Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

- Facultatea de Drept-

Istoria statului și dreptului

românesc

Reglementarea relațiilor de familie în secolul al XIX-lea

Profesor îndrumător : Lect. dr. Cosmin Dariescu

Realizatori:

o Ailioaei Ramona

o Ciubotaru Luca

-anul I, grupa A4

-martie 2011-
 Cuprins

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.....................................................................1

- Facultatea de Drept-................................................................................................... 1
Istoria statului și dreptului românesc............................................................................1
Cuprins.......................................................................................................................... 2
Capitolul I – EVOLUȚIE ISTORICĂ...................................................................................3
Capitolul II – STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR.......................................................4
Capitolul III - RUDENIA...................................................................................................6
Capitolul IV – FAMILIA....................................................................................................9
Impedimente.........................................................................................................14

Capitolul V. SUCCESIUNEA .........................................................................................23

Concluzii...................................................................................................................... 28
Bibliografie.................................................................................................................. 29

2
Capitolul I – EVOLUȚIE ISTORICĂ

În secolul al XIX-lea, dreptul scris s-a dezvoltat semnificativ prin intermendiul condicilor
sau codurilor, acte normative scrise împărțite pe articole și paragrafe și sistematizate pe ramuri de
drept. Reglementarea poziției juridice a persoanelor păstrează în linii mari trăsăturile perioadei
medievale. În Țările Române reforma lui Constantin Mavrocordat din anul 1739 rămâne în
vigoare până în anul 1858, când a fost înlăturată de Convenția de la Paris1. Revoluția lui Tudor
Vladimirescu de la 1821, deși înfrântă a pus capăt domniilor fanariote iar restabilirea domniilor
pământene a favorizat evoluția pozitivă a dreptului.

În Moldova, legiuirile scrise care abordează detaliat domeniul persoanelor și al relațiilor de

familie sunt manualul lui Donici (1814) și Codul Calimach (1817). Versiunea extinsă a Manualului
lui Donici a fost tipărită în 1814 și propusă spre promulgare sub forma unui proiect de cod,
domnului Scarlat Calimach. Proiectul a fost respins ca opțiune legislativă, dar a rămas în categoria
de carte de învățătură a dreptului. Lucrarea reprezintă o sinteză a obiceiului pământului cu
reglementările anterioare din Moldova precum și cu dreptul bizantin receptat. Fără influențe
apusene, manualul lui Donici reflectă în mod fidel realitatea secolului al XIX-lea2.

Codul Calimach ( Condica țivilă sau politicească a Moldovei) a apărut la inițiativa

domnitorului Scarlat Calimach cu ajutorul mai multor comisii de juriști. În 1817 lucrarea a fost
publicată în limba greacă urmând ca în 1833 să fie publicată și versiunea în limba română. Această
legiuire a avut ca izvoare obiceiul pământului, dreptul bizantin, Codul civil francez (1804) și
Codul civil austriac de la 1811 cu o contribuție substanțială. 3 Din cele 2032 de articole,
reglementările în materie de persone apar în prima parte a codului, Dritul persoanelor.

În Țara Românască, după reformele lui Constantin Mavrocordat, Legiuirea Caragea este
prima reglementare de ansamblu referitoare la persone. Lucrarea apare în anul 1818 din porunca
domnitorului Ioan Gheorghe Caragea fiind structurată în 6 părți. Dispozițiile civile reprezintă
primele patru părți dintre care cea dintâi se referă la persoane. Chiar dacă pe parcurs unele părți i-
au fost abrogate, dispozițiile în materie de persoane au rămas în vigoare până la apariția Codului
civil „Alexandru Ioan I” la 1 decembrie 1865, la fel ca și Codul Calimach din Moldova.

1
Liviu P. Marcu, Istoria dreptului românesc, ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 169.
2
Cosmin Dariescu, Istoria statului și dreptului românesc din antichitate și până la Marea Unir,
ed. C.H. Beck, București 2008, p. 172.
3
Ibidem, p. 171.
3
 Exercitându-și dreptul la inițiativă legislativă conferit prin Convenția de la Paris din 1858,
Alexandru Ioan Cuza a cerut elaborarea Codului civil și a Codului de procedură civilă. Inspirat din
Codul civil francez, Codul civil român este adoptat în anul 1864 întrând în vigoare la 1 decembrie
1865. Regimul persoanelor este reglementat de cartea I a acestui cod.

În această perioadă, dreptul în Transilvania de până la 1848 era extrem de eterogen și lipsit
de unitate. Izvoarele de drept au fost reprezentate de hotărârile Dietei Transilvaniei și Curții de la
Viena, alături de obiceiul juridic printre care la sfârșitul secolului al XVIII-lea sunt cele mai
importante erau Articuli novellares (1744-1748) și Articuli provisionales (1791 – 1792). Adoptarea
Codului civil austriac (1811) introdus în Transilvania în 1853 a avut o influență importantă. În
perioada de după Revoluția de la 1848 în Transilvania a avut loc o maghiarizare forțată în vederea
omogenității Ungariei Mari.

Capitolul II – STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR

În secolul al XIX-lea, reglementarea poziției juridice a persoanelor păstrează în linii mari

trăsăturile perioadei medievale. Persoana fizică era considerată un subiect de drepturi și obligații.
Identificarea ei se făcea prin nume și domiciliu. Având capacitate de folosință încă de la naștere,
capacitatea de exercițiu se supunea normelor în vigoare1. Capacitatea juridică a fost diferită pentru
marea boierime și marea nobilime, clerul înalt, boierimea și nobilimea mijlocie și mică, clerul
inferior, orășenimea, țărănimea liberă și robii întrucât primele categorii sociale au fost deținătoare
de proprietăți, ceea ce le-a conferit numeroase avantaje2.

Dreptul epocii reglementează expres statutul juridic al persoanelor. Astfel, în Moldova

secolului al XIX-lea, după reformele lui Constantin Mavrocordat din 1749 și Hrisovul lui
Constantin Cehan Racoviță din 1754, apar Manualul lui Donici (1814) și Codul Calimach (1817).
În Țara Românească, Legiuirea Caragea (1818) conține de asemenea referiri la capacitatea juridică
a persoanelor. Având reglementări asemănătoare epocii anterioare, în Țara Românescă și Moldova,
boierii și membrii clerului își mențin pozițiile privilegiate, categoria orășenilor devine mai
proeminentă, iar țăranii liberi își mențin poziția socială în fața asalturilor boierimii asupra
proprietății lor.

11
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, ed. Universul Juridic,
București, 2006, p. 143.
22
Gheorghe Bonciu, Istoria dreptului românesc, ed. Ars Academica, București, 2009, p. 159 .
4
 Robia a continuat să existe, reglementată de legiuirile vremii , după noroc oamenii fiind
împărțiți în slobozi, robi și sloboziți3. Robii erau asimilați lucrurilor iar capacitatea de exercițiu era
legată de vârstă, sex și unele incapacități. Normele în vigoare erau în defavoarea femeii a cărei
participare la viața publică era exclusă.

Primele măsuri generale referitoare la actele de stare civilă în Principatele Române au fost
introduse de Regulamentele Organice din 1831 și 1832.

Cartea întâi a Codului civil de la 1865, „Despre persoane”, reglementează în titlul I

drepturile persoanelor fizice, punând la baza condiției juridice a cetățenilor români principiul
egalității tuturor oamenilor în fața legii4. Capacitatea de folosință începe la nașterea vie a copilului
și încetează la moartea persoanei. De asemenea, actele de stare civilă au fost secularizate. În cazul
filiațiunii, soțul era considerat tatăl copilului în timpul căsătoriei cu excepția situației de tăgăduire
a paternității5.

Pentru minori, Codul fixează vârsta majoratului la 21 de ani. Se instituie tutela (începând
cu art. 343 din Codul civil), care presupune o putere încredințată tutorelui, un control și o
supraveghere exercitate de tutore și un consiliu de familie care iau deciziile mai importante
privitoare la minor6. Tutela revenea ceilulalt părinte la moartea soțului. Formele ei erau: tutela
testamentară, tutela legală a ascendenților și tutela dativă (atribuită de consiliul de familie în lipsa
părintelui supraviețuitor).

Pentru ocrotirea celor loviți de infirmități mintale, Codul civil a creat instituția interdicției
reglementată începând cu art. 435. pentru alienații mintali iar pentru cei a căror minte era slăbită
exista consiliul judiciar. Consiliul judiciar reprezenta o persoană chemată să-l asiste pe incapabil la
încheierea unor acte mai importante (art. 458 și următoarele).

În Transilvania însă, minoritatea dura până la 24 de ani împliniți. Codul civil austriac a
consacrat regula capacității tuturor oamenilor de a avea drepturi și de a-și asuma obligații, această
capacitate fiind prezumată. Capacitatea de exercițiu era determinată de sex și vârstă astfel:
copilăria dura până la 7 ani; impubertatea între 7 și 14 ani; minoratul până la 24 de ani, apoi
majoratul. Tutela se deschidea în mod obligatoriu dacă nu se putea exercita puterea părintească.

33
Legiuirea Caragea, ediție critică, ed. Academiei Republicii Populare Române,București, 1955,
partea I, cap. 6-8.
4
Costică Voicu, Istoria statului și dreptului românesc, ed. Universul Juridic, București, 2006,
p.330.
5
Cosmin Dariescu, op. cit., p. 244.
6
Paul Gogeanu, Istoria dreptului românesc, București, 1986, p. 110.
5
Aceste dipoziții ale Codului austriac au fost modificate de o serie de legi maghiare, printre care si
Legea XXXIII din 1894. Astfel, până la 12 ani incapacitatea era totală, ca după această vârstă
minorul să dobândească o capacitate restrânsă, fiind capabil să încheie acte doar în folosul său, fără
a se obliga.

