Sunteți pe pagina 1din 19

Universitatea Constantin Brancoveanu – Facultatea de Stiinte Juridice,

Administrative si ale Comunicarii

Referat la Drept Roman

Căsătoria în Dreptul roman

Carstea Elena Cristina

Grupa 9512
2Căsătoria în Dreptul roman
3Căsătoria în Dreptul roman

Cuprins

CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMAN....................................................1

CUPRINS......................................................................................3

Noţiuni introductive...........................................................................................4

CĂSĂTORIA CUM MANU.................................................................5

EFECTELE CĂSĂTORIEI ROMANE...................................................12

EFECTELE CĂSĂTORIEI ASUPRA PERSOANELOR.............................13

EFECTELE CĂSĂTORIEI ASUPRA BUNURILOR.................................14

BIBLIOGRAFIE.............................................................................18
4Căsătoria în Dreptul roman

Noţiuni introductive

Căsătoria (iustum matrimonium sau iustae nuptiae), pentru romani modul natural de
creare a puterii părinteşti constă la origine în trecerea femeii sub puterea bărbatului.
Autorii explică această fizionomie a căsătoriei romane, în epoca veche, prin dorinţa
bărbatului de a fi sigur de fidelitatea soţiei şi deci de paternitatea copiilor, care urmau
să-i moştenească. Pentru a asigura fidelitatea soţiei, implicit paternitatea copiilor, soţia
era dată în mod absolut în stăpânirea bărbatului. Aşadar căsătoria ca si alte forme de
structură socială, apărea la vechii romani ca un reflex al spiritului individualist, generat
de instituţia proprietaţii-putere. În ultimă instanţă, femeia nu era decât un instrument
supus puterii nelimitate a bărbatului ca şi celelalte elemente constitutive ale familiei, cu
rolul de a-i crea moştenitori, la rândul lor supuşi aceleiaşi puteri.

Engels explica fizionomia originară a căsătoriei romane prin interesul lui pater
familias de a-şi asigura fidelitatea soţiei şi, prin aceasta, certitudinea partenităţii faţa de
urmaşii care veneau la moştenirea bunurilor sale: “Ea se bazează pe dominaţia
bărbatului în scopul precis de a procrea copii cu paternitate certă”.

Definiţia lui Justinian potrivit căreia căsătoria era ‘’unirea bărbatului cu femeia, care
constă într-o comunitate de viată de nedespărţit’’ (viet mulieris coniunctio individuam
consuetudim vitae continens) nu ne spune nimic despre conţinutul social al căsătoriei
romane, fiindu-ne redată doar o imagine idilică a sa1.

Din definitia dată de Modestin căsătoriei: coniunicatio maris et feminae, consortium


omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio (unirea bărbatului cu femeia, realizând o
comunitate pentru întreaga viată prin împărtăsirea dreptului divin si uman). rezultă că
incă se mai păstra vechea conceptie romană despre căsătorie, evidentiindu-se trei
elemente fundamentale:

- Coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae este fragmentul din definitie ce
subliniază că, pentru romani, căsătoria era o legătură pentru toată viata, fiind considerată o
legătură de nedesfăcut. Romanii nu priveau căsătoria ca pe o simplă legătură sexuală sau ca o
afectiune trecătoare, sotii fiind uniti prin puternica legătură de cult;

- Comunicatio humani iuris vrea sa însemne că între soti se stabilea o comunitate


desăvârsită în ce priveste bunurile materiale;

- Comunicatio divini însemna împărtăsirea femeii la cultul divin al bărbatului. Femeia,


alături de sot va îndeplini ceremoniile cultului, participând la toate riturile si formulele necesare
pentru îndeplinirea obligatiilor fată de religia casnică si cultul strămosilor. ” Ceremonia nuntii era

1
Dumitru Burghelea, Drept privat roman, Ed. Alfa, Iaşi 2004, p.165.
5Căsătoria în Dreptul roman

atât de solemnă – spune Fustel de Coulanges - si va avea efecte atât de grave încât nu trebuie
să ne surprindă faptul că bărbatii considerau că această ceremonie nu este permisă decât
pentru o singură femeie în fiecare casă”.

Din nefericire, vechile obiceiuri s-au alterat, concepțiile s-au schimbat, credința
religioasă s-a diluat, fapt ce a dus la slăbirea legăturii căsniciei, păstrându-se doar unele
din cele trei elemente, si anume comunitatea în ce priveste bunurile materiale, femeia
fiind determinată să contribuie la sarcinile căsătoriei sub forma dotei2.

În epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată prin


căderea femeii în puterea bărbatului. La sfârşitul republicii, în condiţiile dezvoltării
economiei de schimb, structurile sociale, inclusiv familia romană, şi-au transformat
fizionomia. Astfel, căsătoria cu manus, apărută în condiţiile Romei primitive, a căzut
treptat în desuetudine, locul său fiind luat de căsătoria fără manus (sinemanus). În
căsătoria fără manus femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului, ci ramânea sub
puterea lui pater familias de origine3.

Căsătoria cum manu ca si căsătoria sine manu, erau la fel de vechi, Legea celor XII
Table le mentionează pe amândouă în acelasi timp. În Legea celor XII Table căsătoria
era considerată un simplu contract civil între particulari, fără să existe necesitatea unei
ceremonii sau interventia vreunui organ al statului. Totusi, la început, probabil că multe
căsătorii se încheiau prin anumite solemnităti. Aceste solemnităti precedau căsătoria si
se realizau pentru ca sotia să intre în puterea sotului – manus4.

Căsătoria cum manu.

