1

CURS 5
TEORIA GENERALĂ A ACTELOR JURIDICE
ÎN PROCESUL PENAL

1. Consideraţii preliminare privind noţiunile de

act procesual şi act procedural.
Principiul libertăţii de formă a înscrisurilor judiciare

Ca orice altă activitate sau măsură procesuală, activitatea judiciară adiacentă în cazul
arestării preventive este iniţiată, dinamizată şi în final înfăptuită prin efectuarea unor acte
adecvate. Spre deosebire de activitatea principală care se realizează printr-un complex de acte
comune (Titlul V din Partea generală a Codului de Procedură Penală – intitulat Acte
procesuale şi procedurale comune), în cazul activităţii adiacente specifice arestări preventive,
complexul de acte prin care aceasta este înfăptuită, este disciplinat de norme speciale de drept
procesual penal, fapt ce particularizează şi natura juridică a acestor acte.
Pentru aprecierea corectă a naturii juridice şi funcţionalitatea actelor care concură la
luarea şi executarea măsurii arestării preventive vom expune câteva scurte consideraţii
generale privind noţiunea de act procesual şi act procedural.
Astfel, actele prin care se dinamizează şi se înfăptuieşte activitatea procesual penală
sunt privite ca instrumente sau mijloace juridice care servesc la desfăşurarea procesului
penal.1 Aceste acte juridice formează două categorii: acte procesuale şi acte procedurale şi
prin intermediul ambelor categorii sunt realizate activităţi din cadrul procesului penal.2
Chiar şi în lipsa unei definiţii sau clasificări legale, nu putem accepta echivalenţa
semantică dintre cele două categorii de acte juridice. Distincţia terminologică dintre actele
procesuale şi actele procedurale, nu este rezultatul unei interpretări doctrinare, ci are la bază o
distincţie conceptuală legală, făcută la nivelul Codului de Procedură Penală, căreia îi
corespunde o distincţie în conţinut între cele două categorii de acte.
Astfel, anunţând conţinutul diferit al acestor acte juridice. Titlul V al Părţii generale a
Codului de Procedură Penală este intitulat „Acte procesuale şi procedurale comune”, urmând

1
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice
ale codului de Procedură Penală Român, Partea Generală. Volumul V, ediţia a II-a, Editura
Beck, Bucureşti, 2003, p. 344.
2
I. Neagu, Tratat, Partea generală, op. cit., p. 624.
 2

ca apoi, în mod sistematic, să trateze în mod diferit regimul juridic al celor două categorii de
acte.
Indiferent însă de regimul lor juridic, atât actele procesuale cât şi actele procedurale,
privite ca subdiviziuni ale genului, sunt categorii de acte juridice, deoarece ele sunt
producătoare de consecinţe juridice.3
Conţinutul diferit al celor două categorii de acte juridice este surprins, în mod indirect,
prin reglementarea instituţiei comisiei rogatorii în procesul penal. Potrivit dispoziţiilor art.
132 C. proc. pen., nu pot face obiectul comisiei rogatorii „punerea în mişcare a acţiunii
penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea
celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale”. De asemenea, legiuitorul arată în mod
expres că pot forma obiectul unei comisii rogatorii cea de-a doua categorie de acte juridice,
respectiv „ascultarea unui martor, efectuarea unei cercetări la faţa locului, ridicarea unor
obiecte sau efectuarea oricărui act procedural”.
Plecând de la aceste dispoziţii, literatura de specialitate 4 califică actele procesuale ca
fiind manifestări de voinţă prin care organele judiciare şi părţile din proces dispun, în limitele
drepturilor pe care le au, cu privire la desfăşurarea procesului penal.
Este de esenţa naturii juridice a actelor procesuale faptul că acestea sunt acte de
dispoziţie cu privire la drepturi procesuale, în condiţiile şi formele prevăzute de lege.
Chiar dacă enumerarea legală conţinută de art. 132 cu privire la diferite exemple de
acte procesuale are în vedere exclusiv actele de dispoziţie oficiale, ale organelor judiciare,
aceasta nu presupune automat şi faptul că titularul unui act procesual nu poate fi şi un alt
subiect implicat în activitatea judiciară.
Astfel, câtă vreme legea oferă unui anumit participant în procesul penal drepturi
procesuale, indicând şi condiţiile şi forma de exercitare a acestor drepturi, manifestarea de
voinţă prin care se dispune cu privire la acest drept reprezintă un act procesual, indiferent că
aceasta vine de la un subiect oficial sau particular, principal sau secundar.
Prin urmare, dacă primesc calitate în acest sens, şi părţile pot dispune cu privire la
drepturile lor procesuale prin acte procesuale: spre exemplu, constituirea de parte civilă a
persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii este un act procesual, ca şi renunţarea la apelul
declarat de partea vătămată sau declararea recursului de către inculpat.