Capitolul III - RUDENIA

În sensul cel mai simplu, rudenia poate fi definită ca legătură biologică, de sânge stabilită
prin faptul nașterii și filiației1. Reglementările secolului al XIX-lea au păstrat conceptele din Evul
Mediu, în această arie. Pe lânga rudenia prezentată anterior, cea naturală, apare și rudenia născută
din înfiere și rudenia spirituală. Linia de rudenie este șirul de persoane între care există rudenie.
Linia de rudenie poate fi dreaptă sau colaterală. Prin filiație, descendenții unei persoane puteau fi :
copii legitimi, copii nelegitimi, ligitimați sau adoptați2.

1. Rudenia naturală

Rudenia naturală(de sânge) a păstrat structurile moștenite din dreptul roman. Conduita
persoanelor s-a realizat prin amestecul de influențe printre care și cea a bisericii ortodoxe.
Structura de rudenie se stabilea după tată, apoi după mamă și numai în cazurile lipsei tatălui apărea
rudenia după mamă (sistemul patriliniar).3

Rudenia în linie dreaptă este legătura de rudenie dintre persoanele care provin unele din
altele, fie în mod nemijlocit, direct, în cazul în care o persoană este copilul celeilalte, fie în mod
mijlocit, indirect, în sensul că între persoanele în cauză există un sir neîntrerupt de nașteri.

Pe de altă parte, rudenia colaterală este prezentă între persoanele care fără a fi
interdependente, au un ascendent comun. Acest tip de rudenie este întâlnit în cazul fraților,
verișorilor, etc.

Rudenia naturală se calculează în funcție de autorul comun pe linie directă ( ascendenți sau
descendenți și pe linie colaterală, fiecare cu grade numerotate după numărul generațiilor interpuse
între persoanele respective.

1
Mihai Ruja, Horea Oprean, Istoria dreptului românesc, ed. Servo-sat, Arad, 1997, p. 155.
2
Cosmin Dariescu, op. cit., p. 181.
3
Gheorghe Bonciu, op. cit., p. 162.
6
 2. Rudenia din căsătorie ș i cea din afara căsătoriei

Rudenia din căsătorie are la bază existența căsătoriei iar rudenia din afara căsătoriei apare
atunci când nașterea are loc fără ca părinții să fie căsătoriți. Copiii nelegitimi, numiți și copii din
flori aveau un statut juridic foarte asemănător cu cel al copiilor legitimi, având chiar vocație
succesorală la averea tatălui.

Părinții puteau de asemenea folosi procedeul legitimării pentru a elimina discrepanțele între
succesorii legitimi și cei din afara căsătoriilor.

Gradele de rudenie:

a) Ascendenții în linie dreaptă (părinți, bunici)

b) Descendenții în linie drepată (copii, nepoți)

c) Colateralii erau cei rezultați din rudenia în linie colaterală (frați, verișori)

Rudele apropiate se socoteau până la gradul al 7-lea. Fiind prevăzută în legea scrisă, și
având la bază căsătoria, rudenia prin alianță a fost asimilată rudeniei de sânge și a fost puternic
împământenită.4

3. Rudenia spirituală

Rudenia spirituală este rudenia legată de „taina bisericească a botezului”5. Pentru nașul ce
boteza copilul, se năștea o legătură de rudenie ce avea anumite consecințe: nașul datora finului său
daruri, sfaturi, iar finul trebuia să-l asculte și să îl invite la nunta sa. Botezul propriului copil era
pentru celălalt părinte motiv de divorț, deoarece soții deveneau frați spirituali.

4. Înfierea

Înfierea era cunoscută și sub numele de „luare cu suflet”, și era o formă de realizare sau de
reîntregire a filiației. Se realiza cu acordul părinților înfiatului iar acesta dobândea aceleași drepturi
ca și copilul născut din căsătorie, putând păstra însă legătura cu familia din care provenea. În
Transilvania, această instituție s-a numit adopțiune.

În Codul Callimach se face referire la „înfială”, iar în Țara Românească se prevedea că

„Facerea de fii de suflet este dar spre mântuirea celor ce nu au copii”6 .
4
Mihai Ruja, Horea Oprean, op. cit., p. 156.
5
Gheorghe Bonciu, op. cit., p. 162.
6
Legiuirea Caragea, partea IV, cap. 5, art. 1.
7
 În anul 1800 este, însă, redactat Hrisovul pentru iothesie al lui Alexandru C. Moruzi, hrisov
ce a constituit un adevărat cod al înfierii. Încă din partea introductivă a hrisovului rezultă că
iothesia reprezintă vechea tradiţie românească de a „lua de suflet” un copil pentru a-l creşte şi
educa.

Legiuirile amintite prevedeau că pot avea capacitatea de a adopta numai persoanele care nu
aveau copii legitimi. Adoptatul, pentru a fi diferenţiat de copilul legitim „trupesc”, era numit „copil
de suflet”. El intra în familia adoptatorului, numit „părinte sufletesc” ieşind, astfel, de sub tutela
„părintelui firesc”. Între adoptat şi adoptator se stabileau raporturi similare celor din familia
biologică, legăturile de rudenie ale adoptatorului cu familia firească păstrându-se încă.

În 1865 intră, însă, în vigoare Codul civil român care în art. 309-324 (abrogate în prezent)
reglementează instituţia „adopţiunii”, aplicând, ca şi Codul civil francez din 1804, legislaţia
justiniană. Din cele două feluri de adopţie create de Iustinian, adopţiunea cu efecte depline şi cea
cu efecte restrânse a fost însuşită adopţiunea cu efecte restrânse.

Trăsăturile specifice instituţiei adopţiunii reglementate în acest cod erau următoarele:

◊ dreptul de a adopta îl aveau doar persoanele care nu aveau, la data adopţiei,

copii sau descendenţi legitimi;

◊ adoptatul rămânea şi după adopţie tot sub puterea părintească a părinţilor

naturali;

◊ adoptatul nu putea veni la succesiunea rudelor adoptatorului, ci numai a

rudelor sale fireşti şi a adoptatorului (adopţia cu efecte restrânse);

◊ pentru încheierea adopţiei se cerea încuviinţarea instanţelor judecătoreşti;

◊ adopţia crea raporturi patrimoniale şi personale între adoptat şi adoptator

similare celor din filiaţia legitimă.

5. Înfră ț irea

Înfrățirea rezulta din acordul părților cu scopul de a crea relații de rudenie precum cele
naturale, persoanele angajându-se la ajutor reciproc în caz de nevoie. Cu toate că este o formă de
rudenie, înfrățirea există în mod artificial. Înfrățirea pe moșie a avut efecte patrimoniale, înfrățirea
pe cruce, înfrățirea celor născuți în aceeași lună sau a celor născuți în aceeași zi au produs efecte în
privința interdicțiilor la căsătorie.

8
 În evoluția dreptului din secolul al XIX-lea, în cazul rudeniei nu apar schimbări în sistemul
normativ cutumiar ea fiind reglementată conform vechilor dispoziții ale dreptului bizantin.7
Filiațiunea cuprindea categoriile de copii legitimi, nelegitimi, adoptați sau legitimați ulterior.
Asemănător reglementărilor Legiuirii Caragea din Țara Românească și Codului Calimach din
Moldova, în Transilvania se aplicau aceleași reglementări în materie de rudenie, ca o expresie a
unității dreptului în toate cele trei țări române8.

Prin adoptarea Codului civil din 1865, s-au avut în vedere ideile de liberate și egalitate
proclamate de revoluția franceză din 1789. Paternitatea și filiația legitimă erau reglementate în
spirit burghez dar prevedeau anumite cazuri în care tatăl putea tăgădui paterniatatea copilului.
Acțiunea în stabilirea filiației legitime era imprescriptibilă. Adopția era doar pentru persoanele de
ambele sexe care nu aveau copii și diferența dintre părinți și copil era de cel puțin 18 ani. Copilul
adoptat era asimilat celui legitim și rămânea sub puterea părintească până la majorat sau
emancipare.9

Capitolul IV – FAMILIA

1. Evolu ț ia reglementărilor

Familia este formată din rudele cele mai apropiate, avându-i la bază pe părinți și copii.
Acest caracter de familie nucleară de tip butuc se păstrează încă din perioada medievală 1. Exista o
anumită egalitate între soți, egalitate ce venea și din condițiile de viață. Familia tradițională
impunea copiilor ca după căsătorie, să se mute în propria gospodărie cu excepția ultimului născut,
care rămânea în casa părintească.

În perioada regimului turco-fanariot, reglementările privind familia sunt în mare parte

conform vechilor dispoziții ale dreptului bizantin și adaptate specificului realităților și
spiritualităților românești de la începutul secolului al XIX-lea2. În Țara Românească și Moldova,
Legiuirea Caragea și Codul Calimach conțineau reglementări în materie de căsătorie, logodnă,
bunuri și divorț. În Transilvania, structura familiei a rămas asa cum era fixată de vechile legiuiri și
de tradiția juridică.
7
Emil Cernea, Emil Molcuț, op. cit., p. 199.
8
Gheorghe Bonciu, op. cit., p. 246.
9
Ibidem, p. 290.
1
Cosmin Dariescu, op. cit., p. 181.
2
Voicu Costică, op. cit. p. 237.
9
 Privitor la familie, Codul civil din 1865 a adoptat principiul secularizării dreptului,
eliminând regulile religioase din reglementarea legală. Întocmirea actelor de stare civilă nu mai era
atribuită clerului ci îi revenea ofițerului de stare civilă. Spre deosebire de Codul civil francez,
Codul civil român a menținut instituția divorțului.

