura de acest fel se rageste intr-o dispozitie potrivit careia:
dobanda nu poate depasi a 12-a parte din capital (8,33% din capital).
In ciuda acestei dispozitii, trebuie retinut ca dobanda era lunara, nu anuala, ceea ce ducea la
dublarea capitalului in termen de 1 an.
Prin legea Licinia Sextia au fost adoptate alte masuri favorabile debitorilor.
Potrivit acesteia, dobanzile platite urmau a fi scazute din capital.
La sfarsitul secolului al IV-lea I.Hr., prin legea Genucia, se interzice practicarea imprumutului cu dobanda.
Totusi, varfurile clasei dominante au recurs la anumite procedee juridice prin care reuseau sa
ocoleasca dispozitiile legii Genucia, printre care si mutuum:
1. Mutuum era sanctionat prin actiuni care permiteau creditorului sa impuna debitorului anumite stipulatiuni
pretoriene, prin care:
acesta din urma se obliga sa plateasca, pe langa suma datorata, inca 1/3, daca se dovedea ca actiunea
intentata de catre creditor este intemeiata.
Pentru a valorifica aceasta posibilitate, creditorii imprumutau sume mari pe termen scurt;
iar la scadenta, intrucat, de regula, debitorii nu puteau plati, recurgeau la aceste stipulatiunii, prin care:
ii sileau pe datornici sa promita ca vor plati suma datorata plus o treime, in cazul in care vor
pierde procesul.
De aceea se spune ca mutuum este un contract gratuit numai in aparenta, creditorul putand sa
perceapa o dabanda deghizata de 1/3 din capital.
Acestea fiind aratate, este usor de inteles de ce, nu dupa multa vreme, legea Genucia a cazut in desuetudine.
-
Este aratat ca in epoca lui Cicero se percepea o dobanda de 1%/luna (usurae centisimae), adica 12%/an.
`
Dreptul epocii clasice i-a permis creditorului sa incaseze dobanzi pentru suma data cu imprumut, pe baza unei
simple conventii alaturate lui mutuum, dar numai in 3 cazuri:
O alta chestiune importanta vizeaza capacitatea fiului de familie de a se obliga prin mutuum.
In epoca veche, fiul de familie putea sa isi asume anumite obligatii, dar executarea lor putea da nastere unor
complicatii, acestea fiind datorate faptului ca:
titularul patrimoniului era pater familias;
iar pater familias nu putea fi urmarit decat daca autorizase sau ratificase imprumutul.
Astfel, daca fiul de familie se imprumuta fara autorizatia lui pater familias:
creditorul se regasea in imposibilitatea de a isi valorifica dreptul de creanta, pana la decesul sefului de
familie, cand fiul de familie devenea titular al patrimoniului si putea sa fie urmarit cu succes.
Nesiguranta creditorului si tendinta de a refuza acordarea de imprumuturi fiilor de familie este rezultata
din posibilitatea ca:
Fiul de familie sa moara inaintea tatalui.
Pater sa isi piarda averea.
In aceasta situatie, fiul nu mostenea nimic si executarea asupra bunurilor nu mai era posibila.
In aceste conditii, un fiu de familie (denumit Macedo) caruia i se refuzau noi imprumuturi;
cunoscute fiindu-i datoriile anterioare precum si tentinda spre rispi:
si-a ucis tatal, cu scopul de a intra in stapanirea averii acestuia si de a pune capat presiunilor
exercitate de catre creditori.
Acest precedent a ingrijorat cercurile superioare ale clasei dominante iar, ca raspuns:
Senatul a adoptat SENATUSCONSULTUL MACEDONIAN.
Acesta prevedea ca fiul de familie care nu poate fi urmarit in timpul vietii lui pater familias din
lipsa de patrimoniu:
sa nu poata fi urmarit nici dupa moartea acestuia.
Ca urmare fireasca a acestui senatusconsult, nimeni nu a mai acordat imprumuturi fiilor de familie, deoarece:
acestia nu puteau fi urmariti nici in timpul vietii lui pater familias, nici dupa moartea acestuia.
Implicit, fiii de familie nu mai ajungeau sa fie supusi presiunilor creditorilor si nu mai aveau
motive sa recurga la uciderea parintilor lor.
2. FIDUCIA
b. IMPRUMUTUL DE FOLOSINTA
In acest caz, contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate de catre debitor
creditorului sau, prin mancipatio sau prin in iure cessio;
transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promite sa restituie lucrul dupa ce il va fi
folosit pana la un anumit termen.
