DREPT PROCESUAL PENAL

UNITATEA II

Capitolul III

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal

Secţiunea I Consideraţii generale privind noţiunea de acţiune în justiţie

Raportul juridic penal de conflict poate fi definit ca fiind raportul care se naşte între stat şi
infractor din momentul săvârşirii infracţiunii şi constă în dreptul statului de a aplica sancţiunea
prevăzută de norma penală încălcată (dreptul de a trage la răspundere penală) şi obligaţia
infractorului de a suporta sancţiunea (de a răspunde penal), ca urmare a nesocotirii normei1.

Stabilirea momentului naşterii raportului juridic penal de conflict prezintă importanţă

deosebită în legătură cu răspunderea penală şi cu incidenţa celorlalte instituţii legate de aceasta.
În doctrina penală este aproape unanimă opinia potrivit căreia raportul juridic penal de conflict
ia naştere la data săvârşirii infracţiunii de către destinatarul normei penale2.

Constatarea existenţei raportului juridic penal şi, ca atare, concretizarea conţinutului său
revine, după cum este şi firesc, instanţelor de judecată, actul procesual prin care se
consemnează fiind numai hotărârea penală definitivă. Ca atare, momentul naşterii lui nu va fi
considerat ex nunc, adică fiind acelaşi cu momentul constatării, ci ex tunc, adică simultan cu
momentul săvârşirii infracţiunii.

În consecinţă, chiar în ipoteza unei hotărâri penale definitive de achitare, dată pe ideea
inexistenţei raportului juridic penal de conflict, de pildă, în cazul intervenirii unei cauze care
împiedică constituirea infracţiunii, cum este legitima apărare, constatarea momentului acelei
inexistenţe va fi realizată tot ex tunc, adică luându-se în considerare momentul săvârşirii
pretinsei infracţiuni.

În ipoteza constatării raportului juridic penal de conflict printr-o hotărâre penală definitivă,
procesul penal încetează, urmând etapa executării sancţiunii, care se realizează în cadrul unor
raporturi specifice de drept execuţional penal.

Mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept este adus spre soluţionare
organelor judiciare poartă denumirea de acţiune în justiţie3.

1
A se vedea M. Zolyneak, M. Michinici, op. cit., p. 45.

2
A se vedea: C. Bulai, op. cit., p. 63; M. Zolyneak, M. Michinici, op. cit., p. 47;
M. Basarab, op. cit., p. 39; C. Mitrache, op. cit., p. 38. În doctrina penală, unii autori sunt de părere că naşterea
unui asemenea raport are loc din momentul punerii sub învinuire a făptuitorului, deoarece numai atunci se deţin
date suficiente cu privire la infracţiune şi infractor, numai din acest moment se poate vorbi de o legătură reală
între subiecţii raportului penal (a se vedea L. Biro, Aspecte ale raportului juridic, Studia Universitatis „Babeş-
Bolyai”, 1966, Cluj, p. 87); alţi autori susţin că raportul juridic penal se definitivează la terminarea procesului
penal (a se vedea I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1994, p. 51).
3
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 158.
 În literatura de specialitate există multe opinii referitoare la noţiunea de acţiune în justiţie.
Într-o opinie4 se consideră că acţiunea în justiţie reprezintă expresia unei împuterniciri
legale (o potestas agendi), în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept
născut din încălcarea normei juridice.
Alţi autori5 numesc acţiunea în justiţie acel mijloc (instrument) juridic prin care o persoană
este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte
constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.
Într-o altă opinie6, acţiunea în justiţie este condiţia necesară ca o instanţă să exercite
atribuţiile sale jurisdicţionale.
Există autori care folosesc noţiunea de contraacţiune7, dar nefiind reglementată în nici o
dispoziţie legală, aspectele contraacţiunii pot fi incluse în dreptul de apărare8.
În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate fi de natură civilă, penală,
administrativă etc. Urmare a acestui ultim aspect, acţiunea în justiţie poate fi, după caz, o
acţiune civilă, penală sau contravenţională.

2. Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie

Pentru definirea corectă a acestor noţiuni este necesar să facem o delimitare clară între
dreptul la acţiune, dreptul lezat şi cererea în justiţie, noţiuni între care există diferenţieri
importante, fapt pentru care ele nu trebuie confundate.
Astfel, dreptul la acţiune nu trebuie confundat cu dreptul lezat prin atingerea adusă valorii
sociale ocrotite de lege. Acţiunea în justiţie este o acţiune autonomă, distinctă de dreptul
invocat9 (de exemplu, în cazul unei infracţiuni împotriva vieţii este lezat dreptul la viaţă al celui
vătămat şi nu trebuie confundat cu dreptul statului la acţiune împotriva făptuitorului)10.
De asemenea, nu trebuie confundată nici acţiunea în justiţie cu cererea în justiţie, deoarece
cererea în justiţie este actul procesual prin care se pune în mişcare acţiunea preexistentă cererii
şi care subzistă independent de acest act şi chiar ulterior lui11 (de exemplu, actul de inculpare
prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală echivalează cu o cerere în justiţie)12.

3. Factorii acţiunii în justiţie

Potrivit unei opinii13, prin factori sau termeni ai acţiunii în justiţie se înţeleg acele entităţi
care permit o reglementare precisă a dinamicii procesuale şi asigură o corectă desfăşurare a
activităţii judiciare.
Factorii (termenii) acţiunii în justiţie sunt:
- temeiul acţiunii;
- obiectul acţiunii;

4
V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ediţia a V-a, 1942, p. 53.
5
G. Theodoru, Lucia Moldovan, op. cit., p. 74.
6
R. Merle, A. Vitu – Traité de droit criminel, Paris, Editura Cujas, 1967, p. 651.
7
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice, vol. I, p. 55; I. Gorgăneanu, Acţiunea penală, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 20; în opinia acestora contraacţiunea desemnează dreptul celui
tras la răspundere de a efectua o activitate prin care să combată acţiunea în justiţie desfăşurată împotriva sa.
8
G. Theodoru, Lucia Moldovan, op. cit., p. 78, citaţi de N. Volonciu, op. cit., p. 218.
9
R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 651, citaţi de N. Volonciu în op. cit., p. 218.
10
A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 92
11
N. Volonciu, op. cit., p. 218.
12
A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 92
13
N. Volonciu, op. cit., p. 219.
 - subiecţii acţiunii;
- aptitudinea funcţională a acţiunii.
a. Temeiul acţiunii în justiţie poate fi atât de fapt, cât şi de drept; temeiul de fapt al acţiunii
îl constituie fapta ilicită, iar temeiul de drept îl constituie norma juridică în care este prevăzut
dreptul la acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite.
b. Obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere juridică a făptuitorului prin
declanşarea şi realizarea procedurii judiciare corespunzătoare.
c. Subiecţii acţiunii în justiţie sunt subiecţii raportului juridic de conflict, dar cu poziţii in-
versate14, care, în virtutea procedurii judiciare au calităţi procesuale ce le conferă drepturi şi
obligaţii.
d. Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie desemnează totalitatea actelor procesuale ce
pot lua naştere prin exercitarea acţiunii în cadrul legal specific ramurii de drept căreia îi
aparţine, fiind necesar ca aceasta să existe atât în momentul punerii în mişcare a acţiunii penale,
cât şi pe parcursul exercitării acesteia. În situaţia în care punerea în mişcare a acţiunii penale
sau exercitarea acesteia este împiedicată ca urmare a existenţei unei cauze dintre cele expres
enumerate în cuprinsul art. 16 C. proc. pen., aptitudinea funcţională este înlăturată ca urmare a
faptului că acţiunea penală se stinge mai înainte ca instanţa să epuizeze toate activităţile care
implică administrarea probelor15.

Secţiunea a II-a Acţiunea penală

1. Noţiune
Acţiunea penală16 reprezintă instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa
organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea realizării scopului procesului
penal, şi anume tragerea la răspundere penală şi aplicarea unei pedepse.
De altfel, se precizează şi în literatura juridică17 că acţiunea penală - ca instrument juridic
de aducere a raportului de conflict în faţa organelor judiciare - există virtual în norma juridică
de drept penal, aceasta devenind un factor concret doar în momentul în care norma juridică
penală a fost încălcată prin săvârşirea unei infracţiuni.

2. Obiectul acţiunii penale

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 C. proc. pen., acţiunea penală are ca obiect tragerea
la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală se pune în
mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege şi se poate exercita în tot cursul procesului
penal.
Obiectul constituie un criteriu esenţial de diferenţiere a acţiunii penale de celelalte acţiuni
sau proceduri judiciare, ca urmare a faptului că doar acţiunea penală are ca obiect tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, celelalte acţiuni sau proceduri
judiciare având o altă natură juridică şi un alt conţinut.

3. Subiecţii acţiunii penale

14
Subiectul activ al faptei ilicite devine subiect pasiv al acţiunii în justiţie, iar subiectul pasiv al faptei ilicite
capătă calitatea de subiect activ al acţiunii judiciare.
15
A se vedea I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 261
16
N. Volonciu, op. cit., p. 220.
17
V. Dongoroz, op. cit., 1942, p. 56; Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. II, Tipografia Naţională, Cluj,
1948, p. 421; I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 263.
 Prin săvârşirea unei infracţiuni, apare un raport juridic de drept penal substanţial, al cărui
subiect activ este reprezentat de persoana infractorului, iar subiectul pasiv generic este
reprezentat de societate, mai precis de stat, cal care este în măsură de a trage la răspundere
penală pe cel care a săvârşit o infracţiune.
În procesul penal, subiecţii raportului juridic de drept penal substanţial sunt şi subiecţi în
cadrul raportului juridic procesual penal, respectiv şi subiecţii acţiunii penale, însă aceştia, în
rezolvarea raportului juridic de conflict îşi inversează rolurile, astfel că subiectul pasiv al
infracţiunii devine subiectul activ al acţiunii penale, iar subiectul activ al infracţiunii va deveni
subiectul pasiv al acţiunii penale.
Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, calitate care revine în
mod exclusiv statului.
Persoana vătămată nu va putea fi niciodată titular al acţiunii penale, nici chiar în situaţiile
în care potrivit legii, persoana vătămată are dreptul de a cere punerea în mişcare a acţiunii
penale prin plângere prealabilă, de retragere a acesteia sau de împăcare cu făptuitorul. În aceste
situaţii, tot statul este titularul acţiunii penale, iar persoana vătămată subiect activ secundar al
acţiunii penale.
Astfel, se poate stabili o clasificare a subiecţilor acţiunii penale în subiecţi activi şi
respectiv, pasivi.
a) Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt:
1. Subiect activ principal: statul prin organele sale specializate18.
2. Subiect activ secundar: persoana vătămată.
b) Subiectul pasiv este: inculpatul împotriva căruia se exercită acţiunea penală.

4. Trăsăturile acţiunii penale

Având în vedere obiectul specific şi cadrul legal de desfăşurare, acţiunea penală se

diferenţiază de celelalte tipuri de acţiuni în justiţie prin următoarele trăsături caracteristice:
acţiunea penală aparţine statului (este publică), acţiunea penală este obligatorie, acţiunea penală
este indisponibilă (irevocabilă), acţiunea penală este indivizibilă şi acţiunea penală este
individuală.

4.1. Acţiunea penală aparţine statului (este publică)

Numai statul are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind singurul titular al
acţiunii penale, prin intermediul organelor statului.
Dreptul de a trage la răspundere penală aparţine statului, atât atunci când încredinţează
exerciţiul acţiunii penale organelor judiciare, cât şi atunci când, în cazuri expres prevăzute de
lege, punerea în mişcare a acţiunii penale este lăsată la latitudinea persoanei vătămate19.
Referitor la această trăsătură, unii autori20 subliniază că acţiunea penală este o acţiune
socială care aparţine societăţii şi care se exercită prin intermediul organelor statului anume
învestite în acest sens.

4.2. Acţiunea penală este obligatorie

18
Statul nu apare direct în activitatea judiciară ca subiect activ al acţiunii penale, fiind reprezentat printr-un
subiect oficial calificat în persoana procurorului (N. Volonciu, Tratat, op. cit., p. 223) sau de un reprezentant
calificat pentru că acesta pune în mişcare şi exercită acţiunea penală în tot cursul procesului penal în numele
statului (V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice, vol. I., op. cit., p. 93).
19
G. Theodoru, Drept procesual penal român, vol. I, Tipografia Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1971, p. 246-247.
20
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 264.
 În momentul în care se săvârşesc infracţiuni, statul intervine prin mijloace de drept penal în
scopul restabilirii ordinii de drept, iar exercitarea acţiunii penale devine obligatorie.
Conform principiului obligativităţii acţiunii penale, reglementat de art. 7 C. proc. pen.,
procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiuatunci când
există probe din care să rezulte săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de
împiedicare.
Există şi anumite cazuri în care obligativitatea acţiunii penale încetează, şi care reprezintă
situaţii de excepţie prevăzute de lege, atunci când obligativitatea acţiunii penale este afectată
ca urmare a constatării de către procuror a inexistenţei unui interes public în realizarea
obiectului acţiunii penale (renunţarea la acţiunea penală), sau în cazul neîndeplinirii unei
condiţii prevăzute de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (lipsa plângerii prealabile
a persoanei vătămate, dar şi în alte ipoteze, ca lipsa autorizării sau a asesizării organului
competent).

4.3. Acţiunea penală este indisponibilă (irevocabilă)

Odată ce acţiunea penală a fost pusă în mişcare pe parcursul procesului penal, nu mai poate
fi oprită şi nici limitată de cel care a declanşat-o, deoarece aceasta nu mai depinde de voinţa
organului care o exercită, urmând a fi epuizată doar la soluţionarea cauzei penale.
Acţiunea penală odată declanşată nu se mai poate stinge decât în cazurile prevăzute de lege.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 17 C. proc. pen. în cursul urmăririi penale acţiunea penală se
stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, iar în cursul judecăţii acţiunea penală
se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
De altfel, indisponibilitatea acţiunii penale face ca aceasta să se deosebească de acţiunea
civilă21, care se caracterizează prin disponibilitate, în sensul că pornirea ei se face prin
manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă, iar pe parcursul
procesului penal de a renunţa la calitatea sa, situaţie care atrage stingerea acţiunii civile22.

4.4. Acţiunea penală este indivizibilă

Caracterul indivizibil al acţiunii penale este determinat de unitatea infracţiunii23, neavând

nici o relevanţă, în determinarea acestuia, faptul că la săvârşirea infracţiunii au participat mai
multe persoane.
Într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi autori, instigatori sau complici sunt,
doar efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor24.
Potrivit art. 157 alin. (3) C. proc. pen., caracterul indivizibil al acţiunii se manifestă şi în
situaţia plângerii prealabile a persoanei vătămate, care chiar făcută sau menţinută, cu privire
numai la unul dintre participanţi, atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau
juridice care au participat la săvârşirea infracţiunii.

4.5. Acţiunea penală este individuală

21
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 164.
22
A. L. Lorincz, op. cit., p. 78.
23
I. Gorgăneanu, Caracteristicile acţiunii penale în noua reglementare procesual penală, în R.R.D., nr.
9/1969, p. 82.
24
A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 94
 Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva persoanelor care au calitatea de
inculpaţi într-o cauză penală. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale, alături
de inculpat sau în locul acestuia25.

5. Momentele desfăşurării acţiunii penale

Potrivit art. 14 alin. (3) C. proc. pen., acţiunea penală se poate exercita în tot cursul
procesului penal, în condiţiile legii.
Realizarea acţiunii penale se materializează în trei momente, şi anume:
- punerea în mişcare a acţiunii penale;
- exercitarea acţiunii penale;
- stingerea acţiunii penale.
5.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (2) C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se
face prin actul de inculpare prevăzut de lege.
Cu toate că acţiunea penală poate fi exercitată de îndată ce s-a săvârşit o infracţiune, punerea
în mişcare a acţiunii penale poate avea loc în momente diferite, plasate pe parcursul fazei de
urmărire penală26.
Conform dispoziţiilor art. 305 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală dispune
începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită sau a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar
dacă autorul este indicat sau cunoscut.
Continuarea urmăririi penale se va face în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
- există probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală;
- nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.
Atunci când sunt îndeplinite condiţiile menţionate, persoana dobândeşte calitatea de
suspect.
Spre deosebire de începerea urmăriri penale, punerea în mişcare a acţiunii penale se face
„in personam”, astfel încât pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară
cunoaşterea persoanei care urmează să fie trasă la răspundere penală pentru faptele determinate
care-i sunt imputate.
Asupra acestui aspect se impune să facem unele precizări, ca urmare a necesităţii punerii în
acord a dispoziţiilor art. 15 C. proc. pen. cu cele ale art. 309 C. proc. pen., în sensul că iniţial,
după intrarea în vigoare a dispoziţiilor a Codului de procedură penală, atât dispoziţiile art. 15,
cât şi cele ale at. 309 precizau că punerea în mişcare a acţiunii penale se putea face în cazul în
care erau îndeplinite cele două condiţii, şi anume: ,,să existe probe din care să rezulte
presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune” şi să ,,nu existe cazuri care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale”.
În prezent, prin modificările survenite prin dispoziţiile art. III pct. 4 din O.U.G. nr. 3/2014
pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul
de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative27, constatăm că legiuitorul a

25
N. Volonciu, op. cit., p. 231.
26
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 266.

27
Publicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014.
omis să modifice şi să pună în acord dispoziţiile art. 15 C. proc. pen., conform căruia ,,acţiunea
penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea
rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în
mişcare sau exercitarea acesteia” cu dispoziţiile art. 309 care au fost modificate, în sensul că
,,acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale,
când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu
există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.”.
Coroborând dispoziţiile celor două articole, putem totuşi stabili condiţiile care trebuie
îndeplinite în mod cumulativ pentru a se putea dispune punerea în mişcare a acţiunii penale,
şi anume:

- să existe probe din care să rezulte săvârşirea unei infracţiuni;

- să existe probe din care să rezulte că infracţiunea a fost săvârşită de o anumită persoană;

- să nu existe vreunul din cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale,
prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.

Din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva suspectului, acesta dobândeşte
calitatea de inculpat, devenind parte în procesul penal, conform dispoziţiilor art. 82 C. proc.
pen.

Dobândirea de către suspect a calităţii de inculpat se face prin actul de inculpare reprezentat
de ordonanţa procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale.

Conform dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale
este comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l
audia, organul judiciar fiind obligat să comunice acestuia calitatea în care este audiat, fapta
prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi
încadrarea juridică a acesteia, aducându-i-se la cunoştinţă totodată drepturile potrivit art. 83 C.
proc. pen., precum şi obligaţiile conform dispoziţiilor art. 108 C. proc. pen., încheindu-se în
acest sens un proces-verbal.

La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost dispusă măsura,
iar atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului,
însă în cazul în care inculpatul lipseşte nejustificat, se sustrage de la urmărirea penală sau este
dispărut, organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără a-l audia pe acesta.

Potrivit dispoziţiilor art. 202 alin. (2) C. proc. pen., nicio măsură preventivă nu poate fi
dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în
mişcare sau exercitarea acţiunii penale.

Conform dispoziţiilor art. 200 alin. (2) C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale nu
poate forma obiectul comisiei rogatorii.

Prin excepţie, punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face şi în faza de judecată, când
se constată săvârşirea unei infracţiuni de audienţă, potrivit dispoziţiilor art. 360 C. proc. pen.
 Astfel, în cazul în care în cursul şedinţei de judecată se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor,
făcând menţiuni despre aceasta în încheierea de şedinţă, care se trimite procurorului competent.
În cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune
în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat.

În situaţia în care persoana vătămată se adresează cu plângere prealabilă organului de

cercetare penală sau procurorului, potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. pen., procurorul va pune în
mişcare acţiunea penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o
astfel de plângere. Menţionăm că în această situaţie, plângerea prealabilă nu constituie prin ea
însăşi un act de inculpare, ci este un act prin care se urmăreşte tragerea la răspundere penală a
infractorului şi o condiţie indispensabilă punerii în mişcare a acţiunii penale28.

5.2. Exercitarea acţiunii penale

Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la
răspundere penală a inculpatului29.
Exercitarea acţiunii se realizează de acei subiecţi care, potrivit legii, pot reprezenta în
această activitate statul ca titular al acţiunii, şi constă în realizarea tuturor activităţilor de
strângere şi verificare a probelor, de luarea a unor măsuri procesuale, de formulare de cereri,
ridicare de excepţii etc., efectuate într-o cauză penală.
Acţiunea penală poate fi exercitată în cursul urmăririi penale de persoana vătămată, în
cauzele în care se pune în mişcare la plângere prealabilă, aceasta având dreptul să îşi retragă
plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul, renunţând astfel, implicit la exercitarea
acţiunii penale30.
În cursul urmăririi penale, exercitarea acţiunii penale se face de către procuror, alături de
care poate participa şi persoana vătămată în cazul când, în baza prevederilor legale, plângerea
prealabilă se introduce la organul de cercetare.
Exercitarea acţiunii penale în faza de urmărire penală presupune strângerea, administrarea
şi verificarea tuturor probelor în baza cărora se poate dispune trimiterea în judecată sau, dacă
este cazul, se poate da soluţia clasării, care să conducă la stingerea acţiunii penale.
Această activitate se realizează sub conducerea procurorului care supraveghează urmărirea
penală sau chiar de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea penală.
La sfârşitul urmăririi penale, dacă constată că au fost respectate dispoziţiile legale care
garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi
legal administrate, procurorul, fie, prin rechizitoriu, dispune trimiterea inculpatului în judecată,
dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de către
inculpat şi că acesta răspunde penal, fie emite ordonanţa prin care clasează sau renunţă la
urmărirea penală.

În cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 363 C. proc. pen. procurorul poate formula
cereri, ridica excepţii şi pune concluzii pe care le formulează în faţa instanţei, cererile şi
concluziile trebuie să fie motivate. De altfel, în faza de judecată acţiunea penală se exercită în
principal de către procuror, însă şi persoana vătămată are de asemenea posibilitatea de a susţine
exercitarea acţiunii penale31.

28
I. Neagu, M. Damaschin,op. cit., p. 232.
29
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 272.
30
Idem, op. cit., p. 274.
31
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 273.
 Spre deosebire de dispoziţiile Codului de procedură penală anterior, participarea
procurorului la judecată este obligatorie, exercitând un rol activ în vederea aflării adevărului şi
a respectării dispoziţiilor legale.
În cazul în care constată că există vreuna din cauzele de împiedicare a exercitării acţiunii
penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., procurorul poate renunţa la învinuire punând
concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.
Aceasta nu echivalează cu o revocare a acţiunii penale care este indisponibilă, constituind
numai o renunţare la exercitarea ei, instanţa fiind obligată să adopte soluţia legală ce se impune,
indiferent de concluziile procurorului32.
Constatăm astfel, că acţiunea penală are capacitatea de a susţine activitatea judiciară din
cadrul procesului penal şi de a constitui temei al acesteia, astfel încât, pentru desfăşurarea
procesului penal, atât punerea în mişcare a acţiunii penale, cât şi exercitarea acesteia, poate
avea loc numai dacă aceasta are aptitudine funcţională.
În cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia este
împiedicată, ca urmare a intervenirii unuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de
legiuitor în cuprinsul art. 16 alin. (1) C. proc. pen., constatăm că se înlătură aptitudinea
funcţională a acţiunii penale, în sensul că acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau,
dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată şi se stinge. Intervenirea cauzelor care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia pot avea în unele cazuri
efect definitiv, în sensul că prin identificarea acestora va fi înlăturată pentru totdeauna
răspunderea penală (amnistia, prescripţia, decesul suspectului sau al inculpatului), iar în alte
cazuri soluţiile pronunţate vor avea efect temporar, existând situaţii în care prin dispariţia
acestor impedimente, procesul penal să poată fi declanşat sau reluat, aşa cum prevede art. 16
alin. (2) C. proc. pen. care subliniază de altfel caracterul revocabil al dispoziţie de stingere a
acţiunii penale (în cazul în care, deşi iniţial, lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
ulterior aceasta apare; când a fost dată autorizarea sau când s-a făcut sesizarea de către organul
competent sau în cazul aplicării dispoziţiilor art. 127 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară în materie penală, în care se prevede că ,,statul român redobândeşte
dreptul de a începe sau, după caz, de a relua urmărirea penală pentru acea faptă dacă: a. statul
solicitat îl informează că nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a fost transferată; b. ulterior,
ia cunoştinţă de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, ar împiedica
cererea de transfer al procedurii penale”).

Deşi nu s-au schimbat criteriile care împart cazurile prevăzute de art. 16 C. proc. pen. privind
împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia, constatăm unele
modificări pe fond, sub aspectul conţinutului acestor cauze, faţă de dispoziţiile art. 10 C. proc. pen.
anterior.

În prezent, având în vedere soluţiile care se pot pronunţa, constată existenţa a două mari
categorii de cazuri, conform prevederilor art. 16 C. proc. pen., care împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale sau care împiedică exercitarea acesteia în cazul în care anterior fusese pusă în
mişcare, şi anume: impedimente rezultate din lipsa de temei a acţiunii penale, adică cazurile
prevăzute la art. 16 lit. a)-d) şi impedimente rezultate din lipsa de obiect a acţiunii penale, prevăzute
la art. 16 lit. e)-j).

32
N. Volonciu, op. cit., p. 235.
 5.2.1. Cauzele sau impedimentele care rezultă din lipsa de temei a acţiunii penale sunt:

a) Fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.]

Pentru existenţa unei infracţiuni, trebuie să se fi săvârşit o faptă, având în vedere că singurul
temei al răspunderii penale este săvârşirea unei infracţiuni, aşa cum prevede art. 15 alin. (2) C.
pen. Pe de altă parte, ca urmare a faptului că acţiunea penală are ca temei tragerea la răspundere
penală a persoanei care a săvârşit o infracţiune, practic, inexistenţa infracţiunii conduce la
imposibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane, situaţie în care se va dispune
soluţia clasării, în faza de urmărire penală, şi achitarea, în faza de judecată.
b) Fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută
de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.]

Pornind de la definiţia infracţiunii prevăzută la at. 15 alin. (1) C. pen., conform căreia
,,infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o”, legiuitorul a statuat prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit.
b) C. proc. pen. cele două impedimente pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau pentru
exercitarea acesteia, care reprezintă de fapt tipicitatea obiectivă sau subiectivă ca trăsătură
esenţială a unei infracţiuni.

Acest caz are legătură directă cu principiul legalităţii incriminării, deoarece, numai legea
poate dispune care fapte sunt considerate a fi infracţiuni. Cu toate că fapta există, ea nu poate
constitui temei al tragerii la răspundere penală, deoarece nu este prevăzută de legea penală sau
nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege. În asemenea condiţii, acţiunea
penală se stinge, soluţia dispusă de către procuror va fi clasarea în faza de urmărire penală, şi
achitarea inculpatului în faza de judecată, în aceste situaţii constatându-se că fapta săvârşită
fiind eventual sub incidenţa altor forme de răspundere: disciplinară, contravenţională, civilă
etc.
c) Nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea [art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc.
pen.]

Raportând aceste dispoziţii la cele ale art. 97 alin. (1) C. proc. pen., conform căruia
,,constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei
unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul
penal”, constatăm că, deşi într-o formulare nouă, legiuitorul a relevat din nou în cuprinsul
actualului Cod de procedură penală, inaptitudinea funcţională a acţiunii penale în cazul în care
devine imposibilă tragerea la răspundere penală a unei persoane ca urmare a inexistenţei
probelor care să dovedească săvârşirea unei infracţiuni.

În acelaşi timp, aplicarea principiului prezumţiei de nevinovăţie cu ocazia administrării şi

aprecierii probelor se materializează în sensul că orice îndoială este considerată a fi în favoarea
făptuitorului (in dubio pro reo), fapt care constituie un impediment pentru punerea în mişcare
a acţiunii penale sau pentru exercitarea acesteia.

d) Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.]

Revenind şi în acest caz la definiţia infracţiunii prevăzută în cuprinsul art. 15 alin. (1) C.
pen., constatăm că alături de tipicitate, tot ca trăsătură esenţială a unei infracţiuni se înscrie şi
antijuridicitatea şi imputabilitatea. Ca urmare a acestui fapt, legiuitorul, continuând tradiţia
Codului de procedură anterior, a prevăzut în cuprinsul acestui aliniat existenţa unui impediment
privind punerea în mişcare a acţiunii penale sau a exercitării acesteia în cazul în care se constată
de către organele judiciare a unei cauze justificative generale, dintre cele existente în cuprinsul
art. 19-22 C. pen. (legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea
unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate) sau a cauzelor justificative speciale,
dintre cele prevăzute în cuprinsul părţii speciale a Codului penal (vătămarea fătului în cursul
actului medical în condiţiile legii, violarea vieţii private prevăzută la art. 226 C. pen.). De
asemenea, constatarea unei cauze de neimputabiliatate dintre cele prevăzute în cuprinsul art.
24-31 C. pen. partea generală (constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil,
minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea şi cazul fortuit), sau a unei
cauze de neimputabilitate speciale prevăzute de partea specială a Codului penal sau de legi
speciale, respectiv, constrângerea la darea de mită, prevăzută de art. 290 alin. (2) C. pen.

Soluţia care se impune în cazul constatării unei astfel de cauze în faza de urmărire penală
este clasarea dispusă de către procuror, prin ordonanţă, iar în faza de judecată, se va dispune
achitarea inculpatului.

