INTERESUL SUPERIOR AL MINORULUI

Originea noțiunii de interes superior al minorului provine din realizarea faptului că acesta este un individ
care are nevoi și drepturi proprii, distincte de cele ale părinților. Prin urmare interesul său ar putea fi diferit de cel
al părinților sau tutorilor săi. Așadar, este normal ca interesul copilului să prevaleze în fața altor interese atunci
când se iau măsuri cu privire la copil. Interesul superior al copilului ne privește în mod direct. Ideea conform
căreia copiii au interese care primează în fața adulților poate să pară o surpriză, dar, de fapt, reprezintă o concepție
modernă și justă care cel mai adesea nu este respectată. El reprezintă un principiu fundamental consacrat atât la
nivel internațional (Convenția cu privire la Drepturile Copilului – cel mai important document în materie), cât și
în legislația internă (Legea 272/2004 privind protecția și promovarea Drepturilor Copilului, dispozițiile art. 99-
110^1 C.Pen, etc).

Consacrare internațională:
Conform art. 3 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului:
„1. În toate acțiunile care îi privesc pe copii, întreprinse de instituțiile publice sau private de protecție socială, de
instanțele judecătorești, de autoritățile administrative sau de organele legislative, interesul superior al copilului va
avea o importanță prioritară.
2. Statele Părți se angajează să asigure protecția și îngrijirea necesare pentru bunăstarea copilului, luând în
considerare drepturile și obligațiile părinților săi, ale reprezentanților săi legali sau ale altor persoane responsabile
din punct de vedere legal pentru copil și, în acest scop, vor lua toate măsurile legislative și administrative
corespunzătoare.
3. Statele Părți vor veghea ca instituțiile, serviciile și unitățile responsabile de îngrijirea și protecția copilului, să
respecte standardele stabilite de către autoritățile competente, în special în ce privește siguranța, sănătatea, numărul și
calificarea personalului, precum și asigurarea unei supervizări competente.”
De asemenea, Recomandarea 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precizează ca un prim
principiu următoarele: "copiii nu trebuie sa mai fie considerați proprietatea părinților ci trebuie să fie
recunoscuți ca indivizi având propriile drepturi și nevoi".
Articolul 24 litera (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene precizează în același sens, că
în toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private,
interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.

Consacrare internă:
Pe plan intern, principiul a fost reglementat expres prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului:
„(1) Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum
și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului
interesului superior al copilului. (2) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu
drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora
acesta le-a fost plasat în mod legal. (3) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile
și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în
cauzele soluționate de instanțele judecătorești”.
Interesul superior al minorului nu este definit în clar de către legiuitor. Cu toate acestea Manualul
Judecătorilor editat de către ANPDC explică modul de cercetare al interesului superior al copilului la paginile 43
și 44. Se observă că, în materie civilă, decizia cu privire la încredințarea minorilor trebuie să țină cont de o sumă
de factori și nu trebuie în niciun fel să fie influențată de criteriul "sexului părinților". Astfel cele mai importante
aspecte pe care instanța ar trebui să le ia în considerare cu privire la încredințarea minorilor către un părinte sau
altul sunt:
 Nevoile fizice, emoționale și psihologice ale copilului inclusiv nevoia copilului de stabilitate;
 Opiniile și preferințele copilului în măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil;
 Natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și fiecare dintre cei doi soți;
 Natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și familiile extinse din partea mamei și respectiv din partea
tatălui;
 Capacitatea fiecăruia dintre părinți de a îngriji copilul și de a răspunde nevoilor acestuia;
 Capacitatea fiecăruia dintre părinți de a comunica și coopera cu celălalt părinte în chestiunile care privesc
copilul;
 Beneficiile pe care dezvoltarea și menținerea de relații semnificative cu ambii soți le au asupra copilului și
voința fiecăruia dintre aceștia de a susține dezvoltarea și menținerea unei relații cu celălalt soț;
 Orice formă de violență în familie;
 Istoricul îngrijirii copilului;
 Orice plan propus pentru îngrijirea și creșterea copilului.