Aceasta aplicatiune a fost denumita de Gaius fiducia cum amico.
Aceasta functie a fiduciei a fost preluata de comodat.
c. DEPOZITAREA
In acest caz, contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau
prin in iure cessio, de catre creditor debitorului sau:
in vederea pastrarii, transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promitea sa restituie
lucrul la cererea creditorului.
Si aceasta aplicatiune a fost denumita de Gaius tot fiducia cum amico.
Aceasta functie a fiduciei a fost preluata de depozit.
Totusi, in practica judiciara, fiind o conventie grefata pe mancipatio sau in iure cessio, fiducia prezenta o serie de
inconveniente, in special pentru:
cel ce transmite proprietatea asupra lucrului. (!!!)
Astfel:
Cel ce transmite lucrul risca sa nu il poata redobandi, dupa cum risca sa nu dobandeasca nici macar
valoarea lui.
Ex: daca accipiens instraineaza lucrul, alienatorul nu il poate urmari, trebuind sa se multumeasca
cu o suma de bani ce reprezinta valoarea lucrului.
Mai mult, daca accipiens este si insolvabil, alienatorul va trebui sa se multumeasca cu o cota parte
din valoarea lucrului transmis.
a. La fiducia cum creditore, partea care a transmis proprietatea asupra lucrului in scopul constituirii unei garantii
reale:
`
se gaseste dupa plata in situatia unui simplu creditor chirografar.
b. La fiducia cum amico, partea care a transmis proprietatea asupra lucrului in scopul folosintei:
se gaseste la scadenta in situatia unui simplu creditor, el nemaiavand dreptul de preferinta si nici dreptul de
urmarire, nemaifiind proprietar.
Fiducia necesita utilizarea unor acte solemne, precum mancipatio sau in iure cessio.
Aceste acte solemne au devenit o frana in ritmul afacerilor in continua crestere, in care partile erau
interesate sa foloseasca acte libere de forme.
Fiducia nu era accesibila peregrinilor, reclamand acte de drept civil.
Pe baza acestor inconveniente se poate explica disparitia fiduciei din practica juridica si preluarea functiilor sale de
catre gaj, comodat si depozit.
3. GAJUL (PIGNUS)
Acesta se formeaza prin transmiterea posesiunii unui lucru de catre debitor creditorului sau, in forma
traditiunii, transmitere insotita de:
o conventie prin care creditorul promite sa retransmita posesiunea lucrului, dupa ce debitorul isi
va fi platit datoria.
In textele de drept roman, gajul este desemnat prin termenul de pignus, care, in sens general, se aplica si la
ipoteca.
Incepand din secolul al II-lea d.Hr., acest termen capata un sens mai restrans, desemnand in mod obisnuit
gajul;
pe cand ipoteca incepe sa fie denumita printr-un cuvant de origine greaca, adica ipotiki.
Contractul de gaj a fost sanctionat abia in secolul al II-lea d.Hr., dupa comodat si depozit, dar:
a preluat principala functie a fiduciei, aceea de a crea o garantie reala.
3. Debitorul, dupa plata datoriei, in calitate de proprietar, se poate indrepta impotriva tertilor detinatori;
dupa cum in vazul unui concurs cu alti creditori ai creditorului sau, poate exercita dreptul de preferinta.
i. Debitorul nu poate intra in stapanirea lucrului dat in gaj inainte de a isi plati datoria;
caci ar comite furtum possessionis.
ii. Tertii nu il pot impedica pe creditor sa exercite posesiunea lucrului;
deoarece este protejat juridic prin intermediul interdictelor posesorii.
De retinut este, de asemenea, ca garantia reala de gaj ≠ contractul de gaj, acestea avand fizionomii diferite.
`
Desi garantia reala de gaj este efectul contractului de gaj;
exista situatii cand contractul de gaj poate exista independent de garantia reala de gaj.
Ex: daca debitorul transmite un lucru care nu ii apartine, contractul de gaj este valabil, caci modul
sau de formare nu presupune transmiterea proprietatii, ci numai a posesiunii;
dar garantia reala de gaj nu ia nastere.
Un alt lucru de retinut este ca, in baza contractului de gaj, creditorul poate sa obtina, in anumite conditii,
despagubiri.
Ex: creditorul poate cere debitorului despagubiri pentru pagubele suferite in cazul in care un
animal bolnav, dat in gaj, a imbolnavit si animalele creditorului.
