UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA- SIBIU”

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUȚIU”

SPECIALIZAREA: DREPT ID
CENTRU TUTORIAL: SIBIU

TITLUL PROIECTULUI:
IDENTIFICAȚI ȘI ANALIZAȚI PE SCURT PRICIPALELE
DIFERENȚE EXISTENTE ÎNTRE ACTIUNEA CIVILĂ ȘI ACȚIUNEA
PENALĂ

PROFESOR DE DISCIPLINĂ:
Elisabeta Mariana BOTIAN

STUDENT:
CROITORU IOAN-GABRIEL
ANUL 3

ANUL UNIVERSITAR 2023-2024

SEMESTRUL 1
 IDENTIFICAȚI ȘI ANALIZAȚI PE SCURT PRICIPALELE
DIFERENȚE EXISTENTE ÎNTRE ACTIUNEA CIVILĂ ȘI ACȚIUNEA
PENALĂ

Acţiunea penală şi acţiunea civilă

Asemănări şi deosebiri

Acțiunea în justiție apare atunci când prin încălcarea unei norme juridice se produce un
conflict de drept între persoană cu atitudinea ilicită și cea ale cărei drepturi și interese legitime au fost
vătămate.

Pentru restabilirea ordinii de drept încălcate, este necesară intervenția organelor competențe
să aplice legea, rezolvarea conflictului de drept fiind un atribut exclusiv al justiției.

Mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept este adus spre soluționare organelor
judiciare poartă denumirea de acțiune în justiție.

În funcție de normă încălcată, conflictul de drept poate fi de natură civilă, penală, administrativă etc.
și, prin urmare, acțiunea în justiție poate fi civilă, penală sau contravențională.

Factorii sau termenii acțiunii în justiție sunt conceptele juridice ce asigura o corectă desfășurare
a activității judiciare, fiind reprezentate de: temeiul acțiunii; obiectul acțiunii; subiecții acțiunii;
aptitudinea funcțională a acțiunii.

Temeiul acțiunii este atât de fapt, cât și de drept; temeiul de fapt al acțiunii îl constituie fapta
ilicită, iar temeiul de drept îl constituie normă juridică în care este prevăzut dreptul la acțiune în cazul
săvârșirii faptei ilicite.

Obiectul acțiunii îl constituie tragerea la răspundere juridică a faptui-torului, prin declanșarea

și desfășurarea procedurii judiciare corespunzătoare.

Subiecții acțiunii sunt subiecții raportului juridic de conflict, dar cu poziții inversate.

Aptitudinea funcțională a acțiunii desemnează totalitatea actelor procesuale ce pot lua naștere
prin exercitarea acțiunii, fiind dependență însă de existența celorlalți factori (prescripția, amnistia,
decesul făptuitorului, neexercitarea caii de atac etc.).

Acţiunea penală şi acţiunea civilă

Acțiunea penală constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în față organelor
judiciare raportul conflictual de drept penal, în vederea tragerii la răspundere penală a persoanei care
a săvârșit infracțiunea.

În ceea ce privește acțiunea civilă, potrivit art. 998 C.civ., "Orice fapta a omului, care cauzează
altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara". Acesta este temeiul
juridic al acțiunii civile în cazul infracțiunii din care a rezultat un prejudiciu.

Fiind alăturată acțiunii penale, acțiunea civilă are un caracter accesoriu, putând fi exercitată
în cadrul procesului penal numai în măsură punerii în mișcare a acțiunii penale. Caracterul accesoriu
al acțiunii civile în procesul penal face că ea să poată fi exercitată numai împotriva învinuitului,
inculpatului sau a părții responsabile civilmente, precum și față de succesorii acestora.
 Pentru exercitarea acțiunii civile în procesul penal sunt necesare următoarele condiții:

a) infracțiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

b) între infracțiunea săvârșită și prejudiciul creat să existe o legătură de cauzalitate;c)

prejudiciul să fie cert;

d) prejudiciul să nu fi fost reparat;

e) în cazul persoanelor cu capacitate deplină de exercițiu, să existe cererea de constituire

că parte civilă în cadrul procesului penal;

f) infracțiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral.