În Transilvania, prin crearea regimentelor de graniță cu un statut juridic aparte, s-au

introdus noi reguli în privința organizării familiei și a raporturilor dintre membrii ei deoarece
căsătoria pe teritoriul acestor regimente era condiționată de obținerea unei autorizații.3

2. Puterea părintească

La începutul veacului XIX relațiile dintre soți și copii au continuat să fie ca și în perioada
precedentă reglementate în jurul poziției dominante a bărbatului. Cu toate acestea Pravilniceasca condică și
Codul Calimach consacră principiul responsabilității personale în materie civilă și penală, ceea ce a permis
ca soția să nu răspundă pentru faptele penale ale soțului, pentru datoriile acestuia sau pentru afacerile lui.
De asemenea legislația vremii consacra principiul răspunderii părinților penrtu faptele copiilor. Potrivit
Codului Calimach, părinții aveau obligația creșterii și educării copiilor în conformitate cu rangul lor și cu
modul de viață care și-l doreau pentru aceștia. Toate bunurile câștigate în mod legal de copiii aflați sub
puterea părintească, deși rămâneau în proprietatea acestora, se aflau în administrarea tatălui. Sprevârstnicul
avea dreptul de a aduce la cunoștința instanței de judecată dorința de a-și organiza și trăi în alt fel viața
decât în modul impus de părinți. Copiii ( în special băieții ) erau obligați de Pravilniceasca condică să aibă
grijă de părinții lor scăpătați, putând fi obligați, la nevoie, de dregătorul local să achite datoriile contractate
de părinți 4.

Deşi, spre deosebire de dreptul roman, „puterea părintească” în Codul Calimach avea ca finalitate
interesul copilului, în ceea ce priveşte acest interes, tatăl era principalul judecător, într-o „magistratură
domestică”, nesupusă controlului judiciar şi, cu atât mai puţin, mamei. Arbitrariul tatălui decidea dacă un
rău a fost comis, după cum tot el hotăra mijlocul de reparare a acestui rău 5 ; totuşi, justiţia exercitată de
acesta era platonică, fără aplicare de sancţiuni penale extreme.

Urmărind consolidarea familiei, Codul civil de la 1865 organizează puterea părintească într-un mod
autoritar, în ideea de a da familiei o structură autoritară ajungându-se chiar la imitarea unor reglementări

3
Emil Cernea, Emil Molcuț, op. cit., p. 235.
4
Cosmin Dariescu, op.cit., pp.182-183.
5
G. Nedelcu, Puterea părintească în vechiul drept românesc , Institutul grafic „Miricescu”,
Ploiești,1993, p.20.
10
romane. Așa se explică dreptul părinților de a consimți la căsătoria copiilor lor majori sau dreptul lor de
folosință legală asupra bunurilor celor minori 6.

Minoritatea copilului dura până la 24 de ani împliniți. Până la majorat, până la căsătoria fetei sau
până la emancipare, minorul se afla sub puterea părintească 7. Căsătoria constituia o sursă a puterii părintești,
fără ca aceasta să fie absolută. Părinții, în special tatăl, aveau prerogative destul de întinse, mai ales sub
raport corecțional8.

3. Logodna

La baza familiei, sta căsătoria care era precedată de logodnă, ce era o condiție sine qua
non . Aceasta avea loc de obicei cu ocazia pețitului, când se cădea de acord asupra viitoarei
căsătorii și se schimbau daruri între tineri și părinții lor9. Părinții băiatului trimeteau pețitori la
familia fetei, pentru a se încredința că cei din urmă sunt de acord cu încheierea căsătoriei. Având
valoarea unei promisiuni de căsătorie, logodna se desfășura în fața preotului sau a episcopului și cu
încuviințarea domnului, dacă era o fată de boier10.

Cu această ocazie, se schimbau inelele, urma o petrecere și se facea un schimb de daruri iar
uneori logodnicul dădea fetei sau familiei o sumă de bani, echivalentul unei arvune. Precedând
căsătoriei, în cazul în care logodna se desfăcea, nici căsătoria nu mai avea loc. Până la încheierea
căsătoriei, logodnicii obișnuiau să se viziteze și să discute planuril de viitor, precum și condițiile
materiale de existență a viitoarei uniuni.

Codul Calimach și Legiuirea Caragea conțin instituția logodnei astfel că logodna era
considerată cea dintâi cuvântare de tocmeală a nunții11. Tot aici se găseau și cazurile de desfacere a
logodnei precum și mențiunea de restituire a darurilor pentru logodnele desfăcute.

În Codul civil din 1865 este menționată logodna care putea dura un an de zile conform art.
54 în prezent abrogat.

4. Căsătoria

6
Paul Gogeanu, op.cit., p.110.
7
Cosmin Dariescu, op.cit., p.245.
8
Mihai Ruja, Horea Oprean, op.cit., p.159.
9
Gheorghe Bonciu, op. cit., p. 162.
10
Mihai Ruja, Horea Oprean, op. cit., p. 157.
11
Legiuirea Caragea, partea III, cap. 15, art.1 .
11
 Căsătoria crează o relație maritală între soți cu drepturi și obligații reciproce atât între ei cât
și între părinți și copii. Căsătoria păstrează multe elemente tradiționale, daco-romane precum și
influențe ale bisericii creștine. Aceasta se încheia prin formalități religioase. Momentele mai
importante erau reprezentate de cunoașterea viitorilor soți, tratativele celor două familii, stabilirea
bunurilor ce se dădeau de zestre, după care urma binecuvântarea părinților. În Legiuirea Caragea,
căsătoria este reglementată conform dreptului bizantin, fiind unirea bărbatului cu femeia spre
facere de copii12. Tot aici, era expresia unui contract material întrucât zestrea ajunsese să fie
principalul mobil al încheierii căsătoriei.

Codul Calimach a fost inspirat din legiuiri bizantine și grecești, precum și din obiceiul
pământului. Instituția căsătoriei apare în prima parte a codului unde este dată pentru prima dată în
legislația românească definiția juridică a căsătoriei: „legăturile familiei se alcătuiesc prin
căsătorească tocmeală, prin care două persoane, parte bărbătească și parte femeiască arată cum cu
un chip vădita lor voință și hotărâre, de a viețui într-o legiuită însoțire, cu dragoste, cu frica lui
Dumnezeu și cu cinste, într-o tovărășie nedespărțită, de a naște prunci și ai crește, a se ajuta între ei
după putință la toate întâmplările (art. 63)13

Din punct de vedere etic, inegalitatea dintre sexe continua să existe în baza vechilor
considerente religioase iar libertatea căsătoriei era îngradită prin influența decisivă a părinților.

În Transilvania era necesară o autorizație de căsătorie deoarece acest lucru era impus de
căsătoria pe teritoriul regimentelor de graniță. Astfel, bărbatul care se stabilea în casa soției pierdea
dreptul de posesie. În Codul civil austriac nu apare ideea egalității soților în raporturile personale,
ci dimpotrivă, art. 91 l-a decretat pe soț „cap al familei”, de unde reieșea și situația lui dominantă
în familie, femeia fiind obligată să i se supună.14 Puterea soțului și incapacitatea femeii a fost bine
reglementată în Transilvania de legislația aplicată la acea vreme. Un sistem aparte l-a constituit așa
numita „căsătorie transilvană”, procedeu prin care catolicii treceau la o confesiune reformată
pentru a putea divorța și apoi reveneau la catolicism putându-se recăsători.

În perioada următoare, raporturile de familie întemeiate prin căsătorie au fost guvernate

până în anul 1894 de Codul civil austriac. Prin legea XXXI din 1894, căsătora civilă era
obligatorie și se încheia în fața ofițerului de stare civilă.

12
Ibidem, partea III, cap. 16, art. 1.
13
Codul Calimach, p. 89 apud Ion T. Amuza, Căsătoria și divorțul în vechiul drept românesc,
ed. Sylvi, București, 2001, p. 120
14
Dumitru Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc, ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1993.
12
 Codul civil de la 1865 a adoptat reformele dreptului anterior excluzând normele canonice
din sistemul juridic legal. Căsătoria devine un act pur civil, fiind valabilă atât timp cât era încheiată
la fel în fața ofițerului de stare civilă.

a. Condi ț ii

În sistemul juridic popular, pentru încheierea căsătoriei se cerea îndeplinirea unor condiții
prealabile din partea viitorilor soți: manifestarea voinței, vârsta mirelui, care era de regulă mai
mare decât cea a miresei, lipsa impedimentelor15. Căsătoria trebuia să îndeplinească anumite
condiții de fond. Prima este deosebirea de sex, condiție înțeleasă de la sine. Cea de-a doua condiție
este pubertatea soțului și nubilitatea soției. O a treia condiție este reprezentată de consimțământul
soților, iar în final era nevoie și de consimțământul părinților. În cazul în care nu se ajungea la un
consens, consimțământul tatălui era suficient.

Până la apariția reglementărilor exprese, căsătoria nu cerea formalități ad solomnitatem din

punct de vedere juridic, deoarece religia dădea valabilitatea ei. Existența căsătoriei putea fi
dovedită prin serbarea nunții, o ceremonie laică ce era organizată de obicei de către părinți pentru
susținerea căsătoriei.

Nerespectarea condițiilor, ducea la nulitatea absolută sau relativă a căsătoriei. În Codul

Calimach, erau prevăzute următoarele cazuri de nulitate a căsătoriei:

◊ „contractarea căsătoriei a fost făcută în urma presiunii sau intimidării (cu silă și frică)” (art.
81)

◊ este rezultatul unui adulter (art. 100)

◊ s-a încheiat în urma unei răpiri (art. 82)

◊ s-a încheiat între un om liber și un rob (art. 154)

◊ este rezultatul unei crime sau a unei intenții de crimă împotriva soțului sau soției (art. 101)

◊ grad de rudenie apropiat (art. 92 – 97)16.

