CAPITOLUL I

Evoluţia şi esenţa funcţiei publice

Fiecare popor tinde să-şi cunoască trecutul său istoric, cultura naţională, relaţiile
social-politice şi structurile sistemelor de administrare publică caracteristice pentru
diverse etape ale societăţii. Poporul nostru, de asemenea, are un trecut glorios deşi
plin de contradicţii de ordin intern şi în special de cel extern, ce a influenţat asupra
structurii şi sistemelui administrativ de toate nivelurile.
În acest context transformările democratice pe care le-a cunoscut Republica
Moldova pe parcursul unui deceniu de independenţă statală au deschis posibilităţi
largi în faţa ştiinţelor socio-umanistice. Anume creşterea interesului pentru trecutul
istoric al neamului, pentru valorile general-umane ale societăţii, precum şi afirmarea
pe toate căile posibile a libertăţilor şi principiilor democratice au făcut oportună
studierea şi interpretarea obiectivă a multor fenomene şi evenimente neinvestigate.
Studierea structurii administraţiei publice se constituie în baza a două criterii
principale: teritorial, căruia îi corespunde structura ierarhică şi funcţional, ce ţine de
complexul abilităţilor şi funcţiilor, structura funcţională a sistemului. Ne vom axa mai
mult pe cel de-al doilea criteriu.
Prin structură funcţională se subînţelege atît modul în care sunt ordonate toate
elementele unui sistem integru, cît şi relaţiile ce se stabilesc între ele, în procesul

3
realizării funcţiilor sistemului respectiv.
Funcţia publică este instituţia juridică a dreptului public, în general, şi a
dreptului administrativ, în particular, care s-a conturat într-o continuă dispută între
doctrină, jurisprudenţă şi reglementare. Termenul dominant al acestei dispute l-a
constituit doctrina, care a analizat sub toate aspectele şi sub toate valenţele lor această
instituţie juridică. Această dispută o întîlnim atît în teoria şi practica unor ţări din
Europa ca Franţa, Spania, Anglia, Germania, Italia, cît şi în doctrină, jurisprudenţă şi
legislaţia noastră .
Aceste idei constituie o constantă a doctrinei de drept public sau de ştiinţa
administraţiei, motiv pentru care funcţia publică apare ca fiind unul din elementele
predilecte ale comparatiştilor şi nu criterii de „comensurare” a legislaţiei ţărilor
integrate într-o formulă politică.1
Dacă trecem peste meandrele istoriei şi ne oprim numai la expresiile actuale,
vom reţine că legislaţia şi doctrina sunt dominante de expresia franceză fonction
publique, precum şi de cea britanică civil service, fără a se înţelege că cele două
noţiuni se suprapun. Ele apar ca noţiuni opuse, adică cea franceză evocă filozofia
etatică, pe cînd cea britanică evoluează filozofia liberală.2
Dincolo de expresiile specifice altor limbi (ex. offentlichen Dienst în limba
germană; funtionorio în spaniolă şi portugheză; impiegato civile în italiană etc.),
doctrina şi legislaţia, inclusiv de limbă engleză sau franceză, au folosit şi alte expresii,
care în limba română ar fi: agent public, funcţionar de stat, servitorul coroanei etc.
Ne referim, fireşte, la expresiile folosite pentru a evoca genul, nu specia, pentru că tot
tradiţional s-au impus diverse noţiuni pentru a evidenţia diferite specii de funcţii.
Această varietate terminologică, impusă încă din secolul trecut, a fost
determinată de diversitatea situaţiilor în care intervine o funcţie publică.
1
A se vedea: Jacques Ziller. Egalite et merite. Lacces a la fonction publique dans Etats de la communaute europeenne, elaborată sub egida
Institutului European de Administraţie Publică (cu sediul la Maastricht), Bruxelles 1988, pag.349.
2
Idem pag.350

4
 §1. Originea şi natura juridică a funcţiei publice
A. Originea funcţiei publice

Ţara noastră are o bogată tradiţie în privinţa reglementării tuturor aspectelor

referitoare la regimul funcţiei din administraţia de stat printr-un statut. Problema
funcţionarilor publici, a „dregătorilor” a constituit întotdeauna o preocupare majoră
pentru sistemele legislative şi de guvernare cunoscute de istorie, situaţie de la care n-
au făcut excepţie legiuirile care au existat pe teritoriul patriei noastre .
Funcţia publică izvorăşte din antichitate. Ea apare odată cu statul, cu
necesităţile acestuia de-a satisface unele interese generale şi s-a dezvoltat concomitent
cu evoluţia acestuia.
Anume în perioada formării statelor medievale, concepute ca formă superioară
de organizare a vieţii sociale în cadrul unor spaţii teritoriale bine determinate, s-a
condus la constituirea unor sisteme proprii de administrare. La baza sistemului de
administrare stau obiceiurile şi tradiţiile. Mai apoi sistemul administrativ se
delimitează pe două nivele: administraţia centrală şi locală.
Din primul nivel făcea parte Domnia exercitată de către Marele Voievod
(Domn al Ţării), precum şi de către Marea Adunare a Ţării; Sfatul Boieresc sau
Sfetnicii Domneşti, numit mai tîrziu Divanul Ţării. Ulterior, în Statul Moldovenesc a
apărut un aparat al puterii de stat, în care cu timpul au luat naştere funcţii înalte de stat
(dregătoriile).1Pe lîngă aceste dregătorii, mai erau şi altele secundare cu funcţii
publice şi private cum ar fi: Spătarul, Postelnicul, Paharnicul şi altele.
Şi la nivelul local Domnitorul Ţării numea doi pîrcălabi, fiind înzestraţi cu
1
A se vedea pe larg: Alexandru Roman, Izvoarele principale ale administraţiei publice în Moldova, Administraţia publică, nr. 2, 1996, p.21-23

5
funcţii militatare, administrative, judiciare şi publice.
Momentul politic şi juridic este fixat la 4 mai 1664, cînd la Iaşi a apărut primul
cod de legi tipărit în limba română. S-a elaborat standartul juridic destinat utilizării în
activitatea demnitarilor din instituţiile de stat numite dregătorii.
Dimitrie Cantemir încă în anul 1698 a intreprins prima tentativă de a descrie
activitatea Sfatului domnesc al Moldovei în calitate de organ administrativ, ce activa
pe lîngă Domnitorul Ţării.
Problema formelor sistemului administrativ din Moldova medievală, a esenţei
şi caracterului instituţiilor statale, a Sfatului domnesc şi marilor dregătorii este
elucidată în mai multe publicaţii istorice din România.2 Prima tentativă similară în
istoriografia Republicii Moldova s-a produs doar la începutul anului 1991, cînd a fost
publicat un material informativ succint despre Sfatul domnesc al Moldovei feudale şi
unele explicaţii cu caracter de dicţionar despre atribuţiile principalelor dregătorii cu
funcţii de stat.3
Caracteristic în perioada domniilor fanariote (1774-1821) este că toate funcţiile
publice se scoteau la licitaţie şi se cumpărau cu bani. Funcţiile publice în acel timp
alcătuiau una din principalele surse de venituri ale boierimii. Preţurile la funcţii se
măreau permanent şi se reflectau direct asupra creşterii exploatării contribuabiilor.
În urma războiului ruso-turc din 1812-1816 în Basarabia este introdus sistemul
rus de administrare. Basarabia devine parte componentă a ţinutului Novorasia cu
statut de gubernie rusă. Ţinutul era condus de un guvernator civil şi guvernator
general. Conducerea militară şi-a păstrat dreptul de a exercita unele funcţii de a
controla asupra guvernului. În 1816 este introdusă o nouă funcţie de general-
guvernator, unde se numeau guvernatorii ruşi. La 1818 s-a introdus sistemul

2
A se vedea: N. Stoinicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara românescă şi Moldova. Sec.XIV-XVII, Bucureşti 1968; N. Grigoraş,
Instituţii feudale din Moldova, organizarea de stat pînă la mijlocul secolului XVII-lea, Bucureşti 1971.
3
Sfatul Domnesc sau marii dregători ai Moldovei feudale, în „Cugetul”, 1991, nr. 1, pag. 51-55.

6
administrativ în multe privinţe apropiat de cel rusesc.1
Referindu-ne la legislaţia modernă, se poate spune că o primă reglementare, cît
de cît unitară, cu privire la funcţionarii administrativi se află în Regulamentul
Organic. Documentele fundamentale sunt introduse în Moldova (1831) şi Ţara
Românească (1832).
Regulamentul Organic defineşte puterea supremă ce aparţinea unui Parlament
numit Adunarea Obştească, care elabora legile şi prezenta rapoarte despre starea ţării.
Domnul era şeful puterii executive, sancţiona şi promova legi, avea dreptul să se
opună proiectelor legislative adoptate de Adunarea Obştească. Domnul era ajutat de
şase miniştri: de interne, finanţe, justiţie (guvern de tip modern).
Dacă analizăm Regulamentul organic în funcţie de caracterul limitat, atunci
vedem că Adunarea Obştescă nu era reprezentativă. Peste cîţiva ani la cererea Rusiei
a fost adăugat un articol care prevedea că orice reformă ori lege în principate va trebui
să primească, mai întîi, sancţiunea curţii de la Petersburg. Basarabia a pierdut
completamente caracterul de provincie privilegiată, transformîndu-se într-o simplă
gubernie rusească condusă în întregime după legile imperiale ruseşti.
Însă, trebuie de menţionat că reformele legislative înfăptuite de Alexandru Ioan
Cuza tot sunt un izvor principal în literatura de drept administrativ mai veche.
Aceste reforme au cuprins unele referiri, fie şi implicite, la funcţionarii din
administraţia de stat. Astfel, Constituţia lui Cuza stabileşte principiul numirii
„indivizilor” care sunt chemaţi să constituie organul executiv şi să voiască în numele
lui. Unele dispoziţii cu privire la funcţiile publice sunt cuprinse şi în Legea
electorală din 1864, care face parte din Constituţia lui Cuza.
De pildă în art. 26 se arată că mandatul de deputat este „necompatibil cu
funcţiile de miniştri, de membri ai Curţii de Casaţie, de procuror pe lîngă curţi şi
tribunale, de directori şi şefi de secţiune la diferite ministere şi prefecturi, de prefect şi
1
A se vedea: В.П. Сальникова, Административное право (обшая часть) Санкт-Петербург 2002, pag. 84.

7
de subprefect, de şefi şi de comisari de poliţie, precum şi de militari în serviciul
activ”.1 În ipoteza în care un deputat a primit o „funcţie publică salariată”, el se
socoteşte „demisionat, nemaiputînd să-şi exercite mandatul său”.
Constituţia din 1886, în art. 66, consacră principiul după care regele numeşte şi
revocă pe miniştrii săi, respectiv numeşte sau confirmă în „funcţiile publice potrivit
legii”.
Astfel, în baza acestui text din Constituţie au apărut o serie de legi speciale prin
care se reglementează anumite sisteme după care statul urma să facă numirea în
funcţiile publice respective.
Cît priveşte funcţiile publice din administraţia de stat sub imperiul Constituţiei
din 1866, nu se poate vorbi despre o reglementare juridică unitară, deşi doctrina
românească era foarte clară în privinţa funcţiei publice încă din 1904.
Pînă la adoptarea primului Statut al funcţionarilor publici din 19 iulie 1923,
Paul Negulescu în prima ediţie a Tratatului de drept administrativ pune baza
funcţiunilor administraţiei publice. Legea statutului funcţionarilor publici s-a stabilit
în baza principiilor Constituţiei din 1923.2
Trebuie de menţionat faptul că Basarabia la 1918, în urma destrămării
Imperiului Rus, făce parte din România şi Constituţia adoptată din 1923 se
răsfrîngea şi asupra teritoriului nostru.
Astfel, în articolul 8 din Constituţie se precizează: ”Nu se admite în stat nici o
deosebire de naştere sau clase sociale.
Toţi românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie sunt egali în
faţa legii şi datori a contribui fără osebire la dările şi sacinile publice. Numai ei sunt
admisibili în funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare.
Legile speciale vor determina statutul funcţionarilor publici. Străinii nu pot fi

1
A se vedea: A. Iorgovan. Dreptul constituţional şi instituţiile politice, op. cit., pag. 92-110.
2
A se vedea: A. Iorgovan. Tratat de drett administrativ.Vol I, Bucureşti, 1996, pag. 604.

