1) Abţinerea şi recuzarea.

Art 50-C pr. Pen –persoana incompatibila este obligata sa declare, dupa caz, presedintelui
instantei, procurorului care supravegheaza cercetarea penala sau procurorului ierarhic superior,
ca se abtine de aparticipa la procesul penal, cu aratarea cazului de incompatibilitate ce
constituie motivul abtinerii. Declaratia de abtinere se face de indata ce persoana obligata la
aceasta a luat cunostinta de existenta cazului de incompatibilitate. Recuzarea-art.51-C. Pr.
Pen.-in cazul in care persoana incompatibila nu a facut declaratie de abtinere, poate fi recuzata
atat in cursul urmaririi penale cat si in cursul judecatii de oricare dintre parti de indata ce partea
a aflat despre existenta cazului de incompatibilitate. Recuzarea se formuleaza oral sau in scris
cu aratarea cazului de incompatibilitate. Abtinera sau recuzarea se solutioneaza de un alt
complet in sedinta secreta fara participarea celui care se abtine sau este recuzat. Examinarea
declaratiei de abtinere sau a cererii de recuzare se face de indata ascultandu-se procurorul si
daca este necesar cel ce se abtine si partile. Daca se admite abtinerea sau recuzarea se va
stabili in ce masura se mentin actele. Abtinerea sau recuzarea care priveste intreaga instanta
se solutioneaza de instanta ierarhic superioara. Incheierea nu ste supusa nici unei cai de atac.
In cursul urmaririi penale asupra cererii de abtine sau de recuzare se pronunta procurorul
insarcinat cu supravegherea penala sau procurorul ierarhic superior. Procurorul este obligat sa
solutrioneze cererea in cel mult 3 zile printr-o ordonanta.

2) Acţiunea civilă în procesul penal: noţiune; condiţii ale exercitării acesteia.

Art.476 – Instanta examineaza actiunea civila numai daca persoana vatamata este prezenta si
se constituie parte civila, iar pretentiile acesteia pot fi solutionate fara amanarea judecatii.
Art.14-Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului precum si a partii
responsabile civilmente. Actiunea civila poate fi alaturata actiunii penale prin constituirea
persoanei vatamate ca parte civila. Reparatrea pagubei se face potrivit legii civile: in natura sau
prin plata unei despagubiri banesti. Persoana vatamata se poate constitui ca parte civila in
contra invinuitului sau inculpatului si a partii responsabile civilmente. Constituirea se poate face
in cursul urmaririi penale si in fata in stantei pana la citirea actului de sesizare.Este posibil ca
săvârşirea unei infracţiuni să producă, pe lângă urmările socialmente periculoase şi un
prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, caz în care infracţiunea
este şi sursa unor obligaţii civile. Mijlocul legal prin care persoana păgubită material cer să-i fie
reparat prejudiciul cauzat este acţiunea civilă. Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin
care sunt traşi la răspundere inculpatul şi partea responsabilă civilmente deoarece prin aceeaşi

1
faptă s-a încălcat atât norma de drept penal cât şi norma de drept civil şi există temeiuri juridice
ca fapta să atragă atât răspunderea penală cât şi cea civilă. Aceste acţiuni au fost reunite în
cadrul procesului penal pentru că îşi au izvorul în aceeaşi faptă; fapta se referă la aceleaşi
persoane ce trebuie trase la răspundere penală şi civilă şi pentru a se evita darea unor soluţii
contradictorii. Părţii vătămate i s-a lăsat şi dreptul de a opta pentru exercitarea acţiunii civile în
cadrul procesului civil. Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului
penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Repararea pagubei se face potrivit
dispoziţiilor legii civile: în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de
reparare; sau prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este
cu putinţă. De asemenea, se acorda despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită
partea civilă. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau
inculpatului şi persoanei responsabile civilmente. Condiţii ale exercitării acţiunii civile. Pentru
exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal trebuie îndeplinite cumulativ mai multe
condiţii astfel: 1. Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Această condiţia
înseamnă că nu în orice proces penal poate fi exercitată acţiunea civilă întrucât unele infracţiuni
(este vorba despre infracţiunile de pericol, exemplu de infracţiune de pericol: pătrunderea fără
drept în sediul unei instituţii publice), prin natura urmărilor lor nu pot genera prejudicii materiale
sau morale, şi astfel este exclusă exercitarea acţiunii civile. 2. Între infracţiunea săvârşită şi
prejudiciu, să existe raport de cauzalitate. Inexistenţa acestui raport înlătură existenţa temeiului
tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit fapta. 3. Prejudiciul să fie cert.
Această condiţie impune ca acţiunea civilă să fie exercitată pentru repararea unui prejudiciu
sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul
este cert când este constatat, fiind astfel actual. Şi prejudiciul viitor poate fi cert, în situaţia când
este susceptibil de evaluare. 4. Prejudiciul să nu fi fost reparat, condiţie cerută întrucât există
posibilitatea ca, înainte de exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin
infracţiune să fi fost acoperit total sau parţial de către alte persoane decât inculpatul. Însă,
repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, nu exclude de plin drept, posibilitatea exercitării
acţiunii civile în procesul penal, întrucât există posibilitatea ca prejudiciul să nu fi fost acoperit
integral, sau, dacă prejudiciul a fost plătit, total sau parţial, de terţe persoane cărora nu le
revenea această obligaţie, acţiunea civilă poate fi exercitată în procesul penal în funcţie de titlul
cu care a fost acoperit prejudiciul. 5. Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei
juridice sau a persoanei fizice cu capacitatea deplină de exerciţiu de a fi despăgubită, condiţie
care se realizează prin constituirea de parte civilă.

2
3) Acţiunea penală: noţiune; obiectul şi subiecţii acţiunii penale; trăsăturile acţiunii penale.

Art.9-actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere a persoanelor care au savarsit

infractiuni. Art.23-inculpatul-persoana impotriva careia s-a pus in miscare actiunea penala.
Art.24 parte vatamata-persoana care a suferit prin fapta pena o vatamare fizica, morala sau
materiala. Parte civila-persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului
penal. Parte responsabila civilmente-persona chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit
legii civile, pentru pagubele provocate de invinuit sau inculpat. Acţiunea penală constituie
instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul
conflictual de drept penal în vederea tragerii la răspundere a celui vinovat de comiterea unei
infracţiuni. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal, de unde
rezultă că acţiunea penală nu are ca obiect aplicarea sancţiunii penale, întrucât ar însemna a
reduce posibilitatea exercitării acţiunii penale numai în faza de judecată, concluzie inexactă
întrucât acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Subiecţii acţiunii
penale sunt în realitate subiecţii principali ai raportului juridic procesual penal şi anume statul,
ca subiect activ al acţiunii penale, şi autorul infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei infracţiuni.
Subiecţii oficiali sunt persoane care îndeplinesc atribuţiile privind activitatea organelor judiciare
penale. Această categorie se subdivide în: subiecţi oficiali judiciari (organele de cercetare
penală, procurorii, judecătorii) şi subiecţii oficiali extrajudiciari (persoane cu atribuţii de inspecţie
din inspecţiile de stat, poliţie sanitară, poliţie sanitar-veterinară, vamală ş.a., de organe de
control şi constatarea infracţiunilor, de experţi oficiali etc.). Subiecţii particulari sunt persoane
care participă la diferite raporturi procesuale. Ei se subdivid în două categorii: subiecţii
particulari principali care sunt părţile şi subiecţii particulari secundari care participă la celelalte
raporturi procesuale. Părţile sunt inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente. Aceştia sunt singurii subiecţi procesuali care pot efectua acte
procesuale. Trăsăturile acţiunii penale: acţiunea penală este o acţiune socială, în sensul că
aparţine societăţii şi se exercită prin intermediul organelor statului anume învestite în acest
sens (de unde şi denumirea că acţiunea penală aparţine statului, trăsătură care deosebeşte
acţiunea penală de cea civilă, care este privată); acţiunea penală este obligatorie (consecinţă
directă a principiului oficialităţii procesului penal), ea trebuie pusă în mişcare în mod necesar ori
de câte ori sa săvârşit o infracţiune. În unele cazuri acţiunea penală nu mai este obligatorie, de
exemplu, când punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă;
este o acţiune indisponibilă, întrucât odată pusă în mişcare nu poate fi retrasă, trebuind fi
continuată până la epuizarea ei care are loc prin rămânerea definitivă a soluţiei care se
pronunţă în cauza penală. Însă, şi de la această regulă există excepţii când persoana vătămată

3
are să-şi retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul; este indivizibilă (inclusiv
când acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate), în
sensul că se întinde asupra tuturor celor care au participat la săvârşirea infracţiunii; acţiunea
penală este individuală, urmare a principiului răspunderii penale personale, putând fi exercitată
numai împotrivapersoanelor care au calitatea de participanţi la săvârşirea infracţiunii.

4) Apărătorul ca participant la desfăşurarea procesului penal. Drepturile şi obligaţiile acestuia.

Art. 172-In cursul urmaririi penale aparatorul are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de
urmarire penala si poate depune cereri sau memorii. Inculpatul arestat are drept sa ia legatura
cu aparatorul. Aparatorul are dreptul de a face plangeri. In cursul judecatii aparatorul are dretul
sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia si sa ia contact cu
inculpatul arestat. Activitatea procesuala penala trebuie sa se desfasoare in asa fel incat sa fie
trase la raspundere penala numai persoanele care se fac vinovate de comiterea infractiunilor si
numai in masura gravitatii faptelor savarsite. Aceasta se realizeaza prin dreptul de aparare ce i
se confera inculpatului si celorlalte parti care participa in procesul penal. Dreptul de aparare
cuprinde atat eforturile persoanelor ce lupta pentru respectarea drepturilor si intereselor lor
procesuale, cat si obligatia organelor judiciare de a asigura exercitarea acestor drepturi.
Constitutia Romaniei inscrie acest drept in art.24 care consfinteste faptul ca dreptul de aparare
este garantat in tot cursul procesului. O asemenea reglementare intalnim si in Legea
nr.92/1992 pentru organizarea judecatoreasca. Potrivit art.6 C.pr.pen., dreptul de aparare este
garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal, ocazie cu care
organele judiciare sunt obligate sa le asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale in
conditiile prevazute de lege si sa administreze probele necesare in aparare. Din continutul
acestor reglementari rezulta ca realizarea justitiei penale intr-un stat de drept trebuie sa se faca
cu respectarea tuturor drepturilor si intereselor procesuale ale partilor, care nu este un simplu
interes privat, ci este si un interes public. In acest sens, alaturi de parti si societatea are
interesul ca intr-o cauza penale sa se afle adevarul. Apararea este o activitate procesuala de
necesitate publica, reflectata atat in drepturile procesuale ale partilor, cat si in obligatiile
organelor judiciare. Apararea trebuie sa se refere la tot complexul cauzei, atat in fapt, cat si in
drept si trebuie sa se desfasoare prin actele si indeplinita dupa formele procesuale prescrise de
lege, ea neputand fi indeplinita in mod temeinic si in toata amploarea decat de un aparator cu
pregatire juridica, de un avocat. Realizarea acestei functii este asigurata de avocatura care la
noi in tara isi exercita activitatea si este organizate in baza Legii nr.51/1995, publicata in M.O
nr.116 din 9 iunie 1995 si a statului profesiei de avocat, publicat in M.O nr.237 din 17 octombrie
1995. Profesia de avocat se exercita numai de membrii barourilor, la alegere, in cabinete
4
individuale, cabinete asociate sau societati civile profesionale. In exercitarea profesiei, avocatul
este independent si se supune numai legii, statului si eticii profesionale. Acesta trebuie sa
ocroteasca interesele legale ale partii pe care o apara. Potrivit art.2 alin.3 din Legea nr.51/1995,
avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte persoanele fizice si juridice in fata tuturor
instantelor, autoritatilor si institutiilor, precum si a altor persoane, care au obligatia sa permita si
sa asigure desfasurarea nestingherita a activitatii avocatului in conditiile legii. Desi se inscrie
printre principalii participanti la rezolvarea cauzei penale si se situeaza pe pozitia procesuala a
parti ale carei interese le sustine, aparatorul nu este parte in proces, ci el indeplineste functia
apararii, functie ce reprezinta o necesitate publica. De asemenea, avocatul nu poate asista sau
reprezenta parti cu interese contrare in aceeasi cauza sau in cauze conexe si nu poate pleda
impotriva partii care l-a consultat mai inainte in legatura cu aspectele litigioase concrete ale
pricinii (art.39 alin.1 din Legea nr.51/1995). Totodata, avocatul nu poate fi ascultat ca martor si
nu poate furniza relatii nici unei autoritati sau persoane cu privire la cauza care i-a fost
incredintata, decat daca are dezlegare prealabila, expresa si scrisa din partea tuturor clientilor
sai interesati in cauza. Calitatea de martor are intaietate fata de calitatea de avocat cu privire la
faptele si imprejurarile pe care acesta le-a cunoscut inainte de a fi devenit aparator sau
reprezentant al vreunei parti in cauza. Avocatul nu poate indeplini functia de expert sau de
traducator in cauza in care este angajat aparator (art.39 alin. 2-5 din Legea nr.51/1995).
Asistenta jurdica este una dintre cele mai importante componente ale dreptului de aparare al
partilor, alaturi de posibilitatea acestora de a-si asigura personal apararea si de obligatia
organelor judiciare de a avea in vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt in favoarea partilor,
iar reglementarea ei in Constitutie, in Codul de procedura penala, in Legea nr.92/1992 si in
Legea nr.51/1995 constituie o garantie a exercitarii acestui drept fundamental. Considerata ca o
activitate procesuala complexa, apararea impune ca eforturile persoanei care isi apara
drepturile si interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma asigura in cadrul
procesului penal-prin sustinerea si valorificarea drepturilor si intereselor partii pe care o apara,
prin mijloacele si caile prevazute de lege – asistenta juridica. Asistenta juridica in procesul
penal reprezinta activitatea complexa desfasurata in conditiile legii, de aparator pentru
promovarea si apararea intereselor procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in
procesul penal. Potrivit art.3 din Legea nr.51/1995, asistenta juridica se realizeaza prin
acordarea de consultatii si intocmirea de cereri cu caracter juridic, prin asistarea si, dupa caz,
reprezentarea juridica, a persoanelor fizice sau juridice, in fata organelor de jurisdictie, de
urmarire penala si de notariat, precum si sustinerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si
intereselor legitime ale acestora cu autoritatile publice, institutiile si orice persoana romana sau
straina, redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii partilor, a continutului si a
datei actelor, precum si orice mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile
5
legii. Din continutul art.6 alin.4 si art.171 alin.1 C.pr.pen cat si din alte reglementari, rezulta ca
orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului penal, iar folosirea
acestui drept este facultativa, in sensul ca partile vor aprecia daca vor apela sau nu la aparator.
Tinand cont de toate aceste consideratii se poate spune ca asistenta juridica este facultativa.
Prin modificarile Legii nr.32/1990, legiuitorul a inlocuit, in art.171 alin.1, formula „in tot cursul
procesului penal” cu „in tot cursul urmarii penale si al judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza
urmaririi penale, pe care o numeste expres, la aceleasi rigori ca si faza judecatii, sub aspectul
garantiilor procesuale ce trebuie sa apere dreptul la asistenta juridica a invinuitului sau
inculpatului. Totodata, prin aceleasi modificari, s-a dispus obligativitatea organelor judiciare de
a aduce la cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In anumite cazuri prevazute
de lege, pentru asigurarea unei aparari reale a unor persoane care, datorita situatiilor in care se
gasesc, nu se pot apara singure, dreptul de aparare nu mai este facultativ, ci devine o conditie
legala necesara pentru normala desfasurare a procesului penal, asistenta juridica devenind
obligatorie. Deci, in asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie de dreptul de a fi
asistate de un aparator, ci, daca nu si-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu.
Prevederile legale care impun obligativitatea asistentei juridice pentru cazurile date, sunt
conditii imperative ale valabilitatii actelor efectuate si orice abatere de la aceste norme se
sanctioneaza prin nulitate absoluta. In urma modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea
nr.32/1990, s-au adus noi prevederi in planul drepturilor si garantiilor procesuale ale partilor prin
instituirea unor cazuri noi de asistenta juridica obligatorie. Astfel, in cursul urmaririi penale,
asistenta juridica este obligatorie in urmatoarele cazuri: cand invinuitul sau inculpatul este
minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii
militare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ
ori cand este arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa aceste cazuri, asistenta
juridica este obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita
pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea
face singur apararea. De asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.83/1992, este prevazuta
asistenta juridica obligatorie si in cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a unor
infractiuni de coruptie. Potrivit art.171 alin 4 C.pr.pen cand asistenta juridica este obligatorie,
daca invinuitul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui
aparator din oficiu. In asemenea situatii, legea acorda prioritate alegerii facute de invinuit sau
inculpat, dispunand ca delegatia aparatorului desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui
ales, facand totodata precizarea ca, daca la judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi
inlocuit, cauza se amana (art.171 alin.5 si 6 C.pr.pen). Din reglementarile in vigoare rezulta ca
asistenta juridica nu este obligatorie numai pentru invinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173
alin.3 C.pr.pen, cand instanta apreciaza ca din anumite motive partea vatamata, partea civila
6
sau partea responsabila civilmente nu si-ar putea face singura apararea, dispune din oficiu sau
la cerere luarea masurilor pentru desemnarea unui aparator. Pentru a da suport deplin si
consistenta reglementarii asistentei juridice, legea instituie o consolidare esentiala a drepturilor
aparatorului in cazul procesului penal cu efecte directe asupra drepturilor si intereselor
invinuitului, ale inculpatului si ale celorlalte parti. In acest plan, noua reglementare realizeaza si
cele mai solide garantii procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in cursul judecatii. Potrivit
dispozitiilor art.172 alin.1-6 C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul invinuitului sau
inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa formuleze
cereri si sa depuna memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actelor de urmarire
penala, daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii actului.
Cand asistenta juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta
aparatorului la ascultarea inculpatului. In cazul in care aparatorul invinuitului sau inculpatului
este prezent la efectuarea unui act de urmarire penala se face mentiune despre aceasta, iar
actul este semnat si de aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In
mod exceptional, cand interesul urmaririi cere, procurorul – din oficiu sau la propunerea
organului de cercetare penala – poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de
contact a inculpatului arestat cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5 zile.
Luarea de contact cu aparatorul nu poate fi interzisa la prelungirea duratei arestarii de catre
instanta de judecata, iar la prezentarea materialului de urmarire penala aceasta este
obligatorie. Aparatorul are dreptul de a se plange, potrivit art.275 C.pr.pen., daca cererile sale
nu au fost acceptate, in cazul in care asistenta juridica este obligatorie si nu si-a asigurat
prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului ori a fost interzisa luarea de contact dintre
inculpatul arestat si aparator in afara situatiilor prevazute de lege, procurorul este obligat sa
rezolve plangerea in cel mult 48 de ore. In cursul judecatii, potrivit art.172 alin.7 C.pr.pen.,
aparatorul are dreptul sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar in
cazul cand inculpatul este arestat, sa ia contact cu acesta. Aparatorul ales sau desemnat din
oficiu este obligat sa asigure asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru
nerespectarea acestei obligatii, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate
sesiza conducerea baroului de avocati spre a lua masuri (art.172 alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel,
in baza art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul raspunde disciplinar pentru nerespectarea
prevederilor legii pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat sau ale statutului
profesiei de avocat, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de
conducere ale baroului sau ale uniunii, precum si pentru orice fapte savarsite in legatura cu
profesia sau in afara acesteia, care sunt de natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiei
sau ale institutiei. Instantele judecatoresti si parchetele Ministerului Public sunt obligate sa
inainteze consiliului baroului orice actiune de urmarire penala sau de judecata pornita impotriva
7
unui avocat. In acelasi timp, si aparatorul partii vatamate, al partii civile si al partii responsabile
civilmente are dreptul de a formula cereri si de a depune memorii. De asemenea, are dreptul sa
asiste la efectuarea urmatoarelor acte de urmarire penala: ascultarea partii pe care o apara,
cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii, prelungirea duratei arestarii, iar la efectuarea
altor acte de urmarire poate asista cu incuviintarea organului de urmarire penala. In cursul
judecatii, aparatorul exercita drepturile partii pe care o asista (art.173 alin.1 si 2 C.pr.pen.).
Aparatorul are o pozitie independenta fata de parte. Desi reprezinta interesele partii, fiind legat
sub multiple aspecte de vointa acesteia, aparatorul devine independent prin faptul ca este
chemat sa apere doar interesele legitime permise de lege.

5) Apelul peste termen.

Art.365-Partea care a alipsit atat la judecata cat si la pronuntare, poate declara apel si peste
termen dar nu mai tarziu de 10 zile dupa caz de la data inceperii executarii pedepsei sau a
inceperii executarii privind despagubirile civile. Apelul declarat peste termen nu suspenda
executarea, dar instanta poate suspenda executarea. Apelul peste termen. Participantul la
proces care a lipsit atat la judecata, cit si la pronuntarea sentintei, poate declara apel si peste
termen, dar nu mai tarziu decat 10 zile de la data inceperii executarii pedepsei sau a
despagubirilor materiale. Apelul declarat peste termen nu suspenda executarea sentintei.
Instanta de apel poate suspenda executarea sentintei atacate. Apelul se declara prin cerere
scrisa, cererea de apel trebuie sa contina: Denumirea instantei la care se depune apelul;
Numele si prenumele apelantului, calitatea procesuala si adresa lui; Denumirea instantei
care a pronuntat sentinta, data sentintei, numele si prenumele inculpatului in privinta caruia se
ataca sentinta; Continutul si motivele cerintelor apelantului; Indicarea probelor si mijloacelor cu
ajutorul carora acestea pot fi administrate, daca se invoca necesitatea administrarii de noi
probe; Data declararii apelului si semnatura apelantului; Lista documentelor ce se anexeaza la
cererea de apel. Pentru persoana care nu poate sa semneze, cererea se atesta de un
judecator de la instanta a carei hotarare se ataca. Cererea poate fi atestata si de primarul
localitatii unde domiciliaza apelantul. Cererea de apel se depune la instanta a carei sentinta se
ataca, in atatea copii citi participanti la proces sunt. Persoana arestata poate depune cererea
de apel la administratia locului de detinere, fara a anexa copii. Dupa expirarea termenului
stabilit pentru declararea apelului, instanta judecatoreasca care a pronuntat sentinta trimite,
in termen de cinci zile, dosarul penal, impreuna cu apelul in instanta judecatoreasca superioara.

8
6) Arestarea inculpatului: condiţii, organe judiciare care pot lua măsura; durata.

Art.148-Masura arestarii preventive se ia fata de inculpat daca sunt indicii temeinice ca a

savarsit o fapta prevazuta de legea penala in urmatoarele situatii: daca domiciliul inculpatului
nu poate fi stabilit, infractiunea este flagranta iar legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare
de 3 luni, inculpatul a fugit sau s-a ascuns in scopul de a se sustrage de la urmarire sau de la
judecata, sunt date suficiente din care rezulta ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea
adevarului prin influentarea unui martor expert sau interpret, inculpatul a comis din nou o
infractiune, inculpatul este recidivist, exista circumstante agravante, inculpatul a savarsit o
infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani si lasarea lui in
libertate prezinta pericol pentru ordinea publica. Art.149-arestarea inculpatului nu poate depasi
30 zile afara de cazul in care ea este prelungita in conditiile legii. Masura poate fi luat de catre
procuror sau de catre instanta. Măsura arestării preventive poate fi luată faţă de o persoană
dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevazută de legea penală şi numai
în vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală. Arestarea
preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal, iar până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată si nici
o pedeapsa nu poate fi stabilita decat in conditiile si in temeiul legii.Arestarea preventivă a
inculpatului (persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală şi a fost pusă în mişcare
acţiunea penală). Arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale şi al judecăţii nu
poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul
curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea
inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul curge de la
data punerii în executare a mandatului de arestare. Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat
preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este
suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 si 16 ani este, în cursul urmăririi penale
de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în
cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul
urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod
excepţional. În mod excepţional, când pedeapsa prevazută de lege este detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14
si 16 ani în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Inculpatul minor mai
mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durata de cel mult 20 de
zile. Durata măsurii preventive poate fi prelungită în cursul urmăririi penale de fiecare dată cu
20 de zile, dar fără a se putea depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod

9
excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10
ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor mai mare de 16 ani, în cursul
urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.Durata arestării învinuitului minor este de
cel mult 3 zile.Împotriva încheierii prin care s-a dispus în timpul urmăririi penale arestarea
preventivă a învinuitului sau a inculpatului sau prelungirea arestării preventive ca şi împotriva
încheierii dată în cursul judecăţii prin care s-a dispus luarea, menţinerea arestării preventive,
învinuitul sau inculpatul poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la
pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Persoanei arestate
preventiv i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o întelege, motivele arestării.
Învinuirea i se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat
ales sau numit din oficiu. De asemenea, că are dreptul de a nu face nici o declaraţie,
atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Preşedintele
instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de
arestare preventivă formulată de procuror, care se comunică atât apărătorului ales sau numit
din oficiu cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa
judecătorului a învinuitului sau inculpatului. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează
în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii iar învinuitul sau
inculpatul este adus în faţa judecătorului. Măsura arestării preventive a învinuitului sau
inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către judecător în prezenţa
apărătorului, în afară de cazul când este dispărut, se află în străinatate ori se sustrage de la
urmărire sau de la judecată. În aceste cazuri, învinuitul sau inculpatul va fi ascultat imediat ce a
fost prins sau s-a prezentat. Judecătorul încunoştiinţează despre măsura arestării preventive în
termen de 24 de ore un membru al familiei învinuitului sau inculpatului ori o altă persoană
desemnată de acesta. Minorilor arestaţi preventiv li se asigură pe lângă drepturile prevăzute de
lege pentru deţinuţii preventiv ce au depaşit 18 ani drepturi proprii şi un regim special de
detenţie preventivă. Atunci când s-a dispus arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat
minor se încunoştinţează în termen de 24 de ore părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta, precum şi
serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor
neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în prima instanţa
cauza. Constitutia permite eliberarea persoanei arestate preventiv, la cererea acesteia, sub
control judiciar sau pe cautiune atat in cursul urmaririi penale cat si in cursul judecatii de
instanta de judecata. Cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi
făcută atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii de către învinuit sau inculpat,
soţul ori rudele apropiate ale acestuia. Cauţiunea se restituie în condiţiile legii. De asemenea,
legea prevede situaţiile în care cauţiunea nu se restituie. Liberarea provizorie sub control
10
judiciar sau pe cauţiune poate fi revocată în condiţiile legii. În caz de revocare a liberării
provizorii, instanţa dispune arestarea preventivă a inculpatului sau a învinuitului. Împotriva
încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs.
Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la
comunicare pentru cei lipsă. Recursul se judecă în termen de 2 zile.

7) Arestarea învinuitului.

Procurorul din oficiu sau la sesizarea organului de urmarire penala cand sunt indicii temeinice
ca a fost comisa o fapta prevazuta de legea penala daca considera ca in interesul urmaririi
penale este necesara privarea de libertate a invinuitului dispune prin ordonanta motivata
arestarea acestuia aratand temeiurile care justifica luarea masurii si fixand durata arestarii care
nu poate depasi 5 zile. Procurorul emite mandat de arestare a invinuitului.Arestarea invinuitului
poate fi dispusa si de instanta de judecata.Învinuitul este reţinut. Reţinerea durează 24 de ore.
La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului
arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării
ordonanţei de reţinere. În cazul în care procurorul solicită reţinerea se aplică art. 146 şi
următoarele din Codul de procedură penală, astfel: Dacă sunt întrunite condiţiile pentru a se
dispune reţinerea şi există probe din care rezultă vreunul dintre cazurile în care se dispune
arestarea învinuitului, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală,
când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după
ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată
de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului
delegat de acesta; Dosarul se prezintă preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de
detenţie ori judecătorului delegat de preşedintele instanţei; La prezentarea dosarului de către
procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de
soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în
cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din
oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului
a învinuitului reţinut; Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu
de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii; Învinuitul este adus în faţa judecătorului
şi va fi asistat de apărător; Participarea procurorului este obligatorie; După ascultarea
învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin
încheiere motivată; Dacă sunt întrunite condiţiile pentru arestare, judecătorul dispune, prin

11
încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, arătând în concret temeiurile care justifică luarea
măsurii arestării preventive şi fixând durata acesteia, care nu poate depăşi 10 zile; Totodată,
judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului;
Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dacă procurorul apreciază că sunt suficiente
dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare
acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată şi trimite dosarul instanţei competente înainte
de expirarea mandatului de arestare. În cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în
judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, procurorul va prezenta
instanţei cu propunerea de arestare preventivă a învinuitului. Instanţa de judecată, poate
dispune arestarea învinuitului în cazurile şi condiţiile arătate mai sus. Când s-a dispus
arestarea, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului.
Învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare.

8) Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting acţiunea penală.

In desfasurarea actiunii penale, pot interveni anumite cauze de impiedicare a pu-nerii in

miscare a actiunii penale sau a exercitarii actiunii penale, dupa caz. Ele pot interveni in orice
moment, in orice stadiu al procedurilor, adica fie inaintea inceperii urmaririi penale, cand
persoana interesata este faptuitorul, fie dupa inceperea urma-ririi penale, dar inainte de
punerea in miscare a actiunii penale, cand persoana intere-sata este inculpatul. Daca aceste
cauze intervin inainte de inceperea urmaririi penale, ele impiedica insasi inceperea urmaririi
penale, adica sunt cauze de impiedicare a inceperii urmaririi penale. Daca intervin dupa
inceperea urmaririi penale, ele sunt cauze de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale,
iar daca intervin dupa punerea in miscare a actiunii penale, impiedica exercitarea actiunii
penale. Cu aceeasi consecinta procesuala (inchiderea dosarului) aceste cauze sunt prevazute
de un singur text de lege: art. 10, c.pr.pen. Art. 10, c.pr.pen.cuprinde doua mari categorii de
cauze de impiedicare: Cauze care fac ca actiunea penala sa fie lipsita de temei-Sunt acele
cauze in care fie lipseste insusi temeiul actiunii penale, care este iden-tic cu cel al raspunderii
penale si care este chiar infractiunea, fie in care este exclusa raspunderea penala. Aceste
cauze sunt prevazute de art. 10, lit. a-h, c.pr.pen. a) Fapta nu exista -; Cand fapta lispeste in
materialitatea ei b) Fapta nu este prevazuta de legea penala -; Cand fapta exista, insa ea nu
este prevazuta de Codul penal sau de o lege speciala. c) Fapta nu prezinta pericolul social al
unei infractiuni -; Cand lipseste una dintre trasaturile infractiunii si anume pericolul social. d)
Fapta nu a fost savarsita de invinuit sau inculpat -; Cand, in urma efectuarii actelor

12
premergatoare sau de urmarire, se constata ca fapta este savarsita de o alta persoana. e)
Faptei ii lipseste unul dintre elementele constitutive ale infractiunii -; Orice fapta presupune un
continut constitutiv. Atunci cand lipseste un element de care este conditionata insasi existenta
infractiunii, fapta nu va constitui infractiune. f) Exista una dintre cauzele care fac ca fapta sa nu
fie infractiune -; Aceasta este situatia in care avem una dintre cauzele ce inlatura caracterul
penal al faptei (art. 44-51, c.pen.), precum si cele prevazute de legile speciale (Ex: Proba
veritatii, in caz de insulta sau calomnie). O parte dintre aceste cauze opereaza in rem (situatia
de la litera a), altele operea-za si in rem si in personam. Cauze care lipsesc actiunea penala de
obiect-Sunt acele cauze in care este inlaturata sau inlocuita raspunderea penala, precum si
acele cauze in care lipseste o conditie de procedura ceruta de lege pentru punerea in miscare
sau pentru exercitarea actiunii penale. Acestea sunt prevazute in art. 10, lit. f-g, c.pr.pen., la
care se adauga si cauzele de nepedepsire prevazute in Codul penal sau in alte legi speciale: a)
Lipseste plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului
competent sau o alta conditie prevazuta de lege pentru punerea in miscare sau pentru
exercitarea actiunii penale. Plangerea prealabila a persoanei vatamate este prevazuta fie in
Codul penal, fie in legi speciale pentru anumite categorii de infracti-uni, ca o conditie de punere
in miscare si de exercitare a actiunii penale, cum este cazul infractiunii de lovire sau de alte
violente, de vatamare corporala din culpa, de furt intre soti, de tulburare de posesie, de viol in
forma simpla, de amenintare sau in-fractiunea de concurenta neloiala, pentru care se cere
conditia plangerii prealabile, prevazute de Legea nr. 11/1991. Plangerea prealabila se poate
adresa fie organului de urmarire penala, in cazurile prevazute de art. 279, lit. b) si c), c.pr.pen.
fie direct instantei de judecata, in condi-tiile art. 279 (2), lit. a), c.pr.pen. Ea este nu numai un
mod special de sesizare a organului de cercetare penala, ci si o conditie de procedura astfel
incat absenta ei, atunci cand este prevazuta expres de lege, face sa lispeasca insusi cadrul
legal proce-sual de punere in miscare sau de exercitare a actiunii penale. In afara plangerii
prea-labile, legea mai pretinde autorizarea sau sesizarea organului competent in alte situatii:
Infractiunile savarsite in strainatate impotriva sigurantei Statului Roman sau impotriva vietii,
sanatatii sau integritatii corporale a unui cetatean roman de catre un cetatean strain sau o
persoana fara cetatenie, aflata in strainatate; Infractiunile contra reprezentantului unui stat
strain, pentru care este necesara exprimarea dorintei Guvernului strain; Infractiunile contra
circulatiei pe Caile Ferate, pentru care se cere sesizarea or-ganelor Cailor Ferate; Infractiunile
contra ordinii si disciplinei militare, pentru care se cere sesizarea comandantului UM;
Infractiunile comise de magistrati si de notarii publici, pentru care se cere avi-zul ministrului
Justitiei; Infractiunile comise de presedintele, vicepresedintele si judecatorii CSJ, pentru care se
cere autorizarea presedintelui Romaniei. b) Intervine amnistia sau prescriptia, care inlatura
raspunderea penala sau dece-sul faptuitorului, care impiedica punerea in miscare a actiunii
13
pentru ca este o acti-une personala. c) A intervenit retragerea plangerii prealabile sau
impacarea partilor. Retragerea plangerii prealabile a persoanei vatamate, atunci cand
plangerea pre-alabila este o conditie de punere in miscare sau exercitare a actiunii penale are
ca efect impiedicarea punerii in miscare sau a exercitarii actiunii penale. Pentru a pro-duce
aceste efecte, retragerea trebuie sa fie totala si neconditionata. Impacarea partilor impiedica
punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale, atunci cand legea penala prevede expres
ca inlatura raspunderea penala. Pentru a fi valabila trebuie sa aiba loc in fata autoritatii judiciare
competente care presupune prezenta ambelor parti. Trebuie sa fie totala si neconditionata,
pentru ca, potrivit art. 132, c.pen. “impacarea este personala si produce efecte numai daca
intervine pana la ramanerea definitiva a hotararii”. d) Atunci cand s-a dispus inlocuirea
raspunderii penale cu o raspundere adminis-trativa, conform modificarilor prevazute de Legea
nr. 104/1992. e) Atunci cand a intervenit autoritatea de lucru judecat. Hotararile ramase defini-
tive intra in puterea de lucru judecat, in baza legii. Acesta produce doua efecte: Efectul pozitiv -;
Consta in posibilitatea punerii in executare a hotararii penale definitive. Efectul negativ -;
Consta in impiedicarea unei noi puneri in miscare a actiunii penale pentru aceeasi fapta
(Regula: Non bis in idem). In situatia in care legea conditioneaza punerea in miscare sau
exercitarea actiunii penale de o autorizare sau de o sesizare din partea organului competent, o
noua acti-une penala poate fi pusa in miscare si exercitata, daca ulterior este indeplinita condi-
tia prevazuta de lege, ceea ce reprezinta o derogare de la regula “Non bis in idem”. f) A
intervenit una dintre cauzele de impunitate: Desistarea sau impiedicarea producerii rezultatului
(art. 22, c.pen.); Denuntarea faptei de trafic sau consum de droguri inaintea inceperii urmaririi
penale (art. 15, Legea 143/2000); Denuntarea faptei inainte de inceperea urmaririi penale;
Inlesnirea arestarii faptuitorilor dupa inceperea urmaririi penale, in cazul infrac-tiunii de trafic de
persoane, prevazuta de Legea 678/2001 privind prevenirea si com-baterea traficului de
persoane; Desi cauzele de impunitate nu sunt prevazute expres in art. 10, c.pr.pen. ele conduc
la acelasi efect, pentru ca, in realitate, inlatura raspunderea penala, adica impiedica punerea in
miscare sau exercitarea actiunii penale. Art.10-actiune penala nu poate fi pusa in miscare si
daca a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca: a) fapta nu exista; b) fapta nu este
prevazuta de legea penala, b1) fapta nu prezinta pericolul social al unei infractiuni; c) fapta nu a
fost savarsita de invinuit sau inculpat; d) faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale
infractiunii; e) exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal ala faptei; f) lipseste
plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori
alta conditie prevazuta de lege pentru punerea in miscare a actiunii penale; g) a intervenit
amnistia sau prescptia ori decesul faptuitorului; h) a fost retrasa plangerea prealabila sau partie
s-au impacat, pentru infractiunile pentru care opereaza aceste institutii; i) s-a dispus inlocuirea
raspunderii penale; j) exista autoritate de lucru judecat.
14
9) Cazuri de conexitate şi indivizibilitate.

Prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra unor
infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenţă. Un organ judiciar nu va putea, prin
prorogare de competenţă, să preia în competenţa sa cauze care revin organelor superioare ci
numai celor inferioare sau egale în grad. Cazurile de prorogare de competenţă sunt prevăzute
de lege, nefiind posibilă prorogarea convenţională. Cele mai des întâlnite cazuri de prorogare
de competenţă sunt indivizibilitatea şi conexitatea. Cazuri de conexitate. Conexitatea este o
stare de legătură între mai multe cauze penale care impune reunirea lor pentru a fi soluţionate
împreună. Legăturile între cauze pot fi subiective, referindu-se la persoana celui care a săvârşit
toate infracţiunile, sau obiective, creând o unitate de timp, de loc, sau o dependenţă între
infracţiuni. În alte cazuri legătura de conexitate este mixtă, referindu-se, pe de-o parte, la acea
persoană care a săvârşit mai multe infracţiuni, iar pe de altă parte la existenţa unei legături între
infracţiuni. Cazurile de conexitate sunt în număr de patru: când două sau mai multe infracţiuni
sunt săvârşite prin acte diferite de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi
în acelaşi loc; când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o
prealabilă înţelegere între infractori. Elementul de conexitate constă în înţelegerea între
infractorii care organizează comiterea infracţiunilor şi pentru judecarea lor se impune o
cunoaştere a întregului; când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau
ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau pentru a asigura
sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni. Conexitatea este dată de
faptul că trebuie judecate împreună infracţiuneamijloc cu infracţiunea-scop (de ex. infracţiunea
de fals cu infracţiunea de înşelăciune) şi infracţiunea săvârşită şi cea prin care se încearcă
ascunderea ei (favorizare, tăinuire, omisiunea denunţării); când între două sau mai multe
infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.
Motivele de reunire pot fi multiple dar urmăresc un singur scop, o mai bună înfăptuire a justiţiei
(de exemplu, o persoană a săvârşit mai multe infracţiuni, în concurs, fără legătură între ele sau
o persoană vătămată a fost prejudiciată prin infracţiuni diferite şi prejudiciul trebuie delimitat).
Cazuri de indivizibilitate. Indivizibilitatea este o stare de legătură între cauze, generată de
anumite împrejurări care, prin natura lor sau voinţa legii, formează o unitate care impune
judecarea întregului complex faptic şi de inculpaţi de o singură instanţă. Unitatea naturală
există atunci când o singură acţiune sau inacţiune constituie mai multe infracţiuni şi unitatea
legală când mai multe fapte penale constituie o singură infracţiune. Sunt trei cazuri de
indivizibilitate şi anume: când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane.
Cazul se referă la participaţia penală când există unitate infracţională cu pluralitate de infractori
15
- coautori, instigatori, complici, care trebuie judecaţi împreună pentru o bună administrare a
probelor şi pentru o justă proporţionalizare a pedepselor în funcţie de contribuţia fiecăruia la
comiterea faptei; când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act. Este
cazul concursului formal de infracţiuni, când datorită existenţei unei singure acţiuni sau
inacţiuni, care datorită împrejurărilor în care a avut loc sau urmăririlor pe care le-a produs,
întruneşte elementele a două sau mai multe infracţiuni, se impune judecarea într-o singură
cauză; când mai multe acte materiale alcătuiesc, prin voinţa legii, o singură infracţiune, cum
este infracţiunea continuată, complexă sau din obişnuinţă. În acest caz legea impune ca actele
materiale ce intră în componenţa unei infracţiuni să fie tratate ca un întreg indivizibil pentru care
se aplică o singură sanctiune.

10) Cazurile de asistenţă juridică obligatorie.

Art.171-asistenta juridica este obligatorie cand invinuitul sau inculpatul este minor, militar in
termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei institutii militatre de
invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau institut medical educativ, arestat chiar si in
alta cauza, daca legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani sau instanta apreciaza
ca inculpatul nu-si poate face singur apararea.

11) Cazurile de contestaţie în anulare.

Art. 386 –impotriva hotararilor penale definitive se poate face contestatie in anulare in
urmatoarele cazuri: cand procedura de citare a partii pentu termenul la care s-a judecat cauza
de instanta de recurs nu a fost indeplinita conform legii; cand partea dovedeste ca la termenul
la care s-a judecat cauza de catre instanta de recurs a fost in imposibilitate de a se prezenta si
de a incunostinta instanta despre aceasta impiedicare; cand instanta nu s-a pronuntat asupra
unei cauze din cele prevazute in art.10 lit. f-j cu privire la care existau probe in dosar; cand
impotriva unei persoane s-au pronuntat doua hotarari definitive pentru aceeasi cauza. Puteţi
apela la această care de atac extraordinară doar împotriva unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile. Puteţi exercita această cale de atac extraordinară doar pentru motivele exprese
prevăzute de lege. Nu puteţi formula o nouă contestaţie în anulare pentru motive ce au existat
la data celei dintâi. Între contestaţia în anulare şi revizuire nu există o ordine care trebuie
respectată. Exercitarea contestaţiei în anulare nu suspendă executarea hotărârii atacate.
Contestaţia în anulare are 2 forme: contestaţia în anulare obişnuită; contestaţia în anulare
specială. Puteţi formula contestaţia în anulare obişnuită, pentru următoarele motive: când
16
procedura de citare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit
legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică
privitoare la competenţă; Pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare de drept comun, trebuie
îndeplinite două condiţii: hotărârea contestată să fie irevocabilă ( indiferent dacă a fost
pronunţată în primă instanţă, în apel, recurs, revizuire, contestaţie în anulare ( exemplu:
hotărârea dată în primă instanţă care nu a fost apelată, sau legea prevedea că pot fi atacate cu
recurs şi nu au fost recurate, hotărârile pronunţate în apel nerecurate, hotărârea pronunţată în
recurs, etc; motivele contestaţiei în anulare obişnuite să nu fi putut fi invocate pe calea apelului
sau recursului ( exemplu: dacă aţi invocat aceste motive prin apel şi deşi au fost respinse, nu
le-aţi reiterat în recurs, sau aţi invocat această neregularitate procedurală direct în recurs etc.
Contestaţia în anulare obişnuită va fi primită pentru motivele indicate, în cazul în care aceste
motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa de recurs le-a respins pentru că
avea nevoie de verificări de fapt, sau recursul a fost respins fără să fie judecat pe fond. Puteţi
formula contestaţia în anulare specială pentru următoarele motive: când dezlegarea dată prin
hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale; când instanţa de recurs a
respins recursul sau l-a admis în parte, însă a omis să cerceteze vreunul din motivele de
nelegalitate pe care le-aţi invocat. În cazul ambelor motive de contestaţie în anulare specială,
trebuie să fie vorba de hotărâri judecătoreşti pronunţate în recurs. Care este instanţa
competentă să soluţioneze contestaţia în anulare: instanţa a cărei hotărâre se atacă. (prima
instanţă, instanţa de apel, instanţa de recurs, instanţa care a soluţionat contestaţia în anulare
sau revizuirea, dacă se invocă motive de nelegalitate a procedurii de citare sau de
necompetenţă materială a instanţei sau instanţa de recurs, când se invocă motive specifice
contestaţiei în anulare speciale). Cererea ( contestaţia în anulare) trebuie să fie făcută în scris
şi să cuprindă: arătarea instanţei, numele, domiciliul ori reşedinţa părţilor, ori după caz,
denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. În ce termen puteţi
exercita contestaţia în anulare: Dacă formulaţi contestaţie la executare împotriva unei hotărâri
judecătoreşti care poate fi pusă în executare silită trebuie să o introduceţi înainte de începerea
executării şi în tot timpul executării ei, până la săvârşirea ultimului act de executare. Dacă
formulaţi contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri irevocabilă care nu poate fi executată
silit, trebuie să o introduceţi în termen de 15 zile de la data când aţi luat cunoştinţă de hotărâre,
dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Reguli privitoare la
judecată: Contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere. Pentru judecarea cauzei
se va dispune citarea părţilor. Citarea trebuie, sub pedeapsa nulităţii, înmânată părţii cu cel
puţin 5 zile înaintea termenului judecăţii, excepţie cazurile urgente, când termenul poate fi
scurtat. Dacă nu vi s-a înmânat citaţia în termen sunteţi în drept să cereţi amânarea cauzei.
Dacă aveţi calitate de intimat, aveţi obligaţia să depuneţi întâmpinare cel mai târziu cu cel puţin
17
5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată. Dacă sunteţi intimat şi nu depuneţi
întâmpinare, veţi fi decăzut din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara
celor de ordine publică. Dacă sunteţi intimat şi nu sunteţi reprezentat sau asistat de avocat,
aveţi posibilitatea să cereţi un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării. Să
nu consideraţi că dacă aţi formulat contestaţie în anulare, hotărârea contestată nu se va pune
în executare până la soluţionarea contestaţiei în anulare. Dacă doriţi ca executarea hotărârii pe
care aţi contestat-o să nu pornească, trebuie să solicitaţi acest lucru instanţei învestite cu
soluţionarea contestaţiei în anulare. Deci, veţi formula o cerere prin care veţi solicita să dispună
suspendarea executării hotărârii contestate până la soluţionarea contestaţiei în anulate. Este
foarte important să cunoaşteţi că această cerere o puteţi formula pe calea dreptului comun, fie
separat, fie prin cererea prin care aţi invocat motivul de contestaţie în anulare. Dacă există
urgenţă în soluţionarea cererii de suspendare, o puteţi formula pe calea ordonanţei
preşedinţiale. În acest caz trebuie să faceţi dovada că pe rolul instanţei se află înregistrată
cererea de suspendare în condiţiile dreptului comun, deoarece pe calea ordonanţei
preşedinţiale măsura se dispune doar până la soluţionarea acestei cererii. În cazul ambelor
cereri, legea prevede condiţia unei cauţiuni, pe care o va stabili instanţa prin încheiere, ce este
supusă recursului în termen de 15 zile de la comunicare. Cauţiunea pe care o depuneţi vă
poate fi restituită după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a soluţionat cererea,în
condiţiile legii. Hotărârea pronunţată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac
ca şi hotărârea pe care o atacaţi.

12) Cazurile de revizuire.

Art.394-revizuirea poate fi ceruta cand: s-au descoperit fapte sau imprejurari ce nu au fost
cunoscute de instanta la solutionarea cauzei; un martor, un expert sau un interpret a savarsit
infractiunea de marturie mincinoasa in cauza a carei revizuire se cere; un inscris care a servit
ca temei al hotararii a carei revizuire se cere a fost declarat fals; un membru al completului de
judecata, procurorul sau persoana care a efectuat acte de cercetare penala a comis o
infractiune in legatura cu cauza a carei revizuire se cere; cand doua sau mai multe hotarari
judecatoresti nu se pot concilia. Puteţi exercita această cale de atac doar împotriva unei
hotărâri judecătoreşti definitive în apel sau prin neapelare, precum şi împotriva unei hotărâri
judecătoreşti date de instanţa de recurs, atunci când evocă fondul. Puteţi uza de calea revizuirii
chiar dacă împotriva hotărârii nu aţi declarat apel. Deci hotărârea supusă revizuirii trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să fie o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa de apel;
să fie o hotărâre definitivă a primei instanţe împotriva căreia nu s-a declarat apel; să fie o

18
hotărâre pronunţată de instanţa de recurs; să evoce fondul. Ce se înţelege prin a evoca fondul:
Înseamnă că instanţa învestită cu cererea de chemare în judecată a analizat probele
administrate , raporturile dintre părţi şi a pronunţat o hotărâre. Această condiţie trebuie să fie
îndeplinită de orice hotărâre judecătorească supusă revizuirii. Puteţi uza de această cale de
atac doar pentru motivele exprese prevăzute de lege: dacă dispozitivul hotărârii cuprinde
dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri
care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a
cerut; dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă; dacă un judecător , martor sau expert, care au
luat parte la judecată,a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau
dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. În
cazul în care , în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre
penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau
inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii se va cita şi cel învinuit de săvârşirea
infracţiunii. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea
potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori
dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei
revizuire se cere; dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică,
dispăruţi, incapabili sau cei puşi sub curatelă sau consiliu judiciar nu au fost apăraţi deloc sau
au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere; dacă există hotărâri definitive potrivnice,
date de instanţe de ace grad sau de grade diferite , în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi
persoane, având aceeaşi calitate. Această dispoziţie se aplică şi în cazul când hotărârile
potrivnice sunt date instanţe de recurs; dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la
judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa;
dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor
fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţe grave ale acestei încălcări
continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Cererea
de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire
se cere. În cazul prevăzut la punctul 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare
în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice. Dacă instanţele
sunt situate în circumscripţii diferite , cererea de revizuire se va adresa instanţei care a dat
prima hotărâre. Cererea de revizuire trebuie să fie făcută în scris, să cuprindă arătarea instanţei
, numele , domiciliul şi reşedinţa părţilor, ori după caz, denumirea şi sediul lor şi ale
reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. Dacă formulaţi cererea prin mandatar trebuie să
anexaţi procura în original sau în copie legalizată. Anexat cererii trebuie să depuneţi taxa
judiciară de timbru. Cine poate exercita contestaţia în anulare: doar persoanele care au avut
calitate de parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată. Nu este suficientă această
19
condiţie, ci trebuie să aveţi şi interes ca să promovaţi cererea de revizuire; procurorul poate
declara contestaţie în anulare, chiar dacă nu a participat la judecarea cauzei în care s-a
pronunţat hotărârea contestată; În ce termen se poate exercita revizuirea: În funcţie de motivul
de revizuire invocat, legea prevede puteţi exercita revizuirea în termen de o lună , termen ce se
va socoti în funcţie de motivul invocat: în cazurile prevăzute la pct. 1, 2, şi 7 alin (1) , de la
comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după
evocarea fondului , de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la punctul 7 alin.(2) de la
pronunţarea ultimei hotărâri; în cazul prevăzut la punctul 3, de la cel din urmă act de executare;
în cazul prevăzut la punctul 4 , din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea de
condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals
înscrisul. Dacă nu există astfel de hotărâri , termenul curge de la data când partea a luat
cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o
hotărâre penală , dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; în cazurile prevăzute
la punctul 5,din ziua în care sau descoperit înscrisurile care se invocă, ori, după caz, din ziua în
care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat
hotărârea a cărei revizuire se cere; în cazul prevăzut la punctul 6, de la comunicarea hotărârii
definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la
întoarcerea dispărutului ori de la dobândirea capacităţii; în aceste două cazuri termenul fiind de
6 luni; în cazul prevăzut la punctul 8 , termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la
încetarea împiedicării; în cazul prevăzut la punctul 9, termenul este de 3 luni de la data
publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României. Dacă
doriţi ca hotărârea supusă revizuirii să nu fie pusă în executare trebuie să formulaţi cerere de
suspendare a executării acesteia. Această cerere se formulează în condiţiile prezentate la
contestaţia în anulare. Regulile privitoare la judecată sunt aceleaşi ca la contestaţia în anulare-
Hotărârea dată în revizuire este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea revizuită. Dacă
revizuirea s-a solicitat pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul.

13) Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării, înlocuirii,
încetării sau menţinerii unei măsuri preventive.

Art 140unu-impotriva ordonantei de arestare preventiva se poate face plangere la instanta care
ar fi competenta sa judece cauza in fond. Plangerea se va cerceta in camera de consiliu.
Instanta va pronunta in aceasi zi o incheiere care este supusa recursului. )Plângerea împotriva
ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura. Potrivit dispoziţiilor
art.140 ind.1 împotriva ordonanţei organului de cerecetare penală sau a procurorului, prin care
s-a luat măsura preventivă a reţinerii se poate face plângere penală, înainte de expirarea celor
24 de ore de la luarea măsurii. Organul competent să soluţionze plângerea este procurorul care

20
supraveghează cercetarea penală, iar când ordonanţa este a procurorului, competent să
soluţioneze plângerea este prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel ori procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cazul când ordonanţa de reţinere este a prim-procurorului
ori a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului şef de
secţie al Parchetului de pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie, plângerea se rezolvă de
procurorul ierarhic superior. Procurorul se pronunţă asupra plângerii prin ordonanţă înainte de
expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii. Când consideră că măsura reţinerii este
ilegală sau nu se justifică, procurorul dispune revocarea ei. Plângerea împotriva măsurilor de
prevenţie luate de procuror. Potrivit art.140 ind.2 C.proc.pen., învinuitul sau inculpatul poate
face plângere împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de
a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Plângerea se poate face într-un
termen de 3 zile de la luarea măsurii. Organul competent să soluţionte plângere este instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă. Procedura de soluţionare a
plângerii este următoarea: în primul rând, plângerea se soluţionează în camera de consliu.
Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Neprezentarea acestuia nu împiedică
judecarea plângerii. Procurorul participă obligatoriu la judecarea plângerii. Dosarul de urmărire
penală este înaintat instanţei în termen de 24 de ore iar plângerea se soluţionează în termen de
3 zile. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere, iar când consideră că măsura
preventivă este ilegală sau nu este jusitificată, instanţa dipune revocarea ei. Plângerea
învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea
măsurii preventive nu este suspensivă de executare. Dosarul se restituie procurorului în termen
de 24 de ore de la soluţionarea plângerii. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de
instanţă în cursul urmăririi penale privind arestatrea preventivă. Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3
C.proc.pen., împotriva încheirerii prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau
prelungirea arestării preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de
arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară.
Din interpretarea per a contrario a acestui text rezultă că încheierea prin care nu se dipune –
instanţa refuză deci să dipună în timpul urmăririi penale – revocarea, înlocuirea sau încetarea
arestării preventive nu este susceptibilă de recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de recurs este
de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
Învinuitul sau inculpatul arestat este adus în faţa instanţei şi este ascultat în prezenţa
apărătorului său. În cazul în care acesta se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu
poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, recursul
este examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul
pentru a pune concluzii. Participare procurorului la judecarea recursului este obligatorie.
21
Dosarul este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se soluţionează în
termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului, şi 3 zile, în cazul arestării inculpatului.
Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere. Căile de atac împotriva încheierii pronunţate
de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive. Potrivit dispoziţiilor art.141
C.proc.pen., încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dipune luarea, revocarea,
înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea
de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat.
Per a contrario, încheierea dată în prima şi în apel prin care nu se dipune – instanţa refuză,
deci, să dipună- revocarea, înlocuirea sau prin care nu se constată încetarea de drept a măsurii
arestării preventive nu este susceptibilă de recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de recurs este
de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei
lipsă. Dosarul este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în
trei zile. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la
soluţionarea recursului. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau
menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării
preventive nu este suspensiv de executare. Per a contrario, recursul declarat împotriva
încheierii prin care nu s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive, instanţa
refuzând să ia măsura sau nemenţinând-o, este suspensiv de execuatare. Drepturile proprii şi
regimul special pentru minori. Potrivit art.160 ind.f C.proc.pen., minorilor reţinuţi sau arestaţi
preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au
depăşit 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu
particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de libertate luate faţă de minori în
scopul bunei defăşurări a procesului penal ori al împiedicării sustragerii lor de la umrărirea
penală, judecata ori de la executarea pedepsei, să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică
sau morală a minorului. Învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se
asigură, în toate cazurile, asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia
măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca
acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci când se
dispune reţinerea sau arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor, se
încunoştiinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în termen de 24 de ore, în cazul
arestării, părinţii, tutorele, pesoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte
persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciul de reintegrare
socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de liberate de pe
lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se acesta
într-un proces-verbal. În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori,
în locuri anume destinate minorilor arestaţi preventiv. Respectarea drepturilor şi a regimului
22
special prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin
controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de
detenţie preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege
să viziteze deţinuţii prevetiv.

14) Cercetarea judecătorească.

Cand cercetarea judecatoreasca nu confirma invinuirea sau cand a intervenit vreuna din
cauzele de incetare a procesului penal prevazute in art.10 lit f-h si j procurorul pune concluzii de
incetare a procesului penal sau de achitare. Dupa ce au fost indeplinite toate masurile
premergatoare si instanta constata ca nu exista vreo un impediment pentru buna desfasurare a
procesului va constata cauza in stare de judecata (art. 321). In cadrul acestei activitati denumita
si "ancheta judiciara", instanta va readministra probele care au fost administrate in faza de
urmarire penala putand administra si probe noi. Ordinea de efectuare a actelor de cercetare
judecatoreasca poate fi schimbata pentru buna desfasurare a procesului penal. Daca inculpatul
este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusa decat dupa ascultarea acestuia.
Presedintele dispune ca grefierul sa dea citire sau sa faca o prezentare succinta a actului de
sesizare a instantei dupa care explica inculpatului in ce consta invinuirea ce i se aduce.
Totodata, instiinteaza pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici o declaratie, atragandu-i
atentia ca tot ceea ce declara poate fi folosit si impotriva sa, precum si cu privire la dreptul de a
pune intrebari coinculpatilor, celorlalte parti, martorilor, expertilor si de a da explicatii in cursul
cercetarii judecatoresti cand socoteste ca este necesar. Se trece apoi la ascultarea inculpatului
dupa ce se verifica identitatea acestuia. Declaratiile orale ale inculpatului se consemneaza de
catre grefier in scris la persoana intai la dictarea presedintelui si se semneaza dupa lectura de
cel in cauza. Inculpatul este lasat sa spuna tot ce stie despre fapta pentru care este trimis in
judecata, apoi i se pot pune intrebari de catre presedinte si in mod nemijlocit de catre ceilalti
membri ai completului, de catre procuror, de partea vatamata, de partea civila, de partea
responsabila civilmente, de ceilalti inculpati si de aparatorul inculpatului a carui ascultare se
face. Intrebarile se pun prin intermediul presedintelui completului de judecata care poate
proceda la respingerea acelora ce nu sunt necesare pentru justa solutionare a cauzei. Cand
inculpatul face declaratii care nu corespund cu cele date anterior, i se cer explicatii asupra
contrazicerilor, iar daca refuza, instanta va dispune citirea declaratiilor anterioare. In cauzele cu
mai multi inculpati, regula este aceea ca fiecare inculpat se asculta in prezenta celorlalti. Daca
instanta considera necesar ii poate asculta pe inculpati separat iar dupa terminarea audierilor le
vor fi citite in mod obligatoriu declaratiile date de ceilalti inculpati. Instanta de judecata poate

23
proceda la reascultarea unuia sau mai multi inculpati in prezenta celorlalti. Incalcarea
dispozitiilor priviind ascultarea inculpatului pot atrage nulitatea hotararii daca se va dovedi ca
inculpatul a suferit o vatamare in sustinerea apararilor sale. Ascultarea celorlalte parti (art. 326)-
Dupa ascultarea inculpatului se procedeaza la ascultarea partii vatamate, partii civile, partii
responsabil civilmente. Regulile de ascultare a inculpatului se aplica si in cazul ascultarii
celorlalte parti. Ascultarea martorilor (art. 327 - 328)-In vederea audierii, martorii sunt chemati
pe rand in sala de judecata. Dupa identificare si prestarea juramantului protrivt normelor din
partea generala a codului, se trece la audierea acestora. Martorul este lasat sa declare tot ce
stie cu legatura la faptele si imprejurarile pentru dovedirea carora a fost propus. Martorului i se
pot pune intrebari de catre instanta si de catre procuror, de partea care l-a propus, precum si de
celelalte parti. Martorul care poseda un inscris in legatura cu depozitia facuta poate sa-l
citeasca in instanta, iar inscrisul poate fi retinut la dosar in original sau in copie. In situatia in
care un martor numai poate fi audiat din motive bine intemeiate instanta poate dispune citirea
depozitiei date in cursul urmaririi penale. Daca cu ocazia audierii, martorul face afirmatii
contradictorii, instanta poate dispune citirea declaratiilor date la organul de urmarire penala. In
asemenea cazuri urmeaza a retine numai acele declaratii care, in raport cu toate elementele
cauzei, pot fi considerate ca exprima adevarul, indiferent in ce stadiu al procesului ai fost
facute. Lipsa martorilor poate conduce la concluzia ca audiera acestora numai este necesara
astfel ca judecata va continua. In caz contrar, se va dispune amanarea cauzei in vederea
audierii martorilor a caror lipsa nu este justificata. Atat procurorul cat si partile care au propus
audierea unor martori pot renunta in masura in care numai este necesar audierea acestora,
insa instanta este obligata sa puna aceasta chestiune in discutia partilor. In urma ascultarii
martorii raman in sala la dispozitia instantei pana la terminarea cercetarii judecatoresti care se
efectueaza in sedinta aflata in curs. Daca instanta constata cu numai este necesar reaudierea
martorului poate permite plecarea acestuia din sala de sedinta. In continuarea cercetarii
judecatoresti se procedeaza la prezentarea mijloacelor materiale de proba atunci cand acestea
exista si la administrarea de probe noi. Astfel daca sunt necesare lamuririle unui expert se va
proceda la ascultarea acestuia, sau daca anumite dovezi pot fi facute prin inscrisuri ele vor fi
prezentate pentru a fi examinate de instanta. Cercetarea judecatoreasca poate necesita uneori
efectuarea unei cercetari la fata locului sau a unei reconstituiri, caz in care sunt aplicabile
dispozitiile din partea generala a Codului (art. 129 - 131). Instanta indeplineste aceste activitati
in conditiile proprii fazei de judecata, cu deplasarea intregului complet, a grefierului, prezenta
procurorului cand aceasta este obligatorie, citarea partilor s.a.. Toate aceste activitati efectuate
se desfasoara ca o continuare a sedintei de judecata. In cursul cercetarii judecatoresti, pot
interveni anumite situatii cand in urma administrarii unor noi probe sau in urma readministrarii
probelor din dosar instanta sa dispuna restituirea cauzei la procuror pentru ca urmarirea penala
24
a fost efectuata de un organ necompetent sau pentru completarea urmaririi penale, schimbarea
incadrarii juridice, extinderea actiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului
penal pentru alte fapte, extinderea procesului penal cu privire la alte persoane. Toate aceste
activitati au loc inainte de a se termina cercetarea judecatoreasca insa acestea vor fi analizate
distinct de aceasta activitate. Terminarea cercetarii judecatoresti-Cand instanta constata ca au
fost administrate toate probele necesare in vederea aflarii adevarului, presedintele intreaba pe
procuror si pe parti daca mai au de dat explicatii ori de formulat cereri noi pentru completarea
cercetarii judecatoresti. Dupa acest moment, daca nu s-au formulat cereri noi sau daca cererile
propuse au fost respinse de instanta ori daca s-a efectuat completarile cerute presedintele v-a
declara terminata cercetarea judecatoreasca (art. 339).

15) Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea.

Art.129-cercetarea la fata locului se efectueaza atunci cand este necesar sa se faca constatari
cu privire la situatia locului savarsirii infractiunii sa se descopere si sa se fixezeze urmele
infractiunii, sa se stabileasca pozitia si starea mijloacelor materiale de proba si imprejurarile in
care infractiunea a fost savarsita. Organul de urmarire penala efectueaza cercetarea la fata
locului in prezenta martorilor asistenti sau a partilor cand este necesar. Instanta de judecata
efectueaza cercetarea la fata locului cu citarea partilor si in prezenta procurorului cand prezenta
acestuia la judecata este obligatorie. Cand este necesar sa se faca constatari cu privire la
situatia locului savarsirii unei infractiuni, sa se descopere si sa se fixeze urmele infractiunii, sa
se stabileasca pozitia si starea mijloacelor materiale precum si imprejurarile in care infractiunea
a fost savarsita, organul de urmarire efectueaza o cercetare la fata locului. Masura poate sa fie
luata, de asemenea, si de catre instanta de judecata. Art.130-reconstituirea –organul de
urmarire penala sau instanta de judecata daca gaseste necesar pentru verificarea si precizarea
unor date poate sa procedeze la reconstituirea la fata locului. Reconstituirea se face in
prezenta invinuitului sau inculpatului. Un alt procedeu probator prin care organele judiciare
amintite obtin date importante cu privire la modul de savarsire al unei infractiuni, il reprezinta cel
al reconstituirii. In acest sens, organul de urmarire penala sau instanta de judecata, daca
gaseste necesar pentru verificarea si precizarea unor date, poate sa procedeze la
reconstituirea la fata locului, in intregime sau in parte, a modului si a conditiilor in care a fost
savarsita fapta. Cand este necesar, ambele masuri se fac de catre organul de urmarire penala,
in prezenta partilor. La efectuarea actelor de procedura trebuie sa fie prezenti si martorii
asistenti, cu exceptia cazului cand acest lucru nu este posibil. Martorii asistenti sunt persoane

25
chemate sa participe la efectuarea anumitor acte procedurale in scopul de a garanta faptul ca
procedura urmata este legala, iar rezultatul corespunde celor consemnate. Nu pot fi martori
asistenti: minorii sub 14 ani, persoanele interesate in cauza si cei care fac parte din aceeasi
unitate cu organul care efectueaza actul procedural. Cand legea prevede ca la efectuarea unui
act procedural este necesara prezenta unor martori asistenti, numarul acestora trebuie sa fie
de cel putin doi. In cazul constatarii la fata locului, invinuitul sau inculpatul arestat sau retinut
este adus la cercetare, iar daca nu este posibil i se asigura la cerere reprezentarea. In
procedura reconstituirii prezenta invinuitului sau inculpatului este obligatorie. Instanta de
judecata efectueaza cercetarea la fata locului cu citarea partilor si in prezenta procurorului,
cand participarea acestuia la judecata este obligatorie. La efectuarea cercetarii la fata locului
se incheie proces-verbal, care trebuie sa cuprinda: descrierea amanuntita a situatiei locului, a
urmelor gasite, a obiectelor examinate si a celor ridicate, a pozitiei si starii celorlalte
mijloace materiale de proba, astfel incat acestea sa fie redate cu precizie si pe cat posibil cu
dimensiunile respective. In caz de reconstituire a modului in care a fost savarsita fapta,
se consemneaza amanuntit si desfasurarea reconstituirii. In toate cazurile se pot face schite,
desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrari, care se vizeaza si se anexeaza la procesul-
verbal.

16) Cererea de reabilitare: titularii cererii de reabilitare, conţinutul cererii de reabilitare.

Art.495-cererea de reabilitare se face de catre condamnat iar dupa moartea acestuia de sot sau
rude apropiate. In cerere trebuie sa se mentioneze: adresa condamnatului, condamnarea si
fapta pentru care a fost pronuntata, locurile de munca pe tot intervalul de timp de la executarea
pedepsei si pana la introducerea cererii, temeiurile cererii, orice alte informatii utile. Potrivit legii,
reabilitarea face sa inceteze decaderile si interdictiile, precum si incapacitatile rezultate din
condamnare. Ea este de drept si judecatoreasca. Reabilitarea de drept opereaza prin lege in
cazul condamnarii la amenda sau la pedeapsa inchisorii care nu depaseste un an, daca in
decurs de 3 ani condamnatul nu a savarsit nici o infractiune. Reabilitarea judecatoreasca se
acorda, la cererea celui condamnat, de catre instanta de judecata, in cazurile in care nu
opereaza reabilitarea de drept. Cererea de reabilitare judecatoreasca trebuie sa cuprinda date
cu privire la petitionar, obiectul, motivele in fapt si in drept, mijloacele de proba in sustinerea ei,
data depunerii si semnatura. Se poate face si cerere de contestare a reabilitarii de drept si
cerere de anulare a reabilitarii. Pentru acordarea ei, trebuie indeplinite conditiile prevazute de
lege cu privire la trecerea unor termene, care variaza intre 4 si 5 ani, la care se adauga
jumatate din durata pedepsei pronuntate. Procurorul General poate dispune, in cazuri
26
exceptionale, reducerea acestor termene. Referitor la cel condamnat, se cere ca acesta sa nu fi
suferit o noua condamnare, sa aiba asigurata existenta prin munca sau prin alte mijloace
oneste, sa fi avut o buna conduita, sa fi achitat in intregime cheltuielile de judecata si
despagubirile civile la plata carora a fost obligat. Termenul se socoteste, pentru amandoua
formele de reabilitare, de la data cand a luat sfarsit executarea pedepsei principale sau de la
data cand aceasta s-a prescris ori de la data actului de gratiere. In caz de respingere a cererii
de reabilitare, nu se poate face o noua cerere decat dupa un termende 3 ani, in cazul
condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dupa 2 ani, in cazul condamnarii la
pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani si dupa 1 an, in alte cazuri. Termenele se socotesc de la
data respingerii cererii. Reabilitarea nu are efecte asupra masurilor de siguranta, cu exceptia
interzicerii de a se afla intr-o anumita localitate, si nu duce la obligatia de reintegrare in functia
din care infractorul a fost scos in urma condamnarii, rechemarea in cadrele armatei sau de
redare a gradului militar pierdut. Condamnatului reabilitat i se anuleaza antecedentele penale,
nu mai are astfel antecedente si, ca urmare, daca savarseste o noua infractiune, este
considerat infractor primar, nu va fi recidicvist, i se pot aplica dispozitiile privind suspendarea
executarii pedepsei pentru o noua infractiune etc. Procedura reabilitarii judecatoresti mai
prevede, in afara celor mentionate cu privire la instanta competenta, cererea de reabilitare si
masuri pentru solutionarea cererii (citarea petitionarului si a altor persoane). Instanta poate
dispune respingerea cererii pentru lipsa conditiilor de forma (de exemplu, cand a fost introdusa
inainte de termenul legal); suspendarea examinarii cererii (daca s-a pus in miscare actiunea
penala printr-o alta infractiune savarsita de condamnat); admiterea si solutionarea prin hotarare
a cererii. Hotararea prin care instanta rezolva cererea de reabilitare este supusa apelului, iar
hotararea pronuntata de instanta de apel este supusa recursului. Reabilitarea de drept a
persoanei juridice este reglementata de art. 134 alin. 2C. pen., introdus prin L. nr. 278/2006.
Conditii: sa fii trecut 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementara a
fost executata si persoana juridica nu a savarsit nicio alta infractiune.

17) Citarea părţilor la judecată. Compunerea instanţei de judecată. Asigurarea apărării.

Art.291-judecata poate avea loc numai daca partile sunt legal citate. Neprezentarea partilor nu
impiedica judecarea cauzei. Partea prezenta la un termen nu mai este citata pentru termenele
urmatoare. Militarii in termen si detinutii sunt citati la fiecare termen. Art.292-compunerea
instantei-instanta judecat in complet a carui compunere este prevazuta de lege. Completul
trebuie sa ramana acelasi pana la terminarea judecatii. Daca aceasta nu este posibil completul
se poate schimba pana la inceperea dezbaterilor. Prin instanţă se înţelege organul împuternicit

27
de lege să rezolve litigiul intervenit între părţi. Constituţia României prevede că justiţia se
realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite
prin lege, respectiv curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile. Noţiunea
de instanţă desemnează şi judecătorul sau, după caz, completul de judecată ce soluţionează o
anumită pricină. Rolul instanţei-Instanţa este obligată să soluţioneze cererile de chemare în
judecată cu care a fost sesizată, dat fiind faptul că refuzul de a judeca, respectiv denegarea de
dreptate, este interzis. În materie civilă, rolul instanţei constă în: cercetarea cauzei - duce la
stabilirea, pe bază de probe, a situaţiei de fapt; soluţionarea cauzei - constă în pronunţarea
hotărârii, prin aplicarea textului de lege corespunzător situaţiei de fapt stabilite. Art.294-
asigurarea apararii-in cauzele in care desemnarea unui aparator din oficiu este obligatorie
presedintele instanttei odata cu fixarea termenului ia masuri pentru desemnarea unui aparator
din oficiu.Inculpatul, partile si aparatorii au dreptul sa ia cunostinta de dosar in tot cursul
judecatii. Asistenta jurdica este una dintre cele mai importante componente ale dreptului de
aparare al partilor, alaturi de posibilitatea acestora de a-si asigura personal apararea si de
obligatia organelor judiciare de a avea in vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt in
favoarea partilor, iar reglementarea ei in Constitutie, in Codul de procedura penala, in Legea
nr.92/1992 si in Legea nr.51/1995 constituie o garantie a exercitarii acestui drept fundamental.
Considerata ca o activitate procesuala complexa, apararea impune ca eforturile persoanei care
isi apara drepturile si interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma asigura in
cadrul procesului penal-prin sustinerea si valorificarea drepturilor si intereselor partii pe care o
apara, prin mijloacele si caile prevazute de lege – asistenta juridica. Asistenta juridica in
procesul penal reprezinta activitatea complexa desfasurata in conditiile legii, de aparator pentru
promovarea si apararea intereselor procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in
procesul penal. Potrivit art.3 din Legea nr.51/1995, asistenta juridica se realizeaza prin
acordarea de consultatii si intocmirea de cereri cu caracter juridic, prin asistarea si, dupa caz,
reprezentarea juridica, a persoanelor fizice sau juridice, in fata organelor de jurisdictie, de
urmarire penala si de notariat, precum si sustinerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si
intereselor legitime ale acestora cu autoritatile publice, institutiile si orice persoana romana sau
straina, redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii partilor, a continutului si a
datei actelor, precum si orice mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile
legii. Din continutul art.6 alin.4 si art.171 alin.1 C.pr.pen cat si din alte reglementari, rezulta ca
orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului penal, iar folosirea
acestui drept este facultativa, in sensul ca partile vor aprecia daca vor apela sau nu la aparator.
Tinand cont de toate aceste consideratii se poate spune ca asistenta juridica este facultativa.
Prin modificarile Legii nr.32/1990, legiuitorul a inlocuit, in art.171 alin.1, formula „in tot cursul
procesului penal” cu „in tot cursul urmarii penale si al judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza
28
urmaririi penale, pe care o numeste expres, la aceleasi rigori ca si faza judecatii, sub aspectul
garantiilor procesuale ce trebuie sa apere dreptul la asistenta juridica a invinuitului sau
inculpatului. Totodata, prin aceleasi modificari, s-a dispus obligativitatea organelor judiciare de
a aduce la cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In anumite cazuri prevazute
de lege, pentru asigurarea unei aparari reale a unor persoane care, datorita situatiilor in care se
gasesc, nu se pot apara singure, dreptul de aparare nu mai este facultativ, ci devine o conditie
legala necesara pentru normala desfasurare a procesului penal, asistenta juridica devenind
obligatorie.Deci, in asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie de dreptul de a fi asistate
de un aparator, ci, daca nu si-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu. Prevederile
legale care impun obligativitatea asistentei juridice pentru cazurile date, sunt conditii imperative
ale valabilitatii actelor efectuate si orice abatere de la aceste norme se sanctioneaza prin
nulitate absoluta. In urma modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea nr.32/1990, s-au
adus noi prevederi in planul drepturilor si garantiilor procesuale ale partilor prin instituirea unor
cazuri noi de asistenta juridica obligatorie. Astfel, in cursul urmaririi penale, asistenta juridica
este obligatorie in urmatoarele cazuri: cand invinuitul sau inculpatul este minor, militar in
termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de
invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ ori cand
este arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa aceste cazuri, asistenta juridica
este obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa
inchisorii mai mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur
apararea. De asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.83/1992, este prevazuta asistenta juridica
obligatorie si in cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a unor infractiuni de coruptie.
Potrivit art.171 alin 4 C.pr.pen cand asistenta juridica este obligatorie, daca invinuitul sau
inculpatul nu si-a ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu. In
asemenea situatii, legea acorda prioritate alegerii facute de invinuit sau inculpat, dispunand ca
delegatia aparatorului desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui ales, facand totodata
precizarea ca, daca la judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi inlocuit, cauza se
amana (art.171 alin.5 si 6 C.pr.pen). Din reglementarile in vigoare rezulta ca asistenta juridica
nu este obligatorie numai pentru invinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173 alin.3 C.pr.pen,
cand instanta apreciaza ca din anumite motive partea vatamata, partea civila sau partea
responsabila civilmente nu si-ar putea face singura apararea, dispune din oficiu sau la cerere
luarea masurilor pentru desemnarea unui aparator. Pentru a da suport deplin si consistenta
reglementarii asistentei juridice, legea instituie o consolidare esentiala a drepturilor aparatorului
in cazul procesului penal cu efecte directe asupra drepturilor si intereselor invinuitului, ale
inculpatului si ale celorlalte parti. In acest plan, noua reglementare realizeaza si cele mai solide
garantii procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in cursul judecatii. Potrivit dispozitiilor
29
art.172 alin.1-6 C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul invinuitului sau inculpatului are
dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa formuleze cereri si sa depuna
memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actelor de urmarire penala, daca exista
dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii actului. Cand asistenta
juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta aparatorului la
ascultarea inculpatului. In cazul in care aparatorul invinuitului sau inculpatului este prezent la
efectuarea unui act de urmarire penala se face mentiune despre aceasta, iar actul este semnat
si de aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In mod exceptional,
cand interesul urmaririi cere, procurorul – din oficiu sau la propunerea organului de cercetare
penala – poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de contact a inculpatului
arestat cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5 zile. Luarea de contact cu
aparatorul nu poate fi interzisa la prelungirea duratei arestarii de catre instanta de judecata, iar
la prezentarea materialului de urmarire penala aceasta este obligatorie. Aparatorul are dreptul
de a se plange, potrivit art.275 C.pr.pen., daca cererile sale nu au fost acceptate, in cazul in
care asistenta juridica este obligatorie si nu si-a asigurat prezenta aparatorului la ascultarea
inculpatului ori a fost interzisa luarea de contact dintre inculpatul arestat si aparator in afara
situatiilor prevazute de lege, procurorul este obligat sa rezolve plangerea in cel mult 48 de ore.
In cursul judecatii, potrivit art.172 alin.7 C.pr.pen., aparatorul are dreptul sa asiste pe inculpat,
sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar in cazul cand inculpatul este arestat, sa ia
contact cu acesta. Aparatorul ales sau desemnat din oficiu este obligat sa asigure asistenta
juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligatii, organul de
urmarire penala sau instanta de judecata poate sesiza conducerea baroului de avocati spre a
lua masuri (art.172 alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel, in baza art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul
raspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor legii pentru organizarea si exercitarea
profesiei de avocat sau ale statutului profesiei de avocat, pentru nerespectarea deciziilor
obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum si pentru
orice fapte savarsite in legatura cu profesia sau in afara acesteia, care sunt de natura a
prejudicia onoarea si prestigiul profesiei sau ale institutiei. Instantele judecatoresti si parchetele
Ministerului Public sunt obligate sa inainteze consiliului baroului orice actiune de urmarire
penala sau de judecata pornita impotriva unui avocat. In acelasi timp, si aparatorul partii
vatamate, al partii civile si al partii responsabile civilmente are dreptul de a formula cereri si de
a depune memorii. De asemenea, are dreptul sa asiste la efectuarea urmatoarelor acte de
urmarire penala: ascultarea partii pe care o apara, cercetari la fata locului, perchezitii si
autopsii, prelungirea duratei arestarii, iar la efectuarea altor acte de urmarire poate asista cu
incuviintarea organului de urmarire penala. In cursul judecatii, aparatorul exercita drepturile
partii pe care o asista (art.173 alin.1 si 2 C.pr.pen.). Aparatorul are o pozitie independenta fata
30
de parte. Desi reprezinta interesele partii, fiind legat sub multiple aspecte de vointa acesteia,
aparatorul devine independent prin faptul ca este chemat sa apere doar interesele legitime
permise de lege.