3
E. Florian, Diritto procesuale penale, vol. I, Torino, 1935, p. 117, citat de I. Neagu, Tratat,
op. cit., p. 624.
4
G. Theodoru, op. cit., p. 500-501.
 3

De asemenea, chiar dacă nu au calitatea de părţi în procesul penal, fiind subiecţi

particulari secundari, în măsura în care au primit legitimare procesuală, şi alţi participanţi pot
efectua acte procesuale; spre exemplu declararea apelului de către expert în condiţiile art. 362
lit. e C. proc. pen. sau chiar formularea plângerii împotriva actelor de urmărire penală de către
orice persoană interesată, în condiţiile art. 275 C. proc. pen..
În concluzie, actele procesuale, ca acte de dispoziţie, pot aparţine oricărui subiect
procesual câtă vreme acesta este titularul unui drept procesual recunoscut prin lege şi are
calitatea de a le proceda.
Tot prin raportare la dispoziţiile art. 132 C. proc. pen., putem caracteriza şi cealaltă
categorie de acte juridice, respectiv actele procedurale.
Acestea sunt instrumentele sau mijloacele juridice prin care se aduc la îndeplinire
sarcinile ce decurg din actele sau măsurile procesuale luate pe parcursul desfăşurării activităţii
judiciare.5 Actele procedurale reprezintă aşadar modalităţile prin care se concretizează, în
fapt, dispoziţia cuprinsă în actul procesual.
Sintetizând conţinutul celor două acte juridice, actul procesual reprezintă manifestarea
de voinţă sau actul de dispoziţie, în timp ce actul procedural presupune o activitate de aducere
la îndeplinire a acestei dispoziţii.
Actele procedurale implică din existenţa prealabilă a actelor procesuale sau a
măsurilor procesuale, caracterizându-se astfel ca derivate din acestea.6
De asemenea, ca şi în cazul actelor procesuale, în ciuda enumerării legale conţinute de
art. 132 C. proc. pen., actele procedurale sunt efectuate de organele judiciare sau
extrajudiciare cu atribuţii auxiliare,7 dar aceasta nu exclude posibilitatea efectuării lor şi de
alţi subiecţi neoficiali în procesul penal (efectuarea expertizei dispuse de organele judiciare,
predarea de către părţi de obiecte sau înscrisuri în urma dispoziţiei organului de urmărire
penală etc.).
Mai mult, fiind acte juridice derivate, de aducere la îndeplinire a unor dispoziţii
prealabile şi presupunând întotdeauna exercitarea unei activităţi, unele acte procedurale nu pot
fi efectuate decât de organe având o anumită mobilitate (organ de cercetare penală, procuror,
lucrători operativi) şi rar de instanţele de judecată.

