UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

DEZVOLTAREA CONSTITUȚIONALĂ A
ROMÂNIEI ÎN SECOLUL XIX

DISCIPLINA: Drept constituțional și instituții politice I

Cadru didactic: Prof. Univ. Dr. Bianca SELEJAN-GUȚAN

STUDENT: Petrache Georgel Elvis

Anul I, gr. 2, sem. I

2020
Introducere
1
 Constituția este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute
principiile de bază ale conducerii statului, atribuțiile instituțiilor fundamentale ale
statului, drepturile, libertățile și obligațiile cetățenilor.
Nașterea constituției moderne și a constituționalismului liberal românesc în
secolul al XIX-lea a fost rezultatul unei serii de factori și conjuncturi de natură
culturală, ideologică, politică, geopolitică, economică, religioasă și sociologică,
precum și al unui transplant de idei, concepte și instituții din modelele
constituționale occidentale, în special din cel francez.1)

Regulamentele Organice (Țara Românească – 1831, Moldova - 1832)

1. Contextul și cauzele elaborării
Considerate ca fiind unele dintre cele mai importante acte constituționale
aplicate pe teritoriul Principatelor Române în secolul al XIX-lea, Regulamentele
Organice au fost rezultatul unui imperialism constituțional 2), impuse fiind de către
ocupantul rus (1828 – 1834), chiar dacă proiectele inițiale ale Regulamentelor au
fost redactate de comisii boierești românești.
Dincolo de intențiile expansioniste ale Rusiei, perioada de ocupație a avut un
efect modernizator remarcabil, plecând chiar de la civilizarea și europenizarea
aristocrației românești, înlocuind manierele și vestimentația orientală cu cele de
origine occidentală. Limba și cultura franceză au devenit repere ale modernizării,
suprapunându-se peste influențele culturale franceze indirecte, existente deja în
lumea domniilor fanariote de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Tratatul de la Adrianopol (1829) a adus Tărilor Române atât o consolidare a
autonomiei, cât și libertatea comerțului, fapt care a avut ca rezultat deschiderea
economiei, civilizației și culturii românești spre vestul Europei.

1)
B. Selejan-Guțan, Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, ed.4, Ed. Hamangiu, 2020,
p.53,54
2)
B. Selejan-Guțan, Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, ed.4, Ed. Hamangiu, 2020,
p.56

2. Principiile de bază

2
 Regulamentele Organice transpuneau destul de fidel principiile monarhiei
limitate a Restaurației franceze, angrenajul instituțional fiind particularizat și
adaptat la specificul autohton. Separația puterilor în stat era doar aparentă, întrucât
organele executive, legislative și judecătorești nu făceau altceva decât să
stabilească limitele în care domnul ceda exercitarea diverselor puteri în stat.
Economia Principatelor Române era bazată prioritar pe producția și
comercializarea cerealelor, orășenimea (cca. 20% din populație) având preocupări
manufactiere cu șanse reduse de evoluție spre industrializare.
3. Organele centrale ale puterii de stat
 Domnia – ca instituție – devine electivă, cu caracter viager.
Domnul era ales pe viață din rândul boierilor, investit de Imperiul Otoman,
investirea fiind comunicată Imperiului Țarist. Domnul era considerat titularul de
drept divin al suveranității. Puterile suzerană (otomană) și protectoare (rusă) își
rezervau dreptul de a demite domnul. De altfel, primii domni sunt numiţi de Turcia
şi de Rusia – Mihail Sturdza în Moldova (1834-1849) şi Alexandru Ghica în
Valahia (1834-1842).
Art. 27 din Regulamentul Organic al Moldovei prevedea:
„Domnul se alege pe viiaţă. El trebuie să aibă 40 de ani deplin şi să fie din
familie moldovană, a căruia evghenie să fie suitoare cel puţin până la bun, iar
împământenirea sa până la tată. El să va alege numai între boierii cei mai vrednici,
având ranguri de mare logofăt, de mare vornic al Ţării de gios şi al Ţării de sus, de
hatman sau de vistiernic sau cari, după punerea în lucrare a acestui regulament, ar
avea ranguri potrivite cu cele sus însămnate, adică prezident al Înnaltului Divan şi
miniştri, deşi aceştia nu s-ar afla în slujbă lucrătoare. Pe lângă acestea, cel mai
mare fiu al Domnului carile la răposarea, abdicţia paretisis sau discăunarea
părintelui său ar fi agiuns la legiuita vârstă, după pravilile ţărei, se va priimi în
numărul candidaţilor la Domnie; să înţălege însă că şi celelante formalitate cerşute
spre adiverirea mulţimei glasurilor şi spre a face alegirea sa legiuită, vor fi
deopotrivă şi cătră dânsul păzite”.

