GHEBUREL ȘTEFANIA-SORINA

SPECIALIZAREA ISTORIE ANUL II

INTRODUCERE ÎN STUDIUL IZVOARELOR ISTORICE – EPOCA MEDIEVALĂ

ESEU

TESTAMENTELE ÎN EPOCA MEDIEVALĂ

Testamentul este un act juridic unilateral, revocabil cât timp testatorul este în viață,
prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, în legătură cu
transmiterea averii sale. Elaborarea testamentelor era comună în Evul Mediu. Canoniștii și
alte autorități au fost de acord ca indivizii care erau independenți din punct de vedere juridic
și posedau rațiune puteau face testamente. Această practică a devenit din ce în ce mai
populară în rândul laicilor, atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Arhivele din Europa de
Vest conțin astfel mari numere de testamente, iar înregistrările au devenit din ce în ce mai
apreciată ca sursă primară atât pentru istorici, cât și pentru savanții literari ai Evului Mediu.
În principiu testamentele ca expresii sunt dorințele interioare ale testatorilor individuali.

Formatul, scopul și conținutul testamentelor au fost în mare parte influențate de

legislație tradițiile care au variat în Europa. Tradițiile erau complexe, însă cea mai mare
influență se datora dreptului roman, canonic și comun dar și de obiceiurile și normele locale
şi regionale. În linii mari, legea romană a fost prezentă testamentele în sudul Europei și în
litoralul și insula mediteraneeană, în timp ce testamentele din zona central-nord-europenă au
fost influențate de dreptul cutumiar. Testamentele engleze au căzut sub restricțiile legii
comune și a supravegherii tribunalelor ecleziastice care lucrau cu dreptul canonic. Poate cea
mai mare diferență juridică evidentă în testamentele din Europa este aceea că testatori din
Anglia și nord, erau obligați prin lege, nefiind permisă folosirea unui testament pentru a
transfera proprietatea patrimonială. În schimb, testamentele din acea parte a Europei
conțineau moșteniri de bunuri sau „bunuri mobile”, cum ar fi animale, sume mari de bani,
bunuri de aur și argint, calești, arme ornate, tapete, covoare, îmbrăcăminte bărbătească şi
feminină de valoare, mobilier, unelte, bijuterii și cărți. După secolul al XIII-lea în Anglia s-a
dezvoltat practica de a face două documente: un „testament” pentru bunurile mobile și o
„ultimă voință” pentru locuințe sau alte proprietăți.1

În sud moștenirea nu a fost guvernată de dreptul cutumiar, astfel, acesta trebuia să fie
principala preocupare a testatorilor. Scopul fundamental al testamentului roman a fost de a
numii un moștenitor sau mai mulți moștenitori universali. Așadar, se observă că în
testamentele din sud se pot găsi liste lungi de bunuri „imobile”, inclusiv case și terenuri,
precum și legături de bunuri mobile, cum ar fi cele interne folosite în gospodărie sau pentru
muncă. Legile împăratului Iustinian au afirmat că, copiii le succed părinților în mod egal,
indiferent dacă sunt ei bărbați sau femei. Dacă nu existau copii, legea va atribuit proprietatea
prin relații de grad cu testatorul, cu frații și copiii lor apoi veri și mătuși sau unchi și copiii
lor. Cu toate acestea, pentru cei ce doreau o libertate mai mare în ceea ce privește regulile și
tradițiile de redactare, se vor găsi modalități de ocolire a restricțiilor.2

Pentru a elabora un testament ca și testator, legea impunea unele aspecte precum:

criteriul rațiunii, să nu se afle sub controlul legal al oricui altcuiva și să se poată exprima în
mod clar. Astfel, sunt restricționați copii, sclavi și criminali, ei cu dizabilități precum surzi și
muți, nebuni, dar și cei care au făcut un jurământ religios. Conform dreptului roman, femeile
căsătorite aveau dreptul să facă testamente. În timp ce legea romană le permitea femeilor
căsătorite să testeze, ele nu aveau voie să facă acest lucru în Anglia, unde dreptul comun
considera proprietatea unei soții ca aparținând soțului ei. Numai văduvele aveau voie să facă
testamente. De asemenea, țăranii erau priviți ca fiind incapabili din punct de vedere tehnic să
dețină proprietate în Anglia și, prin urmare, li s-a interzis legal să facă testamente. Însă există
și excepții mulți țărani au făcut și testamente, care au fost acceptate sau cel puțin recunoscute
de către tribunale. Aceștia fiind încurajați să își lase proprietățile unor instituții sanitare sau
unor ordine religioase. Oricine intra într-o mănăstire renunța la această libertate, la bunurile
lui personale, acestea devenind proprietatea instituției religioase. Funcționari din consiliile
bisericești din Evul Mediu timpuriu a pus în problemă discuția despre ceea ce constituia
proprietatea clericilor, astfel s-a convenit în general că orice venit suplimentar de la un cleric
ar trebui să fie returnat bisericii însăși.