8
admişi în funcţiile publice decît în cazuri excepţionale şi anume statornicite de legi.”
Se poate spune că legea din 19 iunie 1923 reprezenta dreptul comun pentru
funcţionarii publici, la dispoziţiile sale se recurgea ori de cîte ori nu existau dispoziţii
speciale chiar în actele normative privitoare la „membrii ordinului judecătoresc”. Pe
de altă parte, dispoziţiile sale nu se aplicau în cazul funcţiilor publice administrative
pentru care existau reglementări speciale cu privire la corpul ofiţerilor, corpul
inginerilor, corpul agronomic etc., dintre care unele erau anterioare Constituţiei din
1923.
Tot în 1923 a fost adoptat Regulamentul legii statutului funcţionarilor publici
care stabileşte, în detaliu regimul juridic al funcţionarului public din administraţia de
stat (funcţia, gradul, postul, ierarhia administrativă etc).1
Dispoziţiile cu privire la funcţionarii din administraţia centrală, la demnitari
erau prevăzute şi în Legea din 2 august 1929 pentru organizarea ministerelor, iar cu
privire la funcţionarii din administraţia locală, în Legea pentru unificarea
administrativă, din 1925. Exemplu art. 3 precizează că „Primul-ministru şi miniştri
intră în funcţiune după ce depun un anume jurămînt în faţa şefului statului, iar
subsecretarii de stat depuneau acelaşi jurămînt în faţa Primului-ministru”.
Legea statutului funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 a rămas în vigoare cu
mici modificări, pînă la 8 iunie 1940, cînd s-a promulgat Codul funcţionarilor
publici.2 Codul se împărţea în două părţi: Partea I conţinea dispoziţii generale pentru
toţi funcţionarii publici din toate serviciile, iar Partea a II-a se referea numai la
funcţionarii administrativi.
În condiţiile create în anii ’30, regele Karol al II-lea, în 1938 a adoptat o
Constituţie nouă, fără să respecte ordinea democratică de adoptare a ei. Constituţia se
baza pe supremaţia puterii executive asupra celei legislative, ceea ce a dus la formarea

1
A se vedea: P. Negulescu. Statutul funcţionarilor publici, Bucureşti 1933, pag. 538.
2
A se vedea: E. D. Tarangul. Regimul juridic al funcţionarului public stabilit prin acest Cod, op. cit., pag. 259.

9
unui regim autoritar. Sub acest regim Basarabia s-a aflat din 28 iunie 1940, cînd în
baza Pactului Ribbentrop-Molotov s-a produs un nou rapt teritorial.
O nouă etapă de dezvoltare a formei de guvernare în Moldova a fost legată de
proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi includerea ei în
componenţa URSS. La 10 februarie 1941 a fost adoptată Constituţia RSSM, fiind o
copie a Constituţiei URSS care, în fond, legifera regimul comunist şi partidul
comunist ca forţă dominantă în societate. În 1978 RSSM adoptă o nouă Constituţie
racordată la Constituţia socialismului dezvoltat a URSS din 1977, care a demonstrat
cu prisosinţă că puterea politică nu aparţine poporului care formal o exercita, ci
unicului partid.
Sistemul politico-administrativ al RSSM, dezvoltat pînă la 1991, încorpora
fiecare instituţie politică şi întreprindere economică într-o reţea unică condusă de
nomenclaturile de partid.1
Practica a demonstrat că multe funcţii publice se creau nu la necesitate, ci
pentru persoane anumite sub faimoasa lozincă „cadrele hotărăsc totul”. A fost creată o
sistemă drastică de recrutare a funcţionarilor de toate nivelurile. Pentru majoritatea
funcţiilor publice era necesară calitatea de membru a PCUS şi numai după aceasta
era luat în consideraţie gradul de profesionalism.
Trebuie să subliniem faptul că, în perioada sistemului comunist preocupările
autorilor de drept administrativ s-au împletit cu cele ale autorilor de dreptul muncii.
Astfel, de la bun început, s-a pus problema de a şti în ce măsură se mai putea vorbi
despre un regim juridic special pentru funcţionarii de stat, corespunzător despre teoria
„statutul legal” în cazul naturii juridice a funcţiei de stat, de vreme ce Codul muncii
devenea dreptul comun al raporturilor juridice de muncă, abrogînd Statutul
funcţionarilor publici.
Din 1985 a început a creşte rapid criza sistemului politic şi în a doua jumătate a
1
A se vedea pe larg: Мухаев. Политология, Москва 1997, pag. 146.

10
anului 1991 s-a ruinat sistemul totalitar, inclusiv şi Republica Moldova şi-a declarat
independenţa la 27 august 1991.
O dată cu adoptarea Legii serviciului public din 1995, s-a încercat acoperirea
acestui gol şi s-a pus baza unei noi concepţii în ceea ce priveşte administaţia publică.

B. Natura juridică a funcţiei publice

Puterea publică atribuită fiecărei funcţii publice este exercitată de către titularii
acestora, persoane fizice, care exercită atribuţiile determinate de lege din competenţa
organului în care fiinţează funcţia publică. Persoanele fizice – funcţionarii publici-
sunt mijloacele prin care acţionează funcţiile publice.
Persoanele juridice, structurile administraţiei publice înzestrate cu competenţă
au funcţionari publici care acţionează în numele funcţiilor publice, aparţinînd
organelor respective. Manifestarea de voinţă a organului respectiv se face în numele
acestuia de către persoanele fizice- funcţionari publici- care alcătuiesc mijlocul de a
voi şi acţiona .
Voinţa juridică a unei instituţii publice se realizează prin intermediul organelor
sale unipersonale sau colegiale, formate din persoane fizice care nu exercită drepturi
şi obligaţii civile, nu comunică propria voinţă, ci drepturi şi obligaţii izvorîte din
lege.1
În doctrină s-au stîrnit multe contraverse în problema raportului juridic stabilit
între funcţionarul public şi organul administraţiei publice în care este încadrat.
Dacă natura juridică contractuală a găsit puţini adepţi să arătăm că nici natura
juridică legală n-a fost lipsită de critici.
Raportîndu-ne la doctrina administrativă din perioada interbelică vom constata
1
A se vedea : E. Bălan. Dreptul administrativ şi conteciosul administrativ. Universitatea „Spiru Haret” 1999, pag. 171.

11
existenţa unor poziţii, atît cu privire la sfera funcţionarilor publici, cît şi cu privire la
natura juridică a funcţiei publice. Aceste diferenţe se explică fie prin specificul
naţional al unor administraţii, fie prin interesele politice care urmau a fi realizate prin
reglementările juridice cu privire la funcţionari, imlplicit prin conţinutul,
semnificaţiile şi structura tehnico-juridică a acestor reglementări.
În plan legislativ a funcţiei publice s-au conturat două concepţii fundamentale
cu privire la natura juridică a funcţiei publice, cum remarcă şi profesorul I.Iovănaş.1
Una dintre aceste concepţii consideră că funcţia publică este de natură
contractuală, avînd la bază, aşa cum susţin unii autori germani (ex.P.Laband),
contractul de mandat sau „Contractul administrativ”, cum evidenţiază francezul
Lafferiere, adevărat, însă cu oarecare diferenţieri, deşi esenţa este aceeaşi. Astfel,
autorii germani încearcă să definească funcţia publică prin intermediul unor instituţii
ale dreptului civil, în speţă contractul de mandat, iar autorii francezi, îndeosebi
Lafferiere, căuta să explice esenţa funcţiei de stat prin intermediul constituţiei de
„contract de drept public” (contract administrativ).2
Într-o altă concepţie, cei mai mulţi dintre specialiştii francezi în domeniu, pun
la originea funcţiei publice legea, ca act de autoritate al statului. Ca atare, deţinătorul
funcţiei publice exercită autoritatea statală, nu drepturi şi obligaţii ce-i revin dintr-un
contract.
Teza aceasta s-a impus şi în doctrina românească din perioada respectivă. Ea
demonstrează că toate relaţiile juridice pe care le impunea dezvoltarea modernă a
societăţii puteau fi explicate prin categorii şi instrucţiuni ale dreptului civil.3
După intrarea în vigoare a Codului muncii, doctrinarii vremii au încercat să
explice „funcţia publică” şi prin prevederile principale ale acestuia.
Specialiştii în dreptul muncii considerau contractul individual de muncă unicul
1
A se vedea: I. Iovănaş. Ttratat de drept administrativ Op. cit., 174.
2
A se vedea: V. Onişor. Tratat de drept adninistrativ. Editura II Bucureşti 1930. pag. 366.
3
A se vedea: M.Vărătaru. Tratat de drept administrativ român. Bucureşti, 1928. pag. 147-148.

12
temei al raportului juridic de muncă, inclusiv al celui privind funcţia publică. În acest
sens, ei considerau că:
- actul de numire, de alegere sau reprezentare într-o funcţie publică nu
reprezintă altceva decît condiţii speciale la încheierea unor raporturi
juridice de muncă;
- regimul administrativ se manifestă numai pe perioada care precede
încheierea contractului individual de muncă, după care nu mai este
posibilă revocarea actului administrativ de reprezentare în muncă;
- răspunderea funcţionarilor nu se deosebeşte cu nimic de răspunderea
oricărei persoane încadrate în muncă;
În esenţă adebţii acestor concepţii considerau că raportul de serviciu este un
veritabil raport juridic de muncă, iar normele care reglementează acest raport sunt
norme ale dreptului muncii .
Autorii de drept administrativ şi-au fundamentat concepţia pe ideea dublului
raport juridic al funcţiei publice. Mircea Anghene consideră că „funcţionarul de stat
apare ca subiect a două feluri de raporturi juridice. În primul rînd, el apare ca subiect
al unui raport de serviciu ce se naşte prin actul de numire sau alegere în funcţie şi în
baza acestui raport funcţional îşi exercită atribuţiile legate de funcţia respectivă
acţionînd în numele statului. Dar, funcţionarul de stat mai apare şi ca subiect al
raportului juridic de muncă în care funcţionarul intră cu instituţia care-l angajează,
raport care formează obiectul dreptului muncitoresc.1”
Profesorul A.Iorgovan, consideră că cele două categorii de raporturi juridice,
cel de drept administrativ şi cel de dreptul muncii formează o unitate dialectică
indistructibilă. Deoarece funcţionarul care exercită în concret atribuţiile sale de
serviciu nu încetează în acest timp a mai fi subiect al raporturilor juridice de muncă.
Funcţionarul (autoritatea) care îşi exercită atribuţiile de autoritate disciplinară (în
1
A se vedea: M.Angheni. Elemente de drept administrativ, editura ştiinţifică, Bucureşti,1958, pag.127.

13
cadrul raporturilor juridice de muncă) faţă de cei din subordine, continuă un subiect
supraordonat al raporturilor de drept administrativ.1 Aceasta unitate declarativă
indistructibilă este numită de autorul la care ne referim prin sintagma de „situaţie
juridică”.
Deşi regimul clasic în care se crează şi se exercită funcţia publică este
considerat, în principiu, un regim de drept public, totuşi în literatura de specialitate,
dar şi în practică, se vorbeşte şi astăzi de existenţa şi exercitarea acesteia şi într-un
regim de drept privat. O asemenea problemă se pune mai cu seamă în legătură cu unele
funcţii publice din servicii publice administrative, cum sunt, de pildă regiile autonome,
funcţii care ar putea fi exercitate atît într-un regim de drept public, cît şi de drept privat.
Această problemă capătă un plus de actualitate şi de oportunitate în procesul
trecerii la economia de piaţă, al privatizării unui număr cât mai mare de servicii
publice, inclusiv al celor care, în prezent, sunt organizate sub forma regiilor autonome,
deci al unor servicii publice în care predominant este interesul general al statului sau al
colectivităţilor locale.
În literatura de specialitate se vorbeşte şi de „privatizarea funcţiei publice",
apreciindu-se că pentru exercitarea unor funcţii publice este de preferat un regim de
drept privat, pe baza unui contract de muncă negociabil, relevîndu-se şi valenţele pozitive
ale unui asemenea regim1, astfel:
- serviciul public în cauză nu mai este ţinut de regimul juridic restrictiv al
regimului de drept public care include şi cerinţa stabilităţii şi uneori, pe cea a
inamovibilităţii funcţionarului public;
- într-un regim de drept privat, serviciul public poate să negocieze clauzele
contractului, în timp ce într-un regim de drept public, negocierea este exclusă, drepturile
şi obligaţiile funcţionarului public fiind prestabilite de lege;
1
A se vedea: A. Iorgovan. Tratat de drept administrativ.Vol I, Bucureşti, 1996, pag. 624.
1
A se vedea mai pe larg: Verginia Vedinaş. Statutul funcţionarului public. Trăsături caracteristice . Similitudini şi diferenţieri faţă de statutul
angajatului (teză de doctorat), Universitatea Bucureşti, Facultatea de drept, 1998, pag. 58 şi urm.