3
 Dacă Tronul era declarat vacant se instituia o căimăcămie din care, de drept,
făceau parte: marele logofăt, marele vornic al „trebilor dinăuntru” şi preşedintele
Divanului domnesc. La fel în situaţia decesului sau destituirii domnitorului (art. 18
din Regulamentul Moldovei; idem Regulamentul Valahiei).
Adunarea obştească extraordinară era competentă să aleagă domnitorul.
În Moldova era alcătuită din 132 de membri, iar în Muntenia cuprindea 190 de
reprezentanţi.
 Puterea executivă: Domnitorul reprezenta, conform dispoziţiilor
regulamentare, întruchiparea puterii executive fiind conducătorul suprem al
acestei puteri. El avea în atribuţii numirea / învestirea, respectiv revocarea
dregătorilor (adică, a demnitarilor), recrutaţi dintre boierii ţării. Dregătorii erau în
număr de şase şi aveau atribuţii corespunzătoare miniştrilor, instituiţi mai târziu.
Aceste dregătorii, menţionate de Regulamentele Organice, erau conduse de:
vornicul dinăuntru (ministrul al administraţiei şi internelor), vistierul (ministrul
de finanţe); logofătul dreptăţii (ministrul justiţiei) logofătul pricinilor bisericeşti
(ministrul instrucţiunii şi al cultelor); spătarul (ministrul apărării naţionale) şi
postelnicul (ministrul afacerilor externe). Aceşti dregători, adevăraţi demnitari ai
statului, se întruneau, în caz de nevoie, sub preşedinţia domnitorului Ţării şi
coordonau întreaga putere executivă precum şi administraţia publică.
 Puterea legislativă:
Adunarea obştească ordinară era compusă din 35 de membri în Moldova
(erau membri de drept: mitropolitul şidoi episcopi şi aleşi 32 de boieri), respectiv
42 de membri în Valahia (erau membri de drept – 3; 20 boieri de rangul I, 18 boieri
aleşi dintre boierii fiecărui judeţ, un reprezentant al Craiovei). Membrii aleşi
aveau un mandat de 5 ani (art. 48 şi următorul din Regulamentul Moldovei; art.
45 şi următorul din Regulamentul Valahiei).
Putem spune că la nivel formal Competenţa Adunării obşteşti ordinare
respecta principiul separaţiei puterilor în stat. Spre edificare cităm:
Art. 61: „Însuşirile Obşteştii Obicinuite Adunări, însămnate la articurile de mai
sus, în nici o întâmplare nu vor putea împiedica lucrarea puterii suverane de
4
administraţie şi de pază bunei orânduieli şi a liniştei publice, ce este dată
Domnului, pe temeiul aşezământurilor şi a vechilor obiceiuri a ţării”.
Art. 62: „Obşteasca Obicinuită Adunare nu va putea de acum înainte a avea nici o
putere giudecătorească, fiindcă aceasta este dată de acun înnainte unui osebit
Divan sau unui Înnalt Tribunal giudecătorescu, de cările să va vorovi la al XIII cap
al acestui reglement”. 3)
Rezultă că se interzicea Adunării Obștești Ordinare să se amestece în
exercitarea atribuţiilor executive sau judecătoreşti, atribuţii date în competenţa
unor alte organe nominalizate. Legea devine un rezultat al acordului de voinţă
între Adunare şi domnitor, încetând astfel competenţa domnului de a legifera, în
mod exclusiv.
În fapt, Parlamentul unicameral era lipsit de atribuții reale de legiferare, fiind
inefecient în a limita puterea exorbitantă a domnului. Convenția de la Balta-Liman
din 1849 a concentrat și formal, nu doar material, puterea în mâinile domnului.
Firavele elemente de regim parlamentar din perioada Regulamentelor Organice, au
fost mai degrabă expresia interesului rusesc de a exista o viață politică echilibrată
în Principate, decât rezultatul unei lupte interne reale pentru parlamentarism.4)
 Puterea judecătorească: Regulamentele Organice prevedeau că
puterea judecătorească era separată de puterea „ocârmuitoare” cu scopul de a se
asigura o „bună rânduială în pricini de judecată şi pentru paza dreptăţilor
particularilor”.
Inamovibilitatea judecătorilor a fost consacrată, dar nu a fost introdusă
decât parţial şi cu caracter temporar. Astfel, deși exista o ierarhie a instanțelor
(trbunalul sătesc de împăciuire, tribunalul poliției îndreptătoare, Divanurile
judecătorești, Înaltul Divan, Divanul Domnesc / Înalta Curte de revizie),
independența justiției era inexistentă, nereprezentând nici măcar un deziderat
ideologic.
3)
Articole din Regulamentul Organic al Moldovei, Dezvoltarea Constituțională a României, V.S.
Curpăn, V. Curpăn, E. Mitrofan, Iași 2013
4)
B. Selejan-Guțan, Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, ed.4, Ed. Hamangiu, 2020,
p.56