În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie. Drept
urmare bunurile sale, întreaga avere dacă fusese sui iuris sau numai zestrea dacă
fusese alieni iuris, deveneau proprietatea bărbatului5. Acesta putea fi soţul şi atunci ea
dobândea în noua familie locul unei fiice (loco filiae mariti), sau tatăl soţului său şi atunci
ea dobândea locul unei nepoate, iar faţă de proprii copii ea era considerată ca o soră
(loco sororis).

Această căsătorie se realiza în trei feluri:

Confarreatio (căsătorie religioasă solemnă) – era o formă de căsătorie rezervată


patricienilor care avea loc într-un cadru solemn, în faţa pontifilor. Presupunea prezenta

2
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, Roma- cetatea si destinul ei juridic -, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009,
p.144.
3
Lect. Dr. Emil Molcuț, Drept privat roman, p.98
4
Mihai Jacotă, Gheorghe Piticari, Drept privat roman, Iaşi 1987, p.244, apud Valerius. M. Ciucă, Lectii de drept
roman, vol. I, Ed. Polirom, 1998, pag. 194.
5
Dumitru Burghelea, op. cit., p .168,
6Căsătoria în Dreptul roman

viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum şi a zece martori. În
acest cadru se oferea lui Jupiter o pâine specială, farreus panis, cu scopul de a atrage
favoarea zeului suprem.

La usus apare vechea conceptie a uzucapiunii, deci a dobândirii unui obiect prin
folosintă îndelungată, usus neînsemnând altceva decât folosire. Lipsită de orice formă,
căsătoria devenea valabilă cu dubla conditie a coabitării timp de minim un an si ca traiul
comun să nu fi fost întrerupt timp de trei nopti consecutive. Dacă intervenea deci
usurpatio trinoctii (folosire, întrebuintare a celor trei nopți) aceasta îl împiedica pe bărbat
să dobâbdească manus asupra sotiei. Se pare că această formă de căsătorie a fost
concepută initial pentru a da satisfactie plebeilor, pentru a putea dobândi si ei manus
asupra sotiei. Începând cu secolul al II-lea al erei noastre, Gaius spune că această
institutie a căzut în desuetudine.

Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii. A apărut mai tarziu, pentru
ocolirea inconvenienţelor decurgând din confarreatio şi usus. Coemptio se realiza printr-
o autovânzare fictivă a viitoarei soţii de către viitorul soţ. Această formă de căsătorie
este o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare, ca procedeu de creare a puterii asupra unei
personae6. Coemptio era uzitată în vremea lui Gaius și în alte scopuri decât căsătoria –
ca de exemplu pentru schimbarea tutelei unei femei, pentru a putea testa, pentru
căsătoria formală cu un bătrân care o scutea de cultul propriilor strămosi.

Căsătoria fără manus era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate


că ea coexista şi cu căsătoria cu manus, care era oricum mai rară în această epocă. Era
o căsătorie mai simplă şi cu toate controversele ce au existat asupra ei, se pare că ea
exista încă din epoca veche, mai ales că era menţionată de către Legea celor XII Table,
fiindcă probabil era folosită de plebei7.

Prin căsătoria fără manus, adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii,
aceasta rămânea în familia de origine având două poziţii după cum era cazul: prima, era
sui iuris aflându-se sub tutela perpetuă a agnaţilor, a doua, era alieni iuris, găsindu-se
astfel sub patria potestas a lui pater familias. Aceasta era şi ea o iustae nuptie, iustum
matrimonium chiar dacă bărbatul nu avea autoritate asupra ei.

Din punct de vedere al statutului juridic al femeii, această formă de căsătorie se


deosebeste net de căsătoria cum manu:

- Femeia rămânea supusă agnatic în familia ei de origine, sub autoritatea


tatălui sau a unor rude agnatice, iar în cazul în care, în momentul
căsătoriei, era o persoană sui iuris, îsi va păstra acest statut pe întreaga
durată a căsătoriei;

6
Dr. Vasile Popa, Dr. Radu. I. Motica, Drept privat roman, Ed. Presa Universitară Română, Timisoara – 1994, p.
88.
7
Cristinel Murzea, Drept roman, Ed. All Beck, 2003, p.82.
7Căsătoria în Dreptul roman

- Tatăl putea să-si revendice fiica căsătorită, ca pe oricare din copiii săi,
oriunde s-ar afla;

- Din punct de vedere patrimonial, femeia căsătorită sine manu si supusă


autoritătii paterne nu putea dobândi bunuri pentru sine sau pentru sot, ele
revenind celui care exercita autoritatea paternă. De la aceste reguli de
principiu s-au admis cu timpul o serie de derogări, venite de altfel, în
întâmpinarea dorintei de a da o pondere tot mai mare legăturilor provenite
din căsătorie;

- În privinta relatiilor personale dintre soti, femeia putea părăsi locuinta


sotului, din proprie initiativă sau la solicitarea tatălui ei. si această regulă
de principiu a fost amendată spre sfâsitul Republicii, când pretorul a
acordat sotului părăsit, în fapt, posibilitatea de a uza de interdictul de
uxore exhibenda, pentru a-si readuce sotia la domiciliul conjugal.

- În cazul în care între sot si tatăl femeii căsătorite intervenea un conflict cu


privire la domiciliul sotiei, s-a dat câstig de cauză sotului, apreciindu-se că
nu se putea exercita autoritatea părintească împotriva vointei celui ce a
acceptat acea femeie drept sotie. Pretorii au apreciat că prin
consimtământul tatălui la căsătorie, drepturile acestuia au fost cedate
sotului;

- Sotii erau obligati să-si poarte reciproc respect iar o anumită


”independentă” în căsătorie nu însemna că ei sunt străini unul fată de
celălalt, predominând comunitatea de viată si interese a celor doi. În
acest sens, nu se permitea sotilor să intenteze, unul împotriva celuilalt,
actiuni penale sau infamante, recunoscându-se, pe planul dreptului privat,
un drept de succesiune între soti, fapt ce este în totală contradictie cu
vechile conceptii romane cum că sotii ar fi străini unul fată de altul8.