5
V. Dongoroz, ş.a., op. cit., p. 344.
6
G. Theodoru, op. cit., p. 501.
7
În acest sen, potrivit art. 164 alin. 2 şi 3, actul procesual al instanţei de judecată prin care s-a
dispus luarea măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc.
 4

Concluzionând, aducerea la îndeplinire a unei activităţi judiciare (principale sau

secundare) presupune atât un act procesual de dispoziţie cât şi realizarea sa prin intermediul
unui anumit act procedural.
Excepţia de la această regulă o regăsim în etapa actelor premergătoare urmăririi
penale,8 în care, întrucât procesul penal încă nu a început, nu pot fi dispuse acte procesuale
sau măsuri procesuale; cu toate acestea actele premergătoare urmăririi penale au fost
caracterizate în literatura de specialitate 9 ca fiind acte procedurale cu natură şi funcţionalitate
specifice, plasate în afara procesului penal.
În ceea ce priveşte relaţia juridică dintre actele procesuale şi procedurale prin care se
realizează activităţi în procesul penal şi înscrisurile judiciare care compun dosarele penale,
sau cu alte cuvinte, relaţia juridică dintre actul conţinut şi actul formă,10 se impun câteva
aprecieri.
Astfel ca şi categorie de acte juridice,11 atât actul procesual, ca manifestare de voinţă
cu intenţia de a produce efecte juridice, cât şi actul procedural, ca operaţiune juridică de
aducere la îndeplinire a dispoziţiei cuprinse în actul procesual, sunt acte juridice în sens
negotium juris ( cu semnificaţia de operaţiuni juridice).
Atât actul procesual cât şi actul procedural, ca operaţiuni juridice, sunt dublate şi de un
suport material, cu rol probator, care consemnează sau redă manifestarea de voinţă ori
operaţiunea de aducere la îndeplinire a dispoziţiei, respectiv acte juridice în sens de
instrumentum probationis.
Prin urmare actele procesuale şi actele procedurale cunosc şi o formă materială în care
se exprimă, denumită şi înscris judiciar, având rol probator şi care compune dosarele penale.
În unele situaţii, în cazul în care privesc acte procesuale şi procedurale importante, înscrisurile
judiciare au un conţinut preconstituit. În acest sens amintim dispoziţiile generale privind
conţinutul sau cuprinsul actului prin care se ia o măsură de prevenţie (art. 137 C. proc. pen.),
privind cuprinsul procesului-verbal (art. 91 C. proc. pen.) etc.

8
Pentru detalii privind instituţia I. Neagu, Los actos procedentes e unas foreas vinculados al
desarrollo del proceso penal, în A.U.B., 1985, p. 59-63.
9
Cu titlu exemplificativ, I. Doltu, Natura juridică şi efectele pe plan procesual penal ale
actelor premergătoare, în Revista Dreptul nr. 10/2003, p. 210-213. Pentru detalii I. Neagu, op.
cit., p. 99-105.
10
M. Mercone, op. cit., p. 75.
11
Pentru aprecieri valabile şi în materie penală privind teoria actului juridic în general, Gh.
Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediţie
revăzută şi adăugită, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1995, p. 118.
 5