5.2.2. Cauzele sau impedimentele care rezultă din lipsa de obiect a acţiunii penale
sunt:

a) Lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale [art. 16 alin.
(1) lit. e) C. proc. pen.]

Se poate observa că acest caz conţine mai multe situaţii care împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale, astfel:
- lipsa plângerii prealabile este prevăzută de art. 157 alin. (1) C. pen., în care se arată că
în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură
răspunderea penală. Astfel, prin excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal,
legiuitorul a prevăzut ca, pentru anumite infracţiuni, de regulă cu un grad redus de pericol
social, tragerea la răspundere penală a infractorului să fie lăsată la aprecierea persoanei
vătămate, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionată de manifestarea expresă de
voinţă a victimei.

Reglementarea plângerii prealabile a fost dictată de raţiuni de politică penală care impun
ca, în anumite situaţii, să se acorde prioritate ocrotirii vieţii personale a victimei, căreia i se
oferă posibilitatea de a hotărî dacă este sau nu cazul să se facă publicitate faptei, ceea ce este
inevitabil în cursul unui proces penal. Plângerea prealabilă reprezintă încunoştinţarea organelor
judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta săvârşită şi vătămarea suferită prin
aceasta, fiind o condiţie de tragere la răspundere penală şi, deci, pentru pornirea procesului
penal în toate acele cazuri în care este în mod expres prevăzută în cuprinsul normei de
incriminare33. Cât priveşte lipsa plângerii prealabile, aceasta apare ca o cauză care înlătură
răspunderea penală. Ea implică nefolosirea de către persoana vătămată a dreptului de a
introduce o astfel de plângere sau introducerea ei după expirarea termenului prevăzut de lege34.
Fiind reglementată în Codul penal alături de alte instituţii asemănătoare (amnistia, prescripţia
etc.), lipsa plângerii prealabile apare, ca o instituţie de drept penal material, însă consacrarea
acesteia şi prin dispoziţiile Codului de procedură penală face ca plângerea prealabilă să aibă o
natură mixtă, reprezentând în acelaşi timp, atât o condiţie de pedepsibilitate, cât şi o condiţie
de procedibilitate35.

Lipsa plângerii prealabile produce efecte in rem (cu privire la fapta săvârşită), iar în caz de
participaţie penală la săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, fapta atrage răspunderea
penală a tuturor participanţilor, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine numai cu privire
la unul dintre ei (indivizibilitate pasivă), iar în cazul în care prin infracţiune au fost vătămate
mai multe persoane, fapta atrage răspunderea penală chiar dacă plângerea s-a făcut sau se men-
ţine numai de către una dintre persoanele vătămate (indivizibilitate activă).

Plângerea prealabilă are, aşadar, caracter indivizibil (în raport cu efectele pe care le
produce) şi caracter personal (neputând fi introdusă de alte persoane decât de victima
infracţiunii)36.

În situaţia în care se constată lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, soluţiile care
se pot dispune, în funcţie de fazele procesului penal sunt: clasarea, dacă se constată lipsa
plângerii prealabile în faza de urmărire penală şi încetarea procesului penal, dacă se constată
lipsa plângerii prealabile în faza de judecată.

- autorizarea organului competent are în vedere una dintre excepţiile de la principiul

oficialităţii.
Astfel, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau
de către o persoană juridică română, conform dispoziţiilor art. 9 C. pen., punerea în mişcare a
acţiunii se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă
curtea de apel în acărui rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a
procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de
până la 30 de zile de la data solicitării autorizării, termen ce poate fi prelungit până la 180 de
zile, în condiţiile legii.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 10 C. pen., în cazul infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, îndreptate împotriva
statului roman sau a unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române, punerea în
mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul
unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.

33
De exemplu: violarea de domiciliu prevăzută de art. 224 alin. (3) C. pen., ameninţarea prevăzută de art. 206
alin. (2) C. pen., etc.
34
A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Ediţia a II-a, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, p. 417-418.
35
M. T. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementare actualului Cod de procedură penală, în R. R. D., nr.
9/1969, p. 21
36
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2392/2000, R. D. P. nr. 4/2002, p. 139.
 - sesizarea organului competent reprezintă de asemenea o excepţie de la principiul
oficialităţii.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 109 alin. (2) din Constituţie, membrii Guvernului pot fi
urmăriţi penal, la sesizarea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a Preşedintelui României.
De asemena, potrivit art. 431 C. pen., pentru infracţiunile prevăzute la art. 413-417 C. pen.
(absenţa nejustificată, dezertarea, încălcarea consemnului, părăsirea postului sau comenzii,
insubordonarea), acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.

Pe cale de consecinţă, lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau a sesizării organului

competent, determină dispunerea soluţiei clasării, după caz (în faza de urmărire penală) şi a
încetării procesului penal (în faza de judecată).
b) A intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană
fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică [art. 16 alin. (1)
lit. f) C. proc. pen.]

Ca şi în cazul precedent, prevăzut la lit. e) alin. (1) al art. 16 C. proc. pen. şi aici există trei
situaţii care înlătură răspunderea penală.
Amnistia37 reprezintă un act de clemenţă al puterii legiuitoare (Parlamentul României) care,
pentru raţiuni de politică penală, înlătură posibilitatea aplicării sancţiunilor penale pentru
anumite infracţiuni, anume prevăzute de legiuitor. Amnistia reprezintă o renunţare din partea
societăţii la folosirea răspunderii penale şi a pedepsei, o „uitare” a caracterului penal al faptei.
Amnistia nu este însă o uitare sau iertare completă a faptei, fiindcă ea înlătură numai
consecinţele penale ale acesteia, nu şi alte consecinţe juridice (civile, administrative,
disciplinare etc.)38.

Amnistia se înfăţişează ca o instituţie juridică complexă care cuprinde atât norme juridice
de drept constituţional, cât şi norme de drept penal39. Potrivit art. 73 din Constituţie, amnistia
se acordă prin lege, legea fiind aceea care stabileşte infracţiunile pentru care se acordă amnistia,
condiţiile în care se acordă şi limitele incidenţei sale. Ca instituţie de drept penal, amnistia este
prevăzută în art. 152 C.pen., care stabileşte efectele pe care le produce amnistia40, şi anume
înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă intervine după condamnare, ea
înlătură executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.
Amnistia nu are efecte asupra acţiunii civile.

Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a

obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite, ca efect al trecerii
unui interval de timp, anume determinat prin dispoziţii legale.

Potrivit art. 153 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală, cu excepţia infracţiunilor
de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise,
infracţiunilor prevăzute la art. 188 C. pen. (omorul) şi art. 189 C. pen. (omorul calificat),
precum şi al infarcţiunilor intenţionate care au avut ca urmare moartea victimei.
Art. 18 C. proc. pen. prevede că atât în cazul amnistiei, cât şi al prescripţiei, suspectul sau
inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Dacă se constată vreunul din cazurile
37
Amnistia înseamnă uitare şi provine de la cuvântul grecesc amnestia.
38
A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Ediţia a II-a, op. cit., p. 407
39
A se vedea L. Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 194.
40
A se vedea D. Soare, Intrarea în vigoare a legii de amnistie, R.D.P. nr. 3/2007, p. 139.
prevăzute în art. 16 lit. a)-j) C. proc. pen., procurorul dispune clasarea, iar instanţa de judecată
pronunţă achitarea pentru cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-e) C. proc. pen. şi încetarea
procesului penal pentru cazurile prevăzute la art. 16 lit. f)-j) C. proc. pen. În ipoteza că prin
continuarea procesului penal la cererea inculpatului, procesul penal continuă şi acesta este găsit
vinovat, condamnarea lui nu este posibilă.
A treia situaţie se referă la decesul suspectului sau a inculpatului persoană fizică sau
radierea suspectului sau inculpatului, persoană juridică.
Principiul răspunderii penale personale presupune că răspunderea penală revine numai
persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni ca instigator sau complice.
Răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate fi colectivă, adică
pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup (familie, etnie etc.)41.

Decesul suspectului sau a inculpatului reprezintă un eveniment natural care poate

interveni pe parcursul procesului penal, situaţie în care dacă intervine în faza de urmărire penală
se va dispune soluţia clasării, iar dacă intervine în faza de judecată se va dispune încetarea
procesului penal, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (6) C. proc. pen.
Radierea suspectului sau inculpatului, persoană juridică
Conform dispoziţiilor art. 244 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil42 modurile de
încetare a persoanei juridice sunt: constatarea ori declararea nulităţii, fuziunea, divizarea totală,
transformarea, dizolvarea sau desfiinţarea sau orice alt mod prevăzut de actul constitutiv sau
de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului43 ,,Orice
persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în
registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu
privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile
au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu
privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă
menţionarea în registrul comerţului”.
Astfel, în cazul în care intervine pe parcursul procesului penal radierea suspectului sau a
inculpatului, persoană juridică, acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau dacă a fost
pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată, deoarece rămâne fără obiect.
Altfel spus, dacă dispare (prin deces al persoanei fizice sau prin radierea persoanei juridice)
subiectul infracţiunii, nimeni altcineva nu poate fi tras la răspundere penală pentru faptele
acestuia.
Drept urmare, în acest din urmă caz se dispune soluţia clasării în faza de urmărire penală şi
încetarea procesului penal, în faza de judecată.

41
A se vedea A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform noului Cod penal, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2010, p. 338
42
Publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011
43
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului (publicată în M. Of. nr. 121 din 7 noiembrie 1990), art. 25
alin. (2) ,,Cererea se depune şi se menţionează în registrul comerţului la care s-a făcut înmatricularea
comerciantului. În termen de 3 zile de la data depunerii oficiul registrului comerţului înaintează cererea
tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul comerciantului, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ,
tribunalului din acel judeţ. (3) Tribunalul se pronunţă asupra cererii cu citarea oficiului registrului comerţului şi
a comerciantului. (5) Oficiul registrului comerţului va efectua radierea şi va publică hotărârea judecătorească
irevocabilă în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţii care a introdus cererea. În acest
scop, instanţa va comunică oficiului registrului comerţului hotărârea judecătorească, în copie legalizată, cu
menţiunea rămânerii irevocabile.
 c) A fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de
mediere în condiţiile legii [art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.]

Această cauză de înlăturare a răspunderii penale are în vedere trei situaţii: retragerea
plângerii prealabile, împăcarea părţilor şi încheierea unui acord de mediere.
În anumite situaţii, legiuitorul a prevăzut ca, pentru anumite infracţiuni, de regulă de o
gravitate mai redusă, tragerea la răspundere penală a infractorului să fie lăsată la aprecierea
persoanei vătămate, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionată de manifestarea
expresă de voinţă a victimei.

Prima situaţie se referă la infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de existenţa unei plângeri prealabile din partea persoanei vătămate. Potrivit art.
158 alin. (2) C. pen., în cazul acestor infracţiuni, retragerea plângerii prealabile înlătură
răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.
Dreptul de a retrage plângerea prealabilă îl are numai persoana vătămată. Retragerea
plângerii prealabile echivalează cu lipsa acesteia, conducând la înlăturarea răspunderii
penale44. Retragerea plângerii prealabile reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei
vătămate printr-o infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută,
mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă45. Retragerea plângerii
prealabile produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare. Dacă retragerea a intervenit în timp util (până la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare), ea produce efecte irevocabile, în sensul că persoana vătămată nu mai poate
reveni asupra ei, după cum nu poate formula o nouă plângere pentru aceeaşi faptă. Pentru a
produce efecte, retragerea plângerii prealabile nu trebuie însă să fie condiţionată (de exemplu,
de plata unor sume de bani); retragerea plângerii prealabile trebuie, aşadar, să fie totală şi
necondiţionată46.

În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu
capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor,
acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu.

Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată,
înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare din oficiu.

De asemenea, retragerea plângerii prealabile în caz de pluralitate de făptuitori nu operează

decât dacă se face cu privire la toţi făptuitorii. Dacă persoana vătămată doreşte să-şi retragă
plângerea faţă de un anume participant la infracţiune, are la dispoziţie instituţia împăcării
părţilor, care operează in personam.
Şi în caz de retragere a plângerii prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 18 C. proc. pen.
suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.

44
A se vedea, I. Mirea, Retragerea plângerii prealabile. Consecinţe, Dreptul nr. 7/1998, p. 123.
45
Potrivit art. 284 C. proc. pen., plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de două luni din ziua în care
persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.
46
C.A. Cluj, secţia penală, decizia nr. 235/1996, R. D. P. nr. 3/1997, p. 139.
 Cea de a doua situaţie are în vedere prevederile art. 159 C. pen., în care se arată că împă-
carea părţilor în cazurile prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea
civilă.
Împăcarea părţilor constituie un act bilateral, o înţelegere intervenită între partea vătămată
şi infractor cu privire la încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale.

Împăcarea părţilor este posibilă numai în cazurile anume prevăzute de lege. De regulă, în
cazurile când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
legea prevede, de asemenea, posibilitatea împăcării părţilor. Există însă şi infracţiuni pentru
care acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, dar legea acordă părţilor posibilitatea de
a se împăca (de exemplu, în cazul infracţiunii de violenţă în familie prevăzută în art. 199 C.
pen.).

Împăcarea este personală şi produce efecte numai dacă intervine până la citirea actului de
sesizare a instanţei. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face
numai de reprezentanţii lor legali. Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca
cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de către reprezentantul său legal sau
convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între
persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte faţă de
persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte.

Drept urmare, în aceste situaţii se dispune soluţia clasării în faza de urmărire penală sau,
după caz, în faza de judecată, încetarea procesului penal.

Cea de a treia situaţie este reprezentată de încheierea unui acord de mediere în condiţiile
legii, fiind vorba aici de prevederile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator47.

Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, medierea reprezintă o
modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane
specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, cofidenţialitate şi
având liberul consimţământ al părţilor, putând fi aplicată în cauzele penale, atât în latura penală,
cât şi în latura civilă.

Dispoziţiile art. 23 din C. proc. pen. prevăd posibilitatea ca în cursul procesului penal, cu
privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente să poată
încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.

În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi

aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, prin derogare de
la dispoziţiile art. 157 alin. (3) C. pen., fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul
cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere.

Termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata

desfăşurării medierii. Dacă părţile aflate în conflict nu au încheiat o înţelegere, persoana

47
Publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006.
vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la
data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul
scurs înainte de suspendare

În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea
procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul
prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea durează până când procedura
medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege, dar nu mai mult de
3 luni de la data la care a fost dispusă.

Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se
constată că nu s-a încheiat înţelegerea sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului
de 3 luni.

Pentru soluţionarea acţiunii penale ori a acţiunii civile în baza acordului încheiat ca rezultat
al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere şi
procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns
la o înţelegere sau doar procesul verbal de încheiere a medierii.
d) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.]

Dispoziţiile care reglementează cauzele de nepedepsire sau de neimputabilitate sunt

prevăzute în cuprinsul Codului penal, atât în partea generală, în cuprinsul art. 34 C. pen. se
prevede că: „Nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a
încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată,
sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii”. Desistarea constă în renunţarea de bunăvoie
a făptuitorului de a duce până la capăt executarea începută, deşi există posibilitatea reală de a
continua, iar făptuitorul este conştient de aceasta.

Împiedicarea producerii rezultatului constă într-o acţiune a făptuitorului care, după

terminarea executării infracţiunii, acţionează pentru înlăturarea producerii rezultatului
periculos.

Termenii „nu se pedepseşte” cu care începe dispoziţia din art. 34 alin. (1) C. pen.
evidenţiază fără echivoc efectele desistării şi împiedicării producerii rezultatului, în sensul că
făptuitorul nu va mai fi pedepsit, cu toate că ceea ce a realizat până în acel moment ar fi căzut
sub incidenţa legii penale.

Legea penală română nu condiţionează existenţa tentativei de întrerupere sau neproducerea

rezultatului din cauze independente de voinţa făptuitorului, ci tentativa subzistă chiar în situaţia
în care acesta renunţă de bunăvoie la activitatea începută sau împiedică producerea rezultatului.
Legiuitorul face însă din aceste împrejurări două cauze de nepedepsire a tentativei.

În alin. (2) al art. 34 C. pen. se prevede că: „Dacă actele îndeplinite până în momentul
desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică
pedeapsa pentru această infracţiune”.
 În partea specială în cazul unor infracţiuni (retragerea mărturiei mincinoase în cazul
infracţiunii de mărturie mincinoasă – art. 273 C. pen., autodenunţul în cazul infracţiunii de dare
de mită – art. 290 C. pen.), dar şi în cuprinsul unor legi speciale sunt prevăzute cauze de
nepedepsire (art. 9 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate48 ,,Nu se pedepseşte persoana care, săvârşind una dintre faptele prevăzute la art. 7
alin. (1), denunţă autorităţilor grupul infractional organizat mai înainte de a fi fost descoperit
şi de a se fi început săvârşirea infracţiunii grave care intră în scopul acestui grup”, dar şi în art.
14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri49 ,,Nu se pedepseşte persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-
9 şi care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor participarea sa la
comiterea infracţiunii, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a
autorului sau a celorlalţi participanţi”.

e) Există autoritate de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.]

Pentru a asigura prestigiul şi stabilitatea necesară activităţilor jurisdicţionale, hotărârile

judecătoreşti rămase definitive capătă autoritate de lucru judecat, prezumându-se că ele reflectă
adevărul (res judicata pro veritate habetur).
În procesul penal, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un dublu efect, şi
anume, un efect pozitiv care constă în faptul că odată pronunţată, hotărârea penală poate fi
pusă în executare şi un efect negativ care se manifestă prin imposibilitatea exercitării unei noi
acţiuni penale împotriva aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă (non bis in idem).
Împotriva acestor hotărâri nu se pot exercita decât căile extraordinare de atac. Pentru a opera
autoritatea de lucru judecat în materie penală, se cere o dublă identitate între cele două cauze:
identitate de persoane şi identitate de obiect, pe când în procesul civil, însă, identitatea trebuie
să fie întreită: de persoană, de obiect şi de cauză.
Soluţiile într-o astfel de situaţie este de clasare, atunci când intervine în faza de urmărire
penală şi încetarea procesului penal, în faza de judecată).
f) A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii [art. 16 alin. (1) lit. j) C.
proc. pen.]

Conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală50 sunt considerate forme de cooperare internaţională în meterie
penală următoarele forme: extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare;
transferul de proceduri în materie penală; recunoaşterea şi executarea hotărârilor; transferarea
persoanelor condamnate; asistenţa judiciară în materie penală, precum şi alte forme de
cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de autorităţile
judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracţiune conform legii române,
poate fi transferată unui stat străin, în anumite condiţii.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 124 din Legea nr. 302/2004, autorităţile judiciare române
pot solicita autorităţilor competente ale altui stat exercitarea unei proceduri penale sau
continuarea acesteia dacă transferul procedurii penale serveşte intereselor unei bune
administrări a justiţiei sau favorizează reintegrarea socială în caz de condamnare, în unul dintre
următoarele cazuri:

48
Publicată în M. Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003.
49
Publicată în M. Of. nr. 362 din 3 august 2000, republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014.
50
Publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004, republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011
 a. persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii se află în executarea unei pedepse pe teritoriul
statului solicitat, pentru o infracţiune mai gravă decât cea comisă în România;
b. persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului solicitat şi, în
temeiul legii acestui stat, extrădarea sau predarea a fost refuzată ori ar fi refuzată în cazul
formulării unei cereri sau al emiterii unui mandat european de arestare;
c. persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului solicitat şi, în
temeiul legii acestui stat, recunoaşterea hotărârii penale definitive de condamnare pronunţate
de instanţa română a fost refuzată ori nu corespunde ordinii juridice interne a acelui stat, dacă
persoana condamnată nu a început executarea pedepsei, iar executarea nu este posibilă chiar
având deschisă calea extrădării ori a predării.
De asemenea, transferul procedurii penale poate fi solicitat şi atunci când autorităţile
judiciare române apreciază, funcţie de particularităţile cauzei, că prezenţa persoanei învinuite
de săvârşirea infracţiunii la cercetarea penală nu poate fi asigurată şi acest lucru este posibil în
statul străin.

Procedura – Conform dispoziţiilor art. 125 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, transferul procedurii penale se solicită în baza
hotărârii instanţei căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în prima instanţă, dacă
procedura se referă la activitatea de urmărire penală sau a instanţei pe rolul căreia se află cauza,
dacă procedura se referă la activitatea de judecată.
La propunerea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori din
oficiu, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa dispune, prin încheiere
motivată, transferul procedurii penale.
În situaţia transferului urmăririi penale, propunerea procurorului se soluţionează în camera
de consiliu de un complet format dintr-un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii, iar
prezenţa procurorului este obligatorie.
Încheierea poate fi atacată cu recurs. Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la
pronunţare.
Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 5 zile, iar recursul se judecă în termen
de 30 de zile de la înregistrarea cauzei.
Recursul este suspensiv de executare. Încheierea prin care se dispune transferul procedurii,
rămasă definitivă, suspendă termenul de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea
procedurii penale începute, sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent.
Cererea se formulează de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală ori de către instanţă, după caz, şi se transmite Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei, potrivit art. 10, însoţită de copii certificate de către
un magistrat român competent ale tuturor actelor de procedură, cu excepţia cazului în care
statul străin solicită transmiterea originalului dosarului.
În cazul în care nu se transmite statului solicitat, originalul dosarului se arhivează. În cazul
în care transmite originalul, o copie certificată a dosarului se păstrează în arhivă. Restituirea
originalului se solicită în situaţia în care urmărirea penală ori judecata nu este preluată de statul
solicitat.
Efectele transferului de proceduri – Conform dispoziţiilor art. 127 din Legea nr. 302/2004,
în cazul în care transferul procedurii penale a fost aprobat de statul solicitat, nicio altă procedură
pentru aceeaşi faptă nu mai poate fi începută de autorităţile judiciare române. Termenul de
prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită se suspendă până la soluţionarea
cauzei de către autorităţile competente ale statului solicitat. Statul român redobândeşte dreptul
de a începe sau, după caz, de a relua urmărirea penală pentru acea faptă dacă:
a. statul solicitat îl informează că nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a fost transferată;
 b. ulterior, ia cunoştinţă de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, ar
împiedica cererea de transfer al procedurii penale.
În cazul în care se pronunţă o hotărâre de condamnare definitivă, aceasta se înscrie în cazierul
judiciar şi produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi fost pronunţată de o instanţă română.
Dacă transferul de proceduri cu un alt stat se solicită mai înainte de declanşarea procesului
penal sau în faza urmăririi penale, soluţia dispusă de către organele judiciare va fi de clasare a
cauzei, iar dacă intervine în faza de judecată se va dispune încetarea procesului penal, conform
dispoziţiilor art. 396 alin. (6) C. proc. pen.
Cu privire la cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) şi j) C. proc. pen., acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de lege.
Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) C. proc. pen., în cazul în care, într-o cauză este
incident atât un caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale sau de exercitare a
cţiunii penale pe motiv de lipsă de temei, cât şi unul care determină lipsa de obiect a acţiunii
penale, se va reţine în cauză primul, adică cel care determină lipsa de temei a acţiunii penale,
în detrimentul celui care determină lipsa de obiect a acţiunii penale51.

5.3. Stingerea acţiunii penale

Finalitatea acţiunii penale se materializează într-un ultim moment şi anume, stingerea

acţiunii penale, reglementată în mod distinct de către legiuitor prin dispoziţiile art. 17 C. proc.
pen. Astfel, dacă pe parcursul procesului penal, fie în faza de urmărire penală, fie în faza de
judecată intervine vreunul din cazurile care înlătură aptitudinea funcţională a acţiunii penale,
dintre cele prevăzute în cuprinsul art. 16 C. proc. pen., atunci intervine stingerea acţiunii
penale.
Soluţiile de stingere a acţiunii penale sunt:

- clasarea
- renunţarea la urmărire
- condamnarea
- renunţarea la aplicarea pedepsei
- amânarea aplicării pedepsei
- achitarea
- încetarea procesului penal.
Conform dispoziţiilor art. 17 alin. (1) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale acţiunea
penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de
lege. Astfel, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea penală se stinge prin
clasare, în cazul în care nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile
de fond şi formă esenţiale ale sesizării şi există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin.
(1) C. proc. pen.

În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii
de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul
faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de

51
A se vedea Î.C.C.J., Completul de 9 judecători, dec. nr. 608 din 8 decembrie 2003, document disponibil
online în www.scj.ro
săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii,
constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.

Conform dispoziţiilor art. 17 alin. (2) C. proc. pen., în cursul judecăţii acţiunea penală se
stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.

Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că

fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă în condiţiile art. 80-82 C. pen.

Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă în condiţiile art. 83-90 C. pen.

Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc.
pen.

Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C.
proc. pen.

5.4. Continuarea procesului penal

În cuprinsul Codului de procedură penală constatăm existenţa a două cauze de continuare

a procesului penal, şi anume: continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a
inculpatului şi continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 319 alin. (1) C. proc. pen., În caz de clasare ca urmare a
constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau a existenţei
unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la
primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale. În cazul
în care după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netrimitere în
judecată decât cele prevăzute la alin. (1), procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu
acesta.

În situaţia în care inculpatul solicită continuarea procesului penal potrivit dispoziţiilor art.
18 C. proc. pen. şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile
prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., instanţa de judecată pronunţă achitarea.

În cazul în care se solicită continuarea procesului penal potrivit dispoziţiilor art. 18 C. proc.
pen. şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-c) C. proc. pen.,
instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

Secţiunea a III-a Acţiunea civilă

1. Noţiune
 Conform dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,
intitulat ,,răspunderea delictuală”, ,,orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori
inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care având
discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să
le repare integral”. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., ,,Cel care
cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl
repare”.

Această împrejurare constituie temeiul juridic, ca în cazul unei infracţiuni, din care a rezultat
un prejudiciu, o dată cu dreptul la acţiune penală, să se nască şi dreptul la acţiune civilă.
Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter accesoriu52, putând fi
exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea
penală.
Caracterul accesoriu al acţiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi exercitată
numai împotriva inculpatului sau părţii responsabile civilmente, precum şi faţă de succesorii
acestora53.

2. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal

Pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal sunt necesare următoarele condiţii:
a. infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;
b. între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de
cauzalitate;
c. prejudiciul trebuie să fie cert;
d. prejudiciul să nu fi fost reparat;
e. să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau fizice cu capacitate
deplină de exrciţiu de a fi despăgubită.
a. Infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral
Această condiţie determină ca exercitarea acţiunii civile într-un proces penal să poată fi
exclusă în situaţia în care prin infracţiune nu s-a cauzat un prejudiciu material sau moral. Este
cazul infracţiunilor de pericol care oferă numai posibilitatea despăgubirii pe cale civilă separată
pentru celelalte eventuale fapte păgubitoare, fără caracter penal, care au avut legătură cu
infracţiunea de pericol.
În cazul conducerii unui autovehicul fără permis de conducere, constituirea de parte civilă
nu este posibilă. Prejudiciile eventuale pot fi recuperate de către persoana vătămată pe calea
unei acţiuni civile exercitată în faţa instanţei civile.
b. Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe legătură de
cauzalitate
Tragerea la răspundere civilă a unei persoane se poate face numai dacă între fapta persoanei
respective şi efectul produs există o legătură de cauzalitate.
Astfel, în cazul unui accident de circulaţie, despăgubirile acordate nu pot cuprinde şi
valoarea pieselor autoturismului avariat, dispărute de la locul faptei.
c. Prejudiciul să fie cert
Paguba trebuie să fie sigură atât sub aspectul existenţei, cât şi al posibilităţilor de evaluare.

52
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 187.
53
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 188.
 De asemenea, prejudiciul poate fi actual sau viitor. Prejudiciul actual este cert întotdeauna,
deoarece s-a produs deja. Poate fi cert şi prejudiciul viitor, dacă este sigur şi susceptibil de
evaluare.
d. Prejudiciul să nu fi fost reparat
Se impune a fi respectată această condiţie datorită faptului că pot exista situaţii ca, înainte de
exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii să fi fost
acoperit total sau în parte de către alte persoane decât inculpatul.
Este situaţia în care despăgubirea persoanei vătămate rezidă fie în baza unui contract de
asigurare sau plata a fost efectuată de către o terţă persoană, care nu are obligaţia de a plăti
reparaţiile respective.
Dacă prejudiciul a fost reparat, partea civilă nu mai poate pretinde acoperirea acestuia, decât
eventual doar pentru partea rămasă neacoperită.
e. Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei fizice cu capacitate deplină de
exerciţiu, de a fi despăgubită
În cadrul procesului penal, realizarea acestei condiţii are loc prin constituirea de parte civilă,
excepţie de la această condiţie fiind cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu,
situaţie în care instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar
dacă în cauză nu s-a constituit parte civilă54.

3. Elementele acţiunii civile

3.1. Obiectul acţiunii civile

În conformitate cu art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul
procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor
responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin săvârşirea faptei care face
obiectul acţiunii penale.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) C. proc. pen. se prevede în mod expres
că, acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie
parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.