In dreptul postclasic, adica pe vremea lui Justinian, contractul de gaj genereaza doua actiuni contractuale:
4. COMODATUL
Acesta se formeaza prin transmiterea detentiunii unui lucru, in forma traditiunii, de catre creditor
(comodant) debitorului sau (comodatar), in vederea folosintei;
transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promite sa restituie lucrul la termen.
In acest caz, spre deosebire de gaj, traditiunea este utilizata in scopul transmiterii detentiunii, nu
a posesiunii.
Prin exercitarea unei simple detentiuni, dobanditorul lucrului nu dispune de mijloace juridice proprii prin care sa
se apere impotriva eventualelor pretentii ale tertilor, astfel ca:
in cazul unui conflict cu terte persoane, comodatarul trebuie sa se adreseze comodantului pentru ca acesta
sa ii asigure protectia juridica.
Fiind destinat realizarii imprumutului de folosinta, comodatul are ca obiect lucruri neconsumtibile.
Totusi, in mod exceptional, s-a admis ca si lucruri consumtibile sa poata fi imprumutate in scopul
folosintei.
Ex: monede rare.
TRASATURILE COMODATULUI:
1. De regula, lucrurile imprumutate in scopul folosintei sunt lucruri mobile.
Comodatul se aplica deopotriva si pentru lucruri imobile.
5. In cazul disparitiei lucrului, avand in vedere ca este vorba de un lucru individual determinat:
comodatarul raspunde atat pentru dol cat si pentru culpa, asa incat:
debitorul va raspunde nu numai pentru actiunile sale dolozive, ci si pentru abstentiunile sale
vinovate.
In aceste cazuri, vinovatia debitorului se apreciaza prin compararea conduitei pe care a avut-o fata de
bunul datorat;
cu conduita pe care trebuie sa o aiba un bun sef de familie fata de bunurile sale (culpa levis in
abstracto).
SANCTIUNILE COMODATULUI:
5. DEPOZITUL (DEPOSITUM)
Acest contract se formeaza prin transmiterea detentiunii unui lucru prin traditiune:
de catre o persoana denumita deponent;
altei persoane numita depozitar;
Aceasta transmitere este insotita de o conventie prin care depozitarul promite sa pastreze lucrul si
sa-l restituie la cererea deponentului.
TRASATURILE DEPOZITULUI
1. Obiectul contractului de depozit este mereu un lucru individual determinat si mobil.
2. Depozitarul este un simplu detentor si nu dispune de mijloace juridice proprii de aparare fata de terti;
iar acesta este obligat sa restituie lucrul la cerere, nu la un termen fixat.
3. Totodata, depozitarul nu poate folosi lucrul primit in pastrare, altminteri savarsind delictul furtum usus.
4. Depozitarul raspunde pentru dol, dar nu si pentru culpa.
5. Depozitul e un contract gratuit si de buna-credinta.
SANCTIUNILE DEPOZITULUI
Este de retinut faptul ca, la origine, obligatiile depozitarului au fost sanctionate printr-o actiune in jus;
dar, in epoca clasica, au fost sanctionate si printr-o actiune in factum.
`
Actio depositi contraria
Este o actiune indirecta.
Prin aceasta, depozitarul putea cere deponentului despagubiri pentru cheltuielile facute cu
conservarea si intretinerea lucrului.
Ex: sumele cheltuite in vederea repararii cercurilor unui butoi depozitat, care incepuse sa curga.
Este de retinut faptul ca, in dreptul clasic, obligatiile deponentului au fost sanctionate si:
printr-o actiune in factum contraria;
sau chiar prin dreptul depozitarului de a retine lucrul.
Exista situtatii (cutremure, incendii, naufragii, rascoale) in care deponentul se vede nevoit sa lase lucrul in mainile
primului venit.
Luand nastere in imprejurari neprevazute, depozitul necesar nu intruneste conditia bunei-credinte a depozitului
simplu, care se incheia pe baza unui increderi puternice dintre parti.
De aceea, depozitul necesar a fost sanctionat mai dur decat depozitul obisnuit, asa incat
depozitarul care refuza sa dea inapoi bunul era condamnat sa plateasca dublul valorii.
2. Depozitul sechestru
Acest tip de depozit a aparut si el in dreptul clasic si se constituia in cazul unui proces.
Depozitul sechestru consta in depunerea lucrului litigios de catre parti la o terta persoana, cu
obligatia din partea ei de a-l restitui celui care va castiga procesul.
