Că să toria în dreptul roman

IONIȚ Ă ANDREI-IULIAN
CLASA a XII a A

Izvoarele dreptului roman ne fac cunoscute mai multe definiţii ale

căsătoriei: prima aparţine juristului Modestin din sec. III e.n. (căsătoria este
„unirea bărbatului cu femeia, comunitate a întregii vieţii, o împărtăşire a
dreptului divin şi uman” – nuptiae sunt coniunctio maris et feminae et
consortium omnis vitae, divini atque humani iuris communicatio”) iar a doua e
cuprinsă în manualul de drept (Institutiones) al împăratului Iustinian (căsătoria
este „unirea bărbatului cu femeia, care constă într-o comunitate de viaţă de
nedespărţit” – viri et mulieris coniunctio individuam consuetudinem vitae
continens).
Încă din epoca cea mai veche a istoriei statului roman, familia era
organizată pe baze patriarhale monogamice.
În familia romană, autoritatea tatălui era nelimitată și absolută, având drept
de viață și de moarte asupra soției și copiilor săi.
Căsătoria și implicit alegerea soțului sau soției în dreptul roman revenea
părinților, între cele două familii încheindu-se un contract prin care era
prevăzută data căsătoriei.

Căsătoria în Roma Antică se celebra printr-o ceremonie tradițională, în

centrul cărora erau momentele semnării contractului și al împreunării spirituale
a mâinilor celor doi miri.
1
 Că să toria în dreptul roman
IONIȚ Ă ANDREI-IULIAN
CLASA a XII a A

Cea mai veche formă de căsătorie era căsătoria cum manu, astfel că femeia
căsătorită rupea orice legătură cu familia de origine, intrând în familia soțului
și căzând sub puterea (manus) a șefului de familie.
Dacă femeia se căsătorea sine manu, ea rămânea din punct de vedere
juridic în familia ei de origine; la fel ca în căsătoria cum manu, ea primea
numele soțului, domiciliul său era cel al bărbatului, iar dacă părăsea fără voie
casa familială, putea să fie urmărită de soț și readusă prin folosirea interdictului
pentru găsirea și readucerea soției (denumit de uxore exhibenda et ducenda).
Formele căsătoriei la romani le regăsim la nivel doctrinar și prin
următoarea clasificare: confarreatio (formă de căsătorie rezervată patricienilor și
presupunea prezența viitorilor soți, a lui pontifex maximus, a flaminului lui
Jupiter, a 10 martori), usus (coabitarea vreme de un an a viitorilor soți, după
care femeia cădea asupra puterii bărbatului) și coemptio (autovânzarea fictivă a
viitoarei soții către viitorul soț).
Căsătoria era precedată, de regulă, de logodnă (sponsalia) care îmbrăca
forma unei promisiuni de căsătorie realizate printr-un contract verbal (sponsio).
La origine, acesta se încheia între cei doi paters familiae.
Un şef de familie putea să-şi logodească fiica chiar şi împotriva voinţei
acesteia; consimţământul fiului era însă necesar. Mai târziu convenţia de
logodnă se încheia chiar de către viitorii soţi, cu autorizarea părinţilor.
Vârsta minimă pentru logodnă era de 7 ani, iar impedimentele la logodnă
erau aceleaşi ca la căsătorie.
Logodna nu impunea soţilor obligaţia de a se căsători, orice clauză
contrară fiind considerată nulă.
Dat fiind însă caracterul contractual al logodnei, ruperea nejustificată a
acesteia putea conduce la plata de despăgubiri sau, mai târziu, la pierderea
darurilor de logodnă făcute sau primite.
Cel care fără a denunţa logodna, se logodea din nou sau se căsătorea cu
altă persoană risca infamia.

2
 Că să toria în dreptul roman
IONIȚ Ă ANDREI-IULIAN
CLASA a XII a A

Existau cazuri în care două persoane nu se puteau căsători din considerente

sociale.
De exemplu, până în secolul V i.Hr. căsătoria între patricieni şi plebei era
interzisă.
De asemenea, funcţia politică putea îngreuna posibilitatea unei căsători, de
exemplu între un guvernator şi o femeie din provincia sa căsătoria era ilegală.
Şi nu în ultimul rând, din punct de vedere moral, o căsătorie putea fi
interzisă. Astfel, între un tutor sau fiul acestuia şi fosta sa pupilă nu se putea
realiza o uniune legală.