Repararea prejudiciului, atât a celui material, cât şi a celui moral, conform prevederilor art.
19 alin. (5) C. proc. pen. se face, potrivit dispoziţiilor legii civile.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1386 alin. (1) C. civ., repararea pagubei cauzate prin
săvârşirea unei infracţiuni se face prin:
A. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune
Repararea în natură a prejudiciului material cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni se poate
face conform dispoziţiilor art. 25 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. prin restituirea lucrului ,
desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau prin restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii.
B. Reapararea prejudiciului prin plata unei despăgubiri băneşti
În situaţia în care repararea în natură nu este posibilă, inculpatul şi partea responsabilă
civilmente pot fi obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti, dacă restabilirea situaţiei anterioare
nu este cu putinţă sau dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură.

3.1.1. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune

54
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 312.
 În situaţia în care se constată existenţa unui prejudiciu material rezultat prin săvârşirea unei
infracţiuni, atunci repararea în natură a acestuia se va putea face prin:
a. Restituirea lucrului se realizează în situaţia în care lucrurile ce aparţin părţii civile au fost
ridicate de la inculpat sau de la orice altă persoană căreia acesta le-a încredinţat.
Conform dispoziţiilor art. 255 C. proc. pen., în cazul în care procurorul sau judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa
de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, constată, la cerere sau
din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit
spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe
nedrept din posesia sau deţinerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri.

În această situaţie, restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt
îngreunate stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel
căruia îi sunt restituite să le păstreze până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul
penal.

Există posibilitatea ca restituirea lucrurilor să nu acopere integral prejudiciul cauzat prin

săvârşirea infracţiunii, situaţie în care, inculpatul va fi obligat la plata unor despăgubiri prin
care să se realizeze acoperirea în totalitate a pagubei suferite de partea civilă.
b. Desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris
Repunerea în drepturile din care a fost decăzut, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris – se realizează printr-o hotărâre judecătorească.
Conform dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. proc. pen., instanţa, chiar dacă nu există constituire
de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., în cazul în care se
dispune soluţia clasării pe parcursul urmăririi penale de către procuror, ordonanţa de clasare
trebuie să cuprindă, dacă este cazul şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu
propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris, procedură ce face obiectul
dispoziţiilor art. 5491 C. proc. pen.

c) Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii

Potrivit art. 256 C. proc. pen., instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate lua măsuri de
restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat
din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.

De asemena, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. proc. pen., instanţa, chiar dacă nu
există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii.

De exemplu, în cazul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti [art. 287 alin. (1)
lit. g C. pen.] privind împiedicarea unei persoane de a folosi în tot sau în parte, un imobil deţinut
în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea55.
Restabilirea situaţiei anterioare se dispune şi în cazul încetării procesului penal, ca efect al
amnistiei, deoarece amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate, iar
restabilirea situaţiei anterioare constituie o modalitate de reparare a pagubei56.
55
T. S., s. pen., dec. nr. 387/1975, citată de I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 316.
56
T. S., s. pen., dec. nr. dec. nr. 407/1986, citată de I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 316.
 3.1.2. Reapararea prejudiciului prin plata unei despăgubiri băneşti

Potrivit dispoziţiilor art. 1386 alin. (1) C. civ. repararea prejudiciului se face în natură, prin
restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este
interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor
sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.
Despăgubirea bănească reprezintă suma de bani ce reprezintă contravaloarea prejudiciului
cauzat.
Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat (damnum emergens),
câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit (lucrum
cesans), precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului,
conform art. 1386 alin. (3) C. civ. De asemenea, dacă prin săvârşirea infracţiunii se constată şi
pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu
probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări
şi de situaţia concretă a victimei. În cazul în care se constată un prejudiciu viitor, despăgubirea,
indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după
stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.

3.1.3. Repararea daunelor morale

Instituţia reparării daunelor morale nu este o noutate în peisajul Codului de procedură penală
actual, având în vedere că dispoziţii similare care dădeau dreptul la reparaţie morală se regăseau şi
în cuprinsul vechiului Cod de procedură penală, fiind instituite prin Legea nr. 281/2003 privind
modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale 57, care
întroducea alin. (5) în cuprinsul art. 14 C. proc. pen. anterior, care prevedeau că ,,acţiunea civilă
poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii
civile”.
Prejudiciul moral poate include prejudicii estetice, prejudicii de agrement, prejudicii rezultate
din săvârşirea infracţiunilor prin care se aduce atingere onoarei, demnităţii, prejudicii cauzate de
suferinţa provocată de durerile fizice (pretium doloris) şi prejudiciile cauzate de suferinţe de natură
afectivă (pretium affectionis)58.
În prezent, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (5) C. proc. pen. repararea prejudiciului moral se
face potrivit dispoziţiilor legii civile.
În acest sens, menţionăm dispoziţiile Titlului V din Codul civil intitulat ,,apărarea drepturilor
nepatrimoniale”, care în cuprinsul art. 252-257 reglementează dreptul la ocrotirea valorilor aflate
în legătură cu persoana umană, şi anume viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea
vieţii private, creaţia artistică, ştiinţifică, literară sau tehnică.
Tot în acest sens, şi dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ. prevăd posibilitatea ca ,,în caz de
vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii să poate fi acordată şi o despăgubire pentru
restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”, fiind astfel prevăzută posibilitatea
acordării de despăgubiri pentru eventualul prejudiciu de agrement, care provine din vătămarea
corporală a unei persoane şi care a produs acesteia infirmităţi, sluţiri, desfigurări, paralizii, care
împiedică victima să participe în mod direct la viaţa socială a unei comunităţi.
În mod concret, instanţa de judecată are dreptul de a stabili anumite despăgubiri băneşti pentru
acoperirea daunelor morale suferite prin săvârşirea infracţiunii, însă practica judiciară a
demonstrat faptul că este destul de dificil de stabilit în fiecare caz în parte întinderea acestor

57
Publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003
58
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 239.
prejudicii morale, ca urmare a lipsei unor criterii legale, astfel că stabilirea cuantumului acestor
despăgubiri este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

3.1.4. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile

Prin adoptarea dispoziţiilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală59, au fost
introduse în mod distinct în cuprinsul art. 23 dispoziţii potrivit cărora ,,în cursul procesului
penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente
pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii”.
Conform dispoziţiilor art. 438 din legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă60
,,părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se
dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor”. În acest sens, este necesar ca tranzacţia va
fi încheiată în formă scrisă, făcând parte din dispozitivul hotărârii. Procedura încheierii unei
tranzacţii între părţile implicate în rezolvarea cauzei poate să fie şi urmarea procedurii de
mediere intervenite în legătură cu pretenţiile civile în procesul penal.
Prin adoptarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator61,
a fost transpusă la nivel de lege, o problematică care se impunea introdusă prin dispoziţii legale,
ca urmare a tendinţelor la nivel internaţional de utilizare a unor metode alternative de
soluţionare a conflictelor în afara sistemului jurisdicţional de stat, prin proceduri conduse de
către o terţă persoană, neutră, situaţie în care medierea reprezintă o componentă importantă,
reglementată în cuprinsul articolelor 67-70, care conţin dispoziţii speciale privind medierea în
cauzele penale62.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (2) C. proc. pen. inculpatul, cu acordul părţii responsabile
civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile, situaţie în care, instanţa
obligă la despăgubiri doar în măsura recunoaşterii prejudiciului, iar cu privire la pretenţiile
civile nerecunoscute de către inculpat sau de către partea responsabilă civilmente pot fi
administrate probe.

3.2. Subiecţii acţiunii civile

În cazul în care prin săvârşirea unei infracţiuni, se produce un prejudiciu material sau moral
unei persoane fizice sau juridice, ia naştere un raport juridic civil de conflict, iar în cazul în
care se porneşte acţiunea civilă în procesul penal, atunci subiecţii acestui raport juridic, devin

59
Publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010.
60
Publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010, republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.
61
Publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006
62
Prin dispoziţiile art. 1 pct. 13 din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006
privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, (publicată în M. Of. nr. 462 din 9 iulie 2012), au fost
introduse prevederile art. 601 unde la lit. d se dispune asupra necesităţii ca ,,părţile aflate în conflict să facă
dovada participării la şedinţele de informare cu privire la avantajele medierii, în cazul în care poate fi angajată
răspunderea profesională pentru cazurile de malpraxis, dacă prin legile speciale nu este prevăzută o altă
procedură”, în prezent pentru cazurile de malpraxis medical, neexistând dispoziţii în cuprinsul Legii nr. 95/2006
care să legifereze utilizarea ,,justiţiei negociate” sub forma medierii pentru soluţionarea pe cale amiabilă a
cauzelor de malpraxis medical sesizate de către pacienţi sau rudele acestora.
subiecţi ai raportului juridic procesual. Acţiunea civilă, care are ca scop tragerea la răspundere
civilă a inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente, se va exercita în acest caz de către
persoana vătămată, în cazul în care aceasta se constituie parte civilă în procesul penal, devenind
subiect activ al acţiunii civile.
Subiectul activ al acţiunii civile în procesul penal este persoana care a suferit prejudiciul produs
prin infracţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. pen. persoana vătămată care exercită acţiunea
civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă.
În situaţia în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, subiecţi procesuali vor fi reprezentanţii legali, care vor
exercita acţiunea civilă în interesul persoanelor pe care le reprezintă. Trebuie menţionat faptul
că reprezentanţii legali nu capătă calitatea de parte civilă, ei exercită doar drepturile părţii
civile.
Conform art. 24 C. proc. pen., în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii
responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea
civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile
civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea
respectivă.

Astfel, succesorii părţii civile dobândesc calitatea de părţi în procesul penal, ei fiind
substituţi procesuali sau reprezentanţi, valorificându-şi propriile drepturi, deoarece antecesorii
au încetat să mai fie subiecţi de drept prin deces, dacă este îndeplinită condiţia ca persoana
vătămată să se fi constituit deja ca parte civilă în procesul penal, succesorii exercitând în acest
caz acţiunea civilă jure hereditatis.

În caz contrar, dacă decesul, reorganizarea, desfiinţarea sau dizolvarea persoanei vătămate
a intervenit înainte de constituirea acesteia ca parte civilă în procesul penal, moştenitorii sau,
după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii vor putea exercita acţiunea civilă in nomine et
jure proprio, ipoteză în care acţiunea civilă va fi declanşată de către moştenitorii sau succesorii
în drepturi ai persoanei vătămate care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal63.

Subiecţi pasivi ai acţiunii civile în procesul penal sunt inculpatul, precum şi partea
responsabilă civilmente, dar pot fi şi succesorii inculpatului sau ai părţii responsabile
civilmente (când aceasta este o persoană fizică), cât şi persoanele juridice care succed în
drepturi.
Având în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (2) C. proc. pen., conform căruia ,,în caz de deces,
reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne
în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii
în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la
data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă”. Din dispoziţiile sus-menţionate,
rezultă că succesorii părţii responsabile civilmente pot deveni subiecţi pasivi ai acţiunii civile,
dacă sunt întrunite două condiţii:

- a intervenit decesul, reorganizarea sau dizolvarea părţii responsabile civilmente;

63
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 325.
 - succesorii persoanei responsabile civilmente sunt indicaţi de către partea civilă în termen
de cel mult două luni socotit de la data la care partea civilă a luat la cunoştinţă de decesul,
reorganizarea, desfiinţarea sau dizolvarea părţii responsabile civilmente.

4. Trăsăturile acţiunii civile în procesul penal

Exercitarea acţiunii civile în procesul penal se caracterizează prin următoarele trăsături

specifice: este disponibilă, este accesorie acţiunii penale în procesul penal, poate fi îndreptată şi
împotriva altor persoane decât făptuitorul.

4.1. Acţiunea civilă este disponibilă

Acţiunea civilă se deosebeşte de acţiunea penală, aceasta caracterizându-se prin

disponibilitate, în sensul că acţiunea civilă se poate exercita în procesul penal, de regulă, prin
manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, care se constituie parte civilă până la începerea
cercetării judecătoreşti.
Tot ca o consecinţă a disponibilităţii acţiunii civile, chiar dacă s-a constituit parte civilă în
procesul penal, aceasta poate renunţa în tot sau în parte la pretenţiile civile formulate, până la
terminarea dezbaterilor la instanţa de apel, aspect reglementat prin dispoziţiile art. 22 C. proc.
pen., renunţarea putându-se face fie prin cerere scrisă, fie oral în timpul şedinţei de judecată.
Odată ce partea civilă a renunţat la exercitarea acţiunii civile în procesul penal, aceasta nu mai
poate reveni asupra renunţării, iar asupra aceloraşi pretenţii nu mai are posibilitatea de a introduce
acţiune civilă nici la instanţa civilă.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (7) C. proc. pen., în cazul în care dreptul la
repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu mai
poate exercita acţiunea civilă în procesul penal, iar dacă transmiterea acestui drept a avut loc
după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă va putea fi disjunsă.
Ca excepţie de la disponibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal, se află situaţia
în care acţiunea civilă se exercită din oficiu.

4.2. Acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale

În procesul penal, exercitarea acţiunii civile se face numai alături de acţiunea penală.
Ca o consecinţă a acestui fapt, în cazul în care pe parcursul procesului penal nu se pune în
mişcare acţiunea penală, sau dacă a fost pusă în mişcare se constată un impediment care
împiedică exercitarea acesteia, acţiunea civilă rămâne fără suportul necesar care a permis
persoanei vătămate constituirea ca parte civilă în procesul penal64, astfel încât, în cazurile în care
acţiunea penală se stinge, se va stinge şi acţiunea civilă.
Tot ca efect al acestei trăsături specifice, exemplificăm dispoziţiile art. 25 alin. (1) C. proc.
pen. şi ale art. 397 alin. (1) C. proc. pen., astfel că pentru rezolvarea acţiunii civile în procesul
penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii
civile, fapt evidenţiat şi prin dispoziţiile art. 393 C. proc. pen. cu privire la obiectul deliberării
completului de judecată, de unde reiese că deliberarea se face mai întâi asupra existenţei faptei
şi a vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, a măsurilor educative şi de siguranţă, şi
mai apoi asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi
asigurătorii.

64
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideia, Bucureşti, 1993, p. 255.
 4.3. Acţiunea civilă nu este individuală

Pentru explicarea acestei noţiuni este necesar să amintim dispoziţiile art. 14 alin. (1) C. proc.
pen., conform căruia acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor
care au săvârşit infracţiuni, fapt consacrat şi prin principiul răspunderii penale personale, care
presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la
săvârşirea unei infracţiuni ca instigator sau complice, răspunderea penală neputând interveni
pentru fapta altuia, după cum nu poate fi colectivă, adică pentru fapta unei persoane să răspundă
un colectiv, grup (familie, etnie etc.)65.

Spre deosebire de acţiunea penală, acţiunea civilă poate fi îndreptată împotriva inculpatului,
dar şi împotriva părţii responsabile civilmente sau împotriva succesorilor acesteia, în vederea
tragerii la răspundere civilă pentru prejudiciul care a rezultat din săvârşirea unei infracţiuni.

5. Exercitarea acţiunii civile în procesul penal

5.1. Dreptul de opţiune al persoanei vătămate privind exercitarea acţiunii civile în

procesul penal

Spre deosebire de acţiunea penală, acţiunea civilă având ca trăsătură disponibilitatea,

rezultă că odată pornită, exercitarea acesteia nu este obligatorie, fapt ce poate fi exemplificat
prin dispoziţiile art. 22 C. proc. pen., care reglementează renunţarea la pretenţiile civile ale
părţii civile, activitate care se poate face pe tot parcursul urmăririi penale şi al camerei
preliminare, iar în faza de judecată, până la terminarea dezbaterilor în apel.
De altfel, materializarea dreptului la opţiune al persoanei vătămate se face ab initio, prin
capacitatea acesteia de a putea să îşi valorifice pretenţiile civile, fie în cadrul unui proces penal,
situaţie în care acţiunea civilă se alătură acţiunii penale, fie în cadrul unui proces civil, prin
introducerea acţiunii civile, care are ca scop tragerea la răspundere civilă delictuală a
persoanelor responsabile de producerea prejudiciului, potrivit legii civile, la o instanţă civilă.
De altfel, exercitarea acţiunii civile la instanţa penală sau la instanţa civilă este scutită de taxa
de timbru.
Excepţia de la principiul disponibilităţii acţiunii civile fiind reprezentată de către
posibilitatea exercitării din oficiu a acţiunii civile, rezultă faptul că în cazurile în care acţiunea
civilă se exercită din oficiu, instituţia dreptului la opţiune nu îşi mai are aplicabilitate66.
Astfel, pentru a se exercita dreptul de opţiune trebuie să existe în acelaşi timp cele două căi
prin care se pot cere despăgubirile civile:
a) să fie declanşat procesul penal, implicit acţiunea penală pusă în mişcare;
b) să existe posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.
Dacă persoana fizică, ce a suferit un prejudiciu material prin săvârşirea infracţiunii alege
una dintre aceste două căi de exercitare a acţiunii civile şi apoi renunţă la calea aleasă, ea pierde
definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune67

65
A se vedea C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti
2007, p. 321.
66
A. L. Lorincz, Drept procesual penal. Conform noului Cod de procedură penală, vol. I., op. cit., p. 79.
67
G. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,
p. 87, citat de I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 199.
(electa una via, non datur recursus ad alteram). Astfel, dreptul de opţiune este irevocabil
tocmai pentru a contribui la o bună desfăşurare a procesului penal.
Există şi unele excepţii de la această regulă a irevocabilităţii dreptului de opţiune, atunci
când persoana care a suferit un prejudiciu material prin infracţiune sau succesorii acesteia este
împiedicată să-şi continue exercitarea acţiunii civile în calea pentru care a optat.
Astfel, persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul
penal, pot părăsi această cale, putând exercita acţiunea civilă la o instanţă civilă în cazul în
care:
- a fost dispusă clasarea sau renunţarea la urmărirea penală de către procuror, fără însă ca
procurorul să dispună, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să înlăture
consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o
modalitate de reparare a acesteia, conform dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. a) C. proc. pen.;

- a fost suspendat procesul penal;

Suspendarea procesului penal poate interveni fie pe parcursul urmăririi penale, fie pe
parcursul judecăţii.
Suspendarea procesului penal în faza de urmărire penală se poate dispune în cazul în care
se constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă,
care îl împiedică să ia parte la procesul penal, fie în situaţia în care există un impediment legal
temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană sau a fost încheiat un
acord de mediere, potrivit legii, conform dispoziţiilor art. 312 C. proc. pen.

Suspendarea procesului penal în faza de judecată se poate dispune, conform art. 367 alin.
(1) C. proc. pen. în cazul în care se constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau
inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, pe perioada
desfăşurării procedurii de mediere, potrivit art. 367 alin. (2) C. proc. pen., fie în caz de extrădare
activă, conform art. 368 C. proc. pen.

- instanţa a lăsat acţiunea civilă nesoluţionată;

Situaţiile în care instanţa civilă lasă acţiunea civilă nesoluţionată sunt cele prevăzute de art.
25 alin. (5) şi (6) C. proc. pen. astfel, în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a
procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) şi j), precum şi în cazul
prevăzut de art. 486 alin. (2) C. proc. pen., precum şi în cazul în care moştenitorii sau, după
caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua
exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în
drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) şi
(2) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1)
lit. f) C. proc. pen., plenul Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile art.
16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în data de 13 septembrie 2016. Curtea a constatat că dispoziţiile
art. 25 alin. (5) C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. sunt
neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa
penală, în cazul încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii
penale, considerând că textele de lege criticate încalcă dreptul la un proces echitabil al
persoanei vătămate sau al succesorilor acesteia, care se constituie parte civilă în procesul penal,
contravenind, în acest fel, dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Raportând dispoziţiile art. 25 alin. (5) şi (6) C. proc. pen. la dispoziţiile art. 27 alin. (2) C.
proc. pen., rezultă că în cazul în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, atunci
persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal,
pot introduce acţiune la instanţa civilă.
O situaţie specială există când persoana ce a suferit prejudiciul prin infracţiune, sau
succesorii acesteia, după ce a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile, părăseşte aceas-
tă instanţă şi o exercită în cadrul procesului penal atunci când:
- punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior pornirii acţiunii civile în faţa ins-
tanţei civile;
Această situaţie este prevăzută în mod expres de către legiuitor prin dispoziţiile art. 27 alin.
(4) C. proc. pen. Astfel, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în
faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire
penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior.

- procesul penal a fost reluat după suspendare;

Dispoziţiile care reglementează reluarea după suspendare a procesului penal sunt tot cele
ale art. 27 alin. (4) C. proc. pen., în sensul că persoana vătămată sau succesorii acesteia, care
au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze
organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă procesul penal a fost reluat după
suspendare.

- procesul penal a fost reluat prin redeschiderea urmăririi penale.

Conform art. 27 alin. (4) teza a II-a C. proc. pen., dacă s-a pronunţat o hotărâre chiar nedefi-
nitivă, părăsirea instanţei civile nu mai poate avea loc ca urmare a necesităţii evitării pronunţării
unor soluţii contrarea de către instanţe diferite cu privire la aceleaşi chestiuni deduse
judecăţii68.

5.2. Constituirea ca parte civilă

Potrivit dispoziţiilor art. 20 C. proc. pen., constituirea ca parte civilă se poate face până la
începerea cercetării judecătoreşti. În acest sens, organele judiciare au obligaţia de a aduce la
cunoştinţa persoanei vătămate dreptul de a se constitui ca parte civilă în procesul penal în
vederea tragerii la răspundere civilă delictuală a persoanei care a săvârşit infracţiunea.

În cazul în care există un număr mare de persoane care nu au interese contrarii şi s-au
constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul
procesului penal. În situaţia în care acestea nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru
buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin
ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta
interesele.

68
G. Teodoru, L. Moldovan, Drept procesula penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 87.
 Dacă persoanele sus-menţionate refuză să fie reprezentate prin avocatul desemnat din oficiu,
acestea trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa de judecată.

Constituirea ca parte civilă se poate face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii
pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.

În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligaţia de a
consemna aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere nerespectarea acestor
dispoziţii fac ca persoana vătămată sau succesorii acesteia să nu se mai poată constitui parte
civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă.

Până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate:

a. îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;

b. mări sau micşora întinderea pretenţiilor;

c. solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea
în natură nu mai este posibilă.

Ca urmare a faptului că acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală
a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, rezultă că persoana vătămată sau succesorii
acesteia se vor putea constitui parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului sau după
caz a părţii responsabile civilmente.
Conform dispoziţiilor art. 86 C. proc. pen. persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia
legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul
cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal
şi se numeşte parte responsabilă civilmente.

Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea
părţii îndreptăţite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) C. proc. pen.

Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea

cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află
în momentul intervenţiei.

În cazul în care procurorul exercită acţiunea civilă în procesul penal, este obligat să ceară
introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente.

Partea responsabilă civilmente are în ceea ce priveşte acţiunea civilă toate drepturile pe
care le are şi inculpatul în procesul penal.

5.3. Exercitarea acţiunii civile din oficiu

Ca excepţie de la disponibiliate, ca trăsătură a acţiunii civile în procesul penal, potrivit

dispoziţiilor art. 19 alin. (3) C. proc. pen., atunci când persoana vătămată este lipsită de
capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în
numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror, având ca obiect,
în funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă
delictuală. Şi în acest caz, constituirea ca parte civilă a procurorului în procesul penal se va
face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor
pe care se întemeiază pretenţiile civile, pe tot parcursul urmăririi penale, iar în faza de judecată,
până la începerea cercetării judecătoreşti.

Acţiunea civilă va fi exercitată din oficiu în următoarele condiţii:

- când persoan vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea
de exerciţiunrestrânsă şi reprezentantul său legal nu solicită repararea prejudiciului sau solicită
repararea într-o modalitate care nu garantează acperirea integrală a prejudiciului;

- când instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, trebuie să se pronunţe din
oficiu cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii sau restituirea lucrului69.

5.4. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă

În cazul în care persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în
procesul penal, pot introduce acţiunea civilă la o instanţă civilă, în vederea reparării
prejudiciului cauzat prin infracţiune. În această situaţie, judecata în faţa instanţei civile se
suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a
cauzei penale, dar nu mai mult de un an.

De asemenea, în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, pentru cazurile
în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capcitate de
exerciţiu restrânsă, dacă se constată din administrarea unor probe noi că prejudiciul nu a fost
integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută pe calea
unei acţiuni la instanţa civilă.

În concluzie, introducerea acţiunii civile la o instanţă civilă poate avea loc în următoarele
situaţii70:

- persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul
penal, pot introduce acţiune la o instanţă civilă, dacă prin hotărâre definitivă, instanţa penală a
lăsat nesoluţionată acţiunea civilă;

- în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu de către procuror, şi se constată
că prejudiciul nu afost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa
va putea fi cerută pe cale unei acţiuni la instanţa civilă;

- persoana vătămată sau succesorii acesteia se pot adresa instanţei civile cu acţiunea civilă
în vederea recuperării prejudiciului după constituirea ca parte civilă în procesul penal, dar mai

69
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 333.
70
Idem, op. cit., p. 333.
înainte de începerea cercetării judecătoreşti, în cazul în care prejudiciul s-a născut sau a fost
descoperit după constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal.

6. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal

În cazul în care acţiunea civilă se exercită alături de acţiunea penală în procesul penal,
instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre şi asupra acţiunii civile, astfel:
- admite acţiunea civilă;
- respinge acţiunea civilă;
- nu soluţionează acţiunea civilă.

6.1. Instanţa admite acţiunea civilă

Indiferent de soluţia pe care instanţa de judecată o va da cu ocazia rezolvării acţiunii penale,

şi anume condamnare, achitare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei
sau încetarea procesului penal, va admite şi acţiunea civilă, în tot sau în parte.
Astfel, în cazul în care instanţa admite acţiunea civilă, va pronunţa următoarele soluţii71:
- pronunţă condamnarea inculpatului şi constată că acesta a cauzat un prejudiciu părţii civile
prin săvârşirea infracţiunii;
- pronunţă soluţia renunţării la aplicarea unei pedepse (art. 80 C. pen.) şi constată
producerea unui prejudiciu părţii civile;
- pronunţă soluţia amânării aplicării unei pedepse (conform art. 83 C. pen.) şi constată
producerea unui prejudiciu părţii civile;
- pronunţă achitarea inculpatului pentru unul din cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. b)
teza a doua C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege)sau
pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate) şi constată că s-a produs un prejudiciu părţii civile;
- pronunţă soluţia încetării procesului penal pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. h)
C. proc. pen. (există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege) şi constată de asemenea,
producerea unui prejudiciu părţii civile.

6.2. Instanţa respinge acţiunea civilă

Sunt cazuri în care instanţa poate respinge acţiunea civilă. Aceste situaţii sunt următoarele72:
- instanţa pronunţă condamnarea inculpatului, renunţarea la aplicarea pedepsei sau
amânarea aplicării pedepsei şi constată că în cauza respectivă, prejudiciul invocat de către
partea civilă nu există sau nu întruneşte cerinţele pentru a se dispune repararea sa (ex. nu există
legătură de cauzalitate între infracţiune şi prejudiciu);
- instanţa pronunţă achitarea inculpatului pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a) C.
proc. pen. (fapta nu există) sau în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (nu există
probe că o persoană a săvârşit infracţiunea);
- instanţa pronunţă achitarea inculpatului pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. b) teza
a doua (fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege) sau în cazul în care
potrivit art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. există o cauză justificativă sau de neimputabilitate,
constatând că prejudiciul invocat de partea civilă nu există sau nu întruneşte cerinţele pentru a
fi dispusă repararea sa;

71
A. L. Lorincz, op. cit., p. 84.
72
Idem, op. cit., p. 84.
 - pronunţă încetarea procesului penal pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc.
pen. (există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege) şi constată că prejudiciul invocat de
către partea civilă nu există sau nu întruneşte cerinţele pentru a fi dispusă repararea sa.

6.3. Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă

Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă în următoarele situaţii, conform dispoziţiilor
art. 25 alin. (5) şi (6) C. proc. pen. atunci când73:
- pronunţă achitarea inculpatuluipentru cazul prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc.
pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală);
- pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C.
proc. pen. între care enumerăm: lit. e) (lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea
organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale), lit. f) C. proc. pen. (a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului
ori a inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori a inculpatului persoană
juridică), i) (există autoritate de lucru judecat), şi j) (a intervenit un transfer de proceduri cu un
alt stat, potrivit legii);
- pronunţă încetarea procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile;
- instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat o
tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la pretenţiile civile, conform dispoziţiilor art. 486
alin. (2) C. proc. pen.
- în cazul în care moştenitorii sau după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile
nu şi-au exprimat opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă
nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi sau lichidatorii părţii responsabile civilmente în
termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinşării sau dizolvării,
respectiv cel mult două luni de la data la care partea civilă a luat la cunoştinţă de împrejurarea
respectivă.
Conform dispoziţiilor art. 19 alin. (4) C. proc. pen. ,,acţiunea civilă se soluţionează în cadrul
procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului”. Atunci
când soluţionarea acţiunii civile determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a
acţiunii penale, instanţa poate să dispună disjungerea acţiunii civile, pentru a nu împiedica
rezolvarea cu celeritatate a cauzei penale.
Rezolvarea într-un ,,termen rezonabil” a cauzei penale, reiterează dispoziţiile art. 6 din
Convenţia europeană a drepturilor omului74, care prevede că ,,orice persoană are dreptul la

73
A. L. Lorincz, op. cit., p. 84.
74
Art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului ,,Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în
mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de
lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar
accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a
acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci
când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut
necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor
justiţiei”. Pentru calcularea ,,duratei rezonabile” a procesului penal, se va lua în calcul termenul - dies a quo, care
poate reprezenta fie data sesizării jurisdicţiei competente cu judecarea cauzei la anumite infracţiuni sau de regulă,
o dată anterioară: data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau o altă dată, potrivit normelor
procesuale ale statelor contractante. Pentru data finalizării procedurii - dies ad quem - aceasta este data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat. A se vedea în acest sens, C. Bîrsan, op. cit.,
p. 539
judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil (…)”, recunoscând
astfel oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni dreptul de a obţine, într-un
termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se
aduce.

7. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă

Problema raportului dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă se ridică atunci când cele două
acţiuni sunt exercitate separat, la instanţe diferite.
Prin săvârşirea unei infracţiuni şi aducerea acesteia în faţa judecăţii, se urmăreşte atât
tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru fapta săvârşită, cât şi, în cazul în care prin
săvârşirea unei infracţiuni se dovedeşte existenţa unui prejudiciu material sau moral, tragerea
la răspundere civilă delictuală în vederea recuperării prejudiciului.
În mod obişnuit, într-un proces penal, acţiunea civilă, de altfel, accesorie acţiunii penale, se
alătură acţiunii penale în acelaşi proces penal, astfel încât instanţa se va putea pronunţa prin
aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile.
Există însă unele situaţii când acţiunea penală se exercită la instanţa penală, iar acţiunea
civilă se exercită separat la o instanţă civilă. În această situaţie trebuie să analizăm trei cazuri
diferite, şi anume:
a. Acţiunea penală şi acţiunea civilă sunt exercitate concomitent, dar la instanţe diferite
Astfel, în această situaţie rezolvarea celor două acţiuni separat, dar concomitent poate duce
la pronunţarea unor hotîrâri contradictorii. În cazul în care apare o astfel de situaţie, conform
dispoziţiilor art. 27 alin. (7) C. proc. pen., judecata în faţa instanţei civile se suspendă după
punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar
nu mai mult de un an, situaţie definită prin sintagma ,,penalul ţine în loc civilul”.
b. Acţiunea penală este soluţionată mai înainte de soluţionarea acţiunii civile.
În această situaţie, se aplică dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora
,,hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile
care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o”.
Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului
penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, aceste
dispoziţii regăsindu-se şi în cuprinsul art. 1365 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

c. Acţiunea penală se exercită separat la o instanţă penală, iar acţiunea civilă se

exercită separat la o instanţă civilă, însă acţiunea civilă este rezolvată mai înaintea
acţiunii penale.
În această situaţie, conform dispoziţiilor art. 28 alin. (2) C. proc. pen., hotărârea definitivă
a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în
faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-
o şi a vinovăţiei acesteia.
 Capitolul III Participanţii în procesul penal

Secţiunea I Aspecte preliminare referitoare la participanţii în procesul penal

1. Noţiunea de ,,participanţi” în procesul penal

Încălcarea unei norme juridice penale dă naştere unui conflict între societate (stat) şi
făptuitor, conflict care presupune pentru rezolvarea sa, tragerea la răspundere penală a
făptuitorului, activitate care se realizează de către organele judiciare prevăzute de lege, şi numai
pe calea justiţiei, printr-un proces penal75. De altfel, procesul penal reprezintă un ansamblu de
activităţi reglementate de normele procesual penale, desfăşurate de către organele judiciare, cu
participarea părţilor, a subiecţilor procesuali principalei, a avocatului şi a altor persoane,
desfăşurate în scopul rezolvării cauzei deduse judecăţii.
Astfel, spre deosebire de dreptul penal, unde noţiunea de „participanţi” este reprezentată de
acele persoane care au conlucrat efectiv la săvârşirea unei infracţiuni (fie ca şi coautori,
complici sau instigatori), în dreptul procesual penal participanţii sunt subiecţii care desfăşoară
activitatea împreună în cadrul procesului penal76.
În sens larg, noţiunea de participanţi în procesul penal se referă la toţi subiecţii oficiali sau
particulari, care participă efectiv la activităţile ce se desfăşoară în cadrul procesului penal77.
Astfel, categoria participanţilor se referă la: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii
procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali.
În sens restrâns, noţiunea de participanţi în procesul penal înglobează: organele judiciare,
avocatul, părţile şi subiecţii procesuali principali.
Organele judiciare în procesul penal sunt reprezentate de organele de cercetare penală,
procuror, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţele
judecătoreşti.
Părţile, în procesul penal, sunt: inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente
(persoane care au drepturi şi obligaţii ce se nasc din exercitarea acţiunii penale sau civile).
Subiecţii procesuali principali sunt: suspectul şi persoana vătămată.
Avocatul are o poziţie specială, întrucât, cu toate că nu este interesat în cauză, se situează pe
poziţia părţii căreia îi acordă asistenţă juridică78, în procesul penal asistând sau reprezentând
părţile sau subiecţii procesuali principali în condiţiile legii.
Alţi subiecţi procesuali care participă în procesul penal sunt: martorii, martorii asistenţi,
experţii, interpreţii, agenţii procedurali, grefierii, organele speciale de constatare, având pe
parcursul procesului penaldrepturi şi obligaţii în cadrul procedurilor judiciare penale.

Secţiunea a II-a Organele judiciare

1. Consideraţii generale

75
A. L. Lorincz, op. cit., p. 7
76
N. Volonciu, op. cit., p. 141.
77
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 74.
78
I. Neagu, op. cit., p. 75; N. Volonciu, op. cit., p. 142.
 Ca subiect pasiv general şi principal al oricărei infracţiuni, statul este titularul dreptului de
a trage la răspundere penală pe infractor prin reprezentanţii săi calificaţi.
În acest sens, dispoziţiile Capitolului VI din Constituţia României, intitulat ,,Autoritatea
judecătorească”, vin să reglementeze activitatea instanţelor judecătoreşti (art. 124-130), a
Ministerului Public (art. 131-132) şi a Consiliului Superior al Magistraturii (art. 133-134).
După anul 1990 au fost adoptate o serie de acte normative care au dus la reorganizarea
sistemului judiciar. Printre acestea menţionăm: Legea nr. 92/1992 pentru organizarea
judecătorească79; Legea nr. 56/1993 pentru organizarea Curţii Supreme de Justiţie80; Legea nr.
54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare81.
Ulterior, aceste acte normative au fost abrogate, fiind adoptate dispoziţii noi, care să
reglementeze activitatea sistemului judiciar. Menţionăm în acest sens, Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor82, Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară83 şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii84.
Organele judiciare ale statului care contribuie la înfăptuirea scopului legii procesual penale
sunt: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi organele de cercetare penală.

2. Instanţele judecătoreşti

Conform dispoziţiilor art. 126 din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Complinind acest
aspect, adăugăm aici şi dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
care prevede că ,,puterea judecătorească se exercită prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege”.
La nivel de doctrină85, utilizarea noţiunii de ,,instanţă judecătorească” şi de ,,instanţă de
judecată”, comportă diferenţe semantice pe care le definim în cele ce urmează. Astfel, termenul
de ,,instanţă judecătorească” desemnează acea verigă a sistemului organelor judecătoreşti din
care fac parte judecătoria, tribunalul, curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în timp
ce utilizarea termenului de ,,instanţă de judecată” desemnează organul judiciar care exercită
funcţia de judecată în cadrul procesului penal, mai exact, completul de judecată alcătuit din
judecătorii care soluţionează cauza dedusă judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 304/2004, justiţia se înfăptuieşte în numele legii,
este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi se realizează de către instanţele judecătoreşti.

79
Publicată în M. Of. nr. 197 din 13 august 1992
80
Publicată în M. Of. nr. 159 din 13 iulie 1993
81
Publicată în M. Of. nr. 160 din 14 iulie 1993
82
Publicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, modificată şi completată în prezent cu ultimul act
normativ, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în
M. Of. nr. 515 din 14 august 2013

83
Publicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, modificată şi completată în prezent cu ultimul act
normativ, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale
84
Publicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, republicată în M. Of. nr. 628 din 1 septembrie 2012,
modificată şi completată în prezent cu ultimul act normativ, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative
care cuprind dispoziţii procesual penale (publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013)

85
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideia, Bucureşti, 1993, p. 148
 În exercitarea rolului lor de subiect principal al activităţii procesual penale, instanţelor de
judecată le revin următoarele atribuţii:86
- pronunţă hotărâri judecătoreşti, ele având ultimul cuvânt în stabilirea vinovăţiei sau
nevinovăţiei inculpatului;
- activitatea lor se realizează în faza de judecată, în principal, dar instanţele au anumite
sarcini şi în faza de urmărire penală (prelungirea arestării preventive), şi în faza de punere în
executare a hotărârilor judecătoreşti rămase definitive (emit mandatul de executare);
- urmăresc realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
- asigură respectarea dreptului la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe
judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee.

Organizarea judiciară are ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor

fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta
internaţionala a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului
şi Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

În activitatea lor, instanţele de judecată îndeplinesc funcţia jurisdicţională, care constă în

capacitatea acestora de a soluţiona conflictul dedus judecăţii şi de a pronunţa o hotărâre
judecătorească87, care odată ce a rămas definitivă, este învestită cu autoritate de lucru judecat,
activitate care se desfăşoară pe parcursul a două grade de jurisdicţie, şi anume judecata în primă
instanţă şi apelul, respectând astfel dispoziţiile art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale88.

2.1. Organizarea instanţelor judecătoreşti

Organizarea judecătorească cuprinde acele reguli esenţiale prevăzute de Constituţie şi de
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care stau la baza organizării justiţiei în sco-
pul asigurării funcţiei acesteia – soluţionarea litigiilor intervenite între subiectele de drept sau
rezolvarea cererilor acestora în condiţiile legii, restabilirea ordinii de drept şi protecţia
persoanelor faţă de manifestările abuzive ale celorlalte autorităţi publice.89
În prezent, sistemul organelor de judecată este alcătuit, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2)
din Legea nr. 304/2004 din:
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- curţi de apel;

- tribunale;

86
I. Neagu, Tratat, op. cit., vol. I, p. 79.
87
G. Theodoru – op. cit., p. 207.
88
Art. 2 al Protocolului nr. 7 (semnat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984) la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (semnată la Roma la 4 noiembrie 1950). Dreptul la două grade
de jurisdicţie în materie penală 1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are
dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară.
Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege. 2.
Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, definite prin lege, sau când cel
interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat
ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale. Document disponibil online în www.dri.gov.ro
89
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 361.
 - tribunale specializate;

- instanţe militare;

- judecătorii.

După cum se poate observa, sistemul instanţelor judecătoreşti cuprinde în prezent, în ţara
noastră, două categorii de instanţe în materie penală, şi anume instanţe civile alcătuite din
judecătorii, tribunale, tribunale specializate, curţi de apel şi instanţe militare care cuprind
tribunalele militare şi Curtea Militară de Apel Bucureşti.

Curţile de apel au fost reintroduse în structura organelor de judecată prin Legea nr. 92/1992.
Ele au fost scoase din structura instanţelor în anul 1946, cu toate că aveau o veche tradiţie în
România.
Prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 304/2004 au fost introduse tribunalele specializate, iar
în urma intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, a fost
desfiinţat Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin dispoziţiile art. 20 alin. 1 din Legea nr.
255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.
Instanţele civile sunt organizate conform dispoziţiilor art. 18-421 din Legea 304/2004 şi
sunt repartizate pe teritoriul ţării, în conformitate cu prevederile Anexei nr. 1 la Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, astfel:
1. Judecătoriile
Conform dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 304/2004, judecătoriile sunt instanţe fără
personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti. Localităţile
care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor din fiecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

2. Tribunalele
Potrivit dispoziţiilor art. 36 din legea nr. 304/2004, tribunalele sunt instanţe cu personalitate
juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, şi au, de regula, sediul
în municipiul reşedinţă de judeţ. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate
judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti.

Conform dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor
funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de
obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de
contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,
societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum
şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi
fluviale.

3. Tribunalele specializate
Conform dispoziţiilor art. 37 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în domeniile prevăzute de art.
36 alin. (3), se pot înfiinţa tribunale specializate. Acestea sunt instanţe fără personalitate
juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi care au, de regulă,
sediul în municipiul reşedinţă de judeţ, preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile
în care funcţionează.
4. Curţile de apel
 Potrivit art. 35 din Legea nr. 304/2004, curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică,
în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate, potrivit
anexei nr. 1.

În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru
cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori
şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte
materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze
maritime şi fluviale.

Instanţele militare, sunt organizate conform dispoziţiilor art. 56 din Legea 304/2004 şi sunt
repartizate pe teritoriul ţării, în conformitate cu prevederile Anexei nr. 2 la Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, astfel:
1. Tribunalele militare
Potrivit dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 304/2004, în municipiile Bucureşti, Cluj-Napoca,
Iaşi şi Timişoara funcţionează tribunale militare.

Circumscripţia teritorială a fiecărui tribunal militar cuprinde mai multe judeţe.

2. Curtea Militară de Apel Bucureşti

Potrivit art. 61 din Legea nr. 304/2004, Curtea Militară de Apel funcţionează în municipiul
Bucureşti, ca instanţă unică, având personalitate juridică şi fiind condusă de un preşedinte ajutat
de un vicepreşedinte.
Atât tribunalele militare, cât şi Curtea Militară de Apel au fiecare în parte, statut de unitate
militară, cu indicativ propriu.
Curtea Militară de Apel este egală în grad cu curtea de apel.

Conducerea instanţelor judecătoreşti.

Conform dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 304/2004, fiecare instanţă judecătorească este
condusă de un preşedinte care exercită atribuţiile manageriale în scopul organizării eficiente a
activităţii acesteia.
În cadrul fiecărei instanţe judecătoreşti funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte
cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei.
Colegiile de conducere sunt formate dintr-un număr impar de membri şi au următoarea
componenţă: la curţile de apel şi tribunale, colegiul de conducere este format din preşedinte şi
6 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor; la tribunale
specializate şi judecătorii colegiul de conducere este format din preşedinte şi 2 sau 4 judecători,
aleşi pe o perioada de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor.
În cazul în care la judecătorii şi tribunale specializate numărul judecătorilor este mai mic de
3, atribuţiile colegiului de conducere se exercită de preşedinte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Reprezintă instanţa supremă din România, având personalitate juridică şi sediul în capitala
ţării.
Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi
justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti,
potrivit competenţei sale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii - Secţia I civilă, Secţia a II-a
civilă, Secţia penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţiile Unite, cu
competenţă proprie. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează Completul pentru
soluţionarea recursului în interesul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
precum şi 4 complete de 5 judecători.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 304/2004, conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie se exercita de preşedinte, vicepreşedinte şi colegiul de conducere. Colegiul de
conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este format din preşedinte, vicepreşedinte şi 9
judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor, cu reprezentarea
fiecărei secţii.
Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii:
aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele de
funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; propune Consiliului Superior al
Magistraturii judecătorii care vor face parte din comisiile de concurs pentru promovarea în
funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
propune Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi
încetarea din funcţie a magistraţilor-asistenţi; organizează şi supraveghează rezolvarea
petiţiilor, în condiţiile legii; propune proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
exercită alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea
administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În cadrul Curţii Supreme de Justiţie a funcţionat o secţie militară, care a fost însă desfiinţată
prin Legea nr. 153/1998 pentru modificarea şi completarea Legii Curţii Supreme de Justiţie nr.
56/199390.
În ţara noastră au funcţionat, de-a lungul timpului şi instanţe extraordinare, interzise în
prezent, după cum am mai arătat, prin art. 126 din Constituţie. Instanţele extraordinare
înfiinţate în anul 1945, ca şi cea din luna decembrie 1989, care a judecat familia Ceauşescu, nu
s-au putut ridica la nivelul unor instanţe de judecată imparţiale. Activitatea lor a fost apreciată
ca necorespunzătoare, permiţând arbitrariul sau imixtiunea celorlalte puteri ale statului în
activitatea autorităţii judecătoreşti.
Instanţele militare nu trebuie concepute ca instanţe extraordinare cărora să li se acorde o
competenţă excepţională. Ele trebuie să se limiteze la competenţa personală şi specială ce le-a
fost acordată prin lege.
2.2. Compunerea completelor de judecată
Prin compunerea instanţei de judecată se înţelege alcătuirea completului de judecată cu
numărul de judecători prevăzut de lege, pentru a avea capacitatea funcţională de judecare a
cauzelor penale91.
Coroborând dispoziţiile art. 354 cu cele ale art. 394 C. proc. pen. rezultă că în compunerea
completului de judecată se află numărul de judecători care participă la judecarea unei cauze,
stabilit prin dispoziţii ale legii. Constituirea completelor de judecată trebuie interpretată de
altfel, în sensul de nominalizare a judecătorilor care intră la soluţionarea cauzelor deduse
judecăţii la termenele stabilite92.
De altfel, compunerea instanţei nu se confundă cu noţiunea mai largă de constituire a
instanţei, prima priveşte completul de judecată, iar a doua desemnează toate organele judiciare
care participă la judecată: completul de judecată, procurorul şi grefierul de şedinţă93.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 304/2004, colegiile de conducere stabilesc
compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii

90
Publicată în M. Of. nr. 267 din 17 iulie 1998.
91
G. Mateuţ, op. cit., p. 66.
92
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 138
93
N. Volonciu şi colaboratorii, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014,
p. 922
completului de judecată. Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre
membrii acestuia. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza
criteriilor obiective stabilite prin Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.

Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem

informatizat, astfel, cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet
decât în condiţiile prevăzute de lege, potrivit art. 53 din legea nr. 304/2004.

Conform dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 304/2004, judecarea cauzelor în primă instanţă
la judecătorie, tribunal şi curte de apel se face de un complet format dintr-un singur judecător.

Contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de judecătorii de drepturi şi

libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii şi tribunale se soluţionează în
complet format dintr-un judecător.

Contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în cursul judecăţii în materie penală în primă

instanţă de judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet format dintr-un judecător.

Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Conform dispoziţiilor art. 17 din Legea
nr. 304/2004, în cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord
asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă,
în condiţiile legii. Acesta se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui
sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea
de permanenţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, recursurile se judecă în complet
format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel, fiind vorba în cazul
acesta despre completele care judecă recursurile în casaţie, deşi nici Legea nr. 304/2004 şi nici
Codul de procedură penală nu prevăd în mod direct acest lucru.

Compunerea completelor de judecată în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este
organizată în 4 secţii - Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia penală, Secţia de contencios
administrativ şi fiscal şi Secţiile Unite, cu competenţă proprie.

În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează Completul pentru soluţionarea

recursului în interesul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi 4
complete de 5 judecători.

Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în materie penală, completele
de judecată se compun după cum urmează:
 a. în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, completul de judecată este format din 3 judecători;

b. pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi

şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul
de judecată este format dintr-un judecător;

c. pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de

Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători;

d. pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi

şi judecătorii de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de
judecată este format din 2 judecători;

e. pentru contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă

de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători;

f. pentru contestaţiile prevăzute în art. 2501 alin. (1) C. proc. pen. îndreptate împotriva
încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în apel de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel,
completul de judecată este format din 3 judecători.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, completele de 5 judecători judecă apelurile împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei,
soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă
de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, soluţionează cauzele în materie
disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, la începutul fiecărui an, în materie
penală se stabilesc complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul Secţiei
penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În celelalte materii, completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii.

Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura,

acesta se constituie cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin tragere la sorţi.

Procedura de judecată în cameră preliminară se desfăşoară de un judecător din completul

prevăzut la art. 31 alin. (1) lit. a).

Conform dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, când se judecă în Secţiile Unite la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la judecată trebuie să ia parte cel puţin doua treimi din
numărul judecătorilor în funcţie. Decizia poate fi luată numai cu majoritatea voturilor celor
prezenţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 473 C. proc. pen., judecarea recursului în interesul legii se face de
un complet format din preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, din
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un
număr de 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost
soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte
secţii. Preşedintele completului este preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa
acestuia, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) C. proc. pen., pentru judecarea sesizării în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, completul este
format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un
judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei
sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va
lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.

Nerespectarea prevederilor legale cu privire la compunerea completului de judecată atrage

sancţiunea nulităţii absolute potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a C. proc. pen.

De asemenea, potrivit art. 354 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. completul de judecată trebuie să
rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei, având aplicabilitate în acest caz regula stabilităţii
completului de judecată, iar când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până
la începerea dezbaterilor, însă după începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în
compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor.

3. Ministerul Public

3.1. Consideraţii generale

Conform dispoziţiilor art. 131 din Constituţie, Ministerul Public reprezintă în activitatea
judiciară interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în activitatea
judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Conform prevederilor art. 131 alin. (2) din Constituţie, Ministerul Public îşi exercită
atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Parchetele funcţionează pe
lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei
judiciare, în condiţiile legii.

3.3. Principiile în conformitate cu care îşi desfăşoară activitatea Ministerul Public

Conform dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din Constituţie şi a art. 62 alin. (2) din Legea nr.
304/2004, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor: legalităţii, imparţialităţii şi
al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. În activitatea lor, procurorii îşi
exercită funcţiile în conformitate cu legea, aceştia fiind obligaţi să respecte şi să protejeze
demnitatea umană şi să apere drepturile persoanei.
a) Principiul legalităţii
Ca o garanţie a respectării legalităţii94, conform prevederilor art. 62 alin. (1) din Legea nr.
304/2004, Ministerul Public îşi exercita atribuţiile în temeiul legii fiind condus de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
94
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 91.
 Tot ca o garanţie a respectării acestui principiu, parchetele sunt independente în relaţiile cu
instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice. Astfel, activitatea Ministerului
Public este limitată la activităţi judiciare, reprezentând interesele generale ale societăţii.
b) Principiul imparţialităţii
Acest principiu decurge din principiile legalităţii şi obligativităţii acţiunii penale.
În conformitate cu principiul imparţialităţii, procurorul are obligaţia să se manifeste în
acelaşi mod faţă de toţi cei care au intrat în conflict cu legea penală.
Ca o garanţie a necesităţii respectării acestui principiu, coroborăm dispoziţiile art. 62 alin.
(4) din Legea nr. 304/2004, conform căruia ,,parchetele sunt independente în relaţiile cu
instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice” cu dispoziţiile art. 7 din
aceeaşi lege, conform căruia ,,toate persoanele sunt egale în faţă legii, fără privilegii şi fără
discriminări”, rezultă în mod clar necesitatea atitudinii pe care trebuie să o manifeste procurorul
în activitatea sa, atât în relaţiile cu organele judiciare, cât şi cu persoanele care au săvârşit
infracţiuni.
Deplina imparţialitate a reprezentanţilor Ministerului Public asigură marile garanţii
procesuale derivate din drepturile fundamentale ale omului la care se aliniază procedura penală
contemporană, a tuturor statelor de drept95.
c) Principiul controlului ierarhic
Controlul ierarhic decurge din necesitatea subordonării ierarhice, dispoziţiile organelor
superioare fiind obligatorii pentru subordonaţi96. De altfel, conform dispoziţiilor art. 62 din
Legea nr. 304/2004, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în temeiul legii şi este condus de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv.
Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din
aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în
conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 65 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, controlul
exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de
procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau de procurorul general al parchetului de
pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin
procurori anume desemnaţi.
Potrivit prevederilor art. 69 din Legea nr. 304/2004, ministrul justiţiei, când consideră
necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită
controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul-şef al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ori de ministrul justiţiei.
Acest control constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi
îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii
şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenta parchetelor, însă controlul nu poate
viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate.
De asemenea, potrivit alin. (3) ale aceluiaşi articol, ministrul justiţiei poate să ceară
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz,
procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie informări asupra activităţii parchetelor şi
să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea
eficientă a criminalităţii.

95
N. Volonciu, op. cit., p. 164.
96
Idem.
 3.3. Organizarea şi atribuţiile Ministerului Public
A. Organizarea Ministerului Public
Conform dispoziţiilor art. 131 din Constituţie, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin
procurori constituiţi în parchete, care funcţionează pe lângă instanţele de judecată, dispoziţii
preluate de altfel prin alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 304/2004. Organizarea parchetelor pe
lângă fiecare instanţă de judecată se face astfel:
- parchete pe lângă judecătorii;
- parchete de pe lângă tribunalele specializate pentru minori şi familie;
- parchete de pe lângă tribunale;
- parchete de pe lângă curţi de apel;
- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În localităţile unde funcţionează sediile secundare ale tribunalelor şi judecătoriilor se
înfiinţează sedii secundare ale parchetelor, cu activitate permanenta, având aceeaşi
circumscripţie cu sediile secundare ale instanţelor pe lângă care funcţionează.
În ceea ce priveşte organizarea parchetelor militare, acestea sunt astfel organizate, conform
dispoziţiilor Legii nr. 304/2004, astfel:
- parchetele militare de pe lângă tribunalele militare;
- Parchetul militar de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti.
Conform dispoziţiilor art. 92 din Legea nr. 304/2004, parchetele de pe lângă judecătorie,
tribunalele pentru minori şi familie şi tribunale sunt conduse de prim-procurori, care pot fi
ajutaţi în activitatea lor de 1-2 adjuncţi.
Prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunalele pentru minori şi prim-procurorii
parchetelor de pe lângă judecătorii exercită şi atribuţii de administrare a parchetului.
Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurori generali, care în activitatea
lor pot fi ajutaţi de 1-2 adjuncţi.
Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel şi prim-procurorii parchetelor
de pe lângă tribunale exercită şi atribuţii de coordonare şi control al administrării parchetului
unde funcţionează, precum şi al parchetelor din circumscripţie.
Secţiile, serviciile şi birourile parchetelor de pe lângă instanţe sunt conduse de procurori
şefi. Conducătorul fiecărui parchet repartizează procurorii pe secţii, servicii şi birouri, în
funcţie de pregătirea, specializarea şi aptitudinile acestora.
Conducătorul fiecărui parchet repartizează dosarele procurorilor, ţinând cont de
specializarea acestora.
În cadrul parchetelor funcţionează colegii de conducere, care avizează problemele generale
de conducere ale parchetelor. Colegiile de conducere ale parchetelor de pe lângă curţi de apel,
tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii au în componenta procurori care deţin
funcţii de nivelul celor prevăzute la art. 49 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct şi un
adjunct.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea parchetelor
din subordine, îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege, are personalitate juridică şi
gestionează bugetul Ministerului Public.
În activitatea sa, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este ajutat de 3 consilieri. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie exercită, direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor
parchetelor. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este
ordonator principal de credite.
 Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie participă la
şedinţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, precum şi la orice complet al
acesteia, când consideră necesar.
În cazul imposibilităţii de participare, procurorul general deleagă pe prim-adjunctul sau pe
adjunctul sau ori pe un alt procuror pentru a participa, în locul sau, la şedinţele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desemnează,
dintre procurorii acestui parchet, pe procurorii care participă la şedinţele Curţii Constituţionale,
în cazurile prevăzute de lege.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în structura secţii conduse de
procurori şefi, care pot fi ajutaţi de adjuncţi.
În cadrul secţiilor pot funcţiona servicii şi birouri conduse de procurori şefi.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează colegiul de
conducere, care hotărăşte asupra problemelor generale de conducere ale Ministerului Public.
Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este
constituit din procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
prim-adjunctul, şi 5 procurori aleşi în adunarea generală a procurorilor.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează Direcţia de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structura specializată
în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului, care se încadrează cu procurori numiţi
prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii,
aprobat potrivit legii.
Pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită
morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi
fost declaraţi admişi în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop.
Procurorii numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism pot fi revocaţi prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul
exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei sau în cazul aplicării unei
sancţiuni disciplinare.
Pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează Direcţia Naţională Anticorupţie,
care este specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie, potrivit legii, şi îşi exercită
atribuţiile pe întreg teritoriul României şi funcţionează pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Direcţia Naţională Anticorupţie se organizează ca structură autonomă în cadrul
Ministerului Public şi este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
Direcţia Naţională Anticorupţie are personalitate juridică şi sediul în municipiul Bucureşti.
Direcţia Naţională Anticorupţie îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al
imparţialităţii şi al controlului ierarhic, fiind independentă în raport cu instanţele judecătoreşti
şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice,
exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.
Conform art. 82 din Legea nr. 304/2004, Direcţia Naţională Anticorupţie este condusă de
un procuror-şef, asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de 2 adjuncţi, asimilaţi adjunctului procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În activitatea sa, procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie este ajutat de 2 consilieri,
asimilaţi consilierilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie este ordonator principal de credite.
 În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie funcţionează colegiul de conducere, care
hotărăşte asupra problemelor generale de conducere ale acestui parchet, fiind constituit din
procurorul-şef, unul dintre adjuncţii acestuia şi 5 procurori aleşi în adunarea generală a
procurorilor.
În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie se pot înfiinţa servicii teritoriale, servicii, birouri
şi alte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului-şef al acestui parchet. Sediul
serviciilor teritoriale şi circumscripţia acestora se stabilesc de procurorul-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, de regula, în localităţile în care îşi au sediul parchetele de pe lângă
curţile de apel şi în raport cu circumscripţiile acestora.
Direcţia Naţională Anticorupţie se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului-
şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita
posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii.
În ceea ce priveşte organizarea parchetelor militare, conform dispoziţiilor art. 98 din
Legea nr. 304/2004, pe lângă fiecare instanţă militară funcţionează un parchet militar.
Pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti funcţionează Parchetul Militar de pe lângă
Curtea Militară de Apel Bucureşti, iar pe lângă tribunalele militare funcţionează parchetele
militare de pe lângă tribunalele militare.
Parchetele militare au, fiecare, statut de unitate militară, cu indicativ propriu.
Parchetele militare sunt conduse de un prim-procuror militar ajutat de un prim-procuror
militar adjunct.
Parchetul Militar de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este condus de un procuror general
militar, ajutat de un procuror general militar adjunct.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţiei Naţionale
Anticorupţie funcţionează secţii sau servicii de combatere a infracţiunilor săvârşite de militari
care au, fiecare, statut de unitate militară, cu indicativ propriu.
Pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, precum şi pentru stabilirea cauzelor care
generează sau favorizează criminalitatea în rândul militarilor şi salariaţilor civili ai structurilor
militarizate, parchetele militare organizează şi desfăşoară, conform competenţei, activităţi
comune ale procurorilor militari cu organe din cadrul Ministerului Apărării Naţionale,
Ministerului Afacerilor Interne, precum şi din cadrul altor structuri militare, pe bază de
protocoale.