18) Citaţia ca act procedural: noţiune, conţinut, loc de citare, înmânarea citaţiei.

Art.176-Citatia este individuala si trebuie sa cuprinda urmatoarele mentiuni: denumirea

organului de urmarire penala sau a instantei care emite citatia; numele celui citat, calitatea si
obiectul cauzei; adresa celui citat; data, ora si locul de infatisare. Invinuitul sau incupatul se
citeaza la adresa unde locuieste, iar daca aceasta nu este cunoscuta la adresa locului sau de
munca. Daca nu se cunoaste adresa sau locul sau de munca citatia se afiseaza de catre
consiliul local in raza caruia s-a savarsit infractiunea. Detinutii se citeaza la locul de detinere.
Militarii incazarmati se citeaza la unitatea din care fac parte. Citatia se inmaneaza personal
celui citat care semneaza de primire. Daca persoana citata nu este acasa citatia se inmaneaza
sotului sau unei rude apropiate. Citatia nu poate fi inmanata unui minor sub 14 ani. act
procedural scris prin care o persoana este chemata in fata organelor de urmarire penala sau a
instantei de judecata. Citatia are caracter de ordin si obliga persoana citata sa se prezinte la
data si la locul indicat, in caz de neprezentare putandu-i-se aplica amenda judiciara prevazuta
de lege. Realizarea principiului contradictorialitatii dreptului la aparare impune prezenta partilor
in fata instantei de judecata. Judecatorul nu poate hotari asupra unei cereri decat dupa citarea
sau infatisarea partilor, afara numai daca legea nu dispune altfel.Citarea partilor in orice cauza
este obligatorie. Pentru indeplinirea acestei obligatii legea prevede ca instanta are sarcina sa
verifice daca partile au fost citate si sa amane judecarea cauzei ori de cate ori constata ca
partea lipseste nu a fost citata cu respectarea cerintelor prevazute de lege sub sanctiunea
nulitatii. Exista si situatii in care citarea partilor este lasata la latitudinea instantei : in materia
conflictelor de competenta, materia asigurarii dovezilor ; materia ordonantei presedintiale.
Citatia este actul de procedura prin care partile si alti participanti, martori, experti, traducatori
sunt incunostiintati sa se prezinte in fata instantei in ziua, ora, locul si data fixata. Elemente :-
chemarea- reprezinta ordinul instantei prin care cel citat este incunostiintat ca a devenit parte a
unui prices civil si in ceasta calitate trebuie sa se prezinte in fata instantei pentru a lua parte la
dezbateri.-sanctiunea- reprezinta masura de constrangere sau consecintele nefavorabile ce
decurg in caz de reprezentare.Trebuie emisa in forma scrisa si sa cuprinda mentiunile pe care
legea le indica in mod expres. Este compusa din doua parti : citatia propriu-zisa si dovada de
inmanare.Citatia propriu-zisa trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu urmtoarele mentiuni :-
aratarea anului, lunii, zilei si datei ;-indicarea instantei si a sediului ei ;-numele, domiciliul si

31
calitatea celui citat ;-parafa instantei ;-semnatura grefierului.Mentiunile de mica importanta
(lipsa lor atragand nulitatea doar in cazul in care persoana interesata pretinde ca prin lipsa lor
asuferit o vatamare ce nu poate fi inlaturata decat prin anularea citatiei) sunt :-numarul citatiei ;-
data emiterii ;-numarul dosarului ;-numele si domiciliul partii potrivnice ;-felul cauzei. Dovada de
inmanare trebuie sa cuprinda :-anul, luna, ziua cand a fost incheiata-numele celui care l-a
incheiat ;-functia acestuia ;-numele, prenumele, domiciliul celui citat ;-indicarea instantei care a
emis citatia ;-mentionarea eventualelor inscrisuri ce se comunica o data cu citatia ;-numele si
calitatea celui caruia i s-a facut inmanarea sau locul unde s-a realizat afisarea ;-semnatura celui
care a incheiat dovada de inmanare. Lipsa acestor mentiuni este sanctionata cu nulitatea. Fac
exceptie : indicarea fucntiei agentului procedural si mentionarea inscrisurilor o data cu citatia.
Dovada de inmanare semnata de cel citat sau procesul-verbal incheiat de agentul procedural in
cazul in care cel citat nu a fost gasit sunt singurele acte cu care se poate face proba ca
procedura citarii a fost indeplinita.

19) Comparaţie între decădere şi nulitate, ca sancţiuni procedurale penale.

Potrivit art.185 C.porc.pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede nu
anumit termen, nerespectare acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea
actului făcut peste termen. Intervine decăderea ca sancţiune, spre exemplu, când titularul nu a
declarat apel sau recurs în temenul prevăzut de lege.Aspectele diferenţiale esenţiale între
decădere şi nulitate, ca sancţiuni procedurale, sunt: nulitatea se referă la acte procesuale, pe
când decăderea se referă la drepturi prcesuale; nulitatea se referă la un act efectuat, în timp ce
decăderea are în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul
prevăzut de lege; spre deosebire de nulitate, care impune refacerea actului, în cazul decăderii
legea permite exercitarea dreptului peste termenul prevăzut de lege ( ca de exmeplu, în cazul
repunerii în termen de apel şi de recurs, în condiţiile art.366 sau a apelului sau recursului peste
termen, potirvit art.365). a) Noţiune. Condiţiile generale ale nulităţilor. Sancţiuni procedurale
tipice, nulităţile invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin
nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiuni sau violarea formlelor prescise de lege.
Nulitatea, ca sancţiune procedurală, poate invalida atât actele procesuale, cât şi actele
pocedurale efectuate contrar dispoziţiilor legale. Potrivit dispoziţiilor art.197 alin.(1) C.proc.pen.,
pentru anularea unui act procesual sau procedural ce cer a fi întrunite cumulativ condiţiile: să
se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal;
încălcarea dispoziţiilor legale care disciplinează desfăşurarea procesului penal să aibă ca
urmare producerea unei vătămări procesuale; vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată
32
decât prin anularea actului îndeplinit prin încălcarea legii. Clasificarea nulităţilor. Nulităţile se pot
clasifica în funcţie de mai multe criterii. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile
pot fi: nulităţile exprese, care intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale anume
individualizate de legiuitor, cum ar fi dispoziţiile referitoare la competenţa după materie sau
după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia, la publicitatea şedinţei
de judecată etc. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.197 alin.(2). nulităţi virutale, care pot
interveni în cazul nerespectării altor dipoziţii legale. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.2
şi art.197 alin.(1) şi alin.(4). După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, deosebim
între: nulităţi absolute.Nulităţile aboslute sunt prevăzute în art.197 alin.(2) C.proc.pen. şi
intervine în cazul încălcării unor dispoziţii legale circumstanţiale. Nulităţile absolute se
caracaterizează prin următoarele: vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure; cel
care invocă nulitatea nu trebuie să facă dovada existenţei vătămării; pot fi invocate în orice
stare a procesului şi nu pot fi înlăturate în nici un mod, cu excepţia cazurilor expres prevăzute
de lege; pot fi invocate de orice parte din porces şi se iau în considerare chiar şi din oficiu.
Potivit art.197 alin.(2), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile relative la
competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea
acesteia şi la publicitatea şedinţei de judectă. De asemenea, sunt prevăzute şi dispoziţiile
relative la participarea procurorului, prezenta inculpatului şi asistarea acestuia de apărător,
când sunt obligotrii, potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în cazurile cu
infractori minori.nulităţile relative. Potrivit art.197 alin.(4) raportat la art.197 alin.(1), încălcarea
oricărei alte dipoziţii de cele prevăzute în art.197 alin.(2) ( deci altele decât cele a căror
încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute ) atrage nulitatea actului doar atunci când s-a
adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului şi numai dacă a fost
invocată în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de
judecată cu procedura completă, când partea a lipsit de la efectuarea actului. Instanţa ia în
considerare din oficiu încălcarea, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este
necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Pe cale de consecinţă,
nulităţile relative se caracterizează prin: vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie
dovedită de cel care invocă această sancţiune nulităţile relative pot fi invocate numai până la un
anumit moment procesual prevăzut de lege ( în cursul efectuării actului, când partea este
prezentă sau la primul termen de judecată cu procedură completă ); nulităţile relative sunt luate
în considerare numai dacă au fost invocate de un anumit subiect circumstanţial ( cel căruia i s-a
produs vătămarea în drepturile sale procesuale ); poate fi acoperit prin voniţa părţilor, acestea
putând decide să nu invoce nulitatea. În mod excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din
oficiu de către instanţa de judecată în cazurile în care anularea actului este necesară pentru
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Efectele nulităţilor. Indiferent de modalitate
33
abolută sau relativă a nulităţii, acesta, odată constatată, lipseşte de efecte juridice actul afectat,
din momentul efecuări lui ( ex tunc ) , şi nu din momentul constatării nulităţii ( ex nunc ). De
asemenea, actele anulate, se refac, de regulă, de către organul juidiciar care le-a întocmit
iniţial, şi rareori de către un alt organ, potrivit regulilor de competenţă. Având în vedere că între
diferitele acte efectuate într-o cauza există corelaţii, în doctrină s-a discutat dacă nulitate unui
act atrage şi nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, faţă de care nulitatea
actului declarat se impune prin legătură cauzală Aceste efect extensiv al nulităţii este
reglementat în mod diferenţiat în legislaţiile altor state.Astfel, Codul italian consacră efectul
extensiv de plin drept asupra actelor întocmite ulteriror actului viciat, iar în cazul actelor
respectiv sunt sau nu lovite de nulitate în funcţie de legătura lor cu actul viciat. În legislaţia
franceză este consacrat numai efectul extensiv al nulităţii actelor ulterioare actului viciat. Codul
de procedură penală român actul nu cuprinde dispoziţiile exprese în ceea ce priveşte efectul
extensiv al nulităţii, urmând ca prorogarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret
de către organele judiciare care trebuie să precizeze relaţia ce există între actul anualt şi
celelalte acte procesuale întocmite, spre deosebre de Codul de procedură penală anterior care
consacra expres efectul de iradiere al nulităţii în art.104 alin.(1).

20) Competenta funcţională şi competenţa materială.

Competenta este definite ca sfera atributiilor pe care le are de indeplinit,potrivit legii,fiecare

categorie de organe judiciare in cadrul procesului penal. Alti autori prin competenta inteleg
capacitatea (aptitudinea) recunoscuta de lege unui organ de urmarire penala sau unei instante
judecatoresti de a urmari,a judeca si solutiona o anumita cauza penala,cu excluderea de la
aceasta activitate judiciara a celorlalte organe de urmarire penala sau instante judecatoresti.
Potrivit ultimei opinii imputernicirea data de lege presupune pe de-o parte, puterea de a urmarii
sau a judeca o anumita cauza penala care confera autoritate juridical actelor procesuale ce se
efectueaza iar pe de alta parte, obligatia de a urmari si judeca pricinile repartizate prin lege,
orice refuz fiind onsiderat ca o incalcare a obligatiilor de serviciu. Importanta institutiei consta in
faptul ca o cauza penala nu poate fi solutionata la intimplare,de orice organ judiciar,in
infaptuirea actului de justitie pentru o judicioasa solutionare a cauzei,impunindu-se existenta
unor criterii, cu ajutorul carora este determinat organul judiciar care are aptitudinea de a
solutiona o anumita cauza penala,savirsita intr-un anumit loc si de o anumita gravitate.
Formele competentei in materie penala Unele forme ale sunt considerate fundamentale,
character dat de necesitatea lor in determinarea in concret a competentei unui anumit organ
judiciar pentru o anumita cauza. Sunt considerate forme fundamentale ale competentei

34
competenta functionala; competenta materiala; competenta teritoriala. Acestor forme
fundamentale li se adauga alte forme, subsidiare :competenta personala; competenta speciala;
competenta exceptionala Formele fundamentale ale competentei-Competenta functionala-Cu
ajutorul ei sunt determinate categoriile de activitati pe care le poate desfasura un anumit organ
judiciar in cadrul competentei sale generale.In cadrul procesului penal, activeaza diferite organe
judiciare, cu atributii deosebite, ce indeplinesc diverse activitati procesuale. Un anumit organ
judiciar solutioneaza cause in fata judecatii, dar numai unul anume judeca in prima instanta, iar
altele solutioneaza cauza in apel sau recurs. In urmarirea penala, cercetarea penala este
efectuata de un anumit organ judiciar iar trimiterea in judecata, este de competenta altui organ
judiciar. Competenta materiala-Constituie criteriul prin care se stabileste care dintre organelle
judiciare de grade diferite, pot solutiona anumite categorii de cause penale. Dupa cum prevede
legea, organele judiciare alcatuiesc un sistem, au o organizare ierarhica, pe mai multe nivele,
ceea ce urmeaza a se stabili fiind care din acestea are dreptul sa solutioneze o anumita cauza.
Prioritate are stabilirea organului judiciar care solutioneaza cauza, fixindu-se astfel sfera
atributiilor acestuia, ce-I delimiteaza competenta in raport cu organelle inferioare sau
superioare in grad. Aceasta competenta este determinate in principal de natura si gravitatea
infractiunilor. Competenta teritoriala-Folosind numai criteriul competentei materiale, nu exista
posibilitatea determinarii exacte a organului judiciar ce trebuie sa solutioneze o cauza concreta,
deoarece, competenta materiala stabileste numai gradul organului competent. Competenta
teritoriala constituie criteriul prin care se determina organul judiciar competent sa solutioneze o
cauza penala dintre organele judiciare de acelasi grad. Acest criteriu face departajarea intre
organelle judiciare egale in grad cu aceeasi competenta materiala in functie de anumite limite
teritoriale. Potrivit art.30 alin.(4), prin locul savirsirii faptei se intelege locul unde s-a desfasurat
activitatea infractionala, in totul sau in parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Sunt
reglementari distincte privind competenta teritoriala dupa cum infractiunea a fost comisa in tara
sau strainatate. Pentru stabilirea competentei organului judiciar in cazul infractiunii savirsite pe
teritoriul tarii, legea fixeaza anumite criterii, ce tin de o anumita localizare in spatiu. De
asemenea, legea prevede modul in care sunt aplicate dispozitiile art30 alin.(1) In cazul in care a
fost sesizat un singur organ judiciar din cele prevazute la art.30 alin.(1)C.proc.pen. acestuia ii
revine competenta sa solutioneze cauza. Daca au fost sesizate mai multe organe judiciare din
cele prevazute la art.30 alin.(1)C.proc.pen. , legea procesuala penala cuprinde reglementari cu
ajutorul carora competenta teritoriala este stabilita.In cazul acesta al sesizarii mai multor organe
judiciare cu privirea la comiterea aceleiasi infractiuni iar sesizarea este simultana, organul
judiciar competent se stabileste in ordinea prevazuta la art.30 alin.(1)C.proc.pen. In
conformitate cu dispozitiile art.45 alin.(3)C.proc.pen. ordinea de preferinta prevazuta de art.30
alin.(1)C.proc.pen. opereaza numai in caz de sesizare simultana. In cazul in care sesizarea are
35
loc in date diferite ordinea de preferinta aratata nu mai opereaza fiind competent organul
judiciar care a fost primul sesizat. Conform art.30 alin.(2)C.proc.pen., judecarea cauzei revine
aceleia dintre instantele competente, potrivit art.30 alin.(1) in a carei raza teritoriala s-a efectuat
urmarirea penala. Dar exista posibilitatea ca nici unul din locurile aratate la art.30 alin.
(1)C.proc.pen. san u fie cunoscut la momentul descoperii comiterii infractiunii. Pentru a rezolva
astfel de situatii art.45 alin.(2) C.proc.pen. prevede ca pentru asemenea cazuri, competenta
revine organului de urmarire penala care a fost primul sesizat. Potrivit art.30 alin.
(3)C.proc.pen.,cind urmarirea penala se efectueaza de catre Parchetul de pe linga Curtea
Suprema de Justitie sau de catre parchetele de pe linga curtile de apel ori de pe linga
tribunalele sau de catre un organ de cercetare central ori judetean, procurorul, prin rechizitoriu,
stabileste careia dintre instantele prevazute in alin (1) ii revine competenta de a judeca, tinind
seama ca,in raport cu imprejurarile cauzei, sa fie asigurata buna desfasurare a procesului
penal. Potrivit reglementarilor constitutionale actuale, instanta suprema in Romania este Inalta
Curte de Casatie si Justitie- organizarea si functionarea fiind stabilite de Legea nr.304/2004. In
cazurile infractiunilor comise in strainatate, acestea se judeca potrivit regulilor de competenta
stabilite de art.31 C.proc.pen. Potrivit Legii nr.304/2004, instantele judecatoresti sunt:
judecatoriile; tribunalele; Curtile de Apel; Inalta Curte de Casatie si Justitie. In present
functioneaza si instante militare, care potrivit Legii nr.54/1993 sunt: tribunalele militare tribunalul
militar territorial; Curtea Militara de Apel. In conformitate cu Decretul nr.203/1974 functioneaza
la nivelul instantelor din Constanta si Galati sectii maritime si fluviale. Competenta judecatoriilor
Potrivit art.25 C.proc.pen. judecatoria judeca in prima instanta toate infractiunile, cu exceptia
celor date prin lege in competenta altor instante. Potrivit competentelor functionale, judecatoria
judeca numai in prima instanta, iar in ceea ce priveste competenta materiala, aceasta are
competenta generala. Prin Legea nr.281/2003, la art 25 s-a introdus alin.(2) cu cuprinsul :
Potrivit art.434 – inlocuirea sau incetarea internarii medicale se dispune de catre judecatorie :
tot judecatoria este competenta sa solutioneze cererea de liberare conditionata (art.450 alin.(1))
; competenta de solutionare a contestatiei in anulare intemeiata pe cazul prevazut de art 386 lit.
d) revine judecatoriei, cind ea este instanta la care a ramas definitive ultima hotarire(art.389
alin.(2)) Competenta tribunalului militar Sub aspect functional , este egal in grad cu judecatoria,
solutionind cauze penale numai in prima instanta. In ceea ce priveste competenta materiala si
personala, art.26 C.proc.pen. si Legea nr 54/1993 (art.10) precizeaza cauzele solutionate de
tribunalele militare. Competenta tribunalelor Potrivit legii, in ceea ce priveste competenta
functionala, tribunalul judeca: in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza conflictele de
competenta ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume
prevazute de lege. In cuprinsul art.27 C.proc.pen. in forma data de modificarile aduse prin
Legea nr. 281/2003, sunt indicate infractiunile care revin spre solutionare, potrivit competentei
36
materiale, tribunalelor. Competenta tribunalului militar teritorial Acesta are aceeasi competenta
functionala similara tribunalului, deci judeca : in prima instanta in apel in recurs solutioneaza
conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri
anume prevazute de lege. Dispozitiile art.28 C.proc.pen.si art.12,13 din Legea nr.54/1993
indica infractiunile ce cad in competenta de solutionare a tribunalului military territorial.
Competenta Curtii de Apel Conform art.28 C.proc.pen.Curtea de Apel, potrivit competentei sale
functionale, judeca: in prima instanta; in apel in recurs; solutioneaza anumite conflicte de
competenta, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. Competenta Curtii Militare de
Apel-Curtea Militara de Apel functioneaza ca instanta unica, in municipiul Bucuresti si potrivit
competentei functionale, judeca : in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza anumite
conflicte de competenta. In art.28 C.proc.pen. sunt aratate infractiunile ce cad in competenta de
solutionare a Curtii Militare de Apel. Competenta Curtii Supreme de Justitie Potrivit
reglementarilor actuale, Curtea Suprema de Justitie judeca, potrivit competentei functionale : in
prima instanta; in recurs; recursurile in interesul legii; recursurile in anulare; solutioneaza
conflictele de competenta in cazurile in care C.C.J. este instanta ierarhic superioara; cazurile in
care cursul judecatii e interrupt cererilr de stramutare, precum si alte cazuri anume prevazute
de lege.In cuprinsul art.29 C.proc.pen. sunt aratate infractiunile ce cad in competenta de
solutionare a Curtii Supreme de Justitie.

21) Competenta organelor de urmărire penală.

Cercetarea penala se efectueaza de organele de cercetare ale politiei pentru orice infractiune
care nu este data in mod obligatoriu in cercetare altor organe de cercetare penala. Cercetarea
penala se efectueaza si de organe de cercetare speciale. Potrivit art.207, organele de cercetare
ale poliţiei judiciare au competenţă materială generală, instrumentând toate cauzele penale, cu
excepţia celor date de lege în competenţa materială exclusivă a altor organe de cercetare
penală. În privinţa competenţei teritoriale, evidenţiem faptul că organele de cercetare penală ale
poliţiei instrumentează cauzele care le revin potrivit regulilor stabilite de lege. Competenţa
organelor de cercetare penală speciale Aşa cum am arătat, cercetarea penală se efectuează şi
de organele speciale, aici fiind incluşi, potrivit art.208: ofiţerii anume desemnaţi de către
comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, ofiţerii anume desemnaţi de către şefii
comandurilor de garnizoană, ofiţeri anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare,
ofiţerii poliţiei de frontiere, precum şi căpitanii porturilor. Cât priveşte competenţa acestei
categorii de organe, din punct de vedere al competenţei materiale, legea procesuală, în speţă
dispoziţiile art.208, identifică amănunţit cauzele în care sunt abilitate să desfăşoare cercetarea
37
penală, astfel: Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp parte şi
similare efectuează cerecetarea penală pentru militarii în subordine. Cercetarea poate fi
efectuată şi personal de către comandant.; Ofiţerii anume desemnaţi de către şefii
comenduirilor de garnizoană efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile săvârşite de
militari în afara unităţilor miltare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii
comenduirilor de garnizoană; Ofiţerii anume desemnaţi de către comandaţii centrelor militare
efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile de competenţa instanţelor miltare, săvârşite
de prsoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi
personal de către comandnaţii centrelor miltare. La cererea comandantului centrului militar,
organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările
comandantului centrului militar. Ofieţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi, efectuează
cercetarea penală pentru infracţiunile de frontieră. Căpitanii porturilor efectuează cercetarea
penală pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la
bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciu, prevăzute în Codul
penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în
pericol siguranţa navei sau a navigaţiei. Competenţa procurorului în efectarea urmăririi penale-
Cum arătam în cele ce preced, procurorul conduce nemijlocit acestă fază a procesului penal, el
fiind garantul legalităţii defăşurării urmăririi penale. Procurorul, în mod obişnuit, exercită
supravegherea asupra organelor de urmărire penală; în execitarea acestei atribuţii, procurorii
conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a ploiţiei şi a altor organe. De asemenea,
procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le
supraveghează. Există, însă, o categorie de cauze pentru care legiuitorul a fixat o competenţă
materială exclusivă de desfăşurare a urmăririi penale în sarcina procurorului. Astfel, urmărirea
penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracţiunilor prevăzute în
art.155-173, 174-177, 179, 189 alin.(3)-(5),art.190, 191, art.211 alin.(4), art.212, 236, 236, 236
ind.1, 239, 239 ind.1, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 267 ind.1, 268, 273-276, 279
ind.1, 280, 280 ind.1, 302 ind.2, 317, 323, 356-361 C.pen., în cazurile arătate în art.27 pct.1
lit.b) – e), art.28 ind 1 pct.1 lit. b) şi c) şi pct.5, art.28 ind.2 pct.1 lit.b) şi art.29 pct.1 C.proc.pen.,
în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii, precum şi în cazul altor infracţiuni date prin
lege în competenţa sa. Este comptente să efectueze urmărirea penală, în cazurile arătate, şi să
exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul
corespunzător instanţie care, potrivit legii, judecă în primă instanţă.Astfel, procurorul din cadrul
parchetului de pe lângă judecătorie este competent să efectueze urmărirea penală în cauzele
ce se judecă la judecătorie, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal este
competent să efectueze urmărirea penală în cauzele ce sunt în competenţa tribunalului. În
cauzele în care urmărirea penală se efectuezaă de către procuror, acesta poate dispune ca
38
anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei. Când urmărirea
penală se efectuează de procuror, rechizitoriu este supus confirmării prim-procurorului
parchetului, iar când urmărirea penală este făcută de către acesta, confirmarea se face de
procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la
parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriu este supus confirmării
procuroului-şef de secţie, iar când urmărire penală este efectuată de acesta, confirmare se face
de către procurorul general al parchetului Unele dispoziţii privind competenţa în efectuarea
urmăririi penale-Verificarea competenţei-Potrivit art.210 alin.(1), în vederea respectării legale
referitoare la competenţă, organul de urmărire penală, sesizat potrivit art.221, este dator să-şi
verifice competenţa şi să nu treacă la efectuarea activităţilor specifice decât dacă se consideră
competent. Acestă regulă are şi o excepţie determinată de necesitatea obiectivă a rezolvării
unor cauze urgente. Astfel, potrivit art.213, când un act de cercetare nu suferă amânare,
organul de cercetare este obligat să-l efectueze, chiar dacă, verificându-şi competenţa,
constată că respectiva cauză nu-i aparţine. Deşi legea nu fixează o anumită limită, abaterea de
la regulile comune de competenţă se mărgineşte la nivelul stării de urgenţă, atât ca durată a
efectuării actelor, cât şi a întinderii acetora Dacă organul de cercetare penală constată că nu
este competent a efectua cercetarea, trimite de îndată cauza procurorului care exercită
supravegerea, în vederea sesizării organului competent. Procurorul, când constată că nu este
competent, trebuie să trmită cauza la procurorul competent-procurorul din unitatea ierarhic
superioară. Extinderea competenţei teritoriale-Când anumite acte de cercetare penală trebuie
să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală
poate să le efectueze el însuuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori
delegare. În cazul în care organul de cercetare penală înţelege să procedeze el însuşi la
efecuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre acesta organul corespunzător din raza
teritorială în care se va efectua aceste acte. În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de
cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie
îndeplinite în afara razei sale teritoriale, cu respectarea dispoziţiei din alineatul precedent.
Legea a dispus o asemenea obligaţie din motive de operativitate pentru evitarea folosirii
comisiei rogatorii sau delegării în cadrul aceleiaşi localităţi. Actele încheiate de către organele
din afara structurilor judiciare-Actele încheiate de organele de constatare-Potrivit art.214
C.proc.pen., sunt organe de constatare : organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat
precum şi ale unităţilor la care se referă art.145 C.pen.; organele de control şi cele de
conducere ale adminstraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art.145 C.pen. ; ofiţerii şi
subofiţerii Jandarmeriei Române. Cât priveşte infracţiunile care atrag competenţa materială:
organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă
art.145 C.pen. sunt abiliate să constate infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi
39
obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; organele de control şi cele de
conducere ale adminsitarţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art.145 C.pen. sunt
abilitate să constate infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciu de cei aflaţi în subordine ori
sub controlul lor; ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române sunt abilitaţi să constate
infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor speciale. Organele de constatare sunt
obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă
la săvârşirea infracţiunii şi să întocmească porces-verbal constator despre împrejurările
concrete ale săvârşirii acesteia. De asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte, să
procedez la evaluarea pagubelor, să efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta.
Actele încheiate se înaintează procuroului în cel mult 3 zile de la desopeirea faptei ce constituie
infracţiune, afară de cazul când legea dispune alftel. În caz de infracţiuni flagrante, acelaşi
organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările
efectuate şi cu mijloacele materiale de probă. Procesele-verbale încheiate de aceste organe
constituie mijloc de probă. Actele încheiate de comandanţii de nave şi areonave şi de subofiţerii
trupelor de grăniceri Potrivit dispoziţiilor art.215 C.proc.pen. , sunt organe de constatare şi
comandanţii de nave şi areonave, precum şi agenţii de poliţie de frontieră. Cât priveşte
competenţa lor materială: comandanţii de nave şi aeronave sunt abilitaţi să constate
infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se
află în afara porturilor sau aeroporturilor; agenţii de poliţie de frontieră sunt abiltaţi să constate
infracţinile de frontieră. Organele de constatare sunt obligate să procedeze la luarea de
declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea infracţiunii şi să
întocmească porces-verbal constator despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia. De
asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte, să procedez la evaluarea pagubelor, să
efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta. Pot efectua percheziţii corporale asupra
făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. De asemenea, organele de
mai sus pot prinde pe făptuitor, în care caz îl predau de îndată procurorului sau organului de
cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijlocale materiale de probă. În celelalte
cazuri, lucrările efectuate se înintează organului de cercetare penală competen, în cel mult 5
zile de la prima constatre efectuată, împreună cu mijlocale materiale de probă. Când
infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenul de mai sus curg de la ancorarea
navei ori aterizrea aeronavei pe teritoriu român. Procesele-verbale încheiate de aceste organe
constiuie mijlocare de probă.

22) Competenta personală în materie penală.

40
Cand competenta instantei este determinata de calitatea inculpatului instanta ramane
competenta sa judece chiar daca inculpatul dupa savarsirea infractiunii nu mai are acea
calitate. Dobandirea calitatii dupa schimbarea infractiunii nu determina schimbarea
competentei. Este determinate de calitatea faptuitorului ceea ce duce la solutionarea cauzelor
in functie de anumite calitati pe care acesta le are, de anumite organe judiciare. Calitatea de
military atrage competenta personal a instantelor militare si parchetelor. Potrivit art.40 alin.
(1)C,proc.pen. cind competenta instantei este determinate de calitatea inculpatului, instanta
ramine competenta a judeca, chiar daca inculpatul dupa savirsirea infractiunii, nu mai are acea
calitate, in cazurile cind fapta are legatura cu atributiile de serviciu ale faptuitorului, sau cind s-a
dat o hotarire care a solutionat cauza in prima instanta. Potrivit Legii nr.304/2004, instantele
judecatoresti sunt :judecatoriile; tribunalele; Curtile de Apel; Inalta Curte de Casatie si Justitie.
In present functioneaza si instante militare, care potrivit Legii nr.54/1993 sunt: tribunalele
militare; tribunalul military territorial; Curtea Militara de Apel. In conformitate cu Decretul
nr.203/1974 functioneaza la nivelul instantelor din Constanta si Galati sectii maritime si fluviale.
Competenta judecatoriilor-Potrivit art.25 C.proc.pen. judecatoria judeca in prima instanta toate
infractiunile, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante. Potrivit competentelor
functionale, judecatoria judeca numai in prima instanta, iar in ceea ce priveste competenta
materiala, aceasta are competenta generala. Potrivit art.434 – inlocuirea sau incetarea internarii
medicale se dispune de catre judecatorie : tot judecatoria este competenta sa solutioneze
cererea de liberare conditionata (art.450 alin.(1)) ; competenta de solutionare a contestatiei in
anulare intemeiata pe cazul prevazut de art 386 lit. d) revine judecatoriei, cind ea este instanta
la care a ramas definitive ultima hotarire(art.389 alin.(2)). Competenta tribunalului militar-Sub
aspect functional , este egal in grad cu judecatoria, solutionind cauze penale numai in prima
instanta.In ceea ce priveste competenta materiala si personala, art.26 C.proc.pen. si Legea nr
54/1993 (art.10) precizeaza cauzele solutionate de tribunalele militare. Competenta
tribunalelor-Potrivit legii, in ceea ce priveste competenta functionala, tribunalul judeca: in prima
instanta; in apel; in recurs; solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din
circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. In cuprinsul art.27
C.proc.pen. in forma data de modificarile aduse prin Legea nr. 281/2003, sunt indicate
infractiunile care revin spre solutionare, potrivit competentei materiale, tribunalelor. Competenta
tribunalului militar teritorial Acesta are aceeasi competenta functionala similara tribunalului, deci
judeca: in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza conflictele de competenta ivite intre
judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. Dispozitiile
art.28 C.proc.pen.si art.12,13 din Legea nr.54/1993 indica infractiunile ce cad in competenta de
solutionare a tribunalului military territorial. Competenta Curtii de Apel-Conform art.28
C.proc.pen.Curtea de Apel, potrivit competentei sale functionale, judeca: in prima instanta; in
41
apel; in recurs; solutioneaza anumite conflicte de competenta, precum si alte cazuri anume
prevazute de lege. Competenta Curtii Militare de Apel-Curtea Militara de Apel functioneaza ca
instanta unica, in municipiul Bucuresti si potrivit competentei functionale, judeca: in prima
instanta; in apel; in recurs; solutioneaza anumite conflicte de competenta. In art.28 C.proc.pen.
sunt aratate infractiunile ce cad in competenta de solutionare a Curtii Militare de Apel.
Competenta Curtii Supreme de Justitie-Potrivit reglementarilor actuale, Curtea Suprema de
Justitie judeca, potrivit competentei functionale: in prima instanta; in recurs; recursurile in
interesul legii; recursurile in anulare; solutioneaza conflictele de competenta in cazurile in care
C.C.J. este instanta ierarhic superioara; cazurile in care cursul judecatii e interrupt cererilr de
stramutare, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. In cuprinsul art.29 C.proc.pen. sunt
aratate infractiunile ce cad in competenta de solutionare a Curtii Supreme de Justitie.

23) Conflictele de competenţă şi excepţiile de necompetenţă.

Art. 43. - Cand doua sau mai multe instante se recunosc competente a judeca aceeasi cauza
ori isi declina competenta, conflictul pozitiv sau negativ de competenta se solutioneaza de
instanta ierarhic superioara comuna. Cand conflictul de competenta se iveste intre o instanta
civila si una militara, solutionarea conflictului este de competenta Curtii Supreme de Justitie.
Instanta ierarhic superioara comuna este sesizata in caz de conflict pozitiv, de catre instanta
care s-a declarat cea din urma competenta, iar in caz de conflict negativ, de catre instanta care
si-a declinat cea din urma competenta.In toate cazurile, sesizarea se poate face si de procuror
sau de parti. Pana la solutionarea conflictului pozitiv de competenta judecata se suspenda.
Instanta care si-a declinat competenta ori s-a declarat competenta cea din urma ia masurile si
efectueaza actele ce reclama urgenta. Instanta ierarhic superioara comuna hotaraste asupra
conflictului de competenta cu citarea partilor. Cand instanta sesizata cu solutionarea conflictului
de competenta constata ca acea cauza este de competenta altei instante decat cele intre care
a intervenit conflictul si fata de care nu este instanta superioara comuna trimite dosarul instantei
superioare comune. Instanta careia i s-a trimis cauza prin hotararea de stabilire a competentei
nu se mai poate declara necompetenta, afara de cazul in care, in urma noii situatii de fapt ce
rezulta din completarea cercetarii judecatoresti, se constata ca fapta constituie o infractiune
data prin lege in competenta altei instante.Art.39-exceptia de necopempetenta materiala si cea
dupa calitatea persoanei pot fi ridicate in tot cursul procesului penal pana la pronuntarea
hotararii definitive. Exceptia de necempetenta teritoriala poate fi ridicata numai pana la citirea
actului de sesizare in fata primei instante. Exceptiile pot fi ridicate de procuror, parti sau puse in
discutie din oficiu de instanta. Pe perioada soluţionării unei cauze pot apărarea situaţii în care

42
mai multe organe judiciare îşi dispută competenţa soluţionării acesteia. Legiuitorul califică
aceste situaţii drept conflicte de competenţă, modul soluţionării fiind dat de dispoziţiile art.43
C.proc.pen. Din redactarea art.43alin.(1) rezultă că există conflict de competenţă atunci când
două sau mai multe instanţe se recuonsc competente să judece aceeaşi cauză ori când
acestea îşi declină competenţa. În primul caz, în care două sau mai multe organe judiciare
consideră că sunt competente să soluţioneze aceeaşi cauză, există un conflict pozitiv de
competenţă. În ce de-al doilea caz, în care două sau mai multe organe judiciare îşi declină
reciproc competenţa există un conflict negativ de competenţă. Indiferent de felul acestora,
conflictele de competenţă pot apărea numai între organele judiciare cu aceeaşi competenţă
funcţională. Este reglementat şi modul rezolvării acestor conflicte de competenţă. Atunci când
conflictul de competenţă apare între două sau mai multe instanţe, acesta se rezolvă de instanţa
ierarhic superioară comună. Dacă conflictul se iveşte între o instanţă civilă şi una militară,
soluţionarea este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie ( art.45 alin.2). Astfel dacă conflictul
a apărut între două judecătorii pe raza teritorială a aceluiaşi judeţ, se soluţionează de tribunal,
ca instanţă ierarhic superioară comună acelor două instanţe. În cazul în care conflictul se iveşte
între două judecătorii care au însă competenţe în două judeţe diferite, conflictul se rezolvă de
curtea de apl comună. Dacă în cazul respectiv nu există o curte de apel ierarhic superioară
comună, conflictul se soluţionează de instanţa supremInstanţa ierarhic superioară comună este
sesizată în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă,
iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declarat cea din urmă competenţa. În
toate cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau de părţi. Până la soluţionarea
conflctului de competenţă judecarea se suspendă. Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-
a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă.
Instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului de competenţă cu citarea
părţilor. Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea
cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a interveit conflictul şi faţă de care
nu este instanţa superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune. Instanţa
căreia i s-a trimis cauza prin hotărâre de stabilire a competenţei nu se mai poate declara
necompetentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea
cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în
competenţa altei instanţe ( art.43 alin 9). Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod
corespunzător dispoziţiile art.42 alin.(2), adică, în cazul în care declinarea a fost determinată de
competenţa materială sau după calitatea persoanei, poate folosi actele îndeplinite şi menţine
măsurile dispuse de instanţa desesizată. Conflictul de competenţă între doi sau mai mulţi
procurori se rezolvă de către procurorul superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între
două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul
43
care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. Atunci când
conflictul apare între două organe de cercetare penală a căror activitate este supravegheată de
procurori din parchete cu rază teritorială diferită, conflictul de competenţă se rezolvă de către
procurorul ierarhic superior şi comun procurorilor care exercită supravegherea organelor de
cercetare penală între care s-a ivit conflictul de competenţă. Dispoziţiile art.39 C.proc.pen.
regelementează regimul aplicării excepţiilor de necompetenţă invocate în cursul soluţionării
cauzelor penale. Excepţiile de necompetenţă materială şi cea de competenţă după calitatea
persoanei pot fi ridicate în tot cuprinsul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive
( art.39 alin.1). Excepţiile de necompetenţă teritorială pot fi ridicate numai până la citirea actului
de sesizare, în faţa primei instanţe de judecată ( art. 39 alin.2 ). Din analiza textelor rezultă că
regimul juridic aplicabil excepţiilor diferă după momentul până la care pot fi invocate. În cazul
excepţiei după materie sau după calitatea pesoanei, legiuitorul a stabilit ca moment până la
care poate fi ridicată, pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive, iar pentru competenţa
teritorială, momentul de referinţă este citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de
judecată. De altfel, legiuitorul a fixat şi un moment în care preşedintele instanţei are obligaţia să
întrebe pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, acest moment fiind începutul
judecăţii. Astfel, potrivit art.320, pe lângă obligaţiile pe care le are preşedintele instanţei la
începutul judecăţii este şi aceea de a întreba părţile şi pe procuror dacă au de formulat excepţii,
cereri sau propun efectuarea de probe noi. În acest moment, potrivit rolului activ, instanţa le
pune în vedere părţilor posibilitatea invocării excepţiilor de necompetenţă. După cum se
precizează în art.39 alin.final, excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, oricare
dintre părţi sau puse în discuţia părţilor din oficiu.

24) Confruntarea ca mijloc de probă.

Art.87-cand se constata ca exista contraziceri intre declaratiile persoanelor ascultate in aceeasi

cauza se procedeaza la confruntarea acelor persoane daca aceasta este necesara pentru
lamurirea cauzei. Art.88-persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele si
imprejurarile in privinta carora declaratiile date anterior se contrazic. Organul de urmarire
penala sau instanta de judecata poate incuviinta ca persoanele confruntate sa-si puna reciproc
intrebari. pecialisti, chiar si atunci cand organul judiciar are unele cunostiinte din domeniul
respectiv, fiind insa necesara o parere fundamentata pe temeinice constatari cu caracter
stiintific. Numarul specialistilor la care se apeleaza pentru lamurirea unor probleme cu
semnficatie juridica intr o cauza este foarte larg, practic neexistand domeniu al cunoasterii
umane care sa nu fie implicat, mai mult sau mai putin in aceasta activitate." Cea mai mare parte

44
a constatarilor si expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii si al
medicinei legale, data fiind cuprinderea deosebit de larga a acestor doua stiinte. Rezultatele
cercetarilor intreprinse de catre specialist, expert, medic legist, iau forma unui raport de
constatare sau de expertiza, avand formulate la final anumite concluzii. Acest material este
inclus in dosarul cauzei ca mijloc de proba, realizand o explicare a elementelor asupra carora s
a cerut parerea specialistilor, facand o accesibila si nespecialistilor. Deoarece practica impune
examinarea unor situatii tot mai complexe, de interpretare si examinare multi disciplinara,
aderam la opinia ca expertizele pot fi si expertize complexe medico legale si criminalistice,
ideea expertizei complexe fiind sustinuta inca din anul 1978 de catre Lucian Ionescu .
Administarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonata intr o cauzs in care trebuie
sa se stabilesca, fata de aspectul improscarilor de sange de pe pereti, directia loviturilor si
pozitia victimei intr un spatiu limitat. Constatarea tehnico-stiintifica este un mijloc stiintific de
proba specific legislatiei procesuale penale romanesti, nefiind cunoscut sub aceasta denumire
in alte legislatii. Ea se efectueaza atunci cand exista pericolul de disparitie, modificare sau
alterare a unor probe, situatii de fapt, etc. fiind necesara in acelasi timp lamurirea de urgenta a
anumitor imprejurari ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora este necesara opinia unui
specialist. Ea constituie deci o activitate de interpretare si valorificare stiintifica imediata a
urmelor , a mijloacelor materiale de proba si imprejurarilor de fapt, in vederea identificarii
autorului faptei si obiectelor folosite la savarsrea i faptei. Constatarea tehnico-stiintifica
criminalistica este mult mai restransa decat expertiza criminalistica , fiind dispusa doar atunci
cand urgenta anchetei nu permite ordonarea unei expertize. Constatarea tehnico stiintifica se
poate dispune din oficiu, sau la cererea partilor, fiind efectuata de catre specialisti criminalisti
sau tehnicieni ce functioneaza in cadrul ori pe langa institutia de care apartine organul de
urmarire penala. Efectuarea constatarii tehnico stiintifice de catre anumiti specialistii
criminalistii, nu inseamna si insusirea de catre acestia a atributiilor de organ de ancheta,
asigurandu se pe acesta cale obiectivitatea si corectitudinea cercetarilor. Conform prevederilor
art. 116C. proc. pen. constatarea tehnico-stiintifica se poate dispune numai in cursul urmaririi
penale, putand fi dispusa de instanta de judecata in cazul refacerii sau completarii urmaririi
penale.

25) Constatarea infracţiunilor de audienţă. Suspendarea judecăţii.

Art.299-daca in cursul sedintei se savarseste o fapta prevazuta de legea penala, presedintele

constata acea fapta si identifica pe faptuitor. Instanta daca este cazul poate dispune arestarea
preventiva a invinuitului, despre care se face mentiune in incheiere. În literatură de specialitate

45
se arată că infracţiunile de audienţă sunt cele săvârşite în faţa completului de judecată,
indiferent dacă acesta se află în sala de şedinţă sau la locul unde, potrivit art.288, se
desfăşoară judecata ori în timpul unei cercetări la faţa locului. Potrivit art.299 alin.(1), dacă în
cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului
constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Subectul pasiv al unei astfel de infracţiuni poate
fi atât unul din organele judiciare care participă la judecată, cât şi oricare dintre persoanele
prezente la şedinţa de judecată. În legătură cu săvârşirea acestei infracţiuni, instanţa
întocmeşte un proces-vebal pe care îl trimite procurorului. În acestă situaţie, procesul-verbal
încheiat are o dublă natură juridică, fiind, în acelaşi timp, actul prin care se începe urmărirea
penală şi cel mai important mijloc de probă în cauza care ia astfel naştere. Instanţa, dacă este
cazul, şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.146, poate dispune, ţinând cont şi de
dispoziţiile art.147, arestarea preventivă a învinuitului iar preşedintele completului emite un
mandat de arestare a acestuia. Despre luarea măsurii arestării preventive se face menţiune în
încheirea de şedinţă iar învinutul arestat este trimis de îndată procurorului, împreună cu
procesul-verbal şi cu mandatul de arestare. Suspendarea judecăţii-În cazul în care se constată
că inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată, instanţa
dispune, prin încheire, suspendarea procesului penal , până când starea inculpatului va
permite participarea acestuia la judecată ( art.303 alin.1). În lumina modificărilor aduse prin
Legea nr.281/2003, boala gravă de care suferă inculpatul trebuie să fie constată numai printr-o
expertiză medico-legală; nu interesează dacă boala gravă este rezultatul propriei activităţi a
inculpatului sau dacă este curabilă ori nu. Potrivit art.303 alin.(2), în ipoteza în care sunt mai
mulţi inculpaţi în cauza penală, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi
dijungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze. Încheirea dată în primă
instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs care nu
suspendă executarea. Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa
la judecată, în acest sens existând obligaţia pentru instanţă de a se interese periodic asupra
stării de sănătate a inculpatului. Suspendarea judecăţii constituie, potrivit art.128 C.pen., o
cauză de suspendare a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, prescipţia
urmând să-şi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. De asemenea, potrivit
art.303 alin.final C.porc.pen., suspendarea judecăţii intervine şi în situaţia în care în cauză a
fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate. Aceste dispoziţii, introduse prin Legea
nr.281/2003, armonizează reglementările procedurale cu cele prevăzute de legislaţia specială
în materie, şi anume Legea nr.47/1992 ( Leagea Curţii Constituţionale ). Trebuie menţionat că
în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate suspedarea judecăţii intervine de drept,
prin efectul legii.

46
26) Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

Art.113-Organul de urmarire penala care dispune efectuarea constatarii tehnico-stiintifice

stabileste obiectul acesteia. Constatarile tehnico-stiintifice se efectueaza asupra datelor si
materialelor puse la dispozitie sau indicate de organul de urmarire penala. Art.114-constatarea
medico-legala-in caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaste sau cand
este necesara o examinare corporala a invinuitului sau a partii vatamate pentru a se constata
pe corpul acesteia existenta unei infractiuni organul de urmarire penala dispune efectuarea unei
constatari medico-legale si cere organului medical efectuarea constatarii.

27) Decăderea şi inadmisibilitatea – sancţiuni procedurale penale.

Potrivit art.185 C.porc.pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede nu
anumit termen, nerespectare acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea
actului făcut peste termen. Intervine decăderea ca sancţiune, spre exemplu, când titularul nu a
declarat apel sau recurs în temenul prevăzut de lege. Aspectele diferenţiale esenţiale între
decădere şi nulitate, ca sancţiuni procedurale, sunt: nulitatea se referă la acte procesuale, pe
când decăderea se referă la drepturi prcesuale; nulitatea se referă la un act efectuat, în timp ce
decăderea are în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul
prevăzut de lege; spre deosebire de nulitate, care impune refacerea actului, în cazul decăderii
legea permite exercitarea dreptului peste termenul prevăzut de lege ( ca de exmeplu, în cazul
repunerii în termen de apel şi de recurs, în condiţiile art.365 sau a apelului sau recursului peste
termen, potirvit art.365). Inadmisibilitate, ca sancţiune procedurală, intervine în cazul în care
părţile în proces efectuează acte pe care legea nu le îngăduie sau exercită drepturi procesuale
epuizate prin alte căi procesuale sau neprocesuale. Este inadmisibil, spre exemplu, apelul
declarat de partea civilă sau partea responsabilă civilmente cu pivire la latura penală a cauzei,
deoarece, potirvit art.362 alin.(1), partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot face
apel în ceea ce priveşte latura penală.

28) Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului – mijloace de proba în procesul penal.

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului facute in cursul procesului penal pot servi la aflarea
adevarului, numai in masura in care sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din
ansamblul probelor existente in cauza. Invinuitul sau inculpatul, inainte de a fi ascultat, este
intrebat cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele
47
parintilor, cetatenie, studii, situatia militara, loc de munca, ocupatie, adresa, antecedente penale
si alte date pentru stabilirea situatiei sale personale.Invinuitului sau inculpatului i se aduce apoi
la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei si i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu
privire la fapta si la invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta. Organul de urmarire penala,
inainte de a-l asculta pe invinuit, cere acestuia sa dea o declaratie scrisa personal, cu privire la
invinuirea ce i se aduce. Fiecare invinuit sau inculpat este ascultat separat.In cursul urmaririi
penale, daca sunt mai multi invinuiti sau inculpati, fiecare este ascultat fara sa fie de fata
ceilalti.Invinuitul sau inculpatul este mai intai lasat sa declare tot ce stie in cauza.Ascultarea
invinuitului sau inculpatului nu poate incepe cu citirea sau reamintirea declaratiilor pe care
acesta le-a dat anterior in cauza.Invinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaratie
scrisa de mai inainte, insa se poate servi de insemnari asupra amanuntelor greu de retinut.
Dupa ce invinuitul sau inculpatul a facut declaratia, i se pot pune intrebari cu privire la fapta
care formeaza obiectul cauzei si la invinuirea ce i se aduce. De asemenea, este intrebat cu
privire la probele pe care intelege sa le propuna. Declaratiile invinuitului sau inculpatului se
consemneaza in scris. Declaratia scrisa se citeste acestuia, iar daca cere, i se da sa o citeasca.
Cand este de acord cu continutul ei, o semneaza pe fiecare pagina si la sfarsit. Cand invinuitul
sau inculpatul nu poate sau refuza sa semneze, se face mentiune in declaratia scrisa.
Declaratia scrisa este semnata si de organul de urmarire penala care a procedat la ascultarea
invinuitului sau inculpatului ori de presedintele completului de judecata si de grefier, precum si
de interpret cand declaratia a fost luata printr-un interpret. Daca invinuitul sau inculpatul revine
asupra vreuneia din declaratiile sale sau are de facut completari, rectificari sau precizari,
acestea se consemneaza si se semneaza in conditiile aratate in prezentul articol. Ori de cate
ori invinuitul sau inculpatul se gaseste in imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat,
organul de urmarire penala sau instanta de judecata procedeaza la ascultarea acestuia la locul
unde se afla.

29) Declaraţiile martorilor – mijloace de proba în procesul penal: noţiune, obligaţiile şi drepturile
martorilor; persoanele care nu pot fi ascultate ca martor şi persoane care nu sunt obligate să
depună ca martor.

Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa
serveasca la aflarea adevarului in procesul penal poate fi ascultata in calitate de martor.
Persoana obligata a pastra secretul profesional nu poate fi ascultata ca martor cu privire la
faptele si imprejurarile de care a luat cunostinta in exercitiul profesiei, fara incuviintarea
persoanei sau a unitatii fata de care este obligata a pastra secretul. Calitatea de martor are
intaietate fata de calitatea de aparator, cu privire la faptele si imprejurarile pe care acesta le-a

48
cunoscut inainte de a fi devenit aparator sau reprezentant al vreuneia dintre parti. Sotul si
rudele apropiate ale invinuitului sau inculpatului nu sunt obligate sa depuna ca martori. Minorul
poate fi ascultat ca martor. Pana la varsta de 14 ani ascultarea lui se face in prezenta unuia
dintre parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia ii este incredintat minorul spre crestere si
educare. Persoana vatamata poate fi ascultata ca martor, daca nu este constituita parte civila
sau nu participa in proces ca parte vatamata. Persoana chemata ca martor este obligata sa se
infatiseze la locul, ziua si ora aratate in citatie si are datoria sa declare tot ce stie cu privire la
faptele cauzei. Martorul este intrebat mai intai despre nume, prenume, etate, adresa si
ocupatie.In caz de indoiala asupra identitatii martorului, aceasta se stabileste prin orice mijloc
de proba.Martorul va fi apoi intrebat daca este sot sau ruda a vreuneia dintre parti si in ce
raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii.
Inainte de a fi ascultat, martorul depune urmatorul juramant: "Jur ca voi spune adevarul si ca nu
voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!"In timpul depunerii
juramantului, martorul tine mana pe cruce sau pe Biblie. Referirea la divinitate din formula
juramantului se schimba potrivit credintei religioase a martorului. Martorului de alta religie decat
cea crestina nu ii sunt aplicabile prevederile alin. 2. Martorul fara confesiune va depune
urmatorul juramant: "Jur pe onoare si constiinta ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde
nimic din ceea ce stiu". Martorii care din motive de constiinta sau confesiune nu depun
juramantul vor rosti in fata instantei urmatoarea formula: "Ma oblig ca voi spune adevarul si ca
nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu". Dupa depunerea juramantului sau dupa rostirea
formulei prevazute in alin. 5, se va pune in vedere martorului ca, daca nu va spune adevarul,
savarseste infractiunea de marturie mincinoasa.Despre toate acestea se face mentiune in
declaratia scrisa. Minorul care nu a implinit 14 ani nu depune juramant; i se atrage insa atentia
sa spuna adevarul. Modul si limitele ascultarii martorilor Martorului i se face cunoscut obiectul
cauzei si i se arata care sunt faptele sau imprejurarile pentru dovedirea carora a fost propus ca
martor, cerandu-i-se sa declare tot ce stie cu privire la acestea. Dupa ce martorul a facut
declaratii, i se pot pune intrebari cu privire la faptele si imprejurarile care trebuie constatate in
cauza, cu privire la persoana partilor, precum si in ce mod a luat cunostinta despre cele
declarate.

30) Declinarea de competenţă.

Art. 42. - Instanta de judecata care isi declina competenta trimite dosarul instantei de judecata
aratata ca fiind competenta prin hotararea de declinare. Daca declinarea a fost determinata de
competenta materiala sau dupa calitatea persoanei, instanta careia i s-a trimis cauza poate

49
folosi actele indeplinite si poate mentine masurile dispuse de instanta desesizata. In cazul
declinarii pentru necompetenta teritoriala, actele indeplinite ori masurile dispuse se mentin.
Hotararea de declinare a competentei nu este supusa apelului si nici recursului. Potrivit
normelor de competenţă, organelor judiciare au abilitatea de a soluţiona anumite cauze penale.
Pot apărea situaţii când un organ judiciar este sesizat cu soluţionarea unei cauze penale, dar
care, potrivit regulilor de competenţă, nu este cel îndrituit să soluţioneze acea cauză. Mijlocul
juridic prin intermediul căruia cauza este luată din competenţa organului judiciar iniţial sesizat şi
transmisă organului judiciar competent să o soluţionze este declinarea de competenţă. Potrivit
art.42 alin.(1) raportat la art.45 alin.(1) C.proc.pen., în aceste situaţii organul judiciar care îşi
declină competenţa trimite dosarului organului judiciar arătat ca fiind competent ( organul de
urmărie penală dispune declinarea prin ordonanţă iar instanţa de judecată prin sentinţă ).
Având în vedere că declinarea de competenţă poate fi pusă în discuţie la cerere, dar şi din
oficiu, se poate considera că acesta este şi un mijloc prin care se realizează autocontrolul în
respectarea regulilor de competenţă. Dacă declinarea a fost determinată de competenţa
materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele
îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată ( art.42 alin.2 ). Textul
reglementează cazurile în care organul judiciar după sesizare şi până în momentul declinării
îndeplineşte diferite activităţi procesuale ori a dispus luarea unor măsuri cu caracter procesual.
În aceste situaţii, instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa poate folosi actele
îndeplinte sau poate menţine măsurile dispuse. În cazul declinării pentru necompetenţă
teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin ( art.42 alin.3 . Din regelemenatarea
existentă ( art.42 alin.2 ) rezultă că declinarea de competenţă este un act de dezînvestire,
reprezentând totodată şi un act de sesizare pentru organul judiciar nou învestit. Hotărârea de
declinare de competenţă nu este supusă nici un căi de atac.

31) Deliberarea: noţiune, obiect, procedură.

Art. 307. - La deliberare iau parte numai membrii completului in fata caruia a avut loc
dezbaterea. Completul de judecata delibereaza in secret. Art. 343. - Completul de judecata
delibereaza mai intai asupra chestiunilor de fapt si apoi asupra chestiunilor de drept.
Deliberarea poarta asupra existentei faptei si vinovatiei faptuitorului, asupra stabilirii pedepsei,
asupra masurii educative ori masurii de siguranta cand este cazul sa fie luata, precum si asupra
computarii retinerii si arestarii preventive. Completul de judecata delibereaza si asupra repararii
pagubei produse prin infractiune, asupra masurilor preventive si asiguratorii, mijloacelor
materiale de proba, cheltuielilor judiciare, precum si asupra oricarei alte probleme privind justa

50
solutionare a cauzei.Toti membrii completului de judecata au indatorirea sa-si spuna parerea
asupra fiecarei chestiuni. Presedintele isi spune parerea cel din urma. Conform art. 343, dupa
inchiderea sedintei de judecata instanta procedeaza in camera de consiliu, in secret, la
deliberare asupra chestiunilor de fapt si apoi asupra chestiunilor de drept ale cauzei.
Rezolvarea chestiunilor de fapt se face prin aprecierea completa si justa a probelor iar daca
instanta constata ca nu s-au administrat toate probatoriile necesare va dispune prin incheiere
repunerea cauzei in faza de judecata fixand un nou termen de judecata cu citarea partilor. In
acest caz judecata se va relua cu cercetarea judecatoreasca. Daca instanta constata ca
probele administrate nu sunt complete, atunci procedeaza la deliberare cu privire la existenta
faptei, comiterea ei de catre inculpat, vinovatia acestuia. Instanta delibereaza asupra pedepsei
ce trebuie aplicata inculpatului, asupra masurilor de siguranta si asupra computarii retinerii si
arestarii preventive. Completul de judecata delibereaza si asupra repararii pagubei produse prin
infractiune, asupra masurilor preventive si asiguratorii, mijloacelor materiale de proba,
cheltuielilor judiciare, precum si asupra oricarei alte probleme privind justa solutionare a cauzei.
Membrii completului de judecata au obligatia sa-si spuna parerea asupra fiecarii chestiuni,
presedintele fiind ultimul care isi spune parerea. Pronuntarea hotararii se face de catre
presedintele completului, asistat de grefier si explica partilor dupa pronuntarea hotararii ca au
dreptul la apel sau recurs. Hotararea primei instante este actul procesual prin care e infaptuita
sarcina justitiei in cauza penala. Hotararea se pronunta in numele legii si daca ramane definita
capata putere de lege fata de organele de stat, de institutii si fata de persoanele la care se
refera. Hotararea penala trebuie sa indeplineasca doua conditii fundamentale, legalitatea si
temeinicia acesteia. Hotararea este legala cand e rezultatul unei activitati procesuale conform
legii si cuprinde solutia corespunzatoare legii penale si civile. Hotararea este temeinica atunci
cand cuprinde adevarul despre faptele cauzei si cand aplica o pedeapsa just individualizata si
temeinic argumentata.

32) Dezbaterile în fata primei instanţe şi ultimul cuvânt al inculpatului.

Art.340-dupa terminarea cercetarilor judecatoresti se trece la dezbateri dandu-se cuvantul in

urmatoarea ordine: procurorului, partii vatamate, partii civile, partii responsabile civilmente si
inculpatului. Presedintele inainte de a incheia dezbaterile da ultimul cuvant inculpatului
personal. In timpul in care inculpatul are ultimul cuvant nu i se pot pune intrebari. Daca
inculpatul releva noi imprejurari esentiale pentru cauza presedintele dispune reluarea
cercetarilor judecatoresti. Dezbaterile judiciare este acea faza a judecatii in care procurorul si
partile prin concluziile orale priviind chestiunile de fapt si de drept ale cauzei, prezinta instantei
51
din punct de vedere al invinuirii si al apararii, existenta sau inexistenta faptei, vinovatia
inculpatului, incadrarea juridica a faptei, solutia care trebuie pronuntata. Dezbaterea judiciara
este obligatorie si lipsa ei atrage nulitatea hotararii pronuntate intrucat incalca dreptul la cuvant
al procurorului si dreptul la aparare al partilor. Nefiind prevazuta sub sanctiunea nulitatii
absolute, incalcarea acestui drept trebuie invocata in cursul dezbaterilor de catre partea careia
nu i s-a dat cuvantul pentru ca altfel nulitatea se acopera. Ordinea de desfasurare a
dezbaterilor este cea prevazuta in art. 340, cuvantul acordandu-se mai intai procurorului, apoi
partii vatamate, partii civile, partii responsabile civilmente si in final inculpatului. Aceasta ordine
are in vedere necesitatea cunoasterii de catre parti, in special de inculpat a argumentelor
formulate in sustinerea invinuirii. Procurorul pune concluzii atat in ce priveste latura penala cat
si in ce priveste latura civila a cauzei. El trebuie sa demonstreze instantei de judecata,
legalitatea, temeinicia invinuirii, pericolul social al faptei savarsite, imprejurarile care se refera la
persoana inculpatului cerand pedeapsa corespunzatoare. In cuvantul sau procurorul este
obligat sa faca o analiza a probelor administrate, sa indice incadrarea juridica corespunzatoare,
sa faca propuneri concrete priviind solutia ce urmeaza a fi data, iar in caz de condamnare sa
faca propuneri asupra pedepsei ce trebuie sa fie aplicata (cuantum, mod de executare). Partea
vatamata se limiteaza in cuvantul sau la latura penala a cauzei si are obligatia sa examineze
aceleasi conditii de fond si forma ca ale procurorului. Partea civila are cuvantul numai la latura
civila si la cheltuielile judiciare pe care le-a facut. Partea responsabila civilmente are cuvantul
numai cu privire la raspunderea sa civila dar poate demonstra si inexistenta raspunderii civile a
inculpatului sau o raspundere diminuata a acestuia. Inculpatul, avand ultimul cuvant face o
expunere a imprejurarilor care stabilesc nevinovatia sa, sau a celor imprejurari care atenueaza
raspunderea sa penala sau civila. Partile cand sunt asistate de aparator participa la dezbateri
prin cuvantul aparatorilor. Aparatorul inculpatului poate pleda pentru nevinovatie cand probele
nu sustin vinovatia. Daca exista probe de vinovatie aparatorul, poate demonstra ca fapta nu
constituie infractiune ci abatere, sau poate sa primeasca o incadrare juridica mai usoara.
Acceptand ca invinuirea este intemeiata, aparatorul poate sa demonstreze existenta
circumstantelor atenuante care atrag o pedeapsa mai blanda sau o alta modalitate de
executare a pedepsei (suspendarea executarii pedepsei, suspendarea sub supraveghere,
amenda penala). Pledoaria trebuie sa se bazeze numai pe probele administrate din dosar,
trebuie sa fie motivata si bazata pe dispozitiile legale. In cazul in care dupa ce s-a dat cuvantul
tuturor partilor, procurorul sau una din parti vor sa prezinte instantei noi argumente atunci se
da cuvantul in replica cu obligatia de a se respecta aceeasi ordine. In tot cursul dezbaterilor,
presedintele completului de judecata are dreptul sa intrerupa pe cei care au cuvantul daca in
sustinerile lor depasesc limitele cauzei ce se judeca. Cand dezbaterile se prelungesc ele pot fi
intrerupte dar nu mai mult de 5 zile. Ultimul cuvant al inculpatului personal este reglementat de
52
art. 341. Inainte de a se incheia dezbaterile, presedintele completului de judecata da ultimul
cuvant inculpatului personal. In timp ce inculpatul are ultimul cuvant nu i se pot pune intrebari.
Cu aceasta ocazie inculpatul poate aduce noi argumente, noi precizari esentiale, ultima sa
aparare pentru justa solutionare a cauzei. Neacordarea ultimului cuvant inculpatului personal
poate atrage nulitatea hotararii pronuntate daca se va constata ca exista o vatamare ce nu
poate fi inlaturata. Dupa terminarea dezbaterii judecatoresti se declara inchisa sedinta de
judecata trecandu-se la deliberarea si solutionarea cauzei. Instanta poate dispune ca partile sa
depune concluzii scrise care sa cuprinda sustinerile facute oral.

33) Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea preventivă a minorului.

Persoanelor reţinute minore li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică, organele judiciare
fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărator din oficiu, dacă minorul nu şi-a ales
unul, şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul. Atunci când se dispune
reţinerea unui minor se încunoştiinţează despre aceasta imediat părinţii, tutorele, persoana în
îngrijirea sau sub supravegherea căruia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează
acesta.În timpul reţinerii minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate acestora.
Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai
mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.Durata arestării inculpatului minor între 14
si 16 ani este, în cursul urmăririi penale de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi
temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de
30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul
judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional. Arestarea preventivă a minorului între 14
şi 16 ani în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu
mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. În mod excepţional, când
pedeapsa prevazută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai
mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 si 16 ani în cursul urmăririi penale
poate fi prelungită până la 180 de zile.Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat
preventiv în cursul urmăririi penale pe o durata de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive
poate fi prelungită în cursul urmăririi penale de fiecare dată cu 20 de zile, dar fără a se putea
depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa
prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea
preventivă a inculpatului minor mai mare de 16 ani, în cursul urmăririi penale poate fi prelungită
până la 180 de zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor
53
mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de
zile.Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile. Pentru a răspunde cerinţelor
psiho-fizice ale minorilor şi a spori garanţiile procesuale ce eficentiază înbinarea laturii
represive cu latura educativă a procesului penal, prin Legea nr. 281/2003 a fost introdusă o
nouă secţiune în Codul de procedură penală, ce conţine dispoziţii speciale pentru minori cu
privire la măsurile de prevenţie privative de libertate. Astfel, potrivit art. 160e, reţinerea şi
arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor obişnuite, cu anume derogări şi
completări pe care le vom analiza în continuare. În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi
16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de
cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate
depşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu
detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi prelungită numai
dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore. Cu
privire la arestare, art. 160h prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv
decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.
Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi , de cle mult 15 zile,
iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii
periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale
sau menţinerea ei în cursul judecăţii în primă instanţă nu poate fi dispusă decât în mod
excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile. Arestarea preventivă a minorului nu poate să
depăşească, în total, în cursul urmăririi penale, 60 de zile. Inculpatul minor mai mare de 16 ani
poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata
măsurii preventive poate prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile.
Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească în
total 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prvăzută de lege este detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, asrestarea preventivă a inculpatului minor în cursul
urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea leglaităţii şi temeiniciei
arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează
periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului minor, indiferent de vârsta
sa (între 14 şi 18 ani) este de cel mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se
asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au peste 18 ani,
drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor,
astfel încât măsurile privative de liberatate luate faţă de minori în scopul bunei desfăşurări a
procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor de la urmărirea penală, judecată ori de la
executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului.
54
Astfel, în lumina art. 160f, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se
asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia
măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca
acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci când se
dispune arestarea sau reţinerea unui învinuit sau inculpat minor se încunoştinţează despre
aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în cazul arestării, părinţii, tutorele,
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le
desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciu de reintegrare socială a infractorilor şi de
supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar
reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-
verbal.Potrivit art. 160f alin. (5), respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege
pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume
desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către
procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventiv.

34) Efectele recursului.

Recursul este suspensiv de executare atat in ceea ce priveste latura penala cat si latura civila.
Efectul devolutiv-instanta judeca recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat si la
persoana la care se refera declaratia de recurs si numai in raport cu calitatea pe care recurentul
o are in recurs. Efectul extensiv-instanta examineaza cauza prin extindere si cu privire la partile
care nu au declarat recurs.Procurorul poate cere extinderea recursului sau si la alte persoane.
Neagravarea situatiei in propriul recurs-instanta nu poate crea o situatie mai grea pentru cel
care a declarat recurs. In recursul declarat de procuror in favoarea unei parti instanta nu poate
agrava situatia acesteia. Efectul suspensiv de executare-Conform art.3855, recursul declarat în
termen este suspensiv de executare atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă,
afară de cazul când legea dispune altfel.Având în vedere că instituţiile repunerii în termen şi a
recursului peste termen au aceeaşi bază legală ca în materia apelului, în aceste situaţii efectul
suspensiv al recursului nu se mai produce ope legis, suspendarea hotărârii atacate fiind lăsată
la aprecierea instanţei. Recursul procurorului, declarat fără rezerve, suspendă executarea
tuturor dispoziţiilor din hotărârea atacata. Legea prevede expres excepţiile de la regula
prevăzută în art.3855. Astfel, recursul nu suspendă executarea hotărârii când se declară
împotriva: încheierii prin care s-a luat sau s-a menţinut o măsură preventivă, ori s-a constatat
încetarea de drept a arestării preventive ( art.141 alin.2 ); sentinţei sau deciziei prin care s-a
dispus luarea, revocarea sau menţinerea unei astfel de măsuri ( art.350 alin.4); încheierii prin

55
care s-a hotărârt asupra prelungirii arestării preventive ( art.159 alin.9 ); încheierii prin care s-a
confirmat măsura procesuală a internării medicale ( art.162 alin.6 ); încheierii prin care s-a
soluţionat contestaţia împotriva unor măsuri asigurătorii ( art.168 alin.2); încheierii prin care s-
a suspendat judecata ( art.303 alin.3); hotărârii prin care se dispune asupra cererii de liberare
provizoire cu excepţia recursului declarat de procuror ( art.450 alin.4). Totodată, potrivit art.450
alin.(4), recursul declarat împotirva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de liberare
provizorie, cu excepţia celui declarat de procuror, nu este suspensiv de executare. Efectul
devolutiv-Având în vedere motivele pentru care se poate declara recurs, cu excepţia erorii de
fapt, în faţa instanţei de recurs pricina se devoluează numai parţial, doar cu privire la chestiunile
de drept substanţial ( material ) sau formal ( procesual).Pe lângă aceste limite, date de natură
specifică a acestei căi de atac, art.3856 alin.(1) impune efectului recursului şi alte limite,
determinate de: persoana care l-a declarat; persoana la care se referă declaraţia de recurs;
calitatea pe care o are recurentul în proces; motivele de casare prevăzute în art.385 9. Cu titlu
de excepţie, când recursul constituie ce de-al doilea grad de jurisdicţie 2 (în sensul că se declară
împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel), nu este limitat la motivele
de casare prevăzute de lege, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi
cererilor formulate de recurent, să examineze cauza sub toate aspectele ( art.385 alin.3). În
acestă situaţie, controlul judecătoresc al instanţei de recurs are în vedere şi elemente de fapt
ale hotărârii atacate, devoluţiunea cauzei fiind intergală, fără limitele impuse de principiul
tantum devolutum quantum recuratum. Efectul extesiv al recursului are o reglementare specială
şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care
aparţin aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ). Astfel, potrivit art.3857 alin.(1), instanţa de
recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la
care acesta se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie
mai grea. Totodată, spre deosebire de efectul extensiv al apelului, extinderea recursului mai
poate fi provocată şi din iniţiativa procurorului. Potrivt art.3857 alin.(2), procuroul, chiar după
expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el şi faţă de alte
persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.
Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs-Efectul neagravant al recursului, ca şi în materia
apelului, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de non reformatio in pejus,
impune instanţei de recurs obligaţia de a nu crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat
acestă cale de atac. Principiul non reformatio in pejus reprezintă un beneficiu acordat de lege
celui ce doreşte reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exercitarea drepturilor
procesuale, prin eliminarea riscului ca acela care exercită calea de atac să-şi creeze o situaţie
mai grea. Datorită caracterului său absolut regula non reformatio in pejus funcţionează în orice
cadru procesual declanşat ca urmare declarării recursului. Chiar dacă nu este parte în proces,
56
anumite implicaţii ale regulii non reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care titular al
recusului este procurorul. Astfel, potrivit art.3858 alin.(2), în recursul declarat de procuror în
favoarea unei părţi instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acestuia. Efectul extesiv al
recursului are o reglementare specială şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale
în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ). Astfel,
potrivit art.3857 alin.(1), instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la
părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor,
fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Totodată, spre deosebire de efectul
extensiv al apelului, extinderea recursului mai poate fi provocată şi din iniţiativa procurorului.
Potrivt art.3857 alin.(2), procuroul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere
extinderea recursului declarat de el şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără
a se putea crea acestora o situaţie mai grea.

35) Efectul extensiv al apelului.

Art.373-instanta de apel examineaza cauza prin extindere si cu privire la partile care nu au

declarat apel sau la care acesta nu se refera putand hotari si in privinta lor fara sa poata crea
acestor parti o situatie mai grea.. Efectul extensiv al apelului are o reglementare specială şi
autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin
aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ). Astfel, potrivit art.373, instanţa de apel examinează
cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se
referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Faţă
de dispoziţiile legii, efectul extensiv funcţionează numai faţă de părţile care au aceeaşi calitate
în proces sau care au un inters comun cu apelantul. Extinderea apelului cu privire la aceste
părţi este obligatorie. Trebuie pricizat că, datorită caracterului său special şi accesoriu,
extinderea apelului în condiţiile art.373 presupune existenţa unui apel declarat în mod legal.
Astfel, dacă apelul inculpatului a fost găsit nefondat iar apelurile celorlalţi inculpaţi au fost
declarate tardiv, în mod legal instanţa de apel nu a primit cererea primului inculpat de a se face
în ceea ce priveşte, aplicarea art.373, referitor la efectul extensiv al apelului

36) Efectul suspensiv şi efectul devolutiv ale apelului.

Art.370-apelul declarat in termen este suspensiv de executare atat in ceea ce priveste latura
penala cat si in ceea ce priveste latura civila. Art.371-Instanta judeca apelul numai cu privire la

57
persoana care l-a declarat si la persoana care se refera declaratia de apel si numai in raport cu
calitatea pe care apelantul o are in proces. Efectul suspensiv -Potrivit art.370, apelul declarat în
termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă,
afară de cazul în care legea dispune altfel. În aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în hotărârea
judecătorească atacată cu apel nu pot fi puse în executare, consecinţele juridice ale unei astfel
de hotărâri, în ceea ce priveşte aplicarea lor fiind amânate. În doctrina procesual civilă se arată
că însuşi termenul de apel are un caracter suspensiv de executare, iar o dată formulată calea
de atac cererea preia acest efect. Considerăm că efectul suspensiv al termenului de apel se
daorează faptului că, sub aspectul naturii sale termenul de apel este dilatoriu, numai după
expirarea sa hotărârea judecătorească putând fi pusă în executare, dacă a rămas definitivă prin
neapleare. Excepţiile de la regula potrivit căreia efectul suspensiv al apelului declarat în termen
se produce ope legis sunt prevăzute în art.364 alin.(2) ( repunerea în termen) şi art.365 alin.(2)
( apelul peste termen), când suspendarea hotărârii atacate este lăsată la aprecierea instanţei.
Totodată, potrivit art.450 alin.(4), apelul declarat împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat
cererea de liberare condiţionată, cu excepţia celui declarat de procuror, nu este suspensiv de
executare. Efectul devolutiv al apelului-Prin efectul devolutiv al cererii de apel, instanţa de
control judiciar capătă împutenicirea de a înfăputi o nouă judecată asupra fondului, verificând
cu această ocazie legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate. Prin transmiterea cauzei de la “
judex a quo la judex ad quem”, devoluţiunea promovează o verificare a modului cum s-a
defăşurat judecata şi soluţionarea cauzei, fără desfiinţarea prealabilă a hotărârii. Devoluţiunea
poate fi integrală ( ex intgro ) sau paţială ( ex partibus ), după cum instanţa de apel
reexamninează toate aspectele ce au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă sau numai o
parte dintre ele. Apelul procurorului şi cel al inculpatului determină o devoluţiune integrală a
cauzei, atît sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, simpla declaraţie de apel
a acestor subiecţi procesuali obligând instanţa de apel să ia în considerare orice încălcare a
legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate şi să pornunţe o altă soluţie, corespunzătoare legii şi
adevărului. Întrucât devoluţiunea poate fi intergrală sau parţială, limitele efectului devolutiv al
apelului sunt stabilite de lege. Astfel, art.371 alin.(1) arată că instanţa judecă apelul numai cu
privire la pesoana care l-a declarat şi la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport de
calitatea pe care o are apelantul în proces. Pin urmare, în apelul declarat de procuror împotriva
unui inculpat instanţa nu va examina pricina decât cu privire la această persoană, şi nu cu
privire la ceilalţi inculpaţi; examinarea pricinii în privinţa lor se poate produce doar ca urmare a
efectului extensiv, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Potrivit art.371 alin.(2), în cadrul
limitelor arătate la alin.(1) (care vizează persoanele), instanţa este obligată ca, în afară de
temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de
fapt şi de drept.
58
37) Exercitarea acţiunii civile: dreptul de opţiune; exercitarea din oficiu; exercitarea la instanţa
civilă.

Exercitarea din oficiu-actiunea civila se porneste si se exercita din oficiu cand persoana
vatamata este o institutie prevatuta de art.145 C. Penal. Institutia trebuie sa prezinte o situatie a
pagubei. Exercitarea actiunii la instanta civila-persoana vatamata care nu s-a constituit parte
civila in procesul penal poate introduce la instanta civila actiune pentru repararea pagubei. Este
posibil ca săvârşirea unei infracţiuni să producă, pe lângă urmările socialmente periculoase şi un
prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, caz în care infracţiunea
este şi sursa unor obligaţii civile. Mijlocul legal prin care persoana păgubită material cer să-i fie
reparat prejudiciul cauzat este acţiunea civilă. Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care
sunt traşi la răspundere inculpatul şi partea responsabilă civilmente deoarece prin aceeaşi faptă s-a
încălcat atât norma de drept penal cât şi norma de drept civil şi există temeiuri juridice ca fapta să
atragă atât răspunderea penală cât şi cea civilă. Aceste acţiuni au fost reunite în cadrul procesului
penal pentru că îşi au izvorul în aceeaşi faptă; fapta se referă la aceleaşi persoane ce trebuie trase
la răspundere penală şi civilă şi pentru a se evita darea unor soluţii contradictorii. Părţii vătămate i
s-a lăsat şi dreptul de a opta pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului civil. Acţiunea
civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei
vătămate ca parte civilă. Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile: în natură, prin
restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală
ori parţială a
unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; sau prin plata unei despăgubiri băneşti, în
măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. De asemenea, se acorda despăgubiri
băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă. Persoana vătămată se poate constitui
parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi persoanei responsabile civilmente. Condiţii
ale exercitării acţiunii civile. Pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal trebuie
îndeplinite cumulativ mai multe condiţii astfel: Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material
sau moral. Această condiţia înseamnă că nu în orice proces penal poate fi exercitată acţiunea
civilă întrucât unele infracţiuni (este vorba despre infracţiunile de pericol, exemplu de infracţiune
de pericol: pătrunderea fără drept în sediul unei instituţii publice), prin natura urmărilor lor nu
pot genera prejudicii materiale sau morale, şi astfel este exclusă exercitarea acţiunii civile.
Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu, să existe raport de cauzalitate. Inexistenţa acestui
raport înlătură existenţa temeiului tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit
fapta. Prejudiciul să fie cert. Această condiţie impune ca acţiunea civilă să fie exercitată pentru
repararea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul
59
posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul este cert când este constatat, fiind astfel actual. Şi
prejudiciul viitor poate fi cert, în situaţia când este susceptibil de evaluare. Prejudiciul să nu fi
fost reparat, condiţie cerută întrucât există posibilitatea ca, înainte de exercitarea acţiunii civile
în procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune să fi fost acoperit total sau parţial de către
alte persoane decât inculpatul. Însă, repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, nu exclude
de plin drept, posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal, întrucât există posibilitatea
ca prejudiciul să nu fi fost acoperit integral, sau, dacă prejudiciul a fost plătit, total sau parţial,
de terţe persoane cărora nu le revenea această obligaţie, acţiunea civilă poate fi exercitată în
procesul penal în funcţie de titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. Să existe manifestarea de
voinţă din partea persoanei juridice sau a persoanei fizice cu capacitatea deplină de exerciţiu
de a fi despăgubită, condiţie care se realizează prin actiunea civila. Persoana fizică, cu
capacitate deplină de exerciţiu, are posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile civile fie prin
exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acţiunii civile în afara
procesului penal, la instanţa civilă. Pentru a putea fi exercitat dreptul de opţiune, trebuie să
existe, în acelaşi timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile, adică, trebuie să
existe, atât procesul penal declanşat şi acţiunea penală pusă în mişcare, cât şi posibilitatea
exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă. Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, nu
poate fi vorba de exercitarea dreptului de opţiune, întrucât persoana vătămată are numai
posibilitatea exercitării acţiunii civile la instanţa civilă. Dreptul de opţiune este irevocabil, în
sensul că persoana fizică prejudiciată material prin infracţiune, alegând una din cele două căi
de exercitare a acţiunii civile, nu o poate părăsi. Aceasta se explică, pe de o parte, prin
necesitatea ca organele judiciare să cunoască existenţa sau inexistenţa părţii civile în procesul
penal pentru a o ajuta să-şi valorifice drepturile pe care, potrivit legii, le are în legătură cu
desfăşurarea procesului penal şi, pe de altă parte, prin necesitatea stabilităţii distribuţiei
procesuale în cauzele penale. În cazul în care persoana prejudiciată material prin infracţiune
părăseşte calea aleasă din cele două, ea pierde definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe
cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune. Există şi unele excepţii de la regula
irevocabilităţii dreptului de opţiune, justificate prin faptul că, în anumite situaţii, persoana
prejudiciată material este împiedicată să-şi continue exercitarea acţiunii civile pe calea
procesuală, pentru care a optat iniţial. Părăsirea procesului penal poate avea loc şi în cazul în
care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dar nu poate fi vorba, în mod practic, de
abandonarea căii procesuale alese, deoarece, în mod obligatoriu, iniţial, acţiunea civilă a fost
pornită în procesul penal. Când urmărirea penală sau judecata a fost suspendată în condiţiile
prevăzute de art. 239 Cod procedură penală şi respectiv 303 Cod procedură penală, partea
civilă nu este obligată să aştepte reluarea procesului penal, ea putând să se adreseze cu
acţiunea civilă instanţei civile, deci poate părăsi procesul penal, dar în caz de reluare a
60
acestuia, acţiunea introdusă în instanţa civilă se suspendă (art. 19 alin. 3 Cod procedură
penală). Partea civilă poate părăsi procesul penal, în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub
urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau când instanţa a lăsat nerezolvată acţiunea civilă
. În situaţiile în care acţiunea civilă exercitată în procesul penal cuprinde mai multe capete de
cerere şi dacă unele au fost soluţionate de instanţa penală, acţiunea civilă, exercitată ulterior în
faţa instanţei civile, va avea ca obiect numai capetele de cerere nerezolvate de către instanţa
penală. Există şi posibilitatea ca persoana prejudiciată material prin infracţiune, care a pornit
acţiunea civilă în faţa instanţei civile, să părăsească această instanţă şi să exercite acţiunea
civilă în cadrul procesului penal, când acţiunea penală a fost pusă în mişcare ulterior pornirii
acţiunii civile în faţa instanţei civile (persoana prejudiciată nu avea posibilitatea de a opta pentru
calea penală sau calea civilă, singura posibilitate fiind introducerea acţiunii civile la instanţa
civilă, acţiunea penală nefiind pusă în mişcare în cadrul procesului penal şi când procesul penal
a fost reluat după suspendare, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire
penală. Revenirea persoanei vătămate în procesul penal nu este obligatorie, cel interesat
având posibilitatea să exercite în continuare acţiunea civilă în faţa instanţei civile, cu precizarea
că aceasta se suspendă până la soluţionarea cauzei penale. Persoana vătămată, care a pornit
acţiunea civilă în faţa instanţei civile, nu poate să părăsească această instanţă dacă s-a
pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă (art. 19 alin. ultim Cod procedură penală). Această
dispoziţie a legii se explică prin necesitatea evitării pronunţării unor soluţii contrare de către
instanţe diferite, cu privire la aceeaşi problemă supusă rezolvării lor.