Spre exemplificarea relaţiei dintre actul conţinut (procesual sau procedural) şi actul
formă (înscrisul care îi atestă existenţa), în materia percheziţiei, ca procedeu de descoperire şi
ridicare a mijloacelor de probă, întâlnim: actul prin care se dispune percheziţia este actul
procesual de luare a măsurii ce emană de la judecător iar activitatea prin care se aduce la
îndeplinire dispoziţia şi se efectuează propriu-zis percheziţia este actul procedural efectuat de
procuror sau organul de cercetare penală.
Aceste acte sunt acte negotium juris care se materializează în înscrisuri judiciare
diferite, acte instrumentum probationis, după cum urmează: dispoziţia se materializează în
încheierea emisă de judecător iar aducerea la îndeplinire a dispoziţiei se materializează în
autorizaţia şi procesul verbal de efectuare a percheziţiei, al căror conţinut este preconstituit
prin dispoziţiile art. 100 alin. 41 şi art. 108 C. proc. pen..
Cu privire la cel de-al doilea sens al noţiunii de act juridic, instrumentum probationis,
înscrisurile judiciare reprezintă forma în care actele procesuale şi procedurale se manifestă în
realitatea externă. În acest sens, procesul penal român se conduce după principiul libertăţii de
formă în materia înscrisurilor judiciare, ce permite autorului actului să îl materializeze în
forma pe care o preferă.12
Cu toate acestea, în cazul actelor importante în procesul penal, forma acestora e
preconstituită prin lege, astfel că putem vorbi şi de o formă obligatorie. Această formă
obligatorie apare ca o excepţie de la principiul enunţat câtă vreme legiuitorul român acceptă
chiar şi o formă orală pentru unele acte de dispoziţie.
Astfel, persoana vătămată se constituie parte civilă printr-o cerere scrisă sau printr-o
declaraţie orală (art. 15 C. proc. pen.); dacă este prezent la ședința în care se pronunţă
hotărârea inculpatul poate declara apel oral, în şedinţă; procurorul poate pune în mişcare
acţiunea penală şi printr-o declaraţie orală în faţa instanţei de judecată (art. 336 C. proc. pen.).
În toate cazurile însă această manifestare de voinţă este consemnată, în scop probator,
într-un proces-verbal sau încheiere, dar această consemnare nu condiţionează producerea
efectelor manifestării de voinţă.
Principiul libertăţii de formă a înscrisurilor judiciare ca şi acceptarea formei orale
pentru unele acte de dispoziţie trebuie aplicate întotdeauna într-un context judiciar, procesual.
Prin urmare, libertatea oferită de normele de procedură în acest sens nu este una absolută,
aceasta privind numai forma actului nu şi modalitatea de efectuare sau de susţinere, care

12
Spre exemplu rezoluţia prin care organele de urmărire penală dispun în baza competenţelor
lor cu privire la activitatea judiciară nu are un conţinut stabilit aprioric prin lege, spre
deosebire de ordonanţa aceluiaşi organ.
 6

trebuie întotdeauna să se circumscrie solemnităţii actului de justiţie penală. În acest sens este
extrem de actuală şi pertinentă observaţia făcută în secolul al XVII lea de un mare procedurist
francez care spunea că „justiţia aproape nu este altceva decât formalitate şi ceremonie”13.
Doctrina14 clasifică actele juridice cu caracter procesual în mai multe categorii, însă
cum acest aspect excede sfera analizei noastre, le vom enumera fără a le detalia.
Categoriile de acte juridice sunt:
a) Acte originale şi acte derivate, respectiv reproducerii integrale sau parţiale ori
atestări ale actelor originale - copia, extrasul sau certificatul;
b) Acte comune ce privesc toate fazele procesului penal, cu caracter general (171-199
C. proc. pen.) şi acte speciale ce privesc doar anumite activităţi judiciare;
c) Acte judiciare aparţinând tuturor subiecţilor oficiali ai procesului penal şi acte
jurisdicţionale prin care instanţa de judecată soluţionează incidentele contencioase;
d) Acte obligatorii şi acte facultative;
e) Acte materiale, orale şi scrise, după modul lor de realizare;
f) Acte secrete şi acte publice, după modul în care ajung la cunoştinţa participanţilor în
procesul penal.

2. Hotărârile judecătoreşti prin care se dispune cu privire

la arestarea preventivă

2.1. Natura juridică şi felurile hotărârilor judecătoreşti pronunţate

în această materie.

Reluând consideraţiile expuse anterior, activitatea judiciară cu caracter adiacent prin

care se dispune arestarea preventivă, este iniţiată şi înfăptuită prin acte adecvate, ca orice altă
măsură procesuală. Aceste acte se concretizează în actul procesual de dispoziţie, prin care se
ia măsura şi actul procedural de aducere la îndeplinire a măsurii luate, prin care se execută
măsura.
Cele două categorii de acte reprezintă acte juridice în sens negotium juris, de
operaţiuni, ele materializându-se în înscrisuri judiciare care le atestă existenţa, ca acte juridice
13
P.Ayrault, L’ordre, formalite et instruction judiciaire, Lyon, Livre I, art.1, nr.2, citat de
I.Tanoviceanu, op.cit, prefaţă, pag.III
14
V. Dongoroz, ş.a., op. cit., p. 346-347; G. Theodoru, op. cit., p. 502-503; M. Marcone, op.
cit., p. 79.
 7