Pentru prima dată apare în vechea legislație românească, prevederea imposibilității

căsătoriei între creștini și necreștini, mai înainte interdicția vizând doar erezia.

15
Gheorghe Bonciu, op. cit., p. 162.
16
Ion T. Amuza, op. cit., ed. Sylvi, București, 2003, p.120.
13
 Majoratul matrimonial era diferit de majoratul civil. În acest sens, în 1865 dispozițiile
Codului civil, sunt diferite de cele a dreptului canonic, dar foarte apropiate de cele a dreptului
roman. Familia burgheză era dominată de ideea prerogativelor lărgite ale părinților, în special ale
tatălui. După împlinirea vârstei respective, Codul civil cere copiilor să ceară sfatul părinților
înainte de căsătorie „printr-un act respectuos și formal”17. Această somație trebuia să se facă prin
act autentic, de trei ori la inteval de o lună după care copiii se puteau căsători la o lună de la ultima
notificare. După vârsta de 30 de ani, o singură notificare era suficientă pentru căsătorie.

Condițiile de formă erau fie anterioare, fie concomitente căsătoriei. Celebrarea căsătoriei
avea loc în fața ofițerului de stare civilă precum și a martorilor. Contractul de căsătorie produce
efecte în primul rând între soți. Acestea constau în îndatoriri (coabitare, fidelitate, ajutor și
asistență reciprocă), pe baza cărora Codul a clădit puterea maritală a soțului18.

Impedimente
La începutul secolului al XIX-lea, impedimentele la căsătorie erau de mai multe feluri: de
rudenie, fiind interzisă căsătoria între consangvini și între afini până la al optălea grad de rudenie
naturală și spirituală; deosebirea de confesiune; tutorele nu se putea căsători cu pupila atât timp cât
îi administra averea; cel căsătorit nu putea avea o a doua soție decât după ce a divorțat iar cel
căsătorit de trei ori nu se mai putea recăsători19.

Codul Calimach precum și Legiuirea Caragea menționează impedimente precum: rudenia,

căsătoria între oameni liberi și robi, creștini și necreștini, nevârstnici fără voia părinților, epitropul
nu se putea căsători cu o fată aflată sub epitropia sa20.

În Transilvania au fost considerate impedimente la căsătorie: nevârstnicia, rudenia sau

afinitatea de anumite grade, constrângerea, eroarea asupra persoanei, calitatea de călugăr, diferența
de religie, existența unei căsătorii precedente. Cu privirea la anumite impedimente, forurile
competente puteau acorda dispense21.

Codul civil român de la 1865, prevede în cartea I „însușirile și condițiile necesare încheierii
căsătoriei” (cap. 1); „formalitățile relative la cele ale căsătoriei” (cap. 2); ”Despre opoziții la
căsătorie și cereri de nulitate” (cap. 3-4); „Despre drepturile și datoriile soților” (cap. 5-6) și
17
Paul Gogeanu, op. cit. p.108
18
Ibidem p. 109
19
Gheorghe Bonciu, op. cit., p. 162.
20
Legiuirea Caragea, partea III, cap. 16, art.2-5 .
21
Gheorghe Bonciu, op. cit., p. 163.
14
„Despre cererea căsătoriei” (cap. 7)22. Impedimentele, neavând atâta gravitate, nerespectarea
acestora atrage după caz nulitatea absolută sau relativă.

5. Regimul juridic al bunurilor

La începutul secolului al XIX-lea acest aspect era reglementat de Codul Calimach, iar în ce
privește bunurile matrimoniale se făcea distincție între bunurile proprii fiecărui soț și bunurile
dobândite în timpul căsătoriei. Conform paragrafului 1622 din codul Calimach, zestrea era
„averea pe care femeia sau altcineva pentru dânsa o da , ori de bună voie sau îndatorit fiind de
către legi, ca să o dee bărbatului spre întâmpinarea însărcinărilor căsătoriei”.

Zestrea putea fi constituită și de un străin în temeiul prețuirii pe care acesta o are pentru
tatăl fetei. În Țara Românească, sarcina constituirii zestrei cădea asupra tatălui fetei sau pe umerii
fraților acesteia . Zestrea se consemna detaliat în foaia de zestre care era semnată atât de cel care
constituia averea, cât și de viitorul soț. Astfel se preîntâmpina situația în care viitorul soț ar fi putut
cere alte bunuri decât cele promise în foaia de zestre. Asupra bunurilor ce formau zestrea existau
următoarele drepturi: nuda proprietate ce aparținea soției și dreptul de adminsitrare și cel asupra
fructelor ce aparțineau soțului( în Țara Românească), în vreme ce în Moldova, aceste drepturi
existau doar asupra bunurilor „ neprețăluite” în foaia de zestre. Cele prețăluite intrau în
proprietatea soțului din momentul predării lor . La divorț soțul era obligat să întoarcă doar prețul
lor 23. Pe lângă zestre, legislația de la începutul secolului al XIX-lea cunoștea și alte categorii de
bunuri legate de actul juridic al căsătoriei: contra-zestrea (darul pentru nuntă) și paraferna
(ansamblul bunurilor pe care soția le-a adus în gospodărie în afară de zestre precum și bunurile
câștigate de ea, în timpul căsătoriei, prin moștenire donație sau prin „alte chipuri legiuite”).
Bunurile ce formau paraferna erau în deplina proprietate a soției ( bunuri proprii în concepția de
astăzi), iar soțul nu avea niciun drept asupra acestora fără aprobarea soției.

Odată cu apariția Codului civil de la 1865 s-au schimbat și reglementările privind regimul
matrimonial al bunurilor. Dupa încheierea căsătoriei soții stabileau de obicei și raporturile
pecuniare dintre ei și anume întocmeau o convenție matrimonială. În privința regimului
matrimonial, Codul civil reglementa doua regimuri matrimoniale sau puteau recurge la alte
metode pentru împărțirea bunurilor. Ei puteau alege între următoarele tipuri de administrare a

22
Voicu Costică, op. cit., p.331.
23
Colectivul pentru Vechiul drept românesc, Codul Calimach, Ediție critică, Ed. Academiei
Republicii Populare Române. București 1958, p.568 (paragrafele 1634-1638), apud Cosmin
Dariescu, op.cit., p.182.
15
patrimoniului:, regimul dotal, separația de bunuri (reglementate de Codul Civil) , comunitatea de
bunuri , regimul fără comunitate și contractul matrimonial 24.

Regimul dotal pornea de la ideea ocrotirii bunurilor constituite ca dotă. Aceste bunuri,
anume bunurile dotale sunt remise soțului în vederea susținerii sarcinilor căsătoriei. Asupra lor
soțul are dreptul de adminstrare dar , cât privește înstrăinarea lor, trebuie să se țină seama de
regulile speciale înscrise în cod 25. În dreptul medieval dota constituia o obligație naturală a tatălui
pe care acesta putea să o îndeplinească și după căsătoria fetei, iar dacă acesta murea obligația
trecea la moștenitorii lui direcți si anume la frații fetei. Dota putea avea ca obiect atât bunuri
mobile cât și bunuri imobile, și în special moșii. Bunurile dotale deveneau proprietatea soției, după
cât se pare aceasta fiind o reminescență a vechilor cutume dace, căci în dreptul roman, soțul
devenea proprietarul zestrei. De aceea, femeia putea face în timpul căsătoriei diverse acte de
dispoziție cu privire la bunurile pe care le primise ca dotă 26.

Separația de bunuri presupunea, așa cum arată și denumirea, două patrimonii distincte, cu
doi proprietari diferiți; soțul și soția. Cu toate acestea soția avea o situație inferioară, sub aspect
patrimonial, datorită incapacității inerente a femeii măritate: ea poate să își administreze averea ei
dar fără autorizația soțului nu poate să facă niciun act de dispoziție.

Comunitatea de bunuri consta în punerea în comun a tuturor bunurilor mobile aduse de soți,
a imobilelor dobândite în timpul căsătoriei cu titlu oneros , și a veniturilor produse de toate
bunurile lor. Soții dobândeau asupra acestei mase de bunuri un fel de coproprietate, dar în timpul
căsătoriei, soțului îi revenea dreptul de administrare și, în parte de dispoziție.

Regimul fără comunitate rezerva soților proprietatea asupra bunurilor proprii, dar numai
soțul avea dreptul de a adminstra averea soției, de ale cărei venituri dispunea, în vederea susținerii
sarcinilor mariajului 27.

Contractul matrimonial ( actul juridic prin care soții își stabileau regimul matrimonial) era
produsul a două voințe autonome, singurele îngrădiri care i se aduceau fiind acelea dictate de
ordinea publică ( art. 1223-1226 Cod civil) 28.
24
Paul Gogeanu, op.cit.,p.109.
25
Ibidem, p.109.
26
Mihai Ruja, Horea Oprean, op. cit., p.159.
27
Paul Gogeanu, op.cit., p.110.
28
Cosmin Dariescu, op.cit., p.246.
16
 Regimul matrimonial s-a bucurat de o reglementare amănunțită, aspect justificat cu
precădere prin prisma efectelor pe care căsătoria le produce în plan patrimonial, raportat la părțile
implicate cât și în plan general pentru întreaga societate.

Am putea spune că indiferent de reglementarea legală la care ne raportăm, respectiv vechiul

cod civil, sau alte proiecte de legi, raporturile patrimoniale care iau naștere între soți în timpul
căsătoriei pot fi clasificate în trei categorii: raporturi privind contribuția soților la cheltuilelile
căsniciei; raporturi cu privire la bunurile lor; raporturi privitoare la obligația legală de întreținere.
Fiecare dintre aceste categorii de raporturi își găsește reglementarea prin norme de dreptul familiei,
dar ponderea cea mai mare în ansamblul relațiilor patrimoniale o au raporturile care se nasc în
legătură cu bunurile soților.