38) Expertizele – mijloace de probă în procesul penal.

Art. 116. - Cand pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, in vederea aflarii
adevarului, sunt necesare cunostintele unui expert, organul de urmarire penala ori instanta de
judecata dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize. Efectuarea unei expertize
psihiatrice este obligatorie in cazul infractiunii de omor deosebit de grav, precum si atunci cand
organul de urmarire penala sau instanta de judecata are indoiala asupra starii psihice a
invinuitului sau inculpatului.

39) Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale (în fata instanţei de judecată).

Art.335-Daca in cursul judecatii se descopera in sarcina inculpatului date cu privire si la alte

acte materiale care intra in continutul infractiunii pentru care a fost trimis in judecata instanta

61
prin incheiere extinde actiunea penala cu privire si la aceste acte si procedeaza fie la judecarea
infractiunii in intregul ei, fie retrimite cauza la procuror. Daca cu privire la unele din actele care
intra in continutul aceleiasi infractiuni s-a pronuntat anterior o hotarare definitiva, instanta
reuneste cauza cu aceea in care s-a dat hotararea definitiva, pronuntand o noua hotarare in
raport cu toate actele care intra in continutul infractiunii si desfiinteaza hotararea anterioara.
Instanta este obligata, daca retine cauza spre judecata, sa puna in discutie actele cu privire la
care s-a dispus extinderea. Acţiunea penală poate fi extinsă şi în privina altor acte materiale,
descoperite în cursul judecăţii, însă aceste alte acte materiale noi nu au autonomie
infracţională, ele integrându-se în mod obiectiv în elementul material al infracţiunii pentru care
inculpatul a fost trimis în judecată. Potrivit art.335 alin.(1), când în cursul judecăţii se descoperă
în sarcina inculpatului date cu privire al alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii
pentru care a fost trimis în judecată, instanţa, prin încheire, extinde acţiunea penală cu privire la
aceste acte şi procedează, după caz, fie la judecarea infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea
cauzei la procuror în vederea compeltării urmăririi penale. Faţă de obeictul judecăţii stabilit în
actul de sesizare iniţial, într-o asemenea situaţie, instanţa se sesizează di oficiu cu judecarea
actelor materiale noi; fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată, acesta trebuie întotdeauna
să dea o încheiere de extindere a acţiunii penale. Dacă instanţa reţine cauza spre judecată,
este obligat să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicaţia,
în ce priveşte încadrarea juridică, dacă este necesar, şi a dispoziţiilor art.34. Potrivit art.335
alin.(2), dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a
pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instnaţ reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat
hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul
infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară. Acestă procedură excepţională de desfiinţare a
unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi aplicată numai de către instanţa care a judecat în
fond cauzele reunite. Pentru a nu fi încălcat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat
( art.10 lit.j), nu este suficientă trimiterea în judecată pentru noile acte de urmărire, ci trebuie ca
existenţa acestor acte materiale noi să fie reţinută de către instanţa de judecată, modificându-
se astfel obiectul judecăţi Dacă instanţa care a extins prin încheiere acţiunea penală şi cu
privire la alte acte materiale a judecat infracţiunea în întregul ei fără a observa că unele acte
materiale se pronunţase deja o hotărâre anterioară definitivă, soluţia care se impune este
casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare pentru a se ţine cont şi de dispoziţiile art.335 alin.
(2). De asemenea, casarea hotărârii se impune şi în situaţia în care instanţa a dispus
extinderea acţiunii penale şi reuni real cauzelor conform art.335 alin.(2), fără a se observa că
hotărârea anterioară de condamnare s-a pronunţat nu pentru unele din actele materiale care
intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni pentru care a fost trimis ulterioa în judecată, ci pentru o
altă infracţiune concurent.
62
40) Extinderea procesului penal pentru alte fapte şi pentru alte persoane.

Extinderea procesului penal pentru alte fapte-art.336-cand in cursul judecatii se descopera in

sarcina inculpatului date cu privire la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala avand
legatura cu infractiunea pentru care este trimis in judecata procurorul poate cere extinderea
procesului penala si la acea fapta. Extinderea procesului penal si pentru alte persoane-art.337-
daca in cursul procesului penal se descopera date cu privire la participarea altei persoane la
fapta prevazuta de legea penala pusa in sarcina inculpatului sau date cu privire la savarsirea
unei fapte penale de catre o alta persoana dar in legatura cu fapta inculpatului, procurorul poate
cere extinderea actiunii penale cu privire la acea persoana. Este posibil ca in cursul judecatii
instanta sa descopere in sarcinile inculpatului date cu privire la savarsirea unei alte fapte
prevazute de legea penala, avand legatura cu infractiunea pentru care a fost trimis in judecata
situatie in care procurorul poate cere extinderea procesului penal in rem. In acest sens
distingem doua situatii: daca procurorul declara ca pune in miscare actiunea penala, instanta,
atunci cand gaseste cererea intemeiata, procedeaza la extinderea procesului penal si la
judecarea cauzei si cu privire la fapta descoperita; daca procurorul declara ca nu pune in
miscare actiunea penala, instanta sesizeaza prin incheiere organul de urmarire penala
competent pentru efectuarea de cercetari cu privire la fapta descoperita. Daca procurorul nu
participa la judecata si sunt intrunite conditiile pentru extinderea procesului penal pentru noi
fapte, instanta din oficiu extinde procesul penal si procedeaza la judecarea cauzei in intregul ei
sau, dupa caz, sesizeaza, prin incheiere, organul de urmarire penala competent cu privire la
fapta descoperita. In cursul judecatii, cand se descopera date referitoare cu privire la
participarea si a unei altei persoane la savarsirea unei fapte decat cea trimisa in judecata sau
date cu privire la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala de catre o alta persoana, dar
in legatura cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la
acea persoana. Procedura de extindere a procesului penal la alte persoane este similara celei
de extindere a procesului penal la alte fapte, instanta facand aplicarea dispozitiilor art. 336. Si
in acest caz rezulta ca initiativa de extindere a procesului penal cu privire la alte persoane
revine procurorului, in caz contrar instanta este obligata sa solutioneze cauza in limitele in care
a fost investita prin rechizitoriu si nu are posibilitatea sa restitue cauza organului de urmarire
penala.

41) Fapte similare, auxiliare şi negative; fapte şi împrejurări care nu trebuie dovedite.

42) Felurile hotărârilor judecătoreşti.

63
Art.311-hotararea prin care cauza este solutionata de prima instanta de judecata sau prin care
aceasta se dezinvesteste fara a solutiona cauza se numeste sentinta. Hotararea prin care
instanta se pronunta asupra apelului, recursului, recursului in anulare, recursului in interesul
legii si hotararea pronuntata de instanta de recurs in rejudecare se numeste decizie. Toate
celelate hotarari se numesc incheieri. Hotărârile primei instanţe rămân definitive: La data
pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului. La data expirării
termenului de apel: când nu s-a declarat apel înn termen; când apelul declarat a fost retras
înăuntrul termenului. La data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea
termenului de apel. La data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului
sau dacă apelul a fost respins: când nu s-a declarat recurs în termen; când recursul declarat a
fost retras înăuntrul termenului. La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor
menţionate la pct. 4, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs. La data
pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârilor menţionate la
pct. 4. Hotărârile instanţei de apel-Hotărârile instanţei de apel rămân definitive şi irevocabile :
La data expirării termenului de recurs: când apelul a fost admis fără trimitere spre rejudecare şi
nu s-a declarat recurs în termen; când recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a)
a fost retras înăuntrul termenului. La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii
menţionate la lit. a) dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs. La data
pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit.
a). Hotărârile instanţei de recurs-Hotărârile instanţei de recurs rămân definitive ( şi irevocabile)
la data pronunţării acestora când: recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei
de recurs, fără rejudecare; cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea
recursului; cuprinde obligarea la plata cheltuielilor juduciare, în cazul respingerii recursului.

43) Garantarea dreptului de apărare – principiu fundamental al dreptului penal (analiza

detaliată).

Art.6-dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul
procesului penal. In cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate sa asigure partilor
deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile legii si sa administreze probele in
aparare. Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat despre fapta
pentru care este invinuit, incadrarea juridica si sa-i asigure posibilitatea apararii. Orice parte are
dreptul sa fie asistata de aparator. Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit
sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator,
consemnandu-se aceasta in procesul-verbal de ascultare. In conditiile si in cazurile prevazute
de lege, organele judiciare sunt obligate sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a

64
invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales. Asistenta jurdica este una dintre
cele mai importante componente ale dreptului de aparare al partilor, alaturi de posibilitatea
acestora de a-si asigura personal apararea si de obligatia organelor judiciare de a avea in
vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt in favoarea partilor, iar reglementarea ei in
Constitutie, in Codul de procedura penala, in Legea nr.92/1992 si in Legea nr.51/1995
constituie o garantie a exercitarii acestui drept fundamental. Considerata ca o activitate
procesuala complexa, apararea impune ca eforturile persoanei care isi apara drepturile si
interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma asigura in cadrul procesului
penal-prin sustinerea si valorificarea drepturilor si intereselor partii pe care o apara, prin
mijloacele si caile prevazute de lege – asistenta juridica. Asistenta juridica in procesul penal
reprezinta activitatea complexa desfasurata in conditiile legii, de aparator pentru promovarea si
apararea intereselor procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in procesul penal.
Potrivit art.3 din Legea nr.51/1995, asistenta juridica se realizeaza prin acordarea de consultatii
si intocmirea de cereri cu caracter juridic, prin asistarea si, dupa caz, reprezentarea juridica, a
persoanelor fizice sau juridice, in fata organelor de jurisdictie, de urmarire penala si de notariat,
precum si sustinerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si intereselor legitime ale
acestora cu autoritatile publice, institutiile si orice persoana romana sau straina, redactarea de
acte juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii partilor, a continutului si a datei actelor, precum
si orice mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile legii. Din continutul
art.6 alin.4 si art.171 alin.1 C.pr.pen cat si din alte reglementari, rezulta ca orice parte are
dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului penal, iar folosirea acestui drept este
facultativa, in sensul ca partile vor aprecia daca vor apela sau nu la aparator.Tinand cont de
toate aceste consideratii se poate spune ca asistenta juridica este facultativa. Prin modificarile
Legii nr.32/1990, legiuitorul a inlocuit, in art.171 alin.1, formula „in tot cursul procesului penal”
cu „in tot cursul urmarii penale si al judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza urmaririi penale, pe
care o numeste expres, la aceleasi rigori ca si faza judecatii, sub aspectul garantiilor
procesuale ce trebuie sa apere dreptul la asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului.
Totodata, prin aceleasi modificari, s-a dispus obligativitatea organelor judiciare de a aduce la
cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In anumite cazuri prevazute de lege,
pentru asigurarea unei aparari reale a unor persoane care, datorita situatiilor in care se gasesc,
nu se pot apara singure, dreptul de aparare nu mai este facultativ, ci devine o conditie legala
necesara pentru normala desfasurare a procesului penal, asistenta juridica devenind
obligatorie. Deci, in asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie de dreptul de a fi
asistate de un aparator, ci, daca nu si-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu.
Prevederile legale care impun obligativitatea asistentei juridice pentru cazurile date, sunt
conditii imperative ale valabilitatii actelor efectuate si orice abatere de la aceste norme se
65
sanctioneaza prin nulitate absoluta. In urma modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea
nr.32/1990, s-au adus noi prevederi in planul drepturilor si garantiilor procesuale ale partilor prin
instituirea unor cazuri noi de asistenta juridica obligatorie. Astfel, in cursul urmaririi penale,
asistenta juridica este obligatorie in urmatoarele cazuri: cand invinuitul sau inculpatul este
minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii
militare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ
ori cand este arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa aceste cazuri, asistenta
juridica este obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita
pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea
face singur apararea. De asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.83/1992, este prevazuta
asistenta juridica obligatorie si in cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a unor
infractiuni de coruptie. Potrivit art.171 alin 4 C.pr.pen cand asistenta juridica este obligatorie,
daca invinuitul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui
aparator din oficiu. In asemenea situatii, legea acorda prioritate alegerii facute de invinuit sau
inculpat, dispunand ca delegatia aparatorului desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui
ales, facand totodata precizarea ca, daca la judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi
inlocuit, cauza se amana (art.171 alin.5 si 6 C.pr.pen). Din reglementarile in vigoare rezulta ca
asistenta juridica nu este obligatorie numai pentru invinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173
alin.3 C.pr.pen, cand instanta apreciaza ca din anumite motive partea vatamata, partea civila
sau partea responsabila civilmente nu si-ar putea face singura apararea, dispune din oficiu sau
la cerere luarea masurilor pentru desemnarea unui aparator. Pentru a da suport deplin si
consistenta reglementarii asistentei juridice, legea instituie o consolidare esentiala a drepturilor
aparatorului in cazul procesului penal cu efecte directe asupra drepturilor si intereselor
invinuitului, ale inculpatului si ale celorlalte parti. In acest plan, noua reglementare realizeaza si
cele mai solide garantii procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in cursul judecatii. Potrivit
dispozitiilor art.172 alin.1-6 C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul invinuitului sau
inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa formuleze
cereri si sa depuna memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actelor de urmarire
penala, daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii actului.
Cand asistenta juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta
aparatorului la ascultarea inculpatului. In cazul in care aparatorul invinuitului sau inculpatului
este prezent la efectuarea unui act de urmarire penala se face mentiune despre aceasta, iar
actul este semnat si de aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In
mod exceptional, cand interesul urmaririi cere, procurorul – din oficiu sau la propunerea
organului de cercetare penala – poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de
contact a inculpatului arestat cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5 zile.
66
Luarea de contact cu aparatorul nu poate fi interzisa la prelungirea duratei arestarii de catre
instanta de judecata, iar la prezentarea materialului de urmarire penala aceasta este
obligatorie. Aparatorul are dreptul de a se plange, potrivit art.275 C.pr.pen., daca cererile sale
nu au fost acceptate, in cazul in care asistenta juridica este obligatorie si nu si-a asigurat
prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului ori a fost interzisa luarea de contact dintre
inculpatul arestat si aparator in afara situatiilor prevazute de lege, procurorul este obligat sa
rezolve plangerea in cel mult 48 de ore. In cursul judecatii, potrivit art.172 alin.7 C.pr.pen.,
aparatorul are dreptul sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar in
cazul cand inculpatul este arestat, sa ia contact cu acesta. Aparatorul ales sau desemnat din
oficiu este obligat sa asigure asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru
nerespectarea acestei obligatii, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate
sesiza conducerea baroului de avocati spre a lua masuri (art.172 alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel,
in baza art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul raspunde disciplinar pentru nerespectarea
prevederilor legii pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat sau ale statutului
profesiei de avocat, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de
conducere ale baroului sau ale uniunii, precum si pentru orice fapte savarsite in legatura cu
profesia sau in afara acesteia, care sunt de natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiei
sau ale institutiei. Instantele judecatoresti si parchetele Ministerului Public sunt obligate sa
inainteze consiliului baroului orice actiune de urmarire penala sau de judecata pornita impotriva
unui avocat. In acelasi timp, si aparatorul partii vatamate, al partii civile si al partii responsabile
civilmente are dreptul de a formula cereri si de a depune memorii. De asemenea, are dreptul sa
asiste la efectuarea urmatoarelor acte de urmarire penala: ascultarea partii pe care o apara,
cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii, prelungirea duratei arestarii, iar la efectuarea
altor acte de urmarire poate asista cu incuviintarea organului de urmarire penala. In cursul
judecatii, aparatorul exercita drepturile partii pe care o asista (art.173 alin.1 si 2 C.pr.pen.).
Aparatorul are o pozitie independenta fata de parte. Desi reprezinta interesele partii, fiind legat
sub multiple aspecte de vointa acesteia, aparatorul devine independent prin faptul ca este
chemat sa apere doar interesele legitime permise de lege.

44) Hotărârile penale supuse apelului. Titularii apelului.

Art. 361. - Sentintele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: a) sentintele pronuntate
de judecatorii privind infractiunile mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a); b) sentintele pronuntate de
tribunalele militare privind infractiunile mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a) si infractiunile contra
ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani; c)

67
sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel; d) sentintele pronuntate de
sectia penala si sectia militara ale Curtii Supreme de Justitie; e) sentintele de dezinvestire.
Incheierile date in prima instanta pot fi atacate cu apel numai o data cu fondul. Apelul declarat
impotriva sentintei se socoteste facut si impotriva incheierilor, chiar daca acestea au fost date
dupa pronuntarea sentintei. Art. 362. - Pot face apel: a) procurorul, in ce priveste latura penala
si latura civila; b) inculpatul, in ce priveste latura penala si latura civila. Impotriva sentintei de
achitare sau de incetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel si in ce priveste
temeiurile achitarii sau incetarii procesului penal; c) partea vatamata, in cauzele in care
actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila, dar numai in ce priveste latura
penala; d) partea civila si partea responsabila civilmente, in ce priveste latura civila; e) martorul,
expertul, interpretul si aparatorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora; f) orice
persoana ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al
instantei. Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevazute la lit. b)-f) si de catre
reprezentantul legal, de catre aparator, iar pentru inculpat, si de catre sotul acestuia. Art.361
stabileşte regula potrivit căreia pot fi atacate cu apel sentinţele, ca hotărâri judecătoreşti
pronunţate în instanţă. Întrucât, potrivit naturii şi funcţionării sale, apelul presupune o nouă
judecată în fond asupra tuturor asupra chestiunilor de fapt şi de drept, şi văzând dispoziţiile
tuturor alineatelor art.361, nu toate sentinţele sunt supuse apelului; astfel, numai sentinţele prin
care cauza este rezolvată în fond în urma judecării în primă instanţă pot fi atacate cu apel. Faţă
de formularea generală a art.361 şi având în vedere modul în care sunt definite sentinţele în
art.311, sunt supuse apelului şi unele sentinţe pronunţate în cadrul căilor extraordinare de atac
( este cazul contestaţiei în anulare bazată pe ultima ipoteză -–art.386 lit.d), al revizuirii -
art.407 ), în legătură cu punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, precum şi în cazul
anumitor proceduri speciale. Excepţiile de la regula că toate sentinţele pot fi atacate cu apel
sunt reglementate de art.361 alin.(1) lit.a) –e) ; nu sunt supuse apelului, ci numai recursului:
sentinţele pronunţate de judecători privind infracţiunile menţionate în art.279 alin.(2) lit.a;
sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art.279 alin.(2)
lit.a) şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa
închisorii de cel mult 2 ani; sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; sentinţele de
dezînvestire. Potrivit art.361 alin.(2) şi (3), încheierile dată în primă instanţă pot fi atacate cu
apel numai odată cu fondul. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcută şi împotriva
încheierilor, fie că acestea au fost date înainte de pronunţarea sentinţei ( bunăoară încheierile
prin care s-au admis sau s-au respins cererile privind administrarea de probe, încheierile prin
care s-au admis sau respins excepţiile invocate ), fie că au fost date după pronunţarea sentinţei
( spre exemplu, încheierea de îndreptare a unei erori materiale evidente din cuprinsul
68
hotărârii ). Uneori legea prevede expres că anumite încheieri nu sunt apelabile. Astfel, potrivit
art.52 alin.(6), încheierea prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea, ca şi cea prin care s-a
admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac.

45) Hotărârile penale supuse recursului.

Art. 3851. - Pot fi atacate cu recurs: a) sentintele pronuntate de judecatorii in cazul infractiunilor
mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a), precum si in alte cazuri prevazute de lege; b) sentintele
pronuntate de tribunalele militare in cazul infractiunilor mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a) si al
infractiunilor contra ordinii si disciplinei militare, sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de
cel mult 2 ani; c) sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel; d) sentintele
pronuntate de sectia penala si sectia militara ale Curtii Supreme de Justitie; e) deciziile
pronuntate, ca instante de apel, de tribunalele judetene, tribunalele militare teritoriale, curtile de
apel si Curtea Militara de Apel, cu exceptia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
Incheierile pot fi atacate cu recurs numai o data cu sentinta sau decizia recurata, cu exceptia
cazurilor cand, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Recursul declarat impotriva
sentintei sau deciziei se socoteste facut si impotriva incheierilor, chiar daca acestea au fost
date dupa pronuntarea hotararii. Nu pot fi atacate cu recurs sentintele in privinta carora
persoanele prevazute in art. 362 nu au folosit calea apelului ori cand apelul a fost retras, daca
legea prevede aceasta cale de atac. În funcţie de activitatea procesuală pe care o declanşează
(corespunzător celui de-al treilea sau celui de-al doilea grad de jurisdicţie ), recursul poate fi
declarat împotriva hotărârilor pronunţate de către instanţele de apel sau direct împotriva
hotărârilor pronunaţate în primă instanţă şi care nu pot fi atacate cu apel. În mod excepţional,
potrivit art.27 din Legea nr.56/1993, recursul ordinar judecat de către fosta Curte Supremă de
Justiţie poate privi şi hotărârile nedefinitive sau actele judecătoreşti de orice natură, care nu pot
fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel ( spre
exemplu, sentinţa prin care curtea de apel îşi declină competenţa să rezolve cauza ).
Sentinţele-Potrivit art.385 pot fi atacate cu recurs, atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce
priveşte latura civilă: sentinţele pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate în
art.279 alin.(2) lit.a) ( pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
părţii vătămate adresată direct instanţei de judecată ), precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege (cum sunt sentinţele de dezînvestire prevăzute de art.332 alin.3 ); sentinţele pronunţate de
tribunalele militare în cadrul infracţiunilor menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) şi al infracţinuilor
contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Miliatră de Apel; sentinţele pronunţate de

69
secţia penală a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie. Per a contrario, nu sunt supuse recursului:
sentinţele care sunt susceptibile de apel. Aceasta înseamnă că nu se poate recurge la o cale
de atac trecând sau sărind peste o alta ( omisso medio ) care legal are prioritate ; sentinţa de
declinare de competenţă ( art.42). Deciziile-Conform art.385 alin.(1) lit.c), pot fi atacate cu
recurs deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, de tribunalele militare teritoriale,
curţi de apel şi Curtea Miliatră de Apel. Deciziile recurabile avute în vedere de textul menţionat,
întrucât legea nu distinge, sunt atât deciziile prin care se soluţionează, cauza în fond în apel,
cât şi deciziile prin care se soluţionează în apel orice incident procesual legat de alte etape ale
procesului penal. Astfel, pot fi atcate cu recurs, în cadrul punerii în executare a hotărârilor
penale, deciziile instanţei de apel pronunţate în cazul cererii de amânare sau întrerupere a
executării pedepsei sau în cazul cererii sau propunerii de liberare condiţionată; în cadrul căilor
extraordinare de atac sunt supuse recursului deciziile date în apel în cadrul revizuirii ( art.407 );
în cadrul procedurilor speciale pot fi atacate cu recurs deciziile pronunaţate de instanţele de
apel în rezolvarea cererii de abilitare ( art.501 ). Nu pot fi atacate cu recurs următoarele decizii:
deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor; deciziile prin care s-a luat
act de retragerea apelului, atunci când apelul a fost declarat; deciziile instanţei de recurs;
deciziile instanţei de recurs în anulare sau de recurs în interesul legii; deciziile care au
soluţionat contestaţiile în anulare, de competenţa instanţei de recurs: deciziile prin care au fost
soluţioante conflictele de competenţă. Încheierile-Art.3851 alin.(2) stabileşte regula conform
căreia încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată. Pentru
a declanşa judecata în recurs împotriva încheierilor nu este nevoie de o cerere separată,
recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei socotindu-se făcut şi împotriva încheierilor, fie
că au fost date în timpul judecăţii, fie că au fost date după pronunţarea hotărârii (cum este, spre
exemplu, încheierea de înlăturare a unei omisiuni vădite sau de îndreptare a unei erori
materiale strecurate în cuprinsul hotărârii). Excepţia de la regula amintită mai sus reţinută în
mod expres în partea finală a art.3851 alin.(2), unde se arată că, atunci când legea îngăduie,
anumite încheieri se pot ataca separat cu recurs. Astfel, sunt asemenea încheireri: încheierea
prin care s-a respins cererea de recuzare ( art.52 alin.final ); încheierea prin care s-a dispus
luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurilor preventive; încheierea prin
care s-a soluţionat cererea de prelungire a arestării preventive (art.159 alin.7 ); încheierea prin
care s-a soluţionat cererea de liberare provizorie pe cauţiune sau sub control judiciar
( art.1609 ); închierea prin care s-a confirmat măsura provizorie a internării medicale art.162
alin.ultim ); încheierea prin care s-a soluţionat plângerea împotriva măsurilor asigurătorii şi a
restituirii lucruilor luate de prima instanţă sau modului lor de aducere la îndeplinire ( art.168,
169 ); încheierea prin care s-a suspendat judecata în primă instanţă ( art.303 ). Pentru aceste
încheieri, întrucât privesc îndeosebi starea de libertate a inculpatului, precum şi anumite
70
constrângeri cu privire la bunurile sale, legea prevede în mod expres că recursul se declară
separat şi să judece imediat înainte de pronunţarea sentinţei sau deciziei. Potrivit art.3853 alin.
(2) care trimite la art.363 alin.(4), încheierile prin care s-a dispus asupra cheltuielilor de
judecată ce se cuvin martorului, expertului, interpretului sau apărătorului se atacă separat cu
rescurs care se judecă după soluţionarea cauzei, afară de cazul în care procesul a fost
suspendat. Există anumite încheieri care nu pot fi atacate cu recurs, precum: încheierea prin
care s-a admis ori s-a respins abţinerea sau s-a admis recuzarea ( art.52 alin.6) exclude orice
cale de atac împotriva acestor încheieri, nu numai recursul sau încheierile date în cauzele
penale în care s-au dat sentinţe susceptibile de a fi atacate cu apel.

46) Hotărârile supuse revizuirii: caracteristicile acestora, limitele în care poate fi exercitata
revizuirea.

Sunt supuse revizuirii hotararile penale definitive atat in ceea ce priveste latura penala cat si in
ceea ce priveste latura civila. Puteţi exercita această cale de atac doar împotriva unei hotărâri
judecătoreşti definitive în apel sau prin neapelare, precum şi împotriva unei hotărâri
judecătoreşti date de instanţa de recurs, atunci când evocă fondul. Puteţi uza de calea revizuirii
chiar dacă împotriva hotărârii nu aţi declarat apel. Deci hotărârea supusă revizuirii trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să fie o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa de apel;
să fie o hotărâre definitivă a primei instanţe împotriva căreia nu s-a declarat apel; să fie o
hotărâre pronunţată de instanţa de recurs; să evoce fondul. Ce se înţelege prin a evoca fondul:
Înseamnă că instanţa învestită cu cererea de chemare în judecată a analizat probele
administrate , raporturile dintre părţi şi a pronunţat o hotărâre. Această condiţie trebuie să fie
îndeplinită de orice hotărâre judecătorească supusă revizuirii.

47) Incompatibilitatea judecătorilor, a procurorului, grefierului şi organului de cercetare penala.

Rudenia intre judecatori-judecatorii care sunt soti sau rude apropiate nu pot face parte din
acelasi complet de judecata. Judecator care s-a pronuntat anterior-judecatorul care a luat parte
la solutionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea acelei cauze intr-o instanta
superiora. Nu mai poate partcipa la judecare judecatorul care anterior si-a exprimat parerea cu
privire la solutionarea cauzei. Judecatorul este de asemenea incompatibil de a judeca daca: a
pus in miscare actiunea penala, a emis mandat de arestare in calitate de procuror; a fost
reprezentant sau aparator al vreuneia din parti; a fost expert sau martor, exista indicii ca ar

71
avea interese in solutionarea cauzei. Aceste dispozitii se aplica si procurorului, grefierului,
organului de cercetare penala. Procurorul care a participat ca judecator la judecarea cauzei nu
poate pune concluzii in instanta superioara. Persoana care a efectuat urmarirea penala este
incompatibila sa procedeze la refacerea sau completarea acesteia daca refacerea sau
completarea a fost dispusa de instanta. Incompatibiliatea este reglementată în art.46-49 şi 54
C.proc.pen. Din analiza acestor articole rezultă că incompatibilitatea nu echivalează cu o
necompetenţă, ea priveşte un anumit subiect oficial, faţă de o cauză penală concretă aflată pe
rolul organelor judiciare. Cel declarat incompatibil nu poate defăşura activităţi procesuale,
datorită unor situaţii precesuale care fac să planeze asupra subiectului oficial anumite
suspiciuni privind imparţialitatea şi obiectivitatea sa la soluţionarea cauzei în care este implicat.
Incompatibilitatea judecătorilor. Judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face
parte din acelaşi complet de judecată. Cazul de incompatibilitate prevăzut de art.46 este menit
să înlăture suspiciunile cu privire la o eventuală influenţare, în cazul în care judecătorii care
alcătuiesc acelaşi complet ar fi soţi sau rude apropiate. Judecătorul care a luat parte la
soluţionarea unei cauze penale nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o
instanţă superioare sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii, cu trimitere în apel sau
după casare cu trimitere în recurs ( art.47 alin.1 ). Trebuie făcută precizarea că acest caz de
incompatibilitate poate fi invocat numai dacă judecătorul care a făcut parte din complet s-a
pronunţat în fond asupra aceleiaşi cauze, adică a rezolvat chestiunea existenţei infracţiunii şi a
vinovăţiei. În aceste situaţii, se consideră că judecătorul care şi-a spus punctul de vedere, ca
membru al completului de judecată, nu-l va modifica ulterior. Starea de incompatibilitate
priveşte pe judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi
dată în acea cauză. Părerea trebuie să privească soluţia care ar putea fi dată în cauza
respectivă, adică să vizeze fondul cauzei. Acest caz de incompatibilitate poate fi invocat dacă
părerea anterioară soluţionării cauzei a fost exprimată în afara procesului penal, ocazional, sau
în cadrul procesului penal, în alte ipoteze decât cele prevăzute în art.47 alin.(1) Potrivit art.48,
judecătorul este, de asemena, incompatibil, dacă în cauza respectivă: a pus în mişcare
acţiunea penală, a dispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii în fond în calitate de
procuror, la instanţa de judecată sau a emis mandatul de arestare prevenitvă în cursul urmăririi
penale. La instituirea acestui caz de incompatibilitate s-a avut în vedere faptul că luarea acestor
măsuri de către procuror sugerează crearea unei opinii cu privire la soluţionarea cauzei. Deşi
de natură contencioasă, procedura de dispunere a arestării preventive şi a emiterii mandatului
de arestare, aşa cum a fost ea reglementată prin O.U.G. nr.109/2003, nu este per se o
activitate de judecată, însă, prin implicaţiile sale procesuale şi prin antamarea, cel puţin din
punct de vedere probator, a unor aspecte strâns legate de fondul cauzei, creează o stare de
incompatibilitate pentru judecătorul care ar fi chemat să rezolve ambele chestiuni. De
72
asemenea, este incompatibil judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreuneia
dintre părţi. Se are în vedere faptul că poziţia anterioară, de reprezentant sau apărător, ar
genera suspiciuni cu privire la obiecţiunile judecătorului. În aceeaşi situaţie să află şi judecătorul
care a fost expert sau martor. S-a avut în vedere faptul că expertul, cât şi martorul şi-au
exprimat punctul de vedere în cuprinsul expertizei întocmite sau al declaraţiei date. Totodată,
legiuitorul a dorit să înlăture situaţiile în care aprecierea mijloacelor de probă într-o anumită
cauză penală să se realizeze de cel care le-a furnizat. Incompatibilitatea va fi reţinută ori de
câte ori există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo
rudă apropiată. Având în vedere formularea generică din text, atât împrejurările, cât şi formele
pe care le-a putea avea interesul pot căpăta cele mai diverse modalităţi. Totodată, se poate
constata că intersul este direct sau indirect, ori matrial sau sub o altă formă. Incopatiblitatea
procurorului, magistratului asistent si a organului de cercetare penală. În cuprinsul art.49 alin.
(1) se arată că dispoziţiile art.46 se aplică procurorului, magistratului asistent, precum şi
grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între ei şi unul dintre
membrii completului de judecată. Prin urmare, potrivit acestor prevederi, procurorii, magistraţii
asistenţi şi grefierii de şedinţă care sunt soţi sau rude nu pot intra în compunerea aceleiaşi
instanţe. Aceeaşi regulă se aplică procurorilor şi judecătorilor care sunt soţi sau rude apropiate,
precum şi judecătorilor şi grefierilor de şedinţă. Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate
prevăzute de art.48 lit.b), c), d) se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea
penală, magistratului asistent şi grefierului de şedinţă ( art.49 alin.2 ). Aşadar, sunt incompatibili
procurorul, persoana care efectuează cercetarea penală, magistratul asitent şi grefierul de
şedinţă dacă a fost apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţi. Sunt incompatibili
procurorul, magistratul asitent, organul de cercetare penală şi grefierul de şedinţă, dacă în
cauza respectivă a fost expert sau martor. De asemenea, sunt incompatibili procurorul,
magistratul asistent, organul de cerectare penală şi grefierul de şedinţă, dacă există împrejurări
din care rezultă că este interesat sub orice formă el, soţul sau o rudă apropiată. În conformitate
cu dispoziţiile art.49 alin.(2) şi (3), procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea
cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în apel sau recurs. Potrivit
dispoziţiilor art.49 alin(4), persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să
procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este
dispusă de către instanţă. Incompatibilitatea expertului şi interpretului. Articolul 54 alin.(1)
prevede că dispoziţiile art.48 se aplică, în mod corespunzător, expertului şi interpretului. De
asemenea, legea stabileşte incompatibilitatea calităţii de expert sau interpret cu acea de martor
în aceeaşi cauză, cu precizarea că întâietate are calitatea de martori ( art.54 alin.2 teza a II- a ).
Raţiunea acestei reglementări constă în faptul că într-o cauză penală pot fi martori numai
persoane care au cunoştiinţă de fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea
73
adevărului, pe când expert sau interpret poate fi orice persoană care dobândeşte acestă
calitate, în condiţiile legii. Participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeaşi cauză
nu constituie un motiv de recuzare ( art.54 alin.ultim ).

48) Inculpatul – parte în procesul penal; drepturi şi obligaţii.

Art.23-persoana impotriva careia s-a pus in miscare actinuea penala se numeste inculpat. Este
partea impotriva careia se rasfrange atat actiunea penala, cat si actiunea civila, daca este
cazul. De asemenea, este partea fata de care s-a pus in miscare actiu-nea penala (s-a formulat
invinuirea sau acuzarea in procesul penal). Curtea Constitutionala a stabilit ca art. 23, C.pr.pen.
nu reprezinta o incalcare a prezumtiei de nevinovatie, care nu inceteaza sa functioneze atata
timp cat actiunea penala se afla in desfasurare. Calitatea de inculpat reprezinta rezultatul
trecerii, in mod succesiv, a unei persoane suspectate de comiterea unei infractiuni, in anumite
stadii corespunzatoare calitatii succesive, pe care o dobandeste pe parcursul derularii
procedurilor. Aceste calitati sunt: Calitatea de faptuitor-Faptuitorul este persoana fata de care
nu s-a inceput urmarirea penala, fiind doar o persoana cu privire la care exista doar banuiala
comiterii unei infractiuni, atata timp cat nu s-a efectuat nici un act de procedura. Calitatea de
faptuitor intervi-ne doar in asa-numita etapa a actelor premergatoare, cand se efectueaza
investigatii pentru descoperirea infractiunilor precum si pentru descoperirea, prinderea si identi-
ficarea persoanelor suspecte. Faptuitorul nu este subiect de drepturi si obligatii procesuale, el
nu are nici un drept si nici o obligatie, el nu poate fi citat, el poate fi doar chemat in fata unui
organ judiciar penal. Neprezentarea lui nu poate fi sanctionata. El nu are dreptul la un aparator
decat intr-o singura situatie: atunci cand este ascultat. Impotriva lui nu pot fi luate masuri
procesuale. Calitatea de invinuit-Invinuitul e persoana fata de care s-a inceput urmarirea
penala, fiind subiect de drepturi si obligatii procesuale. Nu este parte in procesul penal, de
aceea, in compa-ratie cu o persoana care are calitatea de parte in proces, el are drepturi si
obligatii limitate. Calitatea procesuala de invinuit marcheaza declansarea procesului penal,
adica marcheaza nasterea cadrului legal de exercitare a unor drepturi si obligatii pro-cesuale,
inclusiv a drepturilor si obligatiilor de punere in miscare a actiunii penale. Din acest moment pot
fi administrate probe si pot fi luate masuri procesuale.Un invinuit poate fi retinut de organul de
cercetare penala pe o durata de cel mult 24 de ore si poate fi arestat de catre procuror sau de
catre judecator, in anumite con-ditii, pe o durata de cel mult 5 zile. Calitatea de invinuit este o
conditie sine qua non pentru dovedirea calitatii superioare de inculpat. Calitatea de inculpat-
Inculpatul este, spre deosebire de invinuit, parte in proces, cu absolut toate con-secintele legate
de aceasta calitate, avand drepturi si obligatii procesuale depline. Calitatea de inculpat

74
marcheaza inceputul procesului penal. Aceasta calitate se dobandeste prin punerea in miscare
a actiunii penale, care insemna formularea invi-nuirii sau acuzarii impotriva unei persoane, cu
privire la comiterea unei infractiuni. Ea se materializeaza in intocmirea actului de inculpare
prevazut de lege. Titularii actiunii penale sunt: Ministerul Public - Este titularul principal si poate
pune in miscare actiunea penala fie in cursul urmaririi penale, fie la sfarsitul urmaririi penale. In
functie de modalitatea de punere in miscare a actiunii penale exista: a) Urmarirea penala cu
actiunea penala pusa in miscare, situatie in care actiunea penala se pune in miscare in cursul
urmaririi penale, prin ordonanta. b) Urmarirea penala fara actiunea penala pusa in miscare,
situatie in care actiu-nea penala se pune in miscare la sfarsitul urmaririi penale, prin rechizitoriu.
La baza acestor reglementari sta regula dupa care nici o persoana nu poate sta in fata unei
instante penale decat daca are calitatea de inculpat. In mod exceptional, Ministerul Public poate
dispune punerea in miscare a actiunii penale si in cursul judecatii, in caz de extindere a
procesului penal pentru alte fapte si, respectiv, pentru alte persoane. In aceasta situatie,
procurorul de sedinta pune in miscare actiunea penala printr-o declaratie verbala in fata
instantei, care se consemneaza in incheierea de sedinta; Persoana vatamata -; Pune in
miscare actiunea penala prin plangerea preala-bila, in cazul in care plangerea prealabila se
adreseaza direct instantei de judecata, conform art. 279 (2), lit. a), C.pr.pen. Calitatea de
inculpat se dobandeste din mo-mentul inregistarii plangerii peralabile la registratura instantei. In
doctrina a fost exprimat si punctul de vedere contrar, dupa care calitatea de inculpat s-a
dobandit prin emiterea citatiei sau prin incheiere la primul termen de judecata (prof. G. Mateut
nu este de acord cu acest punct de vedere); Instanta de judecata - Instanta penala se poate
autosesiza, dispunand punerea in miscare a actiunii penale in mod exceptional, in caz de
extindere a procesului penal pentru alte fapte, nu si pentru alte persoane, daca procurorul
lipseste de la sedinta de judecata, situatie in care participarea lui nu este obligatorie potrivit
legii. In aceasta ipoteza instanta penala dispune punerea in miscare a actiunii penale prin
incheiere de sedinta, prin care extinde procesul penal, daca din actele de cercetare
judecatoresti rezulta fapte noi. In aceasta situatie instanta cumuleaza functia de juris-dictie cu
cea de acuzare, ceea ce reprezinta o vadita incalcare a principiului separa-tiei functiilor
judiciare; Parlamentul Romaniei - Dispune, prin hotarare, punerea sub acuzare, in cazul
presedintelui Romaniei, pentru infractiunea de inalta tradare. Inculpatul, fiind parte in proces,
are dreptul sa participe la toate actele de procedura. Inculpatul poate participa in mod nelimitat
la actele de urmarire penala. Daca este arestat, inculpatul poate lua contact cu aparatorul sau.
In mod exceptional, in cursul urmaririi penale procurorul poate interzice acest contact prin
ordonanta motivata, pe o durata de cel mult 5 zile si numai daca interesele urmaririi penale o
cer. De la aceasta interdictie exista doua derogari, cand organul de urmarire penala este obligat
sa asigure contactul inculpatului arestat cu aparatorul sau: La prezentarea materialului de
75
urmarire penala; La prelungirea arestarii preventive; Din totalul drepturilor si obligatiilor
procesuale ale inculpatului se desprind doua esentiale: a) Dreptul inculpatului de a fi ascultat
oricand; b) Obligatia pentru organul judiciar penal (atat organul de urmarire penala, cat si
instanta judecatoreasca) de a garanta drepturile procesuale ale inculpatului in tot cursul
procesului, indeosebi dreptul la aparare ca drept fundamental; Punerea in miscare a actiunii
penale este in acest context cel mai important mo-ment al procesului pentru ca are semnificatia
inceperii procesului penal. De aceea, procedura este extrem de stricta, incepand cu propunerea
organului de cercetare pe-nala, materializata intr-un referat numit „Referat cu propunere de
punere in mis-care a actiunii penale” si care se inainteaza procurorului impreuna cu intregul do-
sar al cauzei, dupa care procurorul se pronunta prin ordonanta, daca admite cererea si dispune
punerea in miscare a actiunii penale. Din acel moment, pe de o parte, pro-curorul se pronunta
asupra continuarii urmaririi penale cu inculpatul, iar pe de alta parte, organul de cercetare
penala, daca se efectueaza cercetarea penala, cheama in fata sa pe inculpat si il asculta.
Ascultarea este obligatorie. Daca se ia si masura arestarii preventive de catre procuror, cu
ocazia punerii in miscare a actiunii penale, atunci ascultarea este obligatorie in prezenta
aparatorului, sub sanctiunea nulitatii absolute. Situatia cea mai frecvent intalnita in practica este
aceea cand actiunea penala se pune in miscare doar la sfarsitul urmaririi penale dato-rita
importantei si gravitatii actului de inculpare. Legea nu prevede in ce consta temeiul punerii in
miscare a actiunii penale. Ea prevede doar ca punerea in miscare a actiunii penale se poate
dispune daca exista temeiuri. Pentru existenta temeiurilor trebuie sa existe probe temeinice, nu
orice fel de probe, ci probe serioase, probe care au forta juridica a celor care stau la baza ares-
tarii. Sub acest aspect se poate spune ca temeiurile de punere in miscare a actiunii penale sunt
indisolubil legate de cele ale arestarii. Aceasta rezulta din prevederile art. 334, C.pr.pen. Atunci
cand se face propunerea de punere in miscare a actiunii penale, procurorul trebuie sa
aprecieze daca sunt sau nu indeplinite conditiile ares-tarii preventive fata de inculpat.

49) Interceptările şi înregistrările audio sau video ca mijloace de probă.

Inregistrarile pe banda magnetica ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivata a

procurorului desemnat de prim procurorul de la parchetul de pe langa Curtea de Apel, daca
sunt date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiunipentru care
urmarirea penala se face din oficiu pot servi ca proba daca din convorbirile inregistrate rezulta
imprejurari utile pentru aflarea adevarului. Autorizarea se da pe 30 zile si poate fi prelungita tot
cu aceasta perioada. Se intocmeste proces verbal privind inregistrarea iar convorbirea este
redata in totalitate in scris. La cerere inregistrarile pot fi supuse expertizei.

76
50) Introducerea plângerii prealabile la instanţa de judecată: condiţii; procedura de judecată.

Plangerea prealabila se adreseaza instantei de judecata daca faptuitorul este cunoscut si

numai pentru anumite infractiuni prevazute de codul penal. Plangerea trebuie introdusa in 2 luni
perioada de timp care curge din momentul cunoasterii faptuitorului. conditie de tragere la
raspundere penala in cazul infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiunii penale este
conditionata de introducerea unei plangeri prealabile de catre persoana vatamata, lipsa ei
inlatura raspunderea penala, iar pe plan procesual penal este o cauza care impiedica punerea
in miscare sau exercitarea actiunii penale Caractere: caracterul obligatoriu (ea devine
obligatorie in conditiile prevazute de lege, lipsa sau retragerea ei inlatura raspunderea penala);
caracterul personal (titularul ei nu poate fi numai persoana vatamata); caracterul indivizibil
(produce efecte fata de toate persoanele vatamate printr-o infractiune chiar daca plangerea s-a
facut numai de una dintre victime, toti participantii la infractiune raspund penal chiar daca
plangerea prealabila s-a facut numai impotriva unuia dintre ei); caracterul intransmisibil (avand
caracter personal dreptul de exercitare nu se pot transmite mostenitorilor). In C. proc. pen.,
partea speciala, este prevazuta procedura plangerii prealabile. Legea prevede ca punerea in
miscare a actiunii penale se face numai la plangerea prealabila a perosanei vatamate, in cazul
infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara o astfel de plangere (ex. infractiunile
de lovire). Plangerea prealabila se adreseaza, dupa caz, instantei de judecata (lovirea sau alte
violente), organelor de cercetare penala sau procurorului in cazurile: vatamarea corporala,
vatamarea corporala din culpa, violare de domiciliu, violarea secretului corespondentei, violul in
varianta simpla etc. Plangerea prealabila se introduce numai la procurorul militar cand subiectul
infractiunii este militar sau alt otgan competent daca acesta este judecator, procuror, notar
public etc. Titularii plangerii prealabile sunt: persoana vatamata, parintii pentru minorul lipsit de
capacitate sau cu capacitatea de exercitiu restansa etc. Plangerea trebuie sa cuprinda datele si
mentiunile prevazute de lege si trebuie introdusa organelor in drept, in termen de 2 luni din ziua
in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul. Termenul de introducere are caracterul
unui termen de prescriptie, supus intreruperii sau suspendarii potrivit art. 123 C. pen. Ea poate
fi introdusa peste termen numai daca se face dovada fortei majore sau a cazului fortuit.
Plangerea prealabila depusa dupa expirarea termenului legal are drept consecinta incetarea
urmaririi penale, in faza urmaririi penale si incetarea procesului penal, in faza judecatii. In caz
de infractiune flagranta, organul de urmarire penala este obligat sa constate fapta, chiar in lipsa
plangerii prealabile, apoi procedeaza potrivit legii. Plangerea prealabila va cuprinde date cu
privire la reclamant si faptuitor, obiectul (punerea in miscare a actiunii penale, plata de

77
despagubiri civile si cheltuieli judiciare), motivate in fapt si drept ale plangerii, probele prin care
se sustine, data depunerii si semnatura.

51) Începerea urmăririi penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale.

Organul de urmarire penala sesizat prin plangere, denunt sau se sesizeaza din oficiu dispune
prin rezolutie inceperea urmaririi penale cand din actul de sesizare nu rezulta vreunul din
cazurile prevazute in art.10 cu exceptia literei b. Dupa examinarea dosarului procurorul se
pronunta asupra punerii in miscare a actiunii penale. Procurorul pune in miscare actiunea
penala prin ordonanta si care trebuie sa cuprinda date despre inculpat, fapta si incadrarea
juridica a faptei. Potrivit art.228, organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile
prevăzute în art.221 dispune începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare
sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii
în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.10, cu excepţia celui de la lit.b) ind.1 şi, adăugăm
noi, celui de la lit.i). În cazul arătat în art.10 lit.b) ind.1, organul de urmărire penală înaintează
dosarul procurorului cu propunerea de a se dispune scoaterea de sub urmărire penală.
Procurorul astfel sesizat dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală şi
înştiinţează despre acesta, când este cazul, persoana care a făcut sesizarea iar când constată
că nu este cazul să scoată de sub urmărire penală, restituie2 dosarul organului de urmărire
penală pentru continuarea cercetării penale. Actul prin care organul de urmărire penală dispune
începerea urmăririi penale este rezoluţia iar când se sesizează din oficiu încheie un proces-
verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale. În conformitate cu dispoziţiile art.228
alin(3), atât rezoluţia, cât şi procesul-verbal de începere a urmăririi penale, emise de organul de
cercetare penală, se supun confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea
activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi.
Dacă din cuprisul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea
plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a
acţiunii penale prevăzute în art.10, cu excepţia celor de la lit.b) ind.1 şi i), organul de urmărire
penală înaintează procurorului actele încheiate, cu propunerea de a nu de începe urmărirea
penală. Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate în alin.(4), restituie
actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru
începerea urmăririi penale, acesta fiind obligat a continua efectuarea actelor premergătoare
sau, după caz, începe ori continuă urmărirea penală, procedând la efectuarea acestora,potrivit
legii, şi ţinând seama de împrejurările speciale ale fiecărei cauze. În cazul în care procurorul
este de acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluţie motivată şi înştiinţează depre acesta

78
persoana care a făcut sesizarea. Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate
face plângere la instanţa de judecată, potrivit art.278 ind.1 şi urm. Dacă ulterior se constată că
nu există sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe
urmărirea penală, procuroul infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire, dipunând
începerea urmăririi penale. În art.229 se arată că persoana faţă de care se efectuează
urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală
împotriva sa. Potrivit art.234, dacă organul de cerecetare penală consideră că sunt temeiuri
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează
procurorului. Potrivit art.235, procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale
după examinarea dosarului Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mişcare
acţiunea penală prin ordonanţă. Ordonanaţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să
cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art.203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta
pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia. Potrivit art.237 alin.(2), dacă
procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare penală îl cheamă pe
inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi
obligaţiile pe care le are. Atunci când inculpatul nu locuieşte în ţară , organul de cercetare
penală va ţine seama, la fixarea termenului de prezentare în faţa acestuia, de reglementările
speciale privind asitenţa juridică internaţională în materie penală. Organul de urmărie penală va
continua urmărirea penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale, fără a-l asculta pe
inculpat când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară.

52) Înscrisurile ca mijloace de probă în procesul penal. Deosebirea de mijloacele materiale de

probă.

Inscrisul poate servi ca mijloc de proba in procesul penal daca in continutul sau se arata fapte
sau imprejurari care pot servi la aflarea adevarului. Definitie si clasificare Prin inscris se
intelege consemnarea de date despre acte si fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit
suport material. Sensul juridic al termenului “inscris” nu coincide cu cel din vorbirea obisnuita
(cand se are in vedere consemnarea, pe hartie, a unor date) ci desemneaza consemnarile
facute pe hartie, carton, lemn, banda magnetica. Inscrisurile sunt mijloace de proba demne de
crezare datorita insusirilor lor de a conserva in timp date, acte si fapte juridice, in comparatie de
exemplu cu memoria unui martor. Inscrisurile cunosc mai multe clasificari, dupa diferite criterii .
Dupa scopul urmarit la intocmirea lor, inscrisurile se impart in preconstituite, cele intocmite
special pentru a servi ca probe; nepreconstituite, sunt celelalte inscrisuri Dupa efectul lor,
inscrisurile intocmite sunt de trei feluri : originare, sunt inscrisurile intocmite pentru a dovedi

79
incheierea, modificarea sau incetarea unui act juridic civil ;recognitive, sunt inscrisurile
intocmite pentru a recunoaste existenta altor inscrisuri care au fost distruse sau pierdute ;
confirmative, sunt inscrisurile prin care se inlatura anulabilitatea unui act juridic civil Dupa
raporurile dintre ele, inscrisurile se impart in originale si copii Dupa criteriul semnaturii,
inscrisurile se deosebesc in semnate si nesemnate Specii de inscrisuri : cele mai importante
specii de inscrisuri sunt inscrisul autentic si cel sub semnatura privata “ Actul autentic este
acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de
a functiona in locul unde actul s-a facut. Principalele categorii de acte autentice sunt inscrisurile
autentice notariale, adica cele intocmite de notarul de stat ; hotararile organelor jurisdictionale
( si hotararile judecatoresti) actele de stare civila . Puterea doveditoare Stabilirea puterii
doveditoare a inscrisului autentic implica facerea urmatoarelor distinctii mentiunile ce
reprezinta constatari personale ale agentului instrumentator , facute cu propriile simturi, fac
dovada deplina, ele neputand fi combatute decat prin procedura inscrierii in fals; mentiunile ce
privesc declaratiile partilor, facute in fata agentului instrumentator, dar a caror vericitate nu
poate fi fi verificate de acesta, fac dovada pana la proba contarie; mentiunile straine de obiectul
inscrisului pot avea valoarea inceputului de proba scrisa. Consecintele juridice ale inscrisului
nul ca inscris autentic Este necesara urmatoarea distinctie : cand forma autentica este ceruta
de lege pentru valabilitatea operatiunii juridice constatate, nulitatea inscrisului atrage insasi
nulitatea actului juridic pe care-l constata ; cand inscrisul autentic a fost intocmit doar pentru
proba actului juridic, desi nul ca inscris autentic, el poate valora ca inscris sub semnatura
privata, daca sunt intrunite cerintele art. 1172 Cod civil “ Actul care nu poate fi autentic din
cauza necompetentei sau necapacitatii functionarului, sau din lipsa de de forme, este valabil ca
semnatura privata, daca s-a iscalit de partile contractante “. Este o aplicatie a ideii conversiunii
actelor juridice. inscris sub semnatura privata “ acel inscris care este semnat de cel ori cei de
la care provine “ Din definitie rezulta ca exista o singura conditie - cu caracter genaral - pentru
valabilitatea inscrisului sub semnatura privata : semnatura autorului ori autorilor actului,
inscrisului. Semnatura- In sensul de aici este numai cea executata de mana autorului
inscrisului. Prin urmare, nu indeplineste aceasta conditie, “semnatura”: dactilografiata,
litografiata, executata prin parafa ori prin punere de deget. Nu se cere, insa, ca semnatura sa
cuprinda intregul nume al persoanei, fiind suficienta executarea semnaturii obisnuite a
persoanei. Din locul unde este asezata semnatura, trebuie sa rezulte ca autorul ei isi insuseste
intregul continut al inscrisului. Cand inscrisul provine de la doua ori de la mai multe persoane,
semnarea poate fi facuta concomitent ori succesiv, dupa imprejurari . Conditiile speciale de
valabilitate pentru anumite inscrisuri sub semnatura privata Conditia pluralitatii de exemplare
( numita si cerinta multiplului exemplar )-Art. 1179 din Codul Civil reglementeaza despre
aceasta cerinta : “ Actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt
80
valabile daca nu s-au facut in atatea exemplare originale cate sunt parti cu interes contrar .
Este de ajuns un singur exemplar pentru toate perosoanele care au acelasi interes. Fiecare
exemplar trebuie sa faca mentiune de numarul originalelor ce s-au facut. Cu toate acestea,
lipsa de mentiune ca originalele s-au facut in numar indoit, intreit si celelalte, nu poate fi opusa
de acela care a executat din partea-I conventia constatata prin act“. Conditia scrierii in
intregime ori punerii formulei “ bun si aprobat” inainte de semnare Despre aceasta conditie
Codul Civil mentioneaza in art .1180 : “Actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga
catre alta a-I plati o suma de bani sau o catime oarecare, trebuie sa fie scris in intregul lui de
acela care l-a subscris, sau cel putin de acesta, inainte de a subsemna, sa adauge la finele
actului cuvintele “ bun si aprobat “” aratand totdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si
apoi sa iscaleasca “Exceptie de la aceasta regula fac exceptie comerciantii, industriaslii,
plugarii, slugile, zilierii . Cand este diferenta intre suma scrisa in act si cea care aeste aratat in
bun, se prezuma ca obligatia este pentru suma mai mica, chiar daca actul si bunul sunt scrise
de acela care s-a obligat (doar daca se probeaza in care parte este greseala, poate fi
considerata suma mai mare de exemplu). Exista si dispozitii ce protejeaza pe cel care se obliga
( in art. 1180 din Codul Civil ) fiind impiedicate semnaturile date in alb, pentru a nu da ocazia
detinatorilor de rea- credinta posibilitatea de a completa inscrisul altfel decat era intelegerea.
Daca inscrisul nu este scris in intregime de debitor, acesta trebuie sa specifice suma primita,
intrebuintand formula “ bun si aprobat ”Nerespectarea acestor prevederi cerute in art. 1180 din
Codul Civil are ca urmare aceea ca inscrisul este lipsit de putere probatorie, ceea ce nu
afecteaza conventia ca act juridic ce poate fi dovedi prin alte mijloace de proba, chiar prin proba
cu martori si prezumtii, pentru ca, desi nul ca inscris, acesta contine totusi un inceput de proba
scrisa . Conditia ceruta testamentului olograf : sa fie scris, semnat si datat de mana testatorului.

53) Învinuitul: drepturi şi obligaţii; deosebirea de făptuitor şi de inculpat.

Persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala se numeste invinuit cat timp nu a fost
pusa in miscare actiunea penala impotriva sa. Invinuitul e persoana fata de care s-a inceput
urmarirea penala, fiind subiect de drepturi si obligatii procesuale. Nu este parte in procesul
penal, de aceea, in compa-ratie cu o persoana care are calitatea de parte in proces, el are
drepturi si obligatii limitate. Calitatea procesuala de invinuit marcheaza declansarea procesului
penal, adica marcheaza nasterea cadrului legal de exercitare a unor drepturi si obligatii pro-
cesuale, inclusiv a drepturilor si obligatiilor de punere in miscare a actiunii penale. Din acest
moment pot fi administrate probe si pot fi luate masuri procesuale.Un invinuit poate fi retinut de
organul de cercetare penala pe o durata de cel mult 24 de ore si poate fi arestat de catre

81
procuror sau de catre judecator, in anumite con-ditii, pe o durata de cel mult 5 zile. Calitatea de
invinuit este o conditie sine qua non pentru dovedirea calitatii superioare de inculpat.Calitatea
de faptuitor-Faptuitorul este persoana fata de care nu s-a inceput urmarirea penala, fiind doar o
persoana cu privire la care exista doar banuiala comiterii unei infractiuni, atata timp cat nu s-a
efectuat nici un act de procedura. Calitatea de faptuitor intervi-ne doar in asa-numita etapa a
actelor premergatoare, cand se efectueaza investigatii pentru descoperirea infractiunilor
precum si pentru descoperirea, prinderea si identi-ficarea persoanelor suspecte. Faptuitorul nu
este subiect de drepturi si obligatii procesuale, el nu are nici un drept si nici o obligatie, el nu
poate fi citat, el poate fi doar chemat in fata unui organ judiciar penal. Neprezentarea lui nu
poate fi sanctionata. El nu are dreptul la un aparator decat intr-o singura situatie: atunci cand
este ascultat. Impotriva lui nu pot fi luate masuri procesuale. Calitatea de invinuit-Invinuitul e
persoana fata de care s-a inceput urmarirea penala, fiind subiect de drepturi si obligatii
procesuale. Nu este parte in procesul penal, de aceea, in compa-ratie cu o persoana care are
calitatea de parte in proces, el are drepturi si obligatii limitate. Calitatea procesuala de invinuit
marcheaza declansarea procesului penal, adica marcheaza nasterea cadrului legal de
exercitare a unor drepturi si obligatii pro-cesuale, inclusiv a drepturilor si obligatiilor de punere
in miscare a actiunii penale. Din acest moment pot fi administrate probe si pot fi luate masuri
procesuale.Un invinuit poate fi retinut de organul de cercetare penala pe o durata de cel mult
24 de ore si poate fi arestat de catre procuror sau de catre judecator, in anumite con-ditii, pe o
durata de cel mult 5 zile. Calitatea de invinuit este o conditie sine qua non pentru dovedirea
calitatii superioare de inculpat. Calitatea de inculpat-Inculpatul este, spre deosebire de invinuit,
parte in proces, cu absolut toate con-secintele legate de aceasta calitate, avand drepturi si
obligatii procesuale depline. Calitatea de inculpat marcheaza inceputul procesului penal.
Aceasta calitate se dobandeste prin punerea in miscare a actiunii penale, care insemna
formularea invi-nuirii sau acuzarii impotriva unei persoane, cu privire la comiterea unei
infractiuni. Ea se materializeaza in intocmirea actului de inculpare prevazut de lege.

54) Judecarea infractorilor minori.

Judecarea cauzei in care este implicat un minor se face in prezenta acestuia afara de cazul in
care acesta se sustrage de la judecata. La judecata se citeaza si autoritatea tutelara si parintii
si alte persoane a caror prezenta este considerata necesara. Sedinta de judecata se
desfasoara separat de celelalte sedinte si nu este publica. Cand inculpatul este un minor sub
16 ani dupa ascultarea acestuia instanta il poate indeparta din sala de judecata daca apreciaza
ca dezbaterile si cercetarea judecatoreasca pot avea o influenta negativa asupra minorului. În