Acțiunea civilă are același temei că și acțiunea penală, constând în normă juridică încălcată
(temeiul de drept) și fapta comisă (temeiul de fapt).

Obiectul acţiunii civile şi al acţiunii penale

Potrivit dispozițiilor art. 9, "Acțiunea penală are că obiect tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au săvârșit infracțiuni". Acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare
prevăzut de lege și se poate exercită în tot cursul procesului penal.

Obiectul acțiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit
infracțiunea, celelalte acțiuni sau proceduri judiciare având o altă natură juridică și un alt conținut
(reabilitarea judecătorească, repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept).

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1), acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă
a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente.

În alin. (2) se arată că tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile

civilmente se realizează prin constituirea persoanei vătămate că parte civilă și exercitarea acțiunii civile
în cadrul procesului penal, alături de acțiunea penală.

Repararea pagubei se face, potrivit dispozițiilor legii civile, în natură, prin:

a) restituirea lucrului;

b) restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii;

c) desființarea totală sau parțială a unui înscris;

d) prin orice alt mijloc de reparare în natură.

În situația în care repararea în natură nu este posibilă, inculpatul și partea responsabilă

civilmente pot fi obligați la plata unei despăgubiri bănești.

Repararea daunelor morale, respectiv evaluarea în bani a acestora, reprezintă o modalitate

greu de realizat, neexistând posibilitatea aplicării unor criterii precise de evaluare. În acest sens, doar
instanța de judecată are dreptul de a stabili anumite despăgubiri bănești pentru acoperirea daunelor
morale suferite prin săvârșirea infracțiunii.
 Subiecții acțiunii penale și ai acțiunii civile
Subiecții raportului juridic de drept penal substanțial sunt și subiecți în cadrul raportului juridic
procesual penal. După cum se știe însă, în rezolvarea raportului de conflict, subiecții raportului juridic
penal își inversează rolurile: subiectul pasiv al infracțiunii va fi subiectul activ al acțiunii penale, iar
subiectul activ al infracțiunii va fi subiectul pasiv al acțiunii penale.

Subiectul activ al acțiunii penale este titularul dreptului la acțiune, calitate ce-i revine în mod
exclusiv statului. Persoană vătămată nu poate fi niciodată titular al acțiunii penale, nici în situațiile în
care, conform prevederilor legale, persoană vătămată are dreptul de a cere punerea în mișcare a
acțiunii penale prin plângere prealabilă, de a-și retrage această cerere sau de împăcare cu făptuitorul.
Referitor la aceste situații, tot statul este titularul acțiunii penale, iar persoană vătămată este subiect
activ secundar al acțiunii penale.

Prin urmare, întâlnim subiecți activi principali (statul prin organele sale specializate) și
secundari (persoană vătămată), în timp ce subiectul pasiv este inculpatul împotriva căruia se exercită
acțiunea penală.

Subiectul activ al acțiunii civile în procesul penal este persoană care a suferit prejudiciul produs
prin infracțiune; potrivit art. 24, persoană vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului
penal se numește parte civilă. În situația persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu
capacitate de exercițiu restrânsă, subiecți procesuali vor fi reprezentanții legali, care vor exercîtă
acțiunea civilă în interesul celor pe care-i reprezintă. Reprezentanții legali nu capătă calitatea de parte
civilă, ei exercită doar drepturile părții civile.

Conform art. 21, în caz de deces al uneia dintre părți, acțiunea civilă rămâne în competență
instanței penale, introducandu-se în cauza moștenitorii acesteia.

Succesorii părții civile au calitatea de părți în procesul penal, valorificându-și propriile drepturi,
ei nefiind substituți procesuali sau reprezentanți, deoarece antecesorii au încetat să mai fie subiecți
de drept, prin deces.

Persoanele juridice pot fi și ele subiecți ai acțiunii civile, în caz de reorganizare, introducandu-
se unitatea care succede în drepturi, iar în caz de desființare sau dizolvare, se introduc în cauza
lichidatorii.

Subiecți pasivi ai acțiunii civile în procesul penal sunt învinuitul sau inculpatul, precum și partea
responsabilă civilmente, dar pot fi și moștenitorii învinuitului sau inculpatului sau ai părții responsabile
civilmente (când această este o persoană fizică), cât și persoanele juridice care succed în drepturi.