Datorita finalitatii sale, depozitul sechestru este condus de reguli speciale, care il individualizeaza fata de celelalte
forme ale depozitului:
ii. Depozitul sechestru are ca obiect atat lucruri mobile, cat si imobile.
iv. Depozitarul nu este mereu obligat sa remita lucrul celui de la care l-a primit, ci doar partii care a castigat
procesul.
Astfel, cel care depune lucrul in fapt nu are mereu calitatea de deponent in drept, aceasta calitate a sa fiind
conditionata de succesul in proces.
`
v. Actiunea nu apartine mereu celui care a depus, iar aceasta actiune este speciala (actio depositi sequestra),
diferita de cea a depozitului obisnuit.
Depozitul neregulat consta in remiterea unei sume de bani cu titlu de proprietate de catre o persoana oarecare
(deponent) unui bancher (depozitarul), urmand ca, la cererea deponentului:
depozitarul sa ii restituie suma de bani depusa si o dobanda.
Jurisconsultii romani au avut pareri impartite privind aceasta operatiune juridica, astfel ca:
Papinian spunea ca este o forma a depozitului;
in timp ce Paul spunea ca este o forma a lui mutuum.
Din fizionomia depozitului neregulat rezulta numeroase deosebiri fata de depozitul obisnuit:
CONTRACTE CONSENSUALE
1.GENERALITĂȚI
Ele se formeaza prin simplul acord de vointa al partilor si sunt forma cea mai evoluata a tehnicii de creare a
obligatiilor in dreptul roman.
Contractele consensuale se formeaza exclusiv pe calea manifestarii de vointa a partilor, constituind un
exemplu graitor de subiectivizare a actelor juridice.
Ele constituie un exemplu de subiectivizare a actelor juridice, evolutie care caracterizeaza si alte institutii
juridice, astfel ca:
in epoca lui Justinian, drepturile subiective (personale sau reale) ajung sa fie efecte ale simplei
manifestari de vointa.
In dreptul postclasic, cuvantul contractus are intelesul de conventie destinata sa creeze obligatiuni.
In dreptul postclasic, cuvantul „contractus” are intelesul de conventie destinata sa creeze obligatiuni.
Teoria generala a obligatiilor, asa cum este elaborata de catre moderni, corsepunde intrutotul fizionomiei
contractelor consensuale:
ele intrunind in cel mai inalt grad caracterele unor figuri juridice abstractizate si simetrice.
Ca si contractele reale, contractele consensuale sunt de buna-credinta, sanctionate prin actiuni corsepunzatoare.
Toate actiunile aplicabile contractelor consensuale au aparut dupa legea Aebutia;
dar cu siguranta inainte de inceputul sec. I î.Hr., deoarece:
ele figureaza pe lista transmisa de catre Cicero, si, pe care, ne relateaza marele orator, a cunoscut-
o si Quintus Mucius Scaevola.
In dreptul postclasic a fost sanctionat si cel de-al cincilea contract consensual-emfiteoza sau contractul emfiteotic.
Natura juridica a emfiteozei a fost multa vreme controversata.
Unii jurisconsulti au vazut in aceasta o vanzare;
Alti jurisconsulti au vazut o locatiune.
Imparatul Zenon i-a conferit regimul juridic de contract consensual distinct.
2. VANZAREA
Este contractul prin care o parte, numita vanzator, se obliga sa transmita posesiunea linistita a unui lucru
celeilalte parti, numita cumparator, in schimbul unei cantitati de metal, numita pret, pe care cumparatorul
se obliga, la randul sau, sa i-o transmita.
Din punct de vedere economic, vanzarea este o varianta mai evoluata a schimbului, in care isi are si originea;
Cu timpul, dupa aparitia barelor de arama si apoi a monedei in sens modern, vanzarea se configureaza ca
schimbul unui lucru contra unui pret.
Obligatiile partilor erau create prin stipulatiune, iar executarea lor se facea ulterior, prin acte distincte.
Astfel, daca vanzatorul promitea sa transmita proprietatea asupra unei res mancipi, partile recurgeau la
mancipatiune.
Cu timpul, datorita avantajelor pe care le prezinta aceasta practica, a fost preluata de catre particulari si
perfectionata prin interventia pretorului.
Este de admis ca vanzarea consensuala a fost mai intai utilizata in raporturile dintre cetateni si peregrini;
Numai dupa aceea a trecut in raporturile dintre cetateni.