5
 În sprijinul aceste afirmații este relevantă contopirea în anul 1833 a
Divanului Domnesc cu Înaltul Divan, sub denumirea de Divan Domnesc, prezidat
de domnitor. Aceasta a reprezentat o sporire a amestecului divanului în atribuţiile
puterii judecătoreşti, implicând un regres în aplicarea faptică a principiului
separaţiei puterilor în stat.
 Drepturile și libertățile cetățenești
Drepturile și libertățile cetățeanului erau complet ignorate în Regulamentele
Organice, drepturile și libertățile fundamentale ale omului nefiind garantate.
 Sistemul electoral
Cu toate că Regulamentele Organice introduceau un relativ modern scrutin
parlamentar, principiul guvernământului reprezentativ era eliminat în favoarea unui
regim de stări dominat de diversele pături boierești5).
Concluzie:
Până la adoptarea Regulamentelor Organice nu se poate vorbi de existenţa
unui curent constituţionalist în Ţările Române. Se poate însă vorbi despre
existenţa unei organizări administrativ – politice şi instituţional – juridice a Ţărilor
noastre, ceea ce determină concluzia existenţei în Evul Mediu a unor raporturi
de drept constituţional axate, în principal, pe corelarea competenţelor
organelor centrale ale statelor.6)
În urma analizei naturii juridice a Regulamentelor Organice, ținând cont de
modul de redactare (sub stricta supraveghere a guvernatorului Kisseleff), de
analiză și modificare, de modul de aprobare (de către guvernul rus), precum și de
lipsa caracterului de act juridic fundamental elaborat și aprobat de națiunea română
prin reprezentanții săi, se poate susține că Regulamentele Organice nu au fost
primele constituții ale românilor, însă caracterul lor de acte constituționale nu
poate fi contestat.7)
5)
B. Selejan-Guțan, Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, ed.4, Ed. Hamangiu, 2020,
p.67
6)
Dezvoltarea Constituțională a României, V.S. Curpăn, V. Curpăn, E. Mitrofan, Iași 2013, p.84
7)
B. Selejan-Guțan, Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, ed.4, Ed. Hamangiu, 2020,
p.68