Interesul superior al copilului poate fi diferit de la un caz la altul. De exemplu, interesul superior al copilului
care este agresat de către părinții săi poate fi acela de a fi separat din mediul abuzator și dat spre îngrijire
alternativă (conform art. 399 NCC). Sau, pentru alt exemplu, interesul superior al minorului de a continua să
rămână în spațiul geografic în care a locuit până la o anumită vârstă ar putea însemna schimbarea locuinței
minorului de la actualul părinte rezident (tatăl) care vrea să se mute în altă localitate către locuința actualului
părinte nerezident (mama) care rămâne pe loc în respectiva localitate chiar dacă anterior, cu ocazia pronunțării
divorțului, interesul superior al copilului a fost servit mai bine prin stabilirea locuinței sale la tatăl său care avea
un apartament mai mare, mai apropiat de școală, etc.
Într-o altă cauză (Sent. civ. nr. 155/F din 2 martie 2005 a Trib. București, Secția a V- a civ., publicată în Protecția
copilului și adopția. Practică judiciară. - Andreea Florina Mateescu, Ioana Cristina Gheorghe-Bădescu, Ed. Hamangiu,
2008, p. 167-169), în care minora și-a exprimat verbal dorința de a merge într-un centru de plasament, împreună cu frații și
surorile ei, întrucât acasă nu dispune de hrană, îmbrăcăminte și educație școlară, tribunalul a considerat că este în interesul
superior al copilului să fie instituționalizat într-un centru de plasament, deoarece viața copilului era periclitată din cauza
condițiilor insalubre din locuință, a faptului că nu era supravegheată, mama neîndeplinindu-și obligațiile de părinte. Dând
prevalență opiniei exprimată de minor prin prisma principiului interesului superior al copilului, tribunalul a apreciat că se impune a
fi menținută măsura plasamentului în regim de urgență având în vedere aspectele reținute în raportul privind situația copilului, din
care rezultă că mama acestuia este plecată în Italia, că minorul a rămas în grija bunicii materne, dar și declarația minorului care a
arătat că a plecat de acasă deoarece tatăl său îl bătea și nu se ocupa de îngrijirea lui, precizând, totodată, că dorește să rămână
în centrul de plasament.
În procesul penal, principiul interesului superior al minorului poate fi considerat și o expresie a principiului
libertății de exprimare a copilului, ca participant activ în cadrul procesului penal. Acest lucru presupune ascultarea
minorului respectându-se toate drepturile fundamentale ale acestuia: dreptul de a fi informat cu privire la orice
procedură din cadrul procesului, dreptul de a beneficia de asistență juridică specializată, asistență psihologică și
medicală, dreptul de a beneficia de măsuri preventive speciale (care să preîntâmpine lezarea acestuia), dreptul la
confidențialitate, dreptul de a fi protejat de orice formă de discriminare, dreptul de a fi tratat cu demnitate și
compasiune, dreptul la siguranță, dreptul de a fi protejat de vicisitudinile unui proces, etc.
Prin urmare, acestea sunt cele mai importante aspecte pe care trebuie să le avem în vedere în luarea
deciziilor privitoare la copil, fie că deciziile se iau de părinți împreună în cadrul procedurii notariale, fie că se iau
de către instantă în cadrul procedurii judiciare. Tot astfel, și în mediere, în luarea deciziilor cu privire la părinți,
mediatorul are obligația de a informa părțile și de a le sprijini în luarea deciziilor ținând cont de interesul superior
al copiilor lor.
Cu alte cuvinte, în luarea deciziilor privind minorii trebuie să avem în vedere permanent nevoile copilului,
trebuie să ținem cont și de opinia lui (în funcție de vârstă și maturitate), dar și de capacitatea părinților de a
răspunde nevoilor copiilor lor.