Căsătoria sine manu era lipsită de formalităti, dar totusi, se cereau anumite conditii
în afară de simpla convietuire a sotilor. În primul rând se cerea, din partea bărbatului si a
femeii, manifestarea de voință de a trăi ca soti – affectus maritalia. Pe lângă aceasta,
erau necesare anumite ceremonii care deosebeau această căsătorie de concubinat.

a). Logodna (sponsalia) era promisiunea pe care si-o făceau viitorii soti
în vederea căsătoriei.

Viitorii soti puteau face promisiunea de căsătorie dacă erau persoane sui iuris,
însă această promisiune o puteau face si părintii, de asemenea. Logodna era denumită
sponsalia deoarece se folosea verbul spondere pe care îl întâlnim la stipulatie.

În dreptul roman, logodna producea anumite efecte. În primul rând, logodnicul are
actiune de adulter în caz de infidelitate din partea logodnicei. În cazul în care părtile
nu-si respectau promisiunea, ele erau penalizate. Astfel, dacă logodnicul nu-si respecta
8
R. Gidro, A. Gidro, V. Nistor, op. cit., p.152.
8Căsătoria în Dreptul roman

promisiunea de căsătorie, el pierdea darurile făcute logodnicei cu titlul de poena. În


cazul în care logodnica refuza să consimtă la căsătorie, este obligată să înapoieze de
două ori valoarea darurilor făcute de logodnic.

b). Festivitas nuptiarum

În ajunul căsătoriei, aveau loc anumite ceremonii care mergeau de la


îmbrăcămintea logodnicei până la conducerea ei în casa sotului ( deductio uxoris in
domo mariti). Întreg ceremonialul se realiza prin ritualuri arhaice, cu caracter rustic9 .

c). Instrumentum dotale

Cuprindea întelegerea scrisă în acte asupra patrimoniului viitorilor soti (acte dotale,
nuptiale)10.

Concubinatul era căsătoria sfecifică dreptului post clasic, o căsătorie inferioară


celor două anterioare, care în dreptul clasic nu constituia decât o simplă uniune de fapt.
Justinian a fost acela care a ridicat concubinatul la rangul de căsătorie, dându-i efecte
juridice, creând un drept de mostenire fată de tatăl lor copiii naturali născuti în afara
căsătoriei făra manus.

Denumirea concubinatului folosită în dreptul vechi era pelicatum11 despre care


profesorul Tomulescu, în lucrarea sa ”Concubinatul în dreptul roman” tratează evoluția
sa istorică dar si contextul tuturor implicatiilor pe plan social si juridic. Deci pelicatul sau
concubinatul era recunoscut ca o uniune de fapt între bărbat căsătorit sau necăsătorit cu
una sau mai multe femei.

La sfârsitul Republicii odată cu marile cuceriri romane, când conditiile vietii materiale
au modificat conceptia de viată a romanilor în sensul că moravurile s-au depreciat, au
decăzut, iar vechea familie romană se destrăma, ca o consecintă a acestei cauze a
apărut căsătoria făra manus. Aceasta avea un dublu aspect: unul privea concubinatul si
celălalt însăsi căsătoria fără manus ca instituție pe deplin legitimă. De aici chiar cuvântul
paelex (de la pelicat) însemna pe de-o parte femeia care trăia cu un bărbat neînsurat si
pe de alta, cea care trăia cu un bărbat însurat. Cu timpul paelex a devenit uxor în
căsătoria cu manus, si cele două forme respectiv concubinatul si căsătoria fără manus
s-au diferentiat net.

În timpul împaratului Augustus concubinatul se confunda cu relatiile trecătoare si nu


avea un caracter onorabil, apropo de conditia juridică a femeilor concubine. Totusi
Augustus a dat concubinatului un caracter licit numai când era vorba de anumite
persoane, dar la fel ca si perioadele precedente era considerat ca o uniune de fapt fără
efecte juridice.

9
M. Jacotă, Drept roman, vol. I, Iasi, Ed. „Chemarea”, 1993, p.246.
10
Valerius M. Ciucă, Lectii de drept roman, Ed. Polirom, 1998, p. 194.
11
C. St. Tomulescu, Concubinatul în dreptul roman, 1953, pag. 96, apud prof. univ. dr. Stefan Cocos, op. cit., pag.
100.
9Căsătoria în Dreptul roman

În perioada crestină a epocii clasice si postclasice se pare că a dobândit caracter


juridic, dar există nenumărate controverse în această privință. Împăratul Constantin,
initial a căutat să desfiinteze concubinatul prin toate mijloacele deoarece crestinismul
considera unirea sexuală în afara căsătoriei ca pe un păcat. Pentru a-l evita nu exista
decât un singur mijloc ce consta în contractarea unei căsătorii. De aici neadmiterea
initială a concubinatului, iar apoi admiterea sa ca o formă de căsătorie inferioară pentru
a se înscrie totusi în principiile morale crestine.

De aceea, tinând seama de aceste idei, împărații creștini începând cu Constantin,


chiar dacă considerau initial concubinatul ca o uniune contrară moralei crestine, totusi
ulterior au încercat s-o recunoască ca pe o căsătorie inferioară, atât în ceea ce priveste
bărbatul si femeia cât si copiii.