6
 Convenția de la Paris (1858)

1. Contextul și cauzele elaborării

În contextul ideologic și instituțional ulterior revoluției de la 1848 se
remarcă un interes deosebit pentru nașterea cetățeanului român dotat cu drepturi și
libertăți, relevante în acest sens fiind Proclamația de la Islaz din iunie 1848
(Muntenia) și proiectul de Constituție din august 1848 al lui Mihail Kogălniceanu
(Moldova).
În anul 1853 izbucneşte un nou război ruso-turc finalizat prin Tratatul de
pace de la Paris din anul 1856. Acest tratat conferă un statut nou Principatelor
Române.
Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 menținea Principatele Române sub
suzeranitatea Porții Otomane, fără protectoratul Imperiului Țarist, conservând
administrația independentă și națională, precum și deplina libertate a cultelor, a
legislației, comerțului și navigației. Tratatul propunea și revizuirea tuturor legilor și
statutelor în vigoare în țările române, cele 7 puteri garante asumându-și dreptul de
a face ele însele această reformă, în baza unui raport prezentat de o comisie
specială care avea sarcina de a face o analiză obiectivă a stării de lucruri din
principate, urmând să propună reformele necesare după o prealabilă consultare a
românilor.
În anul 1857 au fost convocate, așa numitele Adunări ad-hoc în Moldova și
Muntenia care erau chemate să transmită comisiei cerințele lor în privința tuturor
ramurilor administrației. Se poate afirma că Adunările ad-hoc au avut, neoficial, în
baza caracterului lor reprezentativ și a obiectivelor asumate, o natură de adunări
constituante, iar actele elaborate de acestea, natura unor acte juridice neoficiale cu
valoare constituțională.8)
La 07.08.1858, a fost finalizată conferinţa ambasadorilor puterilor
contractante prin încheierea Convenţiei de la Paris.

7
8)
B. Selejan-Guțan, Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, ed.4, Ed. Hamangiu, 2020,
p.75

Puterile contractante, ignorând total interesul românilor pentru un stat

național unitar nu au admis unirea efectivă a Principatelor şi au stabilit ca fiecare
ţară să aibă organe de conducere distincte (domnitor, parlament), așa cum de altfel
au ignorat interesul și atașamentul românilor pentru principiile, dar și valorile și
mecanismele constituționale liberale.
Convenţia de la Paris a reprezentat o Constituţie stabilită de puterile
europene celor două principate.

2. Principiile de bază
Rezultat al intereselor și negocierilor dintre marile puteri europene,
Convenția a consacrat principiile, instituțiile și mecanismele convenționale direct
sau indirect inspirate de Constituția franceză de la 1852, îndepărtându-se de spiritul
și litera doleanțelor românești în materie de reformă constituțională. Astfel, în loc
de stat național unitar sub un singur domn, au fost păstrate două state românești,
conduse de doi domni distincți și unite doar la nivelul unor instituții politico-
juridice de importanță relativ secundară (Comisia Centrală de la Focşani şi
instituirea Curţii de Casaţie cu sediul în acelaşi oraş).
3. Puterile statului
 Domnul: co-deținător al puterii legislative, acesta păstra dreptul unic
de inițiativă legislativă, precum și dreptul de sancționare a legilor.
Având în vedere puterile consacrate instituției domniei, este evidentă
perpetuarea constituțională a unui regim autoritar domnesc.9) Ca unic
titular al puterii executive, domnul stabilea politica internă și externă a
țării.
 Puterea executivă aparţine hospodarului (domnitorului), dotat cu
puteri exorbitante, care guverna în calitate de șef al executivului și dispunea de
veto absolut. Miniștrii erau selectați după criterii proprii suveranului și prin urmare