6. Divor ț ul

În ceea ce priveste legiuirile fanariote: Codul Calimach și Legiuirea Caragea, aceastea

reglementează detaliat atât desfacerea căsătoriei, cât și motivele care duceau la divorț, însă înainte
să fie elaborate aceste coduri, în primii ani ai secolului XIX, se simțea necesitatea întocmirii unor
forme sistematizate care să cuprindă norme de drept civil și de dreptul familiei. Manualul lui
Donici cuprindea probleme în materie de drept civil și se referea pe larg la problema divorțului.
După părerea lui Donici, cauzele de divorț trebuiau căutate în atitudinea părților familiei și în
societate29. În lucrare se conturează o nouă concepție inspirată de realitățile noi burgheze, în sensul
că nu se face referire la erezie, ca una din cauzele de divorț, singurul motiv legat de viața religioasă
fiind călugărirea : „când o parte va vrea să se spășească lăsând cele ale lumii” 30. În general cauzele
de divorț sunt asemănătoare cu cele din legiuirile mai vechi și anume: bigamia și interdicția
religioasă, nefecioria, adulterul. Impotența și nebunia constituiau și ele motive de divorț, dar numai
după ce timp de mai mulți ani persoana s-ar fi străduit să se vindece. Nu s-a pomenit nimic dspre
tratamentul necorespunzător al soțului față de soție. Constituia motiv de divorț „când femeia fără
voia barbatului va merge și va benchetui cu alții, maind noapte la casa străină și fără voia
bărbatului, pe la priveliști și jocuri părăsind casa și acestea făcându-le împotriva voinței
bărbatului” 31. În legătură cu efectele materiale ale divorțului Donici nu își precizează părerea în
legătura cu pierderea bunurilor de către cei vinovați de imoralitate. Efectele divorțului asupra

29
G. Fotino, Pagini din istoria dreptului românesc , f.l., f.f., p.66, apud Ion T. Amuza, op. cit.,
Ed. Sylvia, București, 2001, p.115
30
Ibidem, p.92.
31
Ion T. Amuza, op.cit., p.116.
17
părților sunt numai parțial menționate, astfel soția vinovată nu are voie să se căsătorească decât
după cinci ani, cu excepția cazurilor când se face vinovată de adulter sau s-a făcut vinovată de
părăsirea fără motive a domiciliului, cazuri în care era închisă la mănăstire pentru toată viața. Soțul
avea însă dreptul să se căsătorească.

Aplicarea prevederilor cuprinse în Manualul juridic al lui Donici, s-a făcut pentru puțină
vreme până în anul 1817 când în Moldova a apărut Codul Calimach . Elaborarea și promulgarea
Codului Calimach și a Legiuirii Caragea corespundeau noilor relații istorice din Moldova și Țara
Românească de la începutul secolului al XIX-lea.

În Codul Calimach sunt prevăzute următoarele cazuri de nulitate a căsătoriei: „contractarea

căsătoriei a fost făcută în urma presiunii intimidării : cu silă și frică” ( art.81); este rezultatul unui
adulter ( art.100 ); s-a încheiat încheiat între un om liber și un rob ( art.154); este rezultatul unei
crime sau a unuei intenții de crimă împotriva soțului sau a soției (art. 101); grad de rudenie
apropiat ( art.92-97). Legiuitorul reglementează divorțul atât în ceea ce privește vina soțului cât și
a soției . Cauzele de divorț din vina soției erau numeroase, dar adulterul era considerat o cauză
gravă pentru că era potrivnic modalității publice. Soția nu avea dreptul să părăsească domiciliul
comun decât în cazuri bine stabilite. De asemenea erau stipulate o serie de interdicții privind
comportarea ei în societate, încălcarea lor fiind considerată vinovăție. Condamnările penale
criminalicești, atât pentru soț cat și pentru soție ducea la desfacerea căsătoriei. O altă cauză era
considerată beția fiecăreia dintre părți și atentarea sau intenția de atentare la viața vreuneia dintre
părți.

În majoritatea cazurilor, vinile erau aceleași pentru soț cât și pentru soție. Din vina soției
căsătoria se putea desface și în cazul avortului sau pruncuciderii . Părăsirea soției pentru alte
femei și neîntoarcerea la domiciliul conjugal precum și împingerea la adulter, duc la desfacerea
căsătoriei. Învinuirea nedreaptă de adulter a soției îi conferea dreptul acesteia să solicite divorțul
(art. 121-122).

Alte cazuri de divorț sunt prevăzute în paragrafele care reglementează problema averii și
despăgubirilor. Astfel, lipsa de relații sexuale ducea la desfacerea căsătoriei : „dacă bărbatul sau
femeia nu va putea împlini datoria căsătorească ”. Alte cauze de divorț erau: călugărirea ambilor
soți sau al unuia dintre ei, nebunia timp de peste cinci ani a soțului sau trei ani a soției, lipsa de
acasă a unuia dintre soți pe o perioadă de peste cinci ani, pierderea virginității înainte de căsătorie
precum și procrearea unui copil în afara căsătoriei 32. Potrivit codului acțiunea de divorț se punea
32
Ibidem, p.121.
18
în mișcare în urma înaintării de cătrea partea nevinovată a unei plângeri . Cauza era cercetată de
tribunalul ecleziastic „duhovnicesc dicasterie” ( art.110-111), de la locul „unde însoțiți au
33
statornicit a lor locuință” ( art.113) . Desfacerea căsătoriei se pronunța de către Dicasterie
( Tribunalul Mitropoliei ) fie din vina soțului fie din cea a soției 34. Codul face mențiunea că
divorțurile făcute de bună învoială între părți, fără cauzele menționate și fără hotărâre
judecătorească și carte de despărțenie sunt sancționate prin închiderea ambilor soți într-o
mănăstire. Efectele divorțului nu erau reglementate în amănunt, însă femeia adulteră, în cazul în
care nu era iertată de soț în decurs de doi ani ( timp în care se afla la mănăstire ) era călugărită pe
viață ( art. 124, 125 ). Din prevederile articolului 89, deducem că partea nevinovată se poate
recăsători. Articolul 129 prevede expres că soția nevinovată are dreptul să se recăsătorească după
un an de la desfacerea căsătoriei sau dupa caz după cinci ani. Soția adulteră pierdea întreaga avere
în favoarea soțului când avea copii, a rudelor și mai ales a bisericii când nu avea copii. Când
desfacerea căsătoriei se pronunța din vina soțului, soția primea zestrea și darul de nuntă . Dacă
soțul se făcuse vinovat de adulter, sau dacă o învinuise pe nedrept de adulter pe soție, aceasta
primea pe lângă zestrea sa și darul de nuntă și o treime din averea soțului 35.

Copii rezultați din căsătorie erau dați părții care se dovedise nevinovată. În cazul în care
copiii rămâneau la mamă, tatăl era obligat să contribuie la cheltuielile acestora. De asemenea legea
prevedea că dacă desfacerea căsătoriei avea loc din vina ambelor părți nu li se aplicau sancțiuni.
Exista și prevederea ca divorțul să se pronunțe fără niciun fel de despăgubire a vreuneia dintre
părți.

Și în Țara Românească, schimbările produse în plan social trebuiau să se reflecte și în plan

juridic. Legiuirea Caragea reglementa cazurile de nulitate a căsătoriei : căsătoria între slobod și rob
și căsătoria între un creștin și cel de altă religie.. Legiuitorul nu a delimitat nici vârsta de la care se
poate contracta căsătoria, ci a menționat doar faptul că „nevârstnicii fără voia părinților sau a
epitropilor, să nu se căsătorească și părinții sau epitropii fără voia lor să nu-i căsătorească” 36.

În Legiuirea Caragea, observăm o sistematizare mai eficientă decât în legiuirile anterioare

în ceea ce privește cazurile de desfacere a căsătoriei. Acestea sunt: când se va face împotriva legii,

33
Codul Calimach , București, 1958, p.113 apud Ion T. Amuza, op.cit., p.121.
34
Cosmin Dariescu, op.cit., p.183.
35
Codul Calimach , București, 1958, p.121 apud Ion T. Amuza, op.cit., p.122.
36
Ion T. Amuza , op.cit., p.125.
19
când bărbatul din slăbiciune nu își va îndeplini datoria căsătoririi sale timp de trei ani; când femeia
dintru-un început are pricini împotrivitoare spre împreunare ce nu se pot tămădui; când bărbatul va
dovedi cum că nevasta lui a cugetat rău împotriva vieții lui, sau muierea cum că bărbatul i-a
cugetat rău , atunci este cu trebuință a se despărți; când bărbatul sau nevasta vor să se călugărească,
sunt slobozi a se despărți; când bărbatul va dovedi că muierea lui n-a fost fecioară, este slobod a se
despărți; când bărbatul are sadnică în casa lui sau că o ține pe cheltuială pe fată aiurea, este slobodă
nevasta să-l despartă, când bărbatul își va defăima nevasta cum că n-au fost fecioară și nu o va
putea dovedi , muierea va

putea să-l lase; când bărbatul neguțărește cinstea nevestii este slobodă să-l despartă; când nu
vorbește unul cu altul și nu se vor învoi până la trei ani 37.

După cum se observă, motivele de divorț se aseamănă cu cele prezentate în Manualul lui
Donici și în codul Calimach. În legătură cu efectele desfacerii căsătoriei menționăm că femeia era
închisă pe viață într-o mănstire în caz de adulter, dacă în timp de doi ani bărbatul nu venea să își
reia soția. Când femeia se făcea vinovată de atentat la viața bărbatului, atunci ea pierdea jumătate
din zestre, care era luată de soț, dacă nu aveau copii, iar ca pedeapsă suplimentară aceasta era
trimisă pentru doi ani la mănăstire. Bărbatul care avea aceeași vină, era obligat să înapoieze
întreaga zestre soției, precum și o sumă de bani, după care era închis la mănăstire pentru doi ani.

