UNIVERSITATEA ”ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DRTEPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

MASTER – DREPT PENAL ȘI CRIMINALISTICĂ

REFERAT LA DISCIPLINA – LIBERTĂȚILE PUBLICE

ȘI DREPTUL PENAL
TEMA – LIBERTATEA DE EXPRIMARE ȘI LIMITELE
EI PENALE

STUDENT: BOLOGAN DOINA

ANUL I, GR. I
Profesor coordonator: Nemțoi Gabriela

2021
 Cuprins
Introducere.................................................................................................................................................3
Importanta temei.........................................................................................................................................3
Limitele penale ale libertății de exprimare..................................................................................................4
Cauza din 28 septembrie 1999, 28114/95...................................................................................................5

Introducere
 Drepturile și libertățile fundamentale ale omului constituie baza juridică a statului de
drept modern, suportul conceptual și normativ pe care este edificată democrația contemporană.
Prin opoziție, în sistemele totalitare, în regimurile dictatoriale, în orânduirile nedemocratice,
conduse de pe poziții autoritariste, autocratice și oligarhice, drepturile și libertățile fundamentale
ale omului nu sunt respectate, chiar dacă, în scop propagandistic, în cele mai multe rânduri, sunt
prevăzute de Constituție și de legislație.
Drept exemplu, cei care au trăit sub dictatura lui Ceaușescu își amintesc, probabil, că nu
aveau voie să vorbească liber, să poarte plete sau să călătorească în Occident. Două dintre
motivele pentru care regimul ceaușist a devenit odios au fost obstrucționarea liberei conștiințe și
sugrumarea libertății de exprimare. Din cauza lor, a lipsei de speranță și a sărăciei, a ieșit lumea
în stradă în decembrie 1989 și au murit peste o mie de tineri.
Pentru prima dată, după aproape jumătate de secol, presa și-a putut exprima liber punctul
de vedere, prin toate mijloacele sale, presa scrisă, radio și televiziune, a putut transmite
informații necenzurate, opinii opozante și polemici, fără să se teamă de repercursiunile acestora.
Drepturi cetățenești pe care astăzi le luăm de-a gata și ni se par absolut firești nu existau
în alte vremuri. Pe când, astăzi, este cunoscut faptul că în toate țările din lume, indiferent de
modalitățile de exercitare a puterii, de felul în care principiile democrației sunt implementate și
acceptate în viața statului și aici facem referire fie la țări care se găsesc în curs de dezvoltare sau
în cele dezvoltate există grupuri de persoane care luptă pentru un acces deplin la libertatea de
exprimare, motivele fiind diverse – sărăcia, discriminarea ori convingerile religioase, etc.

Importanta temei

Libertatea de exprimare este un drept constituțional, fundamental ce face parte din

categoria drepturilor și libertăților fundamentale, fiind reglementat atât în Declarația Universală
a drepturilor omului, în Convenția europeană a drepturilor omului, precum și la nivelul fiecărui
stat democratic.
De asemenea libertatea de exprimare este un drept recunoscut în instrumente juridice
internaționale, europene, cât și la nivel constituțional, așadar, fiecare cetățean trebuie să
cunoască faptul că în baza acestui drept fundamental își poate exprima liber ideile, opiniile și
credințele indiferent de mijloacele ori procedeele folosite.
Acest subiect este de o importanță majoră pentru că așa cum am arătat și mai sus
libertatea de exprimare nu este nelimitată. Ceea ce vreau să scot în evidență este faptul că
libertatea de exprimare, ca și alte drepturi și libertăți, vine la pachet și cu câteva limitări, cum ar
fi materialele protejate prin drepturi de autor sau informațiile cu caracter personal. De aceea
consider că este imperativ să cunoaștem care sunt limitele exacte ale acestei libertăți. În așa mod
vom putea ușor reglementările drepturilor și libertăților al căror rol este de a menține echilibru
între acestea de reglementările excesive, care de fapt limitează numărul de voci în spațiul public,
acest lucru fiind periculos pentru democrație.
Este cunoscut faptul că un rol fundamental, ca mediu al libertății de exprimare, îl are, în
acest cadru presa, numită, tocmai datorită forței și statutului ei unice , ”a patra putere în stat” și
”câinele de pază al democrației”. În aceste condiții, libertatea de exprimare prin presă se află în
vizorul fiecărui regim totalitar și dictatorial, care întreprinde măsuri pentru controlarea, limitarea
ori neutralizarea acesteia. Într-un sistem democratic, mass-media constituie spațiul exprimării
libere a ideilor, opiniilor, c riticilor, cadrul dezbaterilor de idei, al diversității ideatice și
ideologice, sub auspiciile libertății gândirii și a cuvântului. Orice limitare a libertății de
exprimare făcută în numele altor interese decât cele strict prevăzute de lege, precum interesele
politice și ideologice, reprezintă o încălcare a principiilor universale care guvernează materia
drepturilor omului, o încălcare de jure și de facto, a prevederilor constituționale și a normelor
legale.