Împăratul Justinian, după cum am mai spus l-a ridicat la rang de căsătorie, pentru
că copiii naturali aveau dreptul la succesiunea ab intestat- fată de tatăl lor natural, exista
de asemenea obligatia alimentară a acestuia, iar copiii puteau să aibă un nume special.

În ceea ce priveste pe concubină, aceasta avea acum o situație onorabilă, iar copiii
ei aveau un tată cert din punct de vedere juridic. Concubinatul capătă astfel un caracter
monogam, durabil si a fost considerat ca o uniune contractată cu o persoană
necăsătorită12.

Căsătoria era un act de drept privat ce nu se putea încheia fără prezenta sotiei, în
schimb ea se putea încheia fără prezenta sotului. Încheierea căsătoriei era urmată de
conducerea sotiei la casa sotului unde se dădea o petrecere rituală care atesta
legitimitatea căsătoriei. Pentru încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite anumite
conditii13:

Condiţiile de fond sunt reprezentate de: conubium, consimtământ si


vârsta comune ambelor forme ale căsătoriei14.

a). Prin conubium se întelege formalitatea încheierii căsătoriei, dar nu numai atât,
termenul având si semnificatia religioasă si juridică de aducere a femeii sub puterea
bărbatului. Căsătoria presupune o conventie de aducere sub putere, deci un act juridic,
care nu era posibil decât pentru cetătenii romani, sau pentru peregrinii cărora li se
recunostea, ca o favoare, ius conubi. În vechiul drept roman, conubium a fost o conditie
prin care se făcea nu numai diferentierea între cetăteni si peregrini, ci chiar si în
rândurile cetătenilor. Astfel, până la Lex Canuleia, din anul 445 î. Hr., plebeii nu se
bucurau de ius conubii, situație în care se poate afirma – pe bună dreptate – că suntem
în prezenta unei diferentieri cu ”un pronuntat caracter politic” ce a avut ca finalitate
mentinerea unor privilegii în favoarea patricienilor.

12
Prof. univ. dr. Stefan Cocos, Drept roman,Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni, obligatii,
izvoarele obligatiilor, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2005, p. 100.
13
Ibidem, p. 101.
14
Cristinel Murzea, op. cit., p. 81.
10Căsătoria în Dreptul roman

În dreptul clasic, pentru a se recunoaste ius conubii, se impuneau si îndeplinirea


următoarele conditii:

- Inexistenta unor legături de rudenie cognatică între viitorii soti. În linie


dreaptă (directă) acest impediment era socotit până la infinit, iar în linie
colaterală până la un anumit grad (gradul VI în epoca veche, fiind apoi
redus la gradul IV). În perioada imperială s-a permis căsătoria între
colaterali dacă exista cel putin un grad depărtare de strămosul comun;

- Inexistenta legăturilor de afinitate, adică a rudeniei ce uneste pe un sot de


rudele celuilalt. Impedimentul, în linie colaterală, mergea până la a viza
cumnati si cumnate;

- Lex Iulia de adulteriis interzicea căsătoria între sotul adulter si complicele


său;

- Era interzisă căsătoria între tutore si pupilă;

- Interdictia văduvei de a se recăsători mai devreme de 10 luni, iar mai


târziu, de un an, de la moartea sotului;

- Persoanele ce ocupau functii care presupuneau un anumit rang social nu


puteau încheia căsătorii cu persoane de un rang social net inferios;

- Prin dispozitii imperiale s-a interzis guvernatorilor din provincii să se


căsătorească cu femei locuitoare în provincia pe care o guvernau;

- În timpul primilor împărati crestini s-a emis si interdictia încheierii


căsătoriei între crestini si evrei15.

b). Consimtamântul (affectio maritalis). În dreptul vechi, dacă viitori soti erau sui
iuris, se cerea consimtământul lor precum si consimtământul tutorelui femeii. În cazul în
care consimtământul celor doi sefi de familie, în timp ce în epoca clasică se mai cerea si
consimtământul viitorilor soti16.

Tutela asupra femeilor a dispărut în epoca împăratului Claudius, dar până atunci, o
femei în vârstă de până la 25 de ani avea nevoie de consimtământul ascendentilor, desi
nu se mai afla sub puterea lor, consimtământ dat în scop de ajutor si protectie. Peste
vârsta de 25 de ani, femeia se putea căsători pe baza simplului ei consimtământ.

c). În vechiul drept roman, vârsta la căsătorie era fixată de pater familias. Cu
timpul, s-a procedat la examinarea corporală a viitorilor soti, pentru a constata
pubertatea băietilor si nubilitatea fetelor. În legătură cu această conditie a existat o
dispută între Scoala Proculienilor si cea a Sabinienilor. Sabinienii sustineau că vârsta la
căsătorie trebuie să fie stabilită în urma unui control corporal, asa cum se proceda în
15
R. Gidro, A. Gidro, V. Nistor, op. cit., p. 148.
16
Teodor Sâmbrian, Principii, institutii si texte celebre în dreptul roman, Casa de editură si presă „Sansa”,
Bucuresti, 1994, p. 68.
11Căsătoria în Dreptul roman

vechiul drept. Proculienii, în schimb, au fixat o vârstă minimă pentru căsătorie, fără un
control corporal. Această vârstă era de 12 ani pentru fete si 14 ani pentru baieti. Această
opinie a triumfat, fiind preluată si în codificarea lui Justinian. În cazul încălcării acestei
conditii de vârstă, căsătoria era nulă. Dacă, însă, până la constatarea nulitătii, sotii
împlineau vârsta, căsătoria rămânea valabilă17.

Condiţiile de formă aceste condiţii au fost impărţite în funcţie de cele două


tipuri de căsatorii tratate mai sus.