în sens instrumentum probationis. Pentru arestarea preventivă, actul procesual de dispoziţie,

ca manifestare de voinţă prin care se ia măsura şi înscrisul în care se consemnează sau se
reflectă material poartă aceeaşi denumire, de hotărâre judecătorească, însă identitatea de
denumire15 nu trebuie să sugereze şi o identitate de sens sau natură.
Competenţa exclusivă în dispunerea privării de libertate cu titlu provizoriu, sub forma
arestării preventive aparţine în prezent, pentru toate fazele procesului penal aceluiaşi organ.
În privinţa aceluiaşi organ competent în mod absolut, legea foloseşte o terminologie
diferită: în faza de urmărire penală arestarea preventivă se dispune de judecător, iar în faza de
judecată de către instanţa de judecată.
Această subliniere terminologică are în vedere faptul că funcţia procesuală 16 de
desfăşurare a judecării cauzelor penale, oferită de lege instanţelor de judecată în cea de-a doua
fază a procesului penal, este incompatibilă cu faza de urmărire penală, căreia îi corespunde o
funcţiune procesuală proprie.
În consecinţă, în faza de urmărire penală, actele procesuale de dispoziţie cu caracter
excepţional, cum sunt cele din materia privării de libertate provizorii, în măsura în care au fost
scoase din sfera de competenţă a organului judiciar ce exercită funcţia procesuală de
desfăşurare a urmăririi penale (respectiv procurorul), nu pot aparţine instanţei de judecată, ca
organ judiciar constituit17 potrivit legii, ci doar unui judecător.
Indiferent de terminologia folosită, din punct de vedere instituţional, actul prin care se
manifestă decizional acest organ judiciar are un caracter jurisdicţional, întrucât este rezultatul
unei activităţi de soluţionare a unui incident contencios, şi poartă denumirea de hotărâre
judecătorească.
Hotărârea judecătorească este în acelaşi timp şi un act oficial, caracterizat ca fiind cel
mai important act al procesului penal,18 singurul care se bucură, în condiţiile legii, de
autoritate de lucru judecat.
În sfârşit, pentru a conchide cu privire la natura juridică a hotărârii judecătoreşti
trebuie subliniat că acest act are şi un caracter obligatoriu. Acest caracter obligatoriu se
manifestă sub un dublu aspect: pe de o parte obligativitatea hotărârii judecătoreşti decurge din
autoritatea de lucru judecat, în sensul că dispoziţiile definitive se impun atât celor faţă de care
15
Identitatea de denumire a fost remarcată şi în literatura de specialitate. Vezi în acest sens, N.
Volonciu, op. cit., p. 453.
16
Cu privire la funcţiile procesuale vezi I. Tanoriceanu, Curs de procedură penală română,
Bucureşti, „Atelierele grafice Socec, Societate Anonimă”, 1913, p. 29;
17
I. Neagu, op. cit. p. 84-90;
18
I. Neagu, Drept procesual penal român, vol. II, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1979, p.
104.
 8