Ca o situație specială se prevedea că dacă zestrea a fost dată de un străin sau de către tată,
când soția nu ar fi avut vârsta legiuită , atunci femeia chiar vinovată fiind nu pierdea zestrea 38. În
capitolul XVI, este stipulată situația copiilor rezultați în timpul căsătoriei, după ce aceasta va fi
desfăcută: fetele vor fi încredințate totdeauna mamei, băieții ce vor fi mici vor fi lăsați la mamă, iar
de vor fi mai mari se vor încredința tatălui. Tatăl era obligat să plătească o pensie alimentară
mamei pentru hrana copiilor. Când tatăl nu avea mijloacele materiale necesare, iar mama ar fi avut
aceste mijloace, ea era datoare să contribuie la întreținerea copiilor rămași la soț, în măsura
veniturilor ei.

Atât Codul Calimach, cât și Legiuirea Caragea au rămas în vigoare cu mici modificări
până la apariția Codului civil din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

În anul 1851, a fost editată „Pravila bisericească” care cuprindea în capitolul IV

următoarele motive de divorț (asemănătoare cu cele din coduri) : „când muierea sau bărbatul va
37
Ibidem, p.126.
38
Ibidem, p.127.
20
preacurvi ...făcând fățiș preacurvie”; „când își va goni bărbatul femeia sau nu o va hrăni ”; când
bărbatul va da pre muiere să facă preacurvie” ; „când unul amenință viața prin otravă, armă sau alt
mijloc”; „ de va vorbi bărbatul asupra împăratului sau domnului”; „de va învrăjbi întreaga
înțelepciune a ei adică curățenia și va pune pe alții să o întine”; „ de va defăima pe femeie înaintea
Judecății și nu o va putea cu mărturii vrednice de credință să dea pe față ” .

Paragrafele VIII și IX se ocupă de probele care trebuie aduse și de urmările desfacerii

căsătoriei. Pravila bisericească a preluat aproape întocmai prevederile în materie de căsătorie și
desfacere a acesteia , din legiuirile anterioare.

În Transilvania raporturile dintre soți au fost guvernate până la 1894 de regulile Codului
civil austriac. Începând cu anul 1894 s-a pus în aplicare Legea nr. XXXI despre dreptul
matrimonial ( atât în teritoriile transilvănene, cât și în cele bănățene, crișane și maramureșene ).
Potrivit acestei legi căsătoria civilă era obligatorie și se încheia înaintea funcționarului stării civile.
În materia divorțului desfacerea căsătoriei se putea cere numai pe cale judiciară, pentru motivele
indicate de lege . Dacă soția nu avea venituri suficiente și soțul fusese găsit vinovat de divorț, soțul
era obligat să-i plătească soției o pensie . Cuantumul acesteia corespundea statului material și
social al soțului . Aceeași lege prevedea și separația de pat și masă care se obținea de soți pe baza
motivelor de divorț, dar spre deosebire de acesta, separația nu împiedica restabilirea conviețuirii în
căsătorie. După doi ani de separație, dacă soții nu se impăcau searația putea fi transformată în
divorț39.

Unirea Moldovei cu Țara Românească și realizarea statului unitar, au reprezentat un nou

pas spre o etapă de dezvoltare. Codul civil de la 1864, intrat în vigoare în 1865, reglementează
toate aspectele juridice din materia civilă inclusiv încetarea și desfacerea căsătoriei40. Codul civil
reglementează obligativitatea oficierii căsătoriei sub sancțiunea nulității, în fața ofițerului de stare
civilă, atât la reședința oficială cât și la biserică. Încălcarea de către ofițerul de stare civilă a tuturor
prevederilor privind actele necesare încheierii unei căsătorii aducea după sine anularea ei de către
instanțele judecătorești. Era anulată de drept căsătoria care nu se închiea în fața ofițerului de stare
civilă 41.

39
Cosmin Dariescu, op.cit., p.247.
40
Ion T. Amuza, op.cit.,p.132.
41
Ibidem, p.133.
21
 Considerând familia ca fiind celula de bază a societății, legiuitorul a prevăzut atât
obligațiile care izvorăsc din căsătorie cât și drepturile și obligațiile ambilor soți în timpul
căsătoriei. Același spirit îl întâlnim și în reglementarea extrem de amănunțită a motivelor
procedurii divorțului și efectele desfacerii căsătoriei și contractării unei noi căsătorii. Legiuitorul
menționează modurile prin care se putea desface căsătoria: „prin moartea unuia dintre soți, prin
despărțeală legală pronunțată”, caz în care în fața instanței puteu fi invocate următoarele motive:
adulterul oricărei părți; condamnare penală (muncă silnică) sau exil; consimțământul mutual ca
rezultat al imposibilității coabitării demonstrat prin probe cerute de lege; tratament
necorespunzător : amenințarea vieții, insulte, excese etc. Ca reguli de procedură se menționează
că acțiunea de divorț nu poate fi intentată decât la tribunalul civil al județului în care soții își au
domiciliul. Cererea va fi adresată președintelui de tribunal, de către soțul care cere despărțirea și
care trebuie să prezinte în scris, motivele acțiunii sale. Instanța judecătorească va fixa termenul în
care ambii soți se vor înfățișa în fața instanței, după ce persoana în contra căreia se cere desfacerea
căsătoriei va fi înștiințată 42.

Instanța judecătorească va fixa în prealabil un termen în care persoana pârâtă se va înfățișa

în persoană spre a i se aduce la cunoștință cererea de divorț. Persoana pârâtă nu se poate înfățișa
prin procură. După primirea și admiterea cererii de despărțire, tribunalul va hotărî dacă cererea
poate fi judecată sau o va respinge. Martorii vor fi înștiințați în scris de către tribunal. Rudele
părților sunt considerate a putea depune mărturie într-un proces de divorț. Mărturiile martorilor se
primesc în ședințe secrete, de față fiind doar procurorul . Părțile prin sine sau prin avocat pot pune
întrebări și pot interpela pe martor.

Legiuitorul fixează mai multe termene secrete și publice lăsând la competența tribunalului
să fixeze numărul. În ziua hotărâtă pentru ultimul termen, judecătorul însărcinat va da citire
concluziilor. Părțile vor putea să facă observațiile lor în legătură cu concluziile raportului.
Procurorul își va prezenta de asemenea concluziile sale. Hotărârea definitivă se va da în ședință
publică.

În cazuri de purtare necorespunzătoare a soțului, condamnarea la muncă silnică și altele,

codul instituie o procedură de urgență. Reclamantul poate face apel împotriva sentinței la cel puțin
trei luni de la data comunicării hotărârii.

42
Ibidem, p.135.
22
 În timpul judecării procesului de divorț, legiuitorul a prevăzut ca copiii să rămână în grija
bărbatului, iar femeia poate părăsi domiciliul bărbatului în caz că i se va plăti o pensie alimentară
43
.

O situație aparte se întâlnește în cazul în care acțiunea de divorț se intentează prin

consimțământ mutual al ambelor părți, acțiunea judecătorească nepunându-se în mișcare în
cazurile când: bărbatul are mai puțin de 25 de ani; nu au trecut doi ani de la căsătorie; de la
căsătorie au trecut 20 de ani sau femeia are 45 de ani; consimțământul mutual nu va fi îndestulător
dacă nu va fi autorizat de părinți sau de alte persoane în drept; soții sunt datori să se înțeleagă în
scris asupra încredințării copiilor atât în timpul procesului cât și după pronunțarea hotărârii,
precum și ce sumă trebuie să plătească pentru pensie alimentară soției; soții se vor prezenta
împreună și în persoană în fața instanței; hotărârea de divorț va fi repetată după a patra, a șasea și
a zecea lună; după trecerea unui an se va transcrie hotărârea de divorț; împotriva hotărârii de divorț
în acest caz procurorul poate face apel; în legătură cu efevctele divorțului legiuitorul precizează că
soții nu vor mai putea să se recăsătorească împreună; femeia despărțită nu se va pute recăsători
decăt după 10 luni de la pronunțarea sentinței; în caz de adulter, aceasta nu se poate căsători cu
complicele său; soțul împotriva căruia s-a pronunțat sentința va pierde toate avantajele stipulate în
favoarea sa prin contractul de căsătorie, iar partea în favoarea căreia s-a pronunțat sentința va
conserva toate avantajele care decurg din ea; tribunalul poate fixa o pensie de întreținere în
favoarea soțului păgubit care nu va depăși o treime din avere; copii se vor încredința soțului în
favoarea căruia s-a pronunțat divorțul, numai după ce procurorul va cerceta spre binele copiilor
această situație; divorțul nu duce la pierderea paternității, respectiv a maternității; în caz de divorț
prin consimțământ mutual, jumătate din averea soțului și jumătate din averea soției va fi
considerată aparținând copiilor, care intră în posesie deplină la majorat 44.

În esență, prevederile Codului civil din 1865, în ceea ce privește aspectele juridice ale
familiei, au rămas în vigoare cu mici modificări până în 1954 ( apariția Codului familiei).

Capitolul V. SUCCESIUNEA
În materia reglementării succesiunii legale sau a celei testamentare, vechile norme juridice
s-au îmbinat cu inovațiile juridice ale vremii. Codul Calimach influențat de Codul civil austriac din

43
Ibidem, p.136.
44
Ibidem, p.138.
23
1811 a asigurat o reglementare complexă a succesiunilor, corespunzătare intereselor societății
burgheze în plină dezvoltare 1. De aceleași aspecte s-a ocupat și Legiuirea Caragea în Țara
Românească.