Căsătoria cum manus cunoaşte trei forme:

• Confarreatio,18 căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau exclusiv


de îndeplinirea unor ritualuri religioase de la care erau excluşi plebeii.În cadrul
acestora se oferea zeului Jupiter o pâine făcută din grâu,farreus panis, de unde
si denumirea de confarreatio, se pronunţau solemn anumite cuvinte cu
semnificaţie rituala, certa et solemnia verba, in faţa unui număr de zece martori,
a flaminului lui Jupiter şi a lui pontifex maximus. Viitoarea soţie trebuia să poarte
pe cap un voal de culoare roşie ce semnifica cinsacrarea către zeul Marte, zeu
atât al războiului cât si al agriculturii19.

• Usus, întrucât plebeii nu aveau acces la confarreatio si trăiau în uniuni


nelegitime,s-a creat aceasta formă a căsătoriei –usus- si constă in coabitarea
femeii cu bărbatul timp de un an de zile, la capătul căruia femeia intra în mod
automat sub puterea bărbatului, dacă aceasta nu întrerupea prin ius trinoctii,
termenul, adică dreptul de a absenta trei zile consecutiv dela domiciliul
bărbatului.

• Coemptio a apărut ceva mai târziu, pentru ocolirea inconvenienţelor decurgând


din formele lui confarreatio si usus. Aceasta constă dintr-o mancipaţiune făcută
de însăşi femeie către viitorul ei soţ. Deci aceasta era o vânzare-cumpărare
simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie inventată de către plebeii
care nu aveau acces la confarreatio, cu scopul de a dobândi şi ei putere, manus
asupra soţiilor lor după modelul patricienilor.

Căsătoria fără manus (sine manus) presupunea o singură condiţie de formă si


anume, instalarea femeii în casa bărbatului (deductio mulieris in domnum mariti). Cu
această ocazie, pentru a se sublinia semnificaţia faptului, se organiza o petrecere sau se
constituia o zestre. 20

17
M. Jacotă, op. cit., p. 247
18
C.St. Tomulescu, Concubinatul in dreptul roman,1937, p. 143, P. Noailles, Revue historique de droit francais et
etranger, 1936, p. 415, apud prof. univ. dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 101.
19
Homme et choses de l’ancien Rome, 1911, apud Prof. Univ. Dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 101.
20
Dumitru Burghelea, op. cit., p .166.
12Căsătoria în Dreptul roman

Efectele căsătoriei romane.

În general, căsătoria era precedată de o logodnă (sponsalia), simpla legătură


morală; logondna n-a produs efecte juridice decât in epoca imperială târzie, când,
devenind un raport juridi, obliga partea care se facuse vinovată de ruperea nejustificată
a logodnei la plata unor daune-interese corespunzătoare. Pentru încheierea unei
căsătorii se cereau îndeplinite mai multe condiţii.

În epoca arhaică a dreptului roman, căsătoria copiilor se încheia de către şefii de


familie, ca o consecinţă a autorităţii pe care aceştia o aveau asupra persoanelor ce se
aflau în puterea lor familiala (patria potestas); în dreptul clasi, pe lângă consimţământul
şefilor de familie, se cerea si cel al persoanelor ce urmau sa se căsătorească, dar treptat
va prevala în fapt voinţa acestora din urmă, drept urmare a slăbirii autorităţii lui pater
familias.21

Tinerii ce urmau să se căsătorească trebuiau să aibă o vârstă minimă: 12 ani fetele,


14 ani băieţii. Unii jurişti opinau că pentru aceştia din urmă pubertatea trebuia stabilită
de la caz la caz printr-o cerecetare corporală (inspectio corpores), dar opinia lor nu s-a
impus.

În fine, viitorii soţi trebuiau să mai îndeplinească unele condiţii stabilite de legea
romană si cunoscute sub denumirea de ius conubii (dreptul legal de a se căsători). Cei
ce urmau să se căsătorească nu puteau fi rude între ei (în linie directă la infini, în linie
colaterală între cumnaţi si cumnate, dar numai din epoca dominatului). Bigamia fiind
interzisă, niciunul din viitorii soţi nu putea fi căsătorit, iar văduva nu se putea remărita.
Din considerente de incertitudine a paternitaţii, înainte de un an de la moartea soţului.22

În unele cazuri, căsătoria nu era îngăduită din considerente sociale (între patricieni
si plebei pâna in secolul V î.e.n.), politice (între guvernator si o femeie din provincia sa),
sau morale (între tutore – sau fiul acestuia – şi fosta pupilă).

Cea mai veche formă de căsătorie a fost, aşa-zisa căsătorie „solemnă” ce se


încheia utilizându-se anumite formalităţi si ritualuri. În terminologia juridică ea se intitula
căsătorie cum manu, deoarece femeia cădea in puterea (manus) şefului de familie
(pater familias)23, având o poziţie de subordonare faţă de acesta, asemenea fiicelor
(loco filiae). 24

21
Vl. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 202, apud, Prof. Univ. Dr. Stefan
Cocos, op. cit., p. 106.
22
Ibidem, p. 106.
23
Ideea că doar pater familias beneficiază de capacitate juridică deplină, pare a se justifica, dacă ne
raportăm la condiţia descendenţilor săi (vezi supra) si la calitatea lui de status familiae; în pofida faptului
că anumiţi autori nu au făcut referiri cu privire la acest aspect, considerăm totusi valabilă o astfel de ipoteză,
existând în acest sens un punct de vedere unitar.
24
Cristinel Murzea, op. cit., p. 81-82.
13Căsătoria în Dreptul roman

Căsătoria “solemnă” se încheia fie prin folosirea anumitor ceremonii religioase


oficiate de preotul Jupiter (flamen Dialis) faţă de 10 martori, fie printr-o cumpărare – la
început reală, apoi devenită simbolică – pe calea unei mancipaţiuni (modul solemn de
transferare a proprietăţii), fie prin convieţuirea neîntreruptă a femeii cu un bărbat vreme
de un an de zile ( usus, adică deprindere, obişnuinţă ).