14
 - într-un regim de drept privat, serviciul public îşi poate apăra mai bine interesele putînd
chiar să renunţe mai uşor la funcţionarii incompetenţi;
- salarizarea funcţionarilor publici într-un regim de drept public se face prioritar în
care este încadrat, în timp ce într-un regim în drept privat accentul se pune pe eficienţa şi
calitatea muncii;
- într-un regim de drept privat, programul de lucru al funcţionarului este mai
flexibil, el putând fi plătit pentru activitatea prestată peste program. În regimul de
drept public programul de lucru al funcţionarului public este mai rigid, ca şi
posibilitatea de prestare a muncii peste program şi plata orelor suplimentare.
Sunt tot atîtea considerente care pledează, cu suficientă convingere, pentru
extinderea sferei de cuprindere a „funcţiei publice" dincolo de regimul ei clasic de drept
public, apropiind-o tot mai mult şi de un regim de drept privat, în care temeiul juridic al
exercitării ei să îl constituie contractul.
Apreciem că natura juridică a funcţiei publice este de ordin legal, iar actul de
numire în funcţie este un act unilateral de voinţă, de drept public şi nicidecum un
contract de drept comun.2
Situaţia legală în care se află funcţionarul public presupune că, coordonatele
acestea sunt stabilite de lege, iar atribuţiile care îi sunt încredinţate sunt de ordin
general, stabilite lege, nu în interesul funcţionarului, ci în interesul serviciului public.

§2. Noţiunea şi trăsăturile funcţiei publice

A. Noţiunea de funcţie publică

Funcţia publică se întâlneşte frecvent în limbajul specific dreptului public

2
A se vedea: Mircea Preda.Dreptul administrativ (partea generală) Lumina Lex, 2000 pag.77-78.

15
deoarece ea este legată de activitatea administraţiei publice. Noţiunea de funcţie
publică s-a impus ca o noţiune fundamentală a dreptului public, în principal a
dreptului administrativ, ea fiind strîns legată de noţiunea de activitate, autoritate,
organ etc.
S-a arătat un organ de stat, în ganeral, structural cuprinde trei elemente:
a.competenţă, b.mijloace materiale şi financiare şi c. personal, iar personalul, la rîndul
său, este structurat pe compartimente, linii ierarhice şi funcţii, dintre care numai unele
ne apar ca funcţii publice.
Conceptul de "funcţie" apare atît în legea fundamentală, cît şi în celelalte legi sau
acte normative importante. Astfel, Art.6 din Constituţie separă puterea în
legislativă, executivă şi judecătorească şi organele proprii ale fiecărei puteri primesc
sarcina de a înfăptui în practică, o anumită funcţie-legislativă, executivă şi
judecătorească care se exercită în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii.
Constituţia în titlul III, intitulat: "Autorităţile publice", nominalizează pe rînd,
organele care exercită puterile statului. În capitolul IV sînt consacrate texte referitoare la
Parlament, în capitolul V - la Preşedintele Republicii Moldova, în capitolul VI - la
Guvern, în capitolul VIII - Administraţia Publică, în capitolul IX - la Autoritatea
Judecătorească.
Cele trei puteri îşi creează organe, care să îndeplinească funcţiile specifice ce le
revin. Deci, funcţia organelor legislative va fi aceea de a adopta legi şi de a îndeplini
celelalte atribuţii prevăzute de Constituţie, în timp ce funcţia organelor Administraţiei
publice, înfăptuită de Guvern, Ministere, Departamente, de autorităţile publice locale, va
consta în adoptarea actelor juridice şi în luarea tuturor măsurilor pentru executarea
legilor. În sfîrşit, funcţia organelor judecătoreşti va fi realizată prin activitatea de
soluţionare, pe baza legii, de către instanţele judecătoreşti, a tuturor conflictelor
juridice, cu care acestea sînt sesizate, sau altfel spus restabilirea normelor încălcate.
Dacă există deosebiri cît priveşte conţinutul între cele trei puteri de stat, aceste

16
deosebiri se manifestă şi în ceea ce priveşte funcţiile, prin care se realizează sarcinile,
pentru care au fost create.1
Din cele ce preced rezultă, că prin funcţiile statului se realizează suveranitatea
acestuia, fără deosebire de faptul, că aceste funcţii îndeplinesc sarcinile puterii
legislative, executive sau judecătoreşti, în ansamblu ele realizînd interesele generale ale
statului.
Exercitarea practică a funcţiilor statului, atingerea scopurilor şi realizarea
sarcinilor, care stau faţă de el, le realizează aparatul de stat. În acest context, şi în
Republica Moldova, conform principiului divizării şi interacţiunii puterilor diferenţiate
ale statului, indică necesitatea de a diviza activitatea funcţionarilor publici în
proporţiile întregului institut al serviciului public.
În manualele de Drept administrativ se fac referiri în capitole ori secţiuni la
funcţie şi funcţionarii publici. Fără îndoială că aceste definiţii poartă şi amprenta
concepţiei dominante din vremea respectivă, fie în sensul aderării la aceasta, fie al
delimitării de ea.
- Aşa, de pildă profesorul P. Negulescu în Capitolul "Teoria funcţiei publice”
analizează funcţia ca fiind indispensabilă serviciului public, atribuţiile exercitate de
funcţionarii publici care ocupă funcţiile şi statutul acestora1. Negulescu menţiona, că
"funcţia publică este complexul de puteri şi competenţe, organizate de lege pentru
satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi acceptată, în chip temporar, de un
titular (sau mai mulţi), persoană fizică care exercitînd puterile în limitele
competenţei, urmăreşte realizarea scopurilor pentru care a fost creată funcţia.”2 El
consideră că funcţia publică are trei scopuri: efectuarea de acte juridice, prepararea

1
A se vedea: B. M. Иванов. Власть, демократия и социальные контракты. Кишинев 1997,cтp.7; B.N. Negru. Care putere e mai importantă?
Legea şi viaţa Nr. l, 1993, pag. 11-12; V. I Prisacaru. Tratat de drept administrativ român (partea generală). Bucureşti 1993, pag.
140-141.
1
A se vedea: P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, Op. cit., Vol. I pag. 521.
2
Idem, pag. 531.

17
emiterii actelor juridice şi executarea actelor juridice sau a deciziilor administrative
ori judecătoreşti.
- După M. Văraru: "Orice serviciu public, sub orice formă s-ar prezenta, dezvoltă o
activitate proprie absolut necesară existenţei şi progresului său, numită funcţiunea
administrativă, care este caracteristică tuturor activităţilor sociale".3 Din definiţia dată,
rezultă, că autorul consideră că serviciul public este egal - ca sens - cu funcţia publică
şi că, funcţiunea publică se exercită numai pentru realizarea atribuţiilor administraţiei
publice.
Profesorul E.D. Tarangul analizează noţiunea şi caracterul juridic al funcţionarilor
publici şi statutul acestora, insistînd asupra modului de recrutare, disciplina, drepturile
şi obligaţiile funcţionarilor publici4.
- R. Ionescu prezintă următoarele aspecte în legătură cu funcţia de stat: situaţia
funcţionarilor de stat, disciplina muncii, drepturile şi îndatoririle funcţionarilor de
stat, stimularea şi răspunderea funcţionarilor de stat5.
În Republica Moldova conform articolului l al Legii serviciului public este dată
noţiunea de funcţie publică ca o ”unitate primară a autorităţii publice, care determină
locul şi rolul cetăţenilor în munca socială în sistemul serviciului public, drepturile şi
obligaţiile, exigenţele faţă de pregătirea lui profesională.”1
Funcţia publică - este numită serviciul public prin care se înţelege totalitatea
autorităţilor publice, şi activitatea persoanelor ce ocupă posturi în aparatul acestor
organe îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor autorităţi. Considerăm
nereuşită această definiţie din punctul de vedere că funcţia publică fiind nominalizată ca
serviciul public poate produce confuzii, în primul rînd, la persoanele puţin iniţiate în
toate aspectele problemei, cînd este vorba de serviciul public ca activitate, prestare a
3
A se vedea: M. Văraru. Tratat de drept administrativ. Bucureşti 1928, pag. 129.
4 E. D.Tarangul.Tratat de drept administrativ român, Op. cit., pag. 215-255.

5
R. lonescu, Drept administrativ. Op. cit., pag. 184 - 206.
1
Legea serviciului public nr.443-XIII din 04.05.95,cap.I, art.I .

18
unor necesităţi şi serviciul public ca funcţie publică.
Am vrea să subliniem că între serviciul public (activitate) şi serviciul public-
funcţie, desigur există o strînsă legătură, deoarece nu pot exista funcţii publice decît în
cadrul serviciilor publice create de stat pentru satisfacerea unor necesităţi sociale de
interes public. În acest sens noţiunea de serviciu public şi funcţie publică sunt în raport
parte faţă de total. Funcţia publică face parte dintr-un serviciul public doar numai în
cazul cînd acesta este organizat şi gestionat de stat sau în concurs cu statul.2
Funcţia publică se întâlneşte şi sub denumirea de funcţie de stat, unii autori
punînd semnul egalităţii între ele. Astfel, Antonie Iorgovan: "...prin funcţie de stat,
înţelege situaţia juridică a persoanei fizice, investită legal cu atribuţii în realizarea
competenţei unui organ de stat - ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor, care
formează conţinutul raportului juridic complex dintre persoanele fizice respective şi
organul care 1-a investit”3. Vom menţiona că nu toate funcţiile dintr-un serviciu deţin
calitatea de a fi public. Numai acele care participă la realizarea puterii de stat pot fi
numite şi publice. Activităţile tehnice direct productive, chiar dacă se întîlnesc în
foarte multe întreprinderi de stat nu sunt considerate funcţii publice, în Franţa, de
exemplu, pentru a putea diferenţia categoriei respective i se spune agent public
netitular.
Profesorul Alexandru Negoiţă, limitându-se a defini numai funcţia publică din
cadrul organelor administraţiei publice, precizează că aceasta reprezintă „ansamblu de
atribuţii stabilite prin lege sau prin actele juridice, emise pe baza şi în executarea legii,
atribuţii pe care le îndeplineşte o persoană fizică angajată într-un organ al
administraţiei publice şi care are abilitarea legală de a îndeplini aceste atribuţii ale
administraţiei publice"1.
Autorul precizează totuşi, că noţiunea de funcţie publică şi de funcţionar public
2
P. Negulescu, op. cit., pag. 522.
3
A se vedea: A. Iorgovan. Tratat de drept administrativ.Vol II, Bucureşti, 1996, pag. 628.
1
Alexandru Negoiţă - Drept administrativ şi Ştiinţa administraţiei, Bucureşti, 1993, Ed. Atlas.

19
în administraţie, poate avea o accepţiune mai largă sau mai restrânsă, după natura
atribuţiilor ce le formează conţinutul funcţiei exercitată de angajaţii diferitelor organe
ale administraţiei publice, după cum aceste atribuţii presupun sau nu folosirea
autorităţii statului.
Ion Popescu Slăniceanu consideră că funcţia publică este un complex de
atribuţii specifice, prestabilite legal, cu care sunt dotate serviciile publice, atribuţii
exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal investite, în vederea
satisfacerii intereselor generale ale membrilor societăţii.
Sunt şi alte definiţii în literatura de specialitate, pe care nu le mai redăm. Fiecare
dintre ele, ca, de altfel, şi cele menţionate mai sus, au valoarea lor ştiinţifică de
netăgăduit, dar şi anumite minusuri, determinate, înainte de toate, de lipsa unui cadru
normativ coerent care să statornicească principiile şi regimul juridic general al
funcţiei publice şi funcţionarului public.
La baza exercitării funcţiei publice stau următoarele principii:
A. asigurarea promptă şi eficientă, liberă de prejudecăţi, corupţie, abuz de putere
şi presiuni politice, a tuturor activităţilor efectuate de funcţionarii publici;
B. selectarea funcţionarilor publici exclusiv după criteriul competenţei;
C. egalitatea şanselor la intrarea şi promovarea în corpul funcţionarilor
publici;
D. stabilitatea funcţionarilor publici.
Aşadar, aceste principii se presupune cel puţin că vor asigura o competenţă
funcţionarilor publici astfel încît să fie depăşită vechea mentalitate potrivit căreia
cetăţenii sunt în slujba funcţionarilor şi nu invers.1
In concluzie, menţionăm că pentru realizarea funcţiilor statului, el înfiinţează
servicii publice corespunzătoare, care la rîndul lor sunt dotate cu funcţii publice, adică cu
atribuţii, puteri şi competenţe specifice sarcinilor pe care acesta le exercită în scopul
1
A se vedea: Ion Rusu.Drept administrativ, Lumina Lex, 2001,pag.261.