8
răspunzători politic exclusiv în fața acestuia. În lipsa unui regim parlamentar,
răspunderea ministerială politică era inexistentă.10)
9)
Istoria dreptului românesc ed.3-a, M. Guțan, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 196
10)
Istoria dreptului românesc ed.3-a, M. Guțan, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 197
 Puterea legislativă
Puterea legislativă era încredinţată hospodarului (domnitorului), Adunării
Elective şi Comisiei Centrale de la Focşani. Pregătirea legilor de interes comun se
realiza de Comisia Centrală, iar a celor de interes special de către hospodarul
(domnitorul) fiecărui Principat. Legile erau supuse de domnitor Adunării pentru
votare.
Comisia Centrală de la Focşani – era alcătuită din 16 membri: 8 moldoveni
şi 8 munteni, în fiecare Principat 4 membri fiind numiţi de hospodar şi 4 de
Adunarea Electivă.
Proiectele de lege întocmite erau înaintate guvernelor Principatelor care le
supuneau votului Adunărilor. Comisia şi-a desfăşurat lucrările până în anul 1862
elaborând proiecte de interes general comune ambelor Principate. În concluzie,
reţinem că puterea legislativă era încredinţată domnitorului şi Adunării.
Adunarea Electivă era aleasă pentru un mandat de 7 ani. Era convocată de
domnitor, iar sesiunile durau 3 luni.
 Puterea judecătorească se exercita de judecători, numiţi de hospodar,
în numele acestuia. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu sediul la Focşani a realizat
unitatea deplină a puterii judecătoreşti. Aceasta exercita un control jurisdicţional
asupra curţilor de apel şi tribunalelor din Principate.
4. Drepturile și libertățile cetățenești
Acest act fundamental consacra şi drepturi şi libertăţi cu caracter cetăţenesc.
Articolul 46 prevedea egalitatea moldovenilor şi muntenilor (ultimii denumiţi
români în textul originar) în faţa legii. Se instituia, de asemenea, principiul
dreptului la proprietate privată şi se desfiinţau privilegiile cu caracter feudal.
5. Sistemul electoral
Convenția a acordat atât Comisiei centrale de la Focșani, cât și Adunării o
mai mare independență față de monarh, sub aspectul recrutării membrilor și
9
președinților lor. Modul în care erau recrutați membrii Adunării elective permitea
afirmarea guvernământului reprezentativ și a parlamentului modern în principate.
Introducerea censului ridicat de avere menținea Adunarea în mâinile marilor
proprietari de pământ. Legea electorală convențională limita posibilitatea de
împrospătare, pe cale legală, a corpului de parlamentari, de unde și inutilitatea
dizolvării legislativului.11)
Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris (1864)
Convenția de la Paris impusă de către marile puteri europene, în contradicție
cu revendicările exprimate de Adunările Ad-hoc din 1857 a fost urmată de
Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris (plebiscitat la 21 mai 1864),
constituția autoritară a domnitorului Al. I. Cuza. fiind considerată ca prima
manifestare liberă de reformă constituțională românească.
Statutul confirmat prin plebiscit la 21 mai 1864 și recunoscut de puterile
garante a intrat în vigoare la data de 02.07.1864.
Potrivit Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris – Statutul lui
Cuza – parlamentul se organizează bicameral (Adunare electivă şi Adunare
ponderatoare). Cele două Adunări împreună cu domnitorul exercitau puterea
legislativă.
Puterea executivă – aparţinea exclusiv domnitorului. Acesta avea dreptul de
iniţiativă legislativă. Proiectele de legi erau susţinute de miniştri sau de membri ai
Consiliului de Stat în faţa Parlamentului (Adunarea Electivă).
Corpul ponderator - Senatul – era condus de mitropolitul primar al
României şi era alcătuit din: mitropoliţi, episcopi, întâiul preşedinte al Curţii de
Casaţie, cel mai vechi general de armată în activitate şi alţi 64 de membri numiţi de
domnitor. Senatul avea în atribuţii ocrotirea Constituţiei – realiza un control al
constituţionalităţii legilor.
Adunarea electivă – cameră inferioară a Parlamentului, era competentă să
adopte bugetul statului.
Domnitorul – şeful puterii executive - guverna prin decrete – legi până la
efectuarea unor noi alegeri legislative.
10
11)
Istoria dreptului românesc ed.3-a, M. Guțan, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 198