Moștenitorii unei persoane învinuite (sau inculpate) de săvârșirea unei infracțiuni pot deveni
subiecți pasivi ai acțiunii civile exercitate în față instanței penale, numai în cazul în care decesul s-a
produs după sesizarea instanței cu judecarea acțiunii penale. Trăsăturile acțiunii penale şi ale acţiunii
civile Acțiunea penală prezintă următoarele trăsături:

a) aparține statului. Numai statul are dreptul să acționeze împotriva celor vinovați, fiind
singurul titular al acțiunii penale, exercitarea ei fiind încredințată procurorului. În doctrina, s-a
exprimat și punctul de vedere că titular al acesteia, în cazuri restrânse, ar fi și persoană vatamata1;

b) este obligatorie. În momentul în care se săvârșesc infracțiuni, statul intervine

prinmijloace de drept penal în scopul restabilirii ordinii de drept, iar exercitarea acțiunii penale devine
obligatorie. Există și anumite cazuri în care obligativitatea acțiunii penale încetează, respectiv,
situațiile ce constituie excepții de la principiul oficialității. Astfel, în cazul plângerii prealabile, partea
vătămată are dreptul de a-și retrage plângerea sau de a se împacă cu făptuitorul;

c) este irevocabilă și indisponibilă. Odată pusă în mișcare, acțiunea penală nu mai poate
fi oprită și nici limitată de cel care a declanșat-o; ea nu mai depinde de voință organului care o exercită,
urmând a fi epuizată doar la soluționarea cauzei penale. Ea se poate stinge numai în cazurile prevăzute
de lege.

Indisponibilitatea acțiunii penale face că această să se deosebească de acțiunea civilă.

Disponibilitatea adevărată care să aparțînă părții nu poate există decât asupra acțiunii civile, pentru
că numai titularul acesteia poate fi și un alt subiect decât statul, respectiv, o persoană fizică sau
juridică, având posibilitatea să dispună de dreptul sau la acțiune, că de orice alt drept subiectiv;

d) este indivizibilă. Caracterul indivizibil al acțiunii penale decurge din unitatea

infracțiunii, neavând nicio relevanță faptul că la săvârșirea ei au participat mai multe persoane.

Într-o cauza penală, nu se exercită atâtea acțiuni câți autori, instigatori sau complici sunt, doar
efectele acțiunii unice și indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor. Potrivit art. 131 alin. (4)
C.pen., caracterul indivizibil al acțiunii se manifestă și în situația plângerii prealabile a persoanei
vătămate, care, chiar făcută sau menținută cu privire numai la unul dintre participanți, atrage
răspunderea penală a tuturor participanților;

e) este individuală. Acțiunea penală poate fi exercitată numai împotriva

inculpatului.Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acțiunii penale, alături de inculpat sau în
locul acestuia.

Față de acțiunea penală, acțiunea civilă este disponibilă, accesorie acțiunii penale și poate fi
îndreptată împotriva altor persoane decât învinuitul sau inculpatul.

a) Disponibilitatea acțiunii civile

Declanșarea acțiunii civile se face prin manifestarea de voință a persoanei vătămate de a se

constitui parte civilă, putând renunta la calitatea să pe parcursul procesului penal.

b) Acțiunea civilă este accesorie acțiunii penale

Această poate fi exercitată numai în cadrul procesului penal, alături de acțiunea penală.
Poziția de dependență conduce la exercitarea ei numai față de inculpat, partea responsabilă civilmente
și, eventual, moștenitorii sau succesorii lor.

c) Acțiunea civilă nu este individuală

Acțiunea civilă poate fi îndreptată și împotriva altor persoane decât cea care a săvârșit
infracțiunea, așa cum arătăm la pct. 4.2.

Momentele desfășurării acțiunii penale

Conform art. 9 alin. (3), acțiunea penală se poate exercită în tot cursul procesului penal. Realizarea
acțiunii penale se materializează în trei momente, și anume: punerea în mișcare a acțiunii penale;
exercitarea acțiunii penale; stingerea acțiunii penale.
 Punerea în mișcare a acțiunii penale
"Acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege" [art. 9 alin.
(2)].