decurg obligaţii din exerciţiul acţiunii penale şi civile, cât şi autorităţilor publice, instituţiilor
şi organizaţiilor care funcţionează în statul de drept. Pe de altă parte hotărârea judecătorească
are un caracter obligatoriu şi în ceea ce priveşte conţinutul său, acesta fiind stabilit în mod
aprioric de legiuitor în cuprinsul art. 305 C. proc. pen. şi 355-357 C. proc. pen., fiind o
excepţie de la principiul libertăţii de formă a înscrisurilor judiciare.
Privită în sens larg,19 noţiunea de hotărâre judecătorească implică mai multe
clasificări, dintre care cea mai relevantă pentru efectele juridice pe care le presupune este cea
legală.
Astfel, potrivit art. 311 C. proc. pen., hotărârile judecătoreşti sunt de trei feluri:
sentinţe, decizii şi încheieri.
Sentinţele sunt hotărârile judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima
instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza. Tot prin
sentinţă se pronunţă instanţa şi în cazul în care soluţionează o problemă de natură
contencioasă dar care nu vizează fondul cauzei (art. 2781 alin. 8 lit. a şi b C. proc. pen.).
Decizia este hotărârea judecătorească prin care instanţa se pronunţă asupra apelului,
recursului, recursului în interesul legii precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în
rejudecarea cauzei. Toate celelalte hotărâri date de instanţe se numesc încheieri, potrivit
determinării abstracte făcute de art. 311 alin. 3 C. proc. pen..
Raportând aceste calificări generale la hotărârea judecătorească prin care se dispune în
materia arestării preventive, putem surprinde câteva aspecte particulare pentru felul acestei
hotărâri judecătoreşti.
Astfel, în faza de urmărire penală, actul procesual prin care organul judiciar
neconstituit încă într-o instanţă de judecată, dispune cu privire la arestarea preventivă, este
întotdeauna o încheiere.
Calificarea acestei hotărâri judecătoreşti ca fiind o încheiere corespunde atât
interpretării dispoziţiilor generale amintite mai sus, privind felurile hotărârilor judecătoreşti,
cât şi calificării exprese făcute de legiuitor.
Astfel, întrucât activitatea de soluţionare a propunerilor făcute în materia arestării
preventive, potrivit competenţelor funcţionale şi materiale ale instanţei de judecată, deşi de
natură contencioasă, nu este o activitate de rezolvare a fondului cauzei, a raportului principal
de conflict, dar şi datorită faptului că în mod repetat şi expres (art. 140 3, art. 146, art. 1491
etc.) legea foloseşte acest termen, hotărârea judecătorească în această materie nu poate fi
decât o încheiere.
19
V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 150.
 9

În ceea ce priveşte faza de judecată, se poate observa o necorelare între dispoziţiile

speciale din materia arestării preventive cu dispoziţiile generale privind judecata, referitor la
felul hotărârii prin care se dispune cu privire la arestarea în faza de judecată.
Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 1403 C. proc. pen., ce reglementează calea de
atac împotriva încheierii prin care se dispune arestarea în faza de judecată şi ale art. 160º,
privind arestarea inculpatului în faza de judecată, ar reieşi că hotărârea judecătorească în
această materie ar fi tot o încheiere motivată.
Dacă raportăm aceste dispoziţii la cadrul general privitor la hotărârile judecătoreşti,
dat de dispoziţiile art. 350 alin. 3 C. proc. pen., aplicabil şi în materia apelului şi recursului,
care prevăd că „instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra luării, menţinerii
sau revocării arestării preventive, ar reieşi că această hotărâre poate fi şi o sentinţă sau chiar o
decizie.
De lege ferenda, propunem eliminarea acestor contradicţii printr-o modificare
legislativă care să permită luarea, menţinerea sau revocarea măsurii preventive în faza de
judecată numai prin încheiere.
În acest fel ar fi facilitată şi activitatea procesuală, dar s-ar respecta şi una din
principalele garanţii împotriva privării de libertate arbitrare, respectiv calea de atac împotriva
acestei hotărâri. Cum această cale de atac îmbracă întotdeauna forma unui recurs separat
exercitarea sa ar fi mult uşurată dacă s-ar îndrepta împotriva unei încheieri (care şi redactează
mai repede) decât împotriva unei sentinţe sau decizii (care au un conţinut complex).
Indiferent de calificarea pe care o dăm hotărârii judecătoreşti prin care se ia măsura
arestării preventive, aceasta are prin excepţie o natură executorie, întrucât priveşte starea de
libertate a inculpatului sau învinuitului (art. 350 alin. 4). Acest caracter executoriu este
subliniat şi prin intervenţia expresă a legiuitorului care prevede că recursul declarat împotriva
hotărârii prin care se dispune luarea, prelungirea sau menţinerea stării de arest nu este
suspensiv de executare (art. 1403 alin. 8, art. 1401 alin. 3 C. proc. pen.).
2.2. Conţinutul hotărâri judecătoreşti prin care se dispune cu privire la
arestarea preventivă