82
cadrul Codului penal, pe planul dreptului penal substanţial, există un sistem special alcătuit din
norme şi măsuri menite să prevină şi să combată criminalitatea juvenilă. Sistemului special
penal pentru minori îi corespund norme procedurale specifice, adecvate, care vin să asigure
realizarea scopurilor prevederilor penale, crearea acestui cadru compus, din reguli speciale
fiind generată de situaţia specială a minorului, de disponiblitatea psihico-fizică. De precizat că
normele de procedură penală cuprind prevederi speciale referitoare atât la minorul inculpat, cât
şi la minorul parte vătămată sau cel chemat într-o altă calitate, să participe la proces . Aceste
prevederi speciale , pe lângă faptul că instituie garanţii procesuale suplimentare, oferă şi
posibilitatea examinării cât mai aprofundată a cauzelor cu minori. Un rol important în derularea
procesului penal pentru infractorii minori l-au avut Decretul nr. 218/1977 şi Legea nr. 59/1968.
După abrogarea acestor acte normative, prin Legea nr. 104/1992, concepţia referitoare la
sancţionarea minorilor infractori a revenit la forma consacrată odată cu adoptarea Codului
penal din 1969. Totodată, prevederile cuprinse în cele două acte normative încetându-şi
aplicabilitate, au devenit din nou aplicabile prevederile speciale cuprinse în capitolul „ proceduri
în cauzele cu infractori minori“. Reglementarea actuală a proceduri în cauzele cu infractori
minori este cuprinsă în capitolul II al Titlului IV C. proc. pen., şi anume în art. 480 – 493, care
conţin prevedri speciale pentru toate fazele procesului penal. Astfel, art. 481 şi 482 C. proc.
pen., cuprind prevederi referitoare la persoanele chemate la organul de urmărire penală şi
obligativitatea anchetei sociale (efectuată de organul de urmărire penală sau instanţă), art. 483-
486 C. proc. pen. Regelementează probleme privind compunerea instanţei, persoanele
chemate la judecarea minorilor, desfăşurarea judecăţii, judecarea cauzelor cu mai mulţi
inculpaţi dintre care unii sunt minori. Art. 493 C. proc. pen. Cuprinde dispoziţii privind apelul şi
recursul, iar art 487-492 C. proc. pen. prevederi aplicarea sancţiunilor pronunţate de instanţă
(executarea mustrării, punerea în executare a libertăţii supravegheate, revocarea şi înlocuirea
libertăţii supravegheate, internarea minorului, schimbări privind măsura internării, revocarea
măsurilor luate faţă de minor). Art. 480 C. proc. pen., în forma dată de modificările aduse prin
Legea nr. 281/2003, intitulat „dispoziţii generale“, prevede că urmărirea şi judecarea
infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la
aceştia, se face potrivit procedurii obişnuite , cu completările şi drogările din acest capitol1 şi
din Secţiunea I a Cap. I din Titlul IV al părţii generale (dispoziţii speciale pentru minori în
materia măsurilor de prevenţie). Referitor la urmărirea penală în cazurile cu minori, aceasta se
desfăşoară potrivit regulilor de competenţă şi procedură obişnuite. Aşadar, dispoziţiile
commune cuprinse în Codul de procedură penală sunt aplicabile fazei de urmărire penală,
derogările fiind doar cele cuprinse în art. 481 şi 482 C. proc. pen., precum şi cele cuprinse în
art. 160e - 160h. Pentru calitatea de învinuit sau de inculpate, problemele reglementate în mod
obligatoriu, sunt cele referitoare la „persoanele chemate la organul de urmărire penală“ şi
83
„ ancheta socială“. Codul cuprinde prevederi speciale pentru infractorii minori şi în materia
asistenţei juridice, măsurilor de prevenţie şi prezentării materialului de urmărire penală.
Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori-Persoanele chemate la organul de urmărire
penală-Articolul 481 C. proc. pen. prevede că, atunci când învinuitul sau inculpatul este minor şi
nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului , dacă organul de urmărire
penală consideră necesar, citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi, iar când
este cazul, pe tutore , custode sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află
minorul. Citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. este obligatorie la
prezentarea materialului de urmărire penală. Neprezentarea persoanelor legal citate la
efectuarea actelor arătate la art. 481 alin. (1) şi (2), nu împiedică efectuarea acelor acte.
Aşadar, art. 481 alin. (1) prevede că, dacă organul de urmărire penală „consideră necesar“
citează, pentru a fi prezenţi la audiere sau confruntare, persoanele indicate (reprezentantul
autorităţii tutelare, precum şi părinţii, iar când este cazul, pe tutore, custode sau persoana în
îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul). Chemarea acestor persoane este
facultativă, cel care hotăreşte citarea fiind organul de urmărire penală. Raţiunea pentru care pot
fi chemate persoanele respective o constituie faptul că la ascultare sau confruntare trebuie
creat un cadru propice efectuării unor declaraţii sincere; or, prezenţa persoanelor respective
poate contribui la crearea acestui cadru. Declaraţiile învinuitului şi inculpatului constituie mijloc
de probă în sensul art. 64 C. proc. pen. şi pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în
care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în
cauză. Atenţia care trebuie acordată ascultării şi confruntării este dată şi de funcţiile pe care le
are ca mijloc de probă, precum şi ca mijloc de apărare. În timpul audierii pot apărea situaţii
legate de starea de moment a minorului care pot compromite operaţiunea în sine, rolul
persoanelor chemate fiind şi de a evita semenea situaţii. Modul de ascultare presupune o
concretizare din partea învinuitului sau inculpatului minor a ceea ce cunoaşte (potrivit art. 71-
72 C. proc. Pen acesta este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză, după care i se pun
întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi învinuirea care i se aduce. Un
moment important îl constituie propunerea de probe, moment la care cei citaţi îl pot ajuta pe
minor). Învinuitul sau inculpatul minor nu este obligat să relateze tot ceea ce ştie, acesta având
dreptul şi nu obligaţia de a da declaraţii. În faza urmăririi penale, învinuitul este ascultat la
începutul urmăririi penale (art. 70 şi art. 232 C. proc. pen.), la sfârşitul urmăririi penale (art.
255), iar inculpatul, atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive (art. 236 C. proc.
pen.) continuarea cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 237 C. proc.pen.) şi
cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Condiţia prevăzută de lege, pentru ca
persoanele indicate în art. 481 alin. (1) C. proc.pen. să poată fi chemate de organul de
cercetare penală la ascultare sau confruntare, este ca învinuitul sau inculpatul minor să nu fi
84
împlinit vârsta de 16 ani. După cum prevede textul, citarea este facultativă, organul de urmărire
penală fiind acela care, în funcţie de datele concrete va decide, citarea fiind făcută dacă se
„consideră necesar“. De exemplu, un argument care poate determina necitarea îl constituie
păstrarea secretului privind datele existente în faza urmăririi penale. De cele mai multe ori,
perosanelel respective sunt citate întrucât pot oferi organului de urmărire penală date privind
cauzele sau condiţiile care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii care ar fi greu de
aflat din alte surse. Dacă aceste persoane, ceşi citate legal, nu se prezintă, ascultarea sau
confruntarea se efectuează. În cazul necitării, chiar dacă instanţa consideră că ar fi fost
necesară citarea nu poate sancţiona această omisiune deoarece ea poate fi acoperită prin
citarea în faza judecăţii. Considerăm criticabilă formularea rt. 481 alin. (3) c. proc. pen., potrivit
căruia şi în cazul prezentării materialului de urmărire penală, neprezentarea persoanelor citate
nu împiedică efectuarea acestui act. Mai ales în cazul părinţilor sau tutorelui, curatorului ori
persoanei în îngrijirea sau suravegherea căreia se afla, s-ar impune prezenţa obligatorie, şi
numai în situaţia în care, dintr-un motiv întemeiat, prezenţa acestora nu este posibilă,
prezentarea materialului de urmărire penală să se efectueze în absenţa lor. Prevederea de la
art. 481 alin. (3) C.proc.pen., şi anume că neprezentarea persoanleor legal citate nu împiedică
prezentarea materialului de urmărire penală, poate duce la diminuarea importanţei acestui
moment. Sub acest aspect sunt criticabile şi soluţiile date de instanţe care, în cazul în care au
constatat că organul de urmărire penală a efectuat prezentarea urmăririi penale cu ignorarea
prevederilor art. 481 alin . (2) C. proc. pen., au considerat că această omisiune a fost acoperită
de însăşi instanţa de judecată, care a soluţionat cauza cu citarea persoanelor prevăzute la rat.
483 alin. (1) C. proc. pen. Aşa cum prevede art. 250 lit. c) C. proc. pen., la prezentarea
mateialului de urmărire penală, inculpatul poate formula cereri noi sau face cereri
suplimentare, moment la care prezenţa perosanelor c căror citare este obligatorie poate fi
foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea unor cereri de aceste
persoane poate influenţa decisiv soluţia dată de procuror în faza urmăririi penale. Or afirmaţia
că omisiunea citării persoanelor respective de organul de urmărire penală la prezentarea
materialului de urmărire penală este acoperită prin citarea lor de instanţa de judecată, nu poate
avea ca obiect şi înlăturarea efectelor necitării în faza urmăririi penale. Pe de altă parte, având
în vedere logica instituirii prevederilor privind citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1)
C. proc. pen., şi anume de a asigura, a crea un cadru propice desfăşurării ascultării şi
confruntării, ne întrebăm de ce nu s-ar putea prevedea şi în cazul ascultării şi confruntării
citarea obligatorie. Prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează potrivit procedurii
comune reglementată de art. 250-254 C. pro. Pen., fără a exista reguli derogatorii. Singura
precizare, după cum s-a arătat şi anterior, este prevăzută de art. 481 alin. (2) C. proc pen.,
conform căruia citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) (delegatul autorităţii tutelare, părinţi, iar
85
când este cazul tutorele, custodele sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află
minorul) este obligatorie. Prin urmare, dacă la ascultare sau confruntare, în funcţie de datele
concrete şi pentru bunul mers al cercetărilor, organul de urmărire penală aprecia necesară
citarea persoanelor respective, în cazul prezentării materialului de urmărire penală, citarea
este obligatorie. Ca şi în celălalt caz însă, neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică
efectuarea actelor de urmărire, respectiv prezentarea materialului de urmărire penală [art. 481
alin. (3) C. proc pen.]. După cum s-a precizat, şi în cazul inculpatului minor prezentarea
materialului de urmărire penală es efectuează conform procedurii comune, reglementată de
art. 250-254 C. proc. pen. Fiind plasat către sfârşitul urmăririi penale, acset moment reprezintă
o importantă garanţie a dreptului la apărare, constituind totodată o obligaţie a organului de
cercetare penală de a întâlni direct pe inculpatul minor. Potrivit art. 250 C. proc. pen., după
punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire, organul
de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa, aducându-i la cunoştinţă faptul că are
dreptul să să ia în mod direct cunoştinţă de materialul de urmărire penală, să cunoască
încadrarea juridică a faptei. După luarea la cunoştiinţă a materialului de urmărire penală,
organul de cercetare penală îl întreabă dacă are cereri de formulat sau dacă voieşte să facă
declaraţii suplimentare. Dacă, după acest moment s-au efectuat acte noi de urmărire sau se
consideră că trebuie schimbată încadrarea juridică, organul de cercetare penală este obligat
să prezinte din nou materialul de urmărire penală (art. 253 C. proc. pen.). Văzând importanţa
acestui moment în desfăşurarea urmăririi penale, se înţelege de ce legiuitorul a instituit
obligaţia, şi nu facultatea pentru organul de urmărire penală de a cita persoanele prevăzute la
art. 481 alin. (1) C. proc. pen. Legiuitorul a vrut să asigure toate garanţiile pentru ca urmărirea
penală să se efectueze cu o grijă deosebită, să fie asigurată o atmosferă cât mai apropiată de
cea obişnuită pentru minor, pentru a-l determina pe acesta să facă mărturisiri complete. Pe de
altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că prezenţa persoanelor respective ar putea duce la
lămurirea unor aspecte neevidenţiate până atunci, sau că acestea l-ar ajuta pe inculptul minor
în formularea de cereri sau declaraţii noi în apărare. Aşa cum este formulat textul, citarea
persoanelor este cumulativă şi nu alternativă [art. 481 alin. (1) precizează că organul de
cercetare penală, citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi]. Referitor la
aplicarea art. 481 alin. (2) C. pen., au existat discuţii în interpretarea acestui text, ceea ce a
generat, la un moment dat, şi o practică neunitară. Una dintre sitauţii a apărut atunci când
prezentarea materialului de urmărire penală s-a efectuat fără citarea persoanelor indicate la
art. 481 alin. (2) C.proc. pen., punându-se, evident, în discuţie, sancţiunea aplicabilă, faţă de
precizarea ca „obligatorie“ a citării, cuprinsă de text. Unele opinii au fost în sensul atragerii
nulităţii actului de prezentare a materialului de urmărire penală şi apoi restituirea cauzei
procurorului, pentru refacerea urmăririi penale, cu motivaţia că legea prevede expres
86
obligativitatea efectuării citării. Cealaltă opinie a considerat că omisiunea citării nu atrage
sancţiunea nulităţii actului, instanţa putând acoperi această neregulă prin citarea în faza
cercetării judecătoreşti, în primă instanţă. S-a considerat că cea de-a doua soluţie este legală,
aceasta sprijinindu-se pe interpretarea şi coroborarea textelor de lege incidente în materie.
Motivarea care a fost dată acestei soluţii s-a bazat pe faptul că, la o atentă analiză şi
interpretare a textelor de lege, neefectuarea citării care, într-adevăr, este „obligatorie“, nu
atrage sancţiunea nulităţii actului, art. 197 alin. (2) C.proc. pen.necuprinzând această situaţie.
Pe de altă parte, această omisiune poate fi înlăturată sau acoperită în mai multe moduri: în faza
de urmărire penală, dacă persoanele interesate care consideră că au fost vătămate în
interesele lor legitime, constatând această situaţie, pot introduce o plângere, potrivit art. 275 şi
urm., la procurorul care efectuează supravegherea cercetării penale, sau, după caz, la
procurorul ierarhic cuperior. Pe această cale, până la finalizarea urmăririi penale omisiunea
poate fi înlăturată. Dacă omisiunea nu este înlăturată în faza de urmărire penală şi este
sesizată în faza de judecată, invocarea ei nu poate atrage nulitate absolută a actului de
prezentare a materialului, întrucât aceasta poate fi acoperită de prima instanţă; aceasta poate
cita persoanele respective, pe care le va audia, obligaţie pe care, de altfel, o şi are conform art.
484 C. proc.pen. În instanţă, persoanele respective au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să
formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate împotriva
infractorului minor. Totuşi, nerespectarea dispoziţiilor art. 481 alin. (2) C. proc. pen. poate
atrage nulitatea actului, dar numai în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) C. proc. pen., şi
anume dacă se constată că anularea actului apare necesară pentru aflarea adevărului şi pentru
justa soluţionare a cauzei. O altă discuţie, în aplicarea art. 481 C proc. pen., a apărut în sitauţia
în care minorul a împlinit 16 ani până la data prezentării materialului de urmărire penală. S-a
decis că în această situaţie, nu mai este necesară citarea persoanelor prevăzute la art. 481
alin. (1), atât în cazul audierii sau confruntării, cât şi al prezentării materialului de urmărire
penală. Motivarea soluţiei este justificată de însăşi logica instituiri citării persoanelor prevăzute
de textul de lege: avându-se în vedere dezvoltarea psiho-fizică a învinuitului sau inculpatului
minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, prezenţa acestora reprezintă o garanţie înn plus a
desfăşurăii în bune condiţii a urmăririi penale. Or, motivaţia nemaiexistând, minorul depăşind
vârsta prevăzută chiar în cursul desfăşurării urmăririi penale, obligaţia citării nu mai subzistă. O
altă sitauţie apărută în practica instanţelor, a cărei soluţionare s- a făcut iniţial diferit a fost
aceea a neprezentării materialului de urmărire penală inculpatului minor, în faza de urmărire
penală. Potrivit art. 250 C. proc. pen. , după punerea în mişcarea a acţiunii penale, dacă au fost
efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de urmărire penală cheamă pe inculpat,
prezentându-i materialul de urmărire penală. Cu privire la prezentarea materialului de urmărire
penală în general, şi în cazul inculpatului minor, unele instanţe au considerat că neprezentarea
87
materialului de urmărire penală face necesară restituirea cauzei la procuror, în vederea
completării urmăririi penale, în sensul efectuării actului omis. Alte instanţe însă, au considerat
că omisiunea organului de urmărire penală nu poate atrage sancţiunea nulităţii absolute 1. În
motivarea acestei soluţii s-a arătat că din procedura prezentării materialului de urmărire penală
rezultă importanţa şi utilitatea acestui act în asigurarea drepturilor procesuale ale inculpatului,
însă dispoziţiile art. 250-254 C. proc. pen., care este sediu materiei, nu prevăd faptul că
neîndeplinirea acestui act duce la refacerea urmăririi penale2. Totodată, nerespectarea acestor
dispoziţii procedurale nu constituie unul din cazurile de nulitate prvăzute de art. 197 alin. (2) C.
proc. pen. Pe de altă parte, dispoziţiile procedurale proprii fazei judecăţii permit suplinirea
omisiunii organului de urmărire penală. În instanţă, inculpatul poate studia dosarul, poate
formula cereri, face declaraţii în apărarea sa, permiţând realizarea drepturilor inculpatului în
aceeaşi măsură ca şi în cazul prezntării materialului de urmărire penală. Totuşi, chiar dacă
neprezentarea materialului de urmărire penală nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută,
considerăm că instanţa, în baza rolului activ pe care trebuie să-l manifeste, poate să aprecieze
repercursiunile pe care le-a avut omisiunea înfăptuirii acestui act. Chiar dacă dispoziţiile
procedurale, în faza judecăţii, permit suplinirea acestei omisiuni, nu se poate susţine că
efectele administrării unor noi probe, invocate cu ocazia prezentării materialului de urmărire
penală, pot fi mereu aceleaşi cu efectele administrării lor în faţa instanţei de judecată. Este
posibil ca, în urma cererilor noi formulate sau a declaraţiilor suplimentare date de inculpat, drept
pe care i-l conferă art. 250 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., procurorul, cu ocazia rezolvării cauzei,
să-şi formeze o altă părere, nedispunând sesizarea instanţei de judecată. Dacă procurorul este
cel care constată neefectuarea procedurii prevăzute de art. 250 C. proc. pen., el poate restitui
cauza, potrivit art. 265 C.proc.pen., în vederea completării. Articolul 257 C. proc. pen., în
vechea reglementare, prevedea şi o situaţie în care şi procurorul putea prezenta materialul de
urmărire penală, şi anume când urmărirea penală este terminată fără punerea în mişcare a
acţiunii penale: după primirea dosarului, în măsura în care considera necesar, procurorul
cheamă pe învinuit să îi prezinte materialul, după procedura prevăzută la rat. 250 şi urm. C.
proc. pen. Aceste prevederi procedurale au fost criticate fiind considerte neconstituţionale
întrucât contravin dispoziţiilor art. 24 din Constituţie conform cărora „ Dreptul la apărare este
garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit
din oficiu“. În conformitate cu varianta anterioară art. 257 C. proc.pen., procurorul, primind
dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală numai dacă
socotea necesar, ceea ce presupunea că trimiterea în judecată se putea efectua legal şi fără
înştiinţarea învinuitului, considerânu-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de către organele
de cercetare penală în temeiul art. 255 C. proc. pen.ar fi suficientă. Dacă procurorul avea
numai latitudinea iar nu şi obligaţia chemării învinuitului pentru a-i prezenta materialul de
88
urmărire penală, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale, şi anume
trimiterea în judecată se putea realiza fără ca învinutul să fien înştiinţat de către procuror
asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii, învinuitul nu avea posibilitatea să fie asistat de
către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând
cunoştinţă de soluţia dată de procuror în uram examinării materialului primit mde la organul de
cercetare penală. Faţă de aceste aspecte, luând în considerare şi dispoziţiile art. 6 C. proc.pen.
care prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal, dispoziţia „dacă
socoteşte necesar“ din art. 257 C. proc. pen., a fost declarată neconstituţională întrucât este
de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravenind prevederilor art. 24 din
Constituţie . În consecinţă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, aceste dispoziţii au
fost eliminate din cuprinsul art. 257. În consecinţă, procurorul, primind dosarul înainte de a
dispune trimiterea în judecată, are obligaţia iar nu latitudinea de a-l chema pe învinuit spre a-i
prezenta materialul de urmărire penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile
art. 250-254 C. proc. pen. În cazul neprezentării materialului de urmărire penală, după cum s-a
arătat, în primă instanţă, inculpatul are posibilitatea exercitării drepturilor care, practic, suplinesc
neprezentarea materialului, în acest fel omisiunea putând fi acoperită. Situaţia este însă alta în
cazul inculpaţilor a căror asistenţă juridică este obligatorie, aici incluzându-se şi inculpatul
minor. În aceste cazuri, asistenţa juridică fiind obligatorie la prezentarea materialului de
urmărire penală, neîndeplinirea acestei obligaţii atrage nulitatea absolută a actului, conform art.
197 alin.(2) şi (3). Această sancţiune este cu atât mai mult aplicabilă atunci când procedura de
prezentare a materialului de urmărire penală nu a fost îndeplinită. Interpretarea dată este
motivată şi de faptul că, dacă ceilalţi inculpaţi au posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea,
sau să consulte apărătorul, minorul, datorită situaţiei sale speciale, este lipsit de posibilităţilen
normale de care ar trebui să uzeze. Dispoziţii speciale pentru minori în materia măsurilor de
prevenţie-Pentru a răspunde cerinţelor psiho-fizice ale minorilor şi a spori garanţiile procesuale
ce eficentiază înbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal, prin Legea nr.
281/2003 a fost introdusă o nouă secţiune în Codul de procedură penală, ce conţine dispoziţii
speciale pentru minori cu privire la măsurile de prevenţie privative de libertate. Astfel, potrivit
art. 160e, reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor obişnuite, cu
anume derogări şi completări pe care le vom analiza în continuare. În mod cu totul excepţional,
minorul între 14 şi 16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a
organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce
nu poate depşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de
lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi
prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel
mult 10 ore. Cu privire la arestare, art. 160h prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi
89
arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit
este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă
nu este suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi ,
de cle mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în
cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul
urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii în primă instanţă nu poate fi dispusă decât
în mod excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile. Arestarea preventivă a minorului nu
poate să depăşească, în total, în cursul urmăririi penale, 60 de zile. Inculpatul minor mai mare
de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile.
Durata măsurii preventive poate prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de
zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să
depăşească în total 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prvăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, asrestarea preventivă a
inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea
leglaităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul
judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului
minor, indiferent de vârsta sa (între 14 şi 18 ani) este de cel mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau
arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv
ce au peste 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu
particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de liberatate luate faţă de minori în
scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor de la urmărirea
penală, judecată ori de la executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică
sau morală a minorului. Astfel, în lumina art. 160f, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori
arestaţi preventiv, li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare
fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales
unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el.
Atunci când se dispune arestarea sau reţinerea unui învinuit sau inculpat minor se
încunoştinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în cazul
arestării, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte
persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciu de reintegrare
socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe
lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta
într-un proces-verbal. Potrivit art. 160f alin. (5), respectarea drepturilor şi a regimului special
prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui
judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere
preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să
90
viziteze deţinuţii preventiv. Articolul 482 C.proc. pen. prevede obligativitatea anchetei sociale: în
cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia
să dispună efectuarea anchetei sociale. Ancheta socială constă ân strângerea de date cu
privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală a acestuia, la
antecedentele sale, la condiţiile în care a crescut şi în care a trăit, la modul în care părinţii,
tutorele saupersoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplineşte îndatoririle sale faţă de
acesta şi în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau
aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Potrivit alin. (3) , ancheta socială se efectuează de
persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărei rază domiciliază
minorul [art. 482 alin. (3) C. proc. pen.]. Din modul de regelementare a anchetei sociale rezultă
că datele pe care acesta le oferă sunt de o importanţă deosebită în luarea unor măsuri sau la
aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Referitor la natura acestui act, cu toate că este efectuat,
aşa cum prevede legea, de organe extrajudiciare, s-a considerat că îşi păstrează totuşi natura
de act procedural. Acesată natură se explică prin faptul că organelle care sunt abilitate să-l
efectueze sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul este definit tot aici, iar
finaliatea sa contribuie la realizarea scopului procesual penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi
finalitatea sunt date de norme procedurale, având caracter obligatoriu pentru cei care o
efectuează. Totodată, analiza conţinutului este făcută de organele judiciare, servind soluţiei
finale, aceasta fiind motivată, printer altele, şi pe datele oferite de ancheta socială.De
asemenea, sancţiunile aplicabile ca urmare a neefectuării sau efectuării necuprinzătoare sunt
prevăzutele de normele procedurale. Având în vedere importanţa pe care o are ancheta socială
în soluţionarea cauzelor cu infractori minori, legiuitorul a sancţionat sever încălcarea
dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen., neefectuarea acesteia atrăgând nulitatea absolută,
prevăzută express de art. 197 alin. (2) , (3) C. proc. pen. În aplicarea art. 482 C. proc.pen.,
divergenţe au apărut în interpretarea alin. (1) potrivit căruia ancheta socială se efectuează de
„organul de urmărire penală sau instanţa de judecată“. O primă interpretare constă în faptul că
neefectuarea anchetei sociale de organul de urmărire penală nu ar fi sancţionată cu nulitatea
prevăzută de art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., întrucât această omisiune poate fi acoperită
de instanţă, legea prevăzând şi pentru aceasta obligativitatea efectuării anchetei sociale.
Această interpretare nu a fost împărtăşită însă de practica judiciară şi nici de literature de
specialitate, interpretarea acceptată fiind aceea că obligaţia de a dispune efectuarea anchetei
sociale o are organul de urmărire penală sau instanţa, în etapa procesuală în care îi revine
sarcina să hotărască asupra soartei minorului. Indicarea laternativă din text a fost determinată
de crearea unei formulări acoperitoare şi pentru infracţiunile pentru care plângerea prealabilă
se introduce direct la instanţa de judecată. În această situaţie, organul de urmărire penală
nefiind implicat instanţa este aceea care trebuie să dispună efectuarea anchetei sociale .
91
Pentru aceste motive, nerespectarea de către organul de urmărire penală a obligaţiei efectuării
anchetei sociale este sancţionată cu nulitate absolută, ceea ce are drept consecinţă anularea
actelor procesuale ulterioare, inclusive a rechizitoriului, instanţa urmând a dispune restituirea
cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Prin urmare, sancţiunea prevăzuă de
rat. 197 alin. (2) şi (3) vizează şi cazul neefectuării anchetei sociale de organul de urmărire
penală, fără a-şi restrânge efectele numai la activitatea instanţei defudecată, aceasta neputând
ănlătura omisiunea constatată. Ancheta socială, aşa cum este reglementată, constituie un act
procesual indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, întrucât aceasta oferă
date despre minor, dezvoltarea lui fizică, psihică, intelectuală. Dispunearea efectuării anchetei
sociale, atestaă în formă scrisă, revine în exclusivitate organului investit cu instrumentarea
cauzei, adică organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, atunci când a fost
sesizată în mod direct prin plângerea prealabilă. Această rezolvarea fost criticată recent în
literature juridică numai în eea ce priveşte aspectul restituirii cauzei la procuror în vederea
efectuării anchetei sociale şi, deci, a reluării procesului din faza urmăririi penale. S-a arătat în
această privinţă că, în general, o dată constatată nulitatea unui act de urmărire penală,
refacerea actului declarat nul nu incumbă, în afara câtorva excepţii limitative determinate,
organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior fără respectarea dispoziţiilor
procedurale, ci instanţei de judecată. În sprijinul acestui punct de vedere se invocă faptul că
deşi, în principiu, atunci când este necesar, dar şi când legea o prevede cursul procesului se
poate întoarce la faze depăşite, care vor fi parcurse din nou, regula este ca procesul să se
desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă cu operativitate.
De asemenea, mai trebuie să se ţină sema şi de principiul competenţei generale a instanţelor
şi de dreptul de cenzură a acestora, ceea ce conduce la concluzia că, o dată ce instanţa este
competentă să constate nulitatea unui act efectuat de organul de urmărire penală, normal este
ca tot instanţei să I se recunoască şi competenţa de a proceda la refacerea acelui act. Un alt
argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din faptul că normele procedural
penale prevăd în mod expres cazurile când instanţa se poate dezînvesti şi trimite cauza la
procuror. Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printer cazurile expres prevăzute,
refacerea sa este de competenţa instanţei. În sfârşit, este invocat şi un argument de text dedus
din prevederile at. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. (introdus prin modificarea Codului de
procedură penală prin Legea nr. 45/1993) potrivit cărora hotărârea este supusă casării când
„judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cuzele cu infractori minori“. Se arată că
din interpretarea art. 3859 alin.(1) C.proc.pen. se deduce că în cazul în care procesul penal
pornit împotriva inculpatului minor s-a judecat fără ca în cauză să se fi efectuat ancheta
socială, obligaţie ce a fost încălcată atât de organul de urmărire penală, cât şi de instanţă,
hotărârea pronunţată trebuie casată cu trimitere, pentru efectaurea anchetei sociale, la instanţa
92
a cărei hotărâre a fost desfiinţată şi nul aprocuror. Se concluzionează că prin efectuarea
anchetei sociale în oricare din caste două faze ale procesului penal urmărire penală şi judecată,
nobligaţia prevăzută de art. 482 alin. (1) C.proc.pen. este satisfăcută. Fără să minimalizăm
argumentele aduse în sprijiunul acestui punct de cedere, cărora, într-adevăr, trebuie să li se
acorde toată atenţia, considerăm totuşi că se poate exprima şi o altă opinie în legătură cu
problema supusă analizei. Este evident că ancheta socială, în cazul infracţiunilor comise de
minori, reprezintă un act indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor cu
minori întrucât oferă date despre minori, dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală. Acest act,
deşi efectuat de un organ extrajudiciar, are totuşi natura juridică a unui act procedural,
întrucât, după cum s-a arătat anterior, organelle care sunt abilitate să-l efectueze, sunt
prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul său este definit tot aici şi contribuie la
realizarea scopului procesului penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi finalitatea nchetei sociale
sunt date de norme procedurale, aând totdată character obligatoriu pentru cei desemnaţi să o
efectueze, iar analiza conţinutului său este efectuată de organelle judiciare, soluţia finală fiind
motivată, printer altele, şi pe datele oferite de el. Este prevăzută şi sancţiunea pentru
neefectuarea anchetei sociale şi anume nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) şi (39
C.proc.pen. Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972. a statuat că
nerespectarea de organul de urmărire penală a prevederilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen. duce
la anularea actelor procedurale efectuate ulterior, inclusiv a ctului de sesizare a instanţei; or,
nulitatea absolută purtând şi asupra actului de sesizare, considerăm că restiuirea cauzei la
procuror în vederea completării actelor de urmărire penală este absoult necesară, restiutirea
fiind oonsecinţă a constatării nulităţii actului respectiv. Prin urmare, se impune completarea
actelor de urmărire enală şi întocmirea din nou a actului de sesizarea, cu respectara
disooziţiilor art. 262-264 C. Proc. pen., acte procedurale pe carele poate întocmi numai organul
de urmărire penală. Nedispunerea restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale şi, deci,
reţinerea sa de către instanţă, ar oferi numai posibilitatea efectuării anchetei sociale, instanţa
neputându-se pronunţa cu privire la refacerea celorlalte acte anulate, inclusiv a actului de
sesizare, a cărui competenţă cade exclusiv în sarcina procurorului. Prin interpretarea dată
dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C proc.pen., în decizia de îndrumare nr. 3/1972 a Plenului fostului
Tribunal Suprem, s-a apreciatcă obligaţia de a dispune efectuarea anchetei sociale revine
organelor de urmărire penală sau instanţei, în funcţie de etapa procesuală în care se află
cauza şi când există obligaţia de a hotărî asupra situaţiei minorului infractor. Rezolvarea cauzei
de către procuror, în lipsa anchetei sociale, face ca soluţia adoptată de acesta să nu fie luată
în condiţiile prevăzute de lege (art. 262 C. proc. pen. prevede că procurorul, înainte de
rezlovarea cauzei, trebuie să constate că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează
afalarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând probe necesare şi legal
93
administrate). Considerăm că lipsa nachetei sociale în faza de urmărire penală (ca etapă
procesuală distinctă) duce la soluţionarea cauzei în absenţa datelor impuse de lege, ceea ce
echivalează cu încălcarea normelor legale imperative privind desfăşurarea urmăririi penale,
motiv pentru care este prevăzută şi sancţiunea nulităţi cuprinsă în art. 197 alin.(2) şi (3) C. proc.
pen. Soluţionarea cauzei de către instanţă, chiar dacă s-a dispus efectuarea anchetei sociale în
această fază, deci, fără a se restitui cauza la procuror pentru cmpletarea urmăririi penale, nu
constituie o rezolvare acoperitoare întrucât legea nu permite acest procedeu. În ceea ce
priveşte interpretarea dată art. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc. pen., atragem atenţia că trebuie
avute în vedere şi prevederile speciale cuprinse în Codul de procedură penală privind cauzele
cu infractori minori. Astfel, în art. 493 C. proc. pen. se precizează că art. 483-489 se aplică în
mod corespunzător şi la judecata în instanţa de apel şi de recurs, în cauzele privitoare la
infracţiuni săvârşite de minori. Aşadar, şi după noua reglementare a căilor de atac în pocesul
penal (ca urmare a adoptării Legii nr. 45/1993) s-a intenţionat a fi păstrate vechile reglementări
referitoare la adoptarea procedurilor speciale în ceea ce priveşte desfăşurarea judecăţii în
cauzele cu infractori minori, aşa încât operează în continuare prevederile art. 197 alin. (2) şi (3)
C. proc. pen. care prevăd sancţiunea nulităţii absolute în cazul nerespectării dispoziţiilor
referitoare la obligativitatea efectuării anchetei sociale în condiţiile art. 482 C. proc. pen.. Prin
urmare, ancheta socială nu are caracter numai al unei garanţii procesuale, în sensul respectării
drepturilor procesuale ale minorului ce constituie un element importsnt, chiar necesar pentru
stabilirea vinovăţiei şi sancţiunillor ce trebuie aplicate. Pentru a corespunde funcţiunilor sale,
ancheta trebuie să cuprindă date cât mai complete, ciar de amănunt, folosirea unor termeni cu
caracter general sau formulări vagi, gen claificativ (comportare „bună“, este „bun“ la învăţătură
etc.) putând determina organul judiciar să ajungă la concluzii incorecte cu privire la persoana
minoră. Trebuie calificate mai ales datele referitoare la viaţa de familie. De multe ori, în
cuprinsul anchetei sociale se face precizarea că minorul provine dintr-o „familie dezorganizată“.
Folosirea acestei expresii nu este edificatoare, studiile efectuate stabilind că această situaţie
nu constituie mereu o cauză directă a delicvenţei minorilor. Pe fondul acestei situaţii, lipsa
legăturilor afective între părinţi sau între părinţi şi copii are drept urmare stablilirea unor relaţii
conflictuale în mediul familial. Această destructurare familială, la care se adaugă incapacitatea
educativă, manifestată prin neîndeplinirea unor roluri eductative elementare, poate determina
comportamentul antisocial al minorului.Datele prezentate trebuie să ajute organul de cercetare
penală şi instanţa să adopte măsura ce ami potricvită pentru reeducarea minorului. De aceea,
cu toate că art. 482 alin. (3) C. proc. pen. nu precizează decât că ancheta socială o efectuează
persoane desemnate de autoritatea tutelară, o mare importanţă o are pregătirea profesională a
cestor persoane, care le permite, pe de o parte, înţelegerea la justa ei valoare a activităţii pe
care o desfăşoară, iar pe de altă parte, să întocmească anchete sociale complete, folosid un
94
limbaj adecvat, sugestiv, care să reflecte realitatea În unele cazuri se constată de instanţă că
ancheta socială efectuată în timpul urmăririi penale este incompletă iar datele pe care le
conţine nu sunt suficiente, urmând ca instanţa să dispună completarea cu informaţiile pe care le
consideră neceare. Această situaţie nu poate fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197
alin. (2) şi (3), întrucât textul de lege sancţionează numai neefectuarea anchetei sociale.
Judecarea cauzei pe baza unor date incomplete, fără verificări serioae, face ca instanţa să
hotărească în necunoştinţă de cauză, soluţia pronunţată neatingânu-şi scopul. Nu poate fi
considerată ca valabilă o anchetă socială efectuată anterior săvârşirii faptelor pentru care sete
cercetata inculpatul minor, anchetă ce a fost efectuată şi folosită pentru internarea minorului
într-o unitate de ocrotire . De asemenea, nu poate ţine loc de anchetă socială fişa individuală
ţinută de organele de poliţie, întrucât nu cuprinde datele prevăzute de lege, ci numai informaţii
despre minor necesare activităţii specifice desfăşurate de poliţie. Nu poate fi primită aceeaşi
anchetă socială, ori de câte ori s-a pornit o nouă urmărire penală. Aşadar, ancheta socială
folosită într-o cauză anterioară nu poate fi folosită într-o cauză nouă. Dacă s-ar admite această
situaţie ar însemna că o singură anchetă poate fi folosită pe toată perioada minoratului. În
speţă, s-a depus „rezumat - anchetă socială“ care nu area ltceva decât o copie a unei anchete
sociale efectuate cu un an în urmă. Evident această anchetă socială nu conţinea date privind
schimbările survenite în comportarea minorului din ultima perioadă. Obligaţia de efectua
anchetă socială subzistă şi în cazul în care, până la sesizarea instanţei, inculpatul a devenit
major, raţiunea menţineri o bligaţiei fiind justificată de faptele la care se referă art. 482 C. proc.
pen. sunt necesare pentru a corecta individualizare a sancţiunii ce se va aplica. Şi în această
situaţie, dacă se constată neefectuarea anchetei sociale de instanţă, se impune restituirea
cauzei la organul de urmărire penală, pentru completarea urmăririi penale.

55) Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar.

Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda in cazul infractiunilor savarsite din
culpa, precum si al infractiunilor intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii
care nu depaseste 7 ani. Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acorda in cazul in care
inculpatul este recidivist ori exista date care justifica temerea ca va savarsi o alta infractiune
sau ca va incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea unor martori sau
experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea fapte.Organul
judiciar dispune ca, pe timpul liberarii provizorii, inculpatul sa respecte una sau mai multe din
urmatoarele obligatii: sa nu depaseasca limita teritoriala fixata decat in conditiile stabilite de
organul judiciar; sa comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau resedinta; sa

95
nu mearga in locuri anume stabilite; sa se prezinte la organul de urmarire penala sau, dupa
caz, la instanta de judecata ori de cate ori este chemat; sa nu intre in legatura cu anumite
persoane determinate; sa nu conduca nici un autovehicul sau anumite autovehicule; sa nu
exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la savarsirea faptei. Dispoziţiile art.160
ind.2 C.proc.pen. cuprind atât condiţiile ce trebuie realizate pentru a dispune liberarea
provizorie, cât şi obligaţii care se pot impune inculpatului pe durata luării acestei măsuri
procesuale, obligaţii care, prin controlul respectării lor de către organele judiciare, configurează
conţinutului măsurii: Codiţiile dipunerii liberării provizorii sub control judiciar : cauza să
privească o infracţiune săvârşită din culpă sau o infracţiune intenţionată pedepsită cu pedeapsa
închisorii ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.2 alin.1); învinuitul sau inculpatul să nu fie
recidivist şi să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârşească
alte infracţiuni sau date că fiind pus în liberatate acesta va încera să zădărnicească aflarea
adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de
probă sau prin alte asemenea acte. Condiţiile trebuie îndeplinte cumulativ. În cazul liberării
provizori sub control judiciar, instanţa poate stabili anumite obligaţii ale inculpatului pe durata
liberării, obligaţii care configurează de fapt controlul judiciar. Potrivit art.160 ind.2 alin.(3),
inculpatul trebuie să respecte una sau mai multe dintre obligaţiile: să nu depăşească limita
teritorială fixată decât în condiţiile, stabilite de organul judiciar; să comunice organului judiciar
orice schimare de domicliul sau reşedinţă; să nu meargă în locuri anume stabilite; să se
prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată, ori de câte ori
este chema să nu intre în legătură cu anumite persoane deteminate; să nu conducă nici un
anumit sau anumite autovehicule; să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit la săvârşirea faptei. Potrivit art.160 ind.2b, controlul modului în care învinuitul sau
inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă revine judecătorului delegat cu executarea,
precum şi procurorului şi organului de poliţie. Controlul judiciar institui de instanţă poate fi
oricând modificat sau ridicat de acesta, în total sau în parte, pentru motive Liberarea provizorie
pe cautiune se poate acorda, la cerere, cand este asigurata repararea pagubei produse prin
infractiune si s-a depus cautiunea stabilita de organul judiciar competent. Pe timpul liberarii
provizorii, inculpatul este obligat sa se prezinte la chemarea organelor judiciare si sa comunice
orice schimbare de domiciliu sau resedinta. Liberarea provizorie pe cautiune nu se acorda in
cazul savarsirii infractiunilor intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai
mare de 7 ani ori cand inculpatul este recidivist, ori exista date care justifica temerea ca
inculpatul va savarsi o alta infractiune sau va incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin
influentarea unor martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de proba,
sau prin alte asemenea fapte.Cautiunea garanteaza respectarea de catre inculpat a obligatiilor
ce-i revin in timpul liberarii provizorii. Cuantumul cautiunii este de cel putin 2.000.000 lei.
96
Consemnarea cautiunii se face pe numele inculpatului si la dispozitia organului care a stabilit
cuantumul acesteia. Titularii cererii de liberare provizorie. Condiţiile liberării. Condiţiile
prevăzute de lege pentru a se putea dispune acestă măsură sunt aceleaşi ca şi în cazul liberării
provizorii sub control judiciar: cauza să preivească o infracţiune săvârşită din culpă sau o
infracţiune intenţionată pedepsită cu pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.1
alin.1 ). învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist şi să existe date din care rezultă necesitatea
de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau date ca fiind pus în libertate acesta va
încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea
ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Condiţiile trebuie îndeplinite
cumulativ. În ceea ce priveşte conduita inculpatului pe durata liberării provizorii pe cauţiune,
art.160 ind.4 alin.(2) prevede că inculpatul este obligat: să se prezinte la chemarea organelor
judiciare; să comunice orice schimbarea de domicliu sau de reşedinţă; să respecte obligaţiile
prevăzute în art.160 ind.2 alin.(3), pe care instanţa le dispune. Cauţiunea. Cauţiunea este suma
de bani pe care trebuie să o depună inculpatului cu scopul de a se garanta respecta de către
acesta a obligaţiilor ce îi revin pe timpul liberării provizorii ( art.160 ind.5 alin.1 ).În dispoziţiile
art.160 ind.5 alin.(4) sunt arătate situaţiile în care cauţiunea se restituie, situaţii ce pot fi
împărţite în două categorii: cazuri în care se impune rămânerea în detenţie a inculpatului;
cazuri în care măsura arestării preventive încetează de drept sau poate fi revocată şi, în
consecinţă, încetează şi măsura liberării provizorii pe cauţiune. Din prima categorie fac parte
cazurile prevăzute de art.160 ind.5 alin.(4) lit.a) , e) şi f): art.160 ind.5 alin.(4) lit.a) prevede că
se restituie cauţiunea când se revocă liberarea provizorie, fiindcă se descoperă fapte sau
împrejurări care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care
jusitifică arestarea inculpatului; art.160 ind.5 alin.(4) lit. e) prevede că se restituie cauţiunea
când se dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii; art.169 ind.5 alin.(4) lit.f)
prevede că se restituie cauţiunea când cererea de eliberare provizorie a fost respinsă în cazul
în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cerea este neîntemeiată sau
când acesta a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat.
Cea de-a doua categorie de cazuri în care se restituie cauţiunea cuprinde ipotezele în care
măsura arestării inculpatului poate fi revocată sau încetează de drept cu efecte implicite asupra
încetării liberării provizorii pe cauţiune. Aceste cazuri sunt prevăzute de art.160 ind.5 alin.(4)
lit.b), c) şi d), şi anume: lit.b), când se constată de către procuror prin ordonanţă, iar de către
instanţă prin încheire, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;
lit.c), când se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea
sau încetarea procesului penal; lit.d), când se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa
închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cu suspendarea executării
sunt supraveghere sau cu executare la locul de muncăÎn cazul de la lit.b), măsura arestării
97
inculpatului se revocă potrivit art.139 alin.(2) şi, pe cale de consecinţă, liberarea provizorie pe
cauţiune încetează de drept. În cazurile de la lit.c) şi d), măsura arestării inculpatului încetează
de drept. De asemenea, potrivit art.140 alin.(2) ( ultima ipoteză), raportat la art.350 alin.(3) lit.b)
şi c), arestarea inculpatului încetează de drept când instanţa pronunţă pedeapsa amenzii sau o
pedeapsaă cu închisoarea, cu suspendarea executării, cu suspendarea executării sub
supraveghere sau executarea la locul de muncă. Cauţiune nu se restituie, potrivit art.160 ind.5
alin.(5), în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a
revocat potrivit art.160 ind.5 alin.(5), în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii,
când liberarea provizorie s-a revocat potrivit dispoziţiilor art.160 ind.10 alin.(1) lit.b), adică
atunci când: inculpatul nu îşi îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile ce îi revin potrivit art.160
ind.2 alin.(3) şi art.160 ind.4 alin.(2); inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului;
inculpatul săvârşeşete, din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.
Legea prevede posibilitatea ca cererea să poată fi făcută de inculpat sau de o paletă largă de
substituiţie procesuali. În acest sens, în art.160 ind.6 alin.(1) se arată că cererea poate fi făcută
de inculpat, soţul acestuia şi rudele apropiate. Intervalul de timp în care poate fi făcută cererea
de liberare provizorie. Potrivit art.160 ind.6 alin.(1), cererea poate fi făcută în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii. Cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi în cazul reluării urmăririi
penale, când dosarul a fost restituit de prima instanţă în vederea refacerii sau completării
urmăririi penale ( art.332 şi art.333 ), deoarece şi în acest cazuri procesul se află în faza de
urmărire penală. De asemenenea, cererea de liberare provizorie mai poate fi făcută şi atunci
când instanţa de apel desfiinţează sentinţa şi dispune restituirea cauzei procurorului pentru a
lua măsuri în vederea completării urmăririi penale ( art.380 ), respectiv când instanţa de recurs
casează şi dispune restituirea cauzei procurorului pentru aceeaşi raţiune. Conţinutul cererii de
liberare provizorie pe cauţiune. Potrivit dispoziţiilor art.160 ind.6 alin.(2), cererea trebuie să
cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face, precum şi menţiunea
cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. În cazul
liberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi
menţiunii cunoaşterii dispoziţiile legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii. )Instanţa
competentă să rezolve cererea de liberare provizorie. Legiuitorul menţine o simetrie între
organele care pot dispune măsura arestării preventive a inculpatului şi organele care sunt
abiliatate să dispună asupra liberării provizorii. În art.160 ind.6 se arată că rezolvarea cererii, în
cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond,
iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei. Potrivit art.160 ind.6 alin.(5) se
arată că rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond, ia în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea
cauzei. Potrivit art.160 ind.6 alin(5), cererea depusă la organul de cerecetare penală ori la
98
administraţia locului de deţinere se înaintează, în termen de 24 de ore, procurorului sau
instanţei competente, după cum cauza se află în curs de urmărire penală sau de judecată.
Activitatea desfăşurată de către organul competent privind rezolvarea cererii de liberare
provizorie. Potrivit art.160 ind.7 alin.(1), insatnţa are obligaţia să analizeze conţinutul cererii
pentru a observa dacă sunt cuprinse menţiunile prevăzute în art.160 ind.6 alin.(2) şi (3) şi, dacă
este cazul, să ia măsuri pentru completarea acesteia. Când cererea este depusă la instanţă
înaintea termenului de judecată, obligaţia verificării acesteia revine preşedintelui instanţei, care
procedează şi la încunoştiinţarea petiţionarului despre termenul de judecată a cererii. Acestă
precizare a legii conduce la concluzia că cererea făcută la termenul de judecată sau la
termenele ulterioare este verifictaă sub aspectul conţinutul ei de către completul de judecată
căruia i-a fost repartizată spre soluţionare cauza penală în care se face cererea. Un alt asepect
care trebuie să stea în atenţia organului competent este acela al însuşirii cererii de către
inculpat, în cazul în care aceasta a fost făcută de unul din substituiţii procesulai indicaţi în
art.160 ind.6 alin.(1). Potrivit art.160 ind.8 alin.(1), cererea se examinează în regim de urgenţă,
impus de starea de arest în care se află inculpatul. Instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii, condiţii prevăzute în art.160 ind.2
alin.(1) şi (2) şi respectiv, art. 160 ind.4. În cazul cererii de liberare provizorie pe cauţiune, dacă
instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul cauţiunii
şi încunoştiinţează despre acestă persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de
consemnare a cauţiunii, instanţa admite în principiu cererea, fixând termenul pentru soluţionare.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dovada de consemnare a cauţiunii nu a fost
depusă, cererea se repsinge. Instanţa soluţionează cererea după ascultarea inculpatului şi a
concluziilor apărătorului acestuia, precum şi ale procurorului ( art.160 ind.8 alin.1). Soluţionarea
cererii se face de către instanţă prin încheiere. Când sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege
şi cererea este întemieată, instanţa admite cererea de liberare provizorie şi dispune punerea în
libertate provizoire a inculpatului. Încheierea intanţei trebuie să cuprindă şi obligaţiile stabilite
ce urmează a fi respectate de inculpat. Potrivit art.160 ind.8 alin.(4), o copie de pe dispozitivul
încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se trimite administraţia locului de deţinere,
adminstraţia locului de deţinere fiind obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate
a învinuitului sau inculpatului. O copie de pe dispozitivul încheierii rămasă definitive ori un
extras al acesteia se trimite şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte inculpatul.
Persoanele interesate se încunoştiinţează. Instanţa de judecată respinge cererea de liberare
provizorie când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când este neîntemeiată sau
când a fost făcută de unul din substituiţii procesuali şi nu a foat însuşită de inculpat. În
procedura de rezolvare a cererii de liberare provizorie soluţia dată de instanţă nu este
definitivă, încheierea instanţei fiind supusă recursului. ubliniem că procedura recursului
99
prevăzută în cele ce urmează este cea incidentă în cazul recursului împotriva încheirii prin care
s-a admis cererea de liberare provizorie, în cazul încheierii prin care s-a modificat sau s-a
ridicacontrolul judiciar sau în cazul încheierii prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii.
Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la
comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore.
Recursul se judecă în termen de 2 zile. Recursul se va soluţiona în camera de consiliu.
Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului. Participarea procurorului este
obligatorie. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului.
Recursul împotriva încheirii prin care s-a respins cererea de liberare provizoire nu este
suspensiv de executare. Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea
recursului. Revocarea liberării provizorii. Revocarea liberării provizorii se deosebeşte de
revocarea măsurilor de prevenţie, prevăzute de art.139 alin.(2). Revocarea liberării provizorii
duce la pierderea stării de liberatate şi la arestarea inculpatului. Potrivit art.160 ind.10 alin.(1),
liberarea provizorie poate fi revocată dacă: se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost
cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea învinuitului
sau inculpatului ( se descoperă, de exemplu, că inculpatul este recidivist); învinuitul sau
inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce îi revin potrivit art.160 ind.2 alin.(3) şi
art.160 ind. 4 alin.(2) sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou,
cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. Deşi în lege nu se arată care sunt
titularii cererii de revocare, apreciem că aceştia pot fi procurorul sau instanţa , care se poate
sesiza din oficiu şi oricare parte din proces. Revocarea liberării provizorii se dipune de instanţă,
prin încheiere , cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se
dispune şi în lipsa învinuitului sau inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se
prezintă la chemarea făcută. În caz de revocare a liberării provizroii, instanţa dispune arestarea
preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. Împotriva
încheierii instanţei prin care s-a dipsu revocarea liberării provizorii se poate face recurs.

56) Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală.

Impotriva ordonantei de arestare preventiva sau a aceleia de obligare de a nu parasi localitatea

se poate face plangere la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond.
Plangerea, impreuna cu dosarul cauzei, va fi trimisa instantei, in termen de 24 de ore, iar
invinuitul sau inculpatul arestat va fi adus in fata instantei si va fi asistat de aparator. In cazul in
care inculpatul se afla internat in spital si din cauza starii sanatatii nu poate fi adus in fata
instantei, sau in alte cazuri in care deplasarea sa nu este posibila, plangerea va fi examinata in

100
lipsa inculpatului, dar numai in prezenta aparatorului, caruia i se da cuvantul pentru a pune
concluzii. Plangerea se va cerceta in camera de consiliu. Instanta se pronunta in aceeasi zi,
prin incheiere, asupra legalitatii masurii, dupa ascultarea invinuitului sau a inculpatului.
Incheierea este supusa recursului. Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare
pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsa. Inculpatul este adus la judecarea
recursului numai cand instanta considera necesar. Participarea procurorului este obligatorie.
Cand considera ca masura preventiva luata este ilegala, instanta dispune revocarea arestarii si
punerea in libertate a invinuitului sau a inculpatului ori, dupa caz, revocarea masurii obligatorii
de a nu parasi localitatea. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală ale
organelor de cercetare penală Potrivit art.275, orice persoanaă poate face plângere împotriva
măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale
legitime. Apreciem că existenţa unei asemenea reelementări se datorează faptului că dispoziţie
de neîncepere a urmăririi penale nu face parte dintre actele sau măsurile de urmărire penală şi
se cuvenea o dispoziţie specială pentru actele de umrărire penală în privinţa atacării lor.
Plângerea se înaintează procurorului care supraveghează activitate organului de cercetare
penală şi se depun fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. În vederea rezolvării
operative a plângerii, organul de cercetare penală, când plângerea a fost depusă la acesta,
este obligat ca, în termen de 48 de ore de la primirea ei, să o înainteze procurorului împreună
cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare. Introducerea plângerii nu suspendă
aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii. Primind
plângerea, procurorul este obligat să o soluţioneze în termen de cel mult 20 de zile de la primire
şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată.
Nerezolvarea plângerii în termenul arătat mai sus poate atrage aplicarea unei sancţiuni
disciplinare. Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de umrărire
penală efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta dacă prin
acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Reglementarea prevăzută în dispoziţiile
art.278 reprezintă o cale generală prin care părţile pot cere invalidarea a două categorii de acte
şi măsuri de urmărire penală: cele efectuate de procuror; efectuate pe baza dispoziţiilor
procurorului. Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau
efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta re rezolvă de prim-procurorul parchetului sau,
după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef
de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Jusitiţie. În cazul când măsurile
şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea
de apel sau ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casţie şi
Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de aceştia, plângerea se
rezolvă de procurorul ierarhic superior. În rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau al
101
ordonaţei ori, după caz, al rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a
urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la înştiinţarea persoanelor
intersate, potrvit art.228 alin.(6), art.246 alin.(1) şi art.249 alin.(2). Procedura de soluţionare
este identică cu cea regelementată pentru plângerea privitoare la actele de urmărire penală ale
organelor de cercetare penală. Astfel, plângerea adresată procurorului ierarhic superior se
poate depune fie la procurorul al cărui acte este atact, fie la prim-procurorul parchetului sau la
procurorul irearhic superior. În prima ipoteză, procurorul va înainta plângerea împreună cu
explicaţiile sale în 48 de ore procurorului ierarhic superior. Prim-procurorul parchetului sau
procurorul ierahic superior vor trebui să o soluţioneze în cel mult 20 de zile şi să comunice de
îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată. Plângerea în faţa
instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.
Consideraţii introductive-În economia normativă procesuală, la anumite instituţii mai găsim
reglemnetări similare acestei insituţii, în care subiectul abilitat să soluţioneze plângerea părţii
împotirva unei măsuri dispusă de procuror este instanţa de judecată, cum ar fi cazul plângerii
împotriva ordonaţei prin care se dispunea obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de
a nu părăşi ţara, reglementată în dispoziţiile art.140 ind.2. Subliniem de la început că procedura
prevăzută în dipoziţiile art.278 ind.1 nu poate fi utilizată decât împotriva rezoluţiilor sau a
ordonanţelor procurorului care conţin o soluţie a conflictului de drept dedus judecăţii,
împiedicând cauza să ajungă în faza judecăţii, adică a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi
penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire
penală sau de încetare a urmării penale date de procuror. Împotriva celorlalte rezoluţii şi
ordonanţe ale procurorului, cu excepţia celei prina care s-a dispus obligarea de a nu părăsi
localitatea sau obligarea de a nu prăsi ţara, a cărei cale de atac este reglementată în dispoziţiile
art.140 ind.2, partea nu poate folosi decât plângerea reglementată de dispoziţiile art.278,
plângerea împotriva unei astfel de rezoluţii sau ordonanţe făcută direct la instanţă fiind
inadmisibilă. Porcedura prealabilă introducerii plângerii la instanţa de judecată-Potrivit
dispoziţiilor art.278 ind.1 alin.(1) raportate la cele ale art.278 alin.(1), înainte de sesizarea
instanţei de judecată, persoanele ale căror interese sunt vătămate de rezoluţiile sau
ordonanţele de netrimitere în judecată trebuie să parcurgă întâi procedura reglementată de
dispoziţiile art.278, adică să facă plângere împotriva ordonanţei sau rezoluţiei la prim-procurorul
parchetului sau, după caz, la procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori
procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.-Porcedura
soluţionării plângerii După respingerea plângerii făcute conform art.275-278, împotriva rezoluţiei
de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonaţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de
scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmării penale, persoana vătămată, precum
şi orice alte persoane ale căror interse legitime sunt vătămate pot face plângere la instanţa de
102
judecată. Plângerea trebuie făcută într-un termen de 20 de zile, care curge de la data
comunicării de către procuror a modului de rezolvare a plângerii făcute prealabil procurorului
ierarhic superior, potrvit art.277 şi 278. În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după
caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a
soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art.277, termenul de 20 de zile
prevăzut în alin.(1) curge de la data expirării termenului de 20 de zile. Instanţa competenă este
instanţa căreia i-ar reveini, potrvit legii, competenţa să judece cauza în primă instanaţă. Dosarul
va fi trimis de parceht instanţei în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se cere
dosarul. Persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub
urmărire sau încetarea urmăririi, precum şi persoana care a făcut plângerea se citează.
Neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei. Când instanţa
consideră că este absolut necesară prezenţa persoanei lipsă, poate lua măsuri pentru
prezentarea acesteia. La judecarea plângerii prezenţa procurorul este obligatorie.La termenul
fixat pentru judecarea plângerii, instanţa dă cuvântul persoanei care a făcut plângerea,
persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoatere de sub urmărire
penală sau neînceperea urmării penale şi apoi procurorului. Instanţa, judecând plângerea,
verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi
a oricăror înscrisuri noi prezentate. Instanţa poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:
respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată În
acest caz, după rămânerea definitivă a sentinţei, persoana în privinţa căreia instanţa , prin
hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să înceapă ori să se redeschisă urmărirea penală,
nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afără de cazul când s-au descoperit fapte sau
împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul din
cazurile prevăzute în art.10; admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau
ordonanţa atacată şi trimite cauza la procuror în vederea începerii sau a redeschiderii urmării
penale, după caz; admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa
atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţinecauza
spre judecare, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în
mod corespunzător. În aces caz, actul de seiszare a instanţei, ca primă instanţă, în consituie
plângerea persoanei. Sentinţa de admitere sau respingere a plângerii poate fi atactă cu recurs
de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus
neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale,
precum şi de orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate. Inatanţa este obligată să
rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice, de îndată şi
motivat, persoanei care a făcut plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată.
103
57) Luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a masurilor de prevenţie.

Actul prin care se ia masura preventiva trebuie sa arate fapta care face obiectul invinuirii sau
inculparii, textul de lege in care aceasta se incadreaza, pedeapsa prevazuta de lege pentru
infractiunea savarsita si temeiurile concrete care au determinat luarea masurii preventive.
Masura preventiva luata se inlocuieste cu alta masura preventiva, cand s-au schimbat
temeiurile care au determinat luarea masurii. Cand nu mai exista vreun temei care sa justifice
mentinerea masurii preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere. In cazul cand
masura preventiva a fost luata de procuror, organul de cercetare penala are obligatia sa-l
informeze pe acesta despre schimbarea ori incetarea temeiurilor care au motivat luarea
masurii. Dispozitiile alineatelor precedente se aplica chiar daca organul judiciar urmeaza sa-si
decline competenta. Masurile preventive inceteaza de drept: la expirarea termenelor prevazute
de lege sau stabilite de organele judiciare; in caz de scoatere de sub urmarire, de incetare a
urmaririi penale sau de incetare a procesului penal ori de achitare. Masura arestarii preventive
inceteaza de drept si atunci cand, inainte de pronuntarea unei hotarari de condamnare in prima
instanta, durata arestarii a atins jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege pentru
infractiunea care face obiectul invinuirii, precum si in celelalte cazuri anume prevazute de lege.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru luarea măsurilor de prevenţie. Din economia dispoziţiilor
normative rezultă că pentru luarea măsurilor de prevenţie trebuie îndeplinte cumulativ
următoarele condiţii generale: există probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a
săvârşit o fapt prevăzută de legea penală; cauza să privească o infracţiune pedepsită cu
detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare; să existe unul din cazurile prevăzute la art.148 lit. a)-i):
a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; b)
infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an;
inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori
a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că
inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; sunt date suficiente că
inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau
expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e)
inculpatul a comis din nou o infracţiune din datele existente rezultă necesitatea împiedicării
săvârşirii unei alte infracţiuni; f) inculpatul este recidivist; h) inculpatul a săvârşit o infracţiune
pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau
pedepasa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă
un pericol concret pentru ordinea publică; i) există date sau indicii suficiente care jusitifică

104
temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o
înţelegere frauduloasă cu acesta. Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art.148, oricare
ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită. Măsura arestării
preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ
pedeapsa amenzii. În cazurile prevăzute la alin.(1) lit.c) –f) şi i), măsura arestării inculpatului
poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare
mai mare de 2 ani. Subliniem că luarea măsurilor de prevenţie este o facultate la dispoziţia
organelor judiciare, întrunirea condiţiilor neconducând în mod automat la luarea măsurilor de
prevenţie, indiferent de care măsura este vorba. Alegerea măsurii preventive ce urmează a fi
luată se face ţinând cont şi de criteriile complementare prevăzută de art.136 alin.(8): scopul
acesteia, gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii
privind persoana faţă de care se ia măsura. Organele judiciare care pot lua măsurile de
prevenţie şi actele prin care pot fi dipsue aceste măsuri. Potivit dispoziţiile art.136 alin.(1), sunt
măsuri de prevenţie: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea ; c) obligarea de a nu
părăsi ţara; d) arestarea preventivă. Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin
liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Liberarea provizorie se dipune de
instanţa de judcată. Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau de
procuror. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi măsura obligării de a nu părăsi ţara se
pot lua de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
Măsura arestării preventive poate fi luată doar de judecător. Măsurile de prevenţie pot fi
dispuse prin: a) ordonanţă, de către organul de cercetare penală; b) ordonanţă sau rechizitoriu,
de către procuror; c) hotărâre ( sentinţă, decizie sau încheiere ), de către instanţa de judecată.
Potrivit art.137, indiferent de măsura preventivă luată trebuie să cuprindă : fapta care face
obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care acesta se încadrează, pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, temeiurile concrete care au determinat luarea
măsurii preventive. Când organul de cercetare penală consideră că este că este cazul să ia
vreuna din măsurile preventive, allta decât reţinerea, întocmeşte un referat motivat pe care îl
înaintează procurorului, acesta urmând a se pronunţa după ce a examint dosarul cauzei. În
cazul obligării de a nu părăsi localitatea şi al obligaţiei de a nu părăsi ţara procurorul are
obligaţia să se pronunţe în termen de 24 de ore. În cazul arestării preventive, când consideră
că în interesul urmăririi penale este necesar arestarea învinuitului, numai după ascultarea
acestuia în prezenţa apărătorului prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a
măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de
acesta. Potrivit art.137 ind.1 alin.(1), persoanei reţinute sau arestate i se aduce de îndată la
cunoştinţă motivele reţinerii sau arestării. Învinuirea i se aduce la cunoştinţă celui arestat, în cel
mai scurt termen, în prezenţa unui avocat. De asemenea, când dispune arestarea preventivă a
105
învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoştiinţează despre măsura luată, în termen de 24
de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemenează învinuitul
sau inculpatul şi căreia cere să i se facă înştiinţarea. Atât cererea celui reţinut, cât şi
încunoştiinţarea se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă organul de
cerecetare penală apreciează că acest lucru ar afecta urmărirea penală, îl informează pe
procuror, care va decide cu privire la înştiinţarea solicitată de reţinut. Înlocuirea, revocarea şi
încetarea de drept a măsurilor de prevenţie.-Înlocuirea măsurilor de prevenţie. Desfăşurarea
procesului penal poate impune înlocuirea măsurilor de prevenţie luate în cauză cu o altă
măsură de prevenţie. Potrivit art.139 alin.(1), măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă
măsură de prevenţie când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. În cazul
în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale, de instanţă sau de procuror,
organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre
schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive. Astfel, măsura
obligării de a nu părăsi localitate poate fi înlocuită cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenţie
( art.145 alin.3) şi, de asemenea, măsura obligării de a nu părăsi ţara. Măsura reţinerii poate fi
înlocuită cu măsura arestării preventive ( art.144 alin.final ). Orice măsură privativă de libertate
poate fi înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau cu măsura obligării de a nu
părăsi ţara. Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra înlocuirii măsurii de
prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzută în dispoziţiile art.278. De
asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotriva încheirerii prin care se dispune, în timpul
urmăririi penale, înlocuirea arestării preventive, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face
recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de
la comunicare pentru cei lipsă. Revocarea măsurilor de prevenţie. Cum arătam în cele ce
preced, potrivit art.139 alin.(3), organul de cercetare penală are obligaţia să îl informeze pe
procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii. Conform
dispoziţiilor art.139 alin.(2), revocarea măsurilor de prevenţie este activitatea prin care organul
care a dispus măsura este obligat să revină asupra luării acesteia, revocând-o dacă nu mai
există vreun temei care să justifice menţinerea acesteia. Revocarea măsurilor de prevenţie se
face la cerere sau din oficiu. În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi
penale, de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze
de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea
măsurii preventive. Când măsura preventive a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror
sau de instanţă, procurorul, dacă apreciează că informaţiile primite de la organul de cercetare
penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune acesta ori, după caz, sesizează
instanţa. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa pentru înlocuirea sau
revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când constată el însuşi că nu mai există
106
temeiurile care au justificat luarea măsurii. Măsura preventivă se revocă din oficiu şi în cazul în
care a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării
preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în
altă cauză. De asemenea, dacă instanţa constată, pe baza unei experize medico-legale, că cel
arestat preventiv suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei
Generale a Penitenciarelor, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării
preventive. Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra revocării măsurii de
prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzută în dispoziţiile art.278. De
asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotriva încheierii prin care se dispune, în timpul
urmăririi penale, revocarea arestării preventive procurorul poate face recurs la instanţa
superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare. Subliniem că, în economia dispoziţiilor
procesuale, deşi în principiu revocarea măsurilor de prevenţie este un atribut al subiectului care
le-a dipus, pe cale de excepţie, revocarea măsurii care a fost dispusă poate aparţine şi altui
organ judiciar decât cel care a luat măsura. Astfel, potrivit at.140 ind. 2 alin.(7), instanţa de
judecată, când consideră că măsura preventivă luată de procuror este ilegală, dipune
revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori, după caz, a măsurii obligării de a nu
părăsi ţara. De asemenea, procuroul când consideră că măsura reţinerii luată de organul de
cercetare penală este ilegală dipune revocarea ei. Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie.
Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii
acestora. Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute în dispoziţiile
art.140, după cum urmează: a) măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor
prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare; măsurile preventive încetează de drept şi
în situaţiile în care a fost dată o soluţie care absolvă de răspundere penală pe învinuit sau
inculpat. În acest sens, potrivit art.140 alin.(1) lit.b), măsurile de prevenţie încetează de drept în
caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale, de încetare a
procesului penal sau de achitare. Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când,
înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins
jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul
învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art.159 alin.
(13), precum şi în celelalte cazuri prevăzute în art.350 alin.(3). Potrivit acestuia, măsura
arestării preventive încetează de drept atunci când instanţa pronunţă: a) o pedeapsă cu
închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; b) o pedeapsă cu
închisoarea cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub
supraveghere sau cu executare la locul de mună; c) amenda; d) o măsură educativă. În
cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive, instanţa de judecată, din oficiu sau la
sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării
107
organului de cercetare penală, are obligaţia să dipună punerea de îndată în liberatate a celui
reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitivul sau
ordonanţa ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea
învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale
încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării.
Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra încetării măsurii de prevenţie
poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzute în dispoziţiile art.278. Potrivit dispoziţiilor
art.140 ind.3, împotiva încheierii prin care se dipune, în timpul urmăririi penale, încetarea
arestării preventive, procurorul poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore
de la pronunţare.

58) Masurile asiguratorii: noţiune, importanţă, feluri.

Masurile asiguratorii se iau in cursul procesului penal de organul de urmarire penala sau de
instanta de judecata si constau in indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor
mobile si imobile, in vederea repararii pagubei produse prin infractiune, precum si pentru
garantarea executarii pedepsei amenzii. Masurile asiguratorii in vederea repararii pagubei se
pot lua asupra bunurilor invinuitului sau inculpatului si ale persoanei responsabile civilmente,
pana la concurenta valorii probabile a pagubei. Masurile asiguratorii pentru garantarea
executarii pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor invinuitului sau inculpatului. Organul
care procedeaza la aplicarea sechestrului este obligat sa identifice si sa evalueze bunurile
sechestrate, putand recurge in caz de necesitate si la experti. Sumele de bani datorate cu orice
titlu invinuitului, inculpatului sau partii responsabile civilmente de catre o a treia persoana, ori de
catre cel pagubit, sunt poprite in mainile acestora si in limitele prevazute de lege, de la data
primirii actului prin care se infiinteaza sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori,
dupa caz, la dispozitia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, in termen
de 5 zile de la scadenta, recipisele urmand a fi predate aceluiasi organ in 24 de ore de la
consemnare. Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu careacter real care au ca efect
indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin învinuitului sau inculpatului şi părţii
responsabile civilmente, în vederea acoperiirii despăgubirilor civile şi a executării amenzii. În
faza de urmărire penală, măsura se ia de procuror, iar în faza de judecată se dipune de
instanţă. Aplicarea măsurii nu este condiţionată de punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin
efectul lor, măsurile asiguratorii garantează executarea obligaţiilor de oridin partimonial ce
decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul procesului penal. Pentru luarea
măsurilor asigurătorii privind despăgubirile civile legea prevede următoarele condiţii: să existe o
pagubă; paguba să fie produsă prin infracţiune; cu privire la infracţiune să exsite un proces
108
penal; să existe parte civilă. Pentru luarea măsurilor asigurătorii privind executarea amenzii nu
se cer întrunite aceleaşi condiţii ca pentru măsurile care asigură despăgubirile civile, fiind
suficientă numai îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie săvârşită o infracţiune pentru care
legea penală prevede pedeapsa amnezii; desfăşurarea unui proces penal în legătură cu
infracţiunea respectivă. Bunurile asupra cărora sunt instituite măsurile asigurătorii sunt
indisponibilizate, în sensul că cel care le are în proprietate pierde atributul dispoziţiei, ia când
bunurile sechestrate trebuie ridiciate în mod obligatoriu ( art.165 alin.2) chiar şi pe cel al
folosinţei. Aşa cum rezultă din însăşi denumirea lor, aceste măsuri procesuale au o
funcţionalitate asigurătorie, nu reparatorie. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri
asigurătorii-Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua, potrivit art.163 alin.(2),
asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabilă civilmente, până la
concurenţa valorii probabile a pagubei. Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării
pedepsei amenzii se iau, potrivit art.163 alin.(3), numai asupra bunurilor învinuitului sau
inculpatului, deoarece răspunderea penală este personală şi, în vederea executării acestei
pedepse, nu pot fi indisponibilizate decât bunurile celui ce urmează să fie tras la răspundere
penală. În art.163 alin.(4) se arată că nu pot fi sechestrate bunurile care aparţin unei unităţi din
cele la care se referă art.145 C.pen. , precum şi cele exceptate de lege. Acestea din urmă sunt
cele indicate în dispoziţiile art.406-409 C.proc.civ. Pocedura de luare a măsurilor aşigurătorii în
general-În principiu, potrivit art.163 alin.(5), luarea măsurilor asigurătorii în vederea reparării
pagubei este facultativă, acestea putând fi cerute de către partea civilă sau luate din oficiu de
către organele judiciare. Prin excepţie, art.163 alin.(6) arată că luarea măsurilor asigurătorii
este obligatorie în cazul în care cel vătămăt este o persoană lispistă de capacitate de execiţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Organele care aduc la îndeplinire măsurile
asigurătorii-Potrivit art.164 alin.(1), ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la
îndeplinire de organul de urmărire penală care a dispus măsura. Măsura asigurătorie luată de
instanţă se aduce la îndeplinire de executorul judecătoresc. Potrivit art.164 alin.(3), măsurile
asigurătorii dispuse de procuror sau de instanaţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin
organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care acesta este una din cele la
care se referă art.145 C.pen. În cauzele penale în care urmărirea penală se efectuează de
procuror, acesta poate dispune că măsura asigurătorie să fie adusă la îndeplinire de către
secretarul parchetului. Procedura de luare a măsurilor asigurătorii privite în special Sechestrul
penal propriu-zis. În vederea indisponibilizării bunurilor, organul care procedează la aplicarea
sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în
caz de necesitate, şi la experţi. De regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia îi
aparţin, cu obligaţia ca acesta să nu le greveze sau înstrăineze. În cazul în care există pericol
de înstrăinare, bunurile mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi
109
un custode. Există anumite categorii de bunuri care, în cazul în care sunt sechestrate, vor fi
ridicate în mod obligatoriu. Portivit art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate în mod obligatoriu. Potrivit
art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate obligatoriu dacă sunt sechestrate, următoarele categorii de
bunuri: bunurile perisabile, care se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat,
potrivit profitului activităţii, care sunt obligaţii să le primească şi să le valorifice de îndată;
mijloacele de plată străine, metalele sau pietrele preţioase, ori obiectele confecţionare cu
acestea se predau, în cel mult 48 de ore de la ridicare, la cea mai apropiată bancă; în cazul în
care obiectele sunt necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de
48 de ore la rezolvarea cauzei de procuror după terminarea urmăririi penale; titlurile de valoare
interne, obiectele de artă sau muzeu şi colecţii de evaloare, care se predau spre păstrare
instiuţiilor de speciliatate. Sumele de bani, ridicate ca atare, precum şi cele provenite din
valorificarea bunurilor perisabile se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului
sau părţii responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus insitiuirea sechestrului,
căuia i se dă recipisa de consemnare a sumei în termen de cel multe trei zile de la ridicarea
banilor ori valorificarea bunurilor. După ce organul care aduce la îndeplinire măsura a identificat
şi evaluat bunurile sechestrate, încheie un preces-verbal în care arată activităţile efectuate,
descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorilor. În proces-verbal se arată
bunurile exceptate de lege de la urmărire găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestrul. Se
consemnează obiecţiile părţilor sau altor persoane interesate. Un exemplar al procesului-verbal
se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul iar, celor cu care locuieşte sau unui vecin. În
cazul când o parte din bunurile sau totalitatea lor a fost predată unui custode, se lasă acestuia
o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea
măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheirea procesului-verbal. Proprierea.
Poprirea reprezintă o măsură asigurătorie şi în acelaşi timp o procedură larg folosită pentru
urmărirea sumelor de bani. Potrivit art.167, sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului,
inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel
păgubit sunt proprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii
actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitor, dup caz,
la dispoziţia organului care a dispus proprirea sau a organului de executare în termen de cinci
zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în termen de 24 de ore de la
consemnare. Inscripţia ipotecară. Inscripţia ipotecară este o formă specială a sechestrului,
aplicabilă în cazul bunurilor imobile. Determinarea sferei bunurilor imobile care fac obiectul ei
se face ţinându-se cont de dipoziţiile art.448-571 C.proc.civ. şi de cele ale art.462-471 C.civ.
Art.488-571 C.proc.civ. vizează atât imobilele prin natura lor, cât şi imobilele prin destinaţie,
conform art.462-471 C.civ. Potrivit art.166 alin.final, în cazul inscripţiei ipotecare, organul care a
dispus instituirea măsurii cererea organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra
110
bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar
al procesului-verbal de sechestru întocmit. Inscripţia ipotecară are ca efect indisponibilizarea
bunului imobil cu privire la care a fost dispusă măsura. Întrega procedură a inscripţiei ipotecare
se subsumează Legii nr.7/1996 privind publicitatea imobiliară. Contestarea măsurii asigurătorii.
Potirvit art.168 alin.(1), în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire
a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă
persoană interestată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a
procesului. Plângerea poate, deci, privi: actul procesul prin care a fost dispusă măsura
( ordonanţă sau încheiere ); actul procedural prin care a fost adusă la îndeplinire măsura
asigurătorie. Plângerea împotriva ordonanţei prin care au fost luate măsurile asigurătorii în
cursul urmării penale sau împotriva modului de aducere la îndeplinire a acestor măsuri în cursul
umrăririi penale poate fi adresată: până la sesizarea instanţei de judecată, organul de
cercetare penală care a dispus măsurile sau procurorului care supraveghează cercetarea
penală; după sesizarea instanţei de judecată, instanţei învestite cu soluţionarea cauzei penale.
În cazul în care măsurile asigurătorii au fost luate de instanţă, hotărârea acesteia poate fi
atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea hotărârii pronunţate. Împotriva
modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii si poate face şi contestaţie potrivit legii
civile, conform art.168 alin.final, dacă: procesul penal a fost definitiv soluţionat; nu s-a făcut
plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii. Pentru introducerea contestaţiei trebuie
îndeplinite cumulativ ambele condiţii. În acestă situaţie, actul procesual prin care au fost
dispuse măsurile nu mai poate fi contestat. Restituirea lucurilor şi restabilirea situaţiei
anterioare Considerate măsuri de reparaţie imediată, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii pot fi folosite ca măsuri procesuale penale. Ele sunt, potrivit
art.14 alin.(3) C.proc.pen., modalităţi de reparare în natură a prejudiciului material cauzat prin
infracţiune.

59) Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice.

Ca urmare a prevederii in Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006, a
raspunderii penale a persoanei juridice, a fost introdus in Codul de procedura penala un capitol
distinct cuprinzand dispozitii de procedura penala in acest domeniu. Astfel, se arata ca,
dispozitiile Codului de procedura penala se aplica si in cazul infractiunilor savarsite de
persoanele juridice, cu anumite completari si derogari. Actiunea penala are ca obiect tragerea
la raspundere penala a persoanelor juridice care au savarsit infractiuni. La indeplinirea actelor
procesuale si procedurale, persoana juridica este reprezentata de reprezentantul sau legal, iar

111
in cazul in care pentru aceeasi fapta sau fapte conexe s-a inceput urmarirea penala si impotriva
reprezentantului legal, persoana juridica isi va numi un mandatar pentru a o reprezenta.
Competenta teritoriala este determinata, in cazul infractiunilor savarsite de persoana juridica,
de: locul unde a fost savarsita infractiunea; locul unde se afla sediul persoanei juridice; locul
unde locuieste persoana vatamata sau unde aceasta isi are sediul. Trebuie subliniata si
posibilitatea de luare a unor masuri preventive asupra persoanei juridice. Asadar, judecatorul,
in cursul urmaririi penale, la propunerea procurorului, sau instanta, in cursul judecatii, poate
dispune, daca exista motive temeinice care justifica presupunerea rezonabila ca persoana
juridica a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si numai pentru a se asigura buna
desfasurare a procesului penal, una sau mai multe dintre urmatoarele masuri preventive:
suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; suspendarea fuziunii, a
divizarii sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice; interzicerea unor operatiuni
patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativa a activului
patrimonial sau insolventa persoanei juridice; interzicerea de a incheia anumite acte juridice,
stabilite de organul judiciar;interzicerea de a desfasura activitati de natura celor in exercitiul sau
cu ocazia carora a fost comisa infractiunea. In vederea asigurarii respectarii acestor masuri
preventive, instanta poate obliga persoana juridica la depunerea unei cautiuni constand intr-o
suma de bani sau alte valori fixate de organul judiciar. Masurile preventive pot fi dispuse pe o
perioada de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, daca se mentin temeiurile care au
determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputand depasi 60 de zile. Ca noutate, in cadrul
procedurilor speciale a fost reglementata procedura de dare in urmarire. Darea in urmarire se
solicita si se dispune pentru identificarea, cautarea, localizarea si prinderea unei persoane in
scopul aducerii acesteia in fata organelor judiciare ori punerii in executare a anumitor hotarari
judecatoresti. Cazurile in care se poate solicita si, respectiv, dispune, darea in urmarire sunt: nu
s-a putut executa un mandat de arestare preventiva, un mandat de executare a unei pedepse
privative de libertate, masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare, masura
internarii medicale sau masura expulzarii, intrucat persoana fata de care s-a luat una dintre
aceste masuri nu a fost gasita; persoana a evadat din starea legala de retinere sau detinere ori
a fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea in care executa masura internarii
medicale;este necesara depistarea unei persoane urmarite international despre care exista
date ca se afla in Romania. Activitatile ce pot fi desfasurate in procedura speciala de dare in
urmarire sunt amanuntit reglementate si sunt reprezentate de: interceptarea si inregistrarea
convorbirilor sau comunicarilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de
comunicare, precum si a altor inregistrari; retinerea si predarea corespondentei si a obiectelor;
perchezitia; ridicarea de obiecte si inscrisuri; punerea sub supraveghere a conturilor bancare si

112
a conturilor asimilate acestora. Procedura poate fi revocata atunci cand a fost prinsa persoana
urmarita sau atunci cand au disparut temeiurile care au justificat darea in urmarire.

60) Masurile premergătoare şedinţei de judecată (procedura preliminară).

Presedintele completului de judecata are indatorirea sa ia din timp toate masurile necesare,
pentru ca la termenul de judecata fixat judecarea cauzei sa nu sufere amanare.De asemenea,
se ingrijeste ca lista cauzelor fixate pentru judecata sa fie intocmita si afisata la instanta, spre
vedere, cu 24 de ore inaintea termenului de judecata. La intocmirea listei se tine seama de data
intrarii cauzelor la instanta, dandu-se intaietate cauzelor in care sunt detinuti si celor cu privire
la care legea prevede ca judecata se face de urgenta. În vederea desfăşurării în condiţii bune
a şedinţei de judecată, în art. 472 se prevede luarea unor măsuri impuse de specificul
infracţiunilor flagrante. Astfel, se prevede că instanţa fixează termenul de judecată care nu
depăşeşte 5 zile de la data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a
martorilor şi a părţii vătămate [art. 472 alin. (1)]. În ceea ce priveşte fixarea termenului de
judecată, considerăm că precizarea unui termen scurt este în acord cu prevederile art. 293
privind judecat de urgenţă în cauzele cu deţinuţi, potrivit cărora judecata cauzelor cu inculpaţii
arestaţi preventiv se face de urgenţă şi cu precădere. Obligaţia fixării unui termen scurt este
menţionată şi în art. 295 alin. ultim, conform căruia, la întocmirea listei cauzelor fixate pentru
judecată, se dă întâietate celor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că
judecata se face de urgenţă. O dată cu fixarea termenului de judecată, în cazurile în care
inculpatul este arestat, preşedintele instanţei, trebuie să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei
juridice în conformitate cu dispoziţiile art. 294 şi 171 alin. (2) C. proc. pen. Totodată, la fixarea
termenului, preşedintele instanţei dispune aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii
vătămate. Inculpatul este adus la judecată. Celelalte părţi nu se citează [art. 472 alin. (1) şi (2)].
În ceea ce priveşte martorii şi partea vătămată, legiuitorul a prevăzut aducerea cu mandat,
având în vederea urgenţa desfăşurării judecăţii. Această prevedere este o derogare de la
procedura obişnuită, prevăzută de art. 183, conform căreia aducerea cu mandat se dispune
dacă persoana anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.
Este prevăzută şi aducerea inculpatului la judecată, în acord cu prevederile art. 314 alin. (2)
conform căruia aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie. În ceea ce priveşte
participarea celorlalte părţi la proces, se prevede că acestea nu se citează. Derogarea priveşte
însă numai citarea, nu şi participarea la judecată, aşa încât considerăm că, potrivit procedurii
comune prevăzută de art. 297 alin. (2), părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar
dacă nu au fost citate, preşedintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora.

113
Participarea procurorului la judecată este obligatorie [art.472 alin. (3)]. Prevederea este în
acord cu dispoziţiile art. 315, potrivit cărora participarea procurorului este obligatorie la
şedinţele de judecată la judecătorie, în cauzele în care sesizarea instanţei s-a făcut prin
rechizitoriu. La celelalte instanţe participarea este obligatorie în toate cazurile , încălcarea
dispoziţiilor privind participarea procurorului la judecată atrăgând sancţiunea nulităţii absolute
prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Tot în faza măsurilor premergătoare , instanţa este
obligată să verifice dacă în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 466, iar dacă
constată neîndeplinirea lor, judecata se face potrivit procedurii obişnuite [art. 472 alin. (4) şi (5)].
în urma verificărilor, instanţa poate constata că aceste condiţii sunt îndeplinite, dar termenele
prevăzute pentru efectuarea urmăririi penale, obligatorii pentru desfăşurarea procedurii
speciale, nu au fost respectate, aplicându-se de fapt procedura obişnuită. În cazul în care
condiţiile prevăzute la art. 466 nu sunt îndeplinite şi judecata urmează a fi desfăşurată potrivit
procedurii obişnuite, instanţa urmează a aprecia asupra menţinerii stării de arest preventiv
întrucât drept temei al acesteia nu mai subzistă prevederile art. 148 lit. b) C. proc. pen.

61) Modalităţi speciale de ascultare a martorului.

Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa
serveasca la aflarea adevarului in procesul penal poate fi ascultata in calitate de martor.
Martorul este intrebat mai intai despre nume, prenume, etate, adresa si ocupatie.In caz de
indoiala asupra identitatii martorului, aceasta se stabileste prin orice mijloc de proba.Martorul va
fi apoi intrebat daca este sot sau ruda a vreuneia dintre parti si in ce raporturi se afla cu
acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii.

62) Modul de deliberare şi redactare a hotărârii judecătoreşti.

Completul de judecata delibereaza mai intai asupra chestiunilor de fapt si apoi asupra
chestiunilor de drept. Deliberarea poarta asupra existentei faptei si vinovatiei faptuitorului,
asupra stabilirii pedepsei, asupra masurii educative ori masurii de siguranta cand este cazul sa
fie luata, precum si asupra computarii retinerii si arestarii preventive. Completul de judecata
delibereaza si asupra repararii pagubei produse prin infractiune, asupra masurilor preventive si
asiguratorii, mijloacelor materiale de proba, cheltuielilor judiciare, precum si asupra oricarei alte
probleme privind justa solutionare a cauzei. Toti membrii completului de judecata au indatorirea
sa-si spuna parerea asupra fiecarei chestiuni. Presedintele isi spune parerea cel din urma.

114
Denumirea de hotărâre judecătorească o poartă atât actul procesual, cât şi cel procedural. Ca
act procesual, hotărârea judecătorească constituie rezultatul deliberării. Potrivit art.306,
deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac îndată după încheirea dezbaterilor. Pentru motive
temeinice, deliberarea şi pronunţarea pot fi amânate cel mult 15 zile; în acest caz, conform
art.305 alin,.(1), instanţa este obligată să întocmească o încheire de şedinţă separată, care
trebuie semnată de preşedintele completului de judecată şi de către grefier. Practica judiciară a
statuat că lipsa acesti închieri, care face parte integrantă din hotărârea pronunţată, duce la
nulitatea absolută a acestei hotărâri. La deliberare iau parte numai membrii completului de
judecată în faţa căruia a avut loc dezbatrea iar în cazul în care unul dintre aceştia este
împiedicat să participe la darea hotărârii, deliberarea se va amâna, dar nu mai mult de 15 zile.
După trecerea acestui termen, rezolvarea cauzei va fi reluată în acelaşi complet de judecată,
pentru a se respecta dispoziţiile art.192 alin.(3) ce prevăd obligativitate menţinerii aceluiaşi
complet. Potrivit art.308, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de
judecată cu privire la soluţiile date în chestiunile supuse deliberării. Când unanimitea nu poate fi
întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două păreri,
judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture aceleia mai
apropiate de părerea sa. Motivarea opiniei separate este obligatorie. În cazul în care completul
de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei
se reia în complet de divergenţă. Art.309 arată că rezultatul deliberării se consemnează într-o
minută iar în ipoteza în care nu s-a ajuns la luarea unei hotărâri ( din cauza divergenţei de
păreri, spre exemplu ) nu se întocmeşte o minută, ci un proces-verbal, în care se consemnează
cauzele care au împiedicat luarea hotărârii. Sancţiunea care intervine în cazul în care minuta
nu există sau nu cuprinde menţiuni de cele arătate expres în lege ( art.309 şi 357 ) este nulitate
absolută. Potrivit art.309, minuta se semnează doar de membrii completului de judecată ( nu şi
de grefier ). Conform art.310, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele
completului de judecată asistat de grefier; la pronunţarea hotărârii părţile nu se citează. Prin “
hotărâre ” a instanţei se înţelege înscrisul în care s-a consemant concluzia finală asupra
judecăţii În acest sens, hotărârea penală se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare
de către unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi
memebrii completului şi de grefier. Potrivit art.312 alin.(2), în caz de împiedicare a vreunuia
dintre membrii completului de a semna, hotărârea se semenază în locul acestuia de
preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat să semneze,
hotărârea se semenază de preşedintele instanţei iar când împiedicarea îl priveşte pe grrefier
hotărârea se semenază de grefierul şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre
cauza care a determinat împiedicare.

115
63) Momentele desfăşurării acţiunii penale: punerea în mişcare şi exercitarea acesteia.

Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit
infractiuni. Actiunea penala se pune in miscare prin actul de inculpare prevazut de lege.
Actiunea penala se poate exercita in tot cursul procesului penal. Procurorul se pronunta asupra
punerii in miscare a actiunii penale dupa examinarea dosarului. Daca procurorul este de acord
cu propunerea, pune in miscare actiunea penala prin ordonanta. Codul de procedură penală, în
articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal.
Prin această prevedere se subliniază că acţiunea penală constituie suportul juridic al întregii
activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.
Deşi legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate porni numai după identificarea
făptuitorului. Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă devenire şi care
presupune o acţiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare
materială în timp, de unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare
(momentul exercitării) şi un sfârşit (momentul final). Realizarea acţiunii penale presupune în
consecinţă trei împrejurări: punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii; exercitarea
acţiunii penale; epuizarea sau stingerea acţiunii penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale-
Momentul în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Deşi acţiunea penală devine
exercitabilă imediat după săvârşirea infracţiunii, punerea în mişcare a acesteia poate avea loc
în momente diferite plasate pe parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea
judecăţii, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare şi
în faza de judecată. În faza de judecată, acţiunea penală se pune în mişcare în cazul extinderii
procesului penal cu privire la fapte şi persoane noi (art. 336 şi 337 Cod procedură penală).
Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se confundă cu începerea urmăririi penale,
care este momentul declanşării procesului penal. Organele competente pot declanşa procesul
penal, pornind în acest scop urmărirea penală, de îndată ce au luat cunoştinţă despre
săvârşirea unei infracţiuni, printr-unul dintre modurile de sesizare prevăzute de lege: plângerea,
denunţul şi sesizarea din oficiu, când se află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune (art.
221 alin. 1 Cod procedură penală). În afara acestor moduri de sesizare ordinare există şi
moduri speciale de sesizare, în lipsa cărora începerea urmăririi penale nu este posibilă, cum ar
fi cazul plângerii prealabile a persoanei vătămate, a sesizării sau autorizării organului prevăzut
de lege, când acţiunea penală nu poate fi folosită decât după obţinerea lor (exprimarea dorinţei
statului străin, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 şi 280 Cod penal). Dar, atât modurile
obişnuite de sesizare, cât şi cele speciale servesc la încunoştinţarea organelor judiciare cu

116
privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea începerii urmăririi penale.
Toate modurile de sesizare, din punctul de vedere al dreptului penal material, sunt puse în
legătură cu promovarea acţiunii penale. Aceasta înseamnă că, deşi există dreptul la acţiune, el
nu poate fi folosit decât în prezenţa unuia din modurile speciale de sesizare. Corelativ, pe plan
procesual, pentru infracţiunile în conţinutul cărora legea condiţionează punerea în mişcare a
acţiunii penale de existenţa acestor moduri speciale de sesizare, nici urmărirea penală nu poate
să înceapă, decât prin folosirea lor efectivă (art. 221 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală). Ceea
ce înseamnă că, în toate aceste cazuri, lipsa sesizărilor speciale constituie impedimente în
urmărirea faptelor şi a persoanelor care le-au comis (art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedură penală).
În cazurile în care urmărirea penală a început, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare fără
existenţa acestor sesizări speciale, ambele sunt considerate nelegale, urmând să fie efectuate
ulterior în condiţiile legale (art. 10 alin. 2 Cod procedură penală). Sesizările speciale menţionate
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să provină de la organul ori persoana fizică în
drept să facă asemenea sesizări sau să dea astfel de autorizări (organele competente ale căilor
ferate, comandantul unităţii militare, procurorul general etc.); să fie făcute în formă scrisă, cu
excepţia plângerii prealabile, care poate fi făcută şi oral; să se refere la una din infracţiunile
pentru care legea condiţionează atât începerea urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a
acţiunii penale de existenţa sesizării speciale respective; să cuprindă date suficiente în
legătură cu fapta şi făptuitorul, în aşa fel încât să existe temeiuri pentru a se proceda la
punerea în mişcare a acţiunii penale; să fie introduse sau obţinute în termenele legale, acolo
unde legea impune aşa ceva. Sesizările speciale odată introduse nu mai pot fi retrase, cu
excepţia plângerii prealabile. Momentul iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna
cu momentul iniţial al procesului penal. Pot exista însă situaţii în care, odată cu începerea
urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului penal, organele competente pun în mişcare
acţiunea penală (când ambele activităţi se realizează de acelaşi organ - procurorul). Începerea
urmăririi penale are loc in rem; ori de câte ori organele competente au date în legătură cu
săvârşirea unei infracţiuni, ele pot trece la declanşarea procesului penal pentru a crea cadrul
legal în care să se acţioneze în vederea realizării activităţilor procesuale. Spre deosebire de
începerea urmăririi penale care se face in rem, punerea în mişcare a acţiunii penale se face in
personam, deci pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea
persoanei fizice sau juridice care urmează să fie trasă la răspundere penală. De asemenea,
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane este necesară existenţa
unor probe temeinice. Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în măsura în care persoana
făptuitorului este cunoscută şi sunt probe suficiente de vinovăţie, lucru ce se realizează printr-o
ordonanţă, fie la începutul urmăririi penale, fie pe parcursul acesteia, iar la sfârşitul acestei
faze, prin rechizitoriul procurorului (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală).
117
Uneori acţiunea penală este pusă în mişcare în timpul judecăţii dacă în sarcina inculpatului se
descoperă fapte noi care au legătură cu infracţiunea care face obiectul cauzei penale.
Asemenea situaţii le întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte sau alte
persoane (fapte sau persoane noi - art. 336 şi art. 337 Cod procedură penală). Actul procesual
prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală în cazul extinderii procesului penal, cu
privire la fapte noi, este declaraţia orală pe care acesta o face în faţa instanţei.
În anumite situaţii, instanţa de judecată pune şi ea în mişcare acţiunea penală, în cazul
extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, în situaţiile în care procurorul nu participă la
judecată (art. 336 Cod procedură penală). Punerea în mişcare a acţiunii penale se face de
către instanţă prin încheiere, când, în cursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date
cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, faptă care are legătură cu
infracţiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată şi, procurorul nu participă la şedinţa
de judecată. Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către
procuror, iar în faza de judecată de către procuror sau instanţă. Actele procesuale prin care
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare sunt: ordonanţa, rechizitoriul şi declaraţia orală, când
acţiunea penală este pusă în mişcare de către procuror, şi încheierea, când acţiunea penală
este pusă în mişcare de către instanţă. Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale-
Pentru a se proceda la folosirea acţiunii penale trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele
condiţii: să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu privire la aceasta,
printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege; să fie începută urmărirea
penală; să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta pentru care se
efectuează urmărirea penală; să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 Cod
procedură penală, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea
acesteia. Punerea în mişcare a acţiunii penale se face în mod diferit, în funcţie de faza
procesului penal în care aceasta are loc. În timpul urmăririi penale, potrivit art. 234 Cod
procedură penală, când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale, face propuneri, pe care le înaintează procurorului. În acest sens,
organul de cercetare penală, întocmeşte, în dublu exemplar, un referat cu propunere de punere
în mişcare a acţiunii penale. Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că
acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se
subliniază că acţiunea penală constituie suportul juridic al întregii activităţi procesuale,
exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Deşi legea nu
precizează, reiese că acţiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului.
Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă devenire şi care presupune o
acţiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare materială în timp,
de unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare (momentul exercitării) şi
118
un sfârşit (momentul final). Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări:
punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii; exercitarea acţiunii penale; epuizarea sau
stingerea acţiunii penale. Potrivit art. 235 Cod procedură penală, procurorul se pronunţă asupra
punerii în mişcare a acţiunii penale, după ce examinează dosarul cauzei. Dacă procurorul este
de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare penală, pune în mişcare acţiunea
penală prin ordonanţă, după ce în prealabil a procedat la audierea învinuitului în prezenţa
obligatorie a unui apărător ales sau numit din oficiu.
Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale pe care procurorul o întocmeşte în dublu
exemplar. În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi
penale, procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin rechizitoriu să pună în mişcare
acţiunea penală (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală) şi să dispună trimiterea în
judecată, când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de
învinuit şi că acesta răspunde penal. În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal la
alte fapte sau la alte persoane, acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia verbală a
procurorului care participă la judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a Cod procedură penală).
Dacă procurorul nu participă la judecată, instanţa de judecată este aceea care dispune
extinderea procesului penal la alte fapte, punând în mişcare acţiunea penală printr-o încheiere
(art. 336 alin. 2 Cod procedură penală). Din analiza prevederilor art. 336 alin. 1 şi art. 337 alin.
1 Cod procedură penală rezultă că, în cazul extinderii procesului penal la alte persoane,
instanţa nu poate pune în mişcare acţiunea penală, legea făcând precizarea că procurorul
poate cere extinderea procesului penal, de unde se desprinde concluzia că este în vederea
legiuitorului numai ipoteza în care procurorul participă la judecată. Pentru infracţiunile prevăzute
în art. 279 lit. a Cod procedură penală, partea vătămată poate sesiza organul de cercetare
penală sau procurorul. În cazul acesta, plângerea prealabilă constituie nu numai actul de
sesizare al organelor de urmărire penală, ci şi actul prin care se pretinde tragerea la
răspundere penală a infractorului şi punerea în mişcare a acţiunii penale. Introducerea plângerii
de către partea vătămată nu declanşează acţiunea penală, dar reprezintă o condiţie
indispensabilă a punerii ei în mişcare de către procuror – plângerea prealabilă nu constituie un
act de inculpare. Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane conferă
acesteia calitatea de inculpat, calitate procesuală ce are rezonanţe specifice în compartimentul
drepturilor şi obligaţiilor din cadrul raportului juridic procesual penal. Exercitarea acţiunii penale-
Momentului punerii în mişcare a acţiunii penale îi succede momentul exercitării ei. Prin
exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere
penală a inculpatului sau a persoanei juridice care a săvârşit infracţiuni. Exercitarea acţiunii
penale se înfăptuieşte de acei subiecţi, care, potrivit legii, pot reprezenta în această activitate
statul ca subiect activ al acţiunii. Un asemenea subiect oficial este procurorul. În faza de
119
urmărire penală, exercitarea acţiunii penale presupune strângerea, administrarea şi verificarea
tuturor probelor în baza cărora să se poată decide trimiterea în judecată sau eventual, dacă
este cazul, da o soluţie de neurmărire care să ducă la stingerea acţiunii. Această activitate se
înfăptuieşte sub conducerea judiciară a procurorului care realizează supravegherea urmăririi
penale sau de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea penală. La sfârşitul
urmăririi penale, dacă este cazul, procurorul emite rechizitoriul şi trimite pe inculpat sau
persoana juridică care a săvârşit infracţiuni în judecată, îndeplinind astfel un important act de
promovare al acţiunii penale. Persoana juridică este asistată la îndeplinirea actelor procesuale
şi procedurale de reprezentatul său legal. Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe
s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta
îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta. În ipoteza în care persoana juridică nu îşi
numeşte un mandatar, acesta este desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de
judecată din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. În faza de judecată,
procurorul exercită acţiunea penală prin diversele cereri şi concluzii pe care le formulează în
faţa instanţei: prin susţinerea învinuirii, prin folosirea căilor de atac. Procurorul poate renunţa la
învinuire punând, potrivit art. 316 alin. 3 Cod procedură penală – concluzii de achitare a
inculpatului sau de încetare a procesului penal. Aceasta nu echivalează cu o revocare a acţiunii
penale, care este indisponibilă, constituind numai o renunţare la exercitarea ei, instanţa fiind
obligată să dea soluţia legală ce se impune, indiferent de atitudinea procurorului. Acţiunea
penală poate fi exercitată de partea vătămată, în condiţiuni particulare şi cu o rază mai
restrânsă de posibilităţi, în cauzele la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă. Activitatea părţii vătămate este amplificată sau complinită de cea a procurorului,
care practic niciodată nu poate fi exclus de la exerciţiul unei acţiuni penale puse în mişcare.
Unele acte procesuale de exercitare a acţiunii penale rămân în atribuţiile exclusive ale
procurorului totdeauna, deşi există o plângere prealabilă fără de care acţiunea penală nu se
poate pune în mişcare. Astfel, în orice cauză în care s-a desfăşurat o urmărire penală, la
sfârşitul căreia s-a conchis trimiterea în judecată a inculpatului, întocmirea rechizitoriului numai
de către procuror este necesară; nici un act dinamizator al procesului penal nu poate fi
substituit procurorului în vederea sesizării instanţei de judecată. Partea vătămată, deşi dublată,
de regulă, de procuror, poate îndeplini uneori şi singură activităţile de exercitare a acţiunii
penale. În anumite situaţii, partea vătămată, având dreptul să dispună de acţiunea penală,
poate, implicit, să renunţe la exercitarea ei, retrăgându-şi plângerea prealabilă sau împăcându-
se cu făptuitorul. Epuizarea şi stingerea acţiunii penale-Între momentele procesuale importante
pe care le distingem în desfăşurarea acţiunii penale, se înscrie şi epuizarea sau stingerea
acesteia.

120
Epuizarea acţiunii penale prin soluţionarea cauzei necesită desfăşurarea procesului penal până
la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive. În urma soluţiei pronunţate de instanţă,
acţiunea penală şi-a realizat integral finalitatea ajungând la epuizare. Scopul acţiunii penale a
fost atins pentru că ori s-a pronunţat condamnarea celui vinovat, realizându-se până la capăt
tragerea sa la răspundere penală, ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe nedrept şi
înlăturate consecinţele greşitei implicări în cauza penală. Sub aspectul frecvenţei, aceasta este
modalitatea obişnuită de a considera că acţiunea penală a ajuns la momentul său final.
Stingerea acţiunii penale intervine în toate cazurile când prin dispoziţiile legii dispare
aptitudinea funcţională a acţiunii penale şi nu se mai permite exercitarea ei în continuare până
la epuizare. Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare, ori de
câte ori se constată existenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din Codul de procedură
penală, înainte ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală. Stingerea acţiunii
penale are loc însă, în mod frecvent, după punerea ei în mişcare. Stingerea acţiunii penale
poate avea loc însă şi pe parcursul urmăririi penale, înainte ca activitatea procesuală să se
epuizeze prin desfăşurarea judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge fără ca să fie
epuizată întreaga activitate procesuală normală, sunt: scoaterea de sub urmărirea penală,
încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal şi clasarea cauzei penale. Soluţiile prin
care se pronunţă achitarea, încetarea procesului penal, scoaterea de sub urmărire penală,
încetarea urmăririi penale şi clasarea, pot interveni numai în măsura în care se constată
existenţa unuia dintre cazurile expres prevăzute de lege, cazuri care, de altfel, împiedică şi
punerea în mişcare a acţiunii penale. Cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea exercitării acesteia sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele
pot fi grupate în două mari categorii şi anume: cazuri în care acţiunea penală se stinge ca
lipsită de temei (art. 10 lit. a-e Cod procedură penală) şi cazuri în care acţiunea penală este
lipsită de obiect sau este exercitabilă numai în anumite condiţii (art. 10 lit. f-j Cod procedură
penală). Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei, procurorul, în faza de
urmărire penală, dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa, în cursul judecăţii,
pronunţă achitarea. Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect se dispune,
după caz, încetarea urmăririi penale de către procuror, în faza de urmărire penală sau
încetarea procesului penal de către instanţa de judecată, în faza judecăţii.
Putem întâlni cazuri care pot avea caracter permanent şi temporar, după cum efectele se
produc pentru totdeauna sau pentru un anumit interval de timp, cu posibilitatea răsturnării
ulterioare a soluţiei şi efectelor sale. De exemplu: amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului
sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor, constituie
piedici definitive şi cu consecinţe permanente de împiedicare a exercitării acţiunii penale; pe
când lipsa plângerii prealabile are caracter temporar, întrucât partea vătămată poate modifica
121
oricând, în termenul legal, atitudinea sa, şi poate introduce o plângere ulterioară, care
determină punerea în mişcare a acţiunii penale. În afara cazurilor de incidenţă generală
prevăzute în art. 10 din Codul de procedură penală, care constituie impedimente posibile în
orice cauză penală, legea cuprinde şi numeroase cazuri speciale, ce constituie piedici în
exercitarea acţiunii penale în situaţii restrânse sau cu valabilitate numai pentru o anumită
infracţiune. Aceste împrejurări, cunoscute sub denumirea de cazuri speciale, sunt prevăzute în
mod obişnuit în Codul penal sau în diverse legi speciale cu conţinut penal, purtând numele de
situaţii sau cazuri de nepedepsire. Unele din aceste situaţii se referă la implicaţiile de parte
generală, de exemplu împiedicarea consumării faptei de către un participant înainte de
descoperirea ei (art. 43 alin. 1 Cod penal). Relativ, numeroase sunt cazurile de nepedepsire în
partea specială a Codului penal26: întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic (art. 190
alin. 5); reluarea de bunăvoie a îndatoririlor în cazul punerii în primejdie a unei persoane în
neputinţă de a se îngriji (art. 198 alin. 2); prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă
pentru alt motiv decât bigamia (art. 227 alin. 3); tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă
apropiată (art. 267 alin. 2 Cod penal); denunţarea complotului (286 alin. 4); nedenunţarea (art.
292 alin. 2, 3 şi 4); denunţarea dării de mită (art. 309 alin. 5); denunţarea traficului de influenţă
(art. 312 alin. 3); retragerea mărturiei mincinoase în condiţiile legii (art. 335 alin. 3);
nedenunţarea unor infracţiuni (art. 338 alin. 3 şi 4); favorizarea infractorului săvârşită de soţ sau
de o rudă apropiată (art. 340 alin. 3); omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (art. 341
alin. 2); denunţarea autorităţilor a grupului infracţional organizat (art. 354 alin. 4); denunţarea
autorităţilor cu privire la asocierea sau gruparea în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 355
alin. 3); tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată (art. 357 alin.2); încăierarea
împotriva voinţei sale sau care a încercat să despartă pe alţii, să respingă un atac ori să apere
pe altul (art. 366 alin. 4); înlăturarea rezultatului infracţiunii, făcând ca bunul să reintre în acel
patrimoniu sau fond (art. 415 alin. 3) şi denunţarea autorităţilor competente despre participarea
sa la o asociaţie sau înţelegere în vederea producerii şi punerii în circulaţie de mărfuri şi
dispozitive pirat (art. 432 alin. 10 Cod penal). Cauzele care împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale sau care sting acţiunea penală (art. 10 Cod procedură penală) Acţiunea penală
se exercită în tot cursul procesului penal însă pot avea situaţii când promovarea acţiunii penale
este împiedicată. Dacă aceste situaţii survin înainte de declanşarea acţiunii, au drept rezultat
împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale, iar când apar în cursul exercitării acesteia duc
la stingerea ei. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este
împiedicată sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate după natura lor
juridică deosebită, efectele diferite şi soluţiile diferenţiate pe care le determină, în: cazuri care
înlătură temeiul acţiunii penale şi cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect sau se
poate exercita numai în anumite condiţii. Cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei
122
sunt: Fapta nu există. Potrivit dispoziţiilor din Codului penal (art. 17 alin. 1), infracţiunea este o
faptă care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală.
Din moment ce nu se poate constata existenţa faptei, nu se pune nici problema existenţei
infracţiunii ca atare. Neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală, întrucât
infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 17 alin. 2 Cod penal). În acest caz,
nu există fapta nici măcar în obiectivitatea ei materială, aşa că nu sunt îndeplinite niciuna din
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, neavând la ce să fie raportate. Constatarea inexistenţei unei
fapte materiale exclude imputarea ei oricărui făptuitor, iar procesual nu poate fi pusă în mişcare
sau exercitată o acţiune penală. În prezenţa acestei situaţii nu există nici dreptul la acţiunea
civilă. Nu poate fi pornit nici procesul penal, întrucât urmărirea penală, ca primă fază a
procesului penal, începe numai în legătură cu infracţiunea săvârşită. Dacă, totuşi, datorită unui
denunţ mincinos, s-a desfăşurat o urmărire penală, fără punerea sau cu punerea în mişcare a
acţiunii penale, procurorul va dispune clasarea, întrucât nu există învinuit sau inculpat în cauză
(art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală), sau scoaterea de sub urmărire penală, când există
învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). În prima ipoteză,
organele de cercetare penală vor întocmi un referat cu propunerea de neînceperea urmăririi
penale, iar în cea de a doua ipoteză, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare vor
întocmi în cauză un referat cu propunere de scoatere de sub urmărire penală, urmând ca
procurorul de supraveghere să dispună, conform celor prezentate mai sus, dacă îşi însuşeşte
propunerile făcute. Fapta nu este prevăzută de legea penală. În materialitatea ei, fapta există, a
fost comisă, dar nu este prevăzută de legea penală. Prevederea în legea penală a faptei
constituie una din trăsăturile esenţiale, care dă acesteia caracterizarea juridică de faptă penală.
Chiar dacă fapta prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu vinovăţie, dar nu este incriminată
de lege sub sancţiunea unei pedepse, nu constituie infracţiune (art. 17 alin. 1 Cod penal). Fapta
respectivă poate fi socotită ca o contravenţie sau o abatere disciplinară, deschizând calea unei
acţiuni contravenţionale sau disciplinare, în nici un caz unei acţiuni penale. Dacă prin fapta
comisă, dar neprevăzută de legea penală, s-a produs o pagubă materială, se deschide calea
unei acţiuni civile care poate fi exercitată însă numai separat în faţa instanţelor civile (art. 346
alin. 4 Cod procedură penală). Constatarea neexistenţei infracţiunii pe parcursul urmăririi
penale are ca efect clasarea, când nu există învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură
penală), şi scoaterea de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11
pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Când procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală
întocmeşte o ordonanţă în acest sens. b1.) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni Potrivit prevederilor Codului penal, o faptă săvârşită constituie infracţiune dacă este
prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. Articolul 19 din
Codul penal stabileşte că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin
123
atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind
lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. În
cazul în care se constată că fapta săvârşită aduce o atingere minimă valorilor sociale ocrotite
de legea penală, în aşa fel încât să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni, ea nu
atrage aplicarea unei sancţiuni penale, deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale, şi
anume pericolul social. Având în vedere existenţa sau inexistenţa pericolului social al unei
fapte, o concluzie justă poate fi trasă de către organele judiciare numai în urma unei analize
dialectice a tuturor împrejurărilor cauzei penale, în care făptuitorul nu poate fi disociat de fapta
pe care a săvârşit-o. În cazul faptelor care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni,
procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ
prevăzute de art. 19 din Codul penal. Aceste sancţiuni nu sunt pedepse penale, deoarece, pe
de o parte, nu sunt prevăzute ca pedepse în art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte aceste
sancţiuni se aplică numai atunci când se consideră că fapta nu constituie infracţiune. Aplicarea
amenzii administrative are ca efecte diminuarea patrimoniului persoanei sancţionate şi mărirea
patrimoniului parchetului sau organului judecătoresc care a aplicat amenda şi care va putea
folosi aceste sume ca venituri extrabugetare. Se cunoaşte faptul că, orice persoană se poate
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, cu
precizarea că nici o lege nu poate îngrădi acest drept. Soluţiile pe care le pot da organele
judiciare, în cazul când constată că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni,
sunt scoaterea de sub urmărire penală, în situaţia în care procesul penal se află în faza de
urmărire penală, şi achitarea, în faza de judecată. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare
întocmesc un referat cu propunere de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei
sancţiuni administrative din cele prevăzute de art. 19 alin. 3 Cod penal – mustrarea, mustrarea
cu avertisment sau amenda de la 100 lei la 2.500 lei. Dacă procurorul găseşte întemeiată
propunerea făcută de organele de cercetare ale poliţiei judiciare, emite o ordonanţă de scoatere
de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativPotrivit articolului 19
din Codul penal, în cazul faptelor care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni,
procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ,
sancţiuni care nu sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte nu sunt prevăzute ca pedepse
conform dispoziţiilor art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte aceste sancţiuni se aplică
numai atunci când se consideră că fapta nu constituie infracţiune. În practică s-a hotărât că
instanţa poate achita pe inculpat în baza acestui caz, chiar dacă în sarcina aceluiaşi inculpat
urmează a fi reţinute şi alte fapte care constituie infracţiuni şi pentru care poate fi condamnat. c)
Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat În acest caz, fapta există în obiectivitatea ei,
iar după cum rezultă din formularea legii „fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat",
înseamnă că acea faptă constituie infracţiune şi deci există răspunderea penală. Din punctul de
124
vedere al dreptului material există dreptul la acţiune, numai că procesual acţiunea penală a fost
îndreptată greşit în contra unei persoane învinuite sau inculpate pe nedrept. Constatând
existenţa acestui caz pe parcursul urmăririi penale, organele de cercetare penală ale poliţiei
judiciare vor propune scoaterea de sub urmărire penală, întocmind în acest sens un referat, iar
procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului (art. 11
pct. 1 lit. b Cod procedură penală), printr-o ordonanţă. Nu este posibilă clasarea în acest caz. În
faza de judecată, instanţa va dispune achitarea inculpatului (art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură
penală) şi nu va acorda nici despăgubiri civile (art. 346 alin. 3 Cod procedură penală). d) Faptei
îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii Trăsăturile esenţiale ale oricărei fapte
prevăzute de legea penală sunt reglementate în partea generală a codului penal, iar conţinutul
constitutiv al fiecărei infracţiuni este desemnat în partea specială care incriminează fapta
respectivă. În consecinţă, fapta săvârşită pentru a fi considerată o infracţiune determinată (furt,
tâlhărie, delapidare, distrugere etc.), pe lângă trăsăturile esenţiale, trebuie să aibă un conţinut
concret, unele însuşiri concrete, obiective şi subiective, specifice acelei fapte28. „Aşadar, cu
ajutorul particularităţilor fiecărei fapte, legea penală fixează, determină, în partea specială a
Codului penal şi în legile speciale, conţinutul fiecărei infracţiuni“. Cu ajutorul elementelor
constitutive ale acestui conţinut se realizează practic încadrarea faptelor concrete şi se ajunge
la exacta lor calificare. Determinarea elementelor constitutive ale infracţiunii are importanţă în
calificarea şi încadrarea juridică a unei fapte. În lipsa unuia dintre aceste elemente (obiective
sau subiective) fapta respectivă nu constituie infracţiune şi, potrivit legii penale, numai
infracţiunea constituie temei al răspunderii penale, iar în caz contrar, nu există răspundere
penală şi nici dreptul la acţiune penală. Dacă procurorul, pe parcursul urmăririi penale, constată
existenţa acestui caz, dispune clasarea, când nu este învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a), şi
scoaterea de sub urmărire penală, când este învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b),
iar în faza de judecată instanţa dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a). Deşi fapta nu constituie
infracţiune, în cazul în care prin ea s-a produs o pagubă materială, se acordă despăgubiri civile
(art. 346 alin. 2 Cod procedură penală). Atât procurorul, cât şi instanţa de judecată au
facultatea să aprecieze dacă fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni, altele decât cele
prevăzute de legea penală; în caz afirmativ, sesizează organul competent (art. 12 Cod
procedură penală). În sensul arătat mai sus, instanţa de judecată, dacă constată lipsa unui
element constitutiv al infracţiunii, dispune achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a din
Codul de procedură penală. Astfel, inculpatul I.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea
infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C.pen., reţinându-se că, în februarie
1997, a pretins şi primit un calculator de la S.M., promiţându-i în schimb că va uza de influenţa
ce o avea asupra primarului pentru a-l determina să-i aprobe un spaţiu comercial. Sesizat cu
judecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin sentinţa nr. 157 din 22
125
septembrie 1997, a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10
alin. 1 lit. a C.proc.pen., considerând că fapta nu există. S-a motivat că din probele administrate
rezultă că demersul inculpatului pentru aprobarea spaţiului comercial solicitat de S.V. s-a făcut
în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi că nu există legătură între
acel demers şi primirea calculatorului, acesta fiindu-i dat cu titlu de împrumut şi că din nicio
probă nu rezultă că inculpatul s-ar fi prevalat că ar avea influenţă asupra primarului. Curtea de
Apel Bacău, învestită cu judecarea apelului declarat de procuror, în urma strămutării cauzei, a
admis apelul prin decizia penală nr. 6 din 15 ianuarie 1999 şi a condamnat pe inculpat pentru
infracţiunea menţionată. Recursul inculpatului a fost admis prin decizia nr. 2986 din 27 iunie
2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost casată decizia instanţei de apel
şi s-a menţinut sentinţa prin care s-a dispus achitarea inculpatului. Ultima decizie a fost atacată
cu recurs în anulare, cu motivarea că aprecierea corectă a probelor administrate impune
concluzia că soluţia de achitare a inculpatului este consecinţa unei grave erori de fapt. Această
critică nu este fondată. Din examinarea probelor administrate în cauză nu se poate reţine că
inculpatul a primit calculatorul de la S.V., în schimbul exercitării de către acesta de influenţe
asupra primarului, pentru a-l determina să aprobe spaţiul comercial solicitat de acesta. Ca
urmare, se impune a se constata că inculpatul a primit calculatorul cu titlu de împrumut, aşa
cum au reţinut prima instanţă şi instanţa de recurs, iar nu în schimbul promisiunii că va interveni
pentru acordarea spaţiului comercial solicitat. Dar acceptarea, dovedită, a calculatorului, chiar
cu titlu de împrumut, nu justifică soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de recurs ca
urmare a casării deciziei de condamnare pronunţată în apel, de achitare pentru motivul că fapta
imputată nu există. În adevăr, obţinerea calculatorului în astfel de condiţii, chiar dacă nu
constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte intenţia infracţională ce
caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 257 din vechiul Cod penal,
impune concluzia că, totuşi, fapta există, dar nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective,
elementele constitutive ale unei infracţiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. d Cod
procedură penală. În consecinţă, achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a C. proc.
pen. fiind greşită, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile pronunţate în cauză
şi s-a schimbat temeiul achitării în sensul considerentelor prezentate. Primirea unor foloase, dar
nu pentru a determina un funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu, ci într-un scop licit, constituie temei pentru achitare în baza art.10 alin.1 lit.d C. proc.
pen., din lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, iar nu în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a, pentru
inexistenţa faptei, de vreme ce fapta, primirea de foloase, există în materialitatea ei, dar nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii. e) Există vreuna din cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei-Caracterul penal al faptei rezultă din trăsăturile esenţiale ale acesteia,
cerute de lege pentru existenţa infracţiunii, precum şi din condiţiile care concură la încadrarea
126
acelei fapte, în dispoziţiile legii şi care-i determină conţinutul. Numai având caracter penal o
faptă este considerată infracţiune şi, pe cale de consecinţă, atrage şi răspunderea penală.
Legea penală prevede un număr de cauze, constând din stări, împrejurări, situaţii, în prezenţa
cărora fapta săvârşită, deşi prevăzută de legea penală, nu are caracter penal, deci nu constituie
infracţiune. Acestea sunt cauze justificative, prevăzute în art. 21–25 şi cauze care înlătură
caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 26–33 Cod penal; cauze justificative: legitima
apărare, starea de necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, consimţământul
victimei; cauze care înlătură caracterul penal al faptei: constrângerea fizică, constrângerea
morală, cazul fortuit, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beţia accidentală completă şi
eroarea de fapt. Cauzele enumerate sunt întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei,
fără de care nu poate exista infracţiunea, ceea ce împiedică exercitarea acţiunii penale. La
acestea se pot adăuga însă şi alte cauze de natură specială şi cu o aplicare restrânsă,
cantonate, de regulă, la o anumită infracţiune sau la o situaţie particulară cu conţinut limitat şi
prevăzută în mod obişnuit în partea specială a codului penal sau în legile speciale, cum ar fi:
lipsa dublei incriminări, în cazul faptelor săvârşite în străinătate (art. 13 lit. a Cod penal),
dezincriminarea (art. 5 alin. 1 Cod penal), admiterea probei verităţii sau a bunei-credinţe (art.
226 Cod penal), constrângerea, în cazul dării de mită (art. 309 alin. 4 Cod penal). Cazurile în
care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiţii sau este lipsită de obiect
sunt: f) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea
organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale. În ceea ce priveşte acest caz, trebuie să distingem trei situaţii, şi anume: Lipsa
plângerii prealabile a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare
a acţiunii penale este condiţionată de existenţa acesteia. Deşi fapta prevăzută de legea penală
a fost comisă, ea nu poate fi urmărită şi nici acţiunea penală nu poate fi promovată din moment
ce persoana vătămată nu foloseşte dreptul de a face plângere prealabilă. Existenţa plângerii
prealabile a părţii vătămate constituie o condiţie fără de care acţiunea penală nu se poate
exercita, când legea penală prevede expres aceasta (infracţiunea de lovire sau alte violenţe,
vătămarea corporală, ameninţarea, violarea de domiciliu, hărţuirea sexuală, însuşirea bunului
găsit etc.). Lipsa autorizării sau a sesizării organului competent, în cazurile în care legea
condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acesteia. Şi în această situaţie
fapta prevăzută de legea penală există, dar pentru pornirea acţiunii penale sunt necesare
autorizaţii sau sesizări din partea unor organe. Sunt de semnalat, în acest sens, anumite
imunităţi constituţionale. Astfel, potrivit art. 84 din Constituţie, Preşedintele României se bucură
de imunitate. Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună pot hotărî punerea sub acuzare
a Preşedintelui pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor. Din prevederile articolului 72 din Constituţia României, rezultă că membrii Corpurilor
127
legiuitoare pot fi acţionaţi penal sau contravenţional, pentru fapte care nu au legătură cu voturile
sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului însă nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau
arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte şi numai după ascultarea lor. Urmărirea
penală şi trimiterea în judecată se pot face numai de către procurori din cadrul Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată a senatorilor, deputaţilor
şi membrilor Guvernului îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Împotriva membrilor
Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, au dreptul să ceară urmărirea
penală numai Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României (art. 109 alin. 2 din
Constituţie). Lipsa autorizaţiei procurorului general poate împiedica punerea în mişcare a
acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în art. 12 alin. 1 Cod penal. În cazul unor infracţiuni
contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art. 374 alin. 1, art. 375 alin. 1 şi art. 376 alin. 1 şi 2
Cod penal), acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor
ferate. În cazul unor infracţiuni săvârşite de militari cum ar fi: absenţa nejustificată, dezertarea,
încălcarea de consemn, insubordonarea, lovirea superiorului şi lovirea inferiorului, prevăzute în
art. 485-490 Cod penal, acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.
Sesizarea comandantului, în baza căreia procurorul pune în mişcare acţiunea penală, constituie
o condiţie specială pentru a se ajunge la trimiterea în judecată a militarilor pentru săvârşirea
anumitor infracţiuni. Ca natură juridică, sesizările speciale nu trebuie confundate cu plângerea
prealabilă, pentru că spre deosebire de acestea sesizarea odată făcută este irevocabilă. De
exemplu, comandantul militar nu este titular al acţiunii penale, singur procurorul putând exercita
această acţiune pe baza sesizării arătate de lege. Condiţia legală fiind îndeplinită şi pe această
bază acţiunea penală pusă în mişcare, comandantul nu mai poate retrage sesizarea şi
împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale. Lipsa oricărei alte condiţii prevăzute de
lege ca fiind necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin expresia „altă condiţie
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale“ trebuie înţelese toate
situaţiile în care o anumită împrejurare poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii
penale. Aşa este cazul faptelor săvârşite în condiţiile art. 13 Cod penal, pentru urmărirea cărora
se impune condiţia dublei incriminări, cu excepţiile arătate în alineatul final al aceluiaşi articol.
Legiuitorul, prin formularea generală cuprinsă în teza finală a art. 10 lit. f Cod procedură penală,
a dorit să se refere la orice situaţie care duce la netragerea la răspundere penală sau
nepedepsirea făptuitorului, în anumite condiţii prevăzute în partea generală şi mai ales în
partea specială a Codului penal sau în unele legi speciale. În toate cele trei situaţii, dacă se
constată lipsa îndeplinirii condiţiei prealabile, în faza de urmărire penală, procurorul dispune
încetarea urmăririi penale, când există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod
procedură penală), iar pentru aceleaşi motive, în faza de judecată, instanţa dispune încetarea
procesului penal (art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). g) A intervenit amnistia, prescripţia
128
ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de
făptuitor. Aceste patru cauze privesc direct răspunderea penală. Amnistia şi prescripţia fac
parte din cauzele care înlătură răspunderea penală şi privesc săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală. Intervenţia lor nu înlătură existenţa infracţiunii, aşa cum se întâmplă cu grupul
cauzelor "care înlătură caracterul penal al faptei". Infracţiunea există şi deci există şi
răspundere penală. În prezenţa uneia dintre aceste cauze, consecinţele imediate sau eventuale
ale răspunderii penale sunt înlăturate. Fapta îşi păstrează caracterul său penal, dar aceste
cauze înlătură răspunderea penală existentă în momentul intervenirii lor. Amnistia este
prevăzută în Codul penal (art. 137) ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Dacă
intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate. Amnistia se acordă,
potrivit art. 73 alin. 3 lit. i din Constituţie, de către Parlament. Amnistia nu produce efecte
asupra acţiunii civile şi nu se întinde asupra cheltuielilor de judecată făcute de partea civilă.
Partea civilă care nu se prezintă în instanţă pentru susţinerea acţiunii, după ce infracţiunea a
fost amnistiată, este presupusă a nu mai stărui în pretenţiile sale. În situaţia în care instanţa a
încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului, întrucât infracţiunea pe care a comis-o a
fost amnistiată, aceasta nu poate îndruma partea civilă să introducă acţiune separată pentru
repararea pagubei suferite, deoarece nu se află în nici una din situaţiile prevăzute de art. 10 lit.
f şi j Cod procedură penală. Amnistia priveşte răspunderea penală pentru anumite fapte
săvârşite şi prevăzute de legea penală, având eficienţă limitată, funcţionând numai pentru
faptele concrete, cuprinse în legea sau decretul de amnistie, săvârşite până la data apariţiei
actului normativ respectiv sau uneori până la data indicată în acesta. În cazul în care amnistia
intervine înainte de folosirea acţiunii penale, aceasta nu mai poate fi promovată, iar când a fost
promovată, nu mai poate fi exercitată. În faza de urmărire penală, procurorul, constatând
existenţa amnistiei, dispune încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură
penală), iar în faza de judecată, instanţa dispune încetarea procesului penal (art. 345 alin. 2,
combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). Încetarea urmăririi penale sau a
procesului penal se referă la fapta amnistiată şi deci este avantajoasă tuturor participanţilor la
comiterea acesteia. Dacă amnistia acordată este condiţionată de cerinţe de ordin personal,
atunci ea produce efecte numai faţă de persoanele care îndeplinesc acele condiţii. În situaţia în
care amnistia intervine în timpul cât procesul penal este în curs, învinuitul sau inculpatul poate
cere continuarea acestuia în scopul de a-şi demonstra nevinovăţia (art. 13 alin. 1 Cod
procedură penală). În raport de rezultatul la care se ajunge depinde şi soluţia ce se dă în
cauză. Dacă în faza de urmărire penală se constată existenţa vreuneia din cauzele prevăzute
de art. 10 lit. a-e din Codul de procedură penală, procurorul dispune scoaterea de sub
urmărirea penală (art. 13 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Dacă,
din contră, constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând aplicarea
129
amnistiei, dispune încetarea urmăririi penale (art. 13 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod
procedură penală). În faza de judecată, instanţa pronunţă achitarea (art. 345 alin. 3 şi 4,
combinat cu art. 13 alin. 2 Cod procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură
penală), când constată nevinovăţia inculpatului şi încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3,
combinat cu art. 13 alin. 3 Cod procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură
penală) şi când reţine vinovăţia acestuia, dar aplică amnistia. Prescripţia este cea de-a doua
cauză distinctă prevăzută în art. 10 lit. g Cod procedură penală. Ca şi amnistia, prescripţia face
parte din grupul cauzelor care au ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a consecinţelor
condamnării. Ea are două modalităţi, prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării
pedepsei. În dispoziţiile articolului 10 lit. g din Codul de procedură penală nu se precizează la
care din cele două prescripţii reglementate în Codul penal se referă (art. 138-142 şi 147-150),
dar este evident că textul nu are în vedere prescripţia executării pedepsei (art. 146 Cod penal),
întrucât această prescripţie intervine numai după epuizarea acţiunii penale. Prescripţia
răspunderii penale stinge dreptul organelor judiciare de a-l mai urmări penal pe infractor, iar
atunci când l-a urmărit deja stinge dreptul de a-i mai aplica o pedeapsă; excepţie făcând
infractorul care a comis una din infracţiuni contra umanităţii ;infracţiuni care sunt
imprescriptibile. Termenele de prescripţie sunt diferenţiate între 3 şi 25 ani, în funcţie de
pedeapsă, iar pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenul se reduce la
jumătate (art. 142 Cod penal). La calcularea termenului de prescripţie trebuie să se ţină seama
de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar nu de pedeapsa aplicată ca
efect al unor cauze de atenuare a răspunderii penale. Potrivit art. 140 Cod penal, cursul
termenului prescripţiei se poate întrerupe. Situaţiile de întrerupere sunt mai restrânse,
prevăzându-se că actele îndeplinite în cursul procesului penal, pentru a întrerupe cursul
termenului prescripţiei, trebuie să fie din acelea care se comunică învinuitului sau inculpatului.
Procesul penal trebuie început pentru a se constata existenţa acestei cauze care duce la
înlăturarea răspunderii penale, iar apoi se va soluţiona cauza. Soluţia diferă după cum
prescripţia este constatată în faza de urmărire penală sau de judecată. În faza de urmărire
penală, procurorul, constatând existenţa prescripţiei, dispune clasarea, dacă nu există învinuit
în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală) sau încetarea urmăririi penale, când există
învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În cursul judecăţii,
instanţa, constatând existenţa prescripţiei răspunderii penale, pronunţă încetarea procesului
penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). Şi în cazul
prescripţiei răspunderii penale, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal
(art. 13 alin. 1 Cod procedură penală) pentru a-şi dovedi nevinovăţia ori pentru a invoca
existenţa vreuneia din cauzele prevăzute în art. 10 lit. a-e din Codul de procedură penală. Dacă
în faza urmăririi penale se constată existenţa vreuneia din aceste cauze, procurorul dispune
130
scoaterea de sub urmărire penală (art. 13 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură
penală). Atunci când constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând
aplicarea dispoziţiilor cu privire la prescripţie, dispune încetarea urmăririi penale (art. 13 alin. 3,
combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În faza de judecată, instanţa pronunţă
achitarea (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 2 Cod procedură penală, raportate la art. 11
pct. 2 lit. c Cod procedură penală), când constată nevinovăţia inculpatului, şi încetarea
procesului penal, când constată vinovăţia inculpatului (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin.
3, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală), şi aplică dispoziţiile referitoare
la prescripţia răspunderii penale. Decesul făptuitorului este cea de-a treia cauză distinctă
prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Aceasta este o cauză de împiedicare a
executării acţiunii penale, întrucât răspunderea penală este strict personală. Răspunderea
penală fiind personală, nu poate fi trasă la răspundere o altă persoană în locul făptuitorului
decedat. Dacă decesul făptuitorului intervine pe parcursul procesului penal, procurorul, în faza
de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale (art. 242 rap. la art. 10 lit. f-h şi j comb.
cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar în faza de judecată, instanţa va dispune,
pentru acest motiv, încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b
Cod procedură penală), chiar dacă anterior decesului fapta imputată inculpatului a fost
amnistiată. Radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor – cea de-a patra
cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Radierea persoanei juridice
din registrul comerţului se face înscriindu-se integral în registru actul care a constatat, declarat
sau hotărât dizolvarea. Conform articolului 24 din Legea nr. 108/16.06.1999 pentru înfiinţarea şi
organizarea Inspecţiei Muncii, republicată - „În cazul săvârşirii repetate de către angajatori a
unor abateri grave de la prevederile legislaţiei muncii sau de la normele de securitate şi
sănătate în muncă, Inspecţia Muncii poate cere radierea persoanei juridice din registrul
comerţului”.De asemenea, Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor
încadrate în muncă, cu modificările şi completările ulterioare, în articolul 18, prevede că: „În
cazul săvârşirii repetate de către angajatori a contravenţiilor prevăzute la art. 16 ori de a nu
pune la dispoziţie acestora documentele solicitate), inspectoratele teritoriale de muncă vor
solicita, potrivit legii, radierea persoanei juridice din registrul comerţului. h) A fost retrasă
plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală Retragerea plângerii prealabile
operează numai la infracţiunile pentru care legea penală a prevăzut expres necesitatea
plângerii prealabile, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale. În partea specială a Codului
penal nu se specifică în nici o situaţie că retragerea plângerii prealabile are drept efect
înlăturarea răspunderii penale, întrucât, conform prevederilor generale din art. 143 Cod penal,
retragerea plângerii prealabile este posibilă în toate cazurile în care s-a introdus o asemenea
131
plângere. Plângerea prealabilă produce efect in rem. Acţiunea penală introdusă împotriva unui
participant la infracţiune se extinde şi asupra celorlalţi. Pe cale de consecinţă, retragerea
plângerii prealabile are acelaşi efect in rem; acţiunea penală stingându-se cu privire la toţi
inculpaţii. Retragerea plângerii prealabile faţă de unul sau de unii din participanţii la infracţiune
este lipsită de eficienţă, în sensul că răspunderea nu se înlătură nici pentru cei anume vizaţi şi
nici pentru ceilalţi32. Retragerea plângerii prealabile urmează a se face în raport de fapta
penală săvârşită, în aşa fel încât prin aceasta să se ajungă la stingerea acţiunii penale pentru
toţi participanţii. Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie necondiţionată şi totală. Din
moment ce într-o cauză penală partea vătămată deşi şi-a retras plângerea a cerut totuşi
soluţionarea acţiunii civile, înseamnă că această cerinţă nu era satisfăcută. În consecinţă,
instanţa nu trebuia să dispună încetarea procesului penal şi respingerea ca inadmisibilă a
cererii de obligare a inculpatului la despăgubiri civile. Nicio dispoziţie legală nu condiţionează
valabilitatea retragerii plângerii prealabile de modul cum aceasta s-a întocmit sau s-a realizat,
singura cerinţă fiind ca declaraţia să emane de la partea care are dreptul să dispună asupra
ei34. Instanţa nu poate lua act de declaraţia unei părţi că îşi retrage plângerea prealabilă într-un
alt dosar decât cel supus judecăţii, din moment ce cauzele nu fuseseră conexate. Dispoziţiile
articolului 13 din Codul de procedură penală, care permit inculpatului să ceară continuarea
procesului penal, sunt valabile şi în cazul retragerii plângerii prealabile. În cazul în care cel
vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu (art. 144 alin. 1 Cod penal). De
aceea, în asemenea cazuri, dacă acţiunea a fost declanşată de procuror, lipsa plângerii
prealabile nu poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii penale. Împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile expres prevăzute în legea penală şi numai cu
privire la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat. Împăcarea părţilor produce efecte
in personam. Împăcarea părţilor are un caracter independent faţă de instituţia introducerii,
respectiv a retragerii plângerii prealabile. Deşi adesea cele două instituţii sunt alăturate, există
cazuri când pornirea acţiunii se face la plângerea prealabilă, fără ca împăcarea părţilor să ducă
la extinderea acţiunii (exemplu: violul – art. 217 alin. 1, hărţuirea sexuală – art. 223 Cod penal),
şi invers, când pornirea acţiunii se face din oficiu, dar împăcarea părţilor constituie o cauză de
împiedicare a exercitării în continuare a acţiunii penale (exemplu: seducţia – art. 219 Cod
penal). În articolul 144 din Codul penal se prevede că prin împăcarea părţilor se stinge şi
acţiunea civilă. Această dispoziţie se justifică prin aceea că acţiunea civilă în procesul penal
este un accesoriu al acţiunii penale şi, deci din moment ce părţile s-au împăcat, nu are rost să
continue acţiunea civilă36. În practică, adeseori, împăcarea părţilor este condiţionată de
realizarea ulterioară a despăgubirilor pe care inculpatul înţelege să le suporte de bunăvoie.
Împăcarea trebuie să intervină înaintea rămânerii definitive a hotărârii. Împăcările ulterioare nu
132
produc efecte penale. Declaraţia de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare nu poate fi
făcută decât de cel în cauză sau altă persoană pe bază de mandat special. Împăcarea
persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă survine
fie prin intermediul reprezentanţilor legali, fie cu încuviinţarea dată de aceştia, potrivit legii.
Împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. Soluţiile ce pot fi dispuse în
cazul împăcării părţilor sunt, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.
Împăcarea părţilor având loc între învinuit sau inculpat, pe de o parte, şi persoana vătămată
sau partea vătămată, pe de altă parte, soluţia clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate
pune problema lipsei învinuitului sau inculpatului în cauza penală. i) S-a dispus înlocuirea
răspunderii penale Conform actualei reglementări răspunderea penală nu poate fi înlocuită
decât printr-o sancţiune cu caracter administrativ, aplicată de instanţă. Prin Legea nr. 104/1992
au fost abrogate toate formele de influenţare obştească din Codul penal. Articolul 19 din Codul
penal prevede că sancţiunile cu caracter administrativ pe care le aplică instanţa de judecată în
caz de înlocuire a răspunderii penale, sunt: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda
de la 100 – 2.500 lei. Dispoziţiile exprese ale legii prevăd că înlocuirea răspunderii penale
rămâne în caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale, aplicabil exclusiv de instanţă. Din
prevederile legale rezultă că tragerea la răspundere penală sau înlocuirea acesteia cu o
măsură administrativă constituie un act de justiţie, care trebuie să revină numai instanţei nu şi
procurorului. Potrivit art. 278unu alin. 2 Cod procedură penală, împotriva ordonanţei prin care s-
a dispus înlocuirea răspunderii penale se poate face plângere, în termen de 20 zile de la
înştiinţarea persoanelor interesate. În toate cazurile, punerea în executare a ordonanţei de
înlocuire a răspunderii penale se face după expirarea termenului de 20 zile de la data
înştiinţării, iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia. În cazul în
care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile
prevăzut în art. 277 Cod procedură penală, termenul de 20 de zile prevăzut în art. 278unu alin.
1 curge de la data expirării termenului de 20 de zile. Soluţiile ce pot fi date înlocuirii răspunderii
penale sunt: încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal. Întrucât înlocuirea
răspunderii penale se poate face numai cu privire la învinuit sau inculpat, el fiind deci cunoscut;
soluţia clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate vorbi de lipsa învinuitului sau inculpatului
în cauza penală. i1) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Prin Legea nr. 281/2003
privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale a fost
introdus acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acţiunii penale, avându-se în
vedere faptul că legea penală prevede unele cauze de nepedepsire cum ar fi: avortul, prevăzut
de art. 190 alin 5 lit. a-c din Codul penal; punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de
133
a se îngriji – art. 198 alin. 2 Cod penal; bigamia – art. 227 alin. 3 Cod penal; tăinuirea – art. 267
alin. 2, raportat la art. 357 alin. 2 din Codul penal; complotul – art. 286 alin. 4 Cod penal;
nedenunţarea – art. 292 alin. 2, 3 şi 4 din Codul penal; darea de mită – art. 309 alin. 5 Cod
penal; traficul de influenţă – art. 312 alin. 3 Cod penal; mărturia mincinoasă – art. 335 alin. 3
Cod penal; nedenunţarea unor infracţiuni – art. 338 alin. 3 şi 4 din Codul penal; favorizarea
infractorului – art. 340 alin. 3 Cod penal; omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare – art.
341 alin. 2 Cod penal; constituirea unui grup infracţional organizat – art. 354 alin. 4 Cod penal;
asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 355 alin. 3 Cod penal; încăierarea – art. 366
alin. 4 Cod penal şi producerea şi punerea în circulaţie de mărfuri şi dispozitive pirat – art. 432
alin. 10 din Codul penal. j) Există autoritate de lucru judecat. Acest caz de împiedicare a
promovării sau exercitării acţiunii penale produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-
ar putea da o altă încadrare juridică. La autoritatea de lucru judecat se ajunge prin promovarea
şi exercitarea acţiunii penale, până la soluţionarea cauzei în mod definitiv de către instanţa de
judecată. În mod normal, acţiunea penală ia sfârşit prin soluţionarea cauzei de către instanţa de
judecată competentă, punându-se astfel capăt conflictului de drept penal care a format obiectul
acţiunii penale. Cele dispuse prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, care a soluţionat
conflictul de drept penal, constituie lucru judecat. Împotriva hotărârii care a obţinut o asemenea
autoritate nu se pot exercita decât căile de atac extraordinare. Autoritatea hotărârilor definitive
se sprijină pe prezumţia că ele reflectă adevărul. Lucrul judecat rezultă deci din dispozitivul
hotărârii prin care s-a statuat, cu caracter definitiv şi irevocabil, în fapt şi în drept, asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei celui supus judecăţii. Lucrul judecat face ca hotărârea definitivă să
capete putere executorie, adică forţa executorie recunoscută de către lege. Totodată, lucrul
judecat, împiedicând orice nouă urmărire a faptei care a format obiectul unei judecăţi, formează
sau produce autoritatea de lucru judecat. Cauza intervine atunci când procesul penal a fost
declanşat sau acţiunea penală a fost pusă din nou în mişcare din eroare, şi operează chiar
dacă fapta anterior judecată ar putea primi o altă încadrare juridică (de exemplu: furt în loc de
tâlhărie, înşelăciune în loc de abuz de încredere etc.). Potrivit acestui caz, autoritatea de lucru
judecat, presupune că nici o persoană care a fost definitiv judecată pentru o faptă prevăzută de
legea penală nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru acea faptă. De fapt, acesta este efectul
cel mai important al autorităţii lucrului judecat faţă de acţiunea penală. Lucrul judecat pune
capăt conflictului de drept penal adus în faţa instanţei de judecată, iar autoritatea de lucru
judecat împiedică o nouă urmărire a acelui conflict care a fost deja soluţionat în mod definitiv.
„Aşadar, puterea lucrului judecat împiedică o nouă urmărire penală pentru aceeaşi faptă şi
împotriva aceleiaşi persoane, prin stingerea pe cale procesuală a acţiunii penale exercitate în
faţa instanţei de judecată“. Pentru a se invoca autoritatea de lucru judecat şi deci pentru a se
reţine că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai
134
poate fi exercitată, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o hotărâre
definitivă prin care să se fi soluţionat în fond conflictul de drept penal; urmărirea penală nouă să
se îndrepte împotriva aceleiaşi persoane care a fost anterior judecată; noua urmărire penală să
privească aceeaşi faptă concretă în legătură cu care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă.
Constatând îndeplinirea acestor condiţii şi reţinând existenţa autorităţii lucrului judecat,
procurorul, în faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c
Cod procedură penală), iar instanţa de judecată, în faza de judecată, dispune încetarea
procesului penal (art. 345 alin. 3 combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedură
penală). Procurorul, la dispunerea încetării urmăririi penale, întocmeşte o ordonanţă de
încetarea urmăririi penale, în dublu exemplarSoluţia clasării nu poate fi dată în cazul acestui
impediment, deoarece autoritatea de lucru judecat priveşte o anumită faptă şi o anumită
persoană. În ipoteza în care hotărârea definitivă priveşte pe mai mulţi făptuitori, cauza
operează in rem.

64) Neagravarea situaţiei în propriul apel.

Instanta de apel, solutionand cauza, nu poate crea o situatie mai grea pentru cel care a
declarat apel. De asemenea, in apelul declarat de procuror in favoarea unei parti, instanta de
apel nu poate agrava situatia acesteia Efectul neagravant al apelului, cunoscut în literatura de
specialitate sub denumirea de non reformatio in peiuj , impune instanţei de apel obligaţii de a
nu crea în urma soluţionării cauzei o soluţie mai grea pentru cel care a declarat apel (art.372
alin.1). Regula non reformatio in peiuj reprezintă un beneficiu acordat de lege celui ce doreşte
reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exercitarea drepturilor personale prin eliminarea
riscului ca acela ce exercită calea de atac să-şi creeze o situaţie mai grea. Este posibil ca
reexamnirea cauzei în apel să ducă la concluzia că hotărârea pronunţată în primă instanţă este
nelegală şi netemeincă, însă potrivit regulii non refomatio in pejus, agravarea situaţiei pentru
partea care a declarat apelul nu este permisă, chiar dacă ea ar corespunde adevărului. Astfel,
neconcilierea între principiul analizat şi princiile fundamentale ale legalităţii şi aflării adevărului
este rezolvată în favoarea principiului non reformatio in pejus. Pentru a avea deplină eficienţă
legală, regula non refomatio in pejus nu funcţionează decât în cazul folosirii propriei căi de atac.
Astfel, dacă una dintre părţile cauzei declară apel şi o dată cu acesta declară apel şi procurorul,
însă în defavoarea ei, sau o altă parte cu interese contrare, şi este admis doar apelul ultimei
persoane, regula menţionată nu funcţionează, situaţia părţii putându-se agrava. În literatura de
specialitate şi practica judiciară, expresia “ neagravarea situaţiei” a fost analizată în sensul ei
larg, cuprinzând orice înrăutăţire a situaţiei părţii care a exercitat calea de atac. Astfel, în apelul

135
declarat de inculpat, instanţa de apel nu poate reţine starea de recidivă care în mod greşit nu
fusese reţinută de prima instanţă, nu poate schimba încadrarea juridică a faptei într-o
infracţiune mai gravă ( chiar dacă pedeapsa aplicată ar fi mai mică ), nu poate reţine în sarcina
acestuia mai multe infracţiuni în concurs faţă de o singură infracţiune reţinută în fond, nu poate
înlocui suspendarea executării pedepsei închisorii cu executarea pedepsei la locul de muncă În
doctrină s-a impus opinia conform căreia, prin obligarea la tratament medical a inculpatului, ca
urmare a soluţionării apelului său, nu a fost încălcată regula non reformatio in pejus, ci,
dimpotrivă, a fost satisfăcut un interes al său, interes cu privire la care, în cazul de faţă, el şi-a
manifestat expres dorinţa.Ca urmare a caracterului său absolut, regula non reformatio in pejus
funcţionează în orice cadru procesual declanşat ca urmare a promovării apelului ( în cazul
desfinţării cu trimitere spre rejudecare sau în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea
completării urmării penale). Chiar dacă nu este parte în proces, anumite implicaţii ale regulii
non reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care titluar al apelului este procurorul. Astfel,
potrivit art.372 alin.(2), în apelul declarat de procuror în favoarea uneia dintre părţi, instanţa nu
poate agrava situaţia acestuia. Apelul declarat de procuror, nu poate fi circumscris ipotezei de
mai sus.

65) Noţiunea de infracţiune flagrantă. Cazurile de aplicare a procedurii speciale.

Este flagranta infractiunea descoperita in momentul savarsirii sau imediat dupa savarsire. Este,
de asemenea, considerata flagranta si infractiunea al carei faptuitor, imediat dupa savarsire,
este urmarit de persoana vatamata, de martorii oculari sau de strigatul public, ori este surprins
aproape de locul comiterii infractiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l
presupune participant la infractiune.In cazurile de mai sus, orice persoana are dreptul sa prinda
pe faptuitor si sa-l conduca inaintea autoritatii. Infractiunile flagrante pedepsite prin lege cu
inchisoare mai mare de 3 luni si de cel mult 5 ani, precum si formele agravate ale acestor
infractiuni, savarsite in municipii sau orase, in mijloace de transport in comun, balciuri, targuri,
porturi, aeroporturi sau gari, chiar daca nu apartin unitatilor teritoriale aratate mai sus, precum
si in orice loc aglomerat. Existenţa unei proceduri speciale privind urmărirea şi judecata în cazul
infracţiunilor flagrante a fost generată de situaţia particulară a descoperirii infracţiunii, şi
anume în momentul comiterii acesteia sau imediat după săvârşire. Având în vedere aceste
particularităţi, probaţiunea este mult mai uşoară, datele cu privire la comiterea infracţiunii fiind
furnizate de persoanele care au asistat sau au luat cunoştinţă în mod direct de consecinţele
acesteia. Distincţia pe care legiuitorul o face cu privire la infracţiunile flagrante o întâlnim însă
numai în Codul procesual penal, fără a exista o asemenea distincţie şi în domeniul substanţia.
Drept consecinţă, nu se constată deosebiri în ceea ce priveşte regimul sancţionator între
136
infracţiunile flagrante şi infracţiunile neflagrante. Simplificarea procedurii în cazul urmăririi şi
judecării infracţiunilor flagrante duce, în mod firesc, şi la desfăşurarea într-un ritm rapid a
procesului penal, mai accelerat decât în cazul procedurii obişnuite, motiv pentru care este
cunoscută şi sub denumirea de procedură urgenta. Această simplificare şi comprimare a
procedurii în cazul infracţiunilor flagrante este justificată de condiţiile comiterii şi reţinerii
infracţiunilor flagrante, împrejurări care înlătură aproape complet posibilitatea unei erori
judiciare. Se apreciază că această procedură este una sumară, considerându-se însă că, prin
derogările existente, nu se aduce atingere minimului de garanţii necesare pentru justa
soluţionare a infracţiunilor flagrante. În acest context, se apreciază că reglementarea specială
privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante dă satisfacţie sporită principiului
operativităţii, grăbind totodată, prin derogările existente, restabilirea ordinii de drept perturbată
prin comiterea infracţiunii. Conceptul, noţiunea de flagrant, din punct de vedere juridic,
semnifică în sens larg, o infracţiune descoperită în momentul comiterii, chiar provenienţa
noţiunii sugerând acest sens: termenul de flagrant derivă din participiul fragrant-tis al verbului
latin flagro-flagrare (a arde) şi care, folosit în context juridic, sugerează o contextualitate
temporală referitoare la momentul comiterii infracţiunii şi prinderea presupusului autor. Luând în
considerare înţelesul noţiunii de flagranţă şi regelementarea infracţiunii flagrante dată de Codul
de procedură penală, se poate aprecia că noţiunea de flagranţă în domeniul juridic semnifică
prinderea autorului în „focul“ acţiunii sale sau imediat după aceea. Potrivit dispoziţiilor art. 465,
este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este,
de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire,
este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins
aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură al
presupune participant la infracţiune. În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să
prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii. Plecând de la această reglementare dată
în cele două alineate de art. 465, s-a considerat că infracţiunea flagrantă poate fi reţinută sub
două forme, una tipică, flagrantă propriu-zis, şi o altă formă asimilată, cvasiflagrantă.
Infracţiunea flagrantă tipică, propriu-zisă, este sub forma prevăzută de art. 465 alin. (1): este
flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat după săvârşire.
Din redactarea textului reiese că infracţiunea flagrantă tipică se prezintă în două ipoteze. În
ceea ce priveşte prima ipoteză care atrage starea de flagranţă, legiuitorul a fixat un cadru
determinabil (descoperirea în momentul săvârşirii), termenul de „săvârşirii“ având înţelesul dat
de art. 144 C. pen.. Pentru cea de-a doua ipoteză (infracţiunea descoperită imediat după
săvârşire), legiuitorul nu prevede un criteriu fix, determinabil în timp. Aşa cum sugerează şi
redactarea textului, „imediat după săvârşire“ înseamnă cât mai aproape de momentul
săvârşirii, aprecierea în timp de acest moment neputând fi însă stabilită în textul de lege ca o
137
determinantă fixă, motiv pentru care este acceptat punctul de vedere că organul judiciar, în
funcţie de datele concrete, este cel care trebuie să aprecieze starea de flagranţă.În cazul
ambelor ipoteze se presupune însă că, pentru reţinerea stării de flagranţă, nu este necesară
numai descoperirea infracţiunii, dar şi prinderea autorului. Prin urmare, descoperirea infracţiunii
în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, presupune şi prinderea autorului în acel
moment sau imediat după aceea. Chiar noţiunea de flagranţă, pe plan juridic, presupune o
relaţie directă între descoperirea infracţiunii în condiţiile arătate şi prinderea autorului, lipsa
acestuia excluzând reţinerea ca flagrantă a infracţiunii. Infracţiunea cvasiflagrantă (forma
asimilată). Potrivit art. 465 alin. (2) C. proc. pen. „Este, de asemenea, considerată flagrantă şi
infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de
martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu
arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune“. Din
redactarea textului reiese că starea de cvasiflagranţă o întâlnim în două situaţii. Prima situaţie
este în cazul infracţiunii al cărei făptuitor imediat după săvârşire este urmărit de persoana
vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public. Se presupune deci că, după săvârşire,
autorul a părăsit locul faptei, iar din acel moment el este urmărit de persoana vătămată,
martorii oculari sau strigătul public În textul de lege se precizează că făptuitorul este urmărit de
partea vătămată, martorii oculari, întrucât acestea sunt categoriile de persoane care, în mod
firesc, observă comiterea faptei oferind, totodată, certitudinea a identităţii făptuitorului. Prin
„strigătul public. Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, trebuie înţeles strigătul de
alaramare, de ajutor al celor prezenţi la comiterea infracţiunii sau aflaţi în apropierea locului
faptei. A doua situaţie o întâlnim în cazul în care făptuitorul este surprins aproape de locul
comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune
participant la infracţiune. Şi această situaţie de flagranţă este condiţionată de o apropiere în
timp între momentul săvârşirii faptei şi cel al prinderii făptuitorului, folosirea în text a termenului
de surprindere, în contextul respectiv, fiind sugestivă din acest punct de vedere. Textul de lege
prevede pentru reţinerea stării de flagranţă îndeplinirea cumulativă şi a altor condiţii: făptuitorul
să fie surprins cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant
la infracţiune. În conformitate cu dispoziţiile art. 465 alin. (3), în cazul săvârşirii unei infracţiuni
flagrante, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţilor.
Reglementarea este impusă de faptul că de puţine ori organele judiciare iau cunoştinţă direct
de comiterea unei infracţiuni flagrante, impunându-se cu necesitate prinderea şi identificarea
făptuitorului, în condiţiile arătate. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, prinderea
făptuitorului de o persoană particulară care nu aparţine unui organ judiciar abilitat să dispună
luarea unor măsuri preventive nu are caracterul unui act procesual. Această condiţie este
privită ca un act de sprijin obştesdat organelor judiciare, izvorâtă dintr-un sentiment de
138
solidaritate umană şi obligaţii cetăţenşti faţă de comiterea unor acte cu caracter infracţional.
Autoritatea înaintea căreia este condus făptuitorul poate fi atât un organ judiciar, cât şi o altă
autoritate de stat, care va sesiza, la rândul său, organul judiciar. Aşa cum reiese şi din
denumirea Titlului IV, Capitolul I, al Codului de procedură penală, reglementarea specială
priveşte urmărirea şi judecarea numai a unor infracţiuni flagrante. De altfel, şi din cuprinsul art.
466 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 ) reiese că numai anumitor infracţiuni
flagrante, aşa cum sunt definite în art. 465, li se aplică procedura specială în faza urmăririi şi
judecării, cazurile de aplicare fiind prezentate în cuprinsul acestui articol. Pentru a fi aplicată
procedura specială privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, trebuie îndeplinite
cumulativ, următoarele condiţii: infracţiunea să fie flagrantă; pentru infracţiunea respectivă să
fie prevăzută pedeapsa închisorii mai mare de un an şi cel mult 12 ani, precum şi în cazul
formelor agravate ale acestor infracţiuni; infracţiunea să fie săvârşită într-un anumit loc:
municipii sau oraşe, în mijloacele de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi
sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice loc
aglomerat. Prima condiţie, constând în starea de flagranţă, se consideră a fi îndeplinită în cazul
în care organul judiciar constată incidenţa dispoziţiilor art. 465 (care au fost analizate anterior).
Cea de-a doua condiţie se referea la pedeapsa pe care legea o prevede pentru infracţiunea
respectivă. Astfel, prin dispoziţiile art. 466, legiuitorul a limitat aplicarea procedurii speciale
numai la o anumită categorie de infracţiuni, şi anume la cele sancţionate de lege cu închisoare
mai mare de un an şi de cel mult 12 ani, precum şi formele lor agravate. Excluderea
infracţiunilor sancţionate cu o pedeapsă mai mică de un an are drept temei gradul scăzut de
pericol social, ceea ce nu ar justifica aplicarea procedurii speciale. În ceea ce priveşte
infracţiunea pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 12 ani, care au
un grad ridicat de pericol social, cazuri în care, de regulă, şi probaţiunea este mai complexă, s-
a considerat că soluţionarea într-un timp scurt ar putea genera erori judiciare. Modul de
redactare al art. 466 C. proc. pen. a generat însă şi controverse, în ceea ce priveşte
formularea „ precum şi formele agravate ale acestei infracţiuni“, sancţionate cu închisoare mai
mare de un an şi de cel mult 12 ani. Unele instanţe au considerat că formularea se referă la
infracţiunile pentru care se prevede o pedeapsă între limitele prevăzute de text şi anume mai
mare de un an şi cel mult 12 ani, dar care se săvârşesc în împrejurările prevăzute de art. 75 C.
pen. şi care constituie circumstanţe agravante, legale sau judiciare. Alte instanţe au considerat
că formularea se referă la cazurile în care infracţiunile sancţionate în forma simplă cu
închisoarea între limitele prevăzute de text sunt săvârşite în condiţii ce duc la încadrarea lor
într-o infracţiune calificată sau într-o formă agravată conform prevederilor Codului penal, Partea
specială sau a altor legi speciale şi care atrag pedepse ce pot depăşi 12 ani închisoare. În
această situaţie, pentru asigurarea unei practici judiciare unitare Plenul fostului Tribunal
139
Suprem, printr-o decizie de îndrumare, a considerat ca legală cea de-a doua soluţie1. Astfel, s-a
decis că procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante se aplică
infracţiunilor sancţionate de lege cu închisoare mai mare de 3 luni şi cel mult 5 ani (acestea
erau limitele prevăzute în vechea reglementare), chiar şi în cazul în care aceste infracţiuni sunt
săvârşite în condiţii ce determină încadarea lor într-o infracţiune calificată sau într-o formă
agravată – conform prevederilor din partea specială a Codului penal sau a altor legi speciale –
şi care atrag, astfel, sancţiuni ce depăşesc 5 ani închisoare. Se motivează că, deşi în lege nu
se arată că limitele indicate în dispoziţiile art. 466 C. proc. pen. se referă la formele simple ale
infracţiunilor, totuşi, din faptul că în acelaşi text se menţionează că procedura specială se aplică
şi formelor agravate ale aceloraşi infracţiuni rezultă în mod evident că aceste limite se referă la
formele simple. Infracţiunile sancţionate de lege în forma simplă cu închisoare în limitele arătate
în art. 466 C. proc. pen. pot fi săvârşite însă în anumite condiţii agravante, prevăzute în mod
expres în partea specială a Codului penal sau în legi speciale, altele decât cele prevăzute în
art. 75 C. pen., căpătând astfel o formă agravantă sau devenind infracţiuni calificate. La aceste
condiţii agravante, care califică o infracţiune prin prevederea lor într-un alt text sau care
agravează o infracţiune prin menţionarea lor în acelaşi text de bază, se referă art. 466 C. proc.
pen. prin noţi., căpătând astfel o formă agravantă sau devenind infracţiuni calificate. La aceste
condiţii agravante, care califică o infracţiune prin prevederea lor într-un alt text sau care
agravează o infracţiune prin menţionarea lor în acelaşi text de bază, se referă art. 466 C. proc.
pen. prin noţiunea „formele agravate ale aceleeaşi infracţiuni“. Noţiunea nu se referă la
circumsatnţele agravante prevăzute de art. 75 C. pen., deoarece acestea sunt luate în
considerare la individualizarea pedepsei atât în cazul în care s-a reţinut forma simplă sau
agravată a unei infracţiuni, cât şi cazul în care s-a reţinut o infracţiune calificată, ceea ce
înseamnă că ele nu sunt de natură să agraveze infracţiunea, ci numai pedeapsa ce urmează a
fi aplicată. Astfel, conform practicii judiciare constituite în baza vechei reglementări, s-a decis că
infracţiunea de tâlhărie nu poate fi urmărită şi judecată potrivit procedurii speciale prevăzută de
art. 465 şi urm. C. proc. pen. deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 466:
infracţiunea de tâlhărie este pedepsită prin lege cu închisoare mai mare de 5 ani iar, pe de altă
parte, aceasta nu este o formă agravată a unei alte infracţiuni, a cărei formă simplă să fie
sancţionată cu închisoarea până la 5 ani. De asemenea, faptul că printre infracţiunile flagrante
concurente săvârşite de inculpat este şi una pentru care, potrivit art. 209 alin. (3) C. proc.pen.,
urmărirea penală se efectuează de procuror, nu înlătură aplicarea dispoziţiilor speciale cu
privire la urmărirea infracţiunii flagrante prevăzute în art. 466 şi urm. C. proc. pen. Aplicarea
dispoziţiilor speciale privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante a fost mult
restrânsă în ultima perioadă, fapt datorat modificărilor repetate în materie penală, mai ales prin
Legea nr. 140/1996 de modificare a Codului penal prin acre maximul special al pedepselor a
140
fost mărit, depăşind la majoritatea infracţiunilor pragul de 5 ani pentru forma simplă prevăzută
de art. 466 C. proc. pen. În aceste condiţii, modificările aduse prin Lgea nr. 281/2003
corespund cerinţelor impuse atât de literatura de specialitate, cât şi de practica judiciară. Cea
de a treia condiţie prevăzută de lege în aplicarea dispoziţiilor speciale privind infracţiunile
flagrante se referea la locul săvârşirii, care trebuie să fie un mijloc de transport în comun,
bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate
mai sus, precum şi în orice loc aglomerat. Din redactarea textului, cu privire la îndeplinirea
acestei condiţii, rezultă condiţionarea aplicării procedurii speciale de comiterea infracţiunii într-
un loc aglomerat, fapt sugerat atât de natura sau destinaţia locurilor enumerate, cât şi
precizarea făcută în finalul textului „precum şi în orice loc aglomerat“. Aplicarea procedurii
flagrante cu această condiţionare poate fi explicată de faptul că asemenea locuri aglomerate
constituie un cadru favorizant care uşurează comiterea infracţiunii, situaţie demonstrată şi
statistic, ipoteză în care şi reacţia organului judiciar, precum şi aplicarea unei sancţiuni trebuie
să fie cât mai rapide. Din analiza textului reiese că procedura specială se aplică infracţiunilor
săvârşite numai în municipii şi oraşe, fiind excluse deci comunele şi satele, iar în cazul
mijloacelor de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări procedura
specială se aplica chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale indicate în art. 466 alin. (2), adică
municipiilor sau oraşelor. Aplicarea procedurii speciale, ţinând cont de condiţia privind locul
săvârşirii infracţiunii, urmează a fi apreciată, în funcţie de datele concrete, de organelle
judiciare. Astfel, furtul se consideră flagrant cazul în care persoana vătămată, căreia i s-a
sustras din buzunar o sumă de bani în timp ce se afla în tramvai, constatând lipsa banilor la
coborârea din mijlocul de transport, i-a urmărit imediat pe cei bănuiţi de săvârşirea faptei, care
au recunoscut faţă de ea săvârşirea sustragerii. În consecinţă, în mod legal judecata s-a
desfăşurat după procedura specială prevăzută în art. 465 şi urm. C. proc. pen.

66) Nulităţile ca sancţiuni procedurale penale.

Incalcarile dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal atrag nulitatea
actului, numai atunci cand s-a adus o vatamare care nu poate fi inlaturata decat prin anularea
acelui act. Dispozitiile relative la competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, la
sesizarea instantei, la compunerea acesteia si la publicitatea sedintei de judecata sunt
prevazute sub sanctiunea nulitatii. De asemenea, sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii si
dispozitiile relative la participarea procurorului, prezenta inculpatului si asistarea acestuia de
catre aparator, cand sunt obligatorii potrivit legii, precum si la efectuarea anchetei sociale in
cauzele cu infractori minori. Ea poate fi invocata in orice stare a procesului si se ia in
141
considerare chiar din oficiu. Incalcarea oricarei alte dispozitii legale decat cele prevazute in alin.
2 atrage nulitatea actului in conditiile alin. 1, numai daca a fost invocata in cursul efectuarii
actului cand partea este prezenta sau la primul termen de judecata cu procedura completa
cand partea a lipsit la efectuarea actului. Instanta ia in considerare din oficiu incalcarile, in orice
stare a procesului, daca anularea actului este necesara pentru aflarea adevarului si justa
solutionare a cauzei. Noţiune. Condiţiile generale ale nulităţilor. Sancţiuni procedurale tipice,
nulităţile invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea
dispoziţiilor legale, prin omisiuni sau violarea formlelor prescise de lege. Nulitatea, ca sancţiune
procedurală, poate invalida atât actele procesuale, cât şi actele pocedurale efectuate contrar
dispoziţiilor legale. Potrivit dispoziţiilor art.197 alin.(1) C.proc.pen., pentru anularea unui act
procesual sau procedural ce cer a fi întrunite cumulativ condiţiile: să se constate o încălcare a
dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal; încălcarea dispoziţiilor
legale care disciplinează desfăşurarea procesului penal să aibă ca urmare producerea unei
vătămări procesuale; vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului
îndeplinit prin încălcarea legii. Clasificarea nulităţilor. Nulităţile se pot clasifica în funcţie de mai
multe criterii. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile pot fi: nulităţile exprese, care
intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale anume individualizate de legiuitor, cum ar fi
dispoziţiile referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea
instanţei, la compunerea acesteia, la publicitatea şedinţei de judecată etc. Temeiul legal în
acest caz îl constituie art.197 alin.(2). nulităţi virutale, care pot interveni în cazul nerespectării
altor dipoziţii legale. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.2 şi art.197 alin.(1) şi alin.(4).
După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, deosebim între: nulităţi absolute.Nulităţile
aboslute sunt prevăzute în art.197 alin.(2) C.proc.pen. şi intervine în cazul încălcării unor
dispoziţii legale circumstanţiale. Nulităţile absolute se caracaterizează prin următoarele:
vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure; cel care invocă nulitatea nu trebuie să
facă dovada existenţei vătămării; pot fi invocate în orice stare a procesului şi nu pot fi înlăturate
în nici un mod, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege; pot fi invocate de orice parte din
porces şi se iau în considerare chiar şi din oficiu. Potivit art.197 alin.(2), sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea
persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judectă.
De asemenea, sunt prevăzute şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenta
inculpatului şi asistarea acestuia de apărător, când sunt obligotrii, potrivit legii, precum şi la
efectuarea anchetei sociale în cazurile cu infractori minori. nulităţile relative. Potrivit art.197 alin.
(4) raportat la art.197 alin.(1), încălcarea oricărei alte dipoziţii de cele prevăzute în art.197 alin.
(2) ( deci altele decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute ) atrage
nulitatea actului doar atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin
142
anularea actului şi numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului, când partea este
prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea a lipsit de la
efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcarea, în orice stare a procesului,
dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Pe
cale de consecinţă, nulităţile relative se caracterizează prin: vătămarea produsă prin
nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune; nulităţile relative pot
fi invocate numai până la un anumit moment procesual prevăzut de lege ( în cursul efectuării
actului, când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedură completă );
nulităţile relative sunt luate în considerare numai dacă au fost invocate de un anumit subiect
circumstanţial ( cel căruia i s-a produs vătămarea în drepturile sale procesuale ); poate fi
acoperit prin voniţa părţilor, acestea putând decide să nu invoce nulitatea. În mod excepţional,
nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată în cazurile în care
anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Efectele
nulităţilor. Indiferent de modalitate abolută sau relativă a nulităţii, acesta, odată constatată,
lipseşte de efecte juridice actul afectat, din momentul efecuări lui ( ex tunc ) , şi nu din
momentul constatării nulităţii ( ex nunc ). De asemenea, actele anulate, se refac, de regulă, de
către organul juidiciar care le-a întocmit iniţial, şi rareori de către un alt organ, potrivit regulilor
de competenţă. Având în vedere că între diferitele acte efectuate într-o cauza există corelaţii, în
doctrină s-a discutat dacă nulitate unui act atrage şi nulitatea actelor anterioare, concomitente
sau posterioare, faţă de care nulitatea actului declarat se impune prin legătură cauzală. Aceste
efect extensiv al nulităţii este reglementat în mod diferenţiat în legislaţiile altor state.Astfel,
Codul italian consacră efectul extensiv de plin drept asupra actelor întocmite ulteriror actului
viciat, iar în cazul actelor respectiv sunt sau nu lovite de nulitate în funcţie de legătura lor cu
actul viciat. În legislaţia franceză este consacrat numai efectul extensiv al nulităţii actelor
ulterioare actului viciat. Codul de procedură penală român actul nu cuprinde dispoziţiile exprese
în ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii, urmând ca prorogarea acestui efect să fie
apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare care trebuie să precizeze relaţia ce
există între actul anualt şi celelalte acte procesuale întocmite, spre deosebre de Codul de
procedură penală anterior care consacra expres efectul de iradiere al nulităţii în art.104 alin.(1).

67) Obiectul probaţiunii: noţiune, faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii.

Constituie proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei
unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor
necesare pentru justa solutionare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte stabilita.

143
Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata
potrivit convingerii lor, formata in urma examinarii tuturor probelor administrate si conducandu-
se dupa constiinta lor. Obiectul probatiunii (thema probandum) într-o cauzã îl reprezintã
ansamblul faptelor si împrejurãrilor de fapt ce trebuie dovedite – legate atât de latura penalã si
civilã, cât si de unele chestiuni adiacente cauzei. Obiectul probatiunii constituie si el un element
de diferentiere si clasificare a probelor, determinând în limbajul de specialitate categorii cum ar
fi cele de probe admisibile, pertinente, concludente, utile si opusele lor. Din ratiuni legale sau
conceptuale, nu trebuie dovedite normele juridice – cu exceptia celor strãine, a prezumtiilor,
precum si a faptelor evidente ori notorii. În cazul notorietãtii, dispensa de probã nu este
absolutã, ci depinde de gradul de notorietate a faptei sau împrejurãrii respective. Nu se permite
dovedirea unor fapte care, chiar dacã ar fi adevãrate si s-ar putea proba, sunt potrivnice
prezumtiilor legale absolute. De exemplu, desi este de notorietate cã existã copii minune,
deosebit de dotati intelectual si psihic, nu este admisibilã dovada care ar demonstra cã un
minor care nu a împlinit 14 ani are discernãmântul necesar pentru a rãspunde penal. În schimb,
existã fapte a cãror dovedire, în anumite conditii, nu este posibilã. Aceasta este situatia în cazul
faptelor negative total nedeterminate. De pildã, nu s-ar putea dovedi cã o persoanã, în cursul
unei vieti îndelungate, nu a consumat niciodatã bãuturi alcoolice în mãsurã de a determina
mãcar si o usoarã stare ce depãseste normalitatea. Se permite însã dovedirea unui fapt negativ
determinat printr-un fapt pozitiv concret de exemplu, se poate sustine cã o persoanã nu a luat
parte la sãvârsirea unui infractiuni, prin dovedirea faptului pozitiv concret cã la momentul
sãvârsirii acelei infractiuni persoana se afla în altã parte (alibiul).

68) Obiectul şi subiecţii acţiunii civile.

Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului, precum si a partii
responsabile civilmente. Actiunea civila poate fi alaturata actiunii penale in cadrul procesului
penal, prin constituirea persoanei vatamate ca parte civila. Repararea pagubei se face potrivit
dispozitiilor legii civile: in natura, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situatiei anterioare
savarsirii infractiunii, prin desfiintarea totala ori partiala a unui inscris si prin orice alt mijloc de
reparare; prin plata unei despagubiri banesti, in masura in care repararea in natura nu este cu
putinta. De asemenea, se acorda despagubiri banesti pentru folosul de care a fost lipsita partea
civila. Persoana vatamata se poate constitui parte civila in contra invinuitului sau inculpatului si
persoanei responsabile civilmente. Constituirea ca parte civila se poate face in cursul urmaririi
penale, precum si in fata instantei de judecata pana la citirea actului de sesizare. Calitatea de
parte civila a persoanei care a suferit o vatamare prin infractiune nu inlatura dreptul acestei

144
persoane de a participa in calitate de parte vatamata in aceeasi cauza. Obiectul acţiunii civile.
Potrivit dispoziţiilor articolului 14 alin. 1 Cod procedură penală, acţiunea civilă are ca obiect
tragerea la răspundere materială a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. În
aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Codul de procedură penală, instanţele de
judecată nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la limitele
învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea
persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de
ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile
publice. Unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri acţiunea civilă alăturată celei penale
poate fi admisă numai cu privire la pretenţiile formulate pentru prejudiciile cauzate prin
infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa, iar nu şi pentru cele produse prin efectele
secundare sau colaterale ale faptei, care nu au făcut obiectul unei încadrări juridice distincte cu
caracter penal. S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune, deoarece acţiunea civilă nu
poate exceda limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea penală, cât timp ea este
chemată să se pronunţe, sub aspect penal, numai cu privire la infracţiunea ce face obiectul
trimiterii în judecată. De asemenea, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa învestită
cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere
din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice,
este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei
vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei
sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse
ori deteriorate, ca urmare a aceleiaşi fapte. Aceste instanţe din urmă au procedat corect.
Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, „acţiunea civilă are ca obiect tragerea la
răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente“; ea „poate fi
alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca
parte civilă“, iar „repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile“. Din această ultimă
dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că repararea pagubei produse prin infracţiune, în
cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile din
legea civilă. Ori, prin dispoziţiile articolului 998 din Codul civil, care constituie temeiul
răspunderii civile delictuale, se prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara“. Tot astfel, potrivit art.
999 din Codul civil, prin care este reglementată răspunderea civilă în caz de cvasidelicte, „omul
este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat
prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa". În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror
aplicare nu este limitată prin vreo dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la
repararea pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, este evident că legiuitorul nu a
145
urmărit să îngrădească în vreun fel posibilitatea persoanei vătămate, constituită parte civilă, de
a obţine o justă şi integrală reparare a pagubei. De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile
la daunele cauzate numai de efectele ce sunt consecinţa la care se face referire neechivocă
prin textul legii penale incriminator al faptei deduse judecăţii instanţei penale, s-ar deturna
însuşi sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care constă în asigurarea unei juste şi integrale
reparări a prejudiciului cauzat. Imperativul bunei administrări a justiţiei, care impune exercitarea
concomitentă a celor două acţiuni, nu poate permite fragmentarea pretenţiilor civile în funcţie de
caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca urmare a particularităţilor legăturii de
cauzalitate dintre actul incriminat şi efectele acestuia. O astfel de soluţie ar contraveni însuşi
spiritului legii române aplicabile şi reglementărilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană
are dreptul la judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă care să
hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter civil. În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14 din Codul de
procedură penală se are în vedere cazul tipic în care urmarea păgubitoare este unică şi
decurge, în întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea dedusă judecăţii,
aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată o altă soluţie pentru unele situaţii cu urmări
păgubitoare multiple, la care legea nu se referă în mod expres, cum sunt cele create prin
accidentele de circulaţie, când prin aceeaşi faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului,
sunt lezate, de regulă, atât integritatea corporală a victimei, cât şi bunurile acesteia. Cum în
asemenea cazuri toate urmările păgubitoare decurg din aceeaşi faptă, unică, a inculpatului,
deşi aceasta constituie infracţiune numai în raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi
moartea sau vătămarea integrităţii corporale a victimei, este raţional şi echitabil ca toate
pretenţiile de despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale. În
astfel de situaţii este nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui actul de justiţie în mod
complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în interesul părţilor ca judecarea acţiunii civile să fie
realizată, în întregul ei, în faţa instanţei penale. Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit
interesată să fie despăgubită pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de
către instanţa penală, unde acţiunea sa civilă poate fi soluţionată în condiţii de mai mare
celeritate şi cu garanţii de administrare mai lesnicioasă şi completă a probelor. Tot astfel,
posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi de a-şi concentra apărările îl fac şi pe
inculpat să fie interesat în soluţionarea acţiunii civile şi a celei penale în faţa aceleiaşi instanţe.
Este de subliniat că prin soluţionarea de către aceeaşi instanţă a celor două acţiuni,
determinate de săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai promptă, temeinică şi completă
aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a probelor, precum şi evitarea pronunţării de hotărâri
contradictorii. Aşa fiind, nu se poate considera că ar exista raţiuni ca prejudiciul unic suferit de
146
victimă prin săvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică, să fie fragmentat, iar
competenţa de soluţionare a acţiunii civile să fie împărţită între două instanţe - penală şi civilă -
cu toate inconvenientele ce decurg din aceasta. O atare concluzie se impune a fi acceptată nu
numai în cazul faptelor de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de
conducători auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi în orice alte situaţii de comitere
a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe păgubitoare pentru aceeaşi victimă, cum ar fi în
cazul infracţiunilor de omor intenţionat şi de vătămare corporală intenţionată, care au avut ca
urmare şi degradarea îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării, prin săvârşirea căreia
au fost degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost sustrase. În aplicarea
art. 14 din Codul de procedură penală şi a art. 998 din Codul civil, instanţa penală învestită cu
judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere
din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită să
judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte
civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările
corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca
urmare a aceleiaşi fapte. Prin acţiunea civilă din cadrul procesului penal, inculpatul sau partea
responsabilă civilmente pot fi acţionaţi numai în raport de nerespectarea obligaţiilor civile care
decurg din repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune – aşa-numitul delict civil. De aceea,
obiectul acţiunii civile este tragerea la răspundere civilă delictuală. Răspunderea civilă
delictuală are o funcţie reparatorie relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile
dintre subiecţii activi şi pasivi ai acţiunii şi chiar în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi
răspunderea, valorile deteriorate sau distruse, nu pot fi, întotdeauna, recuperate pe deplin, în
materialitatea lor. Aşa cum s-a mai arătat, prin dispoziţiile Codului de procedură penală (art. 14
alin. 3) se dispune expres că repararea pagubei se face, potrivit dispoziţiilor legii civile, în
natură, prin: restituirea lucrului; restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii; desfiinţarea
totală sau parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare în natură. În cazul în care
repararea în natură nu este cu putinţă, inculpatul şi partea responsabilă civilmente pot fi obligaţi
la plata unei despăgubiri băneşti. Când este posibilă repararea pagubei în natură şi organele
judiciare nu procedează în acest fel, acordarea de despăgubiri băneşti nu corespunde unei
corecte aplicări a prevederilor art. 14 alin. 3 Cod procedură penala. Prin dauna produsă prin
infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de partea civilă, cât şi folosul sau câştigul de
care aceasta a fost lipsită prin infracţiune. Folosul sau câştigul nerealizat poate fi acordat atât în
cazul în care reparaţia se face în natură, cât şi în cazul în care se face prin plata unui
echivalent bănesc. Spre exemplu, în cazul în care reparaţia s-a făcut prin restituirea lucrului,
partea civilă poate cere despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsită pentru perioada cât
lucrul i-a fost sustras. În cazul sustragerii unor sume de bani, autorul infracţiunii va fi obligat să
147
acopere atât prejudiciul efectiv cauzat, cât şi dobânda legală aferentă, plătibilă pe toată durata
de timp de la data săvârşirii infracţiunii şi până la achitarea sumei datorate. Câştigul nerealizat
trebuie să fie urmarea directă a săvârşirii infracţiunii şi să nu se datoreze unor cauze
neimputabile inculpatului. În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de
ultraj contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii publice şi de distrugere în paguba avutului
public, constând în provocarea unui scandal în autobuz şi spargerea geamului, unitatea de
transport, parte civilă, nu poate cere daune decât pentru costul înlocuirii geamului, iar nu şi
pentru câştigul nerealizat, ca urmare a rănirii şoferului, cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi
nefolosirea autobuzului în timpul concediului medical acordat conducătorului auto Repararea în
natură a pagubei cauzate prin infracţiune În articolul 14 alin. 3 lit. a din Codul de procedură
penală se prevede că, repararea prejudiciului în natură se face prin restituirea lucrului, prin
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui
înscris şi prin orice alt mijloc de reparare. Restituirea lucrurilor, ca modalitate de reparare a
pagubei în natură, se face în cazul în care lucrurile aparţinând părţii civile au fost ridicate de la
învinuit sau inculpat, ori de la altă persoană căreia învinuitul sau inculpatul le-a încredinţat.
Potrivit art. 169 Cod procedură penală, dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că
lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le
păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate, ori au fost luate pe nedrept din posesia sau
detenţia sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Oricare altă persoană care
pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168 Cod
procedură penală, stabilirea acestui drept şi restituirea. Restituirea lucrurilor poate fi dispusă
atât de către procuror, ca organ de urmărire penală, cât şi de către instanţa de judecată, în
orice fază a procesului penal. Când restituirea lucrurilor are caracterul unei măsuri procesuale
de reparare vremelnică a pagubei produse prin infracţiune, definitivarea restituirii se face prin
hotărârea instanţei de judecată. Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu
recurs, care nu suspendă executarea. Este posibil însă ca restituirea lucrurilor să se facă şi prin
ordonanţa procurorului cu ocazia încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire penală,
în acest caz restituirea având caracter definitiv (art. 245 lit. b Cod procedură penală). Uneori
restituirea lucrurilor nu acoperă integral prejudiciul cauzat prin infracţiune, situaţie în care,
inculpatul urmează a fi obligat la plata unor despăgubiri prin care să realizeze o reparaţie
integrală a pagubei suferite de partea civilă. Astfel, în cazul când piesele ce au făcut obiectul
furtului s-au deteriorat înainte de a fi restituite societăţii păgubite, nu se poate considera că
prejudiciul a fost recuperat prin restituirea acelor piese; instanţa având îndatorirea să
stabilească întinderea exactă a prejudiciului rămas neacoperitRepararea pagubei în natură,
uneori, se poate face prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Astfel, în cazul
condamnării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută în art. 271 alin. 2 din vechiul Cod penal
148
(împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinut în
baza unei hotărâri judecătoreşti), instanţa în rezolvarea laturii civile a procesului, la cererea
părţii civile, trebuie să dispună restabilirea situaţiei anterioare, prin evacuarea inculpatului din
imobilul pe care l-a ocupat, împiedicând folosirea lui de către partea civilă Restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii trebuie dispusă şi în cazul încetării procesului penal ca efect al
amnistiei, deoarece amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate, iar
restabilirea situaţiei anterioare constituie, conform dispoziţiilor articolului 14 din Codul de
procedură penală, o modalitate de reparare a pagube În cazul anumitor infracţiuni, repararea
pagubei în natură poate fi făcută numai prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.
Astfel, în cazul falsificării unui testament, moştenitorul poate fi repus în drepturile din care a fost
decăzut, ca urmare a falsului săvârşit, prin desfiinţarea totală sau parţială a testamentului
falsificat. Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti Potrivit art. 14 alin. 3 lit. b Cod
procedură penală, repararea pagubei se face prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în
care repararea în natură nu este cu putinţă. Despăgubirea bănească, deşi are un caracter
subsidiar faţă de repararea pagubei în natură este totuşi întâlnită în mod frecvent în practica
organelor judiciare, tocmai datorită imposibilităţii folosirii primei modalităţi de reparare a
prejudiciului cauzat prin infracţiune. Despăgubirea bănească cuprinde, ca şi despăgubirea în
natură, atât suma de bani care acoperă prejudiciul efectiv, cât şi folosul de care a fost lipsită
partea civilă. În cazul prejudiciului cauzat unităţilor economice prin infracţiuni, calcularea
prejudiciului se face ţinând seama atât de dispoziţiile art. 14 Cod procedură penală, raportat la
art. 998 şi art. 1084 C. civ., cât şi în baza unor dispoziţii speciale, cum sunt, spre exemplu, cele
cuprinse în Decretul nr. 208 din 1976, modificat prin Decretul nr. 339 din 1981, art. 3 şi 9, în
cazul sustragerii de timbre cu destinaţie exclusiv filatelică, de la unitatea care le editează,
paguba se calculează în raport de valoarea de catalog a timbrelor, iar nu în raport de valoarea
lor nominală sau în alte acte normative cu caracter special, în ceea ce priveşte calculul valorii
unor bunuri sustrase prin infracţiune În spiritul unei corecte aplicări a legii, în cazul în care
inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor reprezentând valoarea integrală a unor bunuri
degradate, instanţa trebuie să oblige partea civilă să predea inculpatului acele bunuri. Lăsându-
se bunurile în patrimoniul părţii civile se creează o situaţie ce echivalează cu o îmbogăţire fără
justă cauză În cazul prejudiciilor cauzate persoanelor fizice, despăgubirea bănească poate
reprezenta, după caz, valoarea bunurilor sustrase, sumele de bani cu care victima unui omor
contribuia la întreţinerea unor persoane (soţia sau soţul, concubina care avea copii cu victima,
soţia pentru copiii luaţi spre creştere şi educare fără forme de adopţie, precum şi persoanele
care au suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei. Problema reparării
daunelor morale-Constituind una dintre cele mai complexe şi controversate probleme din
literatura şi practica judiciară, repararea daunelor morale rămâne un domeniu în care gândirea
149
juridică va trebui să găsească cele mai adecvate soluţii pentru ocrotirea intereselor persoanei în
cazurile în care, prin săvârşirea unor infracţiuni, s-au cauzat vătămări de ordin moral. Ţinând
seama de împrejurarea că prejudiciul este determinat de o infracţiune, în procesul penal s-a
pus cu şi mai multă acuitate problema de a şti dacă se pot acorda despăgubiri patrimoniale
pentru repararea unui prejudiciu moral. În practica judiciară română, în lipsa unui text expres de
lege, s-a statuat încă cu decenii în urmă că nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii
morale. Motivaţia de ansamblu care s-a dat a fost, că potrivit principiilor constituţionale ale
vremii, izvorul principal de venit era munca şi nu se putea concepe plata unei sume de bani ca
echivalent al unei prejudicieri morale provocate unei persoane. Deşi teza de principiu a avut un
caracter de permanenţă, în doctrină şi în practică s-au manifestat şi opinii care pentru anumite
situaţii au ameliorat concepţia şi au apropiat-o de interesele membrilor societăţii, pentru opţiuni
sporite în domeniul cultural, artistic şi chiar de divertisment. Între prejudiciul patrimonial şi cel
moral s-au introdus categorii intermediare, cum ar fi, de pildă, prejudiciul de agrement constând
în pierderea posibilităţii de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere care ar decurge, de
exemplu, din provocarea unor vătămări corporale ireversibile, sluţiri, desfigurări, paralizii,
infirmităţi care ar împiedica victima de a participa direct la viaţa socială şi beneficiile acesteia.
Despăgubirea acordată în asemenea situaţii nu constituie un praetium doloris, ci o modalitate
de a face mai acceptabile condiţiile de viaţă alterate ale victimei. În alte cazuri s-a apreciat că,
deşi nu există posibilitatea unei evaluări băneşti a prejudiciului subzistă nevoia acordării unor
despăgubiri. În acest sens s-a hotărât, ca persoana vătămată în integritatea sa corporală şi
sănătate, care realizează aceleaşi venituri prin muncă depunând un efort suplimentar de natură
să grăbească procesul de oboseală şi epuizare fizică, are dreptul la o despăgubire
corespunzătoare În mod similar, în cazul provocării unei infirmităţi permanente a unui minor
neîncadrat în muncă, instanţa trebuie să stabilească echivalentul bănesc al efortului
suplimentar viitor de compensare a infirmităţii, care se va manifesta, când persoana va munci,
şi să oblige pe inculpat la dezdăunări corespunzătoare Autorul din culpă al unui accident de
circulaţie rutieră prin care s-a cauzat vătămarea corporală a unei persoane, având ca urmare
internarea în spital, tratament medical şi alterarea temporară a condiţiilor de viaţă, este dator să
despăgubească victima şi prin plata unor daune morale în raport cu traumele psihice pe care
aceasta le-a suferit în urma infracţiunii. În acest sens exemplificăm: Prin sentinţa penală nr. 294
din 23 noiembrie 1999, Judecătoria Sinaia a condamnat pe inculpatul D.A. pentru săvârşirea
infracţiunilor de vătămare corporală din culpă, prevăzută în art.184 alin.1 şi 3 şi, respectiv, în
art.184 alin.2 şi 4 din vechiul Cod penal. Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii
vătămate, D.S., 25 lei, contravaloarea unor cârje şi 35 lei părţii vătămate T.M., respingându-se
cererile de obligare la plata daunelor morale. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 14
septembrie 1998, inculpatul a efectuat o depăşire neregulamentară cu autoturismul pe care-l
150
conducea, intrând în coliziune cu un alt autoturism condus regulamentar. În urma accidentului
partea vătămată D.S. a suferit leziuni necesitând pentru vindecare 90-100 zile îngrijiri medicale,
iar partea vătămată T.M. leziuni care au necesitat 15-17 zile de îngrijiri. Tribunalul Prahova, prin
decizia penală nr. 526 din 5 iunie 2000, a admis apelurile declarate de părţile civile şi a obligat
pe inculpat să plătească 10 milioane lei daune morale părţii civile D.S. şi 300 lei, cu acelaşi titlu,
părţii civile T.M. Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr. 1111 din 27 septembrie 2000, a
admis recursul declarat de inculpat şi a înlăturat obligarea acestuia la plata daunelor morale, cu
motivarea că părţile civile au suferit vătămări corporale vindecabile, care nu au cauzat un
prejudiciu moral prin existenţa unor cheltuieli de agrement sau alte cheltuieli necesare, ca
urmare a diminuării capacităţii de muncă. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 14 alin. 3 din Codul de procedură penală şi art. 998 din Codul civil, orice faptă a
omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-
l repara. De asemenea, Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra subliniază,
între altele, că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor
corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei (Î.C.C.J. – Sentinţa penală,
Decret nr. 1387/2002). Din probele administrate în cauză rezultă că, pe lângă daunele
patrimoniale suferite de partea vătămată, au existat şi prejudicii morale decurgând din
internarea în spital, traumele fizice şi psihice suferite, sechele posttraumatice care afectează
negativ participarea părţilor vătămate la viaţa socială, profesională şi de familie, comparativ cu
situaţia lor anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului. Ca atare, instanţa de
apel a decis corect că părţile civile, urmare vătămărilor fizice cauzate prin infracţiune, au suferit
şi vătămări psihice şi alterarea condiţiilor de viaţă, ceea ce justifică obligarea inculpatului la
plata unor daune morale. Totodată, este de reţinut că, în lipsa unor criterii legale de
determinare a cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a stabilit bine întinderea acestora,
în raport cu gravitatea vătămărilor produse şi cu intensitatea suferinţelor cauzate. În consecinţă
recursul în anulare a fost admis, menţinându-se hotărârea primei instanţe, astfel cum a fost
modificată în apel. Întinderea despăgubirilor civile, ce se vor acorda pentru daunele morale, va
fi apreciată de către instanţa de judecată. Subiecţii acţiunii civile-În situaţiile în care prin
săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane
fizice sau juridice ia naştere, în mod normal, un raport de conflict civil. Subiectul activ al acţiunii
civile în procesul penal este parte în cauză. Potrivit art. 24 Cod procedură penală, persoana
vătămată, care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, se numeşte parte civilă.
Titular al acţiunii civile poate fi orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul, în măsura în
care a apărut ca subiect pasiv al litigiului de drept civil, decurgând din suportarea prejudiciului
determinat prin săvârşirea infracţiunii. Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt cei care răspund din
punct de vedere civil pentru prejudiciu şi împotriva cărora acţiunea se exercită. Articolul 14 alin.
151
1 din Codul de procedură penală arată că aceste persoane sunt inculpatul şi partea
responsabilă civilmente, întrucât ei sunt subiecţii care pot fi traşi la răspundere civilă.
Răspunderea civilă a subiecţilor pasivi împotriva cărora se exercită acţiunea civilă poate
decurge numai din paguba pricinuită prin săvârşirea infracţiunii În cazul persoanelor lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, deşi reprezentanţii legali
exercită acţiunea civilă în interesul persoanelor reprezentate, aceasta nu le conferă nici
calitatea de subiecţi activi ai acţiunii civile şi nici poziţia procesuală de parte civilă. Moartea
părţilor, în general, nu produce efecte asupra acţiunii civile. Acţiunea civilă rămâne în
competenţa instanţei penale în caz de deces al oricărei părţi, introducându-se în cauză
moştenitorii defunctului (art. 21 alin. 1 Cod procedură penală). Pentru ca moştenitorii să poată fi
introduşi în cauză este nevoie ca aceştia să fi acceptat moştenirea. Moştenitorii părţii civile
exercită în acest caz acţiunea civilă „jure hereditatis”. Când moartea victimei s-a datorat
infracţiunii, moştenitorii exercită acţiunea civilă „nomine et jure proprio”. Într-o asemenea
situaţie acţiunea se poate exercita de orice persoană vătămată, indiferent dacă este sau nu
moştenitor Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia se
introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în
cauză lichidatorii (art. 21 alin. 2 Cod procedură penală). Dacă făptuitorul a decedat înainte de
începerea urmăririi penale, constituirea de parte civilă nu mai este posibilă, iar când inculpatul a
decedat înainte de sesizarea instanţei, aceasta nefiind învestită cu judecarea faptelor săvârşite
de participantul respectiv, nu are dreptul să se pronunţe nici cu privire la cererea de despăgubiri
formulată de partea civilă împotriva moştenitorilor Decesul inculpatului intervenind în cursul
judecăţii şi existând o constituire de parte civilă, instanţa este obligată să introducă în cauză pe
moştenitorii inculpatului şi să nu rezerve părţii civile calea unei acţiuni separate în faţa instanţei
civile. Instanţa nu va putea proceda astfel nici pe considerentul că moştenitorii erau încă în
termenul de acceptare a moşteniriiÎntrucât în timpul completării urmăririi penale, pentru care
cauza a fost restituită procurorului, unul dintre inculpaţi a decedat, cu privire la acesta în mod
corect s-a dispus încetarea urmăririi penale. Moştenitorii săi au fost în mod greşit introduşi în
cauză ca părţi responsabile civilmente, şi obligaţi la plata despăgubirilor civile, într-o asemenea
situaţie valorificarea pretenţiilor părţii civile fiind legalmente posibilă numai pe calea unei acţiuni
civile separate

69) Obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara – măsuri preventive.

Masura obligarii de a nu parasi localitatea consta in indatorirea impusa invinuitului sau

inculpatului, de procuror ori de instanta de judecata, de a nu parasi localitatea in care locuieste,

152
fara incuviintarea organului care a dispus aceasta masura. Procurorul poate lua aceasta
masura prin ordonanta. In cursul urmaririi penale, durata masurii prevazute in alineatul
precedent nu poate depasi 30 de zile. In caz de incalcare a masurii aplicate se poate lua
impotriva invinuitului sau inculpatului una din celelalte masuri preventive, daca sunt indeplinite
conditiile prevazute de lege pentru luarea acelor masuri. Spre deosebire de reţinere şi arestare
care sunt măsuri privative de libertate, acestă măsură este restrictivă de libertate , făptuitorul
neavând posibiliatea să părăsească localiatea în care locuieşte decât cu încuviinţarea organului
care a dispus măsura. Potrivit art.145 alin.(1) raportat la art.143 alin.(1) şi art.136 alin.(1)
C.proc.pen., obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinte cumulativ
două condiţii: a) sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru fapta săvârşită pedeapsa închisorii.
Măsura poate fi dispusă de procuror sau de instanţa de judecată. Conform dispoziţiilor art.145
alin(2), în faza de urmărire penală poate fi dispusă pe o durată care nu poate depăşi 30 de zile.
Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz
de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dipune de instanţa căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Durata maximă
a măsurii în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa
prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata
maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani. Cum legea nu precizează durata
obligării de a nu părăsi loclaitatea decât pentru faza de urmărire penală, urmează să
concluzionăm că, în faza de judecată, acestă măsură poate fi luată până la soluţionarea cauzei,
fiind deci nelimitată în timp. Potrivit art.145 alin.(3), nerespectarea măsurii aplicate împotriva
învinuitului sau inculpatului poate genera înlocuirea ei cu o măsură preventivă privativă de
libertate, dacă sunt întrunite condiţiile pentru luarea unei astfel de măsuri. Obligarea de a nu
părăsi ţara Măsura obligării de a nu prăsi ţara este tot o măsură restrictivă de libertate care
constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale,
sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului
care a dispus acestă măsură. Obligarea de a nu părăsi ţara poate fi dispusă dacă sunt
îndeplinite cumulativ două condiţii : a) sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau
inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru fapta săvârşită
pedeapsa închisorii. În faza de urmărire penală, măsura poate fi dispusă pe o durată care nu
poate depăşi 30 de zile . Măsura obligării de a nu părăsi ţara poate fi prelungită în cursul
urmării penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dipune de către instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să
depăşească 30 de zile. Durata maximă a măsurii de a nu părăsi ţara în cursul urmăririi penale
este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă
153
sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi ţara este de 2
ani. În faza de judecată, acestă măsură poate fi luată până la soluţionarea cauzei, fiind deci
nelimitată în timp. Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă
definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie în a cărei rază
teritorială locuieşte acesta, organelor competente să elibereze paşaportul, precum şi organelor
de frontieră.Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu
paşaportul pe durata măsurii.

70) Organele la care poate fi introdusă plângerea prealabilă.

Plangerea prealabila se adreseaza: instantei de judecata, in cazul infractiunilor prevazute de

Codul penal in art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 si 220, daca faptuitorul este
cunoscut. Cand faptuitorul este necunoscut, persoana vatamata se poate adresa organului de
cercetare penala pentru identificarea lui. organului de cercetare penala sau procurorului
organului competent sa efectueze urmarirea penala, cand plangerea prealabila este indreptata
contra unui judecator, procuror, notar public, militar, judecator si controlor financiar de la
camera de conturi judeteana sau contra uneia din persoanele aratate in art. 29 pct. 1.

71) Partea civila: noţiune; constituirea părţii civile; modalităţi de constituire; drepturi şi îndatoriri;

Partea civila poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii in masura in care acestea au
legatura cu pretentiile sale civile. Persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul
procesului penal se numeste parte civila. Este persoana care a suferit un prejudiciu material
sau moral prin infractiune si care se constituie ca parte in proces. Legea da dreptul la optiune
persoanei prejudi-ciate in privinta utilizarii caii penale sau civile de valorificare a pretentiilor
impotri-va persoanei responsabile. De aceea, calitatea de parte civila in procesul penal
presupune, in mod obligatoriu, constituirea in aceasta calitate, printr-o declaratie expresa din
partea persoanei prejudiciate, care poate fi facuta oricand in cursul ur-maririi penale, iar in
cursul judecatii, cel mai tarziu pana la citirea actului de sesizare a instantei. Tratamentul legal
obliga partea civila ca in cuprinsul declaratiei de constituire sa precizeze in ce consta prejudiciul
suferit si care este cuantumul acesteia, pentru ca orice modificare ulterioara a declaratiei de
constituire de parte civila nu este vala-bila, fiind tardiva. In mod exceptional, declaratia de
constituire de parte civila, facuta cu incalcarea termenului legal ori modificarea constituirii facuta
ulterior, poate fi considerata ca valabila daca inculpatul sau partea responsabila civilmente

154
accepta. Termenul de constituire de parte civila este obligatoriu si pentru situatia in care
actiunea civila se exercita din oficiu, in cazul in care este prejudiciata o unitate din cele la care
se refera art. 145, c.pen. sau o persoana fizica fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de
exercitiu restransa. Pentru ca o persoana sa obtina calitatea de parte civila in procesul penal
este obligatoriu ca prejudiciul sa se fi pro-dus prin infractiune. In procesul penal, prejudiciul nu
poate reprezenta decat o con-secinta directa si necesara a faptei prevazute de legea penala.
Nu pot fi reparate in procesul penal prejudiciile indirecte. In acest context nu suntem de acord
cu punctul de vedere potrivit caruia dobanditorul de buna-credinta ar putea avea calitatea de
parte civila in procesul penal. Potrivit art. 167, C.pr.pen., atunci cand subdobanditorul unui bun
sustras este de buna-credinta, acesta nu este obligat sa restituie bunul. Potrivit legii, restituirea
se face de la invinuit sau inculpat ori de la tainuitorul sau favorizatorul real. In cazul
dobanditorului de buna-credinta sunt aplicabile prevederile art. 1909 -; 1910, C.civ. Societatea
de asigurare nu se poate constitui ca parte civila in procesul penal pentru sumele achitate
asiguratilor cu titlu de despagubire rezultata din infractiune, pentru ca ele nu isi au izvorul in
infractiune, neintrand intr-un raport direct cu inculpatul, ci izvorul il constituie contractul de
asigurare. In acest fel, in baza art. 188 din Legea nr. 3/1978, privind asigurarea sanatatii
populatiei, unitatea sanitara se poate constitui ca parte civila in procesul penal pentru sumele
achitate cu titlu de despagubire civila doar in cazul asistentei medicale gratuite. In celelalte
cazuri, per-soanele vatamate, care achita cheltuielile medicale, se pot constitui ca parti civile in
proces.

72) Partea responsabila civilmente: momentul până la care poate fi introdusă în procesul penal;
modalităţi în care intra în procesul penal; drepturi şi obligaţii.

Introducerea in procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere
sau din oficiu, fie in cursul urmaririi penale, fie in fata instantei de judecata pana la citirea actului
de sesizare. Persoana responsabila civilmente poate interveni in procesul penal pana la
terminarea cercetarii judecatoresti la prima instanta, luand procedura din stadiul in care se afla
in momentul interventiei. Partea responsabila civilmente are, in ce priveste actiunea civila, toate
drepturile pe care legea le prevede pentru invinuit sau inculpat. Este persoana care raspunde
civil, potrivit legii, pentru prejudiciul cauzat de in-culpat prin infractiune. Este vorba de situatiile
de raspundere civila indirecta, preva-zute in Codul civil, precum si in legi speciale, avand ca
fundament juridic obligatia de garantie. Cel mai cuprinzator caz de raspundere indirecta,
prevazut in Decretul 221/1961, abrogat prin OG 11/1996, aprobata prin Legea nr. 108/1996, se
gaseste in Codul familei (art. 32), fiind restrans la situatia in care sotul inocent raspunde cu
155
bunurile comune pentru prejudiciile cauzate de catre celalalt sot patrimoniului public. Cele-lalte
cazuri privesc raspunderea parintilor pentru faptele copiilor (art. 1000 (2), C.civ.), raspunderea
comitentilor pentru faptele prepusilor (art. 1000 (3), C.civ.), precum si in Legea gestionarilor nr.
22/1969, in care sunt prevazute urmatoarele categorii de persoane care raspund pentru fapta
altuia: Persoane cu atributii de control vinovate de angajarea sau de trecerea in functia de
gestionar a unei persoane, fara ca aceasta sa indeplineasca conditiile de varsta, studii, stagiu
sau de antecedente personale; Persoanele care au primit de la gestionar, in afara indatoririlor
de serviciu bu-nuri aflate in patrimoniul public, daca stiau ca gestionarul avea in gestiune
aceste bunuri; Persoanele care au constituit garantii pentru gestionar; Procedura de constituire
de parte responsabila civilmente priveste: Introducerea ei in proces poate avea loc pe doua cai:
a) La cererea partii civile -; Partea responsabila civilmente poate fi introdusa in proces numai in
favoarea creditorului, nu si a debitorului. De aceea, cererea incul-patului apare ca inadmisibila.
b) Introducerea din oficiu -; Poate avea loc in cazul in care persoana prejudiciata este o unitate
de interes public (potrivit art. 145, C.pen.) sau o persoana fizica fara capacitate de exercitiu sau
cu capacitate de exercitiu restransa. Interventia in proces a partii responsabila civilmente din
proprie initiativa. Este justificata uneori de interesul propriu al acesteia de a participa in proces
si de a-si face apararea, pentru a evita, in lipsa ei, o hotarare judecatoreasca cu caracter penal
data de instanta judecatoreasca, care ar putea avea efect de lucru judecat asupra eventualitatii
unui proces civil.

73) Partea responsabilă civilmente: noţiune; cazuri de răspundere pentru fapta altuia.

Persoana chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru pagubele
provocate prin fapta invinuitului sau inculpatului, se numeste parte responsabila civilmente.
Este persoana care raspunde civil, potrivit legii, pentru prejudiciul cauzat de in-culpat prin
infractiune. Este vorba de situatiile de raspundere civila indirecta, preva-zute in Codul civil,
precum si in legi speciale, avand ca fundament juridic obligatia de garantie. Cel mai cuprinzator
caz de raspundere indirecta, prevazut in Decretul 221/1961, abrogat prin OG 11/1996, aprobata
prin Legea nr. 108/1996, se gaseste in Codul familei (art. 32), fiind restrans la situatia in care
sotul inocent raspunde cu bunurile comune pentru prejudiciile cauzate de catre celalalt sot
patrimoniului public. Cele-lalte cazuri privesc raspunderea parintilor pentru faptele copiilor (art.
1000 (2), C.civ.), raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor (art. 1000 (3), C.civ.),
precum si in Legea gestionarilor nr. 22/1969, in care sunt prevazute urmatoarele categorii de
persoane care raspund pentru fapta altuia: Persoane cu atributii de control vinovate de
angajarea sau de trecerea in functia de gestionar a unei persoane, fara ca aceasta sa
156
indeplineasca conditiile de varsta, studii, stagiu sau de antecedente personale; Persoanele care
au primit de la gestionar, in afara indatoririlor de serviciu bu-nuri aflate in patrimoniul public,
daca stiau ca gestionarul avea in gestiune aceste bunuri; Persoanele care au constituit garantii
pentru gestionar; Procedura de constituire de parte responsabila civilmente priveste:
Introducerea ei in proces poate avea loc pe doua cai: a) La cererea partii civile -; Partea
responsabila civilmente poate fi introdusa in proces numai in favoarea creditorului, nu si a
debitorului. De aceea, cererea incul-patului apare ca inadmisibila. b) Introducerea din oficiu -;
Poate avea loc in cazul in care persoana prejudiciata este o unitate de interes public (potrivit
art. 145, C.pen.) sau o persoana fizica fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de
exercitiu restransa. Interventia in proces a partii responsabila civilmente din proprie initiativa.
Este justificata uneori de interesul propriu al acesteia de a participa in proces si de a-si face
apararea, pentru a evita, in lipsa ei, o hotarare judecatoreasca cu caracter penal data de
instanta judecatoreasca, care ar putea avea efect de lucru judecat asupra eventualitatii unui
proces civil.

74) Partea vătămată în procesul penal: noţiune, constituire; drepturi şi obligaţii.

Partea vatamata poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii cu privire la latura penala
a cauzei. In caz de concurs de infractiuni sau de conexitate, dreptul partii vatamate se limiteaza
la fapta care i-a cauzat vatamarea. Persoana vatamata poate fi ascultata ca martor, daca nu
este constituita parte civila sau nu participa in proces ca parte vatamata. Persoana care a
suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala, daca participa in procesul
penal, se numeste parte vatamata. Este persoana care a suferit o vatamare fizica sau morala
prin infractiune si care se constituie ca parte in procesul penal. Se face distinctie intre persoana
vatamata sau victima infractiunii, care este o persoana ce a suferit orice vatamare prin infracti-
une si partea vatamata, care este acea persoana ce s-a constituit in formele prescrise de lege
ca parte in proces. Constituirea unei persoane ca parte vatamata se materializeaza in cererea
aceste-ia, care poate fi facuta oricand in cursul urmaririi penale, iar in cursul judecatii doar, cel
mai tarziu, pana la citirea actului de sesizare al instantei, care poate consta in ci-tirea
rechizitoriului sau a plangerii prealabile a persoanei vatamate. Desi legea nu face distinctie, in
practica se face doar un rezumat al actului de sesizare al instantei. Citirea actului de sesizare
marcheaza intrarea in fondul cauzei. Orice constituire ulterioara de parte vatamata este tardiva,
cu exceptia cazului in care inculpatul accepta. In virtutea rolului activ, instantei penale ii revine
sarcina de a explica persoanei care a suferit o vatamare prin infractiune care ii sunt drepturile si
obligatiile proce-suale, inclusiv posibilitatea de a se constitui ca parte vatamata si termenul
157
legal in care poate avea loc constituirea. Aceasta reprezinta o chestiune preliminara in pro-ces,
care va avea loc obligatoriu in termenul legal. De la aceasta regula exista o singura derogare:
in cazul persoanelor pentru care introducerea in proces se face din oficiu. Este vorba de o
unitate de interes public sau de o persoana fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de
exercitiu restransa. Persoana vatamata prin infractiune poate opta intre doua calitati: parte
vatamata sau martor in proces, acestea fiind calitati procesuale incompatibile. In privinta drep-
turilor si obligatiilor partii vatamate, acestea sunt aceleasi cu cele ale inculpatului, avand
dreptul, ca si inculpatul, sa participe la toate actele de procedura efectuate in privinta sa, sa
formuleze cereri, sa depuna memorii, sa faca declaratii, sa participe la efectuarea unor
procedee probatorii, sa puna concluzii si sa uzeze de caile de atac prevazute de lege.

75) Participarea procurorului, a părţilor şi a altor persoane la judecarea cauzelor penale în

prima instanţă.

Procurorul este obligat sa participe la sedintele de judecata ale judecatoriilor, in cauzele in care
instanta de judecata a fost sesizata prin rechizitoriu, in cauzele in care legea prevede pentru
infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii de 2 ani sau mai mare, in cauzele in care vreunul din
inculpati se afla in stare de detentie sau este minor, precum si in cazul in care se dispune
inlocuirea pedepsei amenzii cu cea a inchisorii. La sedintele de judecata privind alte infractiuni,
procurorul participa cand considera necesar. In sedintele de judecata ale celorlalte instante,
participarea procurorului este obligatorie in toate cazurile. - Judecata nu poate avea loc decat in
prezenta inculpatului, cand acesta se afla in stare de detinere. Potrivit art.315 alin.(2),
participarea procurorului la şedinţele de judecată în primă instanţă ce au loc la tribunale, curţi
de apel, la instanţe militare indifernt de gradul acestora, precum şi la Înalta Curte de Casaţie şi
Jusitţie, este obligatorie. Pirn excepţie, la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, participarea
procuroului este obligatorie doar în 5 situaţii ( art.315 alin.1 ): în cauzele în care instanţa de
judecată a fost seizată prin rechizitoriu; în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită ăedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare. Determinarea cu exactitate a cauzelor în
care, folosindu-se acest criteriu, prezenţa procurorului este obligatorie, se face având în vedere
textul incriminator din Partea specială a Codului penal ( în formă simplă sau calificată ), fără a
se ţine seama de circumstanţele agravante sau atenuante din Partea sepcială. Dacă pentru
infracţiunea ce face obiectul judecării cauzei, legea prevede pedeapsa închisorii de 3 ani sau
mai mare, prezenţa procurorului este obligatorie chiar dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare
la plângerea prealabilă a părţii vătămate sau dacă infracţiunea a rămas în faza de tentaivă iar,
în lumina în art.21 alin.(2), pedeapsa închisorii este mai mare de 3 ani; în cauzele în care
158
vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie. Starea de detenţie se poate datora fie luării, în
cauza în care se judecă sau într-o altă cauză, a măsurii arestării preventive, fie executării unei
hotărâri penale definitive pronunţate într-un proces penal epuizat; în cauzele penale în care
vreunul din inculpaţi se găseşte într-una din situaţiile prevăzute de art.171 alin.(2) ( cazuri în
care asistenţa juridică este obligatorie în cauzele penale în care se dispune înlocuirea
pedepsei amenzii cu închisoare. Participarea procurorului la şedinţele de judecată ce au loc la
judecătorie mai este obligatorie şi în alte situaţii decît cele prevăzute în art.315 alin. (1), însă ele
nu vizează judecarea unor cauze penale în primă instanţă ( în cazul reabilitării judecătoreşti, al
recunoaşterii pe cale principală a unor hotărâri judecătoreşti străine, al revizurii etc .). Potrivit
art.197 alin.(2), nerespectarea dispoziţiilor privind participarea obligatorie a procuroului la
şedinţele de judecată atrage sancţiunea nulităţii absolute. Participarea procurorului este
obligatorie atât la judecarea laturii penale, cât şi la judecarea laturii civile disjunse şi este
consemnată în partea introductivă a sentinţei ( art.305 alin.1 lit.c ). În desfăşurarea cercetării
judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exrcită un rol activ în vederea aflării adevărului şi a
respectării dipoziţiilor legale ( art.316 alin.1 ): el trebuie să îşi spună părea asupra tuturor
problemelor ridicate de părţi sau de apărare, putând formula cereri, ridica excepţii şi pune
concluzii, dar numai motivat. Concluziile procurorului nu susţin în orice situaţii învinuirea, ele
putând fi de achitare a inculpatului sau de încetarea a procesului penal în situaţiile prevăzute de
lege ( art.316 alin.3 ). Practic, procurorul participă la şedinţele de judecată într-o dublă calitate,
şi anume de a susţine în cursul judecăţii acţiunea penală, pe de o aparte, şi de a manifesta rol
activ în vederea aflării adevărului şi respectării dispoziţiilor legale în faza de judecată.
Participarea părţilor la judecarea cazelor penale în primă instanţă-Pentru a asigura prezenţa
părţilor la judecată, acestea trebuie citate. Părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar
dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţie, însă numai după ce preşedintele completului a
stabilit identitatea lor ( art.297 alin.2 ). Neprezenatarea părţilor legal citate nu consituie un
impediment pentru judecarea cauzei. Datorită poziţiei procesuale specifice a iculpatului, legea (
art.3131 alin.2 ) prevede că citaţia trebuie să fie înmânată cu cel puţin 5 zile înaintea termenului
fixat. Nerespectarea acestor dispoziţii face ca procedura de citare a inculpatului pentru
termenul respectiv să nu fie legal îndeplinită, producându-se, totodată, o disfuncţionalitate în
exercitarea dreptului său la apărare. În cazul în care inculpatul se află în stare de deţinere,
acestuia i se comunică şi copia actului de sesizare a instanţei. Judecata nu poate avea loc în
absenţa inculpatului când acesta se află în stare de deţinere; starea de deţinere nu se confundă
cu starea de arest, sfera primei noţiuni fiind mai largă. Mai mult, legea prevede aducerea
obligatorie a inculpatului arestat la judecarea cauzei ( art.314 alin.2 ). Obligaţia de aducere
incubă organului de deţinere. Ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate privitaore
la vechile dispoziţii ale art.174 alin.(1), inculpatul poate fi reprezentat orcând în cursul judecăţii,
159
indiferent de limitele pedespei şi de gradul de jurisdicţie. Participarea altor persoane la
judecarea cauzelor penale în primă instanţă Uneori, pentru soluţionarea pricinii, instanţa de
judecată poate aprecia că este necesară prezenţa la şedinţa de judecată a altor persoane
( martori, experţi, interpreţi ), dispunând în acest sens citarea lor. Dacă persoana citată nu se
prezintă la şedinţa de judecată, instanţa, apreciind că prezenţa ei este necesară, poate dipune
aducerea cu mandat ( art.183 alin.1 ); de asemenea, poate dipune aplicare unei amenzi
judiciare în condiţiile art.198 alin.(1).

76) Percheziţia ca mijloc de probă. Procedura efectuării percheziţiei şi ridicarea de obiecte sau
înscrisuri.

Cand persoana careia i s-a cerut sa predea vreun obiect sau vreun inscris din cele aratate in
art. 98 tagaduieste existenta sau detinerea acestora, precum si ori de cate ori pentru
descoperirea si strangerea probelor este necesar, organul de urmarire penala sau instanta de
judecata poate dispune efectuarea unei perchezitii. Perchezitia poate fi domiciliara sau
corporala. Organul de cercetare penala poate face perchezitii domiciliare cu autorizatia
procurorului. Perchezitia domiciliara se poate face fara autorizatia procurorului numai daca
persoana la domiciliul careia urmeaza a se face perchezitia consimte in scris la aceasta.In caz
de infractiune flagranta, perchezitia domiciliara se efectueaza fara autorizatia procurorului.
Instanta poate proceda la efectuarea perchezitiei cu ocazia unei cercetari locale.In celelalte
cazuri, dispozitia instantei de judecata de a se efectua o perchezitie se comunica procurorului,
in vederea efectuarii acesteia. Ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si perchezitia
domiciliara se pot face de organul de cercetare penala intre orele 6-20, iar in celelalte ore
numai in caz de infractiune flagranta, sau cand perchezitia urmeaza a se efectua intr-un local
public. Perchezitia inceputa intre orele 6-20 poate continua si in timpul noptii. Ridicarea de
obiecte si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se pot face de procuror si in timpul noptii.
Organul judiciar care urmeaza a efectua perchezitia este obligat ca in prealabil sa se legitimeze
si, in cazurile prevazute de lege, sa prezinte autorizatia data de procuror. Ridicarea de obiecte
si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se fac in prezenta persoanei de la care se ridica
obiecte ori inscrisuri, sau la care se efectueaza perchezitia, iar in lipsa acesteia, in prezenta
unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, avand capacitate de exercitiu.
Aceste operatiuni se efectueaza de organul de cercetare penala in prezenta unor martori
asistenti. Cand persoana la care se face perchezitia este retinuta ori arestata, va fi adusa la
perchezitie. In cazul in care nu poate fi adusa, ridicarea de obiecte si inscrisuri, precum si
perchezitia domiciliara se fac in prezenta unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar in

160
lipsa acestora, a unui vecin, avand capacitate de exercitiu.Organul judiciar care efectueaza
perchezitia are dreptul sa deschida incaperile sau alte mijloace de pastrare in care s-ar putea
gasi obiectele sau inscrisurile cautate, daca cel in masura sa le deschida refuza aceasta.
Organul judiciar este obligat sa se limiteze la ridicarea numai a obiectelor si inscrisurilor care au
legatura cu fapta savarsita; obiectele sau inscrisurile a caror circulatie sau detinere este
interzisa se ridica totdeauna. Organul judiciar trebuie sa ia masuri ca faptele si imprejurarile din
viata personala a celui la care se efectueaza perchezitia si care nu au legatura cu cauza sa nu
devina publice. Perchezitia corporala se face numai de o persoana de acelasi sex cu cea
perchezitionata.

77) Pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor.

In cursul procesului penal partile pot propune probe si cere administrarea lor. Cererea pentru
administrarea unei probe nu poate fi respinsa, daca proba este concludenta si utila. Admiterea
sau respingerea cererii se face motivat.

78) Plângerea prealabilă: noţiune, titularii plângerii prealabile şi conţinutul acesteia.

Punerea in miscare a actiunii penale se face numai la plangerea prealabila a persoanei

vatamate, in cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara astfel de plangere.
Plangerea prealabila se adreseaza: instantei de judecata, in cazul infractiunilor prevazute de
Codul penal in art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 si 220, daca faptuitorul este
cunoscut. Cand faptuitorul este necunoscut, persoana vatamata se poate adresa organului de
cercetare penala pentru identificarea lui. organului de cercetare penala sau procurorului
organului competent sa efectueze urmarirea penala, cand plangerea prealabila este indreptata
contra unui judecator, procuror, notar public, militar, judecator si controlor financiar de la
camera de conturi judeteana sau contra uneia din persoanele aratate in art. 29 pct. 1. Potivit
art.221 alin.(2), când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autoirzarea organului prevăzut de lege, urmărirea
penală nu poate începe în lipsa acestora. Astfel, pentru unele infracţiuni sunt necesare anumite
sesizări din partea organelor prevăzute de lege, cum ar fi cazul infracţiunilor prevăzute de
Codul penal în art.331-336, 348, 353 şi 354, când urmărirea penală poate începe numai la
sesizarea comandantului. De asemenea, potrivit art.278 C.pen., acţiunea penală pentru faptele
prevăzute în art.273 alin.(1), 274 alin.(1) şi art.275 alin.(1) şi (2) C.pen. se pune în mişcare la
161
sesizarea organelor competente ale căilor ferate. În cazul infracţiunilor prevăzute de art.5
C.pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a
procurorului general. Când legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără
o sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de către organul competent. În
actul de sesizare trebuie să se arate în mod corespunzător datele prevăzute în art.222 alin.(2).
Deşi, ca regulă generală, în cazul denunţului sau plângerii acestea sunt obligatorii, în
dispoziţiile art.227, pentru anumite categorii de persoane, legea procesuală insituie
obligativitatea sesizării organelor judiciare. Astfel, orice persoană cu funcţie de conducere într-o
unitate la care se referă art.145 C.pen. sau cu atribuţii de control, care a luat la cunoştiinţă de
săvârşirea unei infracţini în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau
organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpuri delicte şi
orice alte mijloace de probă. Obligaţiile prevăzute în alin.(1) revin şi oricărui funcţionar care a
luat la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu seviciul în cadrul căruia îşi
îndeplinşte sarcinile.

79) Plângerea şi denunţul ca acte de sesizare a organelor de urmărire penală.

Plangerea este incunostintarea facuta de o persoana sau de o unitate din cele la care se refera
art. 145 din Codul penal, careia i s-a cauzat o vatamare prin infractiune. Plangerea trebuie sa
cuprinda: numele, prenumele, calitatea si domiciliul petitionarului, descrierea faptei care
formeaza obiectul plangerii, indicarea faptuitorului daca este cunoscut si a mijloacelor de proba.
Plangerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie sa fie special, iar
procura ramane atasata plangerii. Plangerea facuta oral se consemneaza intr-un proces-verbal
de organul care o primeste. Plangerea se poate face si de catre unul dintre soti pentru celalalt
sot sau de catre copilul major pentru parinti. Persoana vatamata poate sa declare ca nu-si
insuseste plangerea. Pentru persoana lipsita de capacitatea de exercitiu, plangerea se face de
reprezentantul sau legal. Persoana cu capacitate de exercitiu restransa poate face plangere cu
incuviintarea persoanelor prevazute de legea civila. Denuntul este incunostintarea facuta de
catre o persoana sau de catre o unitate dintre cele la care se refera art. 145 din Codul penal,
despre savarsirea unei infractiuni. Denuntul trebuie sa contina aceleasi date ca si
plangerea.Denuntul scris trebuie sa fie semnat de denuntator, iar in cazul denuntului oral,
acesta se consemneaza intr-un proces-verbal de catre organul in fata caruia a fost facut.
Plângerea este încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică,
referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune şi trebuie să cuprindă: numele,
prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei ce formează obiectul plângerii,

162
indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijlocelor de probă. Plângerea se poate face
pesonal sau prin mandatar, în acest caz mandatul trebuind să fie special iar procura rămâne
ataşată plângerii. Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care
o primeşte. Dispoziţiile art.222 reglementează şi categoriile de substituiţi procesuali , abilitaţi de
lege să facă acest act, dispunând că plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru
celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Pentru pesoana lipsită de capacitate de
exerciţiu, plângerea se face de către repezentantul său legal. Persoana cu capacitate de
exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.
Dorim să subliniem că plângerea reglementată de dispoziţiile art.222 ca mod de sesizarea a
organelor de urmărire penală, nu poate fi confundată cu plângerea pealabilă, aceasta din urmă
fiind, în acelaşi timp, şi o condiţie de procedebilitate. Plângerea se deosebeşte de plângerea
prealabilă şi prin faptul că, în timp ce plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau printr-o
sesizare din oficiu, plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici o altă modalitate de
sesizare. De asemenea, conţinutul plângerii prealabile, mai ales în condiţiile acţiunilor directe,
este substanţial diferită de conţinutul plângerii reglementată în dispoziţiile art.222, în cazul
plângerii prealabile, presoanele prevăzute în dispoziţiile art.222 alin.(5) neavând nici o abilitare
legală în acest sens. Denunţul-Denunţul este încunoştiinţarea făcută de către o persoană fizică
sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infacţiuni.În conformitate cu dispoziţiile
art.223 alin.(2), denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea. Denunţul scris
trebuie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un
proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.

80) Prelungirea şi menţinerea arestării inculpatului.

Durata arestarii inculpatului poate fi prelungita in caz de necesitate si numai motivat.Prelungirea

duratei arestarii inculpatului poate fi dispusa de instanta careia i-ar reveni competenta sa
judece cauza in fond sau de instanta corespunzatoare in a carei raza teritoriala se afla locul de
detinere. Prelungirea duratei arestarii se dispune pe baza propunerii motivate a organului care
efectueaza urmarirea penala. Propunerea organului de cercetare penala este avizata de
procurorul care exercita supravegherea. Propunerea se inainteaza conducatorului parchetului
din care face parte cel care a facut sau a avizat propunerea sau, dupa caz, procurorului sef de
sectie din Parchetul General, cu cel putin 8 zile inainte de expirarea duratei arestarii. Acesta,
daca apreciaza ca nu este cazul ca inculpatul sa fie pus in libertate, sesizeaza, cu cel putin 5
zile inainte de expirarea termenului, instanta competenta. Daca arestarea a fost dispusa de
procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzator instantei competente sa acorde
163
prelungirea, propunerea se inainteaza procurorului de la parchetul ierarhic superior, care, daca
o socoteste intemeiata, sesizeaza instanta. Propunerea se anexeaza la adresa de sesizare a
instantei. In cuprinsul adresei se pot arata si alte motive care justifica prelungirea arestarii decat
cele cuprinse in propunere. Completul de judecata va fi prezidat de presedintele instantei sau
de un judecator desemnat de acesta, iar participarea procurorului este obligatorie. Dosarul
cauzei va fi depus de catre procuror cu cel putin 2 zile inainte de termen si va putea fi consultat
de catre aparator la cererea acestuia. Inculpatul este adus in fata instantei si va fi asistat de
aparator. In cazul in care inculpatul arestat se afla internat in spital, si din cauza starii sanatatii
nu poate fi adus in fata instantei, sau in alte cazuri in care deplasarea sa nu este posibila,
propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive va fi examinata in lipsa inculpatului, dar
numai in prezenta aparatorului, caruia i se da cuvantul pentru a pune concluzii.In cazul in care
instanta acorda prelungirea, aceasta nu va putea depasi 30 de zile. Instanta se pronunta
asupra prelungirii arestarii preventive inainte de expirarea duratei mandatului, si restituie
dosarul procurorului in termen de 24 de ore de la pronuntare.Incheierea prin care s-a hotarat
asupra prelungirii arestarii poate fi atacata cu recurs de procuror sau de inculpat. Termenul de
recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei
lipsa. Recursul declarat impotriva incheierii prin care s-a dispus prelungirea arestarii preventive
nu este suspensiv de executare, iar recursul declarat impotriva incheierii prin care s-a dispus
respingerea prelungirii arestarii preventive este suspensiv de executare.Inculpatul este adus la
judecarea recursului numai cand instanta considera necesar.Masura dispusa de instanta se
comunica administratiei locului de detinere, care este obligata sa o aduca la cunostinta
inculpatului.Instanta poate acorda si alte prelungiri, fiecare neputand depasi 30 de zile.
Dispozitiile alineatelor precedente se aplica in mod corespunzator. Prelungirea arestării
inculpatului în faza de urmărire penală. Potrivit art.155 alin.(1) C.porc.pen., arestarea
inculpatului dipsusă de instanţă poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă
temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de liberatate sau
există temeiuri noi care să jusitifice privarea de liberatate. Instanţa competentă să dispună
prelungirea arestării este, potrivit art.155 alin.(2), aceea căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
Conform art.156, prelungirea duratei arestării preventive în faza de urmărire penală se dispune
pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală. Propunera
organului de cercetare penală este avizată de procurorul care exercită supravegherea. Acesta,
dacă apreciează că nu este cazul ca inculpatul să fie pus în libertate, sesizează, cu cel puţin 5
zile înainte de expirarea duratei arestării, instanţa competentă. Propunerea de prelungire a
arestării se anexează la adresa de sesizare a instanţei. În cuprinsul adresei se pot arăta şi alte
motive care jusitifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în propunere. Dacă în cauză sunt
164
mai mulţi arestaţi, pentru care măsura arestării preventive expiră la date diferite, sesizarea
instanţei în vederea prelungirii arestării se va face concomitent pentru toţi. Termenul de 5 zile
prevăzut de art.156 va fi raportat la expirarea duratei arestării care se epuizează la termenul
cel mai apropriat. Potirvit art.159 alin.(1), dosarul cauzei va fi depus de procuror, o dată cu
sesizarea instanţei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va
putea fi consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării preventive se soluţionează
în camera de consiliu, de un singur judecător , indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este
adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se află
internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau alte cazuri
deosebite în care deplasarea sa nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în
care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai
în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea
procurorului este obligatorie. În cazul în care instanţa acordă prelungirea, acesta nu va putea
depăşi 30 de zile. Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării
preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea celor lipsă
de la judecată în acelaşi termen. Închierea prin care s-a hotărât asupra prlungirii arestării poate
fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru
cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de
expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus
prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare. Inculpatul este adus la
judecarea recursului. Măsura dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de
deţinere, care este obligată să o aducă la cunoştinţa inculpatului. Dacă încheirea primei
instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atactă cu recurs,
instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea
termenului de recurs. Art.159 alin.final prevede posibilitatea instanţei de a acorda şi alte
prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Menţinerea arestării inculpatului în faza de
judecată. Când procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în
stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dipusă prelungirea
arestării. Instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării prevenitive. În cazul în care
constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există
temeiuri noi care să jusitifice privarea de liberatate, dipune, prin încheire, revocarea arestării
preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanţa constată că temeiurile
care au determinat arestare impus în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi
care jusitifică privarea de liberatate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea
165
preventivă. În tot cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, potrivit procedurii mai sus arătate,
legalitatea şi temeinicia arestării preventive. În cazul inculpatului minor între 14 şi 16 ani
verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic,
dar nu mai târziu de 30 de zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a
inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează peiodic, dar nu mai
târziu de 40 de zile, iar în cazul inculpatului major, acestă perioadicitate nu poate fi mai mare de
60 de zile. Încheirea astfel pronunţată poate fi atacată cu recurs.

81) Principiile fundamentale ale procesului penal român. Scurtă analiza a acestora.

Legalitatea si oficialitatea procesului penal-Procesul penal se desfasoara atat in cursul urmaririi

penale cat si in cursul judecatii, potrivit dispozitiilor prevazute de lege. Actele necesare
desfasurarii procesului penal se indeplinesc din oficiu, afara de cazul cand prin lege se dispune
altfel. Aflarea adevarului- In desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea
adevarului cu privire la faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la persoana
faptuitorului. Rolul activ - Organele de urmarire penala si instantele de judecata sunt obligate
sa aiba rol activ in desfasurarea procesului penal.Garantarea libertatii persoanei-In tot cursul
procesului penal este garantata libertatea persoanei. Nici o persoana nu poate fi retinuta sau
arestata si nici nu poate fi supusa vreunei forme de restrangere a libertatii decat in cazurile si in
conditiile prevazute de lege. Daca cel impotriva caruia s-a luat masura arestarii preventive sau
o masura de restrangere a libertatii considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, in tot cursul
procesului, sa se adreseze instantei competente, potrivit legii. Orice persoana impotriva careia
s-a luat ilegal o masura preventiva are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile
prevazute de lege. In tot cursul procesului penal, invinuitul sau inculpatul arestat preventiv
poate cere punerea in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune. Respectarea
demnitatii umane- Orice persoana care se afla in curs de urmarire penala sau de judecata
trebuie tratata cu respectarea demnitatii umane. Supunerea acesteia la tortura sau la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsita prin lege. Garantarea dreptului
de aparare - Dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot
cursul procesului penal.In cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate sa asigure
partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute de lege si sa
administreze probele necesare in aparare. Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe
invinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este invinuit, incadrarea juridica a acesteia si
sa-i asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii.Orice parte are dreptul sa fie asistata de
aparator in tot cursul procesului penal.Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe

166
invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un
aparator, consemnandu-se aceasta in procesul-verbal de ascultare. In conditiile si in cazurile
prevazute de lege, organele judiciare sunt obligate sa ia masuri pentru asigurarea asistentei
juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales.

82) Principiile specifice fazei de judecată a procesului penal.

Judecata cauzei se face in fata instantei constituita potrivit legii si se desfasoara in sedinta,
oral, nemijlocit si in contradictoriu. Sedinta de judecata este publica. Minorii sub 16 ani nu pot
asista la sedinta de judecata.Daca judecarea in sedinta publica ar putea aduce atingere unor
interese de stat, moralei, demnitatii sau vietii intime a unei persoane, instanta, la cererea
procurorului, a partilor ori din oficiu, poate declara sedinta secreta pentru tot cursul sau pentru o
anumita parte a judecarii cauzei. Declararea sedintei secrete se face in sedinta publica, dupa
ascultarea partilor prezente si a procurorului cand participa la judecata.In timpul cat sedinta
este secreta, nu sunt admisi in sala de sedinta decat partile, reprezentantii acestora, aparatorii
si celelalte persoane chemate de instanta in interesul cauzei. Judecata se caracterizeaza prin
anumite principii specifice care o delimiteaza de urmarirea penala: Principiul publicitatii-
Determina asigurarea accesului, in principiu, nelimitat a oricarei persoane la actele de justitie.
In acest sens, publicitatea reprezinta o importanta garantie a respectarii drepturilor apararii, dar
si a justitiei, pentru ca se creeaza posibilitatea cenzurarii justitiei de catre opinia publica,
precum si a pronuntarii unro solutii legale si juste, care trebuie sa se intemeieze in egala
masura pe lege si pe adevar. Publicitatea ar trebui sa presupuna si accesul nelimitat al presei
la judecata. Publicitatea reprezinta o dimensiune a unui proces penal echitabil pentru ca se
creeaza posibilitatea verificarii de catre oricine a respectarii de catre instantele penale a
dispozitiilor procedurale care privesc insasi stricta legalitate a procesului penal. Publicitatea
este limitata doar la sedintele de judecata. Legea prevede si anumite exceptii: Exceptii care
privesc caracterul secret al procedurii: a) Minorii sub 16 ani nu pot asista la judecata b) Atunci
cand se constata ca fata de obiectul judecatii publicitatea ar putea aduce atingere unor interese
de stat sau demnitatii persoanei; Legea 682/19 decembrie 2002 prevede ca in cuprinsul notiunii
de interes de stat ar putea insta si necesitatea asigurarii protectiei martorilor in fata instantelor
penale. Astfel, trebuie conciliat dreptul la protectie al martorului amenintat care, indeosebi de
teama unor represalii, refuza sa depuna marturie, cu dreptul pe care il are un inculpat la un
proces penal echitabil pentru ca, daca dreptul la protectie presupune o sedinta de judecata
nepublica care sa asigure confidentialitatea proce-durii si securitatea martorului, dreptul
inculpatului la un proces echitabil presupune o publicitate a judecatii, care reprezinta o garantie

167
a drepturilor apararii. In realitate insa, in ambele situatii, nu suntem in prezenta unei sedinte de
judecata secrete, ci nepublice, pentru ca ele presupun obligatoriu prezenta membrilor
completului de judecata, a procurorului de sedinta, a partilor si aparatorilor lor. O singura
actiune procesuala este secreta: deliberarea si luarea hotararii, care se face numai de
judecatorii care participa la dezbaterile judecatoresti. Exceptii cu privire la sedinta de judecata
fara publicitate: a) In cauzele cu inculpati minori cand se asigura o publicitate limitata cu
participarea parintilor minorului sau a ocrotitorului legal ori a unui reprezentant al autoritatii
tutelare. b) In cazul procedurilor judiciare care se deruleaza in camera de consiliu. Principiul
contradictorialitatii Contradictorialitatea este de esenta judecatii. Ea consta in obligativitatea
punerii in prealabil in discutie intre partile cu interese contrare a oricarei cereri sau chestiuni
incidente in cursul judecatii. Instanta penala nu se poate pronunta asupra unei cereri fara a o
pune in prealabil in discutia procurorului si a partilor cu interese contrare. Se constata exis-tenta
in cursul unei judecati a unor grupuri procesuale situate pe pozitii antagonice: Grupul procesual
format din procuror, partea vatamata si partea civila; Grupul procesual format din inculpat si
partea responsabila civilmente; Insasi administrarea probelor in cursul judecatii nu poate avea
loc in absenta contradictorialitatii. Ascultarea unei persoane nu va fi valabila in cursul judecatii
daca nu are loc in mod contradictoriu. Oricare din partile procesului si aparatorii lor trebuie sa
aiba posibilitatea de a interoga martorii acuzarii si apararii in aceleasi conditii. Sistemul
normelor juridice nu permite interogarea directa a martorilor de catre procurorsi parti, ci numai
prin intermediul presedintelui completului de jude-cata, ceea ce reprezinta o limitare a
contradictorialitatii. Principiul oralitatii-Presupune ca actele de judecata sa se realizeze prin viu
grai. Totusi, consem-narea lor se face in scris. Nu trebuie confundata procedura de judecata
(orala) cu cea de consemnare a actelor de judecata (care se face in scris). Oralitatea este o
consecinta atat a publicitatii, cat si a contradictorialitatii judecatii. In majoritatea sistemelor
juridice toate actele de judecata sunt supuse inregistrarii audio sau video. Aceasta reprezinta o
manifestare deplina a acestei reguli, fiind o conditie de echitate a procesului penal. Judecata
presupune parcurgerea in mod succesiv a unor grade de jurisdictie, a unor etape de judecata si
a unor stadii procesuale. Acestea au la baza ideea caracterului progresiv al procesului penal in
ansamblul sau care se finalizeaza cu o hotarare judecatoreasca definitiva. Prin grade de
jurisdictie se inteleg treptele pe care le parcurge o cauza penala pana in momentul solutionarii
definitive. Sub acest aspect, sistemul normelor juridice cunoaste regula triplului grad de
jurisdictie si, in mod exceptional, aceea a dublului grad de jurisdictie. De regula totusi, o cauza
poate parcurge 3 grade de jurisdictie: Prima instanta (instanta de prim grad in fond) -; Judecata
in prima instanta este indispensabila procesului penal.Apelul (instanta de ultim grad in fond) -;
Acesta poate lipsi. El exista nu-mai atunci cand procurorul sau partile isi exercita dreptul de a
ataca cu apel hotararea primei instante, fiind facultativ. Apelul inseamna o noua judecata in
168
fond a cauzei. Asadar, in penal judecata in fond parcurge doua etape: Judecata in prima
instanta; Apelul; Recursul -; In sistemul normelor juridice este o cale de atac ordinara indreptata
impotriva unei hotarari penale nedefinitive. Ea nu este insa o judecata de fond ci, in principal, o
judecata formala, pentru motive de drept substantial dar si de procedura, atunci cand se refera
la urmatoarele doua chestiuni: Individualizarea pedepsei; Erorile grave de fapt; In mod
exceptional, sunt cauze penale care parcurg doar doua grade de juris-dictie: acele cauze care
privesc infractiuni care nu sunt susceptibile de apel (Ex: infractiunile prevazute de art. 279 (2),
lit. a), C.pr.pen., infractiunile contra ordinii si disciplinei militare, hotararile judecatorsti
pronuntate de Curtea de Apel sau Curtea Suprema de Justitie, sectia penala). In cazul acestor
infractiuni nu exista decat prima instanta si recurs. Aici, recursul are si trasaturi de apel.

83) Probele în procesul penal: noţiune, importanţă, clasificare.

Constituie proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei
unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor
necesare pentru justa solutionare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte stabilita.
Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata
potrivit convingerii lor, formata in urma examinarii tuturor probelor administrate si conducandu-
se dupa constiinta lor. Mijloacele de proba prin care se constata elementele de fapt ce pot servi
ca proba sunt: declaratiile invinuitului sau ale inculpatului, declaratiile partii vatamate, ale partii
civile si ale partii responsabile civilmente, declaratiile martorilor, inscrisurile, inregistrarile audio
sau video, fotografiile, mijloacele materiale de proba, constatarile tehnico-stiintifice, constatarile
medico-legale si expertizele. Potrivit legii, constituie proba orice element de fapt care serveste
la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a
savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei. Ele
constituie atat un mijloc prin intermediul caruia se afla adevarul cat si un instrument de dovedire
a sustinerilor partilor intr-o cauza. Probele nu au o valoare dinainte stabilita, aprecierea fiecarei
probe se face de organul de urmarire penala si instanta de judecata in urma examinarii tuturor
probelor. In orice cauza penala trebuie dovedite, faptele principale, care permit rezolvarea
directa a cauzei (existenta elementelor constitutive ale infractiunii, vinovatiei sau nevinovatiei,
circumstantele atenuante sau agravante, mobilul si urmarile faptei, date care caracterizeaza pe
inculpat si pe celelalte parti etc.) si care reprezinta probe directe; faptele probatorii prin care se
stabilesc indirect faptele principale si care reprezinta probe indirecte, indicii; faptele negative
care pot fi dovedite prin fapte pozitive (ex. dovedirea unui alibi). Prezumtiile legale absolute,
faptele notorii si faptele necontestate, de regula, nu trebuie dovedite.Conditiile de admisibilitate

169
a probelor. In principiu este admisibila orice proba, o proba este inadmisibila daca legea o
interzice expres; proba sa fie pertinenta (este pertinenta atunci cand are legatura cu obiectul
cauzei); proba sa fie concludenta (este concludenta atunci cand proba este esentiala in cauza
fiind edificatoare in solutionarea procesului); proba sa fie utila (este utila proba concludenta
care inca nu a fost administrata).

84) Procedura prezentării materialului de urmărire penală.

Dupa punerea in miscare a actiunii penale, daca au fost efectuate toate actele de urmarire
necesare, organul de cercetare penala cheama pe inculpat in fata sa si: ii pune in vedere ca are
dreptul de a lua cunostinta de materialul de urmarire penala, aratandu-i si incadrarea juridica a
faptei savarsite; ii asigura posibilitatea de a lua de indata cunostinta de material. Daca
inculpatul nu poate sa citeasca, organul de cercetare penala ii citeste materialul; il intreaba,
dupa ce a luat cunostinta de materialul de urmarire penala, daca are de formulat cereri noi sau
daca voieste sa faca declaratii suplimentare. Organul de cercetare penala intocmeste proces-
verbal, in care consemneaza si declaratiile, cererile si raspunsurile inculpatului. Considerate ca
una dintre garanţiile fundamentale ale dreptului de apărare al învinuitului sau inculpatului în
faza de urmărire penală, acestă instituţie se plasează la sfârşitul urmăririi penale. Prezentarea
materialului de urmărire penală oferă inculpatului sau învinuitului posibilitatea să ia la
cunoştiinţă de probele exitente în dosar pentru a-şi organiza apărarea. În privinţa organului
competent, prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează de către procuror , în
cazurile în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, sau, dacă a fost pusă în mişcare,
când ne aflăm într-unul din cazurile reglementate expres de art.209 alin.(3), sau de către
organul de cercetare penală, când infracţiunea este de competenţa acestuia, iar acţiunea
penală a fost pusă în mişcare. Potrivit art.250, pentru prezentarea materialului de urmărire
penală inculpatului trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile: să fie pusă în mişcare acţiunea
penală; organul de cercetare penală să aprecieze că au fost efectuate toate actele de urmărire
penală necesare rezolvării cauzei; să fie posibil contractul organului de urmărire penală cu
inculpatul; actele şi lucrările aflate în dosarul de urmărire penală să ducă la concluzia că sunt
probe pentru trimiterea inculpatului în judecată Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, organul de
cercetare penală cheamă pe inculpat şi, după ce îi pune în vedere că are dreptul de a lua la
cunoştiinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi ultima încadrare juridică a faptei
săvârşite, îi asigură posibilitatea de a lua de îndată la cunoştinţă de material. Dacă inculpatul nu
poate să citească, organul de urmărire penală îi citeşte materialul. După ce inculpatul a luat la
cunoştinţă de materialul de urmărire penală, organul de urmărire penală îl întreabă dacă are de
170
formulat cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare Potrivit art.252 alin.(1),
dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală le examinează de îndată şi
dispune de îndată prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor Organul de cercetare dispune
prin aceeaşi ordonanţă completarea cercetării penale, atunci câmd din declaraţiile suplimentare
sau din răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării. Potrivit art.251, despre
aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art.250 organul de cercetare penală
întocmeşte un prces-verbal , în care se consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile
inculpatului. Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este
dispărut sau s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală, în referatul
care se întocmeşte potrivit art.259 se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza
împiedicării. Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori
adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală. Organul de cercetare
penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte
de cercetare penală sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

85) Procedura reabilitării judecătoreşti.

Competenta sa se pronunte asupra reabilitarii judecatoresti este fie instanta care a judecat in
prima instanta cauza in care s-a pronuntat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie
instanta corespunzatoare in a carei raza teritoriala domiciliaza condamnatul. Cererea de
reabilitare judecatoreasca se face de condamnat, iar dupa moartea acestuia, de sot sau de
rudele apropiate. Sotul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornita
anterior decesului. In cerere trebuie sa se mentioneze: adresa condamnatului, iar cand cererea
este facuta de alta persoana, adresa acesteia; condamnarea pentru care se cere reabilitarea si
fapta pentru care a fost pronuntata acea condamnare; localitatile unde condamnatul a locuit si
locurile de munca pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei si pana la introducerea
cererii, iar in cazul cand executarea pedepsei a fost prescrisa, de la data ramanerii definitive a
hotararii si pana la introducerea cererii; temeiurile cererii; indicatii utile pentru identificarea
dosarului si orice alte date pentru solutionarea cererii. La cerere se anexeaza actele din care
reiese ca sunt indeplinite conditiile reabilitarii. La termenul fixat instanta asculta persoanele
citate, concluziile procurorului si verifica daca sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru
admiterea reabilitarii. Cand din materialul aflat la dosar nu rezulta date suficiente cu privire la
indeplinirea conditiilor de reabilitare, instanta dispune completarea materialului de catre
persoana interesata, iar daca considera necesar, cere de la organele competente relatii cu
privire la comportarea celui condamnat.

171
86) Prorogarea de competenta în cazul chestiunilor prealabile, al schimbării încadrării juridice
sau a calificării faptei ce face obiectul judecăţii.

În materia prorogării de competenţă se face deosebire între schimbarea încadrării juridice a

faptei şi schimbarea calificării acesteia, prima fiind dispusă de organele judiciare iar cea de-a
doua de legiuitor. Potrivti art.41 alin.(1), instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne
competentă să o judece, chiar dacă ar constata, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că
infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. Din redactarea textului rezultă că problema
prorogării de competenţă se poate pune dacă în cursul cercetării judecătoreşti apar elemente
noi, în urma administrării probelor, iar după efectuarea acesteia se constată că încadrarea
juridică impune soluţionare cauzei de o altă instanţă. Potrivit reglementării existente, prorogarea
de competenţă operează numai dacă se constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti,
competenţa unei alte instanţe inferioară în grad. Schimbarea încadrării juridice nu operează
decât în privinţa competenţei materiale, din cercetarea judecătorească desfăşurată în faţa
instanţei superioare rezultând modificări în structura elementelor. În acest caz, dispoziţiile art.41
alin.(1) nu operează dacă în cercetarea judecătorească sunt puse în discuţie alte forme de
competenţă decât cea materială. În conformitate cu art.41 alin.(2), schimbarea calificării faptei
printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de
judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel. Observăm că prorogarea se
pune în discuţie numai pentru faza judecăţii. Dacă schimbarea calificării intervine în cazul
urmăririi penale, urmează ca trimiterea în judecată, dacă este cazul, să se facă la instanţa
competentă potrivit legii noi.

87) Protecţia datelor de identificare a martorului.

Daca exista probe sau indicii temeinice ca prin declararea identitatii reale a martorului sau a
localitatii acestuia de domiciliu ori de resedinta ar fi periclitata viata, integritatea corporala sau
libertatea lui ori a altei persoane , martorului i se poate incuviinta sa nu declare aceste date ,
atribuindu-se o alta identitate sub care urmeaza sa apara in fata organului judiciar. Organele
judiciare care pot sa dispuna aceasta masura sunt: in cursul urmaririi penale – procurorul prin
ordonanta; in cursul judecatii – presedintele completului prin incheiere. Aceasta masura se ia
numai la cererea motivata a procurorului – pentru instanta , a martorului sau a oricarei
persoane indreptatile(membrii de familie, persoane apropiate acestuia sau chiar persoane care
nu au calitate procesuala dar care au informatii si date cu caracter determinant sa contribuie la

172
aflarea adevarului ).Datele privind identitatea reala a martorului vor fi prezentate procurorului
sau , dupa caz, completului de judecata in conditii de stricta confidentialitate. Documentele
privind identitatea reala a martorului in toate cazurile vor fi introduse in dosarul penal numai
dupa ce procurorul , prin ordonanta, sau , dupa caz instanta , prin incheiere , a constatat ca a
disparut pericolul care a determinat luarea masurilor de protectie a martorului. In situatia
prezentata se schimba numai identitatea reala a martorului, insa el va da o declaratie ,
declaratie care va avea consemnata noua identitate a martorului, care va fi redata in procesul-
verbal al procurorului (semnata de procuror , procurorul prezent la ascultare si organul de
urmarire penala in conditiile prevazute prin modalitatile speciale de ascultare). Declaratia
martorului consemnata in cursul judecatii si semnata de procurorul care a fost prezent la
ascultarea martorului si de presedintele completului de judecata , precum sic ea luata la
urmarirea penala in aceleasi conditii pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care
sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente la dosar(au
valoare probatorie egala cu celelalte probe administrate in cauza). Datele despre identitatea
reala a martorului , se consemneaza intr-un proces-verbal care va fi pastrat, la sediul
parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmaririi penale sau , dupa caz, la
sediul instantei , intr-un loc special , in plic sigilat , in conditii de maxima siguranta. In functie de
cel care a solicitat prin cerere motivate (procurorul, martorul sau orice alta persoana interesata)
protectia datelor de identificare , procesul-verbal va fi semnat , precum si de cel care a dispus
masura.

88) Rechizitoriul ca act de trimitere în judecată.

Rechizitoriul trebuie sa se limiteze la fapta si persoana pentru care s-a efectuat urmarirea
penala si trebuie sa cuprinda datele privitoare la persoana inculpatului, fapta retinuta in sarcina
sa, incadrarea juridica, probele pe care se intemeiaza invinuirea, masura preventiva luata si
durata acesteia, precum si dispozitia de trimitere in judecata. In rechizitoriu se arata de
asemenea numele si prenumele persoanelor care trebuie citate in instanta, cu indicarea calitatii
lor in proces si locul unde urmeaza a fi citate. In cazul cand urmarirea penala este efectuata de
procuror, rechizitoriul trebuie sa cuprinda si datele suplimentare. Procurorul intocmeste un
singur rechizitoriu chiar daca lucrarile urmaririi penale privesc mai multe fapte sau mai multi
invinuiti sau inculpati si chiar daca se dau acestora rezolvari diferite. Rechizitoriul constituie
actul de sesizare a instantei de judecata. Rechizitoriul dat de procurorul de la un parchet
ierarhic inferior celui corespunzator instantei competente sa judece cauza in fond este supus
confirmarii procurorului de la parchetul corespunzator acestei instante. Sesizarea instantei de
173
judecata se face de catre procurorul care a dat sau, dupa caz, a confirmat rechizitoriul potrivit
alineatului precedent. In termen de 24 de ore de la darea sau, dupa caz, confirmarea
rechizitoriului, procurorul inainteaza instantei competente dosarul impreuna cu numarul necesar
de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi comunicat inculpatilor aflati in stare de detinere Aşa cum
am arătam în cele ce preced, dacă, după verificare lucrărilor de urmărire penală, procurorul
constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru trimiterea în judecată, dispune această soluţie prin
rechizitoriu. Potrivit art.264 alin.(1), rechizitoriu este actul de sesizare a instanţei prin care
procurorul cerere acesteia să aplice legea inculpatului. Subliniem că, în cazul în care urmărirea
penală s-a desfăşurat faţă de un învinuit, tot rechizitoriu este şi actul de inculpare, actul prin
care se pune în mişcare acţiunea penală. Având în vedere acestă funcţie principală de act de
sesizare a instanţei, rechizitoriu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de care depinde
însăşi sesizarea legală a instanţei. În primul rând, pentru a contura strict obiectul judecăţii,
rechizitoriu trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuta urmărirea penală
şi trebuie să cuprindă , pe lângă elementele prevăzute în art.203, datele privitoare la persoana
inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiează
învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în
judecată. În rechizitoriu trebuie să se arate, de asemenea, numele şi prenumele persoanelor
care trebuie citate la instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi
citate. În cazul când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să
cuprindă şi datele suplimentare prevăzute în art.260, date care, de obicei, sunt cuprinse în
referatul de terminare a urmăririi penale. Potrivit dispoziţiilor art.263 alin.(4), procurorul
întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă actele de urmărire penală privesc mai multe fapte
sau mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite. În cazul în
care procurorul, la întocmirea rechizitoriului, consideră că este necesară arestarea inculpatului,
fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, înaintează instanţei, în termen de 24 de ore,
rechizitoriul şi propunerea de arestarea a inculpatului. În acelaşi mod procedează procurorul şi
în cazul în care este necesară luarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen.
În cazul în care procurorul consiedră că se impune luarea măsurilor preventive prevăzute în
art.145 şi 145 ind.1, dispune aceasta prin rechizitoriuRechizitoriul dat de un procuroru de la
parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond
este supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe. De
asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.209 alin.(5), când urmărirea penală este efectuată
de procuror, rechizitoriu trebuie confirmat de prim-procurorul parchetului, iar când urmărirea
penală este efectuată de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior. După
darea sau confirmarea rechizitoriul, în termen de 24 de ore, procurorul înaintează instanţei
competente dosarul, împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi
174
comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere. Inculpaţilor aflaţi în stare de libertate nu li se
comunică copie de pe rechizitoriu, aceştia având posibilitatea să consulte întreg dosarul, deci şi
rechizitoriu, la arhiva instanţei pe care procurorul a sesizat-o în vederea soluţionării cauzei.

89) Reluarea urmăririi penale.