B. Atribuţiile Ministerului public

Ministerul Public îşi exercita atribuţiile în temeiul legii şi este condus de procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Conform dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 304/2004, Ministerul Public exercită, prin
procurori, următoarele atribuţii:
a. efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participa,
potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
b. conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi
controlează activitatea altor organe de cercetare penală;
c. sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
d. exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e. participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f. exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;
g. apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie,
ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii;
h. acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului
justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
 i. studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă
ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea
legislaţiei în domeniu;
j. verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă;
k. exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.

3.4. Corpul magistraţilor

Conform dispoziţiilor art. 1 din legea nr. 303/2004, magistratura este activitatea judiciară
desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării
intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor. Aceştia sunt obligaţi, conform prevederilor art. 4 alin. (1) ale aceleiaşi legi, ca, prin
întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile
persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic
nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea
acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi să participe la
formarea profesională continuă.
Admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială a judecătorilor şi
procurorilor
Conform dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 303 /2004, admiterea în magistratură a
judecătorilor şi procurorilor se face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a
aptitudinilor şi a bunei reputaţii. De asemenea, admiterea în magistratură şi formarea
profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de judecător şi procuror se realizează prin
Institutul Naţional al Magistraturii.
Admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se face cu respectarea principiilor
transparenţei şi egalităţii, exclusiv pe baza de concurs.
Poate fi admisă la Institutul Naţional al Magistraturii persoana care îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:
a. are cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu;
b. este licenţiată în drept;
c. nu are antecedente penale sau cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie;
d. cunoaştea limbii române;
e. este aptă, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei.
Cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de auditori de justiţie.
Formarea profesională iniţială în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii constă în
pregătirea teoretică şi practică a auditorilor de justiţie pentru a deveni judecători sau procurori.
Durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie este de 2 ani.
După primul an de cursuri, auditorii de justiţie optează, în ordinea mediilor şi în raport cu
numărul posturilor, pentru funcţia de judecător sau procuror.
În perioada cursurilor, auditorii de justiţie efectuează stagii de practica în cadrul instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor, asistă la şedinţele de judecată şi la activitatea de urmărire penală,
pentru a cunoaşte în mod direct activităţile pe care le desfăşoară judecătorii, procurorii şi
personalul auxiliar de specialitate.
După încheierea cursurilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, auditorii de
justiţie susţin un examen de absolvire, constând în probe teoretice şi practice, prin care se
verifică însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării funcţiei de judecător sau de procuror.
Auditorii de justiţie care au promovat examenul vor fi numiţi, potrivit legii, de regulă, în
funcţiile pentru care au optat după primul an de cursuri în cadrul Institutului Naţional al
Magistraturii. Absolvenţii Institutului Naţional al Magistraturii sunt obligaţi să îndeplinească
timp de 6 ani funcţia de judecător sau de procuror.
 Conform dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 303/2004, judecătorilor şi procurorilor le este
interzis:
a. să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
b. să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de alta natura;
c. să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau
control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit,
societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome;
d. să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.
De asemenea, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 303/2004 judecătorii şi procurorii
nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la
activităţi cu caracter politic, fiind obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la
exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice.
Judecătorilor şi procurorilor le este permis să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai
în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale
persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în asemenea situaţii însă judecătorilor şi
procurorilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa
soluţia instanţei de judecata sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar putea
influenţa în orice fel soluţia.
Conform prevederilor art. 11 din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii pot participa
la elaborarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori
ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic; pot fi
membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor
documente interne sau internaţionale; pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice,
precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii:
- nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau
asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul;
- nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele
respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercita
funcţia şi nu pot îndeplini orice alta activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat
- pot pleda numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor,
precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor, nefiindu-le îngăduit să se folosească
de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului.

Conform dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 303/2004, înainte de a începe să-şi exercite
funcţia, judecătorii şi procurorii depun următorul jurământ: ,,Jur să respect Constituţia şi legile
ţării, să apar drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile
cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Referirea la divinitate din
formula jurământului se schimba potrivit credinţei religioase a judecătorilor şi procurorilor şi
este facultativă. Refuzul depunerii jurământului atrage, de drept, nulitatea numirii în funcţie.
Depunerea jurământului se face în şedinţă solemnă, în faţa judecătorilor instanţei sau, după
caz, a procurorilor parchetului la care a fost numit judecătorul sau procurorul, după citirea
actului de numire. Depunerea jurământului se consemnează într-un proces-verbal, care se
semnează de conducătorul instanţei sau, după caz, al parchetului şi de 2 dintre judecătorii sau
procurorii prezenţi, precum şi de cel care a depus jurământul.
În cazul în care judecătorul sau procurorul este transferat sau promovat în altă funcţie nu
mai are obligaţia de a mai depune jurământul.

3.4.1 Statutul judecătorilor

 Conform dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii. Acest fapt este preluat prin prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004
privind privind statutul judecătorilor şi procurorilor97, conform căruia ,,judecătorii sunt
independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali”.

De asemenea, conform art. 125 din Constituţie, judecătorii numiţi de Preşedintele României
sunt inamovibili, în condiţiile legii, iar propunerile de numire, precum şi promovarea,
transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al
Magistraturii, în condiţiile legii organice.
Aceste dispoziţii au fost preluate în cuprinsul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, astfel,
că judecătorii inamovibili pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai
cu acordul lor, şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de prezenta
lege.
Inamovibiliatea reprezintă instituţia prin intermediul căreia se urmăreşre evitarea
imixtiunilor organelor de stat sau a administraţiei în activitatea unor categorii de funcţionari.
În ceea ce priveşte judecătorii, considerăm că în baza acestei instituţii se dă expresie
principiului separaţiei puterilor în stat, şi ca atare, judecătorii nu pot fi transferaţi în interes de
serviciu ori mutaţi, nici chiar când mutarea acestora ar fi consecinţa unei avansări, în lipsa
consimţământului acestora98. Inamovibilitatea reprezintă o garanţie a independenţei şi
imparţialităţii judecătorilor.
Potrivit prevederilor art. 95 din Legea nr. 303/2004, judecătorii se bucură de imunitate de
jurisdicţi, astfel că pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv
doar cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, iar în caz de infracţiune
flagrantă, judecătorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior al
Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.
Potrivit dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Constituţie, funcţia de judecător este incompatibilă
cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior.
Conform dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 303/2004, poate fi numit judecător militar,
persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru intrarea în magistratură, cu avizul
conform al Ministerului Apărării Naţionale privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru
dobândirea calităţii de ofiţer activ în cadrul acestui minister.
Numirea ca judecător militar, transferul de la instanţele sau parchetele civile la instanţele
ori parchetele militare, precum şi acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a
judecătorilor şi procurorilor militari se face potrivit unui regulament comun al Consiliului
Superior al Magistraturii şi Ministerului Apărării Naţionale.
Prin dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală au fost introduse
dispoziţii care reglementează două instituţii nou apărute în cuprinsul organelor judiciare, şi
anume judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară, ambii având
atribuţii pe parcursul procesului penal, în scopul rezolvării cauzelor deduse judecăţii.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi

97
Publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004, republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M.
Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare, actualizată prin Legea nr. 138/2014 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea
şi completarea unor acte normative conexe (publicată în M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014).

98
A. L. Lorincz, op. cit., p. 96
 Potrivit dispoziţiilor art. 53 C. proc. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul
care în cursul urmăririi penale soluţionează cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau
orice alte sesizări, privind: măsurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu
caracter provizoriu, actele procurorului în anumite cazuri prevăzute d elege, încuviinţează
percheziţiile. Aceste activităţi sunt desfăşurate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în
cadrul instanţelor de judecată, potrivit competenţelor acesteia.
Judecătorul de cameră preliminară
Conform dispoziţiilor art. 54 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară este
judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: verifică legalitatea trimiterii
în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor
procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor
de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.

3.4.2. Statutul procurorilor

Conform art. 131 din Constituţie, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete, care funcţionează pe lângă instanţele de judecată, dispoziţii preluate de
art. 55 alin. (2) C. proc. pen., conform căruia, procurorii sunt constituiţi în parchete care
funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile în cadrul Ministerului
Public.
Potrivit art. 132 din Constituţie, activitatea procurorilor se desfăşoară potrivit principiului
legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Completarea acestor dispoziţii constituţionale se realizează prin dispoziţiile art. 3 din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care prevăd că numirea în funcţia de
procuror se face de către Preşedintele României, iar după numirea acestora, în activitatea lor,
procurorii sunt independenţi, beneficiind de stabilitate, astfel că mutarea prin transfer,
detaşarea sau promovarea acestora se face doar cu acordul lor, iar delegarea, suspendarea sau
eliberarea din funcţie făcându-se doar în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit prevederilor art. 95 din Legea nr. 303/2004, procurorii se bucură de imunitate de
jurisdicţie, putând fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv numai
cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, iar în caz de infracţiune
flagrantă, procurorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior al
Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.
Conform dispoziţiilor art. 32 din aceeaşi lege, poate fi numit procuror militar persoana care
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru intrarea în magistratură, cu avizul conform al
Ministerului Apărării Naţionale privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru dobândirea
calităţii de ofiţer activ în cadrul acestui minister.
Numirea ca procuror militar, transferul de la instanţele sau parchetele civile la instanţele ori
parchetele militare, precum şi acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a judecătorilor
şi procurorilor militari se fac potrivit unui regulament comun al Consiliului Superior al
Magistraturii şi Ministerului Apărării Naţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (2) din Constituţie, funcţia de procuror este incompatibilă
cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior.

4. Organele de cercetare penală

4.1. Organizarea şi funcţionarea organelor de cercetare penală

 Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (4) C. proc. pen., în exercitarea funcţiei de urmărire penală,
procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă
există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.

Conform dispoziţiilor art. 55 alin. (1) C. proc. pen., organele de urmărire penală sunt:

- procurorul;
- organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;
- organele de cercetare penală speciale.
Având în vedere dispoziţiile menţionate, rezultă că organele de cercetare penală se împart
în două categorii distincte, şi anume: organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi
organele de cercetare penală speciale.
Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare
Termenul de ,,poliţie judiciară” desemnează conform dispoziţiilor art. 2 din Legea nr.
364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare99, ,,poliţia judiciară este
constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a
infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare
penală”.
În acelaşi timp, dispoziţiile art. 55 alin. (4) C. proc. pen. prevăd că atribuţiile organelor de
cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul
Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
ori avizul procurorului desemnat în acest sens.

Având în vedere deosebirea existentă între textele legale, se cuvine ca legiuitorul să pună
de acord dispoziţiile prin care în cuprinsul Legii nr. 364/2004 asimilează calitatea de organ al
poliţiei judiciare cu aceea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, deşi ca organe de cercetare
ale poliţiei judiciare nu pot fi consideraţi decât ofiţerii poliţiei judiciare cu atribuţii de cercetare
penală.

Tot cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie pot fi desemnaţi, conform dispoziţiilor art. 27 din legea nr. 508/2004 privind
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism100, ofiţerii şi agenţii de
poliţie judiciară desemnaţi nominal de către Ministerul Administraţiei şi Internelor, care îşi vor
desfăşura activitatea sub coordonarea procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism.

Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie conduce la încetarea activităţii ofiţerului sau a agentului de poliţie
judiciară în cadrul structurilor aflate în coordonarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia
Naţională Anticorupţie101, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie funcţionează ofiţeri de

99
Publicată în M. Of. nr. 896 din 23 septembrie 2004, republicată în M. Of. nr. 305 din 24 aprilie 2014.
100
Publicată în M. Of. nr. 1089 din 23 noiembrie 2004
101
Publicată în M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002
poliţie, constituind poliţia judiciară a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în scopul efectuării cu
celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de
corupţie. Detaşarea ofiţerilor şi a agenţilor de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie se face, la propunerea nominală a procurorului şef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, iar numirea acestora în
funcţii se face prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii.

Referitor la subordonarea organelor de cercetare penală, în literatura de specialitate102 se

face în mod justificat aprecierea că, spre deosebire de Ministerul Public, unde există o singură
subordonare a tuturor procurorilor pe linie ierarhică, în cadrul organelor de cercetare penală
există o dublă subordonare: pe linie administrativă faţă de organele ierarhic superioare din
Ministerul de Interne, iar pe linia activităţilor specifice, respectiv pe linie de cercetare penală,
se subordonează procurorului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 303 C. proc. pen., dispoziţiile date de procuror în legătură
cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii şi prioritare pentru organul de
cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea
infracţiunilor. Organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare sau ale organelor de cercetare
penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 508/2004, ofiţerii şi agenţii poliţiei
judiciare anume desemnaţi potrivit art. 27 efectuează numai acele acte de cercetare penală
dispuse de către procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
şi terorism, sub directa coordonare şi controlul nemijlocit al acestora.

Totodată, nici ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi în cadrul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, nu pot primi de la organele ierarhic superioare nicio însărcinare, potrivit
dispoziţiilor art. 10 alin. (7) din O.U.G. nr. 43/2002.

Având în vedere această subordordonare funcţională a organelor de cercetare penală,

potrivit dispoziţiilor art. 303 alin. (3) C. proc. pen., în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în
mod defectuos de către acesta a dispoziţiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducătorul
organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să
comunice procurorului măsurile dispuse, ori poate aplica sancţiunea amenzii judiciare pentru
abaterile judiciare prevăzute la art. 283 alin. (1) lit. a) sau, după caz, alin. (4) lit. m) C. proc.
pen., ori poate solicita retragerea avizului prevăzut la art. 55 alin. (4) C. proc. pen.

Organele de cercetare penală speciale

Potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (5) C. proc. pen. atribuţiile organelor de cercetare penală
speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

102
I. Neagu, op. cit., p. 99.
 Conform dispoziţiilor art. 57 alin. (2) C. proc. pen. organele de cercetare penală speciale
efectuează acte de urmărire penală, corespunzător specializării structurii din care fac parte, în
cazul:

- săvârşirii infracţiunilor de către militari;

- săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de

către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa
navei sau a navigaţiei ori a personalului;

- pot efectua punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică, din dispoziţia

procurorului, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul
penal, intitulat ,,Infracţiuni contra securităţii naţionale” şi infracţiunilor de terorism.

Atât organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, cât şi organele de cercetare penală
speciale îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea
procurorului.

Astfel, procurorul poate să dispună cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală
de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau de organele de cercetare penală
speciale, după caz.

Atât în cazul organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, cât şi a organelor de
cercetare penală speciale există o dublă subordonare ierarhică, acestea subordonându-se pe
linie administrativă organelor ierarhic superioare din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar
sub aspectul efectuării activităţilor de cercetare penală, acestea se subordonează din punct de
vedere funcţional procurorului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 303 C. proc. pen., dispoziţiile date de procuror în legătură
cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii şi prioritare pentru organul de
cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea
infracţiunilor. Organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare sau ale organelor de cercetare
penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală.

Având în vedere această subordordonare funcţională a organelor de cercetare penală,

potrivit dispoziţiilor art. 303 alin. (3) C. proc. pen., în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în
mod defectuos de către acesta a dispoziţiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducătorul
organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să
comunice procurorului măsurile dispuse, ori poate aplica sancţiunea amenzii judiciare pentru
abaterile judiciare prevăzute la art. 283 alin. (1) lit. a) sau, după caz, alin. (4) lit. m) C. proc.
pen., ori poate solicita retragerea avizului prevăzut la art. 55 alin. (5) C. proc. pen.

4.2. Atribuţiile organelor de cercetare penală în cadrul procesului penal

Conform dispoziţiilor art. 57 alin. (1) C. proc. pen., organele de cercetare penală ale poliţiei
judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în
competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 57 alin. (2) C. proc. pen., organele de cercetare
penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6) C.
proc. pen. corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii
infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu
prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a
pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului.
De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra
securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din
dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.
Din coroborarea textelor celor două aliniate ale art. 57 C. proc. pen., remarcăm că atribuţiile
organelor de cercetare penală, ca organe judiciare, sunt legate numai de desfăşurarea urmăririi
penale, deoarece acestea nu colaborează în mod direct, în cadrul procesului penal, cu instanţele
judecătoreşti.

Efectuarea tuturor actelor de cercetare penală (cu excepţia celor date de lege în competenţa
exclusivă a procurorului) intră în sfera atribuţiilor organelor de cercetare penală. Acestea
constau în:

- strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea

persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora,

- efectuarea de acte de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru
care nu au competenţa de a efectua urmărirea penală,

- formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele şi informaţiile care sunt
obligatorii în cadrul unei proceduri, atunci când apreciază că este necesară administrarea unor
mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate
ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror

- poate dispune extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice a faptei

- strâng probele necesare pentru identificarea bunurilor şi valorilor supuse confiscării speciale
şi confiscării extinse, potrivit Codului penal.

- pe parcursul urmăririi penale organele de cercetare penală fac propuneri motivate

procurorului privind luarea unor măsuri de prevenţie, efectuarea de percheziţii, punerea în
mişcare a acţiunii penale etc.

Nu intră în sfera de activitate a organelor de cercetare penală:

- punerea în mişcare a acţiunii penale;
- arestarea preventivă;
- soluţiile de de clasare a cauzei penale sau de renunţare la urmărirea penală
În desfăşurarea activităţii de urmărire penală, procurorul poate să dispună cu privire la
efectuarea oricărui act de urmărire penală de către organele de cercetare penală ale poliţiei
judiciare sau de organele de cercetare penală speciale. În acest sens, dispoziţiile date de către
procuror în legătură cu efectuarea activităţilor de cercetare penală sunt obligatorii şi prioritare
pentru acestea.
 Secţiunea a III-a Subiecţii procesuali principali în procesul penal
1. Consideraţii generale

Conform dispoziţiilor art. 33 alin. (1) C. proc. pen. subiecţii procesuali principali sunt
suspectul şi persoana vătămată.

Aceştia au capacitatea pe parcursul procesului penal de a se transforma în părţi ale procesului

penal, deşi în timp ce dobândirea calităţii de inculpat atrage pierderea calităţii de suspect,
dobândirea calităţii de parte civilă nu conduce la pierderea calităţii de persoană vătămată, în timp
ce pierderea calităţii de persoană vătămată va duce la pierderea calităţii de parte civilă în procesul
penal103. O explicaţie a neincluderii prin dispoziţiile Codului de procedură penală actual în
categoria părţilor, ar fi aceea că în procesul penal, în exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii
civile, suspectul şi persoana vătămată nu sunt incluse nici în categoria subiecţilor activi, şi nici
în categoria subiecţilor pasivi ai raportului juridic de drept procesual penal.

Deşi sunt incluşi în categorii diferite, atât părţile, cât şi subiecţii procesuali principali au în
cursul procesului penal, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) C. proc. pen. aceleaşi drepturi şi
obligaţii, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai subiecţilor procesuali principali.

2. Suspectul

2.1. Noţiunea de suspect în procesul penal

În primele legiuiri scrise din perioada evului mediu din ţara noastră, se constată utilizarea
unei terminologii echivoce şi neunitare pentru desemnarea celor vinovaţi de săvârşirea
infracţiunilor (împricinaţi, făptuitori, tâlhari, lotri ş.a.). Prin apariţia primelor coduri şi în
special a Codul de procedură penală de la 1936, se constată trecerea la consolidarea unor
terminologii specifice (inculpat sau învinuit).
Astfel, învinuitul era persoana împotriva căreia se introdusese un denunţ, o plângere sau o
acţiune directă, precum şi persoana faţă de care se desfăşurau, din oficiu, primele cercetări.
În acest context, conţinutul noţiunii de învinuit şi inculpat era determinat de modul specific
de organizare a procesului penal care parcurgea următoarele faze: primele cercetări, instrucţia
preparatorie, judecata şi executarea pedepsei.
Ulterior, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală din 1968, dobândirea calităţii de
învinuit presupunea şi existenţa unei premise, constând într-o încălcare a normelor penale care
incriminează săvârşirea unor infracţiuni.
În prezent, denumirea de învinuit a fost schimbată cu cea de suspect.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 77 C. proc. pen., suspectul este persoana faţă de care din
datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală, fiind unul dintre participanţii procesuali importanţi la desfăşurarea urmăririi
penale.

103
N. Volonciu şi colaboratorii, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014,
p. 186
 2.2. Momentul dobândirii calităţii de suspect

Noţiunea de suspect desemnează o poziţie procesuală diferită de cea a făptuitorului sau a

inculpatului.
Suspectul nu este parte în proces, statutul său apropiindu-se mai mult de cel al inculpatului
decât de cel al făptuitorului.
Ca urmare a eliminării dispoziţiilor procesuale penale care reglementau instituţia actelor
premergătoare, cât şi a instituţiei învinuitului din Codurile de procedură penală anterioare,
prezentăm evoluţia acestor dispoziţii pentru a le delimita de cele existente în prezent în Codul
de procedură penală.
Evoluţia dispoziţiilor care reglementează instituţia suspectului
Prin dispoziţiile Codului de procedură penală de la 1936 era definită noţiunea de învinuit în
capitolul consacrat părţilor, în timp ce prin dispoziţiile Codului de procedură penală de la 1968,
învinuitul era subiect al procesului penal, dar nu avea calitatea de parte în procesul penal.
De altfel, Codul de procedură penală de la 1936 nu a folosit o terminologie unitară pentru
învinuit, denumindu-l: persoană vinovată, infractor, bănuit, acuzat, fără a se acorda atenţie
definirii ori diferenţelor de conţinut.
În legislaţia altor ţări, cum este cea rusească, care a influenţat mult legislaţia românească,
bănuitul, în faza primelor cercetări, avea un rol pasiv, neputând fi ascultat şi, în consecinţă, nu-
şi putea formula apărările.
În legătură cu acest aspect, Curtea Constituţională, prin Decizia
nr. 210 din 26 octombrie 2000, respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6
alin. (1), ale art. 172 alin. (1) şi ale art. 224 C. proc. pen. anterior, motivând că „garantarea
dreptului de apărare nu poate fi asigurat în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi
penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat”.
În Codul de procedură penală anterior, învinuitul era definit ca fiind persoana faţă de care
se efectua urmărirea penală, atâta timp cât nu fusese pusă în mişcare acţiunea penală împotriva
sa. Pornind de la această dispoziţie legală, în literatura de specialitate, noţiunea de învinuit a
fost definită ca desemnând „persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, atâta timp
cât nu s-a născut raportul juridic fundamental, ca şi raporturile accesorii, ca urmare a punerii
în mişcare a acţiunii penale”104; „persoana faţă de care a început urmărirea penală, subiect de
drepturi şi obligaţii procesuale”105.
Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală anterior exista o fază a actelor
premergătoare începerii urmăririi penale care precedea naşterea raportului juridic procesual
penal. Persoana faţă de care se desfăşurau actele premergătoare se numea făptuitor. Actele
premergătoare începerii urmăririi penale nu aveau caracter obligatoriu, dar erau legate de
necesitatea verificării condiţiilor care stăteau la baza începerii urmăririi penale.
Efectuarea de către organul de urmărire penală a unor acte de urmărire penală, anterior
începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal,
nu reprezenta momentul începerii procesului penal şi se efectua tocmai pentru a se constata
dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal”.
Făptuitorul dobândea calitatea de învinuit odată cu începerea urmăririi penale. Acesta era
momentul în care lua naştere, în cauză, raportul de drept procesual ca raport juridic ce se

104
V. Dongoroz, Gh. Dărîngă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sîrbulescu, V.
Stoican, Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior, Editura Politică, Bucureşti, 1969.
105
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, Explicaţii teore-
tice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1969.
stabilea între organul judiciar şi persoanele care luau parte la activitatea de tragere la răspundere
penală.
Analizând vechea reglementare, constatăm că momentul în care se putea trece la faza de
începere a urmăririi penale împotriva făptuitorului nu era precis determinat, astfel încât
începerea urmăririi penale se putea dispune, atât cu privire la faptă, cât şi cu privire la făptuitor.
Sub acest aspect, Codul de procedură penală din 1936 era mai exact, prin introducerea, prin
Legea nr. 3/1956 pentru modificarea Codului de procedură penală a R. P. R. 106, a instituţiei
punerii sub învinuire, astfel că prin art. dispoziţiile art. 2481 se prevedea că după pornirea
procesului penal, de îndată ce existau suficiente date cu privire la faptă şi la cel care a săvârşit-
o, organul de urmărire penală trebuia să procedeze la punerea sub învinuire.
Învinuitul era subiect al procesului penal, dar nu avea calitatea de parte în procesul penal,
calitatea de învinuit menţinându-se până la punerea în mişcare a urmăririi penale, când
învinuitul dobândea o altă calitate procesuală, aceea de inculpat.
În prezent, prin noile dispoziţii, în urma săvârşirii unei infracţiuni, ia naştere un raport
juridic penal de conflict între stat, ca titular al ordinii de drept şi infractor ca subiect activ,
constând în dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de norma penală încălcată (dreptul
de a trage la răspundere penală) şi obligaţia infractorului de a suporta sancţiunea (de a răspunde
penal), ca urmare a nesocotirii normei107.
În urma aducerii acestui raport juridic în faţa organelor judiciare, în cursul unui proces penal,
subiectul pasiv al raportului juridic de conflict (persoana vătămată), devine subiect activ al
raportului de drept procesual penal, în timp ce subiectul activ al raportului juridic penal
(infractorul) primeşte diferite calităţi procesuale, devenind subiect pasiv al raportului de drept
procesual penal108. Cu alte cuvinte, infractorul, persoană fizică, va îmbrăca pe parcursul
procesului penal diferite ,,haine juridice”, fiecare dintre acestea arătând stadiul în care se află
procesul penal, precum şi drepturile şi obligaţiile pe care le are, în fiecare caz în parte109.
Astfel, mai înainte de pornirea procesului penal, persoana care a săvârşit infracţiunea are
calitatea de făptuitor.
Sub aspect terminologic, noţiunea de făptuitor pare a desemna însăşi persoana care se face
vinovată de săvârşirea faptei cercetate, deşi în realitate este vorba de persoana faţă de care a
fost formulată o plângere sau care este suspectată de încălcarea legii penale.
Noţiunea de făptuitor nu era definită, aşa cum nu este definită nici în prezent prin dispoziţiile
Codului de procedură penală, însă această calitate există, legiuitorul menţionând-o în cuprinsul
dispoziţiilor art. 61 alin. (2) C. proc pen., care stipulează că, în cazul infracţiunilor flagrante,
organele de constatare au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l
prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. De asemenea,
conform art. 310 C. proc. pen., se prevede că tot în cazul infracţiunii flagrante, orice persoană
are dreptul să îl prindă pe făptuitor.
În ceea ce priveşte începerea urmăririi penale, Codul de procedură penală abordează o
procedură diferită faţă de reglementarea anterioară, în sensul că pentru dobândirea calităţii de
suspect nu mai este determinantă declanşarea acestei faze a procesului penal110. Astfel, potrivit
dispoziţiilor art. 305 alin. (1) C. proc. pen., atunci când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea

106
Publicată în B. Of. nr. 11 din 04 aprilie 1956
107
A se vedea M. Zolyneak, M. Michinici, Drept penal. Partea generală, Editura Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi,
1999, p. 45

108
I. Gorgăneanu, Acţiunea penală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 18
109
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 165
110
Idem, p. 165
acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală dispune
începerea urmăririi penale cu privire la faptă.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 305 alin. (3) C. proc. pen., atunci când există probe
din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a
început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C.
proc. pen., organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare
faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect.
Constatăm astfel din dispoziţiile celor două aliniate ale art. 305 C. proc. pen. că începerea
urmăririi penale nu mai deţine un rol determinant în dobândirea calităţii de suspect în procesul
penal.
După dobândirea calităţii de suspect, organele de urmărire penală au obligaţia de a-i aduce
la cunoştinţă acestuia, mai înainte de prima audiere această calitate, faptele pentru care este
suspectată, încadrarea juridică a acesteia, precum şi drepturile procesuale prevăzute la art. 83
C. proc. pen., încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

De la sesizarea sau autosesizarea organelor judiciare şi până la rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare, persoana faţă de care se desfăşoară procesul penal este considerată
nevinovată, iar după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul devine
condamnat, urmând să execute pedeapsa stabilită de instanţă.