Spre deosebire de începerea urmăririi penale, care se face în rem, punerea în mișcare a
acțiunii penale se face în personam, adică, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, este necesară
identificarea persoanei care urmează să fie trasă la răspundere penală pentru fapta concretă ce-i este
imputată.

De regulă, punerea în mișcare a acțiunii penale este atributul procurorului și numai în situațiile
prevăzute de lege cade în sarcina instanței de judecată.

În măsură în care persoană făptuitorului este cunoscută și sunt probe suficiente de vinovăție,
acțiunea penală poate fi pusă în mișcare, la începutul urmăririi penale ori pe parcursul acesteia, printr-
o ordonanță, iar la sfârșitul acestei faze, prin rechizitoriul procurorului [art. 262 pct. 1 lit. a)].

Sunt situații în care acțiunea penală este pusă în mișcare în timpul judecății, dacă în sarcina
inculpatului sunt descoperite fapte noi care au legătură cu cea care face obiectul cauzei penale. În
acest sens, menționăm cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte sau alte persoane. În
această ipoteza, tot procurorul pune în mișcare acțiunea penală printr-o declarație verbală ce va fi
consemnată de instanța în încheierea prin care se decide în legătură cu extinderea procesului penal.

Instanța de judecată extinde din oficiu procesul penal [dacă procurorul nu participa la judecată
și sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 336 alin. (1)] printr-o încheiere.

În cazul în care persoană vătămată se adresează cu plângere prealabilă organului de cercetare

penală sau procurorului [art. 279 alin. (2)], procurorul va pune în mișcare acțiunea penală.

Important de menționat este faptul că plângerea prealabilă nu constituie prin ea însăși un act
de inculpare, ci este un act prin care se pretinde tragerea la răspundere a infractorului și o condiție
indispensabilă punerii în mișcare a acțiunii penale.

Exercitarea actiunii penale

Prin exercitarea acțiunii penale se înțelege susținerea ei în vederea realizării tragerii la
răspundere penală a inculpatului2. În cursul urmăririi penale, exercitarea acțiunii penale se face de
către procuror, alături de care poate participa și persoană vătămată, în cazul când este necesară
plângerea prealabilă.

Exercitarea acțiunii penale în faza de urmărire penală presupune strângerea, administrarea și

verificarea tuturor probelor în baza cărora se poate decide trimiterea în judecată sau se poate adopta
o soluție de scoatere ori încetare a urmăririi penale, care să ducă la stingerea acțiunii. Activitatea se
realizează de organele de cercetare penală, sub conducerea procurorului, sau chiar de către procuror,
când efectuează personal urmărirea penală. La sfârșitul urmăririi penale, dacă este cazul, procurorul,
prin rechizitoriu, îl trimite pe inculpat în judecată.

În cursul judecății, procurorul exercită acțiunea penală prin diferite cereri și concluzii pe care
le formulează în față instanței, prin susținerea invinuirii, folosirea cailor de atac etc. Procurorul poate
renunta la învinuire, punând concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului [art. 316
alin. (3)]. Această nu echivalează cu o revocare a acțiunii penale care este indisponibilă, constituind
numai o renunțare la exercitarea ei și, indiferent de atitudinea procurorului1, instanța este obligată să
adopte soluția legală ce se impune.
 În cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă, participa și partea
vătămată, dar acțiunea penală este exercitată tot de procuror.

Epuizarea şi stingerea acţiunii penale

Finalitatea acțiunii penale se materializează într-un ultim moment, și anume: epuizarea și
stingerea. Astfel, acțiunea penală, pusă în mișcare și exercitată, se epuizează în urmă judecării cauzei
și pronunțării unei hotărâri, care poate fi de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului
penal.

Cu toate acestea, sunt situații când acțiunea penală se poate stinge și pe parcursul urmăririi
penale, dacă se constată că aptitudinea functionala2 a fost înlăturată de una din cauzele expres
prevăzute de lege, ipoteza în care procurorul poate adopta una dintre soluțiile de netrimitere în
judecată: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea dosarului.