20
satisfacerii intereselor generale ale societăţii. Sub acest aspect considerăm funcţia
publică nu ca o totalitate de autorităţi publice (art.l Legea serviciului public), ci o
totalitate de competenţe, atribuite de stat unor persoane, în cadrul unor servicii
publice, prin care se urmăreşte realizarea scopurilor pentru care a fost creat serviciul
public.

B. Trăsăturile funcţiei publice

Pentru a caracteriza corect şi complet funcţia publică este necesar a pune în

evidenţă atît legăturile acestei instituţii juridice cu altele, cu care se interferează, cît şi
scopurile şi trăsăturile specifice ce o caracterizează.
Sub primul aspect - al corelării funcţiei publice cu alte instituţii juridice - pe
bună dreptate observă unii autori1 că „adesea, în literatura juridică se defineşte doar
funcţia publică de stat, nu şi funcţiile publice de la nivelul autorităţilor administraţiei
publice locale autonome. De asemenea, în unele definiţii nu se exprimă, cum ar fi
corect, legătura dintre funcţia publică şi serviciul public. Or, determinant pentru
noţiunea de funcţie publică este legătura sa strânsă cu serviciul public, dat fiind că
numai în cadrul unui serviciu public pot exista funcţii publice şi mai ales funcţionari
publici, persoane cu o anumită pregătire de specialitate, care ocupă astfel de funcţii
publice".
In literatura de specialitate sunt date diverse definiţii funcţiei publice, autorii
acestora încercând să pună în evidenţă, mai mult sau mai puţin anumite trăsături
generale (pentru toate funcţiile publice) sau specifice unor funcţii publice.
La baza definiţiilor date, în literatura de specialitate autoru avidenţiază mai mult sau
mai puţin anumite trăsături generale (pentru toate funcţiile publice) sau specifice unor
1
Ion Popescu Slăniceanu - Teoria fimcţiei publice, Ed. Evrika, Brăila, 1989, pag. 122.

21
funcţii publice, noţiuni ce poartă amprenta concepţiei dominante din vremea
respectivă.
Aşa, de pildă, Paul Negulescu consideră că trăsăturile funcţiei publice sunt
următoarele:
- este titulară de putere sau de atribuţii conferite de legiuitor;
- este permanentă, în sensul că realizează un interes general perpetuu, adică
fără limitare în timp şi fără intermitenţe;
- este creată prin lege; prin urmare, puterea executivă nu poate să creeze
funcţii;
- au caracter continuu;
- este creată pentru a da satisfacţie intereselor generasle, obşteşti, iar nu
intereselor individuale;
- are o sferă de competenţă, adică anumite atrbuţii şi puteri date de lege;
- are o anumită specializare, adică o competenţă determinată.
Încercând, totuşi, să sintetizăm ceea ce caracterizează funcţia publică, astfel cum
doctrina mai veche, precum şi reglementările de profil, fie ele chiar şi dispersate în
diverse izvoare juridice, s-au străduit sa le pună în evidenţă, considerăm că o
înţelegere corectă şi completă a funcţiei publice şi, implicit, ale funcţionarului public
ar trebui să reţină următoarele trăsături:
a) orice funcţie publică reprezintă un ansamblu de activităţi omogene, mai
mare sau mai mic, prin care se realizează un interes general al statului sau al
unei colectivităţi recunoscută de stat.
Sub acest aspect, funcţia publică nu se confundă totuşi cu serviciul public, care
reprezintă tot un ansamblu de activităţi omogene, între serviciul public şi funcţia
publică, existând un raport de „gen-specie", respectiv „întreg-parte". Ca atare, un
serviciul public cuprinde, de regulă, mai multe funcţii publice, având, astfel, un grad
de „omogenitate" dimensionat la o scară mai mare faţă de fiecare dintre funcţiile

22
publice care îl compun.
Gradul de „omogenitate" al activităţilor care compun serviciul public şi,
respectiv, funcţia publică, prezintă mare importanţă, deoarece reprezintă factorul
determinant în stabilirea nomenclatorului de funcţii publice într-un serviciu public,
adică a Statului de funcţii. Nu vor fi, de pildă, niciodată încorporate în cadrul unei
singure funcţii publice activităţile (atribuţiile) cu specific juridic (care constituie
conţinutul funcţiei de jurisconsult sau consilier juridic), cu cele de specific financiar
contabil care vor constitui conţinutul unor alte funcţii (al celor de control sau de
casier, după caz).
Aceste două categorii de activităţi nu sunt „omogene" şi, deci, nu pot constitui o
singură funcţie.
Uneori, aprecierea gradului de omogenitate merge şi mai în detaliu, distincţiile
dintre activităţile ce constituie anumite funcţii publice fiind minore - cazul
jurisconsultului şi al consilierului juridic şi chiar şi al contabilului şi casierului. În
mod frecvent, distincţiile între funcţiile publice şi delimitarea concretă a acestora se
fac pe criterii de ordin material, teritorial, personal sau temporar.
Pe de altă parte, prezintă importanţă din punctul de vedere al interesului pe care
îl realizează funcţia publică, nu numai gradul de omogenitate al activităţilor ce îi
constituie conţinutul, ci şi volumul acestora. În caz că activităţile, cu acelaşi grad de
omogenitate, au un volum mare, care exced posibilităţile de realizare a lor de către o
singură persoană şi într-un timp normal de lucru, se vor constitui mai multe funcţii
publice, identice în conţinut. Astfel încît interesul general vizat să fie satisfăcut în
gradul cel mai înalt, atît sub aspectul operativităţii, cît şi al calităţii. Numai exercitarea
tuturor funcţiilor publice din cadrul unui serviciu public asigură realizarea
competenţelor ce revin acestuia, iar neexercitarea unora dintre funcţii, ori exercitarea
lor necorespunzătoare de către titularii lor crează disfuncţionalităţi în serviciul public
respectiv.

23
 Faptul că funcţia publică nu se confundă cu serviciul public, în sensul că gradul
de omogenitate şi de volum al activităţilor care le compun este diferit, rezultă şi din
împrejurarea că în cadrul unui serviciu public pot fi, şi de regulă sunt, şi alte activităţi
care, chiar dacă au un grad semnificativ de omogenitate, nu sunt constituite într-o
funcţie publică, ci rămân în afara acesteia, fiind supuse nu unui regim de drept public,
ci unui regim de dreptul muncii1.
Tot legat de gradul de omogenitate şi de sfera de cuprindere a funcţionarilor
publici, s-ar mai putea releva şi faptul că aceste activităţi, fiind supuse unui regim de
drept public şi având ca scop realizarea unui interes general, sunt prezente în toate cele
trei puteri ale statului.
O asemenea precizare este necesară, întrucât, uneori, chiar şi analiştii de profil,
deşi pornesc de la premise de maximă generalitate în „teoria" funcţiei publice, îşi
îngustează pe neobservate sfera de investigare, limitându-se doar la funcţiile publice din
sfera puterii executive. De pildă, Ion Popescu Slăniceanu, deşi arată în mod corect că
funcţia publică este o totalitate de atribuţii (drepturi şi obligaţii) din cele ce formează
competenţa cu care este dotat un serviciu public, este limpede că are în vedere numai
serviciu public administrativ, deoarece în continuare precizează „în vederea înfăptuirii
sarcinilor acestuia de organizare a executării şi de executare a legii"2. O asemenea
sarcină o are, în exclusivitate, numai administraţia publică.
Este, desigur, în afara oricărei îndoieli că funcţiile publice sunt înfiinţate şi în
sfera puterii legislative şi a celei judecătoreşti, dar nu în vederea înfăptuirii sarcinilor
„de organizare a executării şi de executare a legii".
Mai trebuie subliniat faptul că funcţia publică nu este doar un ansamblu oarecare
de activităţi omogene, ci un ansamblu omogen de obligaţii şi drepturi. În acest sens,
sunt necesare unele precizări.

1
A se vedea: M. Preda- Dretp administrativ (parea generală), Lumina Lex 2000, pag. 82.
2
Ion Popescu Slăniceanu, op. cit., pag. 125.

24
 Mai întâi, este de observat că mai toţi autorii vorbesc în lucrările lor de „drepturi şi
obligaţii" (înţelese ca „atribuţii" sau ca „situaţie juridică") şi nu de „obligaţii şi
drepturi". Se ştie că „drepturile şi obligaţiile" alcătuiesc, în principiu, conţinutul
oricărui raport juridic, în cazul nostru, este de subliniat ca este vorba de raporturi
juridice într-un regim de drept public, cînd drepturile şi obligaţiile nu sunt drepturi şi
obligaţii subiective, ci izvorăsc direct din lege sau pe baza legii şi există independent de
persoana care „potenţial, le-ar putea deţine". Ele nu aparţin persoanei, ci funcţiei, iar
cel care le deţine are obligaţia legală, nu facultatea (latitudinea, opţiunea) să le exercite,
deoarece numai astfel se realizează, în condiţii corespunzătoare, interesul general care
„a născut" funcţia respectivă.
b) Deşi omogene, prin natura activităţilor ce le constituie conţinutul, funcţiile
publice au un grad mare de diversitate, chiar dacă este vorba de funcţii care
realizează aceeaşi putere a statului.
Unele sunt funcţii politice sau preponderent politice (deputat, ministru, secretar de
stat, prefect şi subprefect), altele au un caracter profesional (majoritatea funcţiilor publice
avînd un asemenea caracter); unele sunt funcţii de conducere (ministru, secretar de
stat, secretar general al ministerului, director general, director, şef serviciu etc), altele
sunt funcţii de execuţie; unele pot fi organizate în sistem ierarhic de subordonare,
altele pot fi independente sau autonome; unele pot fi ocupate prin alegere, pe bază
de scrutin, altele prin numire; unele funcţii publice conferă şi dreptul de a emite acte
juridice de putere, altele numai de a efectua operaţiuni tehnico-administrative. Prin
urmare, prin exercitarea funcţiilor publice puterea publică se realizează fie direct (cînd se
emit acte de autoritate, în cazul funcţiilor de decizie), fie indirect, în cazul funcţiilor care
concură la realizarea puterii publice. Cu privire la funcţiile care nu conferă şi dreptul
de a emite acte juridice de putere, ci numai efectuarea de operaţiuni tehnico-
administrative, trebuie să precizăm că este vorba de acele operaţiuni tehnico-
administrative care pregătesc sau care sprijină emiterea ori executarea actelor juridice

25
de putere publică. Facem această precizare pentru a deosebi acel complex de obligaţii
şi drepturi interdependente (numite de unii autori „situaţii juridice"), care constituie
conţinutul funcţiei publice, într-un regim de drept public, de alte activităţi de natură
executivă din categoria „operaţiunilor tehnico-administrative", ce constituie
conţinutul unor funcţii care se exercită în regim de dreptul muncii, pe baza unui
contract individual de muncă.
c) O altă trăsătură a funcţiei publice o reprezintă caracterul legal al acesteia, în
sensul că atribuţiile (competenţele) ce-i constituie conţinutul, adică
ansamblul obligaţiilor şi drepturilor specifice sunt stabilite numai prin lege
sau în baza şi în condiţiile prevăzute de lege.
Ca atare, ele se stabilesc printr-un act de autoritate, în mod unilateral, de către cel
care este abilitat de lege, în acest sens şi nu pot constitui obiectul unei tranzacţii, nici
cu privire la constituire, nici la modificare, ori la transferare a acestor atribuţii.
Purtătorul sau, mai bine zis, viitorul purtător al unei anumite funcţii publice nu o poate
negocia dacă nu-i convine cum ea a fost stabilită de cel ce a creat-o, ci aderă sau nu,
acceptă sau nu complexul de obligaţii şi drepturi stabilit de creatorul funcţiei publice,
în mod impersonal. Funcţia publică nu se creează „intuim perso-nae", adică în
considerarea unei anumite persoane fizice, ci în considerarea interesului general pe
care trebuie să-1 realizeze, ea putând fi ocupată de orice persoană fizică, dacă aceasta
îndeplineşte condiţiile prestabilite de lege.
Cît priveşte autoritatea competentă a crea funcţii publice, competenţa revine
Parlamentului, singurul organ legiuitor al ţării.
Pe de altă parte, având în vedere marea diversitate a funcţiilor publice, acestea
nu sunt create numai de Parlament, ci şi de celelalte autorităţi publice dacă
Parlamentul le-a abilitat prin actul său. În acest sens, sunt de menţionat prevederile
din Constituţie care recunoaşte Guvernului şi ministerelor dreptul de a putea înfiinţa
organe de specialitate în subordinea lor, cu condiţia ca legea să le recunoască o