Am arătat anterior identitatea terminologică folosită pentru a desemna atât

manifestarea de voinţă, ca act procesual, prin care se dispune cu privire la arestarea preventivă
cât şi suportul material în care se consemnează sau se concretizează această manifestare.
Ambele categorii de acte poartă denumirea de hotărâri judecătoreşti.
 10

Privit însă ca act formă, înscrisul judiciar prin care se dispune în această materie
(hotărârea judecătorească) are un caracter obligatoriu datorită conţinutului său preconstituit,
prefigurat prin două categorii de norme.
Astfel, conţinutul acestui act este stabilit aprioric atât prin dispoziţiile speciale, din
materia măsurilor de prevenţie, ale art. 137 (cuprinsul actului prin care se ia măsura
preventivă) cât şi prin dispoziţiile generale din materia hotărârilor judecătoreşti, ale art. 305
(cuprinsul încheierii de şedinţă).
În primul rând, tot cu caracter general trebuie subliniat faptul că hotărârea
judecătorească, ca act procesual constituie rezultatul deliberării, iar acest rezultat al deliberări
se consemnează într-o minută. Instanţa supremă a statuat, cu caracter obligatoriu, că şi în
cazul în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive,
trebuie întocmită o minută, sub sancţiunea nulităţii absolute.20
De asemenea, tot cu caracter general, ca şi orice altă hotărâre judecătorească,
încheierea prin care se dispune cu privire la arestarea preventivă trebuie să fie o încheiere
motivată. În acest caz, cerinţa motivării excede scopului general 21 pe care îl presupune
conţinutul oricărei hotărâri judecătoreşti, aceasta trebuind raportată la garanţiile procedurale
instituite la nivel european pentru eliminarea arbitrarului din materia privării de libertate.22
În lumina art. 137 C. proc. pen., în cuprinsul actului prin care se dispune cu privire la
arestarea preventivă trebuie să se arate fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul
de lege în care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită.
Pentru privarea de libertate, actul prin care se dispune aceasta, trebuie să indice cazul
prevăzut în art. 148, precum şi temeiurile concrete din care rezultă existenţa acestuia.
Aceste dispoziţii speciale completează dispoziţiile generale privitoare la cuprinsul
încheierii, prevăzute de art. 305 C. proc. pen., potrivit cărora aceasta trebuie să conţină:
a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică (în această materie, ședința se
desfășoară întotdeauna în camera de consiliu);
c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;

20
Î.C.C.J., Secţiile unite, Decizia de admitere a recursului în interesul legii nr. XVII/2005,
Monitorul Oficial nr. 119/08.02.2006.
21
S. Kahane, Structura şi conţinutul hotărârilor judecătoreşti în lumina noului cod de
procedură penală, în Revista Română de Drept nr. 6/1969, p. 24.
22
Cauza Georgieva c. Bulgariei, 16085/02, 3 Iulie 2008.
 11

d) numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte persoane care participă în

proces şi care au fost prezente la judecată;
e) enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în
care a fost încadrată fapta;
f) înscrisurile care s-au citit în şedinţă;
g) cererile de orice natură formulate de procuror, părţi şi de ceilalţi participanţi la
proces;
h) concluziile procurorului şi ale părţilor;
i) măsurile luate în cursul şedinţei.
Cu privire la conţinutul încheierii pronunţate în această materie, practica judiciară 23 a
statuat că, în cazul în care în dispozitivul încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă s-
au strecurat erori de natură să afecteze conţinutul măsurii sau executarea acesteia, înlăturarea
acestei erori pe cale necontencioasă, printr-o încheiere de îndreptare a erorii materiale şi nu în
contradictoriu, este lovită de nulitate absolută.

23
Î. C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4766/23.09.2004, www.scj.ro.