Urmarirea penala este reluata in caz de: incetare a cauzei de suspendare; restituire a cauzei
de catre instanta de judecata in vederea refacerii sau completarii urmaririi, ori ca urmare a
extinderii actiunii penale sau a procesului penal; redeschidere a urmaririi penale. Reluarea
urmaririi penale nu poate avea loc daca se constata ca intre timp a intervenit vreunul din
cazurile prevazute in art. 10. Reluarea urmaririi penale dupa suspendare are loc cand se
constata ca a incetat cauza care a determinat suspendarea. Organul de cercetare penala care
constata ca a incetat cauza de suspendare inainteaza dosarul procurorului pentru a dispune
asupra reluarii. Reluarea se dispune prin ordonanta. Cand instanta de judecata a dispus
restituirea cauzei in vederea refacerii sau completarii urmaririi penale, ori in caz de extindere a
actiunii penale sau a procesului penal, urmarirea se reia pe baza hotararii prin care instanta a
dispus restituirea. Redeschiderea urmaririi penale in cazul in care s-a dispus incetarea urmaririi
penale sau scoaterea de sub urmarire are loc daca ulterior se constata ca nu a existat in fapt
cazul care a determinat luarea acestor masuri sau ca a disparut imprejurarea pe care se
intemeia incetarea sau scoaterea de sub urmarire. Redeschiderea urmaririi penale se dispune
de procuror prin ordonanta. Având în vedere că soluţiile pronunţate de procuror nu sunt
definitive şi, ca atare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, este posibil ca în anumite
situaţii în care faza de urmărire penală nu a fost parcursă până la capăt sau a fost parcursă
incorect să se reia urmărirea penală. Este posibil, de asemenea, în anumite situaţii, ca dosarul
să revină în faza urmăririi penale, deşi iniţial a trecut în etapa superioară, cea a judecăţii. În
conformitate cu dispoziţiile art.270, urmărirea penală este reluată în caz de: încetarea cauzei de
suspendare; restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau
completării urmăririi penale ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal;
redeschiderea urmăririi penale. Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată
că între timp a intervenit vreunul din cazurile prevăzuet în art.10, care lipsesc acţiunea penală
de temei sau obiect. Reluarea urmăririi penale după suspendare-Cauza suspendării urmăririi
penale o constituie boala de care suferă învinuitul sau inculpatul, şi care îl împiedică să
participe la activitatea de urmărire penală. Dispariţia acestei cauze, dispariţie care trebuie
obiectivată în opinia noastră printr-un certificat medical, duce la reluarea urmăririi penale.
Reluarea se dipune de procuror prin ordonanţă.-Restituirea urmăririi penale în caz de restituire

175
a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi penale ori
ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal. Este posibil ca după terminarea
urmăririi penale, în faza de judecată, să se constate, înainte de terminarea cercetării
judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât
ce competent. În acest ca, în conformitate cu dispoziţiile art.332, instanţa se desesizează şi
restituie cauza procurorului, care procedează la reluarea urmăririi penale. De asemenea, în
conformitate cu dispoziţiile art.333, în tot cursul judecăţii instanţa se poate desesiza şi restitui
dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea
penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât
cu mare întârziere. Instanţa este obligată să arate motivele pentru care a dispus restituirea,
indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace
de probă. Necesitatea completării urmăririi penale mai poate apărea în timpul fazei de judecată
şi atunci când se extinde obictul judecăţii, potrivit dispoziţiilor art.335,336 şi 337. Dacă în
cazurile anterioare cauza revenea în faza de urmărire penală, deoarece această etapă fusese
parcursă nelegal ( în cazul refacerii ) şi incompletă ( în cazul completării ), în aceste din urmă
cazuri completarea este necesară ca urmare a intervenţiei unor aspecte cu caracter de noutate.
Astfel, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte
materiale, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa,
potrivit dispoziţiilor art.335, prin încheire, extinde acţiunea penală cu privire şi la aceste acte şi
procedează, dacă este cazul, la restituirea cauzei procurorului în vederea completării umrării
penale. De asemenea, potrivit art.336, când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina
inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având
legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, procurorul, poate cere extinderea
procesului penal şi în ce priveşte această faptă, iar când instanţa găseşte cererea întemeiată o
admite şi dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, dar cerere trimitera
cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, instanţa poate dipune trimiterea cauzei
la procuror. Aceeaşi procedură este incidentă în conformiate cu dispoziţiile art.337 când se
descoperă date cu privire la participarea şi a unei late persoane la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvîrşirea unei fapte
prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului. Actul
prin care se reia urmărirea penală este sentinţa prin care instanţa a dispus restituirea. În cazul
restituirii cauzei de către instanţa de judecată, dacă inculpatul este arestat şi instanţa menţine
arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la pronunţarea hotărârii. Instanaţa trimite
dosarul procurorului în termen de 10 zile . Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit
art.155 şi 159. Reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a umrăririi penale-Aşa cum
arătam cele ce preced, având în vedere că soluţiile procurorului nu beneficiază de autoritate de
176
lucuru judecat, propire numai hotărârilor judecătoreşti definitive, este posibil ca, în anumite
condiţii, urmărirea penală să fie redeschisă. Redeschiderea urmăririi penale, în cazul în care s-
a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, are loc dacă ulteriror
se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a
dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărie. Astfel, în
cazul în care temeiul încetării urmăririi penale a fost cel prevăzut în art.10 alin.(1) lit.f) ( lipsa
plângerii prealabile ), depunerea unei plângeri prealabile, în termen, de persoana vătămată
duce la redeschiderea urmăririi penale. Precizăm că anumite temeiuri de încetare a urmăririi
penale, cum ar fi decesul inculpatului sau învinuitului sau împlinirea termenului de prescripţie a
răspunderii penale, prin caracterul lor definitiv fac inoperabilă acestă instituţie Redeschiderea
urmăririi penale are loc, de asemenea, când instanţa de judecată, potrivit art.278 ind.1 a admis
plângerea împotivia ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de scoatere de sub
urmărire penală sau de încetarea a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza procurorului
în vederea redeschiderii urmăririi penale. În cazul în care instanţa, potrivit art.278 ind.1, a admis
plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, acesta poate reveni asupra
neînceperii urmăririi şi dispune începera urmăririi penale în condiţiile prevăzute de lege.În caz
de redeschidere a urmăririi penale, dacă se consideră, pe baza datelor din dosar, că se justifică
luarea unei măsuri preventive, procurorul procedează potrivit art.233 sau 236, care se aplică în
mod corespunzător. În ordonanaţa prin care s-a dispus reluarea urmăririi penale se face
menţiune cu privire la luarea acestor măsuri.

90) Restituirea cauzei la procuror.

In tot cursul judecatii instanta se poate desesiza si restitui dosarul procurorului, cand din
administrarea probelor sau din dezbateri rezulta ca urmarirea penala nu este completa si ca in
fata instantei nu s-ar putea face completarea acesteia decat cu mare intarziere. Instanta este
obligata sa arate motivele pentru care, potrivit alineatului precedent, a dispus restituirea,
indicand totodata faptele si imprejurarile ce urmeaza a fi constatate si prin ce anume mijloace
de proba. Instanta poate sa restitue cauza pentru refacerea urmaririi penale sau pentru
completarea ei. Pentru refacerea urmaririi penale instanta poate intr-un singur caz sa restituie
cauza la procuror, cand constata inainte de terminarea cercetarii judecatoresti, cand cauza
respectiva s-a efectuat cercetarea penala de alt organ decat cel competent. Cerinta refacerii
urmaririi penale este determinata de faptul ca normele de competenta materiala si personala
sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute. Cauza nu se restitue la procuror in doua
situatii: cand constatarea competentei organului de cercetare penala s-a facut dupa inceperea

177
dezbaterii si aceasta pentru ca terminarea cercetarii judecatoresti a acoperit neregularitatea
cercetarii penale; cand competenta organului de cercetare penala este urmarea schimbarii
incadrarii juridice a faptei pe baza probelor administrate in cursul judecatii. Pentru completarea
urmaririi penale instanta poate restitui cauza la procuror daca constata in cursul judecatii ca
urmarirea penala nu este completa si daca completarea nu se poate face in cursul judecatii.
Desi in art. 332 s-a prevazut, un singur caz de restituire pentru refacerea urmaririi penale, in
practica instantelor o astfel de restituire s-a dispus si atunci cand au fost incalcate alte dispozitii
legale aflate sub sanctiunea nulitatii absolute, in cazul in care materialul de urmarire penala a
fost prezentat unui inculpat minor sau detinut fara a se-i fi asigurat asistenta juridica obligatorie,
ori in cauzele cu inculpati minori nu se efectuase ancheta sociala in cursul urmaririi penale. Prin
legea nr. 326/2006 a fost completat art. 332, in sensul ca instanta se desesizeaza si restitue
cauza la procuror pentru refacerea urmaririi penale in cazul nerespectarii dispozitiilor privitoare
la competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, sesizarea instantei, prezenta
invinuitului sau a inculpatului si asistarea acestuia de aparator. Noua reglementare face astfel
precizari provenite din jurisprudenta, in sensul ca pentru lipsa de competenta teritoriala a
organului de urmarire penala nu este cazul sa se restitue cauza la procuror; incalcarea
dispozitiilor privind sesizarea instantei are in vedere regularitatea desfasurarii urmaririi penale,
prin trecerea cauzei prin stadiile procesuale obligatorii (punerea in miscare a actiunii penale,
prezentarea materialului de urmarire penala, intocmirea rechizitoriului in conditii legale de catre
procurorul competent). In cazurile in care dispune restituirea instanta se pronunta si asupra
masurilor preventive, asupra masurilor de siguranta si a masurilor asiguratorii. Prin Legea
356/2006 au fost abrogate dispozitiile art. 333, care prevedea restituirea cauzei la procuror
pentru completarea urmaririi penale, in concordanta cu principiile directoare ale Conventiei
europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care pune accentul
pe activitatea de probatiune efectuata de un tribunal independent si impartial, chemat sa
verifice invinuirea prin probele care se administreaza in fata sa, in conditii de oralitate,
contradictorialitate si publicitate. Restituirea cauzei pentru refacerea urmaririi penale poate fi
dispusa la cererea procurorului a partilor din proces sau din oficiu de catre instanta de judecata.
Restituirea cauzei la procuror este o dezinvestire a primei instante si se dispune prin sentinta
de dezinvestire care va cuprinde motivele restituirii si actele ce trebuie refacute de catre care
organ de urmarire penala. Indicatiile pe care le da instanta prin sentinta sunt obligatorii pentru
procuror, iar daca procurorul nu este de acord cu punctul de vedere al instantei in termen de 3
zile de la pronuntare poate face recurs, drept pe care il are atat inculpatul si orice persoana ale
carei interese au fost vatamate prin hotarare. Efectele restituirii: urmarirea penala se reia; actul
initial de sesizare a primei instante inceteaza sa mai produca efecte, iar dupa refacerea
urmaririi penale, procurorul va intocmi un nou rechizitoriu prin care va sesiza instanta cu faptele
178
si persoanele la care se refera chiar daca difera de rechizitoriul initial. Procurorul dupa
refacerea urmaririi penale poate dispune scoaterea de sub urmarire penala sau incetarea
urmaririi penale atunci cand constata existenta vreo unuia din cazurile prevazute de art. 10.

91) Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Daca organul de urmarire penala sau instanta de judecata constata ca lucrurile ridicate de la
invinuit sau inculpat, sau de la orice persoana care le-a primit spre a le pastra, sunt proprietatea
persoanei vatamate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detinerea sa, dispune
restituirea acestor lucruri persoanei vatamate. Orice alta persoana care pretinde un drept
asupra lucrurilor ridicate poate cere, stabilirea acestui drept si restituirea. Restituirea lucrurilor
ridicate are loc numai daca prin aceasta nu se stinghereste aflarea adevarului si justa
solutionare a cauzei si cu obligatia pentru cel caruia ii sunt restituite sa le pastreze pana la
ramanerea definitiva a hotararii.Organul de cercetare penala cu aprobarea procurorului sau
instanta de judecata poate lua masuri de restabilire a situatiei anterioare savarsirii infractiunii,
cand schimbarea acelei situatii a rezultat in mod vadit din comiterea infractiunii, iar restabilirea
este posibila. Considerate măsuri de reparaţie imediată, restituirea lucrurilor şi restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii pot fi folosite ca măsuri procesuale penale. Ele sunt,
potrivit art.14 alin.(3) C.proc.pen., modalităţi de reparare în natură a prejudiciului material
cauzat prin infracţiune. Restituirea lucurilor-Restituirea lucurilor este privită ca o modalitate de
reparare în natură a pagubelor produse prin infracţiune, prioritară faţă de celelalte modalităţi de
reparare a pagubei, dar ea poate fi anticipată prin restituirea lucurilor înainte de rezolvarea
definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului penal. Potrivit art.169, lucurile pot fi restituite
numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: lucrurile ridicate de la învinuit sau
inculpat sau de la orice personă care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei
vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenţia sa; restituirea lucrilor să nu
stingherească aflarea adevărului şi just soluţionare a cauzei. Restituirea lucrurilor se poate
dispune de procuror prin rezoluţie sau de instanţa de judecată prin încheire, arătând celui
căruia i-au fost restituite că are obligaţia să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti pronunţate în cauza penală respectivă. Orice personaă care pretinde un drept
asupra bunurilor ridicate pot cere, pe cale unei contestaţii, stabilirea acestui drept şi restituirea
lucurilor. Restabilirea situaţiei anterioare-Potrivit art.170 C.proc.pen., procurorul sau instanţa de
judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii când
schimbarea acestei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este
posibilă. Luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitori infracţiuni,

179
care prin natura lor permit sau impun restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii lor. Astfel, poate
fi vorba de restabilirea situaţiei anterioare în următoarele cazuri: infracţiunea de nerespectare a
hotărârii judecătoreşti, în modalitate prevăzută de art.271 alin.(2) C.pen. Când se poate
dispune reintegrarea în locuinţei a cărei posesie fost pierdută ca urmare a nerespectării
hotărârii judecătoreşti, instanţa trebuie să dispună restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii, prin îndepărtarea din locuinţă a inculpatului care a ocupat, abuziv: tulburarea de
posesie; abandonul de familie. Restabilirea situaţiei anterioare are caracter provizoriu,
definitivarea făcându-se prin hotărârea care soluţionează cauza penală. Persoanele lezate prin
restabilire pot folosi calea plângerii.

92) Reţinerea ca măsură preventivă.

Masura retinerii poate fi luata de organul de cercetare penala fata de invinuit, daca sunt probe
sau indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala. Sunt indicii temeinice
atunci cand din datele existente in cauza rezulta presupunerea ca persoana fata de care se
efectueaza urmarirea penala a savarsit fapta. Masura retinerii poate dura cel mult 24 de ore. In
ordonanta prin care s-a dispus retinerea trebuie sa se mentioneze ziua si ora la care retinerea a
inceput, iar in ordonanta de punere in libertate, ziua si ora la care retinerea a incetat. Cand
organul de cercetare penala considera ca este necesar a se lua masura arestarii preventive,
inainteaza procurorului, un referat motivat. Retinerea este o masura procesual penala
preventiva, prin care o persoana fata de care exista indicii ca a savarsit o fapta prevazuta si
pedespsita de lege, este privata de libertate. În ce situaţii poate fi reţinută o persoana şi cine
poate dispune acestă masură preventivă: Măsura preventivă a reţinerii poate fi luată de
organul de cercetare penală sau procuror faţă de o persoană, dacă sunt probe sau indicii
temeinice că a savârşit o faptă prevazută de legea penală. Sunt indicii temeinice atunci când
din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează
urmărirea penală a savârşit fapta sau când există vreunul din cazurile prevăzute în art.148 Cod
procedură penală, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta
savarşită. Durata reţinerii- Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 ore. În ordonanţa prin care s-
a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în
ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat. În mod cu totul
excepţional, minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal, poate fi reţinut la dispoziţia
procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului,
pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o
infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare.

180
Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror,
pentru o durată de cel mult 10 ore. Unde se poate plânge persoana reţinută-Împotriva
ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii se
poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul
care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat
această masură se poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul
parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Drepturile persoanei reţinute: Celui
reţinut i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o întelege, motivele reţinerii, dreptul
de a-şi angaja un apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul
cauzei precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atragându-i-se atenţia că ceea ce
declară poate fi folosit şi împotriva sa. Persoanelor reţinute minore li se asigură în toate cazurile
asistenţă juridică, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui
apărator din oficiu, dacă minorul nu şi-a ales unul, şi pentru ca acesta să poată lua contact
direct cu minorul reţinut şi să comunice cu el. Atunci când se dispune reţinerea unui minor se
încunoştiinţează despre aceasta imediat părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau sub
supravegherea căruia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta. În timpul
reţinerii minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate acestora.

93) Revocarea liberării provizorii – cazuri, procedură.

Liberarea provizorie poate fi revocata daca: se descopera fapte sau imprejurari ce nu au fost
cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie si care justifica arestarea inculpatului;
inculpatul nu indeplineste, cu rea-credinta, obligatiile ce-i revin incearca sa zadarniceasca
aflarea adevarului ori savarseste din nou, cu intentie, o infractiune pentru care este urmarit sau
judecat. Revocarea liberarii provizorii se dispune de catre procuror prin ordonanta, iar de
instanta prin incheiere, cu ascultarea inculpatului asistat de aparator. Revocarea se dispune si
in lipsa inculpatului, cand acesta, fara motive temeinice, nu se prezinta la chemarea facuta. In
caz de revocare a liberarii provizorii, procurorul sau instanta dispune arestarea preventiva a
inculpatului si emite un nou mandat de arestare. Revocarea liberării provizorii. Revocarea
liberării provizorii se deosebeşte de revocarea măsurilor de prevenţie, prevăzute de art.139
alin.(2). Revocarea liberării provizorii duce la pierderea stării de liberatate şi la arestarea
inculpatului. Potrivit art.160 ind.10 alin.(1), liberarea provizorie poate fi revocată dacă: se
descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare
provizorie şi care jusitifică arestarea învinuitului sau inculpatului ( se descoperă, de exemplu,
că inculpatul este recidivist); învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile
181
ce îi revin potrivit art.160 ind.2 alin.(3) şi art.160 ind. 4 alin.(2) sau încearcă să zădărnicească
aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau
judecat. Deşi în lege nu se arată care sunt titularii cererii de revocare, apreciem că aceştia pot fi
procurorul sau instanţa , care se poate sesiza din oficiu şi oricare parte din proces. Revocarea
liberării provizorii se dipune de instanţă, prin încheiere , cu ascultarea învinuitului sau
inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa învinuitului sau inculpatului,
când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută. În caz de revocare a
liberării provizroii, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite
un nou mandat de arestare. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dipsu revocarea liberării
provizorii se poate face recurs.

94) Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.

In caz de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se pronunta prin
aceeasi sentinta si asupra actiunii civile. Cand achitarea s-a pronuntat pentru cazul prevazut in
art. 10 lit. b1) ori pentru ca instanta a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul
penal al faptei, sau pentru ca lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii,
instanta poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despagubiri
civile in cazul cand achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista, ori nu a fost
savarsita de inculpat. Instanta penala nu solutioneaza actiunea civila cand pronunta achitarea
pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b), ori cand pronunta incetarea procesului penal pentru
vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si j. Rezolvarea laturii civile. Potrivit art.346, în
cazul în care în procesul penal a fost promovată o acţiune civilă, instanţa este obligată ca, prin
sentinţa prin care rezolvă latura penală a cauzei, să se pronunţe şi asurpa acţiunii civile. Astfel,
instanţa: nu acordă despăgubiri civile în cazul în care pronunţă achitarea pe temiul art.10 alin.
(1) lit.a) ( fapta nu există ) sau art.10 alin.(1 ) lit.c) ( fapta nu a fost săvârşită de inculpat ). nu
soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea în baua art.10 alin.(1) lit.b) ( fapta nu este
prevăzută de legea penală ) sau când se pronunţă înetarea procesului penal în baza art.10 alin.
(1) lit.f) ( lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea
organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege ) sau art.10 alin.(1) lit.j) ( există
autoritate de lucuru judecat ). admite, în tot sau în parte, sau respinge acţiunea civilă, în funcţie
de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea cu succes a acţiunii
civile în procesul penal şi indiferent de soluţia pe care o pronunţă pe latura penală a cauzei.
Chiar dacă partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal,instanţa este obligată
să se pronunţe asupra reparării pagubei în cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu,

182
iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a
unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ( art.348 ). cazul în care
rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării laturii penale, legea prevede
posibilitatea dijungerii acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă.

95) Rezolvarea cauzei penale (a laturii penale şi a laturii civile).

Instanta hotaraste prin sentinta asupra invinuirii aduse inculpatului, pronuntand, dupa caz,
condamnarea, achitarea sau incetarea procesului penal.Condamnarea se pronunta daca
instanta constata ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat. In caz de
condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se pronunta prin aceeasi
sentinta si asupra actiunii civile. Cand achitarea s-a pronuntat pentru cazul prevazut in art. 10
lit. b1) ori pentru ca instanta a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al
faptei, sau pentru ca lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii, instanta poate
obliga la repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despagubiri civile in cazul
cand achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista, ori nu a fost savarsita de
inculpat. Instanta penala nu solutioneaza actiunea civila cand pronunta achitarea pentru cazul
prevazut in art. 10 lit. b), ori cand pronunta incetarea procesului penal pentru vreunul din
cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si j) Rezolvarea laturii penale. Rezolvând fondul cauzei,
instanţa hotărâşte prin sentinţă asupra învinuirii inculpatului, pronunţând una din cele trei soluţii
prin care acţiunea penală se stinge, şi anume: condamnare; achitarea; încetarea procesului
penal. Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune
şi a fost săvârşită de inculpat ( art.345 alin.2 ). Condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite
cumulativ. Achitarea se pronunţă de către instanţa de judecată în cazurile în care aceasta
constată existenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10 alin.(1) lit.a) - e), cazuri rezultând din
lipsa de temei a acţiunii penale. Când achitarea se pronunţă ca urmare a reţinerii cazului
prevăzut de art.10 alin.(1) lit.b) ind.1 ( fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni ), instanţa îi aplică celui condamnat o sancţiune cu caracter administrativ ( mustrarea,
mustrarea cu avertisment, amenda de la 100.000 la 10.000.000 lei ). Încetarea procesului penal
se pronunţă atunci când instanţa constată existenaţ vreunuia din cazurile prevăzute de art.10
alin.(1) lit. f) – j), cazuri rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale. Atunci când încetarea
procesului penal s-a pronunţat în urma reţinerii cazului prevăzut de art.10 alin.(1) lit.i) ( s-a
dispus înlocuirea răspunderii penale ), instanţa aplică una din sancţiunile penale cu caracter
administrativ prevăzute în art.91 C.pen. Potivit art.350, instanţa este obligată ca prin hotărâre
să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului

183
( ţinând semana de dispoziţiile Părţii generale ale codului ), precum şi cu privire la încetarea de
drept a măsurilor de prevenţie care este obligatorie când instanţa pronunţă: o pedeapsă cu
închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii sau arestări preventive; o pedeapsă cu
închisoarea, cu suspendarea executării pedepsei ( condiţionată sau sub supraveghere ) sau cu
executare la locul de muncă; amenda; o măsură educativă. Observăm o necorelare între
dipoziţiile art.350 alin.(3) lit.c) şi cele ale art.136 alin.(6) care prevăd că măsura reţinerii
preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în mod alternativ
pedeapsa amenzii. Hotărârile pronunţate în ipotezele de mai sus, potrivit legii ( art.350 alin.4 ),
sunt executorii. In caz de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se
pronunta prin aceeasi sentinta si asupra actiunii civile. Cand achitarea s-a pronuntat pentru
cazul prevazut in art. 10 lit. b1) ori pentru ca instanta a constatat existenta unei cauze care
inlatura caracterul penal al faptei, sau pentru ca lipseste vreunul din elementele constitutive ale
infractiunii, instanta poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate
despagubiri civile in cazul cand achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista, ori
nu a fost savarsita de inculpat. Instanta penala nu solutioneaza actiunea civila cand pronunta
achitarea pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b), ori cand pronunta incetarea procesului penal
pentru vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si j. Rezolvarea laturii civile. Potrivit art.346,
în cazul în care în procesul penal a fost promovată o acţiune civilă, instanţa este obligată ca,
prin sentinţa prin care rezolvă latura penală a cauzei, să se pronunţe şi asurpa acţiunii civile.
Astfel, instanţa: nu acordă despăgubiri civile în cazul în care pronunţă achitarea pe temiul
art.10 alin.(1) lit.a) ( fapta nu există ) sau art.10 alin.(1 ) lit.c) ( fapta nu a fost săvârşită de
inculpat ). nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea în baua art.10 alin.(1) lit.b)
( fapta nu este prevăzută de legea penală ) sau când se pronunţă înetarea procesului penal în
baza art.10 alin.(1) lit.f) ( lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau
sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege ) sau art.10 alin.(1) lit.j)
( există autoritate de lucuru judecat ). admite, în tot sau în parte, sau respinge acţiunea civilă, în
funcţie de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea cu succes a
acţiunii civile în procesul penal şi indiferent de soluţia pe care o pronunţă pe latura penală a
cauzei.. Chiar dacă partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal,instanţa este
obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei în cazurile în care acţiunea civilă se exercită
din oficiu, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau
parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ( art.348 ). În cazul
în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării laturii penale, legea
prevede posibilitatea dijungerii acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă.

184
96) Sarcina probaţiunii. Aprecierea probelor.

Sarcina administrarii probelor in procesul penal revine organului de urmarire penala si instantei
de judecata. La cererea organului de urmarire penala ori a instantei de judecata, orice
persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca
la cunostinta sau sa le infatiseze. Constituie probã orice element de fapt care serveste la
constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a
sãvârsit-o si la cunoasterea împrejurãrilor necesare pentru justa solutionare a cauzei. Probele
nu au valoare mai dinainte stabilitã. Aprecierea fiecãrei probe se face de organul de urmãrire
penalã sau de instanta de judecatã PROBELE sI MIJLOACELE DE PROBÃ-în urma examinãrii
tuturor probelor administrate, în scopul aflãrii adevãrului. Alineatul (1) al art. 63 C. proc. pen.
consacrã principiul libertãtii probelor, potrivit cãruia în procesul penal pot fi prezentate orice
probe si folosite orice mijloace de probã legale, Codul neprevãzând nicio limitã în aceastã
privintã. Potrivit instantei supreme, se reglementeazã în mod concret în continutul art. 63 C.
proc. pen. probele si modalitatea de apreciere a lor, aceste dispozitii legale fiind menite sã
asigure îndeplinirea scopului procesului penal statuat în art. 1 alin. (1) C. proc. pen., respectiv
constatarea la timp si în mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice
persoanã care a sãvârsit o infractiune sã fie pedepsitã potrivit vinovãtiei sale si nicio persoanã
nevinovatã sã nu fie trasã la rãspundere penalã. Alineatul (2) al art. 63 C. proc. pen. consacrã
principiul liberei aprecieri a probelor, potrivit cãruia toate probele au, dupã lege, aceeasi valoare
probantã, organele judiciare având obligatia de a aprecia fiecare probã în urma examinãrii
tuturor probelor administrate în cauzã. Aprecierea probelor se face în scopul aflãrii adevãrului,
ceea ce înseamnã cã trebuie sã se evite formarea unei convingeri pur subiective, contrare
adevãrului, întemeiatã în mod arbitrar doar pe o parte din probe sau pe o încredere nejustificatã
acordatã unor probe în detrimentul altora. Din cuprinsul alin. (2) al art. 63 C. proc. pen. au fost
eliminate referirile la aprecierea probelor potrivit „convingerii” si „constiintei” organului judiciar,
pentru a se respecta, astfel, o decizie a Curtii Constitutionale pronuntatã cu privire la acest
aspect.

97) Schimbarea încadrării juridice.

Daca in cursul judecatii se considera ca incadrarea juridica data faptei prin actul de sesizare
urmeaza a fi schimbata, instanta este obligata sa puna in discutie noua incadrare si sa atraga
atentia inculpatului ca are dreptul sa ceara lasarea cauzei mai la urma sau eventual amanarea
judecatii, pentru a-si pregati apararea. Incadrarea juridica a faptei inseamna stabilirea textului
de lege care o prevede si sanctioneaza precum si caracterizarea ei ca infractiune potrivit
185
acestui text. Daca se constata in urma aprecierii probelor, ca trebuie data faptei o alta incadrare
juridica si ca trebuie schimbata cu o alta, instanta este obligata sa puna in discutie noua
incadrare si sa atraga atentia inculpatului ca are dreptul sa ceara lasarea cauzei mai la urma
sau eventual amanarea judecatii, pentru a-si pregati apararea, chiar daca prin schimbarea
incadrarii juridice i se creeaza o situatie juridica mai usoara inculpatului. Schimbarea incadrarii
juridice poate fi schimbata dintr-o infractiune consumata in tentativa si invers din forma simpla
in forma calificata si invers, dintr-o infractiune intr-o alta infractiune cu aceeasi latura obiectiva,
dar cu urmari sau imprejurari diferite. Cand noua incadrare juridica e mai usoara, nepunerea in
discutie a schimbarii incadrarii nu atrage nulitatea hotararii deoarece se apreciaza ca inculpatul
nu a suferit nici o vatamare. Schimbarea incadrarii juridice trebuie sa se refere la aceeasi fapta
deoarece atunci cand sunt fapte diferite nu are loc o schimbare a incadrarii juridice, ci
extinderea procesului penal. Schimbarea incadrarii juridice are loc prin incheiere. Daca
inculpatul nu este prezent la termenul la care s-a dispus schimbarea incadrarii juridice instanta
este obligata sa amane judecata si sa-l citeze pe inculpat cu mentiunea noii incadrari juridice a
faptei pentru ca acesta sa-si poata pregati apararea. Schimbarea incadrarii juridice poate fi
ceruta de procuror, de parti sau invocata din oficiu de catre instanta de judecata. Functie de
incadrarea juridica data faptei se va determina competenta instantei de judecata si chiar
compunerea completului de judecata.

98) Scoaterea de sub urmărirea penală. Clasarea cauzelor penale.

In cazul aratat in art. 10 lit. b), organul de urmarire penala inainteaza dosarul procurorului cu
propunerea de a dispune scoaterea de sub urmarire penala. Procurorul, dispune prin ordonanta
scoaterea de sub urmarire penala si instiinteaza despre aceasta, cand este cazul, persoana
care a facut sesizarea. Scoaterea de sub urmarirea penala are loc cand se constata existenta
vreunuia dintre cazurile prevazute in art. 10 lit. a)-e) si exista invinuit sau inculpat in cauza.
Potrivit dispoziţiilor art.249, soluţia scoaterii de sub urmărire penală se dispune când se
constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 lit.a) – e) şi există învinuit sau
inculpat în cauză. Dispoziţiile art.242-246 şi 248 se aplică în mod corespunzător şi în porcedura
scoaterii de sub urmărire. Astfel, organul de cercetare penală care constată existenţa vreunuia
dintre cazurile prevăzute în art.10 lit.a) – e) înaintează procurorului dosarul cu propunerea de a
da soluţia scoaterii de sub urmărire penală. Scoaterea de sub urmărire penală poate fi totală
sau parţială. În acest sens, dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi ori dacă
mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, scoaterea de sub urmărire penală se face numai
cu privire la învinuiţii sau inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de scoatere de sub

186
urmărire. Procurorul, atunci când constată că nu este cazul să dipună scoaterea de sub
urmărire penală sau când a dispus scoaterea de sub urmărire penală parţial, restituie dosarul
organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetare. Procurorul se pronunţă
asupra scoaterii de sub urmărire penală prin ordonanţă , care va cuprinde, pe lângă menţiunile
prevăzute în dispoziţiile art.203, şi menţiunile prevăzute în dispoziţiile art.244 şi 245 în cazul în
care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, iar în cauzele în care acţiunea penală nu a fost
pusă în mişcare, procurorul dispune scoaterea de sub urmărie penală prin rezoluţie. În cazul
prevăzut în art.10 lit.b) ind.1, procurorul se pronunţă totdeauna prin ordonanţă. Executarea
sancţiunii cu caracter adminstrativ a amenzii se efectuează potrivit art.442 şi 443, iar
executarea mustrării sau mustrării cu avertisment, prevăzute în art.91 C.pen. , aplicate de
procuror, se face potrivit art.487, care se aplică în mod corespunzător. Împotriva ordonanţei
prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art.10 lit.b) ind.1 se poate face
plângere în termen de 20 de zile de la înştiinţarea prevăzută în art.246. Punerea în executare a
ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenezii se face după
expirarea termenului prevăzut în alin.(3), iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după
respingerea acesteia. Atunci când cazul de scoatere de sub urmărire penală priveşte un învinuit
sau inculpat arestat, procurorul trebuie să se pronunţe asupra scoaterii se sub urmărire penală
în aceeaşi zi în care a primit propunerea de la organul de cercetare penală. Dacă procuroul a
dispus scoaterea de sub urmărire penală, trebuie să ceară de îndată instanţei revocarea
măsurii arestării preventive. În termen de 24 de ore de la primirea de la procuror a dosarului
împreună cu un referat în care se menţionează cazul sau cazurile de scoatere de sub urmărire
penală constatate, instanţa dipune, prin încheire, revocarea măsurii şi punerea de îndată în
libertate a învinuitului sau inculpatului şi restituirea dosarului procurorului, în acelaşi termen,
împreună cu o copie a încheirii. De asemenea, în cazul când învinuitul sau inculpatul este
arestat preventiv, instanţa înştiinţează prin adresă administraţia locului de deţinere, cu
dipsoziţia de a-l pune de îndată în libertate pe învinuit su inculpat, potrivit art.243 alin.(3). În
conformitate cu dispoziţiile art.246, procurorul înştiinţează persoanele interesate despre soluţia
de scoatere de sub urmărire penală, acestea având posibilitatea ca, în cazul în care nu
consideră soluţia legală şi temeinică, să ceară infirmarea ei procurorului ierarhic superior, calea
de atac fiind plângerea reglementată de dispoziţiile art.278 C.proc.pen., iar dacă persoana
vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interse legitime sunt vătămate sunt
nemulţumite de soluţie, în conformitate cu dispoziţiile art.278 ind.1 pot face plângere la instanţa
căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Clasarea
cauzelor penale-Potrivit art.11 pct.1 lit.a), când se constată existenţa vreunuia din cazurile
prevăzute în art.10, cu excepţia celui prvăzut de art.10 lit.i) care este atributul exclusiv al
instanţei, şi când nu există învinuit în cauză, în cursul urmăririi penale, se dipune. Relativ la
187
prima condiţie, aceea a existenţei unui caz care lipseşte acţiunea penală de temei sau de
obiect, dorim să relevăm că în anumite cazuri nu este posibilă soluţia clasării, deoarece
presupune existenţa în cauză a învinuitului sau inculpatului. Astfel, nu se poate dispune o
soluţie pe temeiul că fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat ( art.10 lit.c ) sau că
învinuitul sau inculatul a decedat ( art.10 litg ), afirmând, în acelaşi timp, că nu există învinuit în
cauză. Cu privire la ce de-a doua condiţie cumulativă , în doctrină se apreciază că prin “
inexistenţa învinuitului în cauză ” se poate înţelege, pe de o parte, că urmarea rezultată nu se
datorează acţiunii unei persoane ( spre exemplu, când un incediu care a distrus bunurile s-a
declanşat din cauze naturale cum ar fi un fulger), iar pe de altă parte, se poate reţine “
inexistenţa învinuitului în cauză ” când identitatea făptuitorului nu este cunoscută.

99) Strămutarea cauzelor penale: noţiune, temei, procedură.

Art.55-Inalta Curte de Casatie si Justitie stramuta judecarea cauzei de la o instanta competenta

la o instanta egala in grad daca aprecind temeinicia motivelor considera ca prin aceasta se
asigura desfasurarea normala a procesului. Cererea poate fi facuata de parte, procuror sau
ministerul justitiei. Presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie cere lamuriri presedintele
instantei superioare celei la care se afla cauza care ia masuri pentru instantarea partilor despre
introducerea cererii de stramutare. Examinarea cererii se face in sedinta secreta si dispune fara
aratarea motivelor admiterea sau respingerea ei. Stamutarea nu poate fi ceruta din nou numai
in cazul in care se intemeiaza pe imprejurari necunoscute. Temeiul strămutării îl constituie
dispoziţiile art.55 C.proc.pen.. Potrivit prevederilor acestui articol, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în
grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta
se asigură desfăşurarea normală a procesului. Din redactarea textului rezultă că prin
intermediul strămutării o cauză penală este luată din competenţa unei instanţe, pentru a fi
soluţionată de o altă instanţă, egală în grad, motivul fiind condiţiile necorespunzătoare
desfăşurării unei judecăţi normale. Temeinicia motivelor invocate la solicitare strămutării, se
apreciează în funcţie de posibilitatea desfăşurării activităţilor specifice judecării unei cauze
penale în condiţii normale. Strămutarea are drept consecinţă schimbarea competenţei
teritoriale, cauza urmând să fie soluţionată de o altă instanţă, egală în grad. Cu toate că în
dispoziţiile art.55 nu se indică cu exactitate temeiul cererii de strămutare, totuşi legea
regelementează două cazuri de strămutare, cu caracter special. Astfel, potrivit art.52 alin.(5)
prevede că abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă se soluţionează de
instanţa ierarhic superioară. Aceasta, în cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau

188
recuzarea, desemenează, pentru judecarea cauzei, o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa
căreia s-a produs abţinerea sau recuzarea. Al doilea caz de strămutare cu caracter special este
reglementată de art.385 ind.15 pct.2 lit c), potrivit căruia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de
către instanţa a cărei hotărâre a fost casată sau, când interesele jusitiţiei o cer, de către o altă
instanţă egală în grad. Cererea şi efectele ei-Cererea de strămutare poate fi introdusă de
partea interesată, procuror sau ministrul justiţiei. Cererea se adresează instanţei supreme şi
trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină cererea de strămutare se alătură la acesta,
când sunt deţinute de partea care cerere strămutarea. Totodată, legea impune ca, în cazul în
care sunt arestaţi în cauză, în cuprinsul cererii să se facă acestă menţiune. În ceea ce priveşte
efectele cererii, legea prevede că aceasta poate determina suspendarea judecării cauzei a
cărei strămutare se cere. Suspendarea judecării poate fi dispusă de preşedintele Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie dup ce aceasta a fost învestită. Din analiza textului de lege rezultă că
instanţa, în funcţie de motivele invocate, poate dispune suspendarea, fiind deci lăsată la
aprecierea acesteia oportunitatea luării acestei măsuri. În cazul în care cererea este însă
introdusă de ministrul justiţiei sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţei, suspendarea operează de drept ( art.56 alin.ultim ). Prin decizia nr.82/2001
a Curţii Constituţionale, prevederile art.56 alin.(4) teza întâi referitoare la caracterul suspensiv
al cererii de strămutare formulată de ministrul jusitiţiei au fost declarate neconstituţionale. S-a
motivat că aceste prevederi încalcă principiul separaţiei puterilor în stat: ministrul justiţiei, ca
membru al Guvernului care exercită conducerea generală a adminsitraţiei în domeniul justiţiei,
nu poate interveni în actul de jusitiţie, aceasta având semnificaţia unei ingerinţe a executivului
în activitatea autorităţii judecătoreşti. În consecinţă, prin Legea nr.281/2003, aceste dispoziţii au
fost eliminate din cuprinsul art.56 alin.(4). Procedura de strămutare-Reglementarea dată de
Codul de procedură penală obligă instanţa supremă, înainte de a trece la judecarea cererii, să
obţină anumite informaţii, necesare soluţionării acesteia. Se prevede obligaţia preşedintelui
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a solicita, pentru lămurirea instanţei, de la preşedintele
instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere,
comunicându-i, totodată, termenul fixat pentru judecarea cauzei. Când instanţa supremă este
instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer Ministrului Justiţiei. Dacă se introduce o nouă
cerere de stămutare cu privire la aceeaşi cauză, cererea de informaţii este facultativă ( art.57
lain.ultim ). Potrivit art.58 alin.(1), preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află
cauza ia măsuri pentru încunoştiinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare,
despre termenul fixat pentru soluţionarea cererii, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi
se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii. Dacă în cază sunt arestaţi,
preşedintele completului are obligaţia să desemneze un apărător din oficiu. Şedinţa de judecată
189
în care se soluţionează cererea de stămutare este secretă ( art.59 alin.1). Când părţile se
înfăţişează, se asculă şi concluziile acestora. Instanţa supremă soluţionează cererea printr-o
încheiere, prin care dispune admiterea sau respingerea, fără arătarea motivelor. În cazul în
care găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând, totodată, în
ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin. Dacă s-
a dispus admiterea, instanţa pe rolul căreia se află cauza va fi înştiinţată de îndată despre
admiterea cererii de strămutare. Potrivit art.60 alin.(4), dacă instanţa la care se află cauza a
cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este
desfiinţată prin efectul admiterii acesteia. În acest caz, cererea de stămutare nu a avut ca efect
suspendarea judecării cauzei, aceasta fiind soluţionată, hotărârea judecării fiind definitivă la
momentul admiterii cererii. Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când
noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la
soluţionarea cererii anterioare sau ivit după aceea ( art.61 ).

100) Structura hotărârilor judecătoreşti pronunţate în prima instanţă.

Hotararea prin care instanta penala solutioneaza fondul cauzei trebuie sa contina o parte
introductiva, o expunere si dispozitivul. Cand s-a redactat o incheiere de sedinta, partea
introductiva se limiteaza numai la urmatoarele mentiuni: denumirea instantei care a judecat
cauza, data pronuntarii hotararii, locul unde a fost judecata cauza, precum si numele si
prenumele membrilor completului d6 judecata, ale procurorului si ale grefierului, facandu-se
mentiune ca celelalte date au fost trecute in incheierea de sedinta. In hotararile instantelor
militare trebuie sa se indice si gradul militar al membrilor completului de judecata si al
procurorului. Cand inculpatul este militar, se mentioneaza si gradul acestuia. Expunerea trebuie
sa cuprinda: datele privind identitatea partilor; descrierea faptei ce face obiectul invinuirii, cu
aratarea timpului si locului unde a fost savarsita, precum si incadrarea juridica data acesteia
prin actul de sesizare; analiza probelor care au servit ca temei pentru solutionarea laturii
penale a cauzei, cat si a celor care au fost inlaturate, motivarea solutiei cu privire la latura civila
a cauzei, precum si analiza oricaror elemente de fapt pe care se sprijina solutia data in cauza.
In caz de condamnare, expunerea trebuie sa mai cuprinda fapta sau fiecare fapta retinuta de
instanta in sarcina inculpatului, forma si gradul de vinovatie, circumstantele agravante sau
atenuante, starea de recidiva, timpul ce se deduce din pedeapsa pronuntata si actele din care
rezulta durata acesteia. Daca instanta retine in sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce
formeaza obiectul invinuirii, se va arata in hotarare pentru care anume fapte s-a pronuntat
condamnarea si pentru care incetarea procesului penal sau achitarea; aratarea temeiurilor de
190
drept care justifica solutiile date in cauza. Dispozitivul trebuie sa cuprinda datele privitoare la
persoana inculpatului, solutia data de instanta cu privire la infractiune, indicandu-se, in caz de
condamnare, denumirea acesteia si textul de lege in care se incadreaza, iar in caz de achitare
sau de incetare a procesului penal, cauza pe care se intemeiaza potrivit art. 11, precum si
solutia data cu privire la repararea pagubei. Dispozitivul trebuie sa mai cuprinda, dupa caz, cele
hotarate de instanta cu privire la: deducerea retinerii si arestarii preventive, indicandu-se
partea din pedeapsa executata in acest mod; masurile preventive; masurile asiguratorii;
cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscarii; rezolvarea oricarei alte
probleme privind justa solutionare a cauzei. Cand instanta pronunta pedeapsa inchisorii sau
pedeapsa inchisorii cu executare la locul de munca, in hotarare se face mentiune ca persoana
condamnata este lipsita de drepturile aratate in art. 71 din Codul penal, pe durata prevazuta in
acelasi articol.Dispozitivul trebuie sa cuprinda totdeauna mentiunea ca hotararea este supusa
apelului sau, dupa caz, recursului, cu aratarea termenului in care poate fi exercitat si
mentionarea datei cand hotararea a fost pronuntata si ca pronuntarea s-a facut in sedinta
publica Conform dispoziţiilor art.354, hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul
cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. În literatura de
specialitate se arată că strucutra obligatorie pe care trebuie să o aibă hotărârea, ca act
procedural scriptic, imprimă acesteia un conţinut sistematizat, conţinut care înlesneşte
verificarea legalităţii şi temeiniciei judecăţii desfăşurate în cauza penală. Partea introductivă,
numai practicaua sau expozeu, cuprinde menţiunile prevăzute la art.305 ce determină
conţinutul încheireii de şedinţă. În cazul în care pronunţarea hotărârii nu a avut loc la termenul
la care s-a judecat cauza şi s-a amânat, partea introductivă se limitează doar la menţinulile
prevăzute de art.355 alin.(2). În această situaţie, lipsa încheierii de şedinţă prin care s-a amânat
pronunţarea atrage sancţiunea nuliăţii abosolute. În hotărârile instanţei militarea, parte
introductivă trebuie să indice şi gradul militar al membrilor completului de jduecată, al
procurorului şi al completului, dacă acesta este militar. Potrivit art.356, partea a doua a
hotărârii, denumită expunere, considerente3 sau partea demonstrativă, trebuie să cuprindă:
datele privind identitatea părţilor; descrierea faptei ce face obiectul învinurii, cu arătarea
timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul
de sesizare; analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei,
cât şi a celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei,
precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză. În caz de
condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta reţinerii de instanţă în sarcina
inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţe atenuante sau agarvante, starea de
recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata

3
191
acesteia. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează
obiectul învinuirii, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea
şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea; arătarea temeiurilor de drept care
justifică soluţiile date în cauză. Partea a treia a hotărârii se numeşte dispozitiv şi constă în
reprezentare în final a minutei redactate în urma deliberării şi citită în şedinţă publică cu ocazia
pronunţării. Conţinutul dispozitivului este prefigurat în dispoziţiile art.357, unde se arată, în mod
detaliat, ce trebuie să cuprindă. Astfel, pe lângă datele privitaore al persoana inculpatului,
soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, precum şi cauza pe care se întemeiază soluţia,
dispozitivul trebuie să mai cuprindă cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea reţinerii şi
arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în aces mod; măsurile
preventive; măsurile asigurătorii; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse
confiscării; rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Când instanţa
pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în
hotărâre se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art.71
C.pen., pe durata prevăzută în acelaşi articol. Instanţa este obligată să arate în dispozitiv că
hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate
fi exercitat, precum şi menţiunea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a
făcut în şedinţă publică ( art.357 alin.4 ).

101) Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi - cazuri.

Inculpatul este obligat sa plateasca partii vatamate in caz de condamnare, precum si partii civile
careia i s-a admis actiunea civila, cheltuielile judiciare facute de acestea. Cand actiunea civila
este admisa numai in parte, instanta poate obliga pe inculpat la plata totala sau partiala a
cheltuielilor judiciare. In caz de renuntare la actiunea civila, instanta se pronunta asupra
cheltuielilor la cererea partilor. In caz de achitare, partea vatamata este obligata sa plateasca
inculpatului si partii responsabile civilmente cheltuielile judiciare facute de acestia, in masura in
care au fost provocate de partea vatamata. In celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor
judiciare facute de parti in cursul procesului penal, instanta stabileste obligatia de restituire
potrivit legii civile. Cheltuielile făcute, potrivit legii, pentru desfăşurare procesului penal se
numesc cheltuieli judiciare. Astfel, potrivit art.189 C.proc.pen., în cheltuielile judiciare intră
cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor,
conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariul apărătorilor şi orice alte cheltuieli
ocazionate de desfăşurarea procesului penal. Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt
cuprinse distincte, dup caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Ministerul

192
Public şi Ministerul Administraţiei şi Internelor. Potrivit art.190 alin.(1), martorul, expertul şi
interpretul chemat de organele de urmărire penală ori de instanţa de judecată au dreptul la
restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare, prilejuite de
chemare lor. Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul şi la venitul de la locul
de muncă, pe durata lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală
sau la instanţa de judecată. Suma care reprezintă venitul se plăteşte de cel la care lucrează
martorul, expertul sau interpretul. Potrivit art.190 alin.(3), martorul care nu este salariat, dar are
venit din muncă, este îndreptăţit să apară şi o compensare. De asemenea, expertul şi
interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi
condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale. Cheltuielile judiciare pot fi de două feluri, după cum au
fost avansate de stat sau de păţi. Cheltuielile avansate de stat în vederea desfăşurării activităţii
procesuale se numesc cheltuieli de procedură iar cheltuielile avansate de părţi se numesc
cheltuieli de judecată. În cuantumul cheltuielilor judiciare intră sumele care au fost cheltuite atât
în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz
de condamnare Potrivit dispoziţiilor art.191 alin.(1), în caz de condamnare, inculpatul este
obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii
desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul în care s-a dispus acordarea
de asistenţă juridică gratuită, care rămân în sarcina statului. Potrivit art.191 alin.(2), când sunt
mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărâşte partea din cheltuieli judiciare datorate de
fiecare, în măsura în care le-a provocat. În cazul condamnării inculpatului, cheltuielile judiciare
avansate de stat pot fi suportate şi de către partea responsabilă civilmente, în măsura în care
aceasta este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.191 alin.3. Plata
cheltuielilor de stat în caz de achitare sau de încetare a procesului penal. Plata cheltuielilor
avansate în caz de achitare. Potrivit art.192 alin.(1)pct.1, în caz de achitare, cheltuieilor
judiciare avansate de stat sunt suportate, după caz, de către partea civilă sau de inculpat:
partea vătămată suportă cheltuielile avansate de stat în măsura în care ele au fost determinate
de acestă parte; partea civilă suportă cheltuielile avansate de stat dacă i s-a respins, în tot sau
în parte, acţiunea civilă şi numai în măsura în care cheltuielile au fost deteminate de această
parte; inculpat, deşi achitat, suportă cheltuielile judiciare avansta de stat când a fost, totuşi,
obligat la repararea pagubei. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de încetare a procesului
penal. Potrivit art.192 alin.(1) pct.2, în cazul pronunţării soluţiei de încetarea a procesului penal,
cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, după caz, de către inculpat, de către
inculpat împreună cu partea vătămată sau numai de către partea vătămată, ori de către stat.
inculpatul suportă cheltuielile judiciare când s-a dispus înlocuirea răspunderii penale în temeiul
art.10 lit.i), obligaţia inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare fiind generată de culpa sa
infracţională. De asemenea, tot inculpatul suport cheltuielile judiciare când există o cauză de
193
nepedepsire. în cazul împăcării părţilor, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt supotate de
către inculpat şi partea vătămată. În acest caz, potrivit art.192 alin.(4), instanţa hotărâşte partea
din cheltuieli judiciare datorate de fiecare. partea vătămată suportă cheltuilile avansate de stat
în cazul retragerii plângerii prealabile, temeiul obligaţiei de a suporta cheltuielile judiciare fiind
culpa procesuală a părţii vătămate. Cazurile speciale privind cheltuielile judiciare avansate de
stat. Potrivit art.13 alin.(1), în caz de amnistie, prescripţie ori de retragere a plângerii prealabile,
precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere
continuarea procesului penal. Într-o asemenea ipoteză, cheltuielile judiciare avansate de stat
vor fi suportate de către partea civilă sau de către inculpat. Astfel, potrivit art.192 alin.(1) pct.3
lit.a), partea vătămată suportă cheltuielile judiciare dacă, în urma continuării procesului penal,
instanţa pronunţă achitare în baza unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit.a)-e). Inculpatul
suportă cheltuielile judiciare potrivit art.192 alin.(1) pct.3 lit.b) dacă, în urma continuării
procesului penal, instanţa constată existenţa unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit. a)-c) şi,
în consecinţă, pronunţă soluţia încetării procesului penal. Potrivit art.192 alin.(2), în cazul
declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare
avansate de stat rămân în sarcina acestuia. Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de
organele judiciare, potrivit legii, pentru asistarea păţilor rămân, în toate cazurile, în sarcina
statului. Dispoziţiile privind suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat se aplică în mod
corespunzător şi în caz de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a
urmăririi penale ( art.192 alin.5 ). .Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi Plata cheltuielilor
judiciare făcute de părţi este suportat de către cel în sarcina căruia a fost reţinută culpa
infracţională sau culpa procesuală, obligaţia de plată a acestor cheltuieli făcându-se în funcţie
de soluţia dată în rezolvarea laturii civile a cauzei. Suportarea cheltuielilor de judcată făcute de
părţi în caz de condamnare. Potrivit art.193 alin.(1), în caz de condamnare inculpatul este
obligat să plătească părţii vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă,
chetuielile judiciare făcute de acesta. Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa
poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare. În cazul în care în
cauza penală sunt mai mulţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuieli judiciare
datorată de fiecare ( art.193 alin.3 raportat l art.191 alin.2 ). În cazul soluţiei condamnării,
partea responsabilă civilmente poate fi obligată să suporte cheltuielile judiciare făcute de părţi
în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.193 alin.4
raportat la art.191 alin.2). Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în caz de achitare.
Potrivit art.193 alin.(5), în cazul achitării, suportarea cheltuielilor judiciare făcute de inculpat şi
de partea responsabilă civilmente revine părţii vătămate , în măsura în care cheltuielile au fost
provocate de această parte. Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în celelalte cazuri.
În alin.final al art.193 se rată că, în celelalte cazuri, cheltuielile judiciare făcute de părţi în cursul
194
procesului penal vor fi restituite în condiţii stabilite de legea civilă. Amenda judiciară-Potrivit
art.198, sunt sancţionate cu amendă, de la 500.000 lei la 2.000.000 lei abateri ca:
neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau comunicare a
actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oicăror alte lucrări, dacă prin
acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; neîndeplinirea ori
îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte
procesurale, precum neexecutarea mandatelor de aducere. Lipsa nejusitificată a apărătorului,
ales sau desemnat din oficiu când asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este
obligatorie potrivit legii, se sancţionează cu amenda judiciară de la 1.000.000 lei la 2.500.000
lei. De asemenea, se sancţionează cu amendă judiciară de la 1.000.000 lei la 10.000.000 lei:
lipsa nejusitificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat; tergiversarea de către
expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; neîndeplinirea de către orice persoană a
obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a
obiectelor ori înscirsurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de
către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută în art.109alin.(5); neluarea de către
conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare
pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a experizei; neîndeplinirea, în mod
nejusitificat, de către organul de cerecetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, potrivit legii,
sau neprezentarea, în mod nejustificat, procurorului, a dosarelor ori actelor de urmărire penală,
în termenul prevăzut de lege; necomunicarea, în mod nejusitificat, procurorului, în termenul
prevăzut de lege, de către organele de cercetare penală, a începerii urmăririi penale, precum şi
neexecutarea, de către acesta, în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, a dispoziţiilor scrise
ale procurorului sau ale instanţei de judecată; nerespectarea de oricare dintre părţi şi
persoanele care asistă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele
completului de judecată potrivit art.298. Amenzile judiciare aplicate de procuror sau de instanţa
de judecată constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în bugetul Ministrului
Justiţiei, potrivit legii. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul în
care fapta constituie infracţiune. Persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori
reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la
comunicarea ordonanţei ori a încheirii de amendare ( art.199 alin.3.)

102) Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală.

195
Procurorul, in exercitarea supravegherii respectarii legii in activitatea de urmarire penala,
vegheaza ca orice infractiune sa fie descoperita, orice infractor sa fie tras la raspundere penala
si ea nici o persoana sa nu fie urmarita penal fara sa existe indicii temeinice ca a savarsit o
fapta prevazuta de legea penala. De asemenea, procurorul vegheaza ca nici o persoana sa nu
fie retinuta sau arestata, decat in cazurile si in conditiile prevazute de lege. In exercitarea
activitatii de supraveghere, procurorul ia masurile necesare sau da dispozitii organelor de
cercetare penala ca sa ia asemenea masuri. Procurorul ia masuri si da dispozitii in scris si
motivat. Procurorul poate sa dispuna, dupa necesitate, ca intr-o cauza in care cercetarea
penala trebuie efectuata de un anumit organ de cercetare, sa fie efectuata de un alt asemenea
organ. Preluarea unei cauze de catre un organ de cercetare penala ierarhic superior se dispune
de procurorul de la parchetul care exercita supravegherea acestuia, pe baza propunerii
motivate a organului de cercetare penala care preia cauza si dupa incunostintarea procurorului
care exercita supravegherea acesteia Procurorul conduce si controleaza activitatea de
cercetare penala a politiei si a altor organe si supravegheaza ca actele de urmarire penala sa
fie efectuate cu respectarea dispozitiilor legale. Organele de cercetare penala sunt obligate sa
incunostinteze de indata pe procuror despre infractiunile de care au luat cunostinta. Procurorul
poate sa asiste la efectuarea oricarui act de cercetare penala sau sa-l efectueze personal.
Procurorul poate sa ceara spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penala, care
este obligat sa-l trimita, cu toate actele, materialele si datele privitoare la fapte care formeaza
obiectul cercetarii. Garant al respetării principiilor fundamnetale ale legalităţii procesului penal şi
al aflării adevărului este, în faza de urmărire penală, magistratul procuror care conduce şi
controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de
cercetare specială şi supraveghează ca actele de urmărie penală să fie efectaute cu
respectarea dispoziţiilor legale.Procurorul este abilitat de legea procesuală să exercite
supravegherea respectării legalităţii şi aflării adevărului în orice cauză penală în care, în faza de
urmărire penală desfăşoară activităţi organul de cercetare din raza teriotrială a parchetului
repsectiv. Potrivit dispoziţiilor art.216, procurorul, în exercitarea surpavegherii respectării legii în
activitatea de urmările penală, vegherează ca orice infracţiune să fie descoperită, oirce infractor
să fie tras la răpsundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe
indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, procurorul
veghează ca nici o personă să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege. Procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efecutarea oricărui act de
urmărire penal. Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală.
În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsuri necesare sau dă dispoziţii
organelor de cercetare penală să ia măsuri, în scris şi motivat. Căile de exercitare a
surpavegherii-Trecerea cauzei de la un organ la altul Potrivit dispoziţiilor art.217, procurorul
196
poate să dipună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată
de un anumit organ de cercetare, să fie efecutaă de un alt organ de cercetare. Organul de
cercetare penală la care se trece cauza trebuie să aibă competenţa de a efectua cercetarea în
cauză iar procurorul care dispune trecerea trebuie să fie competent să supravegheze cauza.
Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de
procuroul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia. În cauzele preluate de către un
organ de cercetarea penală central, supravegherea se exercită de către un procuror din
Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Participarea directă a
procurorului la efectuarea urmăririi penale-În dispoziţiile art.209 alin.(1) şi art.218 alin.(3)
C.proc.pen. se arată că procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în
cauzele pe care le supraveghează. De asemenea, procurorul poate să asite la efectuarea
oricărui act de cercetare penală. Prin participarea procurorului la efectuarea unor acte de
cercetare penală se asigură îndeplinirea acestora în cele mai bune condiţii de eficienţă şi
legalitate. Verificarea dosarului de cercetare de către procuror-Potrivit art.218 alin.(3) partea
finală, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală,
care este obilgată să-l trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapte care
formează obiectul cererii.-Autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi
măsurilor procesuale de către procuror Potrivit art.219, procurorul poate să dea dispoziţii cu
privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală iar dispoziţiile date de procuror sunt
obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate
sesiza prim-procrurorul parchetului sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, procurorul
ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de la sesizare, prim-
procuorul sau procurorul ierarhic superior este obligat să se pronunţe. De asemenea,
procurorul autorizează, confirmă, încuviinţează şi infirmă actele organului de cercetare penală
sau ale procuroului ierarhic inferior. Autorizarea efectuării unui act de urmărie penală este
anterioară realizării actului. Confirmarea Actului de urmarire penala este o ratificare a acestuia
fara aceasta confirmare ceruta expres de lege actul neputand produce efecte juridice.
Încuviinţarea unor acte de urmărire penală se referă la acte a căror efectuare este atribuţia
organului de cercetare, dar valabilitatea actului este subordonată aprobării procurorului.
Infirmarea intervine, potrivit art.220 când actul sau măsura organului de urmărire penală nu
respectă dispoziţiile legale.

103) Suspendarea urmăririi penale.

197
In cazul cand se constata printr-o expertiza medicala ca invinuitul sau inculpatul sufera de o
boala grava, care il impiedica sa ia parte la procesul penal, organul de cercetare penala
inainteaza procurorului propunerile sale impreuna cu dosarul, pentru a dispune suspendarea
urmaririi penale. Procurorul se pronunta asupra suspendarii prin ordonanta. Ordonanta trebuie
sa cuprinda, pe langa mentiunile aratate in art. 203, datele privitoare la persoana invinuitului
sau inculpatului, fapta de care este invinuit, cauzele care au determinat suspendarea si
masurile luate in vederea insanatosirii invinuitului sau inculpatului. Masura suspendarii se
comunica partii civile. Dupa comunicare, dosarul se restituie organului de cercetare penala. In
timpul cat urmarirea este suspendata, organul de cercetare penala continua sa efectueze toate
actele a caror indeplinire nu este impiedicata de situatia invinuitului sau inculpatului. Organul de
cercetare penala este obligat sa se intereseze periodic daca mai subzista cauza care a
determinat suspendarea urmaririi penale. Dacă pe parcursul cercetărilor penale nu a fost
dispusă suspendarea urmăririi penale, la terminarea urmăririi penale, procuroul, constatând că
învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, dispune suspendarea urmăririi penale prin
ordonanţă. De asemenea, în acest caz, procurorul trimite dosarul cauzei la instanţă, pentru ca
judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale aretarea preventivă sau măsurile de
siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. să dispună asupra prelungirii sau revocării
acestora. În cazul măsurilor preventive prevăzute în art.145 şi 145 ind.1, procurorul dispune
revocarea acestor măsuri sau, după caz, trimite dosarul cauzei la instanţă cu propunere de
prelungire . Încheierea prin care instanţa dispune cu privire la aceste măsuri se trimite
procurorului, care face menţiune despre acesta în ordonanţă de suspendare.

104) Şedinţa de judecată în prima instanţă: început, deschidere, strigarea cauzei, verificarea
legalităţii sesizării instanţei; verificări privitoare la inculpat; măsuri privind martorii, experţii şi
interpreţii; lămuriri, excepţii, cereri.

Presedintele instantei, primind dosarul cauzei, fixeaza de indata termen de judecata si da

dispozitie pentru citarea persoanelor care trebuie sa fie chemate la judecata. Citatia trebuie sa
fie inmanata inculpatului cu cel putin 3 zile inaintea termenului fixat. O data cu citatia,
inculpatului aflat in stare de detinere i se comunica si copia actului de sesizare a instantei. La
termenul de judecata, dupa strigarea cauzei si apelul partilor, presedintele verifica identitatea
inculpatului. In cazul cand inculpatul se afla in stare de detinere, presedintele se incredinteaza
daca a primit in termenul prevazut in art. 313 alin. 2 copia actului de sesizare a instantei. Cand
actul nu a fost comunicat, daca inculpatul cere, judecata se amana, iar presedintele ii
inmaneaza copie de pe actul de sesizare a instantei, facandu-se mentiune despre aceasta in

198
incheierea de sedinta. De asemenea, judecata se amana la cererea inculpatului, cand
comunicarea s-a facut cu mai putin de 3 zile inaintea termenului de judecata. Dupa apelul
martorilor, expertilor si interpretilor, presedintele cere martorilor prezenti sa paraseasca sala de
sedinta si le pune in vedere sa nu se indeparteze fara incuviintarea sa. Expertii raman in sala
de sedinta, afara de cazul in care instanta dispune altfel. Martorii, expertii si interpretii prezenti
pot fi ascultati, chiar daca nu au fost citati sau nu au primit citatie, insa numai dupa ce s-a
stabilit identitatea acestora. Presedintele explica persoanei vatamate ca se poate constitui parte
civila sau ca poate participa ca parte vatamata in proces.Presedintele intreaba pe procuror si
pe parti daca au de formulat exceptii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. In cazul cand
se propun noi probe, trebuie sa se arate faptele si imprejurarile ce urmeaza a fi dovedite,
mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se afla aceste mijloace, iar in
ce priveste martorii si expertii, identitatea si adresa acestora. Procurorul si partile pot cere
administrarea de probe noi si in cursul cercetarii judecatoresti. Reguli generale aplicabile tuturor
etapelor si gradelor. Aceste reguli privesc cele trei stadii procesuale: Reguli generale privind
pregatirea sedintei de judecata-Tinand cont de faptul ca sedinta de judecata este modalitatea
comuna de infaptuire a justitiei, se poate spune ca aceste reguli se refera la urmatoarele: a)
Stabilirea termenului de judecata -; Fixarea termenului este de competenta presedintelui sau
vicepresedintelui in cauzele penale pentru care s-a dat rechizitoriu. Pentru celelalte cauze,
fixarea termenului de judecata este de competenta judeca-torului de serviciu. La fixarea
termenului se va avea in vedere starea de arest preventiv a inculpatului. In mod obligatoriu, ea
trebuie sa aiba loc inainte de expirarea termenului arestarii. De asemenea, se va tine seama si
de modul intrarii cauzelor pe rolul instantei. b) Desemnarea completului de judecata -;
Presedintele sau vicepresedintele instantei va tine seama de regulile generale privind
compunerea instantei si de regulile privind compunerea speciala in cauzele cu inculpati minori
si de cazurile de incompatibilitate prevazute de lege. c) Citarea -; Partile sunt indicate in actul
de sesizare (rechizitoriul sau plan-gerea prealabila). Conducatorul instantei va lua masurile de
citare a partilor la adresele indicate pentru ca la termenul fixat sa fie indeplinite procedura. d)
Asigurarea apararii -; Atunci cand este caz de asistenta juridica obligatorie, presedintele sau
vicepresedintele instantei este obligat sa ia masuri de asigurare a asistentei juridice daca
inculpatul, fiind arestat sau minor, nu are aparator ales. Prin intermediul personalului auxiliar al
justitiei se face adresa in vederea desemnarii unui aparator la Serviciul de Asistenta Juridica.
Presedintele sau vicepresedintele instantei trebuie sa creeze conditiile necesare pentru ca
aparatorul astfel desemnat sa aiba acces la dosar si sa poata lua contact cu inculpatul arestat.
e) Intocmirea listei cauzelor -; Se procedeaza la intocmirea acesteia cu cel putin 24 de ore
inainte de termenul fixat. Se va tine seama de cauzele cu inculpati arestati care au prioritate si
de ordinea inregistrarii dosarului la registratura instantei. f) Verificarea respectarii dispozitiilor
199
procedurale referitoare la pregatirea sedintei de judecata -; Daca actele anterioare cad in
competenta presedintelui sau vicepresedintelui instantei, verificarea este de competenta
exclusiva a completului de judecata legal desemnat in vederea judecarii cauzei. Acesta trebuie
sa verifice daca s-a dispus citarea partii, daca s-a efectuat adresa pentru desemnarea
aparatorului etc. Reguli generale privind sedinta de judecata-Trebuie sa se asigure egalitatea
intre reprezentantul Ministerului Public (pro-curorul de sedinta) si partile procesului penal
(inculpatul, partea civila, partea res-ponsabila civilmente sau apelant, recurent, intimant,
revizuent, contestator). Egali-tatea dintre acestia reprezinta o garantie a contradictorialitatii
sedintei de judecata, care este guvernata de urmatoarele reguli: a) Reguli referitoare la
conducerea sedintei -; Sedinta de judecata are loc in fata unui complet de judecata. Ea este
condusa pe tot parcursul ei de presedintele completului de judecata care este judecatorul unic,
in cazul in care compunerea este cu un singur judecator, sau judecatorul anume desemnat din
randul membrilor completului de judecata, in cazul unei compuneri a completului din doi sau trei
judecatori. In practica penala, in mod obligatoriu, inainte de a se striga prima cauza de pe lista
sau daca sedinta de judecata se intrerupe din orice motiv, presedintele completului de judecata
declara deschisa sedinta de judecata, dupa care urmeaza strigarea cauzei si apelul partilor.
Strigarea cauzei se face, de regula, in ordinea de pe lista. In mod exceptional, daca sunt cauze
cu arestati, se striga mai intai aceste cauze, iar daca exista cauze care sufera amanare fara
discutii, acestea se striga cu prioritate. b) Reguli care privesc asigurarea ordinii si solemnitatii
sedintei de judecata -; Sedinta de judecata trebuie sa fie solemna, sa reprezinte un factor
important de educatie juridica astfel incat ori de cate ori se constata ca este tulburata linistea si
ordinea in cursul unei sedinte de judecata, presedintele completului de judecata trebuie sa ia
masuri, ajungandu-se chiar si la masuri de sanctionare, daca este cazul. Atunci cand abaterile
imbraca forma unor infractiuni ne gasim in situatia constatarii infractiunilor de audienta, care
sunt infractiunile savarsite sub ochii com-pletului de judecata. Ele se constata de presedintele
completului de judecata printr-un proces-verbal dupa care, daca sunt indeplinite conditiile
prevazute de art. 228 (1), C.pr.pen., prin incheiere instanta dispune inceperea urmaririi penale
si daca sunt indeplinite conditiile arestarii, prin incheiere instanta poate dispune arestarea pre-
ventiva a invinuitului pe o durata de cel mult 5 zile. Apoi, cel in cauza este trimis cu procesul-
verbal si cu o copie de pe incheierea instantei la procurorul competent in vederea efectuarii sau
supravegherii urmaririi penale. c) Reguli care privesc suspendarea judecatii -; Exista regula
potrivit careia, in orice etapa de judecata, persoana care are calitatea de parte in proces trebuie
sa aiba posibilitatea de a participa la toate actele de judecata. Exista o exceptie in acest caz, si
anume atunci cand partea se afla in imposibilitate obiectiva de a participa la actele de judecata.
In aceasta situatie judecatorul permite suspendarea judecatii, adica o intrerupere cu caracter
temporar a sedintei de judecata atunci cand sunt indeplinite in mod cumulativ conditiile: Cel
200
interesat sa sufere de o boala grava. Desi legea se refera doar la inculpat, credem ca aceasta
conditie trebuie extinsa si cu privire la celelalte parti ale procesului penal. Boala grava sa fie
constatata printr-o expertiza medico-legala. Boala grava sa-l puna pe cel in cauza in
imposibilitate de a participa la actele de judecata. Desi boala grava trebuie constatata printr-o
expertiza medico-legala in care trebuie sa existe mentiuni cu privire la durata aproximativa
necesara pentru vindecare, suspendarea judecatii nu poate fi dispusa decat pe durata
nedeterminata. Ea se dispune printr-o incheiere care este executorie din momentul pronuntarii.
Recursul nu suspenda executarea. Pe toata durata suspendarii, in mod sistematic, la anumite
intervale de timp, care sunt lasate la aprecierea instantei de judecata, este necesar sa se
efectueze o reevaluare a starii sanatatii inculpatului. Acest lucru se face in faza de judecata prin
repunerea pe rol a instantei si citarea partii procesului penal. In cazul in care instanta apreciaza
pe baza unui certificat medico-legal ca nu mai subzista temeiul suspendarii, va dispune
redeschiderea cauzei si continuarea judecatii. In caz contrar, instanta va da o incheiere de
mentinere a suspendarii. Reluarea judecatii in urma suspendarii nu poate avea loc decat prin
efectuarea unei expertize medico-legale. d) Reguli care privesc notele referitoare la
desfasurarea judecatii -; La sedinta de judecata, alaturi de completul de judecata, procuror si
parti, participa in mod obligatoriu grefierul de sedinta. Absenta lui poate conduce si la unele
nulitati absolute. El are obligatia principala de a consemna intr-un caiet (caietul grefierului) tot
ceea ce se intampla in cursul unei sedinte de judecata. Aceste note ale grefierului releva
respectarea de catre completul de judecata si de catre ceilalti participanti a dispozitiilor
procedurale. In acest sens, daca notele sunt inexacte sau incomplete, legea permite
procurorului, oricarei parti sau apara-torilor acestora sa solicite presedintelui completului de
judecata sa dispuna citirea acestor note chiar in sedinta de judecata, iar in caz contrar, sa
dispuna completarea sau corectarea lor de catre grefier. e) Reguli privitoare la intocmirea
incheierilor de sedinta -; In orice etapa a ju-decatii, orice sedinta de judecata se finalizeaza cu
incheierea de sedinta. Aceasta este o procedura ce face dovada respectarii dispozitiilor
porcedurale in tot cursul unei sedinte de judecata. Daca la un termen nu s-a intocmit o
incheiere de sedinta, sanctiunea este nulitatea absoluta a intregii judecati. Incheierea de
sedinta are o natura juridica mixta. Pe de o parte este proces-verbal cu privire la toate
constatarile pe care le face instanta penala la oricare din termene, iar pe de alta parte este
hotarare judecatoreasca, atunci cand la oricare din termene instanta penala da o dispozitie de
efectuare a unui act. f) Reguli privind verificarile prealabile obligatorii pe care trebuie sa le faca
instanta penala. Exista doua categorii de astfel de reguli: Verificarile privind regularitatea actelor
de sesizare a instantei (art. 300 (1, 2), C.pr.pen.). In acest caz, prin acte de sesizare se intelege
nu numai rechizitoriul si plangerea, ci si orice act de sesizare ce poate fi intocmit in baza legii.
Verificarile privind regularitatea actelor de arestare (art. 300 (3), C.pr.pen.). Verificarea se face
201
din oficiu, fiind obligatorie. Daca instanta apreciaza ca arestarea este dispusa cu respectarea
dispozitiilor procedurale va da o incheiere de mentinere a arestarii. Daca in urma verificarii
instanta apreciaza ca arestarea nu poate fi mentinuta, se va preciza in incheiere ca nu se
mentine masura arestarii. g) Reguli privind chestiunile incidente -; Pe tot parcursul unei sedinte
de jude-cata se pot ivi imprejurari care ar putea determina o intrerupere in cursul normal al
judecatii (acestea pot privi competenta, compunerea, schimbarea incadrarii juridice ori o solutie
complimentara). Acestea poarta denumirea de chestiuni incidente pe care instanta trebuie sa le
solutioneze prin incheiere de sedinta dupa punerea lor in discutia procurorului si a partilor cu
interese contrare. Deliberarea si luarea hotararii-Spre deosebire de sedinta de judecata, etapa
deliberarii si a luarii hotararii are loc in secret, ea neapartinand sedintei de judecata. Are loc in
camera de consiliu dupa inchiderea sedintei de judecata, in aceeasi zi cu sedinta de judecata.
In mod exceptional, aceasta etapa are loc la o data ulterioara, insa nu mai tarziu de 15 zile de
la data cand a avut loc sedinta de judecata atunci cand s-a dispus amanarea pronuntarii. La
deliberarea si la luarea hotararii nu participa decat membrii completului de judecata. Cu
aceasta ocazie judecatorul unic chibzuieste, iar membrii completului de judecata (in caz de
colegialitate) se sfatuiesc asupra solutiei pe care urmeaza a o da cauzei penale. De regula,
solutia se da cu unanimitate de voturi in cazul colegi-alitatii. In mod exceptional poate fi data si
cu majoritate de voturi atunci cand se constituie complet de divergenta sau daca completul este
alcatuit din trei judecatori. Notiunea de hotarare este sinonima cu aceea de solutie procesuala
pe care o da judecatorul. Notiunea de hotarare judecatoreasca este mult mai larga. Ea
desemneaza nu numai dispozitia procesuala (solutia tehnica pe care o poate adopta instanta
penala) ci chiar actul procedural jurisdictional care poate fi dat in urma unei judecati. Acest act
poate fi de mai multe feluri, dupa distinctiile facute la art. 311, C.pr.pen.: Sentinta -; Se da
asupra fondului cauzei, fiind un act jurisdictional specific judecatii pe care o face prima instanta.
In mod exceptional, se da sentinta in toate cazurile in care are loc o desesizare sau o
dezinvestire a instantei, precum si in unele cai de atac extraordinare (ex: revizuirea) si in cazul
contestatiei in anulare (art. 386, lit. d), C.pr.pen. -; atunci cand exista autoritate de lucru
judecat), daca ulterior hotararea judecatoreasca a ramas definitiva la prima instanta. Decizia -;
Este acea hotarare judecatoreasca proprie unei instantei de control judiciar astfel incat se da
decizie in apel, recurs, contestatie in anulare, recurs in anu-lare, sau in cazul unui regulator de
competenta. Incheierea -; Se deosebeste de simpla incheiere de sedinta care, de regula, este
proces-verbal. Ea este numai hotarare judecatoreasca. Se da intotdeauna in pro-ceduri
judiciare care sunt separate de fondul cauzei, precum si in proceduri auxiliare (ex: plangerea
contra ordonantei de arestare) Pronuntarea-Reprezinta aducerea la cunostinta procurorului si a
partilor a continutului hotararii judecatoresti. Pronuntarea se face in sedinta publica,
intotdeauna personal de catre presedintele completului de judecata asistat de grefier. In acest
202
caz consta in simpla citire a minutei. Minuta reprezinta dispozitivul hotararii judecatoresti care
cuprinde solutia procesuala si care, sub sanctiunea nulitatii absolute, se redacteaza cu mana
proprie de catre judecatorul care a dat solutia sau de catre unul din membrii completului de
judecata, fiind semnat de toti judecatorii care au luat parte la dezbaterile judiciare. In concluzie,
putem spune ca pronuntarea inseamna citirea minutei.

105) Termenele în procesul penal: noţiune, clasificare, calcul.

La calcularea termenelor procedurale se porneste de la ora, ziua, luna sau anul mentionat in
actul care a provocat curgerea termenului, afara de cazul cand legea dispune altfel. La
calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteste ora sau ziua de la care incepe sa
curga termenul, nici ora sau ziua in care acesta se implineste.Termenele socotite pe luni sau pe
ani expira, dupa caz, la sfarsitul zilei corespunzatoare a ultimei luni ori la sfarsitul zilei si lunii
corespunzatoare din ultimul an. Daca aceasta zi cade intr-o luna ce nu are zi corespunzatoare,
termenul expira in ultima zi a acelei luni. Cand ultima zi a unui termen cade intr-o zi
nelucratoare, termenul expira la sfarsitul primei zile lucratoare care urmeaza. Instituţia
termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare,
şi anume obligativitatea. Termenele sunt intervalele de timp înlăuntrul cărora sau după
epuizarea cărora pot fi îndeplinite acte şi măsuri prcesuale sau procedurale. Clasificarea
termenelor-Termenele pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel: În raport cu natura
drepturilor şi interselor pe care le ocrotesc deosebim: termenele substanţiale sunt intervale de
timp determinate de lege pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale, ele
stabilind sau disciplinând în timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce
priveşte privarea sau restrângerea drepturilor persoanei, drepturi conferite în afara procesului
penal. Sunt teremene substanţiale, de exemplu, cele care privesc durata măsurilor de
prevenţie. termene procedurale privesc intervalele de timp fixate pentru a ocroti drepturi şi
interese ale persoanei, conferite în cadrul procesului penal. Sunt termene procedurale termenul
de apel sau de recurs etc. În raport cu caracterul lor sau cu efectele pe care le produc pot fi:
termenele peremtorii sunt intervale de timp în interiorul cărora trebuie îndeplinite anumite acte.
Este termen peremtoriu, spre exemplu, termenul de 10 zile în care poate fi exercitat recursul
împotirva unei hotărâri judecătoreşti; termenele dilatorii sunt intervale de timp după expirarea
cărora pot fi îndeplinite anumite acte. Termenele pot fi în raport de durată: termene pe ore,
termene pe zile, termene pe luni, termene pe ani. În funcţie de factorul care stabileşte durata
termenelor, acestea pot fi: termene legale, termene judiciare. În raport cu conţinutul timp,
deosebim termene fixe, maxime şi minime. După modul de calcul, termenele sunt: termene de
203
succesiune, termene de regresiune. Modul de calcul al termenelor-Calculul termenelor
substanţiale. Potrivit art.188 C.proc.pen., calculul termenlor substanţiale pe ore şi zile se face
pe unităţi pline de timp, în sensul că ora şi ziua de la cea care începe şi cea la care se
împlineşte termenul intră în durata acestuia. Acest sistem de calcul se foloseşte, spre exemplu,
în cazul termenelor privind măsurile preventive. Potrivit art.154 C.pen., la calculul termenelor
substanţiale pe luni şi ani, luna şi anul se socotesc îmlpinite cu o zi înanite de ziua
corespunzătoare datei de la care au început să curgă. b) Calculul termenelor procedurale.
Potrivit art.186 alin.(1), la calculul termenelor prcedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau
anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune
astfel. În cazul termenelor procedurale, legea ( art.186 alin.2, 3 şi 4 ) a insituit două sisteme de
calcul diferite, şi anume: un sistem pentru termenele pe ore sau pe zile şi un alt sitem pentru
termenele socotite pe luni sau ani. Potrivit art.186 alin.(2), termenele pe ore şi pe zile se
calculează pe unităţi libere de timp, în sesnul că ora sau ziua de la care începe să curgă
termenul şi ora sau ziua în care termenul se împlineştenu intră în durata termenului. Potrivit
art.186 alin.(3), termenele pe luni sau pe ani se calculează calendaristic şi expiră la sfârşitul
zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. În
cazul termenelor pe luni sau pe ani, intră în durata termenului ziua de la care termenul începe
să curgă, dar nu intră în durata termenului ziua în care se împlineşte. În cazul termenelor
socotite pe luni sau pe ani, dacă ultima zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare,
termenul expiră în ultima zi a acelei luni. În art.186 alin.final se arată că, în cazul în care ultima
zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare
care urmează. Acte considerate ca făcute în termen-Conform dispoziţiilor art.187 C.porc.pen.,
actul depus înlăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la
unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat în termen. În
aceste situaţii, dovada depunerii actului este efectuată prin înregistrarea sau atestatrea
înscirsă de către administraţia locului de deţinere pe actul depus sau recipisa oficiului poştal.
Actele procurorului, cu excepţia căilor de atac, sunt considerate ca făcute în termen dacă data
la care au fost trecute în registru de ieşire al unităţii de procuratură este înlăuntrul termenului
cerut de lege pentru efectuarea respectivelor acte.