Articolul 10 prevede în mod expres cazurile în care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare
sau, dacă totuși a fost pusă în mișcare, nu poate fi exercitată. Există însă și cazuri speciale, prevăzute
în Codul penal sau în diverse legi speciale cu conținut penal, care poartă denumirea de situații de
nepedepsire [împiedicarea consumării faptei de către participant înainte de descoperirea ei - art. 30
C.pen.; retragerea mărturiei mincinoase în condițiile legii - art. 260 alin. (2) C.pen.; nedenuntarea unor
infracțiuni săvârșite de soț sau de o rudă apropiată - art. 262 alin. (2) C.pen.].

În funcție de natură juridică, efectele diferite și soluțiile pe care le determina3, cazurile

prevăzute de art. 10 pot fi grupate în: cazuri care înlătura temeiul acțiunii penale; cazuri în care
acțiunea este lipsită de obiect sau se poate exercită numai în anumite condiții.

Cazurile în care acțiunea penală este lipsită de temei. Acestea sunt:

a) fapta nu există [art. 10 lit. a)];

b) fapta nu este prevăzută de legea penală [art. 10 lit. b)]; acest caz are legătură
directăcu principiul legalitățîi incriminarii; fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracțiuni
[art. 10 lit. b1)];

c) fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat [art. 10 lit. c)];

d) faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii [art. 10 lit.
d)];

e) există vreuna din cauzele care înlătura caracterul penal al faptei [art. 10 lit.
e)].

Cazurile în care acțiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiții sau este lipsită
de obiect. Acestea sunt:

f) lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea

organuluicompetent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare
a acțiunii penale [art. 10 lit. f)]; totuși, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare, ulterior, în
condițiile legale;
 g) a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului sau, după caz,
radierea
persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor [art. 10 lit. g)];

h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat, în cazul

infracțiunilor pentru
care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătura răspunderea penală [art. 10 lit. h)];

i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale [art. 10 lit. i)]; există o cauza de
nepedepsire
prevăzută de lege [art. 10 lit. i1)];

j) există autoritate de lucru judecat [art. 10 lit. j)].

Pentru a opera autoritatea de lucru judecat în materie penală, se cere o dublă identitate între
cele două cauze: de persoane și de obiect. În materie civilă însă, identitatea trebuie să fie triplă: de
persoană, de obiect și de cauza.

Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare
juridică.

Exercitarea acțiunii civile

Acțiunea civilă parcurge trei etape în desfășurarea procesului penal: declanșarea ei,
exercitarea și rezolvarea.

Față de disponibilitatea acesteia, parcurgerea tuturor etapelor nu este obligatorie, partea

civilă putând renunta (cu excepțiile legale) la exercitarea ei. Fiind accesorie acțiunii penale, când
această se stinge, automat se va stinge și acțiunea civilă.

Dreptul de opțiune
Pentru a se exercită dreptul de opțiune, trebuie să coexiste cele două cai prin care se pot cere
despăgubirile civile:

a) să fie declanșat procesul penal, implicit acțiunea penală pusă în mișcare;

b) să existe posibilitatea exercitării acțiunii civile la o instanța civilă.

Dacă persoană fizică, ce a suferit un prejudiciu material prin săvârșirea infracțiunii, alege una
dintre aceste două cai de exercitare a acțiunii civile și apoi renunta la calea aleasă, ea pierde definitiv
dreptul de a mai obține repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infractiune1. Astfel, dreptul
de opțiune este irevocabil tocmai pentru a contribui la o bună desfășurare a procesului penal.

Există și unele excepții de la regulă irevocabilității dreptului de opțiune, și anume când

persoană care a suferit un prejudiciu material prin infracțiune este împiedicată să-și continue
exercitarea acțiunii civile în calea pentru care a optat.

Dacă acțiunea civilă a fost exercitată din oficiu, părăsirea procesului penal poate avea loc când:

a) urmărirea penală sau judecată a fost suspendată;

b) s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale;

c) instanța a lăsat acțiunea civilă nerezolvată;

 d) există mai multe capete de cerere și doar unele au fost soluționate de instanța penală,
ulterior putându-se rezolva celelalte capete de cerere (pretenții) printr-o acțiune civilă exercitată în
față instanței civile.