In orice caz, simpla conventie a dobandit valoare juridica in materia vanzarii inca de la inceputul sec. I î.Hr., intrucat
actiunile care sanctioneaza vanzarea figurau pe lista actiunilor de buna-credinta, cunoscuta de Quintus Mucius
Scaevola.
ELEMENTELE VANZARII
Potrivit lui Gaius, contractul de vanzare se formeaza prin acordul de vointa asupra obiectului si pretului.
Aceasta definitie concentrata ne infatiseaza cele trei elemente ale vanzarii:
Consimtamantul;
Obiectul;
Pretul;
Asadar, pentru ca o conventie sa dobandeasca valoarea de vanzare, trebuie sa poarte asupra unui lucru si asupra
unui pret.
In lipsa lor, contractul nu se poate forma, intrucat numai pe baza acestor elemente se
individualizeaza in raport cu alte figuri juridice.
1. Consimtamantul
In materia vanzarii, consimtamantul consta in acordul (contrahere) dintre vointa celui ce intentioneaza sa vanda si
a celui ce intentioneaza sa cumpere.
Gaius spune ca vanzarea se naste din simplul consimtamant, fara sa fie necesar vreun element material;
Afirmatia trebuie inteleasa in sensul ca pentru formarea contractului nu este necesara prezenta
sau remiterea lucrului ori a pretului;
Nu trebuie inteleasa in sensul ca acea conventie nu ar avea ca obiect elemente materiale (lucrul si
pretul);
Contractul ia nastere, de regula, in momentul realizarii acordului de vointa.
Daca partile conditioneaza nasterea sa de indeplinirea unor forme, atunci actul se va forma ulterior.
Pentru a fixa momentul incheierii contractului, partile recurgeau uneori la remiterea unui lucru de mica valoare sau
a unei sume de bani;
remitere destinata sa probeze ca acordul de vointa al partilor s-a realizat.
Cu timpul, sistemul a capatat o finalitate noua, in sensul ca:
cel ce preda o suma de bani in momentul incheierii contractului, putea renunta ulterior la act, dar pierdea
banii remisi celeilalte parti.
`
In dreptul lui Justinian, daca partile s-au inteles sa redacteze un inscris (venditio cum scriptura), contractul se
formeaza in momentul redactarii acelui inscris si nu in momentul realizarii acordului de vointa.
Pana la intocmirea actului scris, oricare din parti avea dreptul sa renunte la promisiunea facuta.
2. Obiectul
Obiectul vanzarii (rex, merx) trebuie sa intruneasca toate conditiile pe care le-am infatisat la teoria generala a
obligatiilor;
In plus, acesta are si unele conditii speciale.
Obiectul putea consta atat in lucruri corporale, cat si in lucruri incorporale.
Vanzatorul putea transmite posesiunea asupra unor lucruri mobile sau imobile, dupa cum putea transmite:
drepturi de creanta;
drepturi reale;
exercitiul dreptului de uzufruct;
dreptul de emfiteoza;
drepturi cu caracter universal.
Cel mai frecvent, insa, vanzarea avea ca obiect lucruri corporale, existente in momentul incheierii contractului.
Vanzatorul nu se obliga sa transmita proprietatea, ci numai psesiunea linistita a lucrului.
O prima consecinta ce decurge din aceasta functie este ca obligatia de a transmite lucrul se
executa prin intermediul traditiunii, act prin excelenta liber de forme solemne.
Pe de alta parte, vanzatorul se poate obliga sa transmita chiar un lucru ce nu-i apartine, in credinta
ca pana la executarea obligatiei va procura acel lucru.
S-a admis ca pot fi vandute si lucruri viitoare (o recolta viitoare), sub conditia evidenta ca ea sa apara.
Daca aceasta apare, cumparatorul trebuie sa plateasca pretul stabilit la incheierea contractului.
3. Pretul (pretium)
Pretul consta in suma de bani pe care cumparatorul trebuie sa o plateasca vanzatorului.
Este curios sa constatam ca, dupa cum se pare, legislatia lui Justinian protejeaza impotriva leziunii numai pe
vanzator, nu si pe cumparator, si anume cu privire la imobile.
Explicatia acestei solutii trebuie cautata in conditiile de existenta proprii epocii dominatului, cand micii
proprietari de pamant, apasati de impozite grele, erau nevoiti sa-si instraineze loturile la preturi de nimic, in
interesul celor puternici (potentiores).
