CURS I

FORMELE PRIVĂRII DE LIBERTATE ÎN

SISTEMUL ROMÂN DE DREPT. FORMELE AUXILIARE DE PRIVARE DE
LIBERTATE
1. Concept. Clasificare. Calificarea termenului de privare de libertate în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Criterii.

În sistemul constituţional actual,1 desfăşurarea activităţii judiciare de natură penală

oferă singurul cadru instituţional în care poate interveni privarea de libertate. Privită într-un
context mai larg, problematica raportului dintre recunoaşterea şi protejarea dreptului
fundamental pe de-o parte, şi acceptarea unor limitări ale conţinutului său, pe de altă parte, a
fost reglementată, la nivel constituţional, prin dispoziţiile art. 53 din Constituţie –
„restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi”.
Astfel, potrivit legiuitorului constituant, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi
poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea
securităţii naţionale, o ordinii, sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale,
ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.
Într-o societate democratică ţine de însuşi conceptul de libertate necesitatea exercitării
drepturilor şi libertăţilor instituite în cadrul unor coordonate morale, politice, religioase şi
juridice, care să asigure realizarea acestor drepturi şi libertăţi pentru toţi membrii societăţii. 2
De aceea, potrivit art. 29 alin. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede că:
„în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai
îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi

1
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării constituante din
21 noiembrie 1991 şi a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 233/21.11.1991 şi a
intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
Ulterior, a fost modificată şi completată prin Legea de Revizuire a Constituţiei nr. 429/2003
(publicată în Monitorul Oficial nr. 758/29.10.2003) şi a intrat în vigoare la 31.10.2003.
2
I. Muraru, M. Constantinescu, Studii Constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1990, p.
199.
respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei,
ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democrată.”
Revenind la contextul în care poate interveni privarea de libertate putem constata că
pentru toate celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale (art. 22-52 din Constituţie), cazurile în
care poate fi restrâns exerciţiul acestora, au atât un caracter excepţional cât şi unul
extraordinar, întrucât, prin natura lor sunt cirucumscrise unor situaţii limitate în timp (război,
calamităţi etc.).
Spre deosebire, modalitatea prin care libertatea individuală poate fi restrânsă (chiar şi
printr-o formă absolută ce implică privarea totală a dreptului, recunoscută la nivel
constituţional – instrucţia penală), deşi are un caracter excepţional prin raportare la subiectul
faţă de care se desfăşoară, are un caracter general, comun faţă de viaţa socială în ansamblul ei.
Raportându-ne la aceste coordonate, putem defini privarea de libertate ca fiind forma
instituţională, cu caracter exclusiv penal, recunoscută la nivel constituţional şi reglementată
detaliat la nivel procesual, în care intervine restrângerea exerciţiului libertăţii individuale, ca
libertate fundamentală.
Această definiţie are două consecinţe juridice imediate. Astfel, caracterul exclusiv
penal al privării de libertate, impus la nivel constituţional a eliminat posibilitatea, recunoscută
în legislaţia anterioară, ca această modalitate absolută de restrângere a libertăţii individuale să
mai poată interveni şi într-un alt context judiciar, cum ar fi cel civil.3
În al doilea rând, chiar dacă are un caracter absolut (prin raportare la conţinutul său),
în sensul că implică o privare totală de libertate, modalitatea de restrângere a libertăţii
individuale respectă regula proporţionalităţii consfinţită de art. 53 alin. 2. Astfel, chiar în
situaţia în care îmbracă formele sale excesive (detenţiunea pe viaţă), privarea de libertate nu
aduce atingere existenţei dreptului fundamental întrucât chiar şi detenţiunea pe viaţă este
remisibilă (putând fi iertată prin graţiere ulterior punerii în executare), reparabilă (putând fi
corijată în caz de eroare judiciară) şi adaptabilă prin individualizare (cunoaşte posibilitatea
liberării condiţionate).4