26
asemenea competenţă.
Ca atare, asemenea organe se pot înfiinţa şi prin hotărâre a Guvernului sau acte ale
miniştrilor, înfiinţarea lor presupune, desigur, şi înfiinţarea de funcţii publice în
cadrul acestor organe.
În aceste condiţii, este totuşi de precizat că funcţii publice pot crea nu numai
autorităţile statale, ci şi cele nestatale, dacă legea de organizare şi funcţionare a
acestora din urmă le conferă o asemenea competenţă.
d) Funcţia publică se caracterizează şi prin continuitate ca şi serviciul public
pe care îl realizează. Caracterul de continuitate al funcţiei public este
determinat de interesul general care trebuie realizat fără intermitenţe.
Sub acest aspect,aşa cum precizează prof. Romulus Ionescu, nu trebuie
confundată existenţa funcţiei publice cu exercitarea ei1, o funcţie putându-se exercita
cu intermitenţe sau deloc (exemplu, funcţia de pompier).
Continuitatea funcţiei publice nu trebuie confundată nici cu stabilitatea în
funcţie, aceasta din urmă fiind nemijlocit legată de deţinătorul ei, de perioada în care
ea se exercită de către o anumită persoană, perioadă care, de regulă, este
nedeterminată, dar care poate fi determinată în prealabil (cazul funcţiilor publice
ocupate pe baza scrutinului – deputat, primar şi ş.a.). Schimbarea titularului funcţiei
priveşte numai stabilitatea în funcţie, nu şi continuitatea ei, care va fi exercitată de
către un alt titular.
Uneori, într-un serviciu public, pot exista şi funcţii neocupate şi chiar funcţii
care, deşi ocupate, nu pot fi exercitate, dar existenţa lor, deci continuitatea nu este
afectată de aceste situaţii temporare. Continuitatea funcţiei este întreruptă numai prin
desfiinţarea ei, fie pe motiv de oportunitate (când interesul general nu mai reclamă
menţinerea ei pe mai departe), fie pe motiv de legalitate (când înfiinţarea ei, nu şi
ocuparea, s-a făcut cu nerespectarea prevederilor legii).
1
Romulus lonescu, op. cit., pag. 177.

27
 e) Funcţia publică nu poate fi încredinţată decît unei persoane fizice. Această
persoană trebuie să îndeplinească anumite condiţii, care privesc capacitatea
sa fizică şi psihică, dar şi alte cerinţe speciale (profesionale, politice, de
vârstă, experienţă etc), anume prevăzute de lege.
Mai mult, uneori legea prevede şi incompatibilităţi ale unor funcţii publice cu
alte funcţii publice (şi acestea din urmă expres precizate), împrejurări şi situaţii care se
exclud reciproc, ele fiind determinate tot de un interes general, dar care se situează
mai presus decît cele ce se realizează prin funcţiile aflate în stare de incompatibilitate.
Despre condiţiile generale şi speciale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană
fizică pentru a putea ocupa o funcţie publică ne vom ocupa mai în detaliu în capitolul
următor.
f) Exercitarea funcţiei publice pune şi problema asigurării mijloacelor
materiale şi financiare cu care trebuie să fie dotat titularul ei, precum şi
plata acestuia pentru efortul şi activităţile pe care le prestează.
Realizând un interes general al unui serviciu public, care poate fi al statului sau
al unei colectivităţi locale recunoscută ca atare de stat, se înţelege că cel în interesul
căruia se exercită funcţia publică are şi obligaţia juridică de a asigura mijloacele
materiale şi financiare necesare exercitării funcţiei publice. Ca atare, sumele
necesare trebuie să fie prevăzute în bugetul statului.
În fine, am dori să specificăm următoarele trăsături ale funcţiei publice:
- reprezintă un complex de atribuţii şi puteri, cu care este investită o persoană
dintr-un serviciu public1;
- funcţia publică are caracter de continuitate, adică apare ca o
necesitate permanentă de interes general, chiar dacă unele se
realizează, intermitent sau o singură dată;
- persoana care o deţine trebuie să aibă o învestitură legală şi s-o
1
A se vedea: M. Preda. Tratat elementar de drept administrativ român. Bucureşti 1996, pag. 78.

28
 exercite în baza şi în executarea legii;
- funcţia publică nu poate constitui obiectul unei înţelegeri între părţi
şi nu poate fi stabilită prin contract. Avînd o bază legală ea poate fi
însă schimbată în mod unilateral, fără acordul persoanei care o
deţine, desigur tot de către cel care a creat-o2;
- funcţia publică poate fi ocupată prin numire sau prin alegere.
Cele expuse nu sunt o interpretare a dispoziţiilor legale existente, ele pot fi înţelese
de legiuitor ca propuneri în legeferenda.
Faţă de cele de mai sus putem conchide, că funcţia publică reprezintă o totalitate de
reguli stabilite prin lege care determină atribuţii şi competenţe în cadrul unui serviciu
public, cu care sînt învestiţi, prin numire sau alegere, funcţionarii publici, în vederea
realizării în mod continuu şi permanent a unui interes general.

§3. Aspectul relaţiilor dintre funcţia publică şi funcţionarul public

În orice societate umană, statul apare ca un fenomen inerent în dezvoltarea ei

istorică, în raportul dintre guvernanţi şi guvernaţi. În această accepţinue confundă cu
noţiunea de instituţie, statul constituie o organizaţie social dreptului, forţei de
constrîngere şi se poate sprijini în exercitarea funcţiilor sale, pe această forţă şi care
se exercită, în cadrul unei comunităţi umane de pe un anumit teritoriu de stat în
interesul acestor deţinători. Aşadar, statul se deosebeşte de o instituţie obişnuită prin
faptul că activităţile desfăşurate de el au o natură specifică, grupate în funcţiile
legislativă, executivă, judecătorească.
Problema cu care ne vom ocupa în cercetarea relaţiilor dintre funcţionar şi
funcţie publică se referă la :
2
A se vedea: A. Bantuş. Aspectele relaţiilor dintre funcţia publică şi funcţionarul public. Legea şi viaţa Nr. l, Chişinău 1999.

29
 • noţiunea funcţie şi funcţionarul al administraţiei publice, aceasta fiind o
noţiune de bază pentru legalitatea administraţiei publice;
• conceptul de „serviciul public” şi relaţia dintre această noţiune şi „funcţie
publică”, deoarece funcţia executivă are ca scop aplicarea legilor la cazuri
concrete de către organele, care formează administraţia publică a statului .
Cercetînd problematica personalului administraţiei publice cu referire specială la
realizarea administraţiei publice în regim de drept administrativ, atenţia trebuie să
cadă asupra legalităţii celor care acţionează în numele administraţiei publice.
Noţiunea funcţiei şi funcţionarului în organele administraţiei publice poate avea
un sens mai larg sau mai restrîns. În sens larg, această noţiune, cum am mai vorbit
anterior, include toate activităţile şi sarcinile pe care le au cei care lucrează în
organele administraţiei publice1.
Fiecare angajat într-o unitate a administraţiei publice are o anumită funcţie care
grupează o serie de atribuţii prin care sunt îndeplinite sarcinile unităţii din care face
parte acel angajat. Cei ce îndeplinesc astfel de însărcinări în cadrul organelor
administraţiei publice au calitatea de funcţionar ai acestei unităţi. Deci, exercitarea
unor atribuţii pe baza unor însărcinări în cadrul organelor administraţiei publice
constituie funcţii în cadul acestor organe, iar cei care le realizează au calitatea de
funcţionari.
Aceste funcţii se referă la activitatea de dispoziţie a organelor administraţiei
publice, în timp ce altele privesc activitatea de prestaţie a acestora. De aceea, noţiunea
de funcţie şi funcţionar poate avea o accepţiune mai largă sau mai restrînsă, după
natura atributelor ce formează conţinutul funcţiei exercitată de agajaţii diferitor
organe, după cum aceste atribuţii presupun sau nu folosirea autorităţii statului.
Pornind de la această diversitate a funcţiilor în cadrul organelor administraţiei
publice şi preocupîndu-ne, în special, de legalitatea deţinerii şi exercitării acestora,
1
A se vedea:A. Negoiţă. Drept administrativ, Bucureşti 1998, pag. 94-95.

30
funcţia publică poate fi definită ca un ansamblu de atribuţii reglementate de lege pe
care le îndeplineşte o persoană fizică şi care are abilitatea legală de a îndeplini aceste
atribuţii. Cercetînd noţiunea funcţiei şi funcţionarului public vom constata existenţa
unor elemente esenţiale şi caracteristice pentru ambele. Să vedem pe rînd aceste
elemente caracteristice:
Legalitatea funcţiei
Problema care se pune este aceea de a şti ce caracter au atribiţiile pe care le
îndeplinesc funcţionarii publici. Atribuţiile care formează conţinutul funcţiei publice
trebuie să aibă caracter legal. Aceaste constituie mijloace de realizare a organizării şi
executării legii. 1
Problemă menţionată mai sus este aceea a grupării diferitor atribuţii în cadrul
funcţiilor precum şi stabilirea funcţiilor necesare pentru asigurarea realizării sarcinilor
administraţiei publice1.
Primul aspect al problemei are, mai ales, caracter calitativ şi priveşte
competenţa organelor administraţiei publice, de specializare a acestora într-un
domeniu sau altul de activitate, precum şi de specializare profesională a celor care
îndeplinesc diferite funcţii în cadrul acestor organe.
Cel de-al doilea aspect are un caracter cantitativ, numeric, aratînd cîte posturi
sau funcţii sunt necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care revin diferitor organe ale
administraţiei publice.
Investitura legală a persoanei care exercită funcţia
Pentru ca administraţia publică să fie legală, nu este suficient ca atribuţiile ce
formează diferite funcţii, în cadrul organelor administraţiei publice, să aibă caracter
legal. Mai este necesar să fie deţinute, în mod legal, de cei care exercită. Persoanele
care exercită diferite funcţii în organele administraţiei publice trebuie să aibă

1
A se vedea: I. Iovănaş op. cit., pag. 175.
1
A se vedea: I. Deleanu “Criteriul eficienţii în organizarea şi activitatea administraţiei de stat” rev. ro. dr., 10/1976, pag.8

31
investitura legală de a exercita aceste funcţii. Întrebarea reprezintă o importanţă
deosebită, mai ales, pentru emiterea actelor administrative sau executarea unor
operaţiuni administrative, ori materiale, care sunt necesare în vederea executării legii.
In aceste cazuri se pune, în mod deosebit problema calităţii pe care o au cei care fac
aceste acte juridice sau operaţiuni, a abilitării lor legale de a le face.
Problema învestiturii legale a celor care exercită diferite funcţii în organele
administraţiei publice prezintă importanţă şi pentru angajarea răspunderii organelor
administraţiei publice şi pentru daunele provocate terţilor prin exercitarea acestor
funcţii, deoarece sunt cazuri în care această răspundere este condiţionată de
împrejurarea dacă cel care a acţionat pentru organul administraţiei publice a avut sau
nu abilitatea legală să facă acest lucru. De asemenea, învestitura legală a celui care
exercită funcţia prezintă importanţă în unele cazuri pentru răspunderea pe care o
angajează săvârşirea unor contravenţii de către persoanele juridice. Răspunderea, în
cele din urmă, aparţine, în aceste cazuri, funcţionarului investit cu atribuţii în
domeniul în care s-a săvârşit contravenţia.
Persoana care exercită funcţia face parte dintr-un organ al administraţiei
publice ca angajat al acestui organ.
Exercitarea atribuţiilor, care formează diferitele funcţii în cadrul organelor
administraţiei publice, se face în baza unei legături juridice care există între organele
administraţiei publice şi funcţionarii acestora. Cei care exercită aceste funcţii se află în
serviciul organelor administraţiei publice şi sunt salariaţii acestor organe. Urmează,
de aici, că atribuţiile ce formează conţinutul funcţiilor din administraţia publică nu
sunt exercitate în numele celor care o fac, ci în numele organelor administraţiei
publice în care lucrează. Această legătură juridică între cei care exercită funcţiile şi
organele administraţiei publice determină anumite drepturi si obligaţii pe care le au
funcţionarii organelor administraţiei publice. Asupra acestor aspecte ne vom
concentra atenţia în capitolul II, dar numai după ce vom cerceta condiţiile de acces la