In dorinta de a salva economia de la o ruina totala, factorii politici au adoptat anumtie masuri favorabile
celor saraci;
EFECTELE VANZARII
In dreptul roman, vanzarea nu este translativa de proprietate ca in dreptul modern, ci numai generatoare de
obligatii.
Aceste obligatii sunt bilaterale si de buna credinta.
In virtutea lor, vanzatorul trebuie sa pastreze lucrul, sa predea lucrul si sa garanteze pentru evictiune si pentru vicii.
Aceste obligatii sunt sanctionate prin:
Actio empti sau Ex emptio;
La randul sau, cumparatorul are obligatia de a plati pretul, obligatie sanctionata prin:
Action venditi sau ex vendito
OBLIGATIILE VANZATORULUI
1. 1.Obligatia de a pastra lucrul;
Vanzatorul este obligat sa pastreze lucrul, iar daca acesta dispare din vina lui:
trebuie sa plateasca despaguiri.
El trebuie sa-l administreze cu un bonus pater familias si raspunde pentru cea mai mica
neglijenta.
Daca insa lucrul piere fara vina vanzatorului, cumparatorul este totusi obligat sa plateasca pretul;
riscurile sunt ale cumparatorului, in materia vanzarii.
De exemplu, daca sclavul vandut este furat sau ucis, vanzaotrul nu-si mai executa obligatia;
dar cumparatorul trebuie sa si-o execute si sa plateasca pretul promis;
Daca vanzatorul a fost pus in intarziere, ne amintim de la partea generala a obligatiilor, se produce:
Perpetuarea obligatiilor, asa incat vanzatorul nu mai are dreptul la pret daca la randul sau nu-si
executa obligatia, or prin ipoteza, lucrul pierind, vanzatorul nu-si va putea executa obligatia.
`
Partile pot conveni ca vanzatorul sa raspunda si pentru cazul fortuit, cu toate ca in mod obisnuit el nu raspunde
pentru custodia;
In orice caz, daca vanzatorul este vinovat de pieirea lucrului, nu mai are dreptul la pret;
Contractul de vanzare a fost elaborat astfel incat partile sa poata evita complicatiile decurgand din fizionomia
actului de transfer a proprietatii;
Era suficient ca vanzatorul sa transmita posesiunea lucrului in forma atat de simpla a traditiunii.
Totusi, vanzatorul trebuia sa transmita posesiunea lucrului in asemenea conditii, astfel incat
cumparatorul sa se poata bucura de toate avantajele proprietatii.
Posesiunea linistita a lucrului nu este o posesiune oarecare, ci o posesiune utila, care nu poate fi retrasa prin
intermediul interdictelor in favoarea unor terti.
Regula transmiterii posesiunii are mai mult o valoare teoretica, deoarece, in fapt;
De cele mai multe ori, prin mijloace indirecte, vanzatorul era obligat sa transmita chiar
proprietatea.
Astfel, potrivit lui Paul, vanzatorul trebuie sa transmita lucrul si sa se abtina de la orice dol.
Orice vanzator de buna-credinta, daca este proprietar, trebuie sa transmita chiar proprietatea, caci altfel ar
comite un dol fata de cumparatorul care ii transfera pretul cu titlu de proprietate.
Asadar, in executarea obligatiunii de a preda lucrul, vanzatorul proprietar va trebui sa recurga;
Fie la mancipatiune (in cazul lucrurilor mancipi);
Fie la traditiune (in cazul lucrurilor nec mancipi, caz in care:
proprietatea se transmite doar in momentul platii pretuluii. Pana atunci, vanzatorul ramane
proprietare si, in aceasta calitate, poate intenta actiunea in revendicare.
Obligatia de a preda lucrul a fost reglementata incat sa se creeze posibilitatea incheierii unor vanzari intre cetateni
si peregrini;
Asigurandu-i in acelasi timp cumparatorului toate avantajele proprietatii.
Din punct de vedere formal-juridic, partile nu se afla pe picior de egalitate.
Vanzatorul transmite numai posesiunea lucrului;
Cumparatorul transmite chiar proprietatea asupra metalului pret;
3. Actio empti
In momentul aparitiei contractului consensual de vanzare, obligatia de garantie pentru evictiune nu era inca un
efect firesc al actului;
Dar se considera ca principiul bunei-credinte il obliga pe vanzator sa garanteze pentru evictiune printr-o
stipulatiune speciala, alaturata contractului.
Stipulatiunea de garantie pentru evictiune a devenit in acest stadiu obligatorie.
Astfel, daca ea nu fusese incheiata in momentul formarii contractului:
cumparatorul il putea sili pe vanzator s-o incheie prin actio empti.