Limitele penale ale libertății de exprimare

Libertatea de exprimare este, în acelaşi timp, oarecum paradoxal, un drept cu potenţial
invaziv, care, în absenţa unui control prin mecanisme legislative adecvate, ar putea aduce
atingere altor drepturi, de exemplu dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, dreptului
la respectarea libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie, dreptului la nediscriminare.
Din această raţiune, legislatorul a prevăzut limitări ale libertăţii de exprimare, inclusiv penale,
care ar trebui să garanteze realizarea scopului real al acestui drept particular, acela de vector al
pluralismului, în contextul nevoii de evoluţie socială, culturală şi politică a unei naţiuni.
Art. 53 din Constituţia revizuită a României, referitor la restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau libertăţi, este relevant şi în cazul libertăţii de exprimare, întrucât enunţă limitativ
situaţiile excepţionale care justifică limitarea acestei libertăţi fundamentale, anume apărarea
securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, precum şi desfăşurarea instrucţiei
penale. Aceste restrângeri la care face referire alin. (1) al art. 53 din Constituţie trebuie să treacă
un dublu test, pe de o parte, testul necesităţii şi al proporţionalităţii ingerinţei, în acord cu
jurisprudenţa consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, să nu fie
aplicate în mod discriminatoriu sau de o manieră care aduce atingere însăşi existenţei dreptului
sau a libertăţii.
Dacă în cazul protecţiei securităţii naţionale, a sănătăţii şi a moralei publice, restrângerile
libertăţii de exprimare sunt justificate (deşi, chiar şi în aceste domenii ingerinţele pot crea
derapaje, aşa cum am argumentat în cadrul tezei), în cazul particular al ordinii publice, limitarea
libertăţii de exprimare este dificil de circumscris. Aceasta, întrucât conceptul de „ordine publică”
este unul extrem de vast, care, tocmai datorită complexităţii conţinutului său, apare ca echivoc şi
imprevizibil. Astfel, devine ineluctabilă formularea întrebării „Când anume este necesară
restrângerea libertăţii de exprimare pentru protecţia ordinii publice?” O atare posibilitate de
limitare a exerciţiului libertăţii de exprimare, reglementată constituţional, deschide calea unui
precedent periculos în practica judiciară, care ar putea legitima amendări (chiar penale) ale
libertăţii de exprimare, justificate ambiguu şi sumar prin „necesitatea de a proteja ordinea
publică”. O astfel de noţiune vagă aminteşte de o sintagmă similară, aceea de „pericol concret
pentru ordinea publică”, reglementată de controversatul art. 148 lit. f) C.proc.pen., invocat
invariabil, dar în aceeaşi termeni echivoci, pentru a motiva măsura arestării preventive.
În contextul în care legea trebuie să fie accesibilă, previzibilă şi clar formulată, credem
că astfel de noţiuni suspect de flexibile, deci nociv aplicate în contextul protecţiei unor drepturi
şi libertăţi fundamentale, ar trebui înlăturate din corpul de legi.
Cât priveşte necesitatea protecţiei onoarei şi demnităţii persoanei, pe fondul unor atacuri
tot mai agresive în presa scrisă şi media audio-vizuală, limitele libertăţii de exprimare au fost
împinse excesiv, până în punctul în care au fost abrogate insulta şi calomnia din Codul penal
român (în vigoare), actualmente existând doar posibilitatea unei reparaţii morale, pe cale civilă, a
prejudiciului de imagine. Sub influenţa evidentă a Comisiei şi Curţii Europene a Drepturilor
Omului, care considerau excesive condamnările penale ale jurnaliştilor pentru insultă şi
calomnie, a avut loc abrogarea acestor fapte din Codul penal român, ceea ce echivalează de fapt
cu abdicarea de la o tradiţie de peste 100 de ani a legislaţiei penale române, care a incriminat
actele care aduc atingere onoarei şi demnităţii persoanei. Am apreciat operaţiunea de abrogare a
insultei şi calomniei ca fiind un regres în evoluţia legislaţiei penale române, în care se impunea a
fi menţinută posibilitatea aplicării unei sancţiuni cu amenda penală pentru astfel de atingeri
aduse onoarei şi reputaţiei, cu excluderea definitivă a pedepsei închisorii. Aceasta cu atât mai
mult cu cât majoritatea codurilor penale europene incriminează insulta şi calomnia (art. 185-186
C.pen. german; art. 208-210 C.pen. spaniol; art. 594-599 C.pen. italian ş.a.). De asemenea, deşi
art. 30 alin. (8) teza finală din Constituţia României prevede că delictele de presă se stabilesc
prin lege, în prezent nu există o lege actualizată în acest domeniu, Legea presei nr. 3/1974 fiind
recent abrogată.