32
funcţiile din organele administraţiei publice.
Condiţiile de acces la funcţiile organelor administraţiei publice
În organele administraţiei publice, datorită legăturii sistemului administraţiei
publice cu sistemul politic, există unele funcţii publice care au caracter politic. Aşa,
de exemplu, funcţiile deţinute de miniştri, secretarii si subsecretarii de stat, de
prefecţi, de primari ş.a. Acccesul la aceste funcţii este prevăzut de lege, persoanele
care ocupă funcţiile respective nu le exercită ca pe o profesie, ci ca pe o însărcinare
limitată în timp în cadrul unui anumit mandat. Deci, în acest sens titularii unor astfel
de funcţii în organele administraţiei publice au un regim juridic special, deosebit de
acel al funcţionarilor permanenţi al acelui organ.
Marea majoritate a funcţiilor din organele administraţiei publice au caracter
profesional, fiind exercitate de oameni care îşi fac din aceasta o profesie. Accesul la
aceste funcţii şi statutul juridic în legătură cu deţinerea şi exercitarea funcţiilor
respective formează statutul funcţionarului public. Acesta poate fi stabilit printr-o lege
unică, sau prin mai multe acte normative care să prevadă statutul juridic al unor
corpuri de funcţionari publici.
Din punct de vedere al cercetării aspectului relaţiilor dintre funcţia publică şi
funcţionarul public este relaţia dintre serviciul public şi funcţie publică.
În doctrina juridică din Republica Moldova, definiţia conceptului de „serviciul
public”este stabilită de către articolul 1 al Legii serviciului public, care determină că:
”serviciul public înseamnă totalitatea autorităţilor publice şi activitatea persoanelor ce
ocupă posturi în apartul acestor organe, îndreptată spre realizarea împuternicirilor
acestor autorităţi în scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale, promovării
politicii externe, apărării ordinii de drept şi asigurării securităţii naţionale, ocrotirii
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor”.
După cum menţionează profesorul P. Negulescu: „serviciul public este o creaţie
a statului, la dispoziţia publicului, în scopul de a satisface în mod regulat şi continuu,

33
nevoi cu caracter general cărora iniţiativa particulară nu ar părea să le dea decăt o
satisfacţie incompletă”.1
Într-o altă opinie redată de M. Platon, profesor universitar:” serviciul public
reprezintă un sistem de reguli de lucru, ce trebuie aplicate de funcţionarii statului,
sistem orientat spre un personal capabil a respecta aceste reguli”.2
După A. Teodorescu “serviciul public este înfiinţat şi organizat de stat sau sub
împărţirile sale administrative, pentru îndeplinirea atribuţiilor executive”. Potrivit
acestei opinii funcţia executivă a statului se exercită prin intermediul serviciilor
publice, iar totalitatea acestor servicii formează administraţia publică.3
Din ansamblul opiniilor exprimate se poate concluziona că defenitoriu pentru
calificarea unei activităţi, ca fiind serviciul public este, pe de o parte, ca ea să
satisfacă necesităţi de interes general, iar pe de altă parte, ca această activitate să
releve o acţiune publică.
Practica dovedeşte şi doctrina reţine în analiză faptul că, atunci cînd se
realizează un serviciul public, i se stabilesc prin lege anumite atribuţii şi puteri,
necesare înfăptuirii sarcinilor pentru care a fost creat. Acestea atribuţii, puteri şi
competenţe specifice sarcinilor pe care serviciile publice le realizează în scopul
satisfacerii intereselor generale ale societăţii, constituie funcţiile publice.
Scopul analizei noastre este acela de a releva trăsăturile esenţiale ale cadrului în
care îşi defineşte dimensiunile funcţionarul public, de a analiza punctul de vedere,
exprimat în doctrină referitor la funcţia publică.

1
A se vedea: P. Negulescu. Tratat de drept administraativ, Bucuteşti 1934, ed. IV, pag. 217.
2
A se vedea: M.Platon. Serviciul Public în Republica Moldova, Chişinău 1997, pag.17.
3
A se vedea: A. Teodorescu. Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti 1929, pag. 259.

34
 CAPITOLUL II
Statutul juridic al funcţiei publice

Capitolul doi al Legii serviciului public (nr. 443-XII din 1995) este intitulat
„Statutul juridic al funcţionarului public”, deşi din dispoziţiile art. 7 reiese că
legiuitorul stabileşte „Statutul juridic al funcţiei publice”. Astfel, Potrivit articolului 7,
aliniatul l din Legea serviciului public, funcţia publică şi statutul ei juridic se instituie
de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova, de Guvern şi alte autorităţi
publice centrale sau locale, în limita competenţei lor stabilite de Constituţie şi alte legi.
Statutul juridic al funcţiei publice, conform articolului 7 (2) "se stabileşte
potrivit nivelului organizatorico-juridic al autorităţii publice, care angajează
funcţionarul, locul şi rolul acestei funcţii în structura autorităţii publice, caracterului şi
nivelului de competenţă profesională, care se cer pentru ocuparea funcţiei respective".
35
 Susţinînd opinia mai multor autori de drept administrativ, considerăm că aume
drepturile, obligaţiile, exigenţele şi răspunderea juridică a funcţionarilor publici
formează statutul juridic şi, în continuare ne vom opri asupra acestor componente,
analizîndu-le prin prisma legislaţiei în vigoare.

1. Drepturile şi obligaţiunile funcţionarilor publici

O perioadă îndelungată, funcţionarii au fost supuşi unor regimuri restrictive, dat
fiind specificul misiunii lor de a servi statului. Actualmente, acest specific este în
atenuare progresivă, remarcîndu-se o tendinţă evidentă de a şterge diferenţa dintre
funcţionari şi restul cetăţenilor.
După cum funcţionarii publici au obligaţii faţă de serviciul public, la fel ei au şi
drepturi respective.
Profesorul R. Ionescu defineşte drepturile ca ”drepturi ce revin oricărei
persoane angajate – dacă se află cu organul administrativ în raporturi de muncă – şi
drepturi specifice funcţiei”.1
Drepturile şi obligaţiunile funcţionarilor publici se divizează în două mari categorii:
1. Drepturi şi obligaţiuni cu caracter general pe care le au toţi funcţionarii publici;
2. Drepturi şi obligaţiuni speciale, pe care le au numai anumite categorii de
funcţionari publici;
Drepturile generale - sunt prevăzute de Constituţia Republicii Moldova şi
legislaţia muncii. Dintre aceste amintim dreptul salarizare corespunzătoare cantităţii şi
calităţii muncii, dreptul la odihnă, dreptul la asigurări sociale etc..
Drepturile specifice funcţiei sînt prevăzute de aliniatul 1 art. 10 al Legii
serviciului public, în Regulamentul de ordinea interioară şi în alte reglementări
speciale.
Unele drepturi specifice sînt în acelaşi timp şi obligaţii pentru titularii lor în
1
A se vedea: R. Ionescu. Drept administrativ, Bucureşti 1970, pag. 191-194.

36
timp ce drepturile generale se exercită în mod facultativ.
În privinţa obligaţiilor, de asemenea, se poate face distincţie între obligaţii
generale ce revin oricărei persoane angajate şi obligaţii specifice funcţiei.
Obligaţii comune tuturor angajaţilor sînt întocmai ca şi drepturile generale,
consacrate în Constituţia Republicii Moldova art. 55-59, precum şi în legislaţia
muncii. Asemenea obligaţii sînt: îndeplinirea cu exactitate şi promptitudine a
sarcinilor ce-i revin conform contractului de muncă, să respecte ordinea şi disciplina
la locul de muncă, să efectueze orice activitate potrivit pregătirii sale şi nevoilor
unităţii, să respecte normele de protecţie a muncii, să asigure păstrarea secretelor de
stat etc..
Obligaţii specifice funcţiei sînt prevăzute întocmai ca şi drepturile specifice în
aliniatul 2 al art. 10 al Legii serviciului public, în regulamentul de ordine interioară şi
în alte reglementări specifice.
A. Drepturile funcţionarilor publici
Printre drepturile fundamentale ale funcţionarilor publici, evidenţiem:
Dreptul de a ocupa o funcţie - acest drept presupune accesul liber al tuturor
cetăţenilor în condiţiile legii la o funcţie publică, precum şi la garantarea realizării
acestei funcţii.
Dreptul la opinie – acest drept decurge din libertatea fundamentală a oricărui
cetăţean la opinie şi exprimare, consfiinţit în art. 32 al Constituţiei, potrivit căreea
„oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei precum şi libertatea
exprimării în public prin cuvînt, imagine sau alt mijloc posibil”.
Acest drept îl au chiar funcţionarii publici cărora legea le interzice de a face
parte din partide politice, precum ar fi judecătorii, procurorii, poliţiştii, membrii activi
ai armatei etc., deoarece ei îşi pot exprima opiniile în orice alt cadru decît cel al
partidelor politice. În acest sens este de menţionat faptul că realizarea dreptului la
opinie nu trebuie să influenţeze funcţionarul public în raporturile lui cu publicul şi

37
nici modul de rezolvare a lucrărilor ce-i revin în exercitarea funcţiei publice pe care o
deţine.
Dreptul de a se asocia în sindicate - este un drept fundamental al oricărui cetăţean
şi este prevăzut de Constituţie art.42 în virtutea cărui funcţionarul public poate să
înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la organizaţii sindicale şi să exercite orice
mandat în cadrul lor.
Acest drept de lege contribuie la apărarea prin intermediul organizaţiei
sindicale a intereselor profesionale, economice şi sociale ale funcţionarilor publici.
Legea însă condiţionează folosirea acestui drept determinînd că funcţionarul
poate participa la activitatea sindicatelor în afara orelor de program.
Dreptul la stabilitate în funcţie. Funcţionarul public nu poate fi eliberat din
funcţie sau suspendat decît în condiţiile prevăzute de lege. Acest drept pune în
discuţie instituţiile delegării, detaşării, trecerii în alta funcţie şi transferării
funcţionarului public. Stabilitatea în funcţie asigură continuitatea activităţii organului
public, orice continuitate nu poate avea caracterul unei stabilităţi absolute. Prin
urmare, stabilitatea, în funcţie este pentru mai multe categorii de funcţionari publici
relativă, deoarece aceşti funcţionari în cariera lor parcurg diferite trepte şi ocupă
diferite funcţii, deci stabilitatea subliniază, mai întîi, continuitatea serviciului public,
decît în funcţia publică iniţială.
Acest drept constituie în acelaşi timp şi un avantaj faţă de salariaţii din sectorul
privat. În principiu, funcţionarul este numit pentru toată cariera sa (în Germania, el
este numit “pe viaţă”), cu excepţia cazurilor de demisie sau destituire, sancţiunea cea
mai gravă, care poate fi aplicată doar în urma unei proceduri disciplinare.
De stabilitate în funcţie se bucură secretarii primăriilor şi a consiliilor locale,
aceştea în caz de nerespectare a statului său pot fi eliberaţi din funcţie la propunerea
primarului.
Funcţionarul public mai are şi alte drepturi cum ar fi:

38
 - dreptul la protecţie juridică;
- drepturi financiare (dreptul la remunerare, la indemnizaţii speciale, la asigurare
socială, la pensie de bătrîneţe);
Funcţionarilor le sînt garantate libertatea de exprimare (cu condiţia respectării
principiului neutralităţii şi a obligaţiei de rezervă), dreptul la grevă.1
Ne vom opri mai detaliat la drepturile pe care le au toţi funcţionarii publici.
Funcţionarul public are dreptul:
a) să examineze probleme şi sa ia decizii în limitele împuternicirilor sale;
b) să solicite, în limitele competenţei sale, şi să dispună de informaţia necesară
de la alte autorităţi publice, precum şi de la persoane fizice şi juridice, indiferent de
forma de proprietate şi tipul de organizare juridică;
c) să se perfecţioneze profesional;
d) să avanseze la serviciu corespunzător pregătirii lui profesionale, capacităţilor
intelectuale, rezultatelor atestării, conştiinciozităţii în exercitarea atribuţiilor în cazul
în care participă la concursul pentru ocuparea posturilor vacante de un rang superior;
e) să-şi cunoască drepturile şi obligaţiunile de serviciu;
f) sa fie remunerat conform funcţiei, pregătirii profesionale şi experienţei sale
de muncă;
g) să se asocieze la sindicate şi sa participe la activitatea lor în afara orelor de
program;
h) să beneficieze de protecţie juridică, în corespundere cu statutul său.
In legătură cu drepturile funcţionarului se impun două probleme, care trebuie
cercetate:
• prima problemă este legată de drepturile, pe care le au funcţionarii
publici în legătură cu funcţia pe care o exercită;
• a doua priveşte drepturile pe care le au aceşti funcţionari în legătură
1
A se vedea: I.Crengă. Curs de drept adninistrativ, vol. II Chişinău 2000,pag.53-55.