În Transilvania succesiunea era reglementată de Codul civil austriac. Acesta a cunoscut

aceea situație de provizorat în privința averii defunctului, acel lăsământ ( art.531) și starea
judiciarăa bunurilor, din momentul morții proprietarului și până la acceptarea sau nu a succesiunii.
În dreptul maghiar nu a existat această instituție. Lăsământul era reprezentat de curator și ca atare
acesta exercita toate drepturile pe care le-ar fi exercitat moștenitorii 2.

În ceea ce privește succesiunea legală, Codul civil austriac a adoptat sistemul parentelelor ,
o parentelă cuprinzând acele persoane care descindeau din aceiași părinți , inclusiv părinții; au fost
reglementate șase parentele ( de exemplu, parentela I cuprindea descendenții defunctului: copii săi,
nepoții, strănepoții și copiii lor; iar parentela a II-a cuprindea părinții defunctului și descendenții
lor : tatăl, mama, frații defunctului, copiii fraților și nepoții lor) cu regula că parentela cea mai
apropiată a exclus celelalte parentele , iar în cadrul parentelelor s-a aplicat principiul reprezentării.
Curia maghiară a introdus copilul natural în familia mamei sale, care a devenit moștenitor al
rudelor ei, iar copiii legitimați și putativi aveau acleleași drepturi ca și copiii legitimi. În privința
soțului supraviețuitor, Codul a fost mai rigid. În concurs cu descendenții, nu i se atribuie decât o
parte de copil ( de cel mult ¼ ), dar restrânsă la uzufruct ( care putea să intre în proprietate deplină
dacă mureau descendenții), iar dacă nu au existat deloc descendenți această parte îi revenea în
deplină proprietate. Dacă nu existau moștenitori de niciun grad ( la nicio parentelă), soțul
supraviețuitor moștenea întreaga avere 3.

În dreptul maghiar referitor la succesiunea ascendenților și a colateralilor s-a făcut

deosebirea între averea moștenită și cea dobândită, prima putându-se moșteni numai de acele rude
carea aveau ascendent comun cu defunctul, cea dobândită, ca și în dreptul austriac putea fi
moștenită atât de ascendenți cât și de colaterali 4. În legătură cu succesiunea testamentară, Codul
civil austriac a făcut distincție între testament (act de ultimă voință , prin care în vreo dispoziție

1
Cosmin Dariescu, Istoria statului și dreptului românesc din atichitate și până la Marea Unire ,
Ed. C.H. Beck, București 2008, p.189.
2
Dumitru Firoiu, Istoria staului și dreptului românesc , Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1993,
pp.269-270.
3
Ibidem, p.270.
4
Ibidem, p.271.
24
finală s-a făcut numire de erezi) și codicil ( act în care au fost cuprinse alte dispoziții deci nu s-a
făcut numire de erezi). Această distincție avea și importanță practică, în sensul că testamentul
uterior scotea din vigoare pe cel anterior, în timp ce la codicil nu exista acest efect. În dreptul
maghiar nu era cunoscută aveastă distincție, iar Legea XVI, din 1876, referitoare la formalitățile de
validare a testamentelor, și Legea XXXV din 1874 despre notarii publici, nu mai admit această
distincție. În legătură cu succesiunile testamentare, în comparație cu situația din dreptul civil al
României , în Transilvania au fost unele aspecte aparte: diviziunea testamentelor ordinare în
publice și private, existența testamentelor publice precum și existența testamentului verbal. De
asemenea în legătură cu întocmirea și valabilitatea testamentelor, menționăm că particular
testamentele private au fost scrise și redactate în prezența martorilor , chemați să constate în
persoană că testatorul nu a fost înșelat sau dus în eroare, martorii trebuind să dovedească pe act că
testatorul a subsemnat testamentul în prezența lor, iar în cazul în care martorii nu știau carte, a
trebuit să se facă citirea și nu arătarea testamentului. S-au cerut martori și la testamentele verbale,
cu condiția să cunoască limba testatorului, iar testatorul a trebuit să declare că tot ce a spus era
testamentul lui. Testamentul public a fost, după prevederile Legii XXXV din 1874 privitoare la
notarii publici, opera acestora sau a judecătorilor de ocol, care, conform art 106 al Legii, au avut
obligația de a lua în rază oficială testamentele închise .

În Moldova potrivit Codului Calimach, momentul deschiderii succesiunii coincidea cu cel

al morții firești sau civile a persoanei fizice. Boieria, privilegiile personale ale de cuius-ului și
sancțiunile punitive la care a fost supus nu se transmiteau moștenitorilor. În materia moștenirii
legale, au fost păstrate cele trei clase de moștenitori : descendenții, ascendenții și colateralii până la
a opta spiță. Legislația din Țara Românească făcea deosebire între descendenții și colateralii de
cuius-ului, în funcție de sexul acestora, instituind privilegiul masculinității . Astfel potrivit
Pravilniceștii condici și Legiuirii Caragea moșiile care dăduseră numele neamului nu puteau fi
moștenite decât de rude de sex bărbătesc, în linie directă ascendentă sau descendentă (până la fii și
nepoți), iar în linie colaterală până la nepoți de frați. Moștenitorii bărbați trebuiau să îi
despăgubească în bani pe moștenitorii femei. În lipsa bărbaților căminul era moștenit de femei.
Dacă moștenitorii bărbați doreau să înstrăineze căminul, femeile aveau un drept de protimisis
întemeiat pe rudenie5.

În situația în care de cuius lăsa descendenți de sexe diferite, fii erau obligați prin lege să le
înzestreze și să le mărite pe surorile lui, acestea fiind, astfel, excluse de la moștenire. Fiica

5
Cosmin Dariescu, op.cit., p.189.
25
înzestrată de părinți pierdea vocația succesorală față de părinți. Codul Calimach în Moldova
asigura un tratament egal descendenților, indiferent de sex. Copilul natural nu avea , în Țara
Românească, vocație succesorală față de tată. Codul Calimachi îi atribuia, însă această vocație,
chiar în concurs cu copii legitimi, dar îi acorda doar a treia parte din cota-parte pe care o moștenea
copilul legitim. Adoptații erau asimilați copiilor legitimi în materia succesiunii. Codul Calimach
prevede însă ca adoptatul nu avea vocație succesorală față de soțul care nu a aprobat adopția. În
privința vocației succesorale a ascendenților și a colateralilor, cele mai apropiate rude erau
preferate celor de grad mai îndepărtat . Codul Calimach reglementa vocația succesorală egală a
ambilor părinți 6 .

Calitatea de soț supraviețuitor a fost acordată atât soției văduve, cât soțului văduv. Codul
Calimach îi acordă soțului supraviețuitor care avusese copii cu de cuius uzufructul aspra unei părți
din masa succesorală egală cu cea a unui copil. Acest uzufruct dura până la recăsăstorire. Legiuirea
Caragea impunea o serie de condiții pentru ca soțul să aibă vocație succesorală, astfel soțul
supraviețuitor avea dreptul la a șasea parte din averea celuilat soț, în concurs ce rudele de cuius-
ului dacă: a conviențuit cel puțin zece ani cu de cuius-ului și dacă nu avea copii dintr-o căsătorie
anterioară. Soțul supraviețuitor moștenea toată averea soțului precedat dacă acesta nu avea niciun
alt moștenitor.

Trimiria (partea sufletului) a continuat să fie reglementată. Astfel în Țara Românească,

averea persoane decedate fără copii, dar care avea rude de linie ascendentă și soț supraviețuitor se
împărțea astfel: soțul supraviețuitor lua o treime, ascendenții primeau o treime, iar cealaltă treime
constituia trimiria . asupra imobilelor din moștenire există un drept de protimisis al moștenitorilor
bărbați. Asupra căminului inclus în trimirie sau în partea soțului supraviețuitor există, de
asemenea, un drept de protimisis al oricărei rude a mortului cu vocație succesorală. În Moldova
trimiria era prelevată doar în cazul succesiunii vacante și era folosită, cu încuviințarea arhiereului,
spre pomenirea defunctului . Moștenirea vacantă revenea statului care o folosea pentru finanțarea
diferitelor instituții cu scop caritabil.

Testamentul (diata) putea fi scris sau oral. În afara testamentului olograf și a celui întocmit
în fața arhiereului sau judecătorului ( aceste două forme specifice Tării Românesti), celelalte
forme de testament trebuiau întărite cu martori (3 în Țara Românească, și 5 în Moldova). În cazul
altor forme de testament scris, martorii trebuiau să garanteze doar că de cuius consideră respectivul
înscris ca expresie a ultimei sale voințe. Nu puteau fi martori : nevârstinici mai mici de 18 ani,

6
Ibidem, p.190.
26
femeile, călugării, incapabilii dar și robii, oamenii foarte săraci, desfrânații, fățarnicii, cerșetorii
etc. Condițiile de fond pentru validitatea testamentului erau: testatorul să fie capabil, cu
discernământ și cu voința neviciată prin eroare, dol sau violență 7.

Prin testament se putea și dezmoșteni. Potrivit Legiuirii Caragea, descendenții puteau fi

dezmoșteniți pentru lipsă de respect, manifestată prin bătăi, insulte, pări nedrepte, pentru lipsa de
îngrijire manifestată atunci de cuius era bolnav, pentru nerăscumpărarea de cuius-ului căzut în
robie și pentru complot împotriva vieții acestuia. Ultime cauze de dezmoștenire se aplicau
părinților și ascendenților.