Spre finele Republicii Romane, îşi face apariţia aşa-zisa căsătorie „liberă” numită,
după cum am mai menţionat, sine manu, deoarece aceasta nu intra în puterea materială
a soţului.

În cazul în care două persoane nu se puteau căsători, datorită unui impediment


nedirimant (diferenţa de condiţie socială, afinitate, considerente politice etc.), ele puteau
convieţui împreună în mod stabil sub forma concubinatului (concubinatus). Deşi copiii
născuţi dintr-o astfel de uniune erau cinsideraţi nelegitimi (vulgo concepti), treptat poziţia
lor s-a ameliorat; sub Justinian ei primesc un drept la alimente din partea tatălui şi la o
parte din succesiunea acestuia.

Raporturile dintre soţi erau diferite după cum era vorba de o căsătorie „solemnă”
sau de una „liberă”. În primul caz soţia cădea sub puterea (manus) soţului, dacă acesta
era „independent” (sui iuris), iar dacă era „dependent” (alieni iuris) intra în puterea
şefului de familie (pater familias) de care aceasta depindea. Bunurile soţiei deveneau
proprietatea capului de familie, iar acesta exercita asupra soţiei o autoritate nelimitată,
cel puţin în epoca arhaică a Romei.

Efectele căsătoriei asupra persoanelor.

Relaţiile personale dintre soţi. Căsătoria stabilea între soţi o comunitate de vieţuire,
soţii datorându-şi unul altuia fidelitate. În căsătoria fără manus femeia rămânea în familia
de origine. Dacă erau alieni iuris, ea îşi păstra mai departe acest statut. Pentru că nu
făcea parte din familia soţului ei, dacă era persoană sui iuris, se bucura de o libertate
completă din punct de vedere al bunurilor şi persoanei, neexistând pentru ea obligaţia
de fidelitate şi nici de a locui la domiciliul soţului ei.

Tatăl femeii măritate fără manus putea interveni oricând în coabitarea soţilor, fapt ce
explica ideea adânc înrădăcinată a puterii părinteşti în concepţia romanilor. Totuşi
indiferent de excepţie trebuiesc remarcate câteva reguli de bază, respectiv: soţii îşi
datorau fidelitate unul altuia, adulterul fiind pedepsit; soţia trebuia să participe la
demnitatea soţului; ea îşi avea domiciliul la soţul ei; bărbatul era protectorul ei legal
având un mandat tacit pentru a o reprezenta în justiţie; soţii nu puteau intenta acţiune
unul împotriva celuilalt, în caz contrar suportând pedeapsa infamiei etc.

În epoca clasică i s-a dat soţului posibilitatea de a aduce pe soţie la domiciliul


conjugal printr-un interdict împotriva tatălui. În ceea ce priveşte fidelitatea, prin lex Iulia
14Căsătoria în Dreptul roman

de adulteriis din vremea împăratului Augustus, de pedepsea adulterul femeii, dar nu şi în


aceeaşi măsură şi al bărbatului.

Copiii născuţi din căsătorie. Faţă de aceştia au apărut următoarele efecte:


legitimitatea, paternitatea, filiaţia si după cum bine cunoaştem, puterea părintească.

Legitimitatea se referea exclusiv la copiii născuţi în sânul căsătoriei, legitimi iusti.

Paternitatea nu se stabilea decât prin căsătorie prin regula: mama totdeauna era
sigură chiar de ar fi zămislit în afara căsătoriei; tatăl însă era acela pe care îl arăta
căsătoria.

Privitor la filiaţiune aceasta se proba prin dovedirea maternităţii si paternităţii25.

Efectele căsătoriei asupra bunurilor.

Relaţiile patrimoniale dintre soţi. Acestea par relativ complexe, dar dacă privim
regimul bunurilor după felurile căsătoriei, respectiv căsătoria cu manus si cea fără
manus, lucrurile sunt simple.

Astfel, la căsătoria cu manus acţionează regimul comunitătii de bunuri, adică tot


ceea ce dobândeşte soţia intră în patrimoniul familiei, care era coproprietatea lui pater
familias, respectiv soţul. În cazul morţii acestuia primea o parte egală cu partea pe care
o primea fiecarea copil.

În căsătoria fără manus soţii trăiau în regimul separaţiei de bunuri, ei fiind


independenţi din punct de vedere patrimonial unul faţă de celălalt.

Relaţiile patrimoniale dintre soţi se refereau la câteva instituţii precis reglementate


de dreptul roman în funcţie de necesităţile vieţii familiei romane, pe de-o parte, și pe de
alta de interesele aceleiaşi societăţi care le-a impus. Acestea se refereau deci la: dotă
(dos, zestre), parafernă, donaţie, donaţiunea ante nuptias si donaţiunea propter nuptias.

Dota era acel grup de bunuri pe care soţia le aducea pentru a susţine sarcinile
căsătoriei cu ocazia încheierii acesteia. Procedura juridică de constituire a dotei varia şi
se realiza prin următoarele modalităţi: datio dotis, promisio dotis si dotis dictio.

Datio dotis consta în transferul de proprietate făcut soţului de către soţie în


mijloacele diferite ca traditio, macipatio si acceptilatio.