3
În vechea reglementare privarea de libertate putea fi dispusă şi în urma proceselor civile de
natură contravenţională prin închisoare contravenţională, Instituţia a fost desfiinţată prin
O.U.G. nr. 108/2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 747/26.10.2003.
4
Partizanii pedepsei cu moartea au susţinut că închisoarea pe viaţă nu este mai puţin crudă,
întrucât îl supune pe condamnat la o moarte lentă. Pentru lipsa de fundament a argumentului
şi pentru prezentarea unor controverse privind pedeapsa cu moartea a se vedea C. Bulai, B.
Bulai, Manual de Drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.
303-306.
 Singura sancţiune care afectează însăşi existenţa libertăţii individuale, ca drept
fundamental, este pedeapsa cu moartea, abolită în sistemul penal român prin Decretul Lege
nr. 6 din 10 ianuarie 1990, după ce fusese iniţial necunoscută pe timp de pace în România dar
apoi introdusă, menţinută şi aplicată de regimurile dictatoriale ce s-au succedat între 1938 şi
1989.
Chiar dacă proclamă caracterul exclusiv penal al privării de libertate, textul recunoaşte
implicit existenţa a două forme legale în care aceasta poate interveni. În considerarea
succesiunii normale a activităţii judiciare penale, legiuitorul constituant reglementează mai
întâi forma provizorie a privării de libertate, manifestată prin reţinere şi arestare preventivă,
pentru ca apoi să amintească de forma definitivă de privare de libertate, concretizată în
sancţiunile penale privative de libertate.
Dacă aplicarea ambelor forme de privare de libertate este posibilă decât ca urmare a
săvârşirii faptelor săvârşite de legea penală, forma provizorie intervine post delictum dar ante
judicium pe când forma definitivă intervine atât post delictum cât şi post judicium.
Acceptarea posibilităţii privării de libertate înainte de constatarea definitivă a
vinovăţiei laolaltă cu reglementarea detaliată a cadrului normativ în care poate interveni
reprezintă, în opinia noastră, o primă formă sui generis de consacrare, la nivel constituţional,
a tipului mixt de proces penal ales în sistemul nostru de drept. 5 Nu întâmplător, legiuitorul
constituant a ales să ofere o reglementare indirectă principiului prezumţiei de nevinovăţie în
cadrul reglementării mai largi a privării de libertate cu titlu provizoriu.
În acest context, experienţa istorică a demonstrat că este dificilă încercarea de a
concilia exigenţele modelului inchizitorial legate de lupta contra criminalităţii (impunitum non
relinqui facinus) cu cele ale modelului acuzatorial legate de apărarea socială (innocentem non
condemnari).6 Prin urmare, în considerarea a ceea ce releva în secolul XVIII juristul Mario
Pagano: „alegerea unui model de proces penal e semnificativă pentru nivelul de civilizaţie al
unui popor şi un indicativ pentru natura raporturilor dintre stat şi cetăţeni”, şi având în
vedere cadrului normativ general în care a fost plasat procesul penal român, putem
concluziona că la nivel constituţional s-a optat pentru un model mixt.7