Moștenirea este tratată într-un larg cadru instituțional în legiuirile de la finele secolului al
XVIII-lea și începuturile secolului al XIX-lea. În Moldova Codul Calimach cuprinde norme
referitoare la majoritatea aspectelor în materia succesiunilor , acesta reprezintă un progres în
domeniul dreptului succesoral apropiindu-se de codurile moderne în vigoare în aceea vreme în
Europa apuseană. În Țara Românească Pravilniceasca condică și Legiuirea Caragea consacra în
anumite limite privilegiul masculinității 8.

Codul civil a adus schimbări radicale în domeniul moștenirii, introducând principii liberale
și egalitatea în materia devoluțiunii succesorale determinate de producția și interesele burgheziei
biruitoare9. Printre modurile de dobândire a proprietății art.664 C.civ. enumară succesiunea ab
intestat ( în absența testamentului) care se deschide la moartea unuei persoane (art.615 C.civ.) și
revenea rudelor de sânge. Succesorii legali erau grupați în Codul civil în trei clase : succesorii
legitimi( descendenți, ascendenți, colaterali, până la gradul al doisprezecelea); succesorii neregulați
chemați în lipsa celor legitimi ( copiii naturali față de succesiuna mamei , ascendenților și
colateralilor ei, soțul supraviețuitor și statul) ; succesorii anomali sau anormali ( adoptatorul care
are un drept de reîntoarcere la succesiunea adoptatului precedat cu privire la bunurile pe care i le-a
donat) .

Descendenții în linie directă la infinit și descendenții fraților și surorilor beneficiau de

reprezentare. Datorită reprezentării aceștia erau puși în locul, în gradul ascendentului lor pe care îl
reprezentau, venind astfel în concurență cu rudele într-un grad anterior . Persoana căreia i se

7
Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialste România, Istoria dreptului
românesc , vol. II, partea întâi, Ed. Republicii Socialiste România, București, 1984, p.296
apud Cosmin Dariescu, op.cit.p191.
8
Marcu Liviu P.,Istoria dreptului românesc, Ed. Luminalex, București, 1997, p.170.
9
Paul Gogeanu, Istoria dreptului românesc, București, 1986,p.111.
27
deferea o succesiune putea să o accepte pur și simplu, să o repudieze sau să o accepte sub beneficiu
de inventar. Odată stabilit care sunt succesorii și care este masa succesorală, se proceda la
lichidarea activului și pasivului succesoral. Se putea dispune de moștenire cu titlu gratuit în trei
moduri: prin donație, prin testamet și prin instituție contractuală.

Donația între vii era un contract prin care donatorul mărește în mod gratuit și intenționat,
deci fără niciun contraechivalent, patrimoniul donatorului, prin micșorarea din timpul vieții a
propriului său patrimoniu. Testamentul era un act unilateral, revocabil care producea efecte din
momentul morțiit testatorului și prin care acesta dispunea cu titlu gratuit de toate bunurile sale
(legat universal) , de o fracțiune din ele (legat cu titlu universal), ori de unul sau mai multe bunuri
determinate (legat cu titlu particular). Instituția contractuală sau donația de bunuri viitoare era o
dispoziție cu titlu gratuit care se înrudește atât cu donația cât și cu testamentul, fiind un contract
prin care se dispune asupra unor bunuri a căror transmisiune nu se va opera dacât la decesul
dispunătorului.

Liberalitățile se clasificau în : liberalități de drept comun ( donația și testamentul ) și

liberalități supuse unor regului speciale ( cu caracter matrimonial inclusiv instituția contractuală,
substituția fideicomisară și partajul de ascendent ). Protecția familiei în contra abuzului de a
dispune cu titlu gratuit funcționa în situația în care de cuius lăsa descendenți sau, în lipsa acestora,
parte din averea sa ( cotitatea disponibilă) restul formând rezerva adică partea intangibil cuvenită
după lege, erezilor rezervatari.

Legatele puteau fi ineficace pentru următoarele cauze: nulitatea, revocarea, caducitatea.

Cauzele de nulitate erau cele care lovesc în principiu orice act juridic unilateral fiind întoatdeauna
anterioare sau contemporane întocmirii testamentului. Cauzele de revocare și caducitate erau
întotdeauna posterioare facerii testamentului, dar revocarea își avea orginea în voința testatorului,
în timp ce caducitatea își avea originea în motive străine de voința acestuia 10.

Concluzii
Epoca modernă, a societății industriale, dezvoltă noi relații de familie și de integrare a acesteia în
societate. Egalitatea dintre soți și a drepturilor sociale și politice ale familiei sunt realități consfințite de
legile care apar în această perioadă , iar integrarea și afirmarea profesională a femeii nu cunoaste restricții
din punct de vedere legal.

10
Cosmin Dariescu, op.cit., p.256.
28
 Trecerea de la Evul Mediu la Epoca modernă aduce mari schimbări atât în plan social cât și în plan
juridic. Dacă spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, relațiile de familie nu erau reglementate doar de
instituțiile juridice ci și de cele bisericesti, la începutul secolului XIX cadrul juridic românesc începe să
prindă noi forme pentru ca spre sfârșitul secolului XIX, biserica să aibă tot mai puține intervenții în viața
juridică. Căsătoria și divorțul în vechiul drept erau reglementate mai mult de cutume sau norme religioase.
Căsătoria la începutul veacului al XIX lea era caracterizată de tradiții și reguli impuse de societate sau de
biserică, iar dupa apariția codului civil căsătoria devine un act pur civil , fiin valabilă atât timp cât se inchiea
în fața ofițerului de stare civilă. Divorțul în vechiul drept românesc, abia era permis din motive foarte grave,
iar soții vinovați erau pedepsiți ( închiși la mănăstire, uneori pe viață), însă spre finele secolului XIX, odată
cu evoluția societății, divorțul este chiar admis pe baza consimțământului mutual. De asemenea în această
evoluție relațiile dintre membrii familiei se schimbă. Femeia nu mai este supusă bărbatului iar acesta nu mai
are o putere asupra membrilor familiei atât de mare cum avea în epoca feudală, ci mai degrabă o autoritate
părintească. Odată cu reglementarea relațiilor familiale de către codurile de legi moderne raporturile dintre
soți și relațiile dintre soți și copii se schimbă considerabil în comparație cu aspectele familiei feudale.
Instituțiile juridice moderne nu mai fac difrențe între femeie și bărbat în ceea ce privește drepturile acestora
privind căsătoria, divorțul, succesiunile sau alte aspecte din materia familiei.

Statul, care este garantul drepturilor individuale și primul interesat în afirmarea acestora, urmarește
încurajarea tipului familiei conjugale si limitarea oricărei forme de autoritate paternă.

Putem spune că familia românească a evoluat atât din punct de vedere istoric cât și din punct de
vedere juridic, însă relațiile dintre membrii familiei și reglementarea acestora au evoluat datorită premiselor
sociale și istorice. Familia a evoluat odată cu societatea românească. Odată cu modernizarea au apărut noi
reglementări care să se adapteze la noile cerințe și necesități. În general de la Epoca feudală la cea modernă
s-a observat evoluția instituțiilor juridice în paralel cu cele bisericești, care în vechile legiuiri aveau un rol
deosebit de important. Datorită organizarii ierarhice și a rolului de principal factor ideologic în societatea
feudalî biserica a fost în masură să elaboreze norme de conduită care să fie aplicate pe întreg cuprinsul țării
prin extinderea autorității sale spirituale și cu sprijinul statului.

Secolul al XIX-lea a fost perioada în care instituțiile juridice s-au detașat de cele bisericești, iar
raporturile si reglementările familiale au luat o altă formă, mai coerentă , iar aspectele privind familia au
început să fie reglementate din ce în ce mai detaliat.

Bibliografie
Acte normative

1. Sachelarie Ovid. Codul civil : promulgat la 4 decemvrie 1865, Editura Juridică, București,
1947

29
 2. *** Legiuirea Caragea, ediție critică, Editura Academiei Republicii Populare
Române,București, 1955, partea I, cap. 6-8.

Tratate ș i cursuri

1. Cernea, Emil și Molcuț Emil. Istoria statului și dreptului românesc. Editura „Universul
Juridic”, București, 2006.

2. Dariescu, Cosmin. Istoria statului și dreptului românesc din antichitate și până la Marea
Unire. Editura „C.H. Beck”, București, 2008.

3. Firoiu, Dumitru V.. Istoria statului și dreptului românesc. Editura Fundației „Chemarea”,
Iași, 1993.

4. Gogeanu, Paul. Istoria dreptului românesc. Editura Universității, București, 1986

5. Marcu, Liviu P.. Istoria dreptului românesc. Editura „Lumina Lex”, București, 1997

6. Ruja, Mihai și Oprean, Horea. Istoria dreptului românesc, Editura „Servo-Sat”, Arad,
1997.

7. Voicu Costică. Istoria statului și dreptului românesc: curs universitar. Editura „Universul
Juridic”, București, 2006.

Monografii

1. Amuza, Ion T. Căsătoria şi divorţul în vechiul drept românesc, Editura „Sylvi”, Bucureşti,
2003.

2. Nedelcu George, Puterea părintească în vechiul drept românesc , Institutul grafic

„Miricescu”, Ploiești,1993.

Pagini WEB

1. Adopția națională și internațională . Adresă web:

http://www.scribd.com/doc/30329891/adoptia-nationala-si-internationala ( consultată la data de
20 martie 2011).

2. Convenția de la Paris. Adresă web: http://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_de_la_Paris

(accesată la data de 20 martie 2011)

3. Revoluția de la 1821. Adresă web: http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu

%C8%9Bia_de_la_1821 (consultată la data de 18 martie 2011).

4. Revoluția de la 1848. Adresă web:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu
%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83_din_1848#.C3.8En_Moldova (consultată la data de 19
martie 2011).

30