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris preciza faptul că legea

fundamentală a României rămâne pe mai departe Convenţia de la Paris.
În temeiul Statutului s-au adoptat acte normative fundamentale pentru
dezvoltarea social – juridică a României moderne: Codul Civil, Legea privind
administraţia publică şi justiţia, Legea instrucţiunii publice. Legea electorală era
anexată la Statut şi stabilea drepturile electorale, condiţiile necesare pentru
exercitarea dreptului de vot şi a dreptului de a fi ales, precum şi normele tehnice
privind procedura desfăşurării alegerilor.
Convenţia de la Paris din 7 August 1858 şi Statutul dezvoltător al Convenţiei
de la Paris din 02.07.1864 reprezintă nu doar Constituţii ale românilor, ci adevărate
repere cu caracter constituţional. 12)

Constituția din 1866

Prima constituție veritabilă a României moderne este consideră cea elaborată

în 1866. Inspirată de experiența franco – belgiană a epocii, legea fundamentală
românească avea „marele merit de a fi consacrat într-o formă juridică
fundamentală instrumentele democratice de guvernare și mai ales că a consolidat
autonomia de fapt a celor două principate românești”.13)
Contextul și cauzele elaborării constituției:
Contextul este cel legat de instaurarea dinastiei străine. În 1866 este adus în
România ca domn și confirmat de votul poporului, Carol I, un prinț din familia
nobiliară germană Hohenzollern-Sigmaringen. Titulatura sa va fi inițial aceea de
domn (în 1878 cea de alteță regală, iar din 1881 cea de rege).
Principalele cauze ale elaborării constituției au fost: dorința oamenilor
politici români de a organiza un stat cu adevarat modern și dorința lor și a regelui
de a crea o imagine favorabilă României pe plan internațional.
_____________________________________________________________
12)
Dezvoltarea Constituțională a României, V.S. Curpăn, V. Curpăn, E. Mitrofan, Iași 2013,
p.109
11
13)
Revista Sfera Politicii, vol. XVIII, nr. 7, Fundația Societatea Civilă, 2010, pg. 9

Principiile de bază ale constituției din 1866 au fost următoarele:

 Separația puterilor în stat (legislativă, executivă, judecatorească);
 guvernare reprezentativă (parlament ales prin vot, conducerea statului
reprezenta întreaga națiune);
 suveranitate națională (puterea statului emană de la națiune);
 responsabilitatea ministerială (miniștrii răspund în fața legii pentru actele
lor);
 monarhie ereditară și constituțională: România este condusă de moștenitori
din casa de Hohenzollern-Sigmaringen. Aceștia trebuiau crescuți în religia
ortodoxă.
Puterile statului:
Puterea legislativă era deținută de Parlament și rege. Parlamentul era
alcătuit din Adunarea Deputaților și Senat. Membrii celor două camere erau aleși
prin vot cenzitar; în Senat însă erau și unii membri de drept: foștii parlamentari
aleși în două legislaturi, foștii miniștri, generalii, mitropoliții și episcopii,
reprezentanți ai universităților, membrii trimiși de Academia Româna etc.
Atribuțiile Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi,
votarea legilor, adoptarea bugetului țării (bugetul este reprezentat de banii ce revin
într-un an fiecărui minister din produsul intern brut).
Funcția de rege putea fi deținută de descendenți pe linie masculină ai
regelui Carol I (femeile și descendenții lor se excludeau de la acest drept). Dacă nu
existau descendenți direcți pe linie masculină ai regelui, atunci succesiunea
revenea fratelui cel mai în vârstă al regelui sau moștenitorilor lui. Atribuțiile
legislative ale regelui erau: sancționarea și promulgarea legilor (regele iși dădea
acordul, prin semnătură, pentru punerea în aplicare a legilor votate de Parlament),
dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o
trimitea Parlamentului spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre
votul Parlamentului.