Testamentul era adesea dictat de testator, deoarece exista posibilitatea de fii bolnav,
sau un invalid, astfel, după acest model, cei mai mulți își spuneau dorințele pe patul de
moarte. Testamentul se mai redacta și în cazul în care persoana doritoare se supunea la
1
Joel T. Rosenthai, Understanding Medieval Primary Sources, p. 61
2
Idem. pp 61-62, 66
anumite pericole, precum: călătorie comercială sau campanie militară, mai ales dacă acestea
se desfășurau în timpul focarelor de epidemii, așadar, mulți indivizi își pregăteau testamentele
înaintea debutului unei boli. Nașterea fiind riscantă reprezenta un al aspect care influențează
dictarea testamentelor, din cauza medicinei neavansate, multe femei își găseau sfârșitul. Un
alt motiv este recăsătoria, cel ce dorește scrierea testamentului făcând diferența între bunurile
primite de la părinți și cele dobândite de la primul soț/soție sau din alte surse, astfel se
clarifică bunurile pe care le pot moșteni copii din prima căsătorie. Se pot identifica și
testamente redactate de soț și soție împreună, acest tip de testarea comună era răspândit mai
ales în rândurile burgheziei din Transilvania.3

În Transilvania se pot găsii următoarele tipuri de documente: testamentele principilor

din Transilvania și ale familiilor lor, testamentele nobilimii, testamentele secuimii,
testamentele orășenești. Materialele provenite din orașe atestă adesea testamentele burgheziei
din Cluj și Alba Iulia, iar autorii acestora au profesii intelectuale, fiind episcopi, preoți,
doctori, farmacişti, învãțãtori şi funcționari ai cancelariei. Nobilimea maghiară avea drept
model „cartea lui Werbõczy intitulatã Hármaskönyv (Cartea Triplă), care conținea toate
elementele de bază ale dreptului testamentar”4, aceasta nu prezenta o structură clară și
sistemică, nefiind precizate modalitatea de redactarea, forma testamentului. Testamentul era
împuternicit de voievod şi un exemplar era păstrat la un capitlu. Ca primă metodă de
asigurare a veridicității și a autenticității era reprezentată de numirea exactă a testatorului,
ștampila și semnătura sa, punându-se accent pe sănătatea mentală, dar și pe prezența unor
martori.

Martorii au fost figuri cruciale în acest eveniment, iar numărul lor, capacitatea și
genul au fost restricționate prin lege. Testamentul roman cerea martori care erau bărbați apți
din punct de vedere legal și a stabilit numărul lor ca șapte în orașe și cinci la țară. Dreptul
canonic a inclus și declarații despre martori, ușurând cerințele pentru testamentele care conțin
donații caritabile. Un testament legal ar putea fi întocmit de un preot paroh și doi sau trei
martori. În Ungaria medievală târzie, unde a guvernat dreptul canonic în testamente, cei trei
martori au fost aleși cu grijă de testator și luați în considerare semnificativ. Acolo, martorii
erau de un statut social mai înalt decât testatorul. Aproape peste tot martorii trebuiau să fie
bărbați. Formularele notariale italiene interziceau femeile din a acționa ca martori. Ungaria
medievală, totuși, a permis unora, dar nu tuturor, martorilor unui testament să fie femei. La

3
Ildikó Horn, Testamentele maghiare din Transilvania premodernă, pp.111-112
4
Idem, pp.110-111
patul testatorului era prezent un preot, notarul sau un scrib; și membrii familiei, care nu
puteau fi martori, dar prezența cărora se notează uneori în testament. 5 Notarul a reprezentat o
influență puternică asupra conținutului testamentului și în alegerea moștenirilor în testament.
Preambulele, sau declarațiile religioase din introducere găsite în multe testamente, pot fi
adesea elaborate de notar, decât testatorii. Notarul a fost obligat de lege să se asigure că
dorințele testatorilor au fost autentice și corect reproduse în document.