2.3. Drepturile şi obligaţiile suspectului

2.3.1. Drepturile suspectului
Existenţa noţiunilor de făptuitor, suspect sau inculpat nu este menită să reflecte diferite
grade de vinovăţie, ci reflectă statutul subiectului pasiv al raportului de drept procesual penal
corespunzător diferitelor etape ale procesului penal.
Legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 78 C. proc. pen. că suspectul are drepturile
prevăzute de lege pentru inculpat, afară de cazul când prin lege nu se prevede altfel, tocmai ca
urmare a caracterului comun al regimului instituit pentru aceştia, pe care îl exemplificăm prin:
- dispoziţiile art. 4 alin. (2) C. proic. pen. care prevăd că ,,după administrarea întregului
probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în
favoarea suspectului sau inculpatului”;
- conform dispoziţiilor art. 5 C. proc. pen. ,,organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe
bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu
privire la persoana suspectului sau inculpatului”.

- conform dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. pen. ,,după începerea urmăririi penale,
organele de cercetare penală strâng şi administrează probele, atât în favoarea, cât şi în
defavoarea suspectului ori inculpatului”.

Raportându-ne la prevederile art. 83 C. proc. pen., constatăm că suspectul are următoarele

drepturi:
- dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că
dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii
acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

- dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a
acesteia;
 - dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

- dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

- dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica

excepţii şi de a pune concluzii;

- dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;

- dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă

bine sau nu poate comunica în limba română;

- dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

- dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

- alte drepturi prevăzute de lege.

În categoria altor drepturi prevăzute de lege pentru suspect, putem include dreptul la
prezumţia de nevinovăţie, prevăzut de art. 4 alin. (2) C. proc. pen., dreptul de a fi reprezentat,
dreptul de a solicita continuarea procesului penal (art. 18 C. proc. pen.).

2.3.2. Obligaţiile suspectului

Desfăşurarea normală a procesului penal impune ca fiecare participant să respecte obligaţiile
prevăzute expres de lege, precum şi cele ce decurg din modul de organizare a procesului penal.
Evidenţiem astfel:
- suportatrea unor măsuri procesuale ce s-au dispus împotriva sa (reţinerea, internarea
medicală în vederea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice);
- obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
- obligaţia de a comunica în termen de 3 zile organului judiciar schimbarea adresei unde
locuieşte (art. 259 alin. (2) C. proc. pen.);
- obligaţia de a păstra şi conserva obiectele lăsate în custodie în urma percheziţiei efectuate
(art. 160 alin. (3) C. proc. pen.).
Nerespectarea de către suspect a obligaţiilor ce-i revin se sancţionează prin mijloace
specifice dreptului procesual penal, potrivit dispoziţiilor art. 283 alin. (4) C. proc. pen. cu
amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei, astfel:

- neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a

instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea;

- nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută la art. 160 alin. (3) C. proc. pen.;

- nerespectarea măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 352
alin. (9) C. proc. pen. sau art. 359 C. proc. pen.;

- manifestările ireverenţioase faţă de judecător sau procuror;

 - nerespectarea obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel mult 3 zile, organele
judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal.

2.4. Garantarea drepturilor suspectului

Pentru a avea eficienţă juridică, drepturile fundamentale şi procesuale ale suspectului trebuie
să fie garantate prin instituţii juridice adecvate.
Garantarea drepturilor suspectului în cursul procesului penal se realizează în raport de
regulile de bază cuprinse în Titlul I al Părţii generale a Codului de procedură penală. Încălcarea
lor de către organele judiciare poate atrage sancţiuni procesuale, de drept penal sau de natură
disciplinară.
Printre garanţiile necesare asigurării drepturilor suspectului menţionăm:
a. garantarea dreptului la apărare (art. 10 C. proc. pen). Acest drept este garantat pe
parcursul întregului proces penal. Dreptul la apărare este garantat tuturor părţilor în procesul
penal. Potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. neasigurarea asistenţei juridice
- când aceasta este obligatorie - atrage nulitatea absolută a actelor efectuate. Încălcarea acestor
dispoziţii trebuie invocată:

- până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul

urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;

- în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii;

- în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când

instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

b. garantarea dreptului la libertate şi siguranţă. Legea prevede, în mod expres, condiţiile în

care pot fi luate măsurile de restrângere a libertăţii persoanei, termenul şi temeiurile ce pot sta
la baza luării unor astfel de măsuri. Dacă cel împotriva căruia s-a luat o măsură de restrângere
a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul de a formula contestaţie împotriva
dispunerii măsurii (art. 5 alin. (3) C. proc. pen.). În cazul încălcării libertăţii persoanelor au fost
prevăzute şi remedii. Astfel, alin. (5) al art. 5 C. proc. pen. prevede că orice persoană faţă de
care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are
dreptul la repararea pagubei suferite;
c. garantarea respectării demnităţii umane şi a vieţii private. Potrivit art. 11 C. proc. pen.,
orice persoană aflată în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie să fie tratată cu res-
pectarea demnităţii umane. Este necesar de asemenea, să fie respectate viaţa privată,
inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei.Încălcarea acestor norme atrage
răspunderea penală, faptele putând întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de:
- cercetare abuzivă (art. 280 C. pen.);
- supunerea la rele tratamente (art. 281 C. pen.);
- tortură (art. 282 C. pen.), textul incriminator fiind introdus în Codul penal prin Legea nr.
20/1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi codul de
procedură penală111.

111
Publicată în M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990.
 4. Persoana vătămată

Prin intrarea în vigoare a unei norme penale se creează raporturi juridice penale între stat, pe
de o parte, care are dreptul de a pretinde tuturor destinatarilor legii penale îndeplinirea obligaţiei
de conformare, prevăzute în norma de drept penal, şi destinatarii legii penale, pe de altă parte,
care au obligaţia de a nu săvârşi fapta interzisă.

În urma săvârşirii unei infracţiuni, ia naştere un raport juridic penal de conflict între stat, ca
titular al ordinii de drept şi infractor ca subiect activ, constând în dreptul statului de a aplica
sancţiunea prevăzută de norma penală încălcată (dreptul de a trage la răspundere penală) şi
obligaţia infractorului de a suporta sancţiunea (de a răspunde penal), ca urmare a nesocotirii
normei112.

De asemenea, din săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ia naştere şi un raport juridic
adiacent între persoana vătămată, ca subiect pasiv al infracţiunii şi infractor.

În urma aducerii acestui raport juridic în faţa organelor judiciare, subiecţii activi ai
raportului juridic penal devin subiecţi pasivi ai raportului de drept procesual penal, iar statul
devine subiect activ al raportului de drept procesual penal 113. Alături de aceştia, în procesul
penal poate participa şi persoana vătămată, în scopul participării la tragerea la răspundere
penală a infractorului, precum şi a îndeplinirii unei datorii civice de a preveni săvârşirea altor
infracţiuni114.

Persoana vătămată este persoana căreia i-au fost afectate drepturile şi interesele legitime
prin săvârşirea infracţiunii, această calitate dobândindu-se în mod automat, fără îndeplinirea
altor condiţii, prin săvârşirea infracţiunii115. În funcţie de sfera drepturilor şi intereselor legale
încălcate, vătămarea poate fi de natură fizică, morală sau materială.

În literatura de specialitate116 s-a susţinut că încălcarea prin infracţiune a unor drepturi

personale nepatrimoniale ale unei persoane nu poate fi compensată printr-o reparaţie materială.
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice117, în prezent
abrogat, consacra un nou sistem de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale tot prin mijloace
nepatrimoniale. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 54-55, persoanele ale căror drepturi
erau încălcate prin fapte ilicite aveau dreptul să se adreseze justiţiei pentru a obţine obligarea
autorului faptei ilicite la încetarea faptei păgubitoare, în caz contrar fiind obligate la plata unei
amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere.
Codul penal din 1936, cu modificări şi completări, prevedea la art. 92 alin. (2), că
despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi integrală
reparaţie a daunelor materiale sau morale suferite în urma săvârşirii infracţiunii. S-a creat astfel

112
A se vedea M. Zolyneak, M. Michinici, op. cit., p. 45

113
I. Gorgăneanu, Acţiunea penală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 18
114
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2014, p. 69
115
A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 69
116
Gh. Elian, Persoana vătămată în procesul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 13.
117
Publicat în B. Of. nr. 8 din 31 ianuarie 1954, abrogat prin dispoziţiile art. 230 din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011), la
data de 13 iunie 2011.
cadrul legal ca pentru daune morale să se poată acorda despăgubiri materiale, însă dispoziţiile
Decretului nr. 212/1960118 a înlăturat noţiunea de daune morale din conţinutul art. 92 alin. (2)
C. pen.
După adoptarea Constituţiei din 1965, a fost repusă în discuţie problema reparării băneşti a
daunelor morale. Instanţa supremă a admis că „persoana care a suferit o diminuare a capacităţii
de muncă prin săvârşirea infracţiunii, este îndreptăţită să primească echivalentul efortului
suplimentar pe care trebuie să-l depună”.
În prezent, doctrina şi practica judiciară au admis obligarea la plata unor despăgubiri pentru
daunele morale suferite în urma săvârşirii de infracţiuni.
4.1. Noţiunea de persoană vătămată
Codul de procedură penală anterior recunoaştea calitatea de parte vătămată oricărei persoane
care a suferit o vătămate materială sau morală prin săvârşirea unei infracţiunii pentru care
acţiunea penală se punea în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, însă
vătămarea unei persoane prin săvârşirea unei infracţiuni, nu ducea în mod automat la
dobândirea calităţii de parte vătămată119, deoarece persoana vătămată trebuia să-şi manifeste
voinţa, implicit sau explicit, pentru a fi considerată parte vătămată.
În prezent, conform dispoziţiilor art. 79 C. proc. pen. se prevede că persoana care a suferit
o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală, se numeşte persoană vătămată.
Persoana vătămată are calitatea de subiect activ în raport cu acţiunea penală, întrucât susţine
învinuirea ce i se aduce inculpatului şi contribuie la realizarea laturii penale a procesului penal.
Persoana vătămată nu poate valorifica pretenţii materiale. Pentru asemenea pretenţii,
persoana vătămată trebuie să se constituie parte civilă.
Categoria juridică de persoană vătămată prin săvârşirea infracţiunii nu trebuie confundată
cu noţiunea de victimă a infracţiunii. Aceasta, întrucât persoana vătămată poate fi atât persoana
fizică, cât şi persoana juridică, pe când victimă nu poate fi decât persoana fizică. Astfel,
persoana vătămată, în cazul unor infracţiuni ca „violul” (art. 218 C. pen.); „tâlhăria” (art. 233
C. pen.); „lipsirea de libertate în mod ilegal” (art. 205 C. pen.) nu poate fi decât o persoană
fizică.

4.2. Constituirea persoanei vătămate în procesul penal

Faţă de dispoziţiile Codului de procedură penală anterioare, când persoana vătămată trebuia
să-şi manifeste voinţa, implicit sau explicit, de a participa în procesul penal ca parte vătămată,
prin introducerea unei cereri de constituire ca parte vătămată în procesul penal, în prezent,
conform dispoziţiilor art. 81 alin. (2) C. proc. pen. persoana care a suferit o vătămare fizică,
materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta
organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.

Constatăm astfel că faţă de reglementarea anterioară, cadrul legal nu mai stabileşte un

moment limită până la care persoana vătămată poate interveni pe latura penală a procesului
penal, căci în ceea ce priveşte dispoziţiile privind participarea acesteia în calitate de martor în
procesul penal, acestea nu fac decât să reitereze dispoziţiile art. 82 din C. proc. pen. anterior,
deşi fără o justificare anume, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 115 alin. (1) C. proc. pen.

118
Publicat în B. Of. nr. 8 din 17 iunie 1960
119
I. Neagu, op. cit., p. 107.
că ,,orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a
subiecţiolor procesuali principali, deci şi ai persoanei vătămate”.

4.3. Drepturile persoanei vătămate

Faţă de dispoziţiile procesual penale anterioare care nu prevedeau în mod distinct în
cuprinsul unui articol dreturile persoanei vătămate, în prezent, prin dispoziţiile art. 81 alin. (1)
C. proc. pen., au fost prevăzute următoarele drepturi în procesul penal pentru persoana
vătămată:
- dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;

- dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii

şi de a pune concluzii;

- dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei;

- dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la

cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă
electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate;

- dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

- dreptul de a fi ascultată;

- dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;

- dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă

bine sau nu poate comunica în limba română. În cazurile urgente se pot folosi mijloace tehnice
de comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar şi că nu împiedică exercitarea
drepturilor persoanei vătămate;

- dreptul de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei soluţii de

netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege limba română;

- dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

- dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

- alte drepturi prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte dreptul persoanei vătămate de a fi reprezentată, amintim şi dispoziţiile

art. 80 alin. (1) C. proc. pen, conform căruia, ,,în situaţia în care în cauză există un număr mare
de persoane vătămate care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le
reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care persoanele vătămate nu şi-au
desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau
instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un
avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”.

În categoria altor drepturi pe care le are persoana vătămată în cursul procesului penal,
amintim: drepturile privind promovarea, exercitarea şi stingerea acţiunii penale, aici
menţionăm aspectele legate de declanşarea procesului penal, astfel că persoana vătămată poate
să stopeze declanşarea acestuia prin retragerea plângerii prealabile, prin împăcarea cu suspectul
sau cu inculpatul, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a
făcut din oficiu, acolo unde legiuitorul a prevăzut aceasta în mod expres violenţa în familie
(art. 199 C. pen.), înşelăciunea (art. 244 C. pen.), înşelăciunea privind asigurările (art. 245 C.
pen. ).
Având în vedere dispoziţiile art. 81 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora persoana
vătămată, în anumite situaţii poate să participe în calitate de martor în procesul penal,
considerăm că, persoana vătămată poate beneficia de măsuri de protecţie a martorilor, conform
dispoziţiilor art. 125-130 C. proc. pen., în anumite situaţii:
- când există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau
activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse
în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale;

- când persoana vătămată a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii sau ca urmare
a comportamentului ulterior al suspectului sau a inculpatului;
- când persoana vătămată este un minor.
În aceste situaţii, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi
dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 sau 127 C. proc.
pen., după caz.

4.4. Solidaritatea procesuală a persoanelor vătămate

Se poate vorbi de o solidaritate procesuală a persoanelor vătămate în situaţia în care în
aceeaşi cauză penală există mai multe persoane vătămate120.
În baza efectului extensiv al apelului, în cazul în care o persoană vătămată va declara apel
împotriva hotărârii judecătoreşti, instanţa de apel va examina cauza prin extindere şi cu privire
la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor,
fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea (art. 419 C. proc. pen.).
Solidaritatea procesuală se manifestă şi în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare
a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aceste cazuri,
plângerea prealabilă produce efecte in rem şi nu in personam. Datorită acestui aspect, când
infracţiunea săvârşită a vătămat mai multe persoane şi numai una dintre aceste persoane a făcut
plângere prealabilă, aceasta este suficientă pentru a subzista răspunderea penală a făptuitorului
(art. 157 alin. (2) C. pen.). Când fapta penală a fost săvârşită în participaţie, dacă plângerea
prealabilă a fost făcută şi se menţine numai cu privire la unul dintre autori, va opera răspunderea
penală pentru toţi autorii (art. 157 alin. (3) C. pen.).

Secţiunea a IV-a Părţile în procesul penal

1. Noţiunea de parte în procesul penal

Desfăşurarea procesului penal necesită participarea, în afara organelor judiciare analizate şi

a unor persoane care au un interes în cauză (persoana vătămată, partea civilă, suspectul sau
inculpatul, partea responsabilă civilmente) ori nu au nici un interes în cauză, dar participarea
lor este determinată de justa soluţionare a cauzei penale (martori, experţi, interpreţi, agenţă

120
Gh. Mateuţ, op. cit., p. 78.
procedurali ş.a.). Persoanele participante la procesul penal, în funcţie de poziţia procesuală pe
care o au, dobândesc anumite drepturi, dar şi obligaţii, corelative acestora.
Dintre participanţii la desfăşurarea procesului penal, un rol important îl au părţile, care pot
fi definite ca persoane fizice sau juridice, care au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc în mod direct
din exercitarea acţiunii penale şi acţiunii civile în cadrul procesului penal121.
Părţile, în doctrina procesual penală, au mai fost definite ca fiind subiecţi procesuali ale
căror interese contrarii se confruntă în litigiul dedus în faţa justiţiei122.
Dacă procesul penal este necesar părţilor (pentru realizarea intereselor lor legitime ce nu pot
fi atinse altfel), părţile sunt deopotrivă necesare procesului123.
După cum se ştie, procesul penal are două laturi – latura penală şi latura civilă. Părţile au
calitatea procesuală specifică laturii procesului penal în care îşi au localizate drepturile şi
obligaţiile legale. Vom întâlni astfel, părţi care au drepturi şi obligaţii determinate de exercitarea
acţiunii penale (inculpatul) şi părţi care au drepturi şi obligaţii determinate de exercitarea acţiunii
civile, găsindu-şi locul în latura civilă a procesului penal (partea civilă şi partea responsabilă
civilmente).
Părţile în procesul penal au, de regulă, interese contrare. Astfel, inculpatul încearcă, de cele
mai multe ori, să nege fapta săvârşită sau să recunoască o contribuţie cât mai redusă la
săvârşirea ei. Aceasta pentru a primi o sancţiune penală cât mai mică şi a suporta o despăgubire
cât mai redusă către partea civilă, iar partea civilă are interesul să se stabilească întregul adevăr
în cauză, pentru tragerea la răspundere penală, în mod corespunzător, a inculpatului sau pentru
a fi despăgubită proporţional cu prejudiciul suferit în urma infracţiunii săvârşite.
În unele cauze penale, datorită împrejurărilor în care au fost săvârşite faptele penale, pot fi
întâlnite mai multe părţi care au interese comune, existând între acestea o solidaritate
procesuală. Astfel, când fapta săvârşită a afectat, din punct de vedere material, mai multe
persoane (incendierea unei porţiuni de pădure, proprietatea mai multor persoane), pot exista
mai multe persoane civile cu interese comune. De asemenea, când fapta penală a fost săvârşită
în mod nemijlocit de către mai mulţi participanţi, va exista o solidaritate a coautorilor.
Punctul de vedere, potrivit căruia, statul, prin procuror, ar fi parte în procesul penal 124, a
rămas singular în literatura de specialitate. Aceasta şi pentru că în Codul de procedură penală,
la art. 32 alin. (2) sunt enumerate părţile în procesul penal, acestea fiind doar inculpatul, partea
civilă şi partea responsabilă civilmente.
Întrucât părţile, alături de organele judiciare, pot efectua acte procesuale, beneficiază de
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru a şi le putea realiza.
Pentru ca o persoană să fie parte în procesul penal, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii125:
a) Partea civilă, partea responsabilă civilmente şi inculpatul trebuie să aibă, sub aspect civil,
capacitate procesuală (legitimatio ad processum) atât de folosinţă, cât şi de exerciţiu. În cazul
persoanelor juridice care au calitatea de parte civilă, acestea dobândesc capacitatea de folosinţă
la data autentificării actului de constituire (statut sau contract) ori de la data actului de dispoziţie
care o înfiinţează, dată de la care aceşti agenţi economici dobândesc şi capacitate de exerciţiu.
În privinţa societăţilor comerciale, capacitatea de exerciţiu se dobândeşte din momentul
înmatriculării lor la registrul comerţului.

121
I. Neagu, op. cit., p. 100.
122
N. Volonciu, op. cit., p. 175.
123
S. Satta, Diritto procesuale civile, Padova, 1967, p. 72
124
V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 87.
125
I. Volonciu, op. cit., p. 176.
 În privinţa acţiunii civile, aceasta se porneşte şi se exercită şi din oficiu atunci când persoana
vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (art. 19 alin. (3) C. proc. pen.).
b) Să existe un interes al părţii pentru a se justifica astfel participarea sa la desfăşurarea
procesului penal.
c) Dreptul părţilor care exercită acţiunea civilă să nu fie supus unui termen sau unei condiţii
suspensive.

2. Inculpatul

2.1. Noţiunea de inculpat

Desfăşurarea oricărui proces penal este declanşată de existenţa unei persoane căreia i se
impută săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Codul de procedură penală anterior prevedea prin dispoziţiile art. 23, că „persoana împotriva
căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat”,
astfel că prin exercitarea acţiunii penale învinuitul devenea inculpat şi dobândea calitatea de
parte în proces. Pentru aceasta, din momentul dobândirii calităţii de inculpat, acesta dobândea
şi o serie de drepturi în procesul penal.
Conceptul de „inculpat” a fost preluat din limba franceză şi este de origine latină, desemnând
persoana aflată în greşeală.
Dispoziţiile art. 82 C. proc. pen. definesc inculpatul ca fiind persoana împotriva căreia s-a
pus în mişcare acţiunea penală, devenind astfel parte în procesul penal.
Rezultă că noţiunea de inculpat este definită în raport de momentul punerii în mişcare a
acţiunii penale. Dobândirea calităţii de inculpat presupune şi existenţa unei premise constând
într-o încălcare a legii penale, prin săvârşirea unei infracţiuni.
Mai înainte de modificarea Legii nr. 15/1968 privind Codul penal126, inculpatul putea fi doar
o persoană fizică faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală. După modificarea dispoziţiilor
Codului penal din 1968, prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului
penal127, au fost introduse condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice, dispoziţii care se
menţin şi în cuprinsul Legii nr. 286/2009 privind Codul penal128, astfel încât aceasta să poată
dobândi calitatea de inculpat în procesul penal prin săvârşirea unei infracţiuni şi punerea în
mişcare a acţiunii penale.
Dispoziţiile Codului de procedură penală, în acord cu prevederile instrumentelor juridice
internaţionale care ocrotesc minorul, cuprind prevederi care reglementează o procedură
specială în cauzele cu minori infractori (art. 504-520). Aceste norme conţin drepturi ale
inculpaţilor minori, dar şi norme speciale de desfăşurare a urmăririi penale şi a judecării lor.
Avem astfel în vedere referatul de evaluare a minorului, asistenţa juridică obligatorie în
cauzele cu minori129, şedinţa de judecată nepublică, participarea obligatorie a procurorului,

126
Codul penal din anul 1968 a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968, publicată în B. Of. nr. 79-79 bis/21 iunie
1969, a fost ulterior republicat în B. Of. nr. 55 -56/ 23 aprilie 1973 şi încă o dată republicat, în temeiul Legii nr.
140/1996, în M. Of. nr. 65 din 16 mai 1997
127
Publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006
128
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of., nr. 510 din 24 iulie 2009, modificată şi
completată cu dispoziţiile Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în M. Of. nr. 757 din 11 decembrie 2012
129
C. Turianu – Răspunderea juridică pentru faptele săvârşite de minori, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995,
p. 194.
citarea obligatorie a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea
unde se desfăşoară audierea, în cazul în care minorul nu a împlinit 16 ani.
Când infracţiunea a fost săvârşită de mai mulţi făptuitori care au capacitate penală şi sunt
cercetaţi şi judecaţi împreună, devin coinculpaţi. În cazul acestora, actele desfăşurate pe
parcursul procesului penal se caracterizează prin următoarele130:
- toate probele privind existenţa infracţiunii sunt opozabile tuturor coinculpaţilor;
- orice act efectuat de vreunul dintre coinculpaţi produce efecte faţă de toţi coinculpaţii, dacă
se referă la fapta sau circumstanţele în care s-a săvârşit;
- căile de atac folosite de unul sau unii dintre coinculpaţi profită tuturor coinculpaţilor, dacă
sunt admise;
- coinculpaţii răspund în mod solidar în legătură cu prejudiciul cauzat persoanei vătămate
prin săvârşirea infracţiunii.

2.2. Momentul dobândirii calităţii de inculpat

Potrivit Codului de procedură penală de la 1936131, procurorul punea în mişcare acţiunea
penală prin sesizarea judecătorului de instrucţie, iar în cazul infracţiunii flagrante şi a faptelor
pedepsite cu maximum 3 ani închisoare corecţională, efectua primele cercetări, după care
sesiza instanţa de judecată prin rechizitoriu (ceea ce însemna şi punerea în mişcare a acţiunii
penale).
Prin dispoziţiile Legii nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală132, acţiunea penală
putea fi pusă în mişcare de către procuror, în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, situaţie
în care învinuitul devenea inculpat, înainte de sesizarea instanţei de judecată, iar dacă urmărirea
penală se desfăşura fără punerea în mişcare a acţiunii penale, după terminarea cercetărilor
penale, dacă acestea duceau la concluzia că a fost săvârşită o faptă penală şi că învinuitul este
autorul acesteia, se întocmea un rechizitoriu prin care se dispune punerea în mişcare a acţiunii
penale, învinuitul dobândind calitatea procesuală de inculpat.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 279 C. proc. pen. anterior, prin intermediul
persoanei vătămate se putea pune în mişcare acţiunea penală iniţial, numai în situaţia în care
plângerea prealabilă se adresa direct instanţei de judecată (art. 279 lit. a) C. proc. pen.), ulterior,
intervenind modificări ale acestor dispoziţii prin art. 1 pct. 140 din Legea nr. 356/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură penală precum şi pentru modificarea altor
legi133, conform cărora plângerea se adresa organului de cercetare penală sau procurorului.
În prezent, legiuitorul a simplificat modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale, astfel
încât, coroborând dispoziţiile art. 14 alin. (2) C. proc. pen., cu dispoziţiile art. 82 C. proc. pen.
şi cu cele ale art. 309 C. proc . pen., constatăm că acţiunea penală se pune în mişcare de procuror
prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă
că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare
prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen., cu alte cuvinte ordonanţa fiind actul de inculpare.
Există însă şi o altă situaţie, conform art. 360 C. proc. pen., atunci când în cursul şedinţei de
judecată se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, iar preşedintele completului de
judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor, trimiţând încheierea de şedinţă
procurorului competent, astfel încât acesta poate declara că începe urmărirea penală, pune în

130
Gh. Mateuţ, Procedură penală, Partea generală, vol. I, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 75.
131
Codul de procedură penală din 1936, publicat în M. Of. nr. 66 din 19 martie 1936, abrogat prin Legea nr.
31/1968 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală a R. S. R. din 12 noiembrie 1969, publicată în
B. Of. nr. 147 din 13 noiembrie 1968
132
Publicată în B. Of. nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicată în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997
133
Publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006
mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat, actul de inculpare fiind în
acest caz declaraţia orală a procurorului.
După punerea în mişcare a acţiunii penale, calitatea de inculpat subzistă pe toată durata
exercitării acţiunii penale până la stingerea acesteia, potrivit dispoziţiilor art. 17 C. proc. pen.
Prin pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, inculpatul devine condamnat, care nu
este parte în procesul penal, nefiind enumerat în dispoziţiile art. 32 C. proc. pen. ca parte în
procesul penal, fiind subiect de drept penal execuţional, plasat în timp, în afara procesului
penal134.

2.3. Drepturile şi obligaţiile inculpatului

Prin intermediul dispoziţiilor art. 83 C. proc. pen. au fost prevăzute drepturile pe care le are
inculpatul pe parcursul procesului penal, însă sub aspectul obligaţiilor, acestea nu au fost
prevăzute în mod expres, în cuprinsul unui articol, ci se regăsesc în cuprinsul dispoziţiilor
Codului de procedură penală, urmând a le evidenţia.
2.3.1. Drepturile inculpatului
Inculpatului i se recunosc următoarele drepturi, potrivit dispoziţiilor art. 83 C. proc. pen.:
- dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că
dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii
acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

- dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a
acesteia;

- dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

- dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

- dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica

excepţii şi de a pune concluzii;

- dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;

- dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă

bine sau nu poate comunica în limba română;

- dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

- dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

- alte drepturi prevăzute de lege (dreptul de a fi reprezentat, dreptul de a ataca hotărârile

judecătoreşti pronunţate împotriva sa).

134
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 184
 Adaugăm acestor drepturi şi pe cel prevăzut la art. 364 alin. (4) teza I C. proc. pen., care consacră
dreptul inculpatului aflat în stare de deţinere de a solicita în scris, pe tot parcursul judecăţii, să fie
judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau numit din oficiu.
2.3.2. Obligaţiile inculpatului
Având în vedere că obligaţiile inculpatului rezultă din normele care reglementează
desfăşurarea procesului penal, vom enumera astfel câteva din obligaţiile pe care le are acesta
în cursul procesului penal. Astfel, inculpatul:
- are obligaţia de a se supune măsurilor procesuale (reţinerea, arestul la domiciliu, arestarea
preventivă, internarea medicală provizorie);
- obligaţia de a se prezenta la chemarea organelor judiciare, iar în cazul neprezentării putând
fi emis mandat de aducere împotriva sa;
- obligaţia de a comunica în scris orice schimbare de domiciliu în termen de 3 zile
- obligaţia de a păstra obiectele ce i-au fost lăsate în custodie, în urma percheziţiei domiciliare
- obligaţia de a păstra disciplina şedinţei de judecată.