Cu timpul, intr-un studiu mai avansat, aceste stipulatiuni devin subintelese.
Drept urmare, in noul stadiu, chiar daca nu se incheiase stipulatiunea, cumparatorul il putea sili pe
vanzator, prin actio empti, sa garanteze.
Astfel, obligatia de garantie pentru evictiune devine un efect firesc al contractului de vanzare.
OBLIGATIILE CUMPARATORULUI
Principala obligatie a cumparatorului este aceea de a plati pretul, in schimbul lucrului care i-a fost remis, el trebuie
sa transmita vanzatorului proprietatea asupra unei cantitati de metal.
De regula, vanzatorul transmite numai posesiunea lucrului, desi primeste acea cantitate de metal, numita
pret, cu titlu de proprietate.
Atunci cand vanzatorul este obligat sa transmita chiar proprietatea lucrului, dobandirea
proprietatii este conditionata de plata efectiva a pretului.
3.LOCATIUNEA
Este contractul prin care, in functie de scopul urmarit, o parte se obliga:
sa procure folosinta unui lucru;
sa procure serviciile sale;
sa execute o anumita lucrare;
în schimbul pretului pe care cealalta parte promite sa-l plateasca.
4.SOCIETATEA
Societatea este contractul consensual prin care doua sau mai multe persoane pun in comun activitatea lor
sau anumite bunuri, cu scopul de a realiza un castig.
Contractul de societate a fost precedat de o forma a indiviziunii, numita quum consortium.
Potrivit lui Gaius, antiquum consortium este o forma de societate in care societarii au dreptul sa dispuna atat de
partea ce le revine, cat si de intregul patrimoniu.
`
In realitate, antiquum consortium era o stare de codevalamasie intre membrii aceleiasi familii, aparuta in
legatura cu exploatarea pamantului sau a unor bunuri mobile.
Mai tarziu, cand a aparut contractul consensual de societate, intemeiat pe vointa partilor si nu pe
un fapt accidental (mostenirea), s-au pastrat totusi unele caractere ale lui antiquum consortium.
Contractul de societate figureaza in fruntea listei privitoare la indicia bonae fidei pe care ne-a transmis-o Cicero.
Prin urmare, ca si vanzarea sau locatiunea, societatea este un contract de buna-credinta, sinalagmatic si
consensual.
Societatea se distinge de vanzare si locatiune prin aceea ca, avand un caracter foarte pronuntat personal:
Se incheie intuitu personae si atrage infamia pentru societarul care a fost condamnat ca urmare a intentarii
actiunii pro socio.
FELURILE SOCIETATII
1. Cea mai veche forma a contractului consensual de societate este societatea ce are ca obiect un singur fel de
afaceri.
Prima aplicatiune a acestui tip de societate a constituit-o societatea de publicani, care isi asuma sarcina
strangerii impozitelor satului.
La romani, nu exista un apartat specializat in a percepe impozitul, astfe incat statul arenda strangerea impozitelor
unor asociatii de particulari.
Asemenea asociatii, care in mod exceptional se bucurau si de personalitate juridica, erau formate din
cavaleri si purtau numele de societas publicanorum.
ELEMENTELE SOCIETATII
Pentru formarea contractului de societatea este necesar sa se intruneasca anumite elemente;
1. Fiecare asociat trebuie sa aiba un aport, al carui obiect poate fi extrem de variat:
Transmiterea proprietatii asupra unui lucru;
Munca asociatului;
Prestarea de servicii;
EFECTELE SOCIETATII:
Ca orice contract sinalagmatic perfect, societatea genereaza obligatiuni pentru toti participantii la contract.
Spre deosebire de vanzare sau de locatiune, contractul de societate da nastere unor obligatiuni identice
pentru toti societarii;
Interesele acestora sunt la randul lor identice.
Drept urmare, obligatiile partilor sunt sanctionate printr-o singura actiune, acordata oricarui
asociat (actio pro socio);
STINGEREA SOCIETATII
1. Fiind incheiat intuitu personae, contractul de societate se stinge ori de cate ori intervine o modificare a
numarului ori statutului societarilor.
Asadar, contractul se poate stinge prin manifestarea de vointa a tuturor societatilor, ca si prin vointa unei
singura parti.