106) Termenul de apel: concept; moment de la care curge termenul; repunerea în termen.

Termenul de apel este de 10 zile, daca legea nu dispune altfel. Pentru procuror, termenul curge
de la pronuntare. In cauzele in care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la
inregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. Dupa redactarea hotararii, instanta
este obligata sa trimita de indata dosarul procurorului, iar acesta este obligat sa-l restituie dupa

204
expirarea termenului de apel. Pentru partea care a fost prezenta la dezbateri sau la pronuntare,
termenul curge de la pronuntare. Pentru partile care au lipsit atat la dezbateri, cat si la
pronuntare, precum si pentru inculpatul detinut ori pentru inculpatul militar in termen, militar cu
termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamant, ori pentru
inculpatul internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ, care au lipsit
de la pronuntare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. Apelul declarat
dupa expirarea termenului prevazut de lege este considerat ca fiind facut in termen, daca
instanta de apel constata ca intarzierea a fost determinata de o cauza temeinica de
impiedicare, iar cererea de apel a fost facuta in cel mult 10 zile de la inceperea executarii
pedepsei sau a despagubirilor civile. Pana la solutionarea repunerii in termen, instanta de apel
poate suspenda executarea hotararii atacate. Legea ( art.363 alin.1 ) stabileşte că termenul
general de apel este de 10 zile. În anumite situaţii, realizarea cu obiectivitate a scopului
procesului penal impune exercitarea apelului într-un termen mai scurt de 10 zile. Astfel,
termenul de apel împotriva instanţei în cazul judecării unor infracţiuni flagrante este de 3 zile 1
( art.477 alin.1 ). Sub aspectul naturii sale, termenul de apel poate fi, după caz, peremptoriu
sau dilatoriu. Termenul de apel este peremptoriu întrucât exercitarea acestei căi de atac trebuie
realizat în interiorul intervalului de timp prevăzute de lege. Expirarea termenului duce la
decăderea titularului din dreptul de a mai exercita apel, iar un apel introdus cu nerespectarea
acestor limite va fi respins ca tardiv. Termenul de apel este dilatoriu întrucât punerea în
executare a hotărârii penale poate fi făcută numai după expirarea termenului, când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă prin neapelare. Momentul de la care curge termenul de apel.
Pentru procuror. Potrivit art.363 alin.(2), atunci când procurorul a participat la dezbateri, pentru
acesta termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii. În cauzele în care procurorul nu a
participat la dezbateri, termenul de apel curge de la înregistrarea de către parchet a adresei de
trimitere a dosarului. În acest sens, instanţa este obligată, după redactarea hotărârii, să trimită
de îndată dosarul procurorului iar acesta este obligat să îl restituie după expirarea termenului
de apel. Pentru părţi. Potrivit art.363 alin.(3) pentru partea care a fost prezentă, personal sau
prin apărător, la dezbateri ori la pronunţare, momentul de la care începe să curgă ( dies a quo
termenul de apel este cel al pronunţării hotărârii. Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri,
cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori militar în termen, militar cu termen
redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru
de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul
curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv, care se face în condiţiile art.360. Cât timp
copia de pe dispozitivul sentinţei de condamnare nu a fost comunicată inculpatului care a lipsit
atât la judecată, cât şi la pronunţare, termenul de apel nu a început să curgă pentru acesta,
indiferent de timpul scurs de la redactarea hotărârii. Regula potrivit căreia termenul de apel
205
curge de la pronunţarea hotărârii se aplică chiar şi în cazul în care, pentru partea care a fost
prezentă la dezbateri, instanţa indică greşit în dispozitivul hotărârii momentul de la care curge
termenul de apel. Momentul de la care începe să curgă termenul de apel în cadrul procedurii
speciale de urmărire şi de judecare a unor infracţiuni flagrante este întotdeauna cel al
pronunţării, indiferent dacă partea interesată a fost sau nu prezentă la dezbateri sau la
pronunţare ( art.477 alin.1 ). Pentru alte persoane. Potrivit art.363 alin.(4), pentru martori,
experţi, interpreţi sau apărători, termenul curge de la îndată după pronunţarea încheierii prin
care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţare
sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. În acest caz, judecarea apelului se face numai după
soluţionarea cauzei, afară de cazul în care procesul a fost suspendat. Deşi în lege nu se
menţionează expres, interpretând logic dispoziţiile art.363 alin.(4) ( ubi eadem est ratio, ibi
eadem solutio esse debet ) , rezultă că şi în cazul în care titular al apelului este persoana ale
cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau măsură a instanţei, termenul curge de
la pronunţarea încheierii şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a
soluţionat cauza. Momentul în care se împlineşte ( dies ad quem ) termenul de apel se
stabileşte potrivit art.186 care reglementează modul de calcul al termenelor procesuale. Astfel,
termenul de apel se calculează pe unităţi libere de timp, în sensul că ziua de la care începe să
curgă termenul şi ziua în care termenul se împlineşte nu intră în durat termenului. Dacă ultima
zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care
urmează.

107) Terminarea urmăririi penale.

In cauzele in care nu a fost pusa in miscare actiunea penala, organul de cercetare, dupa
efectuarea actelor de cercetare penala, daca exista invinuit in cauza si constata ca impotriva
acestuia sunt suficiente probe, procedeaza la o noua ascultare a invinuitului, aducandu-i la
cunostinta invinuirea si intrebandu-l daca are noi mijloace de aparare. Daca invinuitul nu a
propus noi probe sau propunerea sa nu a fost gasita temeinica ori daca cercetarea a fost
completata potrivit propunerilor facute, cercetarea se considera terminata. In cauzele in care
actiunea penala a fost pusa in miscare, dupa completarea cercetarii si dupa indeplinirea, daca
este cazul, a dispozitiilor privitoare la prezentarea materialului de urmarire penala, cercetarea
penala se considera terminata. Organul de cercetare penala inainteaza de indata procurorului
dosarul cauzei insotit de un referat. Referatul intocmit de organul de cercetare penala trebuie
sa se limiteze la fapta care a format obiectul punerii in miscare a actiunii penale, la persoana
inculpatului si la ultima incadrare juridica data faptei. Referatul trebuie sa cuprinda fapta retinuta

206
in sarcina inculpatului, probele administrate si incadrarea juridica. Cand urmarirea penala
priveste mai multe fapte sau mai multi inculpati, referatul trebuie sa cuprinda mentiunile aratate
in alineatul precedent cu privire la toate faptele si la toti inculpatii si, daca este cazul, trebuie sa
se arate pentru care fapte ori faptuitori s-a incetat urmarirea, s-a dispus scoaterea de sub
urmarire ori s-a suspendat urmarirea penala. Înaintea dosarului de urmărire penală privind pe
inculpatÎn dispoziţiile art.258 se arată că, în cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în
mişcare, după completarea cercetării şi după îndeplinirea şi dispoziţiilor privitoare la
prezentarea materialului de urmărire penală, cercetarea penală se consideră terminată.
Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei însoţit de
referatDacă urmărirea penală s-a desfăşurat cu acţiunea penală pusă în mişcare, organul de
cercetarea penală poate trimite dosarul procurorului numai dacă cercetarea penală este
completă şi dacă a fost prezentat materialul de urmărire penală inculpatului Prezentarea
materialului de urmărire penală constituie o condiţie pentru terminarea activităţii organelor de
cercetare penală, în cazul urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare numai în
situaţiile în care aceasta este posibilDacă urmărirea penală s-a defăşurat cu acţiunea penală
pusă în mişcare şi prezentarea materialului de urmărire nu s-a putut face deoarece inculpatul
este dispărut sau s-a sustras de la chemarea îniaintea organului de cercetare penală,
cercetarea penală se consideră terminată în momentul în care au fost efectuate toate actele de
cercetare impuse de rezolvarea cauzei Actul prin care organul de cercetare penală
concluzionează asupra cauzei, arătând procurorului că sunt întrunite temeiurile pentru
dispunerea soluţiei de trimitere în judecată este referatul de termniare a urmăririi penale.
Potrivit art.259, referatul întocmit de organul de cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta
care a format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima
încadrare juridică dată faptei. Referatul trebuie să se limiteze la ceea ce s-a reţinut în sarcina
inculpatului cu ocazia punerii în mişcare a acţiuni penale. În referat trebuie să se menţionze
probele care au fost administrate în cauză. De asemenea, referatul de terminare a urmăririi
penale trebuie să cuprinsă datele privind persoana inculpatului. Când urmărirea penală priveşte
mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul va cuprinde menţiunile indicate anterior cu
privire la toate faptele şi la toţi învinuiţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte
ori făptuitori s-a încetat urmărirea penală, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori s-a
suspendat urmăriea penală ( art.259 alin. 3 C.proc.pen.)

108) Urmărirea penală în cazul infractorilor minori.

207
Cand invinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a implinit 16 ani, la orice ascultare sau
confruntare a minorului, daca organul de urmarire penala considera necesar, citeaza pe
delegatul autoritatii tutelare, precum si pe parinti, iar cand este cazul, pe tutore, curator sau
persoana in ingrijirea ori supravegherea careia se afla minorul. Citarea persoanelor prevazute
in alineatul precedent este obligatorie la efectuarea prezentarii materialului de urmarire penala.
In cauzele cu infractori minori, organul de urmarire penala sau instanta de judecata are
obligatia sa dispuna efectuarea anchetei sociale. Persoanele chemate la organul de urmărire
penală-Articolul 481 C. proc. pen. prevede că, atunci când învinuitul sau inculpatul este minor şi
nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului , dacă organul de urmărire
penală consideră necesar, citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi, iar când
este cazul, pe tutore , custode sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află
minorul. Citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. este obligatorie la
prezentarea materialului de urmărire penală. Neprezentarea persoanelor legal citate la
efectuarea actelor arătate la art. 481 alin. (1) şi (2), nu împiedică efectuarea acelor acte.
Aşadar, art. 481 alin. (1) prevede că, dacă organul de urmărire penală „consideră necesar“
citează, pentru a fi prezenţi la audiere sau confruntare, persoanele indicate (reprezentantul
autorităţii tutelare, precum şi părinţii, iar când este cazul, pe tutore, custode sau persoana în
îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul). Chemarea acestor persoane este
facultativă, cel care hotăreşte citarea fiind organul de urmărire penală. Raţiunea pentru care pot
fi chemate persoanele respective o constituie faptul că la ascultare sau confruntare trebuie
creat un cadru propice efectuării unor declaraţii sincere; or, prezenţa persoanelor respective
poate contribui la crearea acestui cadru. Declaraţiile învinuitului şi inculpatului constituie mijloc
de probă în sensul art. 64 C. proc. pen. şi pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în
care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în
cauză. Atenţia care trebuie acordată ascultării şi confruntării este dată şi de funcţiile pe care le
are ca mijloc de probă, precum şi ca mijloc de apărare. În timpul audierii pot apărea situaţii
legate de starea de moment a minorului care pot compromite operaţiunea în sine, rolul
persoanelor chemate fiind şi de a evita semenea situaţii. Modul de ascultare presupune o
concretizare din partea învinuitului sau inculpatului minor a ceea ce cunoaşte (potrivit art. 71-
72 C. proc. Pen acesta este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză, după care i se pun
întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi învinuirea care i se aduce. Un
moment important îl constituie propunerea de probe, moment la care cei citaţi îl pot ajuta pe
minor). Învinuitul sau inculpatul minor nu este obligat să relateze tot ceea ce ştie, acesta având
dreptul şi nu obligaţia de a da declaraţii. În faza urmăririi penale, învinuitul este ascultat la
începutul urmăririi penale (art. 70 şi art. 232 C. proc. pen.), la sfârşitul urmăririi penale (art.
255), iar inculpatul, atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive (art. 236 C. proc.
208
pen.) continuarea cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 237 C. proc.pen.) şi
cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Condiţia prevăzută de lege, pentru ca
persoanele indicate în art. 481 alin. (1) C. proc.pen. să poată fi chemate de organul de
cercetare penală la ascultare sau confruntare, este ca învinuitul sau inculpatul minor să nu fi
împlinit vârsta de 16 ani. După cum prevede textul, citarea este facultativă, organul de urmărire
penală fiind acela care, în funcţie de datele concrete va decide, citarea fiind făcută dacă se
„consideră necesar“. De exemplu, un argument care poate determina necitarea îl constituie
păstrarea secretului privind datele existente în faza urmăririi penale. De cele mai multe ori,
perosanelel respective sunt citate întrucât pot oferi organului de urmărire penală date privind
cauzele sau condiţiile care au determinat saufavorizat comiterea infracţiunii care ar fi greu de
aflat din alte surse. Dacă aceste persoane, ceşi citate legal, nu se prezintă, ascultarea sau
confruntarea se efectuează. În cazul necitării, chiar dacă instanţa consideră că ar fi fost
necesară citarea nu poate sancţiona această omisiune deoarece ea poate fi acoperită prin
citarea în faza judecăţii. Considerăm criticabilă formularea rt. 481 alin. (3) c. proc. pen., potrivit
căruia şi în cazul prezentării materialului de urmărire penală, neprezentarea persoanelor citate
nu împiedică efectuarea acestui act. Mai ales în cazul părinţilor sau tutorelui, curatorului ori
persoanei în îngrijirea sau suravegherea căreia se afla, s-ar impune prezenţa obligatorie, şi
numai în situaţia în care, dintr-un motiv întemeiat, prezenţa acestora nu este posibilă,
prezentarea materialului de urmărire penală să se efectueze în absenţa lor. Prevederea de la
art. 481 alin. (3) C.proc.pen., şi anume că neprezentarea persoanleor legal citate nu împiedică
prezentarea materialului de urmărire penală, poate duce la diminuarea importanţei acestui
moment. Sub acest aspect sunt criticabile şi soluţiile date de instanţe care, în cazul în care au
constatat că organul de urmărire penală a efectuat prezentarea urmăririi penale cu ignorarea
prevederilor art. 481 alin . (2) C. proc. pen., au considerat că această omisiune a fost acoperită
de însăşi instanţa de judecată, care a soluţionat cauza cu citarea persoanelor prevăzute la rat.
483 alin. (1) C. proc. pen. Aşa cum prevede art. 250 lit. c) C. proc. pen., la prezentarea
mateialului de urmărire penală, inculpatul poate formula cereri noi sau face cereri
suplimentare, moment la care prezenţa perosanelor c căror citare este obligatorie poate fi
foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea unor cereri de aceste
persoane poate influenţa decisiv soluţia dată de procuror în faza urmăririi penale. Or afirmaţia
că omisiunea citării persoanelor respective de organul de urmărire penală la prezentarea
materialului de urmărire penală este acoperită prin citarea lor de instanţa de judecată, nu poate
avea ca obiect şi înlăturarea efectelor necitării în faza urmăririi penale. Pe de altă parte, având
în vedere logica instituirii prevederilor privind citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1)
C. proc. pen., şi anume de a asigura, a crea un cadru propice desfăşurării ascultării şi
confruntării, ne întrebăm de ce nu s-ar putea prevedea şi în cazul ascultării şi confruntării
209
citarea obligatorie. Prezentarea materialului de urmărire penală-Prezentarea materialului de
urmărire penală se efectuează potrivit procedurii comune reglementată de art. 250-254 C. pro.
Pen., fără a exista reguli derogatorii. Singura precizare, după cum s-a arătat şi anterior, este
prevăzută de art. 481 alin. (2) C. proc pen., conform căruia citarea persoanelor prevăzute la
alin. (1) (delegatul autorităţii tutelare, părinţi, iar când este cazul tutorele, custodele sau
persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul) este obligatorie. Prin urmare,
dacă la ascultare sau confruntare, în funcţie de datele concrete şi pentru bunul mers al
cercetărilor, organul de urmărire penală aprecia necesară citarea persoanelor respective, în
cazul prezentării materialului de urmărire penală, citarea este obligatorie. Ca şi în celălalt caz
însă, neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică efectuarea actelor de urmărire,
respectiv prezentarea materialului de urmărire penală [art. 481 alin. (3) C. proc pen.]. După cum
s-a precizat, şi în cazul inculpatului minor prezentarea materialului de urmărire penală es
efectuează conform procedurii comune, reglementată de art. 250-254 C. proc. pen. Fiind
plasat către sfârşitul urmăririi penale, acset moment reprezintă o importantă garanţie a dreptului
la apărare, constituind totodată o obligaţie a organului de cercetare penală de a întâlni direct pe
inculpatul minor. Potrivit art. 250 C. proc. pen., după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă
au fost efectuate toate actele de urmărire, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în
faţa sa, aducându-i la cunoştinţă faptul că are dreptul să să ia în mod direct cunoştinţă de
materialul de urmărire penală, să cunoască încadrarea juridică a faptei. După luarea la
cunoştiinţă a materialului de urmărire penală, organul de cercetare penală îl întreabă dacă are
cereri de formulat sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare. Dacă, după acest moment
s-au efectuat acte noi de urmărire sau se consideră că trebuie schimbată încadrarea juridică,
organul de cercetare penală este obligat să prezinte din nou materialul de urmărire penală (art.
253 C. proc. pen.). Văzând importanţa acestui moment în desfăşurarea urmăririi penale, se
înţelege de ce legiuitorul a instituit obligaţia, şi nu facultatea pentru organul de urmărire penală
de a cita persoanele prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. Legiuitorul a vrut să asigure
toate garanţiile pentru ca urmărirea penală să se efectueze cu o grijă deosebită, să fie
asigurată o atmosferă cât mai apropiată de cea obişnuită pentru minor, pentru a-l determina
pe acesta să facă mărturisiri complete. Pe de altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că prezenţa
persoanelor respective ar putea duce la lămurirea unor aspecte neevidenţiate până atunci, sau
că acestea l-ar ajuta pe inculptul minor în formularea de cereri sau declaraţii noi în apărare. Aşa
cum este formulat textul, citarea persoanelor este cumulativă şi nu alternativă [art. 481 alin. (1)
precizează că organul de cercetare penală, citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi
pe părinţi]1. Referitor la aplicarea art. 481 alin. (2) C. pen., au existat discuţii în interpretarea
acestui text, ceea ce a generat, la un moment dat, şi o practică neunitară. Una dintre sitauţii a
apărut atunci când prezentarea materialului de urmărire penală s-a efectuat fără citarea
210
persoanelor indicate la art. 481 alin. (2) C.proc. pen., punându-se, evident, în discuţie,
sancţiunea aplicabilă, faţă de precizarea ca „obligatorie“ a citării, cuprinsă de text. Unele opinii
au fost în sensul atragerii nulităţii actului de prezentare a materialului de urmărire penală şi apoi
restituirea cauzei procurorului, pentru refacerea urmăririi penale, cu motivaţia că legea prevede
expres obligativitatea efectuării citării. Cealaltă opinie a considerat că omisiunea citării nu
atrage sancţiunea nulităţii actului, instanţa putând acoperi această neregulă prin citarea în faza
cercetării judecătoreşti, în primă instanţă. S-a considerat că cea de-a doua soluţie este legală,
aceasta sprijinindu-se pe interpretarea şi coroborarea textelor de lege incidente în materie.
Motivarea care a fost dată acestei soluţii s-a bazat pe faptul că, la o atentă analiză şi
interpretare a textelor de lege, neefectuarea citării care, într-adevăr, este „obligatorie“, nu
atrage sancţiunea nulităţii actului, art. 197 alin. (2) C.proc. pen.necuprinzând această situaţie .
Pe de altă parte, această omisiune poate fi înlăturată sau acoperită în mai multe moduri: în faza
de urmărire penală, dacă persoanele interesate care consideră că au fost vătămate în
interesele lor legitime, constatând această situaţie, pot introduce o plângere, potrivit art. 275 şi
urm., la procurorul care efectuează supravegherea cercetării penale, sau, după caz, la
procurorul ierarhic cuperior. Pe această cale, până la finalizarea urmăririi penale omisiunea
poate fi înlăturată. Dacă omisiunea nu este înlăturată în faza de urmărire penală şi este sesizată
în faza de judecată, invocarea ei nu poate atrage nulitate absolută a actului de prezentare a
materialului, întrucât aceasta poate fi acoperită de prima instanţă; aceasta poate cita
persoanele respective, pe care le va audia, obligaţie pe care, de altfel, o şi are conform art.
484 C. proc.pen. În instanţă, persoanele respective au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să
formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate împotriva
infractorului minor. Totuşi, nerespectarea dispoziţiilor art. 481 alin. (2) C. proc. pen. poate
atrage nulitatea actului, dar numai în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) C. proc. pen., şi
anume dacă se constată că anularea actului apare necesară pentru aflarea adevărului şi pentru
justa soluţionare a cauzei. O altă discuţie, în aplicarea art. 481 C proc. pen., a apărut în sitauţia
în care minorul a împlinit 16 ani până la data prezentării materialului de urmărire penală. S-a
decis că în această situaţie, nu mai este necesară citarea persoanelor prevăzute la art. 481
alin. (1), atât în cazul audierii sau confruntării, cât şi al prezentării materialului de urmărire
penală3. Motivarea soluţiei este justificată de însăşi logica instituiri citării persoanelor prevăzute
de textul de lege: avându-se în vedere dezvoltarea psiho-fizică a învinuitului sau inculpatului
minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, prezenţa acestora reprezintă o garanţie înn plus a
desfăşurăii în bune condiţii a urmăririi penale. Or, motivaţia nemaiexistând, minorul depăşind
vârsta prevăzută chiar în cursul desfăşurării urmăririi penale, obligaţia citării nu mai subzistă. O
altă sitauţie apărută în practica instanţelor, a cărei soluţionare s- a făcut iniţial diferit a fost
aceea a neprezentării materialului de urmărire penală inculpatului minor, în faza de urmărire
211
penală. Potrivit art. 250 C. proc. pen. , după punerea în mişcarea a acţiunii penale, dacă au fost
efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de urmărire penală cheamă pe inculpat,
prezentându-i materialul de urmărire penală. Cu privire la prezentarea materialului de urmărire
penală în general, şi în cazul inculpatului minor, unele instanţe au considerat că neprezentarea
materialului de urmărire penală face necesară restituirea cauzei la procuror, în vederea
completării urmăririi penale, în sensul efectuării actului omis. Alte instanţe însă, au considerat
că omisiunea organului de urmărire penală nu poate atrage sancţiunea nulităţii absolute 1. În
motivarea acestei soluţii s-a arătat că din procedura prezentării materialului de urmărire penală
rezultă importanţa şi utilitatea acestui act în asigurarea drepturilor procesuale ale inculpatului,
însă dispoziţiile art. 250-254 C. proc. pen., care este sediu materiei, nu prevăd faptul că
neîndeplinirea acestui act duce la refacerea urmăririi penale. Totodată, nerespectarea acestor
dispoziţii procedurale nu constituie unul din cazurile de nulitate prvăzute de art. 197 alin. (2) C.
proc. pen. Pe de altă parte, dispoziţiile procedurale proprii fazei judecăţii permit suplinirea
omisiunii organului de urmărire penală. În instanţă, inculpatul poate studia dosarul, poate
formula cereri, face declaraţii în apărarea sa, permiţând realizarea drepturilor inculpatului în
aceeaşi măsură ca şi în cazul prezntării materialului de urmărire penală Totuşi, chiar dacă
neprezentarea materialului de urmărire penală nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută,
considerăm că instanţa, în baza rolului activ pe care trebuie să-l manifeste, poate să aprecieze
repercursiunile pe care le-a avut omisiunea înfăptuirii acestui act. Chiar dacă dispoziţiile
procedurale, în faza judecăţii, permit suplinirea acestei omisiuni, nu se poate susţine că
efectele administrării unor noi probe, invocate cu ocazia prezentării materialului de urmărire
penală, pot fi mereu aceleaşi cu efectele administrării lor în faţa instanţei de judecată. Este
posibil ca, în urma cererilor noi formulate sau a declaraţiilor suplimentare date de inculpat, drept
pe care i-l conferă art. 250 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., procurorul, cu ocazia rezolvării cauzei,
să-şi formeze o altă părere, nedispunând sesizarea instanţei de judecată. Dacă procurorul este
cel care constată neefectuarea procedurii prevăzute de art. 250 C. proc. pen., el poate restitui
cauza, potrivit art. 265 C.proc.pen., în vederea completării. Articolul 257 C. proc. pen., în vechea
reglementare, prevedea şi o situaţie în care şi procurorul putea prezenta materialul de urmărire
penală, şi anume când urmărirea penală este terminată fără punerea în mişcare a acţiunii
penale: după primirea dosarului, în măsura în care considera necesar, procurorul cheamă pe
învinuit să îi prezinte materialul, după procedura prevăzută la rat. 250 şi urm. C. proc. pen.
Aceste prevederi procedurale au fost criticate fiind considerte neconstituţionale întrucât
contravin dispoziţiilor art. 24 din Constituţie conform cărora „ Dreptul la apărare este garantat.
În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu“.
În conformitate cu varianta anterioară art. 257 C. proc.pen., procurorul, primind dosarul,
cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală numai dacă socotea
212
necesar, ceea ce presupunea că trimiterea în judecată se putea efectua legal şi fără înştiinţarea
învinuitului, considerânu-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de către organele de
cercetare penală în temeiul art. 255 C. proc. pen.ar fi suficientă. Dacă procurorul avea numai
latitudinea iar nu şi obligaţia chemării învinuitului pentru a-i prezenta materialul de urmărire
penală, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale, şi anume trimiterea în
judecată se putea realiza fără ca învinutul să fien înştiinţat de către procuror asupra învinuirii ce
i se aduce. În aceste condiţii, învinuitul nu avea posibilitatea să fie asistat de către un apărător
şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia
dată de procuror în uram examinării materialului primit mde la organul de cercetare penală.
Faţă de aceste aspecte, luând în considerare şi dispoziţiile art. 6 C. proc.pen. care prevăd că
dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal, dispoziţia „dacă socoteşte
necesar“ din art. 257 C. proc. pen., a fost declarată neconstituţională întrucât este de natură
să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravenind prevederilor art. 24 din Constituţie .
În consecinţă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, aceste dispoziţii au fost
eliminate din cuprinsul art. 257. În consecinţă, procurorul, primind dosarul înainte de a dispune
trimiterea în judecată, are obligaţia iar nu latitudinea de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta
materialul de urmărire penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 250-
254 C. proc. pen. În cazul neprezentării materialului de urmărire penală, după cum s-a arătat,
în primă instanţă, inculpatul are posibilitatea exercitării drepturilor care, practic, suplinesc
neprezentarea materialului, în acest fel omisiunea putând fi acoperită. Situaţia este însă alta în
cazul inculpaţilor a căror asistenţă juridică este obligatorie, aici incluzându-se şi inculpatul
minor. În aceste cazuri, asistenţa juridică fiind obligatorie la prezentarea materialului de
urmărire penală, neîndeplinirea acestei obligaţii atrage nulitatea absolută a actului, conform art.
197 alin.(2) şi (3). Această sancţiune este cu atât mai mult aplicabilă atunci când procedura de
prezentare a materialului de urmărire penală nu a fost îndeplinită. Interpretarea dată este
motivată şi de faptul că, dacă ceilalţi inculpaţi au posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea,
sau să consulte apărătorul, minorul, datorită situaţiei sale speciale, este lipsit de posibilităţilen
normale de care ar trebui să uzeze. Dispoziţii speciale pentru minori în materia măsurilor de
prevenţie-Pentru a răspunde cerinţelor psiho-fizice ale minorilor şi a spori garanţiile procesuale
ce eficentiază înbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal, prin Legea nr.
281/2003 a fost introdusă o nouă secţiune în Codul de procedură penală, ce conţine dispoziţii
speciale pentru minori cu privire la măsurile de prevenţie privative de libertate. Astfel, potrivit
art. 160e, reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor obişnuite, cu
anume derogări şi completări pe care le vom analiza în continuare. În mod cu totul excepţional,
minorul între 14 şi 16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a
organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce
213
nu poate depşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de
lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi
prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel
mult 10 ore. Cu privire la arestare, art. 160h prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi
arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit
este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă
nu este suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi,
de cle mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în
cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul
urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii în primă instanţă nu poate fi dispusă decât
în mod excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile. Arestarea preventivă a minorului nu
poate să depăşească, în total, în cursul urmăririi penale, 60 de zile. Inculpatul minor mai mare
de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile.
Durata măsurii preventive poate prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de
zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să
depăşească în total 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prvăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, asrestarea preventivă a
inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea
leglaităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul
judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului
minor, indiferent de vârsta sa (între 14 şi 18 ani) este de cel mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau
arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv
ce au peste 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu
particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de liberatate luate faţă de minori în
scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor de la urmărirea
penală, judecată ori de la executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică
sau morală a minorului. Astfel, în lumina art. 160f, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori
arestaţi preventiv, li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare
fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales
unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el.
Atunci când se dispune arestarea sau reţinerea unui învinuit sau inculpat minor se
încunoştinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în cazul
arestării, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte
persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciu de reintegrare
socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe
lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta
214
într-un proces-verbal. Potrivit art. 160f alin. (5), respectarea drepturilor şi a regimului special
prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui
judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere
preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să
viziteze deţinuţii preventiv. Ancheta socială-Articolul 482 C.proc. pen. prevede obligativitatea
anchetei sociale: în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată are obligaţia să dispună efectuarea anchetei sociale. Ancheta socială constă ân
strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică
şi mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a crescut şi în care a trăit, la
modul în care părinţii, tutorele saupersoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplineşte
îndatoririle sale faţă de acesta şi în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea
unei măsuri sau aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Potrivit alin. (3) , ancheta socială se
efectuează de persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărei
rază domiciliază minorul [art. 482 alin. (3) C. proc. pen.]. Din modul de regelementare a
anchetei sociale rezultă că datele pe care acesta le oferă sunt de o importanţă deosebită în
luarea unor măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Referitor la natura acestui act,
cu toate că este efectuat, aşa cum prevede legea, de organe extrajudiciare, s-a considerat că
îşi păstrează totuşi natura de act procedural. Acesată natură se explică prin faptul că organelle
care sunt abilitate să-l efectueze sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul este
definit tot aici, iar finaliatea sa contribuie la realizarea scopului procesual penal. Aşadar,
efectuarea, conţinutul şi finalitatea sunt date de norme procedurale, având caracter obligatoriu
pentru cei care o efectuează. Totodată, analiza conţinutului este făcută de organele judiciare,
servind soluţiei finale, aceasta fiind motivată, printer altele, şi pe datele oferite de ancheta
socială. De asemenea, sancţiunile aplicabile ca urmare a neefectuării sau efectuării
necuprinzătoare sunt prevăzutele de normele procedurale. Având în vedere importanţa pe care
o are ancheta socială în soluţionarea cauzelor cu infractori minori, legiuitorul a sancţionat sever
încălcarea dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen., neefectuarea acesteia atrăgând nulitatea
absolută, prevăzută express de art. 197 alin. (2) , (3) C. proc. pen. În aplicarea art. 482 C.
proc.pen., divergenţe au apărut în interpretarea alin. (1) potrivit căruia ancheta socială se
efectuează de „organul de urmărire penală sau instanţa de judecată“. O primă interpretare
constă în faptul că neefectuarea anchetei sociale de organul de urmărire penală nu ar fi
sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., întrucât această
omisiune poate fi acoperită de instanţă, legea prevăzând şi pentru aceasta obligativitatea
efectuării anchetei sociale. Această interpretare nu a fost împărtăşită însă de practica judiciară
şi nici de literature de specialitate, interpretarea acceptată fiind aceea că obligaţia de a dispune
efectuarea anchetei sociale o are organul de urmărire penală sau instanţa, în etapa procesuală
215
în care îi revine sarcina să hotărască asupra soartei minorului. Indicarea laternativă din text a
fost determinată de crearea unei formulări acoperitoare şi pentru infracţiunile pentru care
plângerea prealabilă se introduce direct la instanţa de judecată. În această situaţie, organul de
urmărire penală nefiind implicat instanţa este aceea care trebuie să dispună efectuarea
anchetei sociale. Pentru aceste motive, nerespectarea de către organul de urmărire penală a
obligaţiei efectuării anchetei sociale este sancţionată cu nulitate absolută, ceea ce are drept
consecinţă anularea actelor procesuale ulterioare, inclusive a rechizitoriului, instanţa urmând a
dispune restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Prin urmare,
sancţiunea prevăzuă de rat. 197 alin. (2) şi (3) vizează şi cazul neefectuării anchetei sociale
de organul de urmărire penală, fără a-şi restrânge efectele numai la activitatea instanţei
defudecată, aceasta neputând ănlătura omisiunea constatată. Ancheta socială, aşa cum este
reglementată, constituie un act procesual indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică
a cauzei, întrucât aceasta oferă date despre minor, dezvoltarea lui fizică, psihică, intelectuală.
Dispunearea efectuării anchetei sociale, atestaă în formă scrisă, revine în exclusivitate
organului investit cu instrumentarea cauzei, adică organului de urmărire penală sau instanţei de
judecată, atunci când a fost sesizată în mod direct prin plângerea prealabilă. Această
rezolvarea fost criticată recent în literature juridică numai în eea ce priveşte aspectul restituirii
cauzei la procuror în vederea efectuării anchetei sociale şi, deci, a reluării procesului din faza
urmăririi penale. S-a arătat în această privinţă că, în general, o dată constatată nulitatea unui
act de urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu incumbă, în afara câtorva excepţii
limitative determinate, organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior fără respectarea
dispoziţiilor procedurale, ci instanţei de judecată. În sprijinul acestui punct de vedere se invocă
faptul că deşi, în principiu, atunci când este necesar, dar şi când legea o prevede cursul
procesului se poate întoarce la faze depăşite, care vor fi parcurse din nou, regula este ca
procesul să se desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă cu
operativitate. De asemenea, mai trebuie să se ţină sema şi de principiul competenţei generale
a instanţelor şi de dreptul de cenzură a acestora, ceea ce conduce la concluzia că, o dată ce
instanţa este competentă să constate nulitatea unui act efectuat de organul de urmărire
penală, normal este ca tot instanţei să I se recunoască şi competenţa de a proceda la
refacerea acelui act. Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din
faptul că normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile când instanţa se poate
dezînvesti şi trimite cauza la procuror. Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printer
cazurile expres prevăzute, refacerea sa este de competenţa instanţei În sfârşit, este invocat şi
un argument de text dedus din prevederile at. 385 9 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. (introdus prin
modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993) potrivit cărora hotărârea este
supusă casării când „judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cuzele cu infractori
216
minori“. Se arată că din interpretarea art. 385 9 alin.(1) C.proc.pen. se deduce că în cazul în care
procesul penal pornit împotriva inculpatului minor s-a judecat fără ca în cauză să se fi efectuat
ancheta socială, obligaţie ce a fost încălcată atât de organul de urmărire penală, cât şi de
instanţă, hotărârea pronunţată trebuie casată cu trimitere, pentru efectaurea anchetei sociale, la
instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată şi nul aprocuror1. Se concluzionează că prin
efectuarea anchetei sociale în oricare din caste două faze ale procesului penal urmărire penală
şi judecată, nobligaţia prevăzută de art. 482 alin. (1) C.proc.pen. este satisfăcută. Fără să
minimalizăm argumentele aduse în sprijiunul acestui punct de cedere, cărora, într-adevăr,
trebuie să li se acorde toată atenţia, considerăm totuşi că se poate exprima şi o altă opinie în
legătură cu problema supusă analizei. Este evident că ancheta socială, în cazul infracţiunilor
comise de minori, reprezintă un act indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a
cauzelor cu minori întrucât oferă date despre minori, dezvoltarea lui fizică, psihică şi
intelectuală. Acest act, deşi efectuat de un organ extrajudiciar, are totuşi natura juridică a unui
act procedural, întrucât, după cum s-a arătat anterior, organelle care sunt abilitate să-l
efectueze, sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul său este definit tot aici şi
contribuie la realizarea scopului procesului penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi finalitatea
nchetei sociale sunt date de norme procedurale, aând totdată character obligatoriu pentru cei
desemnaţi să o efectueze, iar analiza conţinutului său este efectuată de organelle judiciare,
soluţia finală fiind motivată, printer altele, şi pe datele oferite de el. Este prevăzută şi sancţiunea
pentru neefectuarea anchetei sociale şi anume nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) şi
(39 C.proc.pen. Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972. a statuat
că nerespectarea de organul de urmărire penală a prevederilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen.
duce la anularea actelor procedurale efectuate ulterior, inclusiv a ctului de sesizare a instanţei;
or, nulitatea absolută purtând şi asupra actului de sesizare, considerăm că restiuirea cauzei la
procuror în vederea completării actelor de urmărire penală este absoult necesară, restiutirea
fiind oonsecinţă a constatării nulităţii actului respectiv. Prin urmare, se impune completarea
actelor de urmărire enală şi întocmirea din nou a actului de sesizarea, cu respectara
disooziţiilor art. 262-264 C. Proc. pen., acte procedurale pe carele poate întocmi numai organul
de urmărire penală. Nedispunerea restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale şi, deci,
reţinerea sa de către instanţă, ar oferi numai posibilitatea efectuării anchetei sociale, instanţa
neputându-se pronunţa cu privire la refacerea celorlalte acte anulate, inclusiv a actului de
sesizare, a cărui competenţă cade exclusiv în sarcina procurorului. Prin interpretarea dată
dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C proc.pen., în decizia de îndrumare nr. 3/1972 a Plenului fostului
Tribunal Suprem, s-a apreciatcă obligaţia de a dispune efectuarea anchetei sociale revine
organelor de urmărire penală sau instanţei, în funcţie de etapa procesuală în care se află
cauza şi când există obligaţia de a hotărî asupra situaţiei minorului infractor. Rezolvarea cauzei
217
de către procuror, în lipsa anchetei sociale, face ca soluţia adoptată de acesta să nu fie luată
în condiţiile prevăzute de lege (art. 262 C. proc. pen. prevede că procurorul, înainte de
rezlovarea cauzei, trebuie să constate că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează
afalarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând probe necesare şi legal
administrate). Considerăm că lipsa nachetei sociale în faza de urmărire penală (ca etapă
procesuală distinctă) duce la soluţionarea cauzei în absenţa datelor impuse de lege, ceea ce
echivalează cu încălcarea normelor legale imperative privind desfăşurarea urmăririi penale,
motiv pentru care este prevăzută şi sancţiunea nulităţi cuprinsă în art. 197 alin.(2) şi (3) C. proc.
pen. Soluţionarea cauzei de către instanţă, chiar dacă s-a dispus efectuarea anchetei sociale în
această fază, deci, fără a se restitui cauza la procuror pentru cmpletarea urmăririi penale, nu
constituie o rezolvare acoperitoare întrucât legea nu permite acest procedeu. În ceea ce
priveşte interpretarea dată art. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc. pen., atragem atenţia că trebuie
avute în vedere şi prevederile speciale cuprinse în Codul de procedură penală privind cauzele
cu infractori minori. Astfel, în art. 493 C. proc. pen. se precizează că art. 483-489 se aplică în
mod corespunzător şi la judecata în instanţa de apel şi de recurs, în cauzele privitoare la
infracţiuni săvârşite de minori. Aşadar, şi după noua reglementare a căilor de atac în pocesul
penal (ca urmare a adoptării Legii nr. 45/1993) s-a intenţionat a fi păstrate vechile reglementări
referitoare la adoptarea procedurilor speciale în ceea ce priveşte desfăşurarea judecăţii în
cauzele cu infractori minori, aşa încât operează în continuare prevederile art. 197 alin. (2) şi (3)
C. proc. pen. care prevăd sancţiunea nulităţii absolute în cazul nerespectării dispoziţiilor
referitoare la obligativitatea efectuării anchetei sociale în condiţiile art. 482 C. proc. pen. Prin
urmare, ancheta socială nu are caracter numai al unei garanţii procesuale, în sensul respectării
drepturilor procesuale ale minorului ce constituie un element importsnt, chiar necesar pentru
stabilirea vinovăţiei şi sancţiunillor ce trebuie aplicate Pentru a corespunde funcţiunilor sale,
ancheta trebuie să cuprindă date cât mai complete, ciar de amănunt, folosirea unor termeni cu
caracter general sau formulări vagi, gen claificativ (comportare „bună“, este „bun“ la învăţătură
etc.) putând determina organul judiciar să ajungă la concluzii incorecte cu privire la persoana
minoră. Trebuie calificate mai ales datele referitoare la viaţa de familie. De multe ori, în
cuprinsul anchetei sociale se face precizarea că minorul provine dintr-o „familie dezorganizată“.
Folosirea acestei expresii nu este edificatoare, studiile efectuate stabilind că această situaţie
nu constituie mereu o cauză directă a delicvenţei minorilor. Pe fondul acestei situaţii, lipsa
legăturilor afective între părinţi sau între părinţi şi copii are drept urmare stablilirea unor relaţii
conflictuale în mediul familial. Această destructurare familială, la care se adaugă incapacitatea
educativă, manifestată prin neîndeplinirea unor roluri eductative elementare, poate determina
comportamentul antisocial al minorului. Datele prezentate trebuie să ajute organul de cercetare
penală şi instanţa să adopte măsura ce ami potricvită pentru reeducarea minorului. De aceea,
218
cu toate că art. 482 alin. (3) C. proc. pen. nu precizează decât că ancheta socială o efectuează
persoane desemnate de autoritatea tutelară, o mare importanţă o are pregătirea profesională a
cestor persoane, care le permite, pe de o parte, înţelegerea la justa ei valoare a activităţii pe
care o desfăşoară, iar pe de altă parte, să întocmească anchete sociale complete, folosid un
limbaj adecvat, sugestiv, care să reflecte realitatea. În unele cazuri se constată de instanţă că
ancheta socială efectuată în timpul urmăririi penale este incompletă iar datele pe care le
conţine nu sunt suficiente, urmând ca instanţa să dispună completarea cu informaţiile pe care le
consideră neceare. Această situaţie nu poate fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197
alin. (2) şi (3), întrucât textul de lege sancţionează numai neefectuarea anchetei
sociale.Judecarea cauzei pe baza unor date incomplete, fără verificări serioae, face ca instanţa
să hotărească în necunoştinţă de cauză, soluţia pronunţată neatingânu-şi scopul. Nu poate fi
considerată ca valabilă o anchetă socială efectuată anterior săvârşirii faptelor pentru care sete
cercetata inculpatul minor, anchetă ce a fost efectuată şi folosită pentru internarea minorului
într-o unitate de ocrotire De asemenea, nu poate ţine loc de anchetă socială fişa individuală
ţinută de organele de poliţie, întrucât nu cuprinde datele prevăzute de lege, ci numai informaţii
despre minor necesare activităţii specifice desfăşurate de poliţie. Nu poate fi primită aceeaşi
anchetă socială, ori de câte ori s-a pornit o nouă urmărire penală. Aşadar, ancheta socială
folosită într-o cauză anterioară nu poate fi folosită într-o cauză nouă. Dacă s-ar admite această
situaţie ar însemna că o singură anchetă poate fi folosită pe toată perioada minoratului. În
speţă, s-a depus „rezumat - anchetă socială“ care nu area ltceva decât o copie a unei anchete
sociale efectuate cu un an în urmă. Evident această anchetă socială nu conţinea date privind
schimbările survenite în comportarea minorului din ultima perioadă. Obligaţia de efectua
anchetă socială subzistă şi în cazul în care, până la sesizarea instanţei, inculpatul a devenit
major, raţiunea menţineri o bligaţiei fiind justificată de faptele la care se referă art. 482 C. proc.
pen. sunt necesare pentru a corecta individualizare a sancţiunii ce se va aplica. Şi în această
situaţie, dacă se constată neefectuarea anchetei sociale de instanţă, se impune restituirea
cauzei la organul de urmărire penală, pentru completarea urmăririi penale. Asistenţa juridică-
Dreptul de apărare în cadrul procesului penal, din conţinutul său, apare ca un drept
fundamental caracterizat printr-o poziţie firească, normală a învinuitului sau a inculpatului, de a
se disculpa faţă de învinuirile care i se aduc, de a se opune sau de aşi menţine punctul de
vedere, faţă de pretenţiile ce se ridică împotriva sa, de a arăta adevărul şi a cere respectarea
sau restabilirea drepturilor şi intereselor sale legale şi de a invoca protecţia legii. Realizarea
acestui drept trebuie garantată întrucât numai simpla lui prevedere nu aduce automat la
respectarea lui.În aceas tă materie s-a ajuns la concluzia că dreptul la apărare este cu atât mai
bine asigurat cu cât părinţilor li se recunosc drepturile procesuale necesare pentru a acţiona cu
eficienţă în faţa organelor judiciare. Garantarea dreptului de apărare se face deci prin mijloace
219
care să asigure realizarea acestui drept, mijloace denumite garanţii procesual penale.
Garanţiile procesual penale sunt definite ca mijloace procesuale prevăzute de lege care asigură
ca drepturile acordate părinţilor să fie pe deplin exercitate în vederea apărării intereselor legale
ale acestora. Constituie mijloace de garantare a drepturilor acordate părţilor în proces
impunerea obligaţiei pentru organele judiciare de a face cunoscut părţilor drepturile procesuale
pe care le au şi de a le ajuta în exercitarea lor, respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru
valabilitatea unor acte procesuale, pentru a fi evitată încălcarea drepturilor procesuale ale
părţilor. Totodată, trebuie create premisele exercitării unui control integral şi eficient pentru
descoperirea încălcării drepturilor procesuale ale părţilor pe parcursul întregului proces penal.
Astfel, în activitatea de supraveghere a efectuării urmăririi penale procurorul poate infirma
actele sau măsurile procesuale nelegate – art. 220 C. proc. pen. – poate da dispoziţii în scris,
motivat, pentru îndreptarea ilegalităţilor constatate. De asemenea, ca urmare a exercitării
dreptului de plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, procurorul, sau, după
caz, procurorul ierarhic superior celui care a luat măsura sau a dat dispoziţia, rezolvă
plângerea, cu luarea măsurilor pe care legea le prevade, înlăturând vătămarea adusa
intereselor petentului. Cu ocazia exercitării căilor ordinare şi extraordinare de atac se
examinează şi măsurile luate de instanţa de fond privind respectarea dispoziţiilor legale care
asigură realizarea drepturilor procesual penale ale părţilor. Eficienţa acestui control este
posibilă datorită existenţei unor prevederi legale care instituie sancţiuni în caz de încălcare a
drepturilor procesuale acordate părţilor. Pe lângă faptul că se pot aplica sancţiuni disciplinare
sau chiar penale persoanelor vinovate, pentru încălcări grave constatate sun t prevăzute
sancţiuni care constau în nulitatea actelor efectuate cu încălcarea drepturilor procesuale. Astfel,
art. 197 alin. (1) C. proc.pen. prevede că încălcarea dispoziţiilor legale care regelmentează
desfăşurarea procesului penal, deci inclusiv cele care asigură realizarea drepturilor procesaule
ale părţilor, atrage nulitatea actului atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi
înlăturată decât prin onorarea acelui act. Această prvedere este o garanţie deosebit de
importantă, întrucât părţile, ca urmare a încălcării drepturilor pe care legea le recunoaşte, pot
obţine anularea actului respectiv care le-a vătămat interesul legitim. Grantarea dreptului de
apărare, ca principiu fundamental al procesuluipenal, este reglementată în art. 6 C.proc.pen.,
care, în urma modificării aduse prin Legea nr. 32/1990 şi Legea nr. 281/2003, are următorul
cuprins: „(1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte păţi în tot
cursul procesului penal.În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure
părţilor deplina exercitaerea a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să
administreaze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze,
de îndată şi mai îninte de a-l audia, pe învinuitul sau pe inculpatul despre fapta pentru care este
cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii apărării. Orice
220
parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au
obligaţia să încunoştinţeze pe înviunit sau inculpat, înainte de a i se lua prim adeclaraţie,
despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul –verbal de
ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege organele judiciare sunt obligate să ia
măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a înviunuitului sau inculpatului – dacă acesta nu are
apărător ales. De remarcat nsă că dreptuil de apărare a dobândit o legitimitate deosebită prin
prevederea sa în Constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în 2003. În cuprinsul art. 24 se
prevede că: „Dreptul la apărare este grantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie
asistae de un avocat, ales sau numit din oficiu.“ Fiecare activitae care se desfăşoară în cadrul
procesului penal este reglementată de norme procedurale care conţin şi prevederi concrete,
privind garantarea dreptului de apărare. Reglementarea actuală oferă posibilitatea exercitării
dreptului de apărare, sub mai multe forme, şi anume posibilitatea părţilor de a se apăra singure
în cursul procesului penal, obligaţia organelor judiciare ca din oficiu să aibă în vedere aspecte
favorabile părţilor implicate în cauza respectivă, precum şi posibilitaea, iar uneori obligaţia,
acordării asistenţei juridice. Din cauza dificultăţilor pe care le presupunde exercitarea dreptului
de apărare, care este în multe cazuri o activitate complexă ce impune cunoaşterea şi folosirea
garanţiilor prevăzute de lege, părţile apelează la asisitenţa juridică calificată. În acest context,
asistenţa juridică constituie calea prin care se asigură realizarea deplină şi de bună calitate a
drepturilor procesuale ale părţilor, drepturile fiind exerciate în locul părţilor de specialişti în
domeniul juridic.De aceea, privită sub acest aspect, ca instituţie care dă contur real dreptului de
apărare, asistenţa juridică este cionsiderată o garanţie fundamentală, de prim rang, a dreptului
de apărare. Regula constă în faptul că asitenţa juridică este facultativă, adică partea
beneficiază de serviciile apărătorului numai dacă doreşte şi numai acolo unde legea prevede în
mod expres, că asistenţa este obligatorie Asistenţa juridică în cadrul procesului penal este
asigurată de persoane calificate, care îşi desfăşoară activitatea în baza Legii nr. 51/1995
potrivit cu care, în exercitarea profesiei, avocatul este independent şi se supune numai legii,
promovează şi apără drepturile şi libertăţile omului (art. 2). Legea prevede şi modalitatea de
realizare a avocaturii: prin consultaţii şi cereri cu caracter juridic, reprezentarea juridică în faţa
organelor de justiţie, de urmărire penală şi de notariat, redactarea de acte juridice etc. (art. 3).
Capitolul V din lege, intitulat „asistenţa juridică“, indică modul concret de acordare: baroul
acordă asidtenţă juridică în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii, precum
şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor
administraţie publice locale în cazul în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în
imposibilitatea vădită de a plăti onorariul. În cazurile de excepţie, dacă drepturile persoanei
lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate, decanul baroului poate aproba acordarea de
asitenţă juridică gratuită (art. 63). Dacă principiul garantării dreptului de apărare este legiferat în
221
Codul de procedură penală în art. 6, asistenţa juridică îşi are reglementarea în Titlul V, Capitolul
I, intitulat „Asistenţa juridică şi reprezentarea “. Având în vedere că o garantare reală a
dreptului de apărare nu poate fi realizată decât prin instiutuirea unor obligaţii clare pentru
organelor judiciare, prin care să se impună respectarea cestui drept, modificările intervenite
(Legea nr. 32/1990) au acţionat mai ales în acest sens Astfel, organele judiciare sunt obligate
să asigure părţilor, deplina exercitare a drepturilor procesuale, având obligaţia să-i aducă la
cunoştinţă învinuitului sau inculpatului, îniante de a i se lua prima declaraţie, dreptul de a fi
asistat de un apărător, fapt care se consemnează în procesul –verbal de ascultare. Pe lângă
Legea nr. 51/1995 care defineşte prcatic locul şi rolul avocatului în procesu penal, reglementări
cuprinde şi Codul de procedură penală (art. 171-174, 513-519), Constituţia (art. 24), Legea nr.
92/1992 (art. 7,8). Dacă art. 171 alin. (1) prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie
asistat de apărător, în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, alin. (2) cuprinde referiri exprese
privind asistenţa obligatorie, precizând că aceasta intervine când învinuitul sau inculpatul este
minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii
militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical –
educativ, când este arestat, chiar în altă cauză, ori când organul de urmărire penală sau
instanţa apreciează că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi
în alte cazuri prevăzute de lege. Pentru faza judecăţii, la aceste cazuri, se mai adaugă încă
unul, şi anume în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
detenţiunii pe viaţă saupedeapsa închisoriimai mare de 5 ani. Este precizată şi poziţia
apărătorului, în cadrul urmăririi penale: el are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii [art. 172 alin. (1) C. proc.pen.].
Aplicarea cestor prevederi în cazul minorului pentru care asistenţa juridică este obligatorie a
generat întrebarea dacă organele de urmărire penală trebuie să efectueze orice act de urmărire
numai în prezenţa apărătorului. În caz afirmativ, efectuarea unui act, indiferent care ar fi acesta,
de organele de urmărire penală, fără prezenţa apărătorului, ar atrage nuliatea absolută.
Plecând de aici, desfăşurarea urmăririi penale ar fi foaret mult stânjenită. Spre deosebire de
faza de judecată, în care prezenţa apărătorului practic este posibilă la efectuarea tuturor actelor
(fixarea de termene cunoscute cu mult timp înainte, ce permite asigurarea prezenţei efective)
urmărirea penală nu poate avea o desfăşurare întru totul prestabilă, chiar din cauze obiective.
Considerăm că această inerpretare este motivată şi de precizarea din final alin. (1) al art. 172
C. proc. pen. coroborată cu alin. (2) al aceluiaşi articol: În art. 172 alin. (1) C. proc.pen. se arată
că lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că
apărătorul a fost încunoştiinţat de data şi ora efctuării actului, iar alin. (2) prevede că, atunci
când asistenţa juridică este obligatorie – ca în cazul învinuitului şi inculpatului minor – organul
de urmrire penală va asigura prezenţa apărătorului la interogarea inculpatului. Pe lângă cazul
222
prvăzut de art. 172 alin. (2) C. proc.pen., organul de urmărire penală trebuie săă asigure
prezenţa apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penală când contactul cu
inculpatul este obligatoriu. În literatura de specialitate, asistenţa juridică obligatorie este tratată
ca un drept procesaul al inculpatului, ce funcţionează ca o garanţie procesuală. În cazul
minorului, motivaţia a constituit-o lipsa de experienţă, ocroctirea acestuia fiind pe primul plan,
asistenţa juridică obligatorie fiind o garanţie, a preîntâmpinării unor erori judiciare. O problemă
apărută după adoptarea Codului de procedură penală actual a fost generată de aplicarea
dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc.pen., respectiv care este sancţiunea juridică a neîndeplinirii
obligaţiei asistenţei juridice în faza de urmărire penală. Întrucât, iniţial, practica a fost neunitară,
considerându-se de unele instanţe că asistenţa juridică obligatorie este prevăzută numai pentru
faza de judecată, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972 a fostului Tribunal Suprem s-a statuat că
nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la asistenţa inculpatului minor, la prezentarea
materialului de urmărire penală, este sancţionată întotdeauna cu nulitatea bsolută şi atrage
restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actelor procesuale efectuate cu încalcarea
legii. Motivarea este dată însă într-o altă decizie a instantei supreme, nr.29/1970, în care se
precizeaza ca dispozitiile art.197 alin. (2) nu fac nici o discriminare sub aspectul sancţionarii cu
nulitatea absoluta între faza urmaririi penale şi cea a judecaţii, iar pe de altă parte,
nerespectarea dispoziţiilor procesuale privind asigurarea asistentei juridice obligatorii în cursul
urmariri penale produce prejudicii care nu pot fi acoperite ulterior în fata instantei. Potrivit art.
172 ali. (1) C. proc.pen., „lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală,
dacă există dovada că apărtorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului“. În
conţiunutl textului nu se fac precizări cu privire la conţinutul termenului de „dovadă“ sau
modalităţii de „încunoştinţare“, lâsând astfel loc la interpretări diferite mai ales în cazul
existenţei unor divergenţe pe tema realizării acestor acte. Termenul de „încunoştinţare“, ca
modalitate a asigurării prezenţei părţilor sau altor persoane la activitatea procesuală, mai este
folosit în Codul de procedură penală [art. 58 alin. (1), (2), art. 129 alin. (2), art. 402 alin. (2)].
Însă faţă de citare în ceea ce priveşte sancţionarea neprezentării, dacă în cazul citării, lipsa
nejustificată poate fi sancţionată, neprezentarea, în cazul încunoştinţării, nu este sancţionată de
lege. În ceea ce priveşte „dovada“ încunoştinţării, nu se indică o anumită modalitate, motiv
pentru care considerăm că se poate face sub orice formă, de preferat scrisă, în care să arte
clar, fără echivoc, cum s-a realizat încunoştinţarea. Considerăm că se impun unle proceduri
mai clare în ceea ce priveşte atât încunoştinţarea, cât şi dovadae efctuării ei, tocmai în ideea
eliminării unor interpretări diferite. Aceste precizări se impun în ideea realizării unei egalităţi în
abordarea pe care legiuitorul a dat-o asigurării asistenţei juridice obligatorii în faza urmăririi
penale şi a judecăţii. Remarca este îndreptăţită de faptul că, în faza judecăţii, dacă apărătorul
lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amână. Or, în faza urmăririi penale efectuarea actelor
223
de urmărire penală, este drept, cu excepţii, ca în cazul arestării inculpatului, poate fi realizată şi
în cazul absenţei avocatului dacă există dovada încunoştinţării sale.

109) Urmărirea penală şi judecata în cadrul procedurii urgente.

Organul de urmarire penala sesizat intocmeste un proces-verbal, in care consemneaza cele

constatate cu privire la fapta savarsita. In procesul-verbal se consemneaza, de asemenea,
declaratiile invinuitului si ale celorlalte persoane ascultate. Daca este cazul, organul de urmarire
penala strange si alte probe. Procesul-verbal se citeste invinuitului, precum si persoanelor care
au fost ascultate, carora li se atrage atentia ca pot completa declaratiile sau ca pot face obiectii
cu privire la acestea. Procesul-verbal se semneaza de organul de urmarire penala, de invinuit
si de persoanele ascultate. In cazul cand procurorul a emis mandat de arestare a invinuitului si
a restituit cauza, organul de cercetare este obligat sa continue cercetarea si sa inainteze
dosarul procurorului o data cu invinuitul, cel mai tarziu in 3 zile de la arestarea acestuia.In cazul
cand nu s-a putut efectua complet cercetarea in termenul aratat in alineatul precedent,
continuarea cercetarii penale se face potrivit dispozitiilor procedurii obisnuite. Procurorul,
primind dosarul, procedeaza la verificarea lucrarilor urmaririi penale si se pronunta in cel mult 2
zile de la primire, putand dispune trimiterea in judecata, scoaterea de sub urmarire sau
incetarea urmaririi penale. Cand procurorul dispune trimiterea in judecata, intocmeste
rechizitoriu, emite impotriva inculpatului mandat de arestare si inainteaza de indata instantei de
judecata dosarul cauzei. Daca procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea
urmaririi penale, urmarirea se efectueaza potrivit procedurii obisnuite. Constatarea infracţiunii
Conform art. 466, infracţiunile flagrante se urmăresc şi se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute
în capitolul consacrat procedurilor speciale, care se completează cu dispoziţiile Codului de
procedură penală. În ceea ce priveşte urmărirea penală, sunt prevăzute dispoziţii speciale
marcate distinct, în cuprinsul art. 467-470, referitoare la constatarea infracţiunii, luarea
măsurilor preventive a reţinerii şi arestării, continuarea cercetării după restituire, verificarea
actelor de cercetare penală şi trimiterea în judecată În conformitate cu art. 467, organul de
urmărire penală sesizat întocmeşte un process-verbal, în care se consemnează cele constatate
cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se consemnează, de asemenea, declaraţiile
învinuitului şi ale celorlalte personae ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală
strange şi alte probe. Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost
ascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu
privire la acestea. Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi
de persoanele ascultate. Din redactarea textului nu rezultă că organul de urmărire penală

224
trebuie să fie sesizat într-un anumit mod, sesizarea realizându-se atât din oficiu, cât şi din afară
(externă). Fiind sesizat, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârşirea
infracţiunii şi să întocmească proces-verbal în condiţiile art. 467 alin. (1) C. proc. pen., adică în
cuprinsul acestuia să consemneze datele constatate cu privire la fapta săvârşită, precum şi
declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte personae ascultate. Dacă este necesar, organul de
urmărire penală strange şi alte probe privind săvârşirea infracţiunii cu care a fost sesizat.
Legat de constatrea şi cercetarea infracţiunii flagrante, se prevede, totodată, obligaţia pentru
organul de urmărire penală, să citească procesul-verbal întocmit învinuitului, precum şi
persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau
că pot face obiecţii cu privire la acestea. Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire
penală, de învinuit şi de persoanele ascultate. Procesul-verbal întocmit în condiţiile art. 467 C.
proc. pen., are o dublă funcţiune, fiind în primul rand actul de începere a urmăririi penale în
cazul respective dar şi un mijloc de probă, conţinând date cu privire la fapta comisă, precum şi
declaraţiile învinuitului şi ale persoanelor ascultate. Practica judiciară s-a confruntat cu
probleme referitoare la competenţa organului de urmărire penală în cazul aplicării procedurii
speciale pentru infracţiunile prevăzute la art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Întrucât, potrivit art. 209
alin. (3) C. proc. pen. Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror pentru
infracţiunile prevăzute în acest text, s-a pus problema dacă, în caz de aplicare a procedurilor
speciale la aceste infracţiuni, dar effectuate de organul de cercetare penală, urmărirea penală
este legal îndeplinită. Având în vedere faptul că infracţiunea considerată flagrantă se constată,
potrivit dispoziţiilor art. 477 C. proc. pen., de către organul de urmărire penală sesizat, fără a se
fi stabilit o anumită competenţă a organelor de urmărire penală în raport de infracţiunea
cercetată, s-a decis că şi organul de cercetare penală poate efectua urmărirea penală înm
cazul infracţiunilor prevăzute la art. 209 alin. (3) C. proc. pen.1 Punctul de vedere se
fundamntează pe idea că, dacă într-o cauză în care se aplică procedura specială potrivit căreia
constatarea infracţiunilor cu character flagrant nu este dată în competenţa exclusivă a
procurorului, aceste acte pot fi effectuate în condiţii de valabilitate şi de organul de cercetare
penală. Efectuarea urmăririi penale, potrivit procedurii speciale, cade în competenţa exclusivă a
organelor de urmărire penală. Competenţa constatării infracţiunii flagrante o au însă şi organele
prevăzute al art. 214 şi 215 C. proc. pen., cu precizarea că acestea au obligaţia să înainteze de
înadtă pe făptuitor, împreună cu lucrările effectuate şi mijloacele materiale de probă,
procurorului sau organului de cercetare penală, fapt impus de respectarea termenelor proprii
acestor proceduri. Luarea măsurilor preventive-Potrivit art. 468 alin. (1), „Învinuitul este
reţinut .Reţinerea durează 24 de ore. La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu,
procurorul poate solicita judecătorului arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile,
acestea calculându-se de la data expirării ordonanţei de reţinere“. Conţinutul actual al art. 468
225
este dat de modificările aduse în materia măsurilor de prevenţie de Legea de revizuire a
Constituţiei nr. 429/2003 şi de O.U.G. nr. 109/2003. Prin urmare, faţă de procedura de drept
comun2 , organul de urmărire penală care efectuază constatarea infracţiuni în condiţiile art. 457
C. proc. pen. este obligat să dispună măsura reţinerii pe 24 de ore. După luare măsurii reţinerii,
urmărirea penală se poate finaliza în două moduri, după cum cercetarea penală a fost sau nu
terminată pe perioada reţinerii. În prima variantă, dacă cercetarea penală a fost finalizată pe
perioada reţinerii, primind dosarul, procurorul soluţionează cauza potrivit dispoziţiilor art. 468
alin. (2) şi 470 C. proc. pen. După finalizarea cercetării penale necesită o perioadă de timp mai
mare de 24 de ore (adică decât perioada reţinerii, dispusă în mod obligatoriu), la sesizarea
organului de cercetare penală sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea
învinuitului, care nu poate depşi 10 zile, acestea calculându-se de la datea expirării ordonanţei
de reţinere [art. 468 alin. (1)]. Aşadar, arestarea învinuitului nu este dispusă în mod obligatoriu,
ci numai dacă judecătorul consideră necesar. Însă, dacă măsura arestării învinuitului nu este
luată de judecător şi învinuitul este pus în libertate, în continuare urmărirea penală se
desfăşoară potrivit procedurii de drept comun. În cazul în care judecătorul a dispus arestarea
preventivă a învinuitului şi procurorul a restituit cauza organului de cercetare penală, acesta
este obligat să continue cercetarea şi să înainteze dosarul procurorului odată cu învinuitul, cel
mai târziu în 3 zile de la arestarea acestuia [art. 469 alin. (1)]. Prin urmare, organul de cercetare
penală este obligat să finalizeze cercetările în cel mult trei zile de la luarea de către judecător a
măsurii preventive, nerespectarea acestui termen având drept consecinţă continuarea cercetării
potrivit procedurii obişnuite [art. 469 alin. (2)]. O problemă cu care practica judiciară s-a
confruntat a constatat în aplicarea sau nu a dispoziţiilor procedurale privind asistenţa juridică
obligatorie pentru perioada reţinereii învinuitului. Unele insatnţe au rezolvat problema afirmativ.
Considerând că asistenţa juridică este obligatorie atât în cazul învinuitului arestat chiar în altă
cauză, cât şi atunci când învinuitul este reţinut de organul de urmărire penală în cadrul
procedurii pentru urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante. Alte instanţe, reprezentând
opinia majoritară, au hotărât că, dacă cercetarea penală a infracţiunii flagrante se face în timp
ce făptuitorul este reţinut fără a fi pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa, dispoziţiile art.
171 alin. (2) C. proc. pen. privind asistenţa juridică obligatorie nu sunt aplicabile. Rezolvarea
cauzelor de procuror-Procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi
penale şi se pronunţă în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimitere aîn judecată,
scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, potrivit art. 262, ori restituirea cauzei
potrivita art. 265. Când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriu şi
înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei, cu propunerea de arestare
preventivă a inculpatului. Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea
urmăririi penale, urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite. Dipoziţiile art. 267 şi 268
226
se aplică în mod corespunzător“ (art. 470 C. proc. pen). Din redactarea textului rezultă că
procurorul soluţionează dsarul în cel mult 2 zile de la primire, în urma probelor administrate
putând dispune una din soluţiile prevăzute la art. 470 alin. (1), şi anume: trimiterea în
judecată; în acest caz, procurorul, considerând că sunt suficiente dovezi dă rechizitoriu prin
care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată, cu propunerea de
arestare preventivă a inculpatului [art. 468 alin. (2) şi art. 470 alin. (1) şi (2)]. Sesizarea instanţei
se face „de îndată“, ceea ce însemnă, având în vedere specificul procedurii flagrante, dacă
este posibil într-un termen mai mic decât cel prevăzut de art. 264 pentru procedura obişnuită,
de 24 de ore; scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale potrivit art. 262
ori restituirea cauzei potrivit art. 265. În conformitate cu art. 262 pct. 2 lit. a) şi art. 470 alin. (1),
dacă constată unul din cazurile prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a) - e) dispune scoaterea de
sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale dacă există unul din cazurile prevăzute la art.
10 alin. (1) lit. f), h) şi j). Când procurorul constată în urma verificărilor că urmărirea penală nu
este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garntează aflarea adevărului,
restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală sau, potrivit art. 217, trimite cauza
la un alt organ de urmărire, în vederea completării sau refacerii urmăririi penale (art. 265). În
sitauţia restituirii, cauza va fi soluţionată în continuare potrivit procedurii obişnuite [art. 470 alin.
(3)]. De asemenea, procurorul este obligat, în cazul restituirii cauzei, să dispună asupra
menţinerii sau revocării măsurilor preventive ce cad în competenţa sa, a măsurilor de siguranţă
ori asigurătorii luate în cursul urmăririi penale, sau dacă este cazul să ia asemenea măsuri.În
măsura în care, cu ocazia verificării cauzei se constată de procuror că cercetarea a fost
efectuată de un organ necompetent, acesta va trimite cauza la organul competent potrivit art.
268 [art. 470 alin. (3)].

110) Urmărirea penală: obiect; limite; trăsături caracteristice.

Urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de cercetare penala.

Organele de cercetare penala sunt: organele de cercetare ale politiei; organele de cercetare
speciale. Ca organe de cercetare ale politiei functioneaza lucratorii operativi anume desemnati
din Ministerul de Interne. Organul de urmarire penala este obligat sa stranga probele necesare
pentru aflarea adevarului si pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele, in vederea justei
solutionari a acesteia. Organul de urmarire aduna probele atat in favoarea, cat si in defavoarea
invinuitului sau inculpatului. Indatoririle se indeplinesc chiar daca invinuitul sau inculpatul
recunoaste fapta. Organul de urmarire penala este obligat sa explice invinuitului sau
inculpatului, precum si celorlalte parti drepturile lor procesuale. Organul de urmarire penala este

227
de asemenea obligat sa stranga date cu privire la imprejurarile care au determinat, inlesnit sau
favorizat savarsirea infractiunii, precum si orice alte date de natura sa serveasca la solutionarea
cauzei. Procesul penal modern în configuraţia sa normală, tipică presupune existenţa unei
etape, a unei funcţii procesuale, a cărei finaliatate este stângerea de probe pe baza cărora
instanţa de judecată să poată tranşa, cu autoritate de lucru judecat, conflictul de drept penal. În
timp, urmăriea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii urmăririi penale şi
momentul dispunerii unei soluţii de către procuror. Momentul începerii urmăririi penale este
marcat prin rezoluţie ( în cazul sesizării externe ) sau prin proces-verbal ( în cazul sesizării din
oficiu ). Subliniem că începerea urmăririi penale poate fi dispusă când nu există nici un
impediment din cele prevăzute în dispoziţiile art.10, cu ipoteza în care acestea există, fiind
descoperite din chiar cuprinsul actelor de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate în
cauză, procurorul prin rezoluţie motivată, dispune neînceperea urmăririi penale. Momentul final
al urmăririi penale este marcat prin soluţia dispusă de procuror, care poate fi trimitera în
judecată sau scoaterea de sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale ori clasare. Astfel,
în cazul în care se constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, urmărirea penală se va
finaliza prin emiterea actului de sesizare a instanţei, rechizioriu, procesul penal trecând în faza
următoare, şi anume judecata. În cazul în care nu se dovedeşte vinovăţia învinuitului sau
inculpatului, se dispune, prin ordonanţă sau rezoluţie, scoaterea de sub urmărire penală
( art.262 raportat la art.249 ), acte procesuale care semnifică încheirea urmăririi penale. În
cazurile prevăzute expres de lege ( art.10 lit.f – j fără lit.i ), dacă există învinuit sau inculpat în
cauză, se dispune, prin rezoluţie motivată sau ordonanţă, încetarea urmăririi penale. Urmărirea
penală se finalizează şi prin clasare ( art.11 pct.1 ), dispusă printr-o ordonanţă. Obiectul
urmăririi penale Potrivit art.200 C.proc.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată. Prin “ strângerea probelor necesare ” se înţelege atât operaţiunea de adunarea
probelor, cât şi evaluarea lor, pentru a se constată dacă sunt suficiente în vederea dispunerii
soluţiei de trimitere în judcată. În obiectul urmăririi penale se înscrie atât rezolvarea laturii
penale, cât şi activităţile legate de rezolvarea laturii civile a cauzei penale; avem în vedere
situaţii în care acţiunea civilă se exrecită din oficiu în procesul penal sau când încadrarea
juridică a faptei se poate face, în mod corect, ţinând seama şi de întinderea prejudiciului cauzat
prin infracţiune. Stabilirea existenţei infracţiunii trebuie înţelească ca o obligaţie a organelor
judiciare de a avea în vedere infracţiunile, indiferent de stadiul de tentativă sau fapt consumat. “
Identificarea fărpuitorilor ” consacră intenţia legiuitorului ca, în cadrul umrăririi penale, probele
aduntate să ajute la depistarea tuturor acelora care au săvârşit fapta penală ( autori, complici,
instigatori). Prin expresia “ stabilirea răspunderii făptuitorilor ” legiuitorul a dorit ca prin probele
228
adunate în crusul urmăririi penale să se elucideze şi aspectele legate de vinovăţia făptuitorului,
dacă acesta poate să fie sau nu subiect al răspunderii penale. Potrivit art.202, organul de
urmărire panlă are obligaţia să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru
urmărirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organul de
urmărire adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului.
Organul de urmărire penală este, de asemenea, obligat să strângă date cu privire la
împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice
date de natură să servească la soluţionarea cauzei. Trăsăturile caracteristice ale urmăririi
penale Fiecare fază a procesului penal se caracterizează prin existenţa unor trăsături care îl
configurează caracteristicele esenţiale, deosebind-o în acelaşi timp de celelalte faze ale
procesului penal. În literatura de specialitate sunt menţionate ca trăsături carcateristice ale
urmăririi penale: lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală, subordonarea ierarhică în
efectuarea actelor de urmărire penală, caracterul nepublic al activităţilor judiciare, caracterul
necontradictoriu expres al procesului penal în acestă fază, forma preponderent scirsă a
urmăririi penale. Din punctul nostru de vedere, doar ultimele patru, în fapt, configurează generic
caracterele acestei faze a procesului penal. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de
urmărire penală-Având în vedere că în acestă fază a procesului penal sunt abilitate de lege să
defăşoare activităţi două categorii de organe judiciare , şi ne referim aici la organele de
cercetare penală şi la procuror, pentru optima funcţionare a acestora legiuitorul a impus o
anumită ierarhie. În primul rând, dispoziţiile legale prevăd o subordonare funcţională a
organelor de cercetare penală faţă de magistratul procuror. Astfel, procurorii conduc şi
controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a organelor poliţiei judiciare şi a altor
organe de cercetare speciale. Organele de poliţie judiciară, conform art.III din Legea
nr.281/2003, îşi desfăşoară activitate în mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea şi
controlul procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire toate dispoziţiile acestuia. Potrivit
art.219 alin.(2), dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală.
Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate sesiza prim-procurorul parchetului sau, când
dispoziţiile sunt date de acesta, de procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor.
În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organele de cercetare
penală a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organului de cercetare
penală, care are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la sesizare, să comunice procurorului
măsurile dispuse. De asemenea, în art.31 din Legea nr.92/1992 se arată, între altele, că
procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe. Pe
lângă acestă subodonare funcţională coexistă şi subordonarea administrativă , proprie fiecărei
categorii de organe judiciare .Dorim să subliniem doar că în cazul organelor de cercetare ale
poliţiei judiciare, organul ierarhic superior al acestora nu poate să le dea îndrumări sau dispoziţii
229
privind cercetarea peanlă, procurorul fiind singurul competent în acest sens, conform
dispoziţiilor art.219 alin.(1). Cât priveşte subordonarea adminsitrativă a procurorilor, în
conformitate cu dispoziţiile art.28 ali.(4) din Legea nr.92/1992, dispoziţiile procurorului ierarhic
superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine dacă sunt date în scris şi sunt în
conformiate cu legea. Nu vor putea fi date însă dispoziţii pentru neefectuarea actelor care se
pot îndeplini, potivit legii, într-o cauză penală. Lipsa de publicitate a urmăririi penale-Finalitatea
specifică a urmăririi penale presupune ca acestea să se desfăşoare în anumite condiţii care să
garanteze îndeplinirea obiectului propriu acestei faze a procesului penal, astfel cum este arătat
el în dispoziţiile art.200. Astfel, stângerea elementelor probaţiunii cauzei implică o procedură
nepublică, chiar secretă , în contrast cu modul de desfăşurare a judecării cauzei, la care
publlicitatea este ridictaă la rang de principiu. Deşi pe parcursul urmăririi penale există
momentele în care părţile sau alte persoane pot lua la cunoştiinţă de unele probe adminsitrate
în cauză, chiar şi în asemenea situaţii materialul de urmărire penală nu este cunoscut în
totalitate. De asemenea, pentu inculpat este legiferată instituţia prezentării materilalului de
urmărire penală care îi dă acestuia posibilitatea să cunoască toate actelea de urmărie penală
efectuate în cauză. Acest moment este însă plasat după ce au fost efectuate toate actele de
urmărire penală ( art.250 alin.1 ). Pe aceste conisderente, în doctrina de specialitate anterioară
adoptării Legii nr.32/1990, caracterul secret al urmăririi penale era condiserată o trăsătură
specifică. Modificările legislative care au intervenit după decembire 1989, cu privire specială
asupra configuraţiei drepturilor apărătorului, au dus însă la transformarea acestei opinii. Astfel,
prin modificarea art.172 şi, de asemenea, a art.173-în care se arată că, în cursul urmăririi
penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului, al părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii
responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărie penală- a
apărut nou subiect cu aptitudinea de a cunoaşte actele probatorii. Pe cale de consecinţă, la
acest moment doctrina actuală a impus lipsa de pubilictate a urmăririi penale ca o trăsătură
definitorie a acesteia. Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale-Condiţia esenţială a fazei
judecăţii, contradictorialitatea presupune în esenţă, ca toate iniţiativele procesuale să fie puse
în discuţia părţilor, fiecare dintre acestea exprimându-şi punctul de vedere, motivat, asupra
chestiunii în cauză. Având în vedere însă lipsa de publicitate a urmăririi penal, şi pe cale de
consecinţă, accesul limitat al părţilor la materialul de urmărire penală, în această fază a
procesului penal regula genreală care se despinde şi în baza dispoziţiilor art.71 alin.(2) şi art.77
din care rezultă că organul de urmărire penală administrează probele fără a le supune discuţiei
părţilor existente în cauză, este necontradictorialitate. Absenţa contradictorialităţii conferă
umrăririi penale operativitate şi mobilitate, trăsături care lipsesc fazei de judecată, organele de
urmărire penală, în tactica pe care o adoptă în rezolvarea cauzelor, putând efectua actele de
urmărie penală în momentul cel mai potrivit, la data şi la locul corespunzătoare cerinţelor
230
concrete ale ale dosarului penal. Nu contestăm existenaţa unor momente în care se pot
identifica elemente de contradictorilaitat, cum ar fi prezentarea materialului de umrărie penală,
dar caracterul de excepţie al acestora nu face decât să confirme regula mai sus arătată.
Carcterul preponderent al formei scrise -Soluţionarea definitivă a cauzei penale este atributul
exclusiv al instanţei de judecată, soluţiile date de procuror nefiind definitive şi, de asemenea, nu
se bucură de autoritate de lucru judecat. Pentru realizare acestui atribut, precum şi din
necesitatea ca instanţa de judecată să poată controla în virtutea principiului legalităţii înscris în
dipoziţiile art.2, modul în care au lucrat organele de urmărire penală, a fost consacrată forma
preponderent scrisă a actelor de urmărire penală. Această trăsătură este conferită urmăririi
penal, pe de o parte, de faptul că au relevanţă juridică în faţa instanţei numai actele cuprinse în
dosar sub formă scrisă, iar pe de altă parte, pe parcursul urmăririi penale părţile nu pot acţiona
decât în scris, formulând cereri în formă scrisă.

111) Valoarea probatorie a raportului de expertiză.

Dupa efectuarea expertizei, expertul intocmeste un raport scris. Cand sunt mai multi experti se
intocmeste un singur raport de expertiza. Daca sunt deosebiri de pareri, opiniile separate sunt
consemnate in cuprinsul raportului sau intr-o anexa. Raportul de expertiza se depune la organul
de urmarire penala sau la instanta de judecata care a dispus efectuarea expertizei. Raportul de
expertiza cuprinde: a) partea introductiva, in care se arata organul de urmarire penala sau
instanta de judecata care a dispus efectuarea expertizei, data cand s-a dispus efectuarea
acesteia, numele si prenumele expertului, data si locul unde a fost efectuata, data intocmirii
raportului de expertiza, obiectul acesteia si intrebarile la care expertul urma sa raspunda,
materialul pe baza caruia expertiza a fost efectuata si daca partile care au participat la aceasta
au dat explicatii in cursul expertizei; b) descrierea in amanunt a operatiilor de efectuare a
expertizei, obiectiile sau explicatiile partilor, precum si analiza acestor obiectii ori explicatii in
lumina celor constatate de expert; c) concluziile, care cuprind raspunsurile la intrebarile puse si
parerea expertului asupra obiectului expertizei.

231