3. Partea civilă

În cazul săvârşirii unei infracţiuni, pe lângă urmările socialmente periculoase este posibil să
se producă şi un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, astfel
încât infracţiunea să devină sursa unor obligaţii civile135. Pentru repararea prejudiciului
material sau moral, persoana vătămată are la dispoziţie opţiunea de a cere repararea
prejudiciului pe calea unei acţiuni civile.

3.1. Noţiunea de parte civilă

Prin săvârşirea unei infracţiuni se poate produce persoanei vătămate un prejudiciu material
sau moral care poate fi reparat prin intermediul unei acţiuni civile, care poate fi exercitată într-
un proces penal, fie alături de acţiunea penală, fie separat la o instanţă civilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. pen., „persoana vătămată care exercită acţiunea civilă
în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă”. Tot calitate
de parte civilă în procesul penal o au şi succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită acţiunea
civilă în cadrul procesului penal. Având în vedere că persoană vătămată în urma unei infracţiuni
poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, devine evident faptul că într-un proces
penal, calitatea de parte civilă o poate avea atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică.
3.2. Constituirea părţii civile în procesul penal
Calitatea de parte civilă poate fi dobândită de către o persoană fizică sau juridică. În
principiu se poate constitui parte civilă numai persoana care a fost vătămată nemijlocit prin
infracţiune. Această calitate se determină de către legea civilă şi poate izvorî din încălcarea
unui drept sau a unui interes legitim.
Constituirea ca parte civilă în procesul penal se poate face potrivit dispoziţiilor art. 20 C.
proc. pen. pe tot parcursul urmăririi penale, iar în faza de judecată, până la începerea cercetării
judecătoreşti, organele judiciare având obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate
acest drept.

135
I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2013, p. 308
 Modalitatea prin care persoana vătămată se poate constitui parte civilă în procesul penal este
printr-o cerere scrisă sau orală, iar în cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral,
organele judiciare au obligaţia de a consemna aceasta într-un proces verbal, dacă constituirea
ca parte civilă se face în cursul urmăririi penale, iar dacă aceasta se va face în faza de judecată,
atunci consemnarea se va face în încheierea instanţei de judecată.
Constituirea ca parte civilă în procesul penal se poate face atât de către persoana vătămată
sau de succesorii acesteia, cât şi de către alte persoane, potrivit legii.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (3) C. proc. pen., în cazul în care persoana vătămată
este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, atunci
acţiunea civilă se exercită de către reprezentantul legal al acesteia sau de către procuror (situaţie
în care este necesar a fi respectate dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) privind constituirea ca parte
civilă în procesul penal).
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 93 C. proc. pen. şi avocatul persoanei vătămate
poate formula cereri în numele acesteia, inclusiv în ceea ce priveşte constituirea ca parte civilă
în procesul penal.
În cazul în care termenul până la care se poate constitui parte civilă în procesul penal,
precum şi modalitatea în care trebuie formulată cererea de constituire ca parte civilă nu sunt
respectate, atunci persoana vătămată, precum şi succesorii acesteia pierd dreptul de a se mai
putea constitui parte civilă în cadrul procesului penal, dar vor putea cere repararea prejudiciului
prin introducerea acţiunii civile la o instanţă civilă.
Sub aspectul întinderii prejudiciului şi a posibilităţii reparării acestuia, dispoziţiile Codului
de procedură penală dau posibilitatea părţii civile ca până la terminarea cercetării judecătoreşti:
- să îndrepte erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;
- să mărească sau să micşoreze întinderea pretenţiilor;
- să solicite repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, în cazul în
care repararea în natură nu mai este posibilă.
În privinţa daunelor morale, o lungă perioadă de timp s-a aplicat concepţia rigidă a
inadmisibilităţii daunelor morale, impusă prin decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr.
7/1952 şi Decretele nr. 31/1954 şi nr. 212/1960. Începând cu anul 1990, în practica judiciară
au început să se aplice opiniile doctrinare privind admisibilitatea daunelor morale, iar prin art.
I pct. 8 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală
şi a unor legi speciale136 a fost introdus alin. (5) în cuprinsul art. 14 din Codul de procedură
penală anterior, care prevedea că ,,acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere
civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile”, dispoziţii similare regăsindu-se
şi în prezent în cuprinsul art. 19 alin. (5) C. proc. pen., potrivit căruia ,,repararea prejudiciului
material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile”.
Constituirea ca parte civilă în procesul penal este mai avantajoasă, deoarece exercitarea
acţiunii civile alături de acţiunea penală în procesul penal, permite obţinerea mai rapidă a
despăgubirilor (procesul penal fiind caracterizat prin celeritate).
Până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, se considera avantajoasă constituirea ca parte civilă nu numai ca urmare a celerităţii
procesului penal, ci şi ca urmare a dispoziţiile art. 15 alin. (4) C. proc. pen. anterior, conform
cărora acţiunea civilă era scutită de taxa de timbru judiciar dacă se exercita în cadrul procesului
penal.
În prezent, prin dispoziţiile art. 20 alin. (8) C. proc. pen. exercitarea acţiunii civile atât la
instanţa penală, cât şi separat la instanţa civilă este scutită de taxa de timbru judiciar,
armonizându-se astfel dispoziţiile procesual penale cu cele ale art. 29 alin. (1) lit. i) din O. U.
G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru137.

136
Publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003
137
Publicată în M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013
 3.3. Drepturile şi obligaţiile părţii civile
3.3.1. Drepturile părţii civile
Când, prin săvârşirea infracţiunii au fost cauzate prejudicii materiale sau morale, persoana
vătămată dobândeşte în mod automat o serie de drepturi, care, de regulă, sunt realizate în cadrul
procesului penal.
Pe parcursul procesului penal, partea civilă are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi persoana
vătămată, potrivit dispoziţiilor art. 85 alin. (1) C. proc. pen. Acestea sunt:
- dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;

- dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica

excepţii şi de a pune concluzii;

- dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei;

- dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale,

la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă
electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate;

- dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

- dreptul de a fi ascultată;

- dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;

- dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă

bine sau nu poate comunica în limba română;

- dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

- dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

- alte drepturi prevăzute de lege.

În baza dreptului de a fi reprezentată, menţionăm dispoziţiile art. 85 alin. (3) C. proc. pen.,
referitoare la posibilitatea desemnării unui reprezentant al părţilor civile, în situaţia în care
există un număr mare de persoane civile care nu au interese contrarii, în scopul reprezentării
intereselor în cadrul procesului penal.

În categoria altor drepturi, putem exemplifica drepturile privitoare la: îndreptarea erorilor
materiale, întinderea pretenţiilor, solicitarea reparării prejudiciului material prin plata unei
despăgubiri, prevăzute la art. 20 alin. (5) C. proc. pen.; renunţarea la pretenţiile civile,
prevăzută la art. 22 C. proc. pen.; posibilitatea încheierii unei tranzacţii, prevăzută la art. 23 C.
proc. pen.).

3.3.2. Îndatoririle părţii civile

 Îndatoririle părţii civile în procesul penal nu trebuie să fie înţelese ca obligaţii impuse de
lege (întrucât partea civilă poate renunţa oricând la calitatea sa, cu excepţia reprezentanţilor
persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă).
Acestea vor fi incluse ca necesităţi de conformare la normele de conduită procesuală în
scopul valorificării pretenţiilor cu privire la recuperarea prejudiciului138.
Astfel, cele mai importante îndatoriri ale părţii civile sunt139:
- de a se constitui parte civilă în faza de urmărire penală sau cel mai târziu în faţa instanţei
până la citirea actului de sesizare a acesteia;
- de a respecta ordinea luării cuvântului în dezbateri în faţa primei instanţe, partea civilă va
lua cuvântul după persoana vătămată;
- să nu depăşească termenul de 10 zile prevăzut de lege pentru declararea apelului;
- să indice natura şi întinderea pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se
întemeiază (art. 20 alin. (2) C. proc. pen.).

4. Partea responsabilă civilmente

În cazul în care se încalcă o normă juridică prin săvârşirea unei infracţiuni, se naşte un raport
juridic de drept substanţial între stat şi infractor, care dă dreptul statului prin organele judiciare
de a trage la răspundere penală pe cel care a săvârşit o infracţiune, prin exercitarea unei acţiuni
penale, răspunderea penală fiind în acest caz personală. Spre deosebire de răspunderea penală,
care este personală, răspunderea civilă poate reveni şi altor persoane decât infractorului,
respectiv părţii responsabile civilmente, care are în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate
drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.
Instituirea acestei calităţi procesuale are menirea de a proteja persoana care a suferit un
prejudiciu material sau moral împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului, în acest fel
instituindu-se o răspundere complementară, indirectă, şi anume răspunderea civilă delictuală
pentru prejudiciile materiale sau morale cauzate prin infracţiune140, astfel, răspunderea pentru
fapta altuia găsindu-şi aplicabilitatea şi în procesul penal.

4.1. Noţiunea de parte responsabilă civilmente

Conform dispoziţiilor art. 86 C. proc. pen., parte responsabilă civilmente este persoana
care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în
parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă
în procesul penal alături sau în locul inculpatului pentru prejudiciile cauzate persoanei vătămate
prin săvârşirea infracţiunii, fiind parte în procesul penal. În cazul în care fapta prevăzută de
legea penală a fost săvârşită de mai mulţi inculpaţi, vor fi introduse în proces toate persoanele
responsabile civilmente.
Răspunderea persoanei responsabilă civilmente este o răspundere civilă indirectă a unei alte
persoane pentru infracţiunea săvârşită, când făptuitorul, fiind insolvabil, nu a reparat
prejudiciul cauzat.

4.2. Persoanele care pot avea calitatea de părţi responsabile civilmente

138
Tr. Pop, indicat de I. Neagu, op. cit., p. 119.
139
I. Neagu, op. cit., p. 121.
140
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 198
 Având în vedere că stabilirea răspunderii persoanei responsabile civilmente în procesul
penal se realizeză în determinarea legii civile, aşa cum precizează dispoziţiile art. 86 C. proc.
pen., denotă faptul că nu orice persoană poate fi chemată să răspundă civil pentru prejudiciile
cauzate prin săvârşirea infracţiunii de către inculpat, ci numai persoanele care au vocaţie,
potrivit legii.
Dispoziţiile care reglementează angajarea răspunderii civile pentru faptele prevăzute de
legea penală săvârşite de alte persoane sunt cuprinse în Legea nr. 287/2009 privind Codul civil
şi în Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea
în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor
publice141.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, următoarele categorii de
persoane sunt persoane responsabile civilmente:
a. Potrivit dispoziţiilor art. 1372 C. civ., cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei
hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie
răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane.
În baza acestor dispoziţii, în cadrul procesului penal, vor răspunde următoarele categorii de
persoane:
- părinţii, tutorele, curatorul special sau oricare altă persoană care avea obligaţia de
supraveghere, pentru prejudiciile cauzate de minori;
- tutorele sau curatorul, pentru prejudiciile cauzate de persoanele puse sub interdicţie.
b. Potrivit dispoziţiilor art. 1373 C. civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat
de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor încredinţate.
Comitentul este persoana care în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia,
supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în
interesul său ori al altuia.
Pentru angajarea răspunderii acestuia, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii: existenţa
unui raport de prepuşenie; prepusul să fi săvârşit fapta în legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor încredinţate, condiţii ce trebuie dovedite de persoana vătămată142.
Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea
să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 22/1969, următoarele categorii de persoane sunt părţi
responsabile civilmente:
a. persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere precum şi orice alte persoane, în sarcina
cărora s-a stabilit o culpă pentru angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unor gestionari
fără respectarea condiţiilor legale privind vârsta, studii şi stagiu ori cele referitoare la
antecedentele penale (Legea nr. 22/1969, art. 28 şi art. 30), dacă gestionarii au produs un
prejudiciu prin fapte penale;
b. persoanele în legătură cu care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă
definitivă, că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din gestiunea sa, dacă le-
a dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta gestionează
astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969);
c. persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar (art. 10 şi următoarele din Legea
nr. 22/1969).
Deşi în cazul persoanelor menţionate mai sus ca fiind părţi responsabile civilmente în
procesul penal intervine o răspundere civilă pentru prejudiciul cauzat de o altă persoană prin

141
Publicată în B. Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969
142
T. S., s. pen., dec. nr. 4029/1973, în R. R. D. nr. 7/1974, p. 55
infracţiune, există unele elemente de diferenţiere, astfel că în timp ce în cazul persoanelor
prevăzute ca fiind părţi responsabile civilmente conform dispoziţiilor Codului civil, culpa este
prezumată, în cazul celorlalte persoane, menţionate conform Legii nr. 22/1969, culpa sau
foloasele materiale obţinute din săvârşirea infracţiunii trebuie dovedite143.
Tot în legătură cu calitatea de parte responsabilă civilmente exprimăm opinia Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie care prin Decizia nr. I/2005144 a statuat că ,,societatea de asigurare
participă în procesul penal în calitate de sigurător de răspundere civilă”, iar prin Decizia nr.
III/2010145 Curtea Constituţională a stabilit că ,,în procesul penal, Fondul de Protecţie a
Victimelor Străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, nu în
solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de
vehicule neasigurate”.
În reglementarea anterioară, conform dispoziţiilor art. 15 din Decretul nr. 221/1960 cu
privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice a plăţii impozitelor şi a taxelor
neachitate în termen şi a creanţelor băneşti ale organizaţiilor socialiste, precum şi cu privire la
executarea confiscării146, în prezent abrogat, puteau fi atraşi să răspundă civil, alături de
inculpat şi persoanele care au gospodărit împreună cu inculpatul ori au avut raporturi strânse
cu acesta, dacă s-a constatat că au obţinut foloase de pe urma infracţiunii săvârşite de autor. În
această situaţie, persoanele în cauză nu se puteau apăra invocând necunoaşterea activităţii
infracţionale a persoanei care a cauzat prejudiciul avutului public, deoarece era suficient să se
dovedească faptul că aceasta a realizat un beneficiu ilicit147.
Apreciem că în mod nejustificat a fost înlăturată această formă de răspundere, de vreme ce
răspunderea era atrasă numai în măsura în care trebuia să acopere prejudiciul creat prin
infracţiune şi de care anumite persoane profitaseră.
4.3. Modalităţi de constituire ca parte responsabilă civilmente
Persoana chemată să răspundă civil pentru infracţiunea cauzatoare de prejudicii, săvârşită
de altă persoană, devine parte responsabilă civilmente. Dobândirea calităţii de parte
responsabilă civilmente în procesul penal are loc pe două căi, şi anume:
- prin introducerea în procesul penal;
- prin intervenţie, în cazul în care consideră necesar.
Introducerea în procesul penal al părţii responsabile civilmente
Persoana responsabilă civilmente va fi atrasă în procesul penal la cererea persoanei care a
suferit prejudiciul material sau moral. Inculpatul nu are dreptul să ceară atragerea ca parte în
procesul penal a părţii responsabile civilmente.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 21 C. proc. pen., introducerea în procesul penal a părţii
responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, pe tot
parcursul urmăririi penale, iar în faza de judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti,
astfel că introducerea persoanei responsabile civilmente se va face la cererea părţii civile, fiind
un drept al acesteia şi nu al inculpatului148.

143
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 200
144
Publicată în M. Of. nr. 503 din 14 iunie 2005
145
Publicată în M. Of. nr. 866 din 23 decembrie 2010
146
Decretul nr. 221/1960, publicat în B. Of. nr. 10 din 1 iulie 1960, abrogat prin dispoziţiile art. 116 din
Ordonanţa nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, publicată în M. Of. nr. 23 din 31 ianuarie 1996
(abrogată prin Ordonanţa nr. 61/2002)
147
M. Popovici - Din practica judiciară referitoare la condiţiile de exercitare de către unităţile industriale a
acţiunii civile în procesul penal, în R. R. D. nr. 8/1977, p. 39-43
148
T.S., s. pen., dec. nr. 794/1974, în R. R. D. nr. 10/1974, p. 72
 Introducerea în procesul penal al părţii responsabile civilmente se poate face de altfel, tot în
conformitate cu prevederile art. 20 C. proc. pen. şi de către procuror, în cazul în care este vorba
despre exercitarea acţiunii civile de către acesta atunci când persoana vătămată este lipsită de
capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. În acest caz, termenul până la
care partea responsabilă civilmente va putea fi introdusă în procesul penal este acelaşi ca ăn
cazul anterior, adică pe tot parcursul urmăririi penale, iar în faza de judecată, până la începerea
cercetării judecătoreşti.

În cazul în care introducerea părţii responsabile civilmente în procesul penal a fost făcută
după începerea cercetării judecătoreşti, pretenţiile părţii civile faţă de partea responsabilă
civilmente nu vor mai putea fi valorificate în procesul penal, ci la o instanţă civilă, pe calea
unei acţiuni separate149.

Constituirea părţii responsabile civilmente prin intervenţie

Intervenţia în proces a acestei părţi poate avea loc din proprie iniţiativă, în cursul urmăririi
penale sau în faţa instanţei până la terminarea cercetării judecătoreşti. Întrucât partea respon-
sabilă civilmente are posibilitatea să intervină în procesul penal din momentul declanşării
acestuia, toate actele efectuate până la intervenţia din proprie iniţiativă îi sunt opozabile fără a
fi refăcute.
Partea responsabilă civilmente are interesul protejării drepturilor civile aparţinând
inculpatului şi ale sale, întrucât hotărârea definitivă a instanţei penale, cu privire la existenţa
faptei, a vinovăţiei şi a făptuitorului are putere de lucru judecat în faţa instanţei civile.
4.4. Drepturile şi obligaţiile părţii responsabile civilmente
4.4.1. Drepturile părţii responsabile civilmente
Conform dispoziţiilor art. 87 C. proc. pen., în cursul procesului penal, partea responsabilă
civilmente are aceleaşi drepturi procesuale ca şi persoana vătămată, drepturi pe care aceasta şi
le poate exercita în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile.
În acest sens, menţionăm că partea responsabilă civilmente are următoarele drepturi:
- dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;

- dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii

şi de a pune concluzii;

- dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei;

- dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la

cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă
electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate;

- dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

- dreptul de a fi ascultată;

149
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 216
 - dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;

- dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă

bine sau nu poate comunica în limba română;

- dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

- dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

- alte drepturi prevăzute de lege.

În procesul penal, partea responsabilă civilmente are aceleaşi drepturi pe care le are
inculpatul, în latura civilă a procesului penal şi va putea acţiona prin toate mijloacele procesuale
recunoscute părţilor în proces, pentru infirmarea sau restrângerea răspunderii civile. Între
inculpat şi partea responsabilă civilmente există solidaritate procesuală, actele pe care le rea-
lizează, cu rezultate favorabile sau nu, le sunt opozabile.
Partea responsabilă civilmente are o poziţie procesuală autonomă faţă de inculpat şi în baza
acestei poziţii va acţiona alături de inculpat, când au aceleaşi interese, dar şi distinct de inculpat,
când au interese diferite (de ex.: partea responsabilă civilmente vrea să dovedească faptul că
minorul, care a cauzat prejudiciul nu s-a aflat în grija sa, fiind încredinţat, în urma divorţului,
celuilalt soţ). Partea responsabilă civilmente poate să exercite calea de atac atunci când incul-
patul nu doreşte să uzeze de posibilitatea respectivă.
Astfel, în exercitarea acţiunii civile, potrivit art. 21 alin. (4) C. proc. pen., partea
responsabilă civilmente are toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat, şi anume:

- dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că

dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii
acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

- dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a
acesteia;

- dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

- dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

- dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica

excepţii şi de a pune concluzii;

- dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;

- dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă

bine sau nu poate comunica în limba română;

- dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

- dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

- alte drepturi prevăzute de lege.

 Conform dispoziţiilor art. 96 alin. (1) C. proc. pen., atunci când nu participă la proces, partea
responsabilă civilmente poate fi reprezentată.
De asemenea, partea responsabilă civilmente va putea folosi tot materialul de urmărire
penală aflat la dosarul cauzei, deşi nu este subiect în latura penală a procesului, ci este subiect
pasiv procesual în acţiunea civilă.
În procesul penal, partea responsabilă civilmente are interesul să dovedească că nu au fost
create prejudicii prin săvârşirea faptei ori că prejudiciul invocat de partea civilă este exagerat
sau că acţiunea civilă exercitată nu este întemeiată. Mai poate dovedi, de asemenea, că faptei
îi lipseşte caracterul penal sau a fost săvârşită în condiţii care exclud răspunderea penală;
4.4.2. Obligaţiile părţii responsabile civilmente:
Deşi legiuitorul nu a prevăzut în mod expres şi limitativ obligaţiile inculpatului, acestea
rezultă din normele care reglementează desfăşurarea procesului penal. În general, partea
responsabilă civilmente are obligaţiile pe care le are şi inculpatul în exercitarea acţiunii civile.
Astfel, partea responsabilă civilmente are următoarele îndatoriri:
- de a răspunde civil, pentru sau în solidar cu inculpatul pentru prejudiciul cauzat prin să-
vârşirea faptei. Aceasta este principala obligaţie a părţii responsabile civilmente;
- de a se prezenta la organele judiciare când este chemată;
- de a suporta executarea unui mandat de aducere;
- de a suporta unele măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune
şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare;
- de a păstra disciplina şedinţei de judecată.

Secţiunea a V-a Subiecţii procesuali care pot înlocui părţile în procesul penal
În procesul penal atât părţile, cât şi subiecţii procesuali principali pot fi înlocuite, în
condiţiile prevăzute de lege, de către alte persoane care dobândesc calitatea de subiecţi
procesuali cu poziţii procesuale diferite. Aceşti subiecţi procesuali sunt: succesorii,
reprezentanţii şi substituiţii procesuali.

1. Succesorii
Succesorii sunt persoanele fizice sau juridice care, în condiţiile legale, succed în drepturi
persoanele fizice decedate sau persoanele juridice reorganizate, desfiinţate sau dizolvate
(moştenitorii, organizaţiile succesoare în drepturi şi lichidatorii)150. Putem considera astfel, că
în cazul persoanei fizice, succesorii sunt moştenitorii, iar în cazul persoanei juridice, sunt
succesorii în drepturi sau lichidatorii.
Dacă una dintre părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce
în cauză unitatea succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc
în cauză lichidatorii.
Înlocuirea prin succesori nu poate avea loc pentru activităţile procesuale ce ţin de latura
penală a procesului, întrucât răspunderea penală este strict personală în cazul suspectului, iar
în cazul persoanei vătămate, dreptul de a participa în procesul penal, în latura penală, se stinge
o dată cu moartea sa.
Înlocuirea părţilor prin succesori este posibilă, întotdeauna, în privinţa laturii civile a cauzei
penale.

150
Gh. Mateuţ, op. cit., p. 86.
 În latura civilă a cauzei penale, succesiunea poate fi activă (translatioa activa), cât şi pasivă
(translatioa pasiva)151.
Succesiunea activă (translatio activa)
Conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) C. proc. pen. acţiunea civilă rămâne în competenţa
instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă
moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea
de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului
sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării.

Succesiunea pasivă (translatio pasiva)

Potrivit art. 24 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale
în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, în cazul
în care partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii
părţii responsabile civilmente.

Prin urmare, în cursul procesului penal, pot lua locul părţilor atât succesorii părţii civile
decedate sau desfiinţate în scopul reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune, cât şi
succesorii părţii responsabile civilmente decedate sau desfiinţate, după caz152.

Termenul până la care partea civilă trebuie să indice moştenitorii sau după caz succesorii în
drepturi sau lichidatorii este de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării,
desfiinţării sau dizolvării persoanei juridice.

Tot în termen de două luni, de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării sau dizolvării
persoanei juridice, conform art. 25 alin. (6) C. proc. pen., moştenitorii sau, după caz, succesorii
în drepturi ori lichidatorii părţii civile trebuie să îşi exprime opţiunea de a continua exercitarea
acţiunii civile, în caz contrar, instanţa va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.

De asemenea, instanţa va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care partea civilă
nu va indica moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente
în termen de două luni de la data la care a luat la cunoştinţă de deces, reorganizare, desfiinţare
sau dizolvare a părţii responsabile civilmente.

2. Reprezentanţii
La desfăşurarea procesului penal prezenţa unora dintre părţi sau subiecţi pocesuali principali
este necesară, dar nu în mod permanent, ci numai pentru anumite acte. Pentru a nu împiedica
normala activitate a organelor judiciare, dar şi a activităţii cotidiene a părţilor sau subiecţilor
pocesuali principali, legea a prevăzut dreptul acestora de a fi înlocuite prin reprezentare.
Reprezentantul este persoana care îndeplineşte, în lipsa unei părţi sau subiect procesual
principal, dar în numele şi interesul exclusiv al acesteia, activitatea procesuală necesară pentru
apărarea intereselor legitime ale acesteia153. Reprezentarea judiciară în procesul penal poate fi:

151
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 219
152
A. L. Lorincz, op. cit., p. 146-147
153
Gr. Theodoru, op. cit., p. 171.
legală (obligatorie) şi convenţională (voluntară)154. Pe cale de consecinţă şi reprezentanţii în
procesul penal sunt de două feluri:
a) reprezentanţi legali menţionaţi de dispoziţiile legale. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin.
(3) C. proc. pen., când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are
capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către
reprezentantul legal (părinte, tutore sau curator).

În cursul procesului penal, conform art. 491 C. proc. pen. şi persoanele juridice, când sunt
vătămate prin săvârşirea unor infracţiuni, sunt reprezentate la îndeplinirea actelor procesuale şi
procedurale de reprezentantul legal.

Codul de procedură penală prevede şi situaţia în care se instituie reprezentarea obligatorie,

conform art. 200 alin. (8) C. proc. pen., când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a
efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va reprezenta, în
absenţa avocatului ales.
Şi reprezentanţii legali pot fi la rândul lor reprezentaţi.
b) reprezentanţi convenţionali. Partea în proces poate încheia o convenţie cu o altă persoană
prin care s-o împuternicească să se prezinte în proces în numele şi interesul său, exercitându-i
drepturile procesuale şi îndeplinindu-i obligaţiile care-i revin. Mandatul poate să fie special, cu
împuternicire expresă de reprezentare pentru anumite acte ale procesului sau general, pentru
reprezentare în tot timpul procesului penal.
Conform dispoziţiilor art. 96 C. proc. pen., în cursul procesului penal, suspectul, inculpatul,
celelalte părţi, precum şi persoana vătămată pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care
prezenţa acestora este obligatorie sau este apreciată ca fiind necesară de procuror, judecător
sau instanţa de judecată, după caz.

Reprezentantul (legal sau convenţional) nu poate exercita drepturile procesuale ale

suspectului sau inculpatului care sunt „intuitu personae” şi nici nu poate, din proprie iniţiativă,
să renunţe la vreunul din drepturile părţilor pe care le reprezintă.
Reprezentant poate fi orice persoană cu capacitate deplină de exerciţiu, indiferent dacă are
sau nu calitatea de avocat.
Referitor la poziţia procesuală a reprezentanţilor, aceştia devin subiecţi procesuali şi nu părţi
în proces.
Reprezentanţii legali şi cei convenţionali pot efectua acelaşi acte juridice procesuale pe care
le poate efectua şi partea pe care o reprezintă, dacă aceasta ar fi participat la desfăşurarea
procesului penal. Reprezentanţii sunt obligaţi să facă tot ceea ce le permite legea în limitele
împuternicirii date de reprezentat, pentru apărarea intereselor acestuia.
Dacă mandatul de reprezentare este încredinţat unei persoane care nu are calitatea de avocat,
nu poate presta anumite activităţi, cum ar fi: punere de concluzii în şedinţa de judecată. În astfel
de situaţii, reprezentantul trebuie să fie asistat de un avocat.
Persoana vătămată, partea civilă - persoane fizice, lipsite de capacitate de exerciţiu, vor
acţiona în procese penale numai prin reprezentanţi legali.
3. Substituiţii procesuali
Substituiţii procesuali sunt persoanele care îndeplinesc activităţi procesuale, în cazurile
anume prevăzute de lege, în nume propriu, pentru realizarea unui drept al altei persoane.
Aceştia apar ca subiecţi în cadrul procesului penal ca urmare a unui drept procesual al lor, însă

154
N. Volonciu, op. cit., p. 144-145
pentru valorificarea unui interes al altuia, fiind liberi să aprecieze dacă intervin în vederea
realizării drepturilor procesuale pe care aceştia le au155.

Spre deosebire de reprezentant, care acţionează în numele şi interesul părţii pe care o

reprezintă, fiind obligat să acţioneze potrivit mandatului primit şi fiind răspunzător de
îndeplinirea obligaţiilor asumate, substituitul procesual acţionează în numele său, dar în interesul
părţii, având dreptul şi nu obligaţia să acţioneze, atunci când consideră necesar, fără a avea vreo
răspundere dacă nu acţionează156.

Astfel, potrivit art. 289 alin. (7) C. proc. pen., plângerea se poate face şi de către unul dintre
soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Prsoana pentru care acţionează
substituitul procesual poate să declare că nu este de acord cu actul procesual, aşa cum este cazul
persoanei vătămate care poate să declare că nu îşi însuşeşte plângerea.

De asemenea, conform art. 409 alin. (2) C. proc. pen., apelul poate fi declarat pentru inculpat
şi de soţul acestuia.