39
 cu profesia lor, realizată în cadrul funcţiei publice.
Investit legal cu exercitarea funcţiei, funcţionarul public, are dreptul la exercitarea
funcţiei sale. In acest sens, trebuie se i se dea ascultare, trebuie să i se înlesnească
realizarea funcţiei sale. Cei cărora se adresează funcţia respectivă, au obligaţia să
asigure înfăptuirea acestei funcţii (inspectorul financiar numit are dreptul la exercitarea
funcţiei sale, contabilii fiind datori să-i dea explicaţii în vederea realizării funcţiei
publice respective, în vederea stabilirii unor impozite), în acest context vom menţiona, că
administraţia este obligată să asigure exercitarea atribuţiilor stabilite de lege pentru
funcţionarii publici. Intervenţia administraţiei, în acest sens, poate fi variată şi poate
cuprinde mijloace de convingere şi de constrîngere în cazuri extreme.1
A doua problemă, care se pune în legătură cu drepturile funcţionarilor publici este
aceea, referitoare la profesia pe care aceştea şi-au ales-o. În acest context vom menţiona,
că persoanele care îndeplinesc diferite funcţii în administraţia publică, fac din realizarea
acelor funcţii o profesie, care constituie mijlocul lor de subzistenţă:
în primul rînd, dreptul funcţionarilor la profesie este consacrat de
normele juridice, care prevăd condiţia calificării profesionale, pentru
ocuparea diferitelor funcţii. Adică, fiecare funcţionar public în baza capacităţilor sale
intelectuale are dreptul la ocuparea posturilor vacante de un rang superior;
în al doilea rînd, pentru funcţionarii publici, sînt consacrate o totalitate de
norme juridice care creează condiţiile stabilităţii în funcţie pentru cei care lucrează în
cadrul unităţilor administraţiei publice;
în al treilea rînd, drepturile funcţionarilor publici sînt consfinţite în normele
juridice, ce-i garantează remunerarea conform funcţiei, pregătirii profesionale şi
experienţei sale în muncă;
în al patrulea rînd, este dreptul de asociere sindicală, acesta fiind un drept
fundamental al oricărui cetăţean al ţării, prevăzut de dispoziţiile art. 42 din
1
Ase vedea: A. Bantuş. Teza de doctorant, Statutul juridic al funcţionarului public,Chişinău 2000,pag. 63-64.

40
Constituţia Republicii Moldova, în baza căreia funcţionarii publici pot întemeia şi a se
afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale;
în al cincilea rînd, drepturile la profesie pe care le au funcţionarii publici sînt
consacrate de acele norme juridice, care protejează funcţionarii contra eventualilor
abuzuri, prevăzînd drepturi acestora de a se plînge organelor competente, de
asemenea, se pot plînge contra măsurilor cu caracter disciplinar care aduc la
atingerea carierii lor.
In această ordine de idei, se impune principiul, necesar în interesul bunei
funcţionări a serviciilor publice, ca administraţia să respecte drepturile acordate
funcţionarilor publici şi să le asigure o situaţie juridică, cît se poate de stabilă1
B. Obligaţiunile funcţionarului public
Obligaţiunile funcţionarului sînt următoarele:
- să execute la timp şi calitativ deciziile autorităţilor publice în problemele ce
ţin de competenţa lui;
- să dirijeze, în cunoştinţă de cauză, sectorul de muncă încredinţat, să
manifeste iniţiative şi perseverenţă, să asigure îndeplinirea necondiţionată a
sarcinilor ce stau în faţa autorităţii publice;
- să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
- să se călăuzească în exercitarea atribuţiilor de legislaţia în vigoare, să fie
obiectiv şi imparţial, sa nu dea dovadă de tergiversari şi birocratism;
- să examineze la timp propunerile, cererile şi plîngerile cetăţenilor în
domeniul activităţii sale de serviciu, în conformitate cu legislaţia;
- să studieze opinia publică şi să ţină cont de aceasta în activitatea sa;
- să păstreze secretele de stat ori un alt secret ocrotit de lege, precum şi
informaţiile despre cetăţeni de care ia cunoştinţă in exercitarea atribuţiilor,

1
A se vedea: Andre de Laubadere, Jean-Claude Venezia, Yves Gaudement. Manuel de droit administratif. Op. cit., pag. 318-326; Д. Н. Бaxpax. Op.
cit., pag. 129-130; E. Tarangul. Op. cit., pag 305.

41
 respectînd legislaţia.
Conform, legii nu se permite, nici acceptarea de daruri şi alte servicii din partea
agenţilor economici şi cetăţenilor pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu
excepţia semnelor de atenţie simbolice, recunoscute conform normelor de politeţe şi
ospitalitate. Funcţionarul public nu are dreptul să plece în delegaţii peste hotare din
contul persoanelor juridice sau ai cetăţenilor, să aibă conturi în bănci din străinătate.
Obligaţiile membrilor serviciului public decurg din misiunea lor de a servi
interesului general. În primul rînd, ei trebuie să respecte o serie de obligaţii
profesionale propriu-zise, care trebuie realizate în exerciţiul funcţiei; în al doilea rînd,
ei sînt datori să îndeplinească unele obligaţii ce afectează comportamentul lor
personal.
Obligaţii profesionale:
- Obligaţia de a servi, adică obligaţia de a executa sarcinile ce-i sînt
încredinţate. Un element al acestei obligaţii este datoria de a îndeplini personal
sarcinile conferite. Obligaţia de a servi implică de asemenea datoria de supunere
ierarhică, adică de a respecta ordinele superiorilor ierarhici (fie că este vorba de
ordine individuale sau de indicaţii generale), dar şi datoria de a se supune legilor şi
regulamentelor. Totuşi, dacă subordonatul primeşte un ordin ce conţine grave
elemente de ilegalitate şi care compromite interesul public, funcţionarul este obligat
să nu execute acest ordin.
- Exercitarea exclusivă a funcţiei (obligaţie instituită în unele ţări). Funcţionarul
trebuie să-şi exercite funcţia personal şi în mod continuu. Din această obligaţie reiese
principiul interdicţiei cumulului unei funcţii publice cu o activitate privată.
- Discreţie profesională şi secret profesional. Obligaţia de discreţie profesională
interzice de a revela, fără autorizaţia autorităţii superioare, faptele, informaţiile,
documentele de care agentul a luat cunoştinţă în exerciţiul funcţiei sale. Tot ce ţine
de funcţionarea internă a administraţiei trebuie să fie confidenţial. Evident, această

42
obligaţie nu trebuie să limiteze aplicarea principiului transparenţei administrative.
Informaţiile ce se cer a fi păstrate în secret nu sînt doar cele calificate explicit ca
secrete, ci toate informaţiile pe care agentul le-a aflat în exerciţiul funcţiei sale.
Interdicţia de a divulga secretul profesional este generală şi absolută, cu o
singură excepţie. Este vorba de teoria secretului profesional destăinuit, care obligă
agenţii publici să împărtăşească informaţiile confidenţiale colegilor sau superiorilor
ierarhici atunci, cînd acest lucru este necesar pentru buna funcţionare a serviciului.
Obligaţia de rezervă. În exerciţiul funcţiei, funcţionarul trebuie să facă
abstracţie de opiniile sale politice sau religioase. El trebuie să fie neutru şi imparţial.
Obligaţia de perfecţionare profesională, care poate fi realizată prin formarea
continuă.
Obligaţii ce afectează comportamentul personal al funcţionarului:
Obligaţii specifice: obligaţia de reşedinţă (pentru ambasadori, militari, de
exemplu), obligaţia de a cere autorizaţie de căsătorie (în Franţa, de exemplu, pentru
militarii jandarmeriei).
Obligaţii generale. Funcţionarul trebuie să aibă, în viaţa sa personală, un
comportament ce nu compromite reputaţia administraţiei. El trebuie să dea dovadă de
demnitate, probitate, onestitate, dezinteres, discreţie, neutralitate, decenţă, simţul
responsabilităţii.
Nerespectarea de către funcţionar a acestor datorii este sancţionată disciplinar.
Funcţionarului public i se interzice să participe la grevele care perturbează
activitatea autorităţilor publice respective, de a cărei activitate depinde asigurarea
societăţii cu bunuri şi servicii de importanţă vitală.
În genere, statutul juridic al funcţionarilor publici este menit să sporească
interesarea lor morală şi materială, să le creeze condiţii necesare pentru exercitarea
funcţiilor de serviciu, sa garanteze drepturile şi asistenţa socială adecvată pentru acei
care şi-au consacrat viaţa slujirii statului şi poporului.

43
 §2. Responsabilitatea funcţionarului public, exigenţele faţă de pregătirea lui
profesională

În această secţiune vom face numai cîteva consideraţii generale cu privire la

răspunderea juridică a funcţionarilor publici, întrucît problemele de detaliu ale acestei
răspunderi vor fi analizate separat, unele în cadrul Dreptului administrativ, altele la
alte discipline ale ştiinţei dreptului.
A. Răspunderea juridică a funcţionarilor publici

Pentru abaterile săvîrşite în timpul executării funcţiei ori pentru neîndeplinirea

corespunzătoare a obligaţiilor lor, funcţionarii publici poartă o răspundere, în funcţie
de natura abaterii: – răspundere moral-juridică; răspundere disciplinară, specifică
funcţionarilor publici; răspundere administrativ-disciplinară propriu zisă, specifică
domeniul administrativ-contravenţională. Toate aceste forme de răspundere fiind din
domeniului dreptului administrativ. Dar şi răspunderea materială, răspunderea civilă şi
penală pot fi declanşate prin abaterile funcţionarilor publici 1
Răspunderea moral-politică, mai ales a cadrelor de conducere şi a celor alese, se
materializează în sancţiuni de aceeaşi natură ori în sancţiunea revocării din funcţie.
Revocarea din funcţie a cadrelor de conducere şi a celor alese se poate face nu numai
pentru săvîrşirea unor abateri anumite, ci şi atunci cînd activitatea desfăşurată de
cadrele acestea nu au realizat eficacitatea necesară, datorită limitelor proprii ale
funcţionarilor.2

1
A se vedea: Gh. Zaharia, Drept administrativ roman, Iaşi, 1996 Vol. I pag. 136
2
A se vedea: I. Iovănaş. Op. cit., pag. 195;Г.М. Понятие и принцыры государственой службы. Analele ştiinţifice. Vol. I, Chişinău 1996, pag. 20.

44
 Prof. A. Iorgovan, făcînd o analiză de sinteză a formelor de răspundere juridică
a funcţionarilor descrise în literatura de specialitate pînă la 1990, se opreşte la
următoarele tipuri: disciplinară, contravenţională, penală, patrimonială.1
Legislaţia Republicii Moldova, art. 30 alin.I al Legii serviciului public,
prevede următoarele forme ale răspunderii juridice:
- răspunderea disciplinară;
- răspunderea administrativă;
- răspunderea penală;
- răspunderea materială (civilă).
Formele răspunderii juridice nu se exclud între ele, putîndu-se aplica о sancţiune
disciplinară, cumulat cu una administrativă, civilă sau penală atunci cînd fapta
săvîrşită atrage astfel de răspunderi. În schimb nu se pot aplica două sancţiuni, în
cadrul aceleiaşi forme, pentru aceeaşi faptă.
În continuare vom caracteriza fiecare formă de răspundere în parte.
Răspunderea disciplinară - intervine în cazul neexecutării sau executării
necorespunzătoare a funcţiei (aliniatul 2 articolul 30). Adică, atunci cînd au fost încălcate
obligaţiile ce constituie conţinutul raportului juridic de muncă. Această răspundere poate
fi stabilită numai în sarcina funcţionarilor, care se află şi în raporturi de muncă cu
organul respectiv.
Persoanele cu funcţie de răspundere, care încalcă regulile concursului de
angajare în serviciul public, care angajează ignorînd restricţiile prevăzute de articolul 11
al Legii serviciului public şi nu respectă regulile de atestare a funcţionarilor publici şi de
conferire a gradelor de calificare sînt retrogradaţi pe un termen de pînă la un an sau
concediaţi, dacă acţiunile lor nu atrag acţiunea penală (aliniatul 4, articolul 30 al
Legii serviciului public).
Sancţiunile disciplinare şi modul lor de aplicare se stabilesc în conformitate cu

1A se vedea: A. Iorgovan, Dreptul administrativ, tratat elementar, Bucureşti 1994 Vol.IV, pag. 369