Cauza din 28 septembrie 1999, 28114/95

Nu se poate impune presei să ignore concluziile unor acte oficiale ale statului şi să
declanşeze investigaţii private.
Reclamantul a fost jurnalist şi director al unui publicaţii locale din Roman. În septembrie
1992, reclamantul a publicat un articol vizând o serie de fraude care ar fi fost comise de către
M.G.S., directorul întreprinderii de stat din Roman. Informaţiile publicate aveau la bază un
raport al poliţiei economice. De asemenea, textul afirma că aceste fapte au fost favorizate de
către dl. R.T, senator, care era membru în consiliul de administraţie al societăţii şi care era acuzat
că s-a folosit de bunurile societăţii în interes personal. Reclamantul a fost condamnat pentru
calomnierea celor două persoane la 3 luni de închisoare cu suspendare şi la plata unor sume de
bani cu titlu de daune morale. Împotriva soluţiei de condamnare, procurorul general a formulat
un recurs în anulare. Instanţa supremă a admis recursul, l-a achitat pe reclamant pentru
calomnierea lui M.G.S., pe motiv că a acţionat fără intenţia de a calomnia, iar în raport de
infracţiunea comisă împotriva lui R.T., s-a pronunţat încetarea procesului penal, din cauza
faptului că reclamantul a decedat între timp.
Art. 10. În raport de necesitatea condamnării reclamantului, Curtea a constatat că
articolele în cauză vizau un subiect de interes general, anume gestionarea patrimoniului statului
şi maniera în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul ce le-a fost oferit. În astfel de cauze
precum cea de faţă, marja de apreciere a autorităţilor naţionale este circumscrisă interesului unei
societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul său indispensabil de câine de pază al
democraţiei şi aptitudinea de a furniza publicului informaţii asupra unor probleme importante ce
ţin de interesul public.
Curtea aminteşte că nu se poate interzice unui jurnalist să publice judecăţi de valoare
critice decât cu condiţia că ar putea să probeze veridicitatea celor afirmate. Pe de altă parte,
Curtea a constatat că nimic nu probează că faptule descrise în articolele în litigiu sunt total false
şi au servit alimentării unei campanii de denigrare a celor două persoane acuzate. În fine, Curtea
a constatat că reclamantul a fost condamnat penal la o pedeapsă cu închisoarea, ceea ce
constituie o sancţiune vădit disproporţionată în raport de scopul vizat. De aceea, art. 10 a fost
violat.