5
Pentru punctarea modelului procesual actual şi al relaţiei cu prezumţia de vinovăţie, a se
vedea I. Neagu, Tratat, Partea generală, op. cit., p. 76-81.
6
M. Mercone, op. cit., p. 34-35.
7
Tipul mixt de proces penal corespunde modelului european actual. A se vedea M. Delmas-
Marty, Vers un modèle européen de procès pénal, în Culegerea Procès pénal et droits de
l’homme, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1992, p. 291-303.
 Acest model de proces penal este un sistem compus, ce presupune succesiunea a două
faze distincte, una instructorie cu natură preeminentă inchizitorială şi una jurisdicţională
(contradictorie) de natură predilectă acuzatorială, model ce acceptă privarea preventivă de
libertate.
Întrucât sunt recunoscute la nivel constituţional considerăm că cele două forme de
privare de libertate, cu caracter provizoriu şi cu caracter definitiv, sunt forme principale.
Pe lângă aceste forme principale de privare de libertate, din economia dispoziţiilor
procesual penale reiese că afectarea totală a libertăţilor individuale mai poate interveni şi ca
efect secundar al unei activităţi procesuale principale; în această modalitate se manifestă
formele auxiliare de privare de libertate.
Acestea sunt forme de privare de libertate întâlnite cu ocazia desfăşurării anumitor
proceduri judiciare şi intervin în cazul internării medicale ca măsură procesuală de siguranţă
(art. 162), în cazul executării mandatului de aducere (184 c. proc. pen.), în cazul efectuării
expertizei psihiatrice obligatorii (117 alin. 2), în cazul prinderii făptuitorului unei infracţiuni
flagrante (art.465 alin.3).
Existenţa acestor forme auxiliare de privare de libertate, deşi nereglementată expres,
este recunoscută în mod indirect de Codul de Procedură Penală, acestea beneficiind de
aceleaşi garanţii procesuale oferite în temeiul principiului fundamental al garantării libertăţii
persoanei în proces penal ca şi formele principale. Astfel, potrivit art. 5 alin. 3 C. proc. pen.,
dacă cel care împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive, s-a dispus internarea
medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul
să se adreseze instanţei competente, potrivit legii.
De asemenea, potrivit art. 5 alin. 4 C. proc. pen., orice persoană care a fost, în cursul
procesului penal, privată de libertate, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei
suferite, indiferent de forma în care a intervenit această privare. Această dispoziţie, ce dă
dreptul la reparaţii în cazul privării de libertate nelegale şi care nu distinge forma în care a
intervenit privarea de libertate, este reluată şi în art. 504 alin. 2 C. proc. pen..
Concluzionând, apreciem că putem defini privarea de libertate ca fiind forma
instituţională, cu caracter exclusiv penal, recunoscută la nivel constituţional şi reglementată
detaliat la nivel procesual, în care intervine restrângerea exerciţiului libertăţii individuale, ca
libertate fundamentală.
Formele în care intervine privarea de libertate în sistemul penal român pot fi
clasificate, după modalitatea de reglementare, natură juridică şi funcţionalitatea lor, în forme
principale şi forme auxiliare.
 Prin formele principale sau propriu-zise de privare de libertate înţelegem modalităţile
prin care este afectată total libertatea persoanei, reglementate în mod autonom şi principal,
având o evidentă natură juridică preventivă şi o funcţionalitate represivă de sine-stătătoare.
În considerarea acestor aspecte sunt forme principale de privare de libertate sancţiunile
penale privative de libertate (pedepsele, măsurile de siguranţă şi măsurile educative privative
de libertate), având caracter definitiv şi măsurile procesuale privative de libertate (reţinerea,
arestarea preventivă, măsura de siguranţă a internării medicale), având caracter provizoriu.
Formele auxiliare sunt modalităţi în care privarea de libertate intervine ca un efect
secundar al altei activităţi judiciare, afectarea totală a libertăţii fiind o consecinţă subsidiară şi
esenţial temporară a acestei activităţi principale.
Formele auxiliare de privare de libertate întâlnim în cazul executării mandatului de
aducere, în cazul efectuării expertizei psihiatrice obligatorii şi în cazul momentelor
preprocesuale ale procedurii speciale de urmărire a unor infracţiuni flagrante. Într-un cadru
extraprocesual şi evident neconstituţional mai întâlnim o formă de privare de libertate în cazul
măsurii administrative de conducere la secţie în vederea stabilirii identităţii, reglementată de
art.31 alin.1 lit.b din Legea nr.218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
În sens restrâns, ca o consecinţă a modalităţii exprese de reglementare, prin formele
principale sau propriu-zise de privare de libertate înţelegem pe cele care se aduc la îndeplinire
prin activităţi de sine stătătoare şi care presupun emiterea unor ordine prealabile, şi implică
legitimări sau împuterniciri speciale concretizate în mandate.
În acest sens, formele principale de privare de libertate sunt pedepsele privative de
libertate (detenţiunea pe viaţă şi închisoarea) şi măsurile preventive privative de libertate
(arestarea şi reţinerea) .
În general, calificarea unor măsuri luate cu ocazia desfăşurării judiciare de natură
penală, ca fiind privative de libertate, nu implică probleme deosebite dacă avem în vedere
sensul clasic al termenilor de arestare sau deţinere. Trebuie precizat că aceşti termeni sunt
utilizaţi cu acelaşi înţeles în art. 5 din Convenţia Europeană şi cuprind orice măsură, oricare i-
ar fi denumirea în dreptul intern, care are ca efect privarea unei persoane de libertate.8
Există însă şi situaţii intermediare sau marginale care au primit aceeaşi calificare
(măsuri privative de libertate) în jurisprudenţa Curţii:9 arestare la domiciliu, internarea în