Promisio dotis consta într-o stipulatio – contract verbal de promisiune prin care se
constituia dota.

25
Prof. Univ. Dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 103.
15Căsătoria în Dreptul roman

Dotis dictio – promisiunea de dotă era forma specifică pentru constituirea dotei.
Diferite persoane, ca însăşi fata ce urma să se căsătorească, tatăl, bunicul dinspre tată
și chiar debitorul acesteia putea să se oblige prin dotis dictio pronuntând cuvinte
solemne în faţa viitorului soţ, să facă o prestaţie cu titlu de dotă26. Faţă de stipulatio, în
acest caz numai o singură persoană pronunţa cuvintele solemne, respectiv cel care
constituia dota. În epoca clasică dotis dictio a căzut in desuetudine.

Dota era foarte importantă la romani, iar lipsa acesteia era considerată drept dovadă
de dezonoare. Procedura de constituire a dotei, oricare ar fi fost modalitatea folosită
depindea de condiţia ca ulterior să fi avut loc căsătoria căci în caz contrar această
constituire nu mai producea efecte.

Dota intra în proprietatea soţului care trebuia să o folosească numai pentru


susţinerea sarcinilor căsătoriei. La desfacerea căsătoriei dota trebuia restituită drept
consecinţă a faptului că la încheierea ei aceasta era constituită numai pentru susţinerea
sarcinilor căsătoriei.

Regimul juridic al bunurilor dotale. Am afirmat că soţul devenea proprietar al


bunurilor dotale. În epoca veche soţul avea drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale,
nu numai in timpul căsătoriei dar si după desfacerea acesteia; pentru motivul că acest
regim devenise abuziv, în sensul că la sfârşitul republicii ca o consecinţă a slăbirii
legăturilor de familie, crescând numărul de divorţuri şi foarte multe familii destrămându-
se, s-a impus ca dota care susţinea sarcinile căsătoriei să fie restituită celui care a
constituit-o , si a nu se da posibilitatea unei categorii de bărbaţi să se imbogăţească prin
dotă.

Totuşi chiar dacă soţul restituia dota, el putea reţine o parte din bunurile dotale in
următoarele cazuri: pentru a se asigura creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie; pentru
cheltuielile făcute de soţ pentru întreţinerea dotei; ca sancţiune pentru soţia ce a sustras
bunuri de la soţ sau care s-a compromis imoral.

Pentru stăvilirea practicilor căsătoriilor din interes, respectiv pentru dobândirea


dotei, s-au luat iniţial măsura restituirii dotei în caz de divorţ, numită cautio rei uxoriae –
stipulaţia prin care bărbatul promitea restituirea dotei în caz de desfacere a căsătoriei.
Stipulaţia era sancţionată prin actio ex stipulatu, dar dacă femeia nu avea ea însăşi grijă
să încheie această stipulaţie, nu avea la dispozţie niciun mijloc juridic de recuperare a
dotei.

De aceea pretorul a creat un regim juridic unitar al bunurilor dotale printr-o acţiune -
actio rei uxoriae, prin care femeia putea solicita restituirea dotei dacă a omis să încheie
stipulaţia de restituire a dotei.

Împăratul Augustus prin lex Iulia de adulteriis a interzis înstrăinarea de către soţ a
imobilelor italice ale femeii care făceau obiectul dotei. Împăratul Justinian a lărgit

26
S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, nr. 6., 1940, p. 159, apud, prof. univ. dr. Stefan Cocos,
op. cit., p. 105.
16Căsătoria în Dreptul roman

această regulă în sensul că toate imobilele dotale nu puteau fi înstrăinate, indiferent


unde s-ar fi aflat acestea.

Paraferna, constituia bunurile femeii ca soţie existente pe lăngă zestre. În căsătoria


fără manus, femeile căutau să-şi asigure o anumită independență şi de aceea nu-şi
constituiau zestre toată averea, ci păstrau o parte din ea pentru ele însele. Femeia
rămânea sau proprietară a lucrurilor sau titulară a drepturilor ce formau obiectul
parafernei. Totuşi soţia îi putea acorda soţului anumite drepturi asupra parafernei ca:
administrarea bunurilor parafernei; îi putea trece proprietatea lucrurilor corporale cu
obligaţia de a le înapoia impreună cu fructele lor, etc. Pentru asigurarea înapoierii
paraferne, soţia avea o ipotecă generală asupra bunurilor soţului ei.

Donaţiunea între soţi, constituia un caz special al donaţiunii între vii. Ea a apărut
odată cu căsătoria fara manus, căsătorie în care femeia putea să aibă bunuri ce
constituiau patrimoniu şi deci să primeasă alte bunuri cu titlu de donaţiune.

Pentru motivul că soţii exercitau presiuni reciproce pentru a fi determinaţi să facă


donaţii, romanii au interzis donaţiunea între soţi. Totuşi în practică soţii îşi făceau donaţii
eludând interdicţia. În acest context împăratul Antonius Caracalla a emis
senatusconsultul oratio Antonini prin care se dădea valabilitate donaţiei soţului care
continua să persiste până la moarte în intenţia sa de a dona către celălalt soţ anumite
bunuri.

Donaţiunea ante nuptias si donaţiunea propter nuptias. Se obişnuia ca logodnicii să-


şi facă cadouri unul altuia înainte de căsătorie. Acest obicei s-a impus ca o regulă în
sensul că bărbatul înainte de căsătorie, să dea femeii o donaţie care odată cu
constituirea dotei intrau în patrimoniul acestuia. O astfel de donaţie, deoarece era făcută
înainte de căsătorie se numea donaţiunea ante nuptias.