45
legislaţia muncii şi prezenta lege (aliniatul 3 articolul 30 al legii serviciului public),
cum ar fi aliniatul l al articolului 143 al Codului muncii al Republicii Moldova.
Pentru încălcarea disciplinei muncii administraţia aplică următoarele sancţiuni
disciplinare:
- observaţie;
- mustrare;
- mustrare aspră;
- concedierea.
Legislaţia cu privire la răspunderea disciplinară, statutele şi regulamentele
disciplinare, pot să prevadă pentru unele categorii de salariaţi şi alte sancţiuni
disciplinare (aliniatul 2, articolul 143 al Codului Muncii).
Vom menţiona şi prevederile art.263 p. l care prevede temeiuri suplimentare
pentru încetarea controlului individual de muncă al unor categorii de salariaţi, cum ar
fi: încălcarea gravă o singură dată a îndatoririlor de muncă de către conducătorul ales,
confirmat sau numit în funcţie de organele supreme ale puterii de stat şi ale
administraţiei de stat, de ministere şi departamente, organele administraţiei publice
locale.
În acest context, se poate de menţionat, că abaterile care atrag răspunderea
disciplinară a funcţionarilor publici nu sînt prestabilite printr-o listă exhaustivă. Uneori
prin acte normative privitoare la statutul diferitelor corpuri de funcţionari publici, se
prevăd anumite abateri cu caracter disciplinar, dar lista acestora nu este completă
pentru că pot interveni şi alte abateri de aceeaşi natură. Ceea ce caracterizează abaterile
disciplinare, care pot fi aplicate funcţionarilor publici este periclitarea disciplinei, care
trebuie să existe în funcţionalitatea normală a serviciilor administraţiei publice, în
săvîrşirea acestor abateri. De aceea, autoritatea disciplinară este legată de autoritatea
ierarhică şi ca rezultat acţiunea contra funcţionarilor este pornită de autoritatea

46
ierarhică. 1
Indiferent de cine este exercitată autoritatea disciplinară şi de modurile în care se
realizează acţiunea disciplinară, vom observa existenţa următoarelor trei elemente,
care caracterizează răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici:
- în primul rînd, este necesar ca funcţionarul să fi săvîrşit o greşeală de
serviciu sau în afara serviciului, care să prejudicieze realizării
funcţiei încredinţate funcţionarului. Este, deci, necesară o faptă
concretă. Pentru ineficienta profesională generală, funcţionarul nu
poate fi sancţionat disciplinar, în acest caz el se dovedeşte a fi
incompatibil cu exercitarea funcţiei pe care o deţine;
- în al doilea rînd, acţiunea disciplinară presupune cu necesitate, o
anumită sancţiune disciplinară care să fie prevăzută în normele
juridice;
- în al treilea rînd, pentru a exista sancţiuni disciplinare, trebuie să
existe intenţia de a pedepsi funcţionarul vinovat de săvîrşirea unei
abateri disciplinare. Prin acest element se face legătura între
comiterea abaterii disciplinare şi aplicarea sancţiunii prescrise în normele
juridice.2
In felul acesta vom deosebi situaţiile în care intervin anumite măsuri care
dezavantajează pe funcţionar în evoluţia carierei sale, dar care nu au caracterul
unei sancţiuni disciplinare. Astfel, în cazul unei reorganizări a serviciului, trecerea
funcţionarului dintr-o funcţie superioară într-una inferioară nu poate fi considerată
o sancţiune disciplinară deşi formal s-ar putea interpreta în acest fel
schimbarea situaţiei juridice a funcţionarului. Acest lucru este posibil atunci,
cînd retrogradarea constituie o sancţiune disciplinară. După cum

1
A se vedea: Д. Н. Бахрах. Op. cit., 142; A. Negoiţă. Op. cit., pag.107.
2
Ase vedea: A. Negoiţă.Drept administrativ,Bucureşti 1998, Op. cit., pag. 108.

47
 menţionează A. Negoiţă în lucrarea sa de drept administrativ
"Reglementarea juridică a răspunderii disciplinare a funcţionarilor organelor
administraţiei publice constituie o garanţie pentru apărarea acestora în cazul unui
eventual abuz din partea autorităţilor ierarhic superioare"1.
Răspunderea administrativă se angajează în cazul săvîrşirii unor abateri
administrative; ea este reglementată prin actele normative ce stabilesc sancţiuni
administrative pentru abaterile administrative săvîrşite de funcţionarii publici în
timpul exercitării atribuţiilor ce le revin în funcţiile publice ре care le deţin, ori pentru
neîndeplinirea acestor atribuţii. Şi această formă a răspunderii, sub toate aspectele
care о privesc - trăsături specifice, sancţiunile administrative, autorităţile care le
aplică etc.
Contravenţia administrativă (definită de articolul 9 a Codului cu privire la
contravenţiile administrative a Republicii Moldova) are un grad de pericol social mai
mare decît abaterile cu caracter disciplinar. Trebuie să precizăm că această răspundere,
conform legislaţiei administrative în vigoare a Republicii Moldova, o are în calitate
de titular al funcţiei, dar nu şi în calitate de membru al organului colegial, fiindcă
organul colegial nu are calitatea desubiect al răspunderii administrative.
Răspunderea materială se angajează în cazurile în care prin acţiunile sau
inacţiunile unui funcţionar public s-au cauzat serviciului public în care îşi desfăşoară
activitatea sau particularilor, anumite pagube materiale.
Efectuarea funcţiilor în cadrul organelor administraţiei publice poate produce
daune materiale şi morale persoanelor fizice şi juridice în raport cu care intervine
activitatea acestor organe.
Răspunderea patrimonială intervine în cazul funcţionarilor publici numai pentru
săvîrşirea unor delicte, deci о răspundere civilă delictuală şi nu una contractuală,
deoarece raporturile juridice care se stabilesc între funcţionarul public şi serviciul
1
Ase vedea: A. Negoiţă. Op. cit., pag. 108

48
public în care lucrează îşi au izvorul în actul administrativ de numire (de investire) în
funcţie, fiind raporturi de drept administrativ şi nu de natura contractată. Prejudiciile
cauzate de funcţionarii publici, serviciului public în care funcţionează, sau
particularilor, sunt consecinţa acţiunii sau inacţiunii lor delictuale, cauzatoare de
prejudicii şi se întemeiază pe dispoziţiile art. 998 din Codul civil.
Funcţionarul public nu răspunde de eventualele pagube duse patrimoniului
unităţii în care funcţionează dacă acestea se încadrează. În limitele legale, dacă sunt
provocate de cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate, ori din alte asemenea
cazuri în care pagubele se înscriu în riscul normal al serviciului sau sunt provocate de
forţa majoră.
Funcţionarul public răspunde patrimonial şi în următoarele cazuri:
- pentru restituirea sumelor ce i sau plătit, fără a-i fi datorate;
- pentru restituirea sumelor sau a bunurilor ce i sau acordat necuvenit. În cazul
în care bunurile primite nu mai pot fi restituite în natură, funcţionarul public
este obligat să plătească contravaloarea lor, stabilită în condiţiile legii;
- pentru plata contravalorii serviciilor nedatorate de care a beneficiat.
Conform aliniatului l al articolului 53 al Constituţiei Republicii Moldova
"persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau pentru nesoluţionare în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei".
M.Orlov consideră că aceasta se poate întîmpla atunci, cînd funcţia publică a fost
îndeplinită defectuos sau nu a fost îndeplinită deloc.1
După cum menţionează A. Negoiţă "este convenabilă acţiunea de despăgubire
împotriva organelor administraţiei publice, care dispun de mijloacele necesare pentru
despăgubirea terţelor, urmînd ca aceste organe să se despăgubească de la funcţionarii

1
A se vedea: M. Orlov. Răspunderea în dreptul administrativ (aspect teoretic). Chişinău 1997, pag.30; A. Negoiţă. Op. cit., pag. 109.

49
vinovaţi pe calea regresului".1
În această ordine de idei, profesor I. Anghel menţionează că "răspunderea
organelor administraţiei publice pentru pagubele cauzate de funcţionarii acestor organe
este limitată la acele cazuri, în care pagubele produse sînt legate de greşelile serviciului
respectiv, deci să aibă legătură cu exercitarea funcţiilor respective".2
Stabilirea răspunderii materiale a funcţionarului public şi recuperarea pagubelor
se face potrivit normelor care reglementează răspunderea materială a salariaţilor.
Decizia de stabilire a răspunderii patrimoniale poate fi atacată la instanţa de judecată
competentă.
Răspunderea penală se angajează în cazurile cînd funcţionarii publici săvîrşesc
anumite infracţiuni specifice, prevăzute şi sancţionate de Codul penal. Neîndeplinirea
obligaţiilor de serviciu, ori îndeplinirea defectuoasă a acestora, atunci cînd au un
pericol social deosebit, atrag răspunderea penală a funcţionarilor publici.3
Importanţa realizării în bune condiţii a funcţiei publice face necesară ocrotirea
acestei realizări prin normele de drept penal.
Astfel, capitolul VIII din partea specială a Codului penal al Republicii Moldova
este consacrat infracţiunilor, săvîrşite de persoane cu funcţii de răspundere, adică
infracţiuni care duc atingere activităţii organizaţiilor de stat sau altor activităţi
reglementate de lege.
Sînt prevăzute în acest capitol infracţiunile de abuz de putere sau abuz de
serviciu (articolul 184), excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu
(articolul 185), neglijenţa (articolul 186), nerespectarea cerinţelor Legii Republicii
Moldova cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova
(articolul 186), luarea de mită (articolul 187), mijlocirea mituirii (articolul 1871), darea de
mită (articolul 188), falsul în acte publice (articolul 189).
1
A se vedea: A. Negoiţă. Op. cit., pag. 170.
2
A se vedea: I. Angel. Răspunderea civilă. Bucureşti 1970, pag. 170.
3
A se vedea: A. П. Алехин, А. А. Кармолицкийб, Ю. М. Козлов. Op. cit., pag. 190-191.

50
 Particularităţile răspunderii penale, precum şi infracţiunile prevăzute de Legea
penală în legătură cu realizarea funcţiei publice se cercetează pe larg la Dreptul penal.

B. Exigenţele faţă de pregărirea profesională al funcţionarului public

Fiind învestit cu atribuţii pentru exercitarea puterii publice, funcţionarul public

este supus unor restricţii şi exigenţe în vederea ocupării funcţiei respective.
Astfel, conform articolului 11 din Legea serviciului public, nu poate ocupa o
funcţie publică persoana care:
a. este considerată prin hotărîre judecătorească, incapabilă sau cu o capacitate de
exerciţiu restrînsă;
b. nu are dreptul să ocupe o funcţie în subordinea sau subcontrolul funcţiilor
obţinute în aceea autoritate publică sau în altele de rudele lui directe;
c. nu are dreptul să deţină două funcţii în acelaşi timp sau să cumuleze o altă
muncă, prin contract sau acord, în întreprinderii străine sau organizaţii mixte,
cu excepţia activităţii ştiinţifice, didactice, de creaţie etc.;
d. să fie împuternicit al unei terţe persoane în autoritatea poblică în care este
angajat;
e. să desfăşoare activitatea de întreprinzător ori să înlesnească, în virtutea funcţiei
sale, activitatea de întreprinzător a persoanei fizice şi juridice în schimbul unor
recompense, servicii, înlesniri;
f. să plece în delegaţie peste hotare din contul persoanelor fizice şi juridice, cu
excepţia deplasărilor de serviciu, prevăzute în acordurile internaţionale la care
Republica Moldova este parte sau conform înţelegirilor dintre autorităţile
publice ale Rebublicii Moldova şi organele respective din alte state etc.
• Prin exigenţe speciale înaintate faţă de funcţonarul public legiuitorul
specifică” La încadrarea în serviciul public şi ulterior în fiecare an ,
51
 funcţionarul este obligat să prezinte, în mod stabilit de lege, o declaraţie
privind veniturile, averea imobilă şi mobiliară de valoare depunerile
bancare şi hîrtiile de valoare, angajamentele financiare, care aparţin soţiei
(soţului), precum şi copiilor minori”.
Alte exigenţe şi cerinţe speciale înaintate pentru ocuparea funcţiilor publice,
care decurg din Constituţie şi din alte acte normative, sunt:
• să fie cetăţean al Republicii Moldova şi să aibă domiciliu permanent în
republică;
• să cunoască limba oficială a statului;
• să aibă o capacitate de exerciţiu a drepturilor;
• să posede studii corespunzătoare şi să fie apt din punct de vedere medical
pentru exercitarea funcţiei pretinse;
• să nu aibă antecedente panale rezultate din infracţiuni intenţionate, ce nu au
fost ridicate sau stinse în modul stabilit de lege;
• să aibă o bună reputaţie, care să corespundă exigenţelor funcţiei respective;
• să aibă o vîrstă respectivă şi o vechime în specialitate în cazul cînd acestă
condiţie este cerută;
• să fie declarat „admis” dacă persoana este încadrată în urma unui concurs;
Din cerinţe speciale, în dependenţă de caracterul funcţiei şi domeniul de
activitate, pot fi: studii superioare, sănătate excelentă (în poliţie, armată), vîrsta
anumită pentru unele categorii de funcţii, cunoaşterea unei limbi străine etc.

52
3
3
3