Secţiunea a VI-a Avocatul – participant în procesul penal

1. Consideraţii generale privind exercitarea profesiei de avocat

Deşi prin dispoziţiile Codului de procedură penală anterior, avocatul nu se regăsea în mod
distinct în categoria participanţilor la procesul penal, în prezent, prin dispoziţiile art. 29 C. proc.
pen. este prevăzut în mod expres de către legiuitor în categoria participanţilor în procesul penal,
aşa cum era firesc, ca urmare a contribuţiei acestuia la aflarea adevărului în procesul penal prin
exercitarea funcţiei procesuale a apărării, în considerarea necesităţii respectării principiului
fundamental al dreptului la apărare, care trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului
pentru care a fost recunoscut de lege.
În acest sens, şi Constituţia României consacră prin dispoziţiile art. 24 alin. (2) faptul că în
tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu,
dispoziţii preluate şi în cuprinsul art. 88 alin. (1) C. proc. pen.
De altfel, în prezent, organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este reglementată prin
dispoziţiile Legii nr. 51/1995157 şi prin statutul profesiei de avocat158.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat se exercită numai de
avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a
Barourilor din România, (denumită U.N.B.R.), fiind o profesie liberă şi independentă, cu
organizare şi funcţionare autonomă.
Primirea în profesia de avocat se realizează doar în baza unui examen organizat de U.N.B.R.,
cel puţin anual la nivel naţional, susţinut în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi
Perfecţionarea Avocaţilor.

155
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 228
156
G. Theodoru, op. cit., p. 174.
157
Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în M. Of. nr. 116 din 9
iunie 1995, republicată în M. Of. nr. 113 din 6 martie 2001, ultima republicare în M. Of. nr. 7 februarie 2011;
actualizată prin dispoziţiile Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal, (publicată în M. Of. nr. 757 din 11 decembrie 2012).
158
Adoptat prin dispoziţiile Hotărârii Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64 din 3
decembrie 2011, republicat în M. Of. nr. 33 din 16 ianuarie 2014.
 La începutul exercitării profesiei avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de
pregătire profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar, iar
după efectuarea stagiului, avocatul stagiar va susţine examenul de definitivare.
Calitatea de avocat definitiv se dobândeşte în baza unui examen organizat de U.N.B.R.,
anual şi la nivel naţional, potrivit prezentei legi şi Statutului profesiei de avocat sau prin
promovarea examenului de absolvire a Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea
Avocaţilor, în condiţiile prevăzute de Statutul profesiei de avocat. Examenul de definitivare a
avocatului se susţine în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea
Avocaţilor şi se desfăşoară în mod unitar, pe centre teritoriale, având la bază o metodologie
elaborată şi aprobată de Consiliul U.N.B.R.

Conform dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 51/1995, avocatul, la înscrierea în barou, trebuie
să depună în faţa consiliului baroului, în cadru solemn, următorul jurământ: ,,Jur să respect şi
să apăr Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile omului şi să exercit profesia de avocat
cu cinste şi demnitate. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” În cazul în care jurământul se depune fără
formulă religioasă, acesta va începe cu următoarea formulă: ,,Jur pe onoare şi conştiinţă!”

Poate fi membru al unui barou din România cel care îndeplineşte următoarele condiţii:
a. are exerciţiul drepturilor civile şi politice;

b. este licenţiat al unei facultăţi de drept cu durata stabilită de lege;

c. nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege;

d. este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei.

De asemenea, este considerat a fi nedemn de a fi avocat, cel care:

a. a fost condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru

săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
b. cel care a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească, sau a săvârşit abateri disciplinare grave,
sancţionate cu măsura excluderii din profesie, ca sancţiune disciplinară;
c. cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită prin
hotărâre judecătorească sau disciplinară.

Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu: calitatea de deputat sau senator, consilier
în consiliile locale sau judeţene; activităţi şi funcţii didactice în învăţământul juridic superior;
activitatea literară şi publicistică; calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator,
consilier fiscal, consilier în proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială,
traducător autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi
lichidare judiciară, în condiţiile legii.

De asemenea, avocatul nu poate îndeplini funcţia de expert sau de traducător în cauza în care
este angajat apărător.

Legea limitează exercitarea profesiei de avocat, în cazul în care avocatul exercită: o activitate
salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat; o ocupaţie care lezează demnitatea şi
independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri sau în cazul în care avocatul exercită
nemijlocit fapte materiale de comerţ.

Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat de către o

persoană fizică sau juridică care nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul
avocaţilor acelui barou constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau
activităţi prevăzută de art. 348 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.

Calitatea de avocat poate înceta în următoarele situaţii expres prevăzute de lege, şi anume:
în cazul în care avocatul renunţă în scris la exerciţiul profesiei; prin deces; în cazul în care
împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii din profesie ca sancţiune disciplinară; în cazul
în care avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl
face nedemn de a fi avocat, conform legii.

De asemenea, calitatea de avocat poate fi suspendată în următoarele situaţii: în caz de

incompatibilitate, pe durata existenţei acestei stări; pe perioada interdicţiei de a profesa, dispusă
prin hotărâre judecătorească sau disciplinară; în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a
contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări
sociale, timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a datoriilor; la
cererea scrisă a avocatului.

2. Participarea avocatului în procesul penal

Apărarea unei persoane în cursul procesului penal, reprezintă o activitate complexă şi
presupune participarea unui avocat, ales sau numit din oficiu, la desfăşurarea procesului penal,
pentru realizarea drepturilor procesuale ale persoanei pe care o reprezintă.
Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, avocatul are dreptul să asiste şi
să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor
organe de jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi instituţiilor publice,
precum şi în faţa altor persoane fizice sau juridice, care au obligaţia să permită şi să asigure
avocatului desfăşurarea nestingherită a activităţii sale, în condiţiile legii. Această activitate se
va desfăşura de către avocatul înscris în tabloul baroului, în temeiul unui contract încheiat în
formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.
Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor
cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, avocaţii fiind remuneraţi pentru
activitatea desfăşurată în cursul procesului penal. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 272 C. proc.
pen., cheltuielile necesare pentru retribuirea avocaţilor sunt incluse în cheltuielile judiciare şi
acoperite din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.
Avocatul, precum şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică sau să
îl modifice de comun acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei. Renunţarea
unilaterală a clientului nu constituie cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru
serviciile avocaţiale prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în
interesul procesual al clientului.
Apărătorul este un participant în procesul penal, fără a avea calitatea de parte, întrucât nu
urmăreşte un interes personal, dar poate să exercite toate drepturile părţii pe care o reprezintă.
Deşi se consideră că avocatul nu urmăreşte un interes personal, totuşi acesta poate exercita în
cursul procesului penal, drepturi procesuale în interes propriu.
 Astfel, în faza de urmărire penală, dispoziţiile art. 95 alin. (1) C. proc. pen. prevăd dreptul
avocatului de a formula plângere, potrivit art. 336 alin. (1) C. proc. pen, împotriva măsurilor
şi actelor de urmărire penală, dacă prin intermediul acestora s-a produs o vătămare a intereselor
sale legitime, de pildă în cazul în care este nemulţumit de onorariul inclus în cheltuielile de
judiciare stabilite prin ordonanţa de clasare, putând face plângere împotriva acestei ordonanţe.
De asemenea, şi în faza de judecată, conform art. 409 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., avocatul
poate introduce cerere de apel cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite.
Potrivit art. 3 din Legea 51/1995, activitatea avocatului se realizează prin:

a. consultaţii şi cereri cu caracter juridic;

b. asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire

penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor
judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane
juridice, în condiţiile legii;

c. redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor

prezentate spre autentificare;

d. asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi
publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;

e. apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime

ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi
cu orice persoană română sau străină;

f. activităţi de mediere;

g. activităţi fiduciare desfăşurate în condiţiile Codului civil;

h. stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al

avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a
părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate;

i. activităţile prevăzute la lit. g) şi h) se pot desfăşura în temeiul unui nou contract de asistenţă
juridică;

j. orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte desfăşurarea activităţilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b), avem
dispoziţii similare prevăzute la art. 88 alin. (1) C. proc. pen. Astfel, în cursul procesului penal,
avocatul asistă sau reprezintă părţile sau subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii, ceea
ce înseamnă că atât funcţia de asigurare a asistenţei juridice, cât şi pe aceea de reprezentare în
procesul penal va fi pentru inculpat, parte civilă şi parte responsabilă civilmente, cât şi pentru
suspect şi persoană vătămată.

De asemenea, dispoziţiile art. 88 alin. (4) C. proc. pen., reglementează distinct că părţile sau
subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentate de acelaşi
avocat, tot în acest sens exprimându-se şi dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995,
care prevăd că avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză
sau în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva părţii care l-a consultat mai înainte în legătură
cu aspectele litigioase concrete ale pricinii.

Conform dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, judecătorilor şi procurorilor
le este permis să pledeze numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor,
ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor, nefiindu-le îngăduit să se
folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a
parchetului.

Totodată, într-o cauză penală, avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza relaţii
niciunei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredinţată, decât dacă are
dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză, iar
dacă totuşi avocatul participă în calitate de martor într-o cauză penală, această calitate are
întâietate faţă de calitatea de avocat cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a
cunoscut mai înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauză. În cazul în
care este ascultat ca martor, avocatul nu va mai putea desfăşura nicio activitate profesională în
acea cauză.

2.1. Asistenţa juridică

Prin asistenţă juridică se înţelege activitatea desfăşurată de către avocaţi, pe parcursul

procesului penal, activitate care constă în lămuriri, sfaturi şi intervenţii în domeniul dreptului,
desfăşurate în sprijinul părţilor şi a subiecţilor procesuali principali159.

Actualul Cod de procedură penală a reglementat în mod distinct cazurile de asitenţă juridică
a suspectului sau a inculpatului, precum şi pe cele ale persoanei vătămate, ale părţii civile şi
ale părţii responsabile civilmente.

Asistenţa juridică pe parcursul procesului penal este fie, obligatorie, în cazurile expres
reglementate de lege, fie facultativă, de regulă, în sensul că partea este liberă să hotărască dacă
apelează sau nu la serviciile unui apărător.

Pornind de la dispoziţiile art. 10 alin. (5) C. proc. pen., conform căruia, organele judiciare
au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi
subiecţii procesuali principali pe tot parcursul procesului penal, legiuitorul a prevăzut dispoziţii
exprese care să reglementeze asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului.

2.1.1. Asistenţa juridică a suspectului şi a inculpatului în procesul penal

159
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 237
 Astfel, pe parcursul procesului penal, conform art. 89 alin. (1) C. proc. pen., suspectul sau
inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale,
al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să îi
aducă la cunoştinţă acest drept. Pentru situaţiile sus-menţionate, asistenţa juridică este asigurată
atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent.

Coroborând dispoziţiile art. 89 alin. (1) C. proc. pen. cu dispoziţiile art. 90 C. proc. pen,
situaţiile în care asistenţa juridică a suspectului sau inculpatului este obligatorie sunt:

- în cazul în care suspectul sau inculpatul este minor;

- când faţă de suspect sau inculpat s-a dispus măsura educativă privativă de libertate a
internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenţie, măsura preventivă privativă de
libertate a reţinerii sau arestării preventive, măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în
altă cauză;

- când organul judiciar apreciază că suspectul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur
apărarea;

- în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea

prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani;

- în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Pentru aceste cazuri când asistenţa juridică este obligatorie, în cazul în care suspectul sau
inculpatul nu şi-a ales un avocat, organul judiciar este obligat să ia măsuri pentru desemnarea
unui avocat din oficiu, care este obligat să se prezinte la solicitarea organului judiciar pentru a
asigura o apărare concretă şi efectivă în cauza dedusă judecăţii. În cazul în care suspectul sau
inculpatul îşi alege un avocat, după desemnarea unui avocat din oficiu, încetează delegarea
apărătorului din oficiu la prezentarea avocatului ales.

Dacă pe parcursul procesului penal, avocatul ales de către suspect sau inculpat lipseşte
nejustificat şi nu asigură substituirea sau refuză în mod nejustificat să exercite apărarea, este
necesar ca organul judiciar să ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl
înlocuiască, având obligaţia de a acorda acestuia din urmă un termen rezonabil şi înlesnirile
necesare pentru pregătirea unei apărări efective.

Printr-un proces verbal în cursul urmăririi penale sau prin încheierea de şedinţă, în cursul
judecăţii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, după caz, va face menţiune
despre această înlocuire şi despre termenul în care avocatul numit din oficu îşi va putea exercita
efectiv apărarea suspectului sau inculpatului.

Pentru situaţie similară produsă în cursul judecăţii, atunci când asistenţa juridică este
obligatorie, instanţa este obligată să ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care
să înlocuiască avocatul ales de către inculpat, acordând un termen de minimum 3 zile pentru
ca acesta să poată să îşi pregătească apărarea.

Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau
a inculpatului, atunci când asistenţa juridică a acestora este obligatorie, conform art. 281 alin.
(1) lit. f) C. proc. pen. sunt considerate nule. În această situaţie, invocarea nulităţii absolute
trebuie să se facă:

- până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul

urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;

- în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii;

- în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când

instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

În cazul în care se constată lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără
a asigura substituirea în cursul procesului penal, potrivit dispoziţiilor legii, sau se constată
refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, avocatul va fi sancţionat cu amendă
judiciară de la 500 lei la 5.000 lei, potrivit art. 283 alin. (3) C. proc. pen.

2.1.2. Drepturile avocatului suspectului şi a ale inculpatului

Pe parcursul procesului penal avocatul suspectului şi al inculpatului are o serie de drepturi

care sunt expres reglementate de către legiuitor în cuprinsul art. 92 C. proc. pen.

Astfel, în cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are următoarele
drepturi:

- dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală (cu excepţia situaţiei în care
se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare şi în cazul percheziţiei corporale
sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante);

- dreptul de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii
realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi (în acest caz, încunoştinţarea se face prin
notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un
proces-verbal). Asupra neîndeplinirii acestor dispoziţii care regelementează procedura
încunoştiinţării, avocatul are dreptul de a formula plângere, care se va adresa procurorului
ierarhic superior celui care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, care este obligat să
o rezolve în 48 de ore şi să comunice soluţia şi motivarea acesteia.

- dreptul de a formula plângere, potrivit dispoziţiilor art. 336-339 C. proc. pen.

- dreptul de a face plângere cu privire la nerespectarea confidenţialităţii comunicărilor dintre

avocat şi suspect sau inculpat, atunci când avocatul asigură asistenţa juridică a acestora, cu
excluderea probelor obţinute în acest caz. Asupra neîndeplinirii acestor dispoziţii, avocatul are
dreptul de a formula plângere, care se va adresa procurorului ierarhic superior celui care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală, care este obligat să o rezolve în 48 de ore şi să
comunice soluţia şi motivarea acesteia.

- dreptul de a aface plângere împotriva nerespectării dispoziţiilor relative la consultarea

dosarului, prevăzute la art. 94 C. proc. pen. Şi în această situaţie, avocatul are dreptul de a
formula plângere, asupra neîndeplinirii acestor dispoziţii, care se va adresa procurorului
ierarhic superior celui care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, care este obligat să
o rezolve în 48 de ore şi să comunice soluţia şi motivarea acesteia.

- dreptul de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei

apărări efective.

În cazul efectuării percheziţiei domiciliare, încunoştinţarea se poate face şi după prezentarea

organului de urmărire penală la domiciliul persoanei ce urmează să fie percheziţionată.

Atunci când avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de
urmărire penală, se face menţiune despre aceasta şi despre eventualele obiecţiuni formulate, iar
actul va fi semnat şi de către avocat.

În cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are următoarele

drepturi:

- dreptul de a consulta actele dosarului;

- dreptul de a asigura asistenţă juridică inculpatului;

- dreptul de a exercita drepturile procesuale ale inculpatului;

- dreptul de a formula plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni;

- dreptul de a participa la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi

libertăţi;

- dreptul de a formula plângeri, cereri şi memorii.

În cazul în care se constată lipsa avocatului de la audierea suspectului sau a inculpatului,

precum şi de la efectuarea oricărui act de urmărire penală, organele judiciare vor putea
desfăşura aceste activităţi, dacă există dovada că avocatul a fost încunoştiinţat potrivit legii.

2.2. Asistenţa juridică a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile

civilmente în procesul penal

Ca urmare a dispoziţiilor art. 93 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., persoana vătămată, partea
civilă şi partea responsabilă civilmente au dreptul să fie asistate de unul ori de mai mulţi avocaţi
în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele
judiciare sunt obligate să le aducă la cunoştinţă acest drept, situaţie în care, asistenţa juridică
este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent.

Şi în cazul persoanei vătămate sau a părţii civile, asistenţa juridică este obligatorie atunci
când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau
are capacitate de exerciţiu restrânsă.

În cazul în care organul judiciar apreciază că din anumite motive persoana vătămată, partea
civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, va dispune luarea
măsurilor necesare pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a părţilor, atunci
când asistenţa juridică a acestora este obligatorie, conform art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
sunt considerate nule. În această situaţie, invocarea nulităţii absolute trebuie să se facă:

- până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul

urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;

- în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii;

- în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când

instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

2.2.1. Drepturile avocatului persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile

civilmente în procesul penal

Pe parcursul procesului penal, legiuitorul a reglementat asigurarea asistenţei juridice a

persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente de către avocat, activitate
care trebuie să se desfăşoare cu respectarea drepturilor avocatului acestora.

Astfel, în cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii
responsabile civilmente are următoarele drepturi:

- dreptul de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii
realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi (în acest caz, încunoştinţarea se va face prin
notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un
proces-verbal);

- dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condiţiile art. 92 C. proc.
pen.;

- dreptul de a consulta actele dosarului;

- dreptul de a formula cereri şi a depune memorii;

 - dreptul de a beneficia de timpul şi de înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei
apărări efective.

De asemenea, în cursul procedurii de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, avocatul

persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are următoarele
drepturi:

- dreptul de aconsulta actele dosarului;

- dreptul de a acorda asistenţă juridică persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile
civilmente;

- dreptul de a exercita drepturile procesuale ale persoanei vătămate, părţii civile sau părţii
responsabile civilmente;

- dreptul de a formula plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni.

3. Reprezentarea

Spre deosebire de asistenţa juridică, reprezentarea constă în împuternicirea unei persoane

numită reprezentant de a îndeplini în cadul procesului penal, acte procesuale pe seama unei
părţi care nu se poate prezenta sau nu doreşte să se prezinte în faţa organelor judiciare160.

Reprezentantul este deci persoana împuternicită să îndeplinească, în cadrul procesului penal,

acte procesuale în numele şi în interesul unei părţi din proces care nu doreşte sau se află în
imposibilitate de a participa la activităţile procesuale, care participă în procesul penal în numele
şi în interesul părţii, dar care nu devine parte în procesul penal, ci doar un înlocuitor al
acestuia161.

Reprezentarea judiciară se poate face de persoane particulare sau de către avocaţi, însă
avocatul are dreptul de a pleda (ius pledandi), în timp ce persoana particulară nu are acest
drept162.

Legiuitorul reglementează această instituţie în cuprinsul art. 96 C. proc. pen. Astfel, în cursul
procesului penal, suspectul, inculpatul, celelalte părţi, precum şi persoana vătămată pot fi
reprezentaţi, excepţie făcând cazurile în care prezenţa acestora este obligatorie sau este
apreciată ca fiind necesară de către procuror, judecător sau de către instanţa de judecată, după
caz.

160
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală română. Partea
generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 248
161
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, Ediţia a II-a, Editura universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 79, apud
G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 66
162
Idem, p. 248
 În cursul procesului penal, avocatul poate reprezenta părţile sau subiecţii procesuali principali
dacă are împuternicire de reprezentare. De asemenea, avocatul poate cumula în cursul
procesului penal, atât asigurarea asistenţei juridice, cât şi calitatea de reprezentant, pentru
exercitarea unor drepturi ale părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali, având nevoie în
acest sens de o delegaţie de apărător, cât şi de un mandat special. Sunt prevăzute în acest sens,
dispoziţiile art. 289 alin. (3) C. proc. pen., situaţie în care, plângerea se poate face personal sau
prin mandatar, mandatul fiind unul special, iar procura rămâne ataşată plângerii.

Tot în acest sens, menţionăm dispoziţiile art. 414 alin. (3) C. proc. pen., potrivit căruia,
renunţarea la apel sau revenirea asupra renunţării la apel poate fi făcută personal de către
persoanele care pot face apel sau prin intermediul unui mandatar special, cât şi cazul prevăzut
la art. 415 alin. (1) C. proc. pen, când până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel,
persoana vătămată sau oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat, personal sau prin
mandatar special.

De asemenea, avocatul din oficiu care primeşte delegaţie de asistenţă juridică din partea
baroului de avocaţi, fără însă a avea asupra sa şi mandat de reprezentare din partea inculpatului,
nu va putea acţiona în cursul judecăţii în calitate de reprezentant163.

Reprezentarea poate fi convenţională sau legală.

Sunt situaţii de reprezentare convenţională în cuprinsul Codului de procedură penală, când

reprezentarea nu este condiţionată de existenţa unui mandat special, ca în cazurile menţionate
mai-sus, aşa cum se întâmplă în cazul reprezentării suspectului sau inculpatului de către avocat
la efectuarea percheziţiei domiciliare (art. 159 alin. (1) C. proc. pen.), la ridicarea de obiecte şi
înscrisuri (art. 159 alin. (1) C. proc. pen.), la efectuarea percheziţiei în sistem informatic sau a
unui suport de stocare a datelor informatice (art. 168 alin. (11) C. proc. pen.).

De asemenea, în situaţia menţionată la art. 20 alin. (6) C. proc. pen., avocatul se poate găsi
într-o situaţie de reprezentare legală, în cazul în care un număr mare de persoane care nu au
interese contrarii s-au constituit parte civilă şi nu şi-au desemnat un reprezentant comun, care
să le reprezinte interesele. În această situaţie, în scopul unei bune desfăşurări a procesului penal,
procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere
motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele, situaţie în care avocatul va
desfăşura activitatea de reprezentare în baza dispoziţiilor legii procesual penale164.

Conform art. 4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de
consilier juridic165, consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanţă şi reprezentarea
autorităţii sau instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are
raporturi de muncă, apără drepturile şi interesele legitime ale acestora în raporturile lor cu
autorităţile publice, instituţiile de orice natură, precum şi cu orice persoană juridica sau fizica,

163
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 249. În acest sens, a se vedea Î. C. C. J., s. pen., dec. nr. 2383 din
14 iunie 2011, document disponibil online în www.scj.ro
164
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 250
165
Publicată în M. Of. nr. 867 din 5 decembrie 2003
română sau străină; în condiţiile legii şi ale regulamentelor specifice unităţii, avizeaza şi
contrasemnează actele cu caracter juridic.

4. Consultarea dosarului

Conform dispoziţiilor art. 94 C. proc. pen., avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali

principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal.

Astfel, prin norme de drept procesual penal, legiuitorul a reglementat instituţia consultării
dosarului penal de către avocat, asigurându-se din acest punct de vedere dreptul la apărare, fapt
de necontestat fundamentat de altfel şi de prevederile art. 94 alin. (7) C. proc. pen., care
recunoaşte dreptul avocatului de a lua la cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire
penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi cu privire la
măsurile privative sau restrictive de drepturi.

Totodată, legiuitorul recunoaşte dreptul de a lua la cunoştinţă despre conţinutul dosarului de

urmărire penală şi părţilor şi subiecţilor procesuali principali, prin aplicarea întregului conţinut
al art. 94 C. proc. pen. acestora.

De altfel, în prezent, prin reglementarea consultării dosarului penal prin dispoziţii procesual
penale, legiuitorul nu a făcut decât să legitimeze activitatea organelor de urmărire penală, care
şi în lipsa unor dispoziţii expres prevăzute în Codul penal anterior, admiteau cererile de
consultare a dosarului în faza de urmărire penală166.

Prezentul articol prevede şi dispoziţii privind procedura de consultare a dosarului de

urmărire penală, sens în care în cursul urmăririi penale, avocatul face o cerere în vederea
consultării dosarului, procurorul fiind obligat să stabilească data şi durata consultării într-un
termen rezonabil, activitate pe care procurorul o poate delega prin ordonanţă către organul de
cercetare penală.

Modul de formulare al legiuitorului în acest caz dă posibilitatea unei inexacte interpretări, în

sensul că acest termen rezonabil se referă la durata de soluţionare a cererii avocatului în vederea
consultării dosarului sau termenul face referire la data şi durata în care avocatul are dreptul să
consulte dosarul de urmărire penală.

Considerăm că ambele situaţii sunt cele pe care legiuitorul a dorit să le cuprindă în textul
menţionat, astfel încât să nu se depăşească cu mult timp termenul în care se poate studia
dosarul, căci va fi afectat scopul acestei proceduri, şi anume realizarea dreptului la apărare, iar
asupra termenului rezonabil de consultare, acesta considerăm că trebuie să fie suficient, în
funcţie de complexitatea cauzei, în care această durată trebuie adaptată volumului de acte de

166
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 251
documentare procedurală din cuprinsul dosarului în cauză, în sprijinul asigurării asistenţei
juridice de către avocat.

De altfel, în legătură cu activitatea de consultare a dosarului de urmărire penală, pentru a fi

evitate unele interpretări, legiuitorul prevede în mod expres în cuprinsul art. 94 alin. (2) C.
proc. pen. care sunt activităţile specifice pe care le poate desfăşura avocatul.

Astfel, consultarea dosarului de urmărire penală presupune asigurarea respectării

următoarelor drepturi:

- dreptul d ea studia actele dosarului de urmărire penală;

- dreptul de a nota date sau informaţii din dosar;

- dreptul de a obţine fotocopii de pe filele dosarului de urmărire penală, pe cheltuiala

clientului.

Respectarea acestor drepturi, presupune corelativ obligaţia avocatului de a păstra

confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat la cunoştinţă cu ocazia consultării
dosarului cauzei.

Totuşi, activitatea de consultare a dosarului de urmărire penală poate fi restricţionată în cursul

urmăririi penale de către procuror, prin ordonanţă motivată, conform dispoziţiilor art. 286 alin.
(1) C. proc. pen., procurorul dispune asupra tuturor actelor sau măsurilor procesuale şi
soluţionează cauza prin ordonanţă). În cazul în care prin această activitate s-ar putea aduce
atingere bunei desfăşurări a procesului penal, există chiar o perioadă, după punerea în mişcare
a acţiunii penale, în care această activitate este restricţionată pe o durată de cel mult 10 zile. În
toate cazurile, însă, avocatului nu îi poate fi restricţionată consultarea declaraţiilor părţii sau
ale subiecţilor procesuali principali pe care acesta îi asistă sau îi reprezintă.

Toate aceste activităţi pe care le presupune consultarea dosarului nu pot fi restricţionate, dar
nici exercitate în mod abuziv.

În acest sens, conform dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen., abuzul de drept
constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi,
reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici, constituie abatere judiciară şi se
sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei.

5. Îndatoririle avocaţilor

În Capitolul III, Secţiunea a 2-a din legea nr. 51/1995 sunt prevăzute îndatoririle avocaţilor.
Astfel, avocatul trebuie:

- să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu;
 - să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală
ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat;

- să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională;

- să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces;

- să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei
cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens;

- să acorde asistenţă juridică în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către
barou. Asupra posibilităţii acordării asistenţei juridice gratuite, se exprimă dispoziţiile art. 71
alin. (2) din legea nr. 51/1995. Astfel, ,,în cazuri de excepţie, dacă drepturile persoanei lipsite
de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere, decanul baroului poate aproba acordarea
cu titlu gratuit a asistenţei de specialitate juridică”.

- să se asigure pentru răspunderea profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei;

- să participe la toate şedinţele convocate de consiliul baroului, la activităţile profesionale şi

la şedinţele organelor de conducere din care face parte;

- să ţină evidenţele cerute de lege şi de statut cu privire la cauzele în care s-a angajat şi să
achite cu regularitate şi la timp taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului
baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor din România şi ale filialelor;

- să restituie actele ce i s-au încredinţat persoanei de la care le-a primit;

- să poarte robă în faţa instanţelor judecătoreşti;

- să nu folosească procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul dobândirii

clientelei;

- să nu folosească mijloace de reclamă sau de publicitate în acelaşi scop.

Nerespectarea imputabilă a acestor îndatoriri profesionale constituie abatere disciplinară a

avocatului şi se sancţionează potrivit dispoziţiilor art. 89 din Legea nr. 51/1995.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 51/1995, în desfăşurarea activităţii sale, avocatul
este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost
încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, condiţie preluată de altfel şi prin
dispoziţiile art. 94 alin. (5) C. proc. pen., conform căruia în cursul urmăririi penale, avocatul
are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat cunoştinţă
cu ocazia consultării dosarului.

De asemenea, în cazul în care se constată lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat
din oficiu, fără a asigura substituirea în cursul procesului penal, potrivit dispoziţiilor legii, sau
se constată refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, avocatul va fi sancţionat cu
amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei, fiind obligatoriu informat şi baroul de avocaţi cu
privire la amendarea unui membru al său, potrivit art. 283 alin. (3) C. proc. pen. Amenda
judiciară aplicată constituie venit la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul
Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei,
după caz, potrivit legii.