3. Societatea se mai stinge si prin ajungerea la termen sau prin atingerea scopului pentru care a fost creata.
4. In sfarsit contractul se stinge prin pieirea activului asociatiei (din lipsa de obiect).
5. MANDATUL
`
Este conventia prin care o persoana, numita mandatar, se obliga sa presteze un serviciu gratuit in folosul altei
persoane, numita mandant.
Mandatul a imbracat forma unei conventii abia catre sfarsitul republicii, in conditiile dezvoltarii economiei
si diversificarii relatiilor de schimb, cand aceeasi persoana trebuie sa-si apere interesele, in acelasi timp, in
diferite locuri.
Chiar si inainte de epoca revolutiei economice, romanii recurgeau la serviciile altora in scopul administrarii unor
bunuri sau valorificarii unor drepturi;
Dar nu sub forma contractului consensual, ci prin intermediul unor acte dominate de formalism.
Cel ce dorea sa-si valorifice o creanta prin intermediul altuia, recurgea la adstipulatio.
Adstipulator (creditor accesor) era un creditor veritabil numai in raport cu debitorul, caci era obligat sa remita
creditorului principal (mandantul) creanta valorificata pe seama debitorului.
Adstipulatio imbraca forma unei stiplatiuni incheiate intre creditorul accesor si debitor.
ELEMENTELE MANDATULUI
1. Pentru formarea contractului de mandat este necesar sa existe un obiect, constand intr-un fapt material sau intr-
un act juridic, pe care mandatarul se obliga a-l infaptui.
Se poate vedea ca in dreptul roman, se putea da mandat si pentru savarsirea unui fapt material (o
lucrare determinata).
2. Actul material sau juridic la care se obliga mandatarul trebuie sa fe licit si moral.
Mandatul presupune savarsirea faptului material sau actului juridic in interesul mandatului.
Daca faptul este savarsit in interesul mandatarului nu se formeaza contractul de mandat, ci o simpla
conventie fara consecinte juridice.
Cu toate acestea, in urma undei indelungate evolutii, in scopul realizarii transferului de creante,
romanii au admis, dar numai pentru acest caz, formarea unui mandat in interesul mandatarului
S-a admis existenta mandatului si atunci cand activitatea mandatarului este in interesul unui tert, dar totodata si in
interesul mandantului.
EFECTELE MANDATULUI
Fiind un contract sinalgmatic imperfect, mandatul creeaza totdeauna obligatii in sarcina mandatarului, iar uneori si
in sarcina mandantului.
`
Obligatille mandatarului sunt sanctionare prin:
Actio mandati directa data mandantului.
Actele incheiate de mandatar produc efecte asupra sa si nu asupra mandantului, deoarece:
romanii nu au acceptat reprezentatiunea in materia contractelor.
Datorita acestui fapt,mandatarul va trebui sa dea socoteala mandantului, transferand asupra
acestuia din urma drepturile si obligatiile dobandite.
Prin urmare, daca mandatarul instraineaza un lucru, el va deveni creditorul pretului si nu
mandantul.
In dorinta de a inlatura posibile incoveniente, macar in parte, romanii au creat sistemul reprezentatiunii
imperfecte.
In cazul asumarii unei obligatii prin intermediul mandatarului, mandantul poate fi urmarit de catre creditor
prin actio quasi institoria.
Mandatarul este de asemenea obligat sa execute mandatul cu buna-credinta, fiind raspunzator de pierderea
lucrului.
In dreptul clasic, mandatarul raspunde numai pentru pieirea lucrului datorita dolului sau, caci nu are vreun
interes in contract.
In dreptul lui Justinian, raspunderea mandatarului s-a extins si la cazul culpei (este tinut pentru culpa levis
in abstracto);
Ca o consecinta a caracterului sinalagmatic imperfect, mandatul poate genera obligatii si pentru mandant.
Daca in executarea mandatului, mandatarul face anumite cheltuieli pe cont propriu, are dreptul sa pretinda
despagubiri.
In scopul acoperirii cheltuielilor facute, mandatarului i se da o actio mandati contraria pe care o intenteaza
impotriva mandantului.
STINGEREA MANDATULUI
3. Mandatul se poate stinge si prin vointa unei parti atunci cand increderea dispare:
fie prin revocarea actului de catre mandant;
fie prin renuntarea mandatarului.
Mentionam, insa, ca mandatarul nu poate renunta la contract intr-un moment nepotrivit, caci ar
produce pe aceasta cale pagube pentru mandant.
4. Mandatul se poate stinge si prin moartea uneia dintre parti, intrucat asa cum spuneam, se intemeieaza pe
increderea reciproca a partilor.