8
C. Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I,
Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 287-288.
9
Pekov c. Bulgariei, 50358/99, 30 Martie 2006; Dacosta Silva c. Spaniei 69966/01, 2
Noiembrie 2006, Freimanis şi Lidmus c. Letoniei, 73443/01, 9 Februarie 2006, Berktay c.
Turciei, 22493/93, 1 Martie 2001; Bozano c. Franţei, 18 Decembrie 1986; Medvedijev şi alţi
spital a unei persoane arestate, asistarea la percheziţia locuinţei, perioadă în care s-a aflat sub
controlul Poliţiei, reţinerea în maşină pentru mai multe ore sau pe o navă pe mare timp de 16
zile etc.
Pentru a determina dacă o persoană este privată de libertate, în sensul art. 5, trebuie
plecat de la situaţia concretă şi luat în considerare un ansamblu de criterii cum ar fi: genul,
durata, efectele şi modalităţile de executare a măsurii considerate.10
Noţiunea de „privare de libertate” cuprinde un element obiectiv – deţinerea unei
persoane într-un anume spaţiu restrâns (limitat) pentru o perioadă de timp neneglijabilă. Dar o
persoană poate să fie considerată ca fiind privată de libertatea sa numai dacă, ca element
subiectiv – suplimentar, nu a consimţit la această privare de libertate.11
Privită în acest context, starea de privare de libertate este constatată prin existenţa a
trei factori importanţi:12 unul de natură subiectivă (lipsa consimţământului persoanei faţă de
care se ia măsura în sensul de a fi privată de libertate) şi doi de natură obiectivă: spaţiul
restrâns în care a fost ţinută şi timpul în care se impuseseră restricţii liberării sale.
Cu privire la consimţământ, acest prim factor, privit în sens negativ – lipsa sa, Curtea 13
a considerat că dreptul la libertate este prea important pentru ca o persoană să piardă protecţia
art. 5, pentru simplul motiv că a consimţit să fie luată în detenţie.
Întrucât privarea de libertate presupune, prin natura sa, o afectare în timp, chiar un
consimţământ iniţial, dat în vederea participării la efectuarea unor activităţi specifice de
natură judiciară, nu este considerat suficient pentru prelungirea perioadei în care libertatea
persoanei este afectată.
Această subliniere este importantă în a înţelege calificarea unei anumite situaţii care
presupune o participare benevolă imediată a celui faţă de care se efectuează activitatea
judiciară, urmată de un refuz de colaborare; în momentul în care persoana nu mai consimte la
afectarea libertăţii sale, începe să existe o privare de libertate.
Elocventă este situaţia în care o persoană se prezintă de bunăvoie în faţa organelor de
urmărire penală, ca urmare a citării sale ca martor, iar după ascultare i se prezintă procesul-
verbal de începere a urmării penale şi de aducere la cunoştinţă a învinuirii, capătă calitatea de
învinuit şi este privată de libertate, ca urmare a emiterii unei ordonanţe de reţinere.

c. Franţei, 3394/03, 10 iulie 208 în D. Bogdan, op. cit., p. 7-8.

10
Foka c. Turciei, 28940/95, 24 Iunie 2008.
11
Storck c. Germaniei, 61603/00, 16 Iunie 2005 în D. Bogdan, op. cit., p. 9.
12
S. Trechsel, „Human Rights in criminae Proceedings”, Oxford University Press, 2005, p.
412 şi următoarele.
13
I. I. c. Bulgariei, 44082/98, 9 Iunie 2005; David c. Moldovei 41578/05, 27 Noiembrie 2007
în D. Bogdan, op. cit., p. 10.
 Lipsa consimţământului poate fi dedusă nu numai din mijloacele fizice de reţinere a
unei persoane (cătuşe, închiderea într-o cameră) ci şi din mijloace psihice, este suficient ca
persoana respectivă să aibă impresia că nu poate părăsi încăperea respectivă fără consecinţe
serioase, incluzând întoarcerea sa cu forţa, mai ales în situaţia în care este sub supraveghere
permanentă.14
În ceea ce priveşte factorul timp, durata a fost considerată iniţial ca fiind esenţială 15 în
calificarea privării de libertate în sensul că un conţinut redus exclude această apreciere.
Recent însă Curtea16 a apreciat că art. 5 se aplică şi celor mai scurte privări de libertate, mai
ales că unele forme instituţionalizate de privare de libertate, durează, prin efectul legii maxim
24 de ore.
Cu privire la factorul spaţiu, în marea majoritate a cazurilor de privare de libertate în
context penal, această problemă nu pune probleme deosebite, persoanele rămânând într-un
local delimitat, deşi este clar că nu se poate defini cu precizie o suprafaţă determinată în care
să existe o privare de libertate şi dincolo de care să fie vorba numai de o restrângere a
libertăţii de mişcare.17
Totuşi, în anumite circumstanţe, este posibil ca o persoană, deşi privată de libertate, să
fie afectată de o schimbare substanţială a regimului de detenţie: spre exemplu, într-o cauză,
măsura arestării preventive fusese înlocuită cu măsura arestului la domiciliu, dar aplicarea
efectivă a acestei schimbări a măsurii preventive întârziase, conducând la concluzia privării de
libertate pentru perioada de timp suplimentară petrecută în arest preventiv.

14
H. L. c. Regatul unit, 45508/99 în D. Bogdan, op. cit., p. 10.
15
C. Bârsan, op. cit., p. 290.
16
Foka c. Turciei, 28940/95, 24 Iunie 2008; Iliya Stefanov c. Bulgariei, 65755/01, 22 Mai
2008.
17
S. Trechsel, op. cit., p. 413.