O situație specială apare când persoană care a suferit prejudiciul prin infracțiune, după ce a
pornit acțiunea civilă în față instanței civile, părăsește această cale și o exercită în cadrul procesului
penal când:

a) acțiunea penală a fost pusă în mișcare ulterior pornirii acțiunii civile în față
instanțeicivile;

b) procesul penal a fost reluat după suspendare, încetarea urmăririi penale sau
scoaterea
de sub urmărire penală.

Conform art. 19 alin. ultim, dacă s-a pronunțat o hotărâre definitivă, părăsirea instanței civile
nu mai poate avea loc.

Pornirea acțiunii civile

Pornirea acțiunii civile se face prin constituirea persoanei vătămate că parte civilă contra
învinuitului sau inculpatului și, eventual, a persoanei responsabile civilmente.

Constituirea de parte civilă se face printr-o declarație dată în cursul urmăririi penale sau, în
față instanței, până la citirea actului de sesizare.

Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracțiune nu înlătura
dreptul acesteia de a participa și în calitate de parte vătămată în aceeași cauza [art. 15 alin. (3)].

Pentru acțiunea civilă din cadrul procesului penal nu se percepe taxa de timbru [art. 15 alin.
(4)].

Exercitarea acțiunii civile din oficiu

Acțiunea civilă se pornește și se exercită din oficiu când persoană vătămată este o persoană
lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

În toate cazurile în care acțiunea civilă se exercită din oficiu, instanța de judecată este obligată
să se pronunțe cu privire la repararea pagubei. Procurorul, dacă participa la judecată, este obligat să
susțînă interesele civile ale persoanelor în cauza, chiar dacă nu sunt constituite că părți civile [art. 18
alin. (2)].

Acțiunea civilă se poate exercită și de către succesori. Astfel, art. 21 prevede că acțiunea civilă
rămâne în competență instanței penale în caz de deces al uneia dintre părți, introducanduse în cauza
moștenitorii acesteia.

Exercitarea acțiunii civile la instanța civilă

Potrivit art. 20 alin. (1), "Persoană vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să
pornească acțiunea în față instanței civilă, dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a
lăsat nesoluționată acțiunea civilă".

În alin. (2) se arată că "În cazurile în care acțiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se
constată prin probe noi că pagubă și daunele morale nu a fost integral reparate, diferența poate fi
cerută pe calea unei acțiuni la instanța civilă".
 Articolul 20 alin. (3) prevede și situația în care "persoană vătămată se poate adresa cu acțiune
la instanța civilă pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale care s-au născut ori s-au
descoperit după pronunțarea hotărârii penale de către prima instanța".

Raportul dintre acțiunea penală și acțiunea civilă

Problema raportului dintre acțiunea penală și acțiunea civilă se ridică atunci când cele două
acțiuni sunt exercitate separat și concomitent, întrucât există pericolul de a se ajunge la hotărâri
judecătorești contradictorii. De aceea, se acordă preferință cauzei penale.

În art. 19 alin. (2), se regăsește regulă după care penalul ține în loc civilul, și anume judecată
în față instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Acțiunea penală are
intaietate1 față de acțiunea civilă, deoarece, pe de o parte, cauza materială unică a acestora este
săvârșirea infracțiunii, iar pe de altă parte, rezolvarea acțiunii civile este condiționată de rezolvarea
celei penale în privința existenței faptei, persoanei care a săvârșit-o și vinovăției acesteia [art. 22 alin.
(1)].

Rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal

Instanța penală are patru posibilități [art. 346 alin. (2), (3) și (4)]: nu acordă despăgubiri civile,
respingând acțiunea civilă că lipsită de temei; admite acțiunea civilă în total sau în parte; nu
soluționează acțiunea civilă; disjunge acțiunea civilă, pe care o rezolva separat.

BIBLIOGRAFIE

https://www.stiucum.com/drept/drept-penal/Actiunile-in-procesul-penal31212.php

https://www.qreferat.com/referate/drept/ACTIUNEA-PENALA-ACTIUNEACIVIL225.php

Noul Cod de procedură civilă

https://legeaz.net/dictionar-juridic

https://dreptmd.wordpress.com

Gh. Mateut, Procedura Penala, vol.II Editura Fundatiei Chemarea, 1993