În vremea împăratului Justinian donaţiunea ante nuptias s-a transformat în


donaţiunea propter nuptias, în sensul că această donaţiune se putea face pe de-o parte
în momentul încheierii căsătoriei şi deci nu înainte, ori pe de alta se putea face în timpul
căsătoriei.

În ceea ce priveşte regimul juridic al acestor bunuri nu exista obligaţia ca în cazul


desfacerii căsătoriei acestea să fie restituite. În vechea societate romană divorţul era
privit cu multă ostilitate, deoarece societatea era interesată ca familia, celula de bază în
procesul de producţie, să aibă o trainică durabilitate. De aceea cei ce divorţau fără just
temei erau sancţionaţi: fie cu luarea dreptului de vot, fie cu radierea dintr-un ordin
privilegiat, fie cu excluderea din senat etc. Decăderea morală se face tot mai mult simţită
la clasele suprapuse, iar divorţurile devin tot mai frecvente, în aceste cercuri. Uneori
împăraţii intervin, încercând să îngreuneze, prin măsuri legislative, despărţirile fără
temei, şi să stăvilească primejdia disoluţiei morale.

Fără a mai încerca să limiteze divorţurile, împăratul Justinnian le acceptă, dacă erau
justificate ( de exemplu căderea în prizonierat, adulterul ) sau dacă exprimau voinţa
17Căsătoria în Dreptul roman

ambelor părţi, adică consimţământul lor mutual de a se despărţi; în celelalte cazuri,


declarate „nejustificate”, soţul care ceruse divorţul era pedepsit, dar căsătoria era
declarată totuşi desfăcută27.

Desfacerea căsătoriei. Aceasta se realiza în mod forţat sau în mod voluntar. În mod
forţat căsătoria se desfăcea prin moarte şi prin pierderea libertaţii sau a cetaţeniei unuia
dintre soţi. Tot cau un mod forţat se desfăcea şi căsătoria care după încheiere intra sub
incidenţa unei piedici la căsătorie, ca de exemplu căsătoria unui cetaţean devenit ulterior
senator, cu o dezobită28. În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin voinţa părţilor,
făcându-se distincţia între căsătoria cu manus si cea fără manus.

În acest context căsătoria cu manus se desfăcea în virtutea principiului simetriei,


prin forme inverse decât cele prin care s-a încheiat. Astfel confarreatio se desfăcea prin
difarreatio, coemptio sau usus prin remancipatio, femeia ieşind de sub puterea maritală
a bărbatului, căsătoria desfăcându-se.

De fapt intenţia părţilor de a se despărţi constituia divortium. Afară de acesta mai


exista repudium, atunci când una din părţi susţinea în scris sau cu martori voinţa de a se
despărţi. Desfacerea căsătoriei prezenta efecte pe de-o parte asupra persoanelor, iar pe
de alta asupra bunurilor.

În ceea ce priveşte persoana soţilor, supă desfacerea căsătoriei foştii soţi dispuneau
de persoana lor şi dacă doreau puteau încheia alte căsătorii.

Privitor la persoana copiilor, când căsătoria se desfăcea prin moartea soţului care
era pater familias, copiii deveneau persoane sui iuris. Când căsătoria se desfăcea prin
divorţ, copiii rămâneau la soţul nevinovat şi tatăl le purta de grijă pentru creştere.

În ceea ce priveşte efectele desfacerii căsătoriei asupra bunurilor, principalul efect


era obligaţia de restituire a dotei de către soţ, la fel si a parafernei. Donaţiunea ante
nuptias si cea propter nuptias nu se restituiau29.

Putem conchide că dacă pentru romani căsătoria era o uniune între bărbat şi
femeie, o asociere pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios - nuptie
suntcomunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris
comunicatio; era uniunea bărbatului şi a femeii ce implica o viaţă comună - nuptia sive
matrimonium este vire et mulieris conjuctio, individuam consuetudinem vitae contiens.
Astăzi, căsătoria este definită ca uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie,
încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi
reglementată de normele imperative ale legii.

27
Cristinel Murzea, op. cit., p. 84.
28
Vl. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1977, p. 202, apud, Valerius. M. Ciucă,
op. cit., p. 196.
29
Prof. univ. dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 104-105.
18Căsătoria în Dreptul roman

Bibliografie

Burghelea, Dumitru, Drept privat roman, Iasi, Ed. Alfa, 2004.

Ciucă, Valerius M., Lectii de drept roman, vol I, Iasi, Ed. Polirom, 1998.
19Căsătoria în Dreptul roman

Cocoș, Ștefan, Drept roman. Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni,
obligatii, izvoarele obligatiilor, editia a III-a, Bucuresti, Ed. Universul Juridic, 2005.

Gaius, Institutiunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note si adnotări
de Aurel N. Popescu, Bucuresti, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1982.

Gidro, Romulus, Gidro, Aurelia, Nistor, Vasile, Roma – cetatea si destinul ei juridic -,
Bucuresti, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009.

Jacotă, Mihai Vasile, Drept roman, vol. I, Iasi, Ed. „Chemarea”, 1993.

Murzea, Cristinel, Drept roman, Bucuresti, Ed. All Beck, 2003.

Popa, Val, Vasile, Drept privat roman, prefată de acad. prof. univ.Gaudemet, Jean,
Universitatea Sorbona, Pasris, Bucuresti, Ed. All Beck, 2004.

Popa, Vasile, Motica, I. Radu, Drept privat roman, Timisoara, Ed. Presa Universitară
Română, 1994.

Sâmbrian, Teodor, Principii, institutii si texte celebre în dreptul roman, Bucuresti, Casa de
editură si presă „Sansa” S.R.L., 1994.