12
 Atribuțiile executive ale regelui erau următoarele: numea și revoca miniștrii,
numea și confirma în funcții publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata,
bătea moneda (emitea moneda cu chipul său), acorda grațiere (suspendarea
pedepselor, de obicei pentru cazuri umanitare). Cea mai importantă atribuție a
regelui era cea de a dizolva Parlamentul, dar regii României până la Carol al II-lea
nu au exercitat-o. Constituția prevedea că în caz de dizolvare a Parlamentului
trebuiau organizate alegeri parlamentare în cel mai scurt timp. Parlamentul putea fi
dizolvat o singură dată într-un an.
Puterea executivă era deținută de Guvern și rege.
Atribuțiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile și de a elabora
proiecte de legi. Miniștrii erau răspunzători pentru faptele lor în fața Parlamentului.
Puterea judecatorească se exercita prin Curți de Judecată și Tribunale. Cea
mai înaltă instanță era Curtea de Justiție și Casație.

Drepturile si libertățile cetățenești erau:

 libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri
prevăzute de lege);
 libertatea întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice);
 libertatea asocierilor (dreptul de a alcătui organizații: ex. partide, sindicate
etc.);
 libertatea conștiinței (dreptul de a avea propriile idei, credințe, dar
respectând ordinea publică și bunele moravuri);
 libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);
 inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietății, inviolabilitatea
corespondenței (aceste prevederi care interzic pătrunderea în domiciliu fără
acordul persoanei sau fără mandat judecătoresc, preluarea unei proprietăți
sau citirea corespondenței private au rolul în primul rând, de a apăra
cetățeanul în fața abuzurilor reprezentanților instituțiilor statului și abia apoi
în fața abuzurilor persoanelor fizice);
 libertatea învățământului;

13
  învățamântul primar era gratuit și obligatoriu.

Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o
anumită avere, prevăzută de lege).
Populația era împărțită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I și II
votau marii proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniștii
și ofițerii în retragere, iar la colegiul IV votau țăranii. La colegiul IV votul era
indirect, prin reprezentanți (adică țăranii iși alegeau dintre ei niste reprezentanți și
doar aceia votau).
În 1884 s-a modificat legea electorală prin desființarea colegiului IV și a
votului indirect. Votau toți cei care plăteau un impozit către stat.
Reforma constituțională din 1884 nu a reușit să dea un alt curs vieții
electorale românești, în condițiile în care extinderea bazei electorale s-a făcut în
contextul perpetuării acelorași mentalități și mecanisme electorale
antidemocratice.14)
În ciuda deficitului demografic, în ciuda compromiterii constituționalismului
liberal, mecanismele politice funcționale, așa cum le-a modelat Carol I cu sprijinul
unor prim miniștri energici au transformat Romania într-un stat modern, guvernat
după principiile liberalismului: separația puterilor în stat, drepturi și libertăți
cetățenești, garantarea proprietății private.

8)
B. Selejan-Guțan, Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, ed.4, Ed. Hamangiu, 2020,
p.93

14
 BIBLIOGRAFIE:

1. B. Selejan-Guțan, Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, ed.4, Ed.

Hamangiu, 2020
2. V.S. Curpăn, V. Curpăn, E. Mitrofan, Dezvoltarea Constituțională a
României, Iași 2013
3. M. Guțan, Istoria dreptului românesc ed.3-a, Ed. Hamangiu, București, 2017
4. E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Universul
Juridic, București, 2013
5. Revista Sfera Politicii, vol. XVIII, nr. 7, Fundația Societatea Civilă, 2010

15