Testamentele ”chirograf” erau în mod normal făcute de oameni relativ bogați cu mult
înainte de moartea lor. Testamentele scrise de testatori sau „holografice” erau interzise în
dreptul roman și nu încep să apară până în secolul al XVI-lea. Problema în drept era
dificultatea de a determina dacă testamentul era autentic sau un fals. 6 Testatorii cu copii
minori numesc în majoritatea timpului un tutore pentru aceștia în testamentele lor. Astfel,
testamentele au servit drept instrumente pentru a asigura dorințele testatorului pentru familia
acestuia.

Se pot observa diferențe în cadrul testamentelor din punct de vedere al genului, dar și
din punct de vedere al stării sociale. Un exemplu în acest sens este diferența între asigurarea
juridică a testamentului persoanelor măritate și cel al văduvelor. Astfel, femeile măritate
respectau normele minime în redactarea unui testament, în timp ce văduvele doreau ca
documentele să fie inatacabile. Tot în testamente se găsesc scurte evaluări ale căsătoriilor,
așadar, bărbații declară cu spirit critic și în mod deschis probleme, în schimb femeile sunt
reticente, ele menționând traiul inadecvat oferit de soț și cheltuirea propriei zestre în moduri
nefavorabile. Aceste documente ne oferă informații despre relația dintre copii și părinți,
găsindu-se numeroase exemple prin care mama sau tatăl dezmoștenesc. Ca informații ce pot
fi remarcate sunt implicarea cât mai minimă a mamei în ceea ce privește copilul, de acest
aspect se ocupă tatăl mult mai clar, acesta dă indicații cu privire la educația copiilor, la
educatorul care se va ocupa de aceștia, la pedepsele utilizate, școlile și studiile, fixând chiar și
vârsta la care copii se pot căsătorii, cea mai importantă fiind păstrarea religiei și căsătoria cu
o persoană de aceeași confesiune.7 Așadar, textul referitor la împărțirea bunurilor reprezintă
starea materială a testatorului, acestea fiind printre singurele surse despre proprietățile
femeilor. Bărbații își ofereau învățăturile și sfaturile în cadrul testamentului, lăsând indicații
referitoare la cele mai importante obiecte personale. Lista exactă a moștenirii fiind atașată
într-un document separat.
5
Joel T. Rosenthai, Understanding Medieval Primary Sources, p. 64
6
Idem, p.65
7
Ildikó Horn, Testamentele maghiare din Transilvania premodernă, p. 113
 În testamentele nobilimii se găsesc donații caritabile, pentru aș ”mântui sufletul”,
astfel pe final de viață ei susțineau spitale, persoanele cu dizabilității, săracii, văduvele
decăzute, dar și pe cei orfani. Bunurile lăsate bisericii erau de asemenea de mai multe feluri.
De exemplu Biserica la care testatorul dorea să fie înmormântat și pe care a frecventat-o pe
parcursul vieții, va primi bunuri importante din partea acestuia.

Mulți testatori au lăsat instrucțiuni în testamentele lor, cu privire la înmormântarea

lor. Spunându-și dorințele cu privire la decurgerea ceremoniei funerare și la sumele de bani
destinate ritualului de înmormântare. ,,Familia poseda o criptă sau un cimitir propriu, iar în
ceea ce privește ceremonia, se fixaseră deja principalele momente, cine va predica, cine va
rosti orația funerară, de unde vor fi chemați studenții care cântă, eventual interpretează
poemele scrise pentru această ocazie”8, însă dacă testatorul dorea să nu respecte tradiția
familiei, el menționa în document. Baza dorințelor de înmormântare este reprezentată de:
confesiunea testatorului, cheltuielile de înmormântare, și locul înmormântării. Așadar,
dorințele testatorului trebuiau respectate, în acea perioadă se va răspândii obiceiul ca, la
sfârșitul testamentelor, să se includă formule pentru binecuvântarea și blestemarea celor ce
vor împlini testamentul, respectiv a celor ce vor încălca dispozițiile.9

În concluzie, atât în Europa occidentală, cât și în Transilvania, documentul privitor la

împărțirea bunurilor de natura mobilă, dar și imobilă a reprezentat o sursă pentru istorici prin
care se pot observa elemente sociale privitoare la relațiile de familie și de rudenia a
testatorului, condiția materială care se observa în texul ce prevedea moștenirea pe care o
împărțea, dar și frica față de Judecata de Apoi, deoarece, spre finalul vieții marea majoritate
se orienta spre donarea unor părți importante către Biserică și cauzele caritabile. Testamentul
este un element juridic care este folosit și respectat și în ziua de astăzi.

8
Idem, p. 115
9
Idem, p. 118