DREPT IV Săptămâna 4

APELUL
NOȚIUNE ȘI CONDIȚII

§1. Noțiunea și importanța apelului

Apelul este o cale ordinară de atac prin intermediul căreia oricare dintre părți
poate solicita unei jurisdicții superioare reformarea hotărârii pronunțate de instanța de
fond. Definiția pe care o promovăm este una de maximă generalitate, dar ea cuprinde
toate elementele esențiale ale unei căi de atac: subiectele, obiectul și scopul apelului.
Considerăm, de asemenea, că o definiție de sinteză este preferabilă uneia care să enunțe în
mod exhaustiv toate cerințele și caracterele unei căi de atac. Acestea vor rezulta
neîndoielnic din expunerile următoare.
Noul Cod de procedură civilă nu ne oferă o definiție a apelului și, în ultimă
instanță, aceasta nu este sarcina legiuitorului, ci, în principal, a doctrinei. Cu toate
acestea, unele legislații procesuale manifestă preocupare pentru definirea unor căi de atac,
împrejurare care are însă meritul de a înlătura orice speculații doctrinare.
Apelul este reglementat în art. 466-482 NCPC ca o cale de atac ordinară,
devolutivă, de reformare și suspensivă de executare. Vom trata aceste caracteristici cu
prilejul analizei pe care o vom consacra efectelor apelului. Calea procedurală a apelului
este reglementată în majoritatea legislațiilor procesuale, chiar dacă uneori poartă denumiri
parțial diferite.
Existența apelului sau a unei căi de atac similare în orice legislație democratică
este inerentă actului de justiție, căci activitatea de judecată nu poate fi concepută ca una
fără pericolul unor erori de interpretare, de stabilire a faptelor sau de aplicare corectă a
legii. Apelul este calea de atac care conferă părților posibilitatea de a provoca controlul
judiciar asupra unei sentințe afectate în substanța sa de o greșeală de judecată. Prin
intermediul apelului, cauza ajunge în fața unei instanțe superioare, care va efectua un nou
examen al acesteia spre a pronunța o soluție în concordanță cu adevărul și conformă cu
norma juridică. Soluționarea cauzei de către o instanță superioară oferă garanții
corespunzătoare pentru pronunțarea unei soluții juste. Este adevărat însă că și instanța
superioară poate cădea într-o nouă eroare, împrejurare care a fost subliniată chiar în
dreptul roman de către Ulpian. Dar apelul reprezintă și trebuie să reprezinte un remediu
pentru corectarea greșelilor de judecată. Fără existența unei căi de atac de reformare și cu
caracter devolutiv o justiție democratică este de neconceput. Inexistența unei căi ordinare
de atac care să permită exercitarea unui control judiciar complet ar face ca, adeseori, să
treacă în puterea lucrului judecat hotărâri greșite, lucru care nu poate fi admis. Pe de altă
parte, nu poate fi ignorat faptul că judecata în apel oferă mai mari posibilități de evitare a
erorilor judiciare. Aceasta deoarece, astfel cum am arătat, pe această cale se realizează o
reexaminare completă a cauzei, în fapt și în drept, în același timp, prin mijlocirea apelului
cauza ajunge în fața unei instanțe superioare compuse din mai mulți magistrați, cu o
experiență mai vastă și, în general, atent selecționați.
Apelul este o cale de atac care are menirea de a pune în valoare principiul dublului
grad de jurisdicție, iar întregul său regim juridic decurge din această împrejurare. Potrivit
acestui principiu, universal acceptat, astfel cum se remarcă în doctrina procesuală italiană,
orice litigiu poate trece, după o primă judecată, în fața unei instanțe superioare spre a fi
rejudecat într-o nouă fază procesuală, care este continuarea aceluiași proces. Trebuie
remarcat totuși că, după reintroducerea apelului în legislația noastră, prin Legea nr.
59/1993, mai stăruia o controversă cu privire la numărul gradelor de jurisdicție. Această
situație a fost prilejuită și de referirea autorului proiectului Legii nr. 59/1993 la
reintroducerea sistemului celor trei grade de jurisdicție. De asemenea, în unele cazuri,
chiar și jurisprudența noastră se referea la principiul celor trei grade de jurisdicție.
Susținerea se întemeia și pe calificarea dată de lege recursului ca fiind o cale ordinară de
atac. De notat însă, așa cum remarcă și profesorii I. Stoenescu și S. Zilberstein, că și
înainte de anul 1948, când legislația noastră consacra calea de atac a apelului, se vorbea
tot de principiul dublului grad de jurisdicție, dar motivat de faptul că recursul era calificat
ca o cale extraordinară de atac; aceiași autori remarcă însă că, în fapt, existau trei grade de
jurisdicție. Noul Cod de procedură civilă accentuează caracterul extraordinar al
recursului, astfel că în prezent orice referire la existența a trei grade de jurisdicție este
lipsită de consistență juridică.
Referiri importante la principiul celor două grade de jurisdicție au fost făcute și de
Curtea Constituțională. Deosebit de importante sunt statuările potrivit cărora nicio
dispoziție constituțională și niciun instrument juridic internațional „nu impun un anumit
număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac”.
Calea procedurală a apelului, ca și orice altă cale de atac, reprezintă și exercițiul
unui drept procesual important, astfel încât exercitarea lui nu poate constitui prin ea însăși
un fapt generator de daune. Apelul constituie calea de atac cea mai frecvent folosită, iar
legea o pune la dispoziția părților și a Ministerului Public în mod necondiționat.

§2. Condițiile apelului

2.1. Precizări prealabile

Apelul, ca și orice cale de atac, este supus unor condiții de fond și de formă.
Condițiile de fond ale apelului sunt statornicite în art. 466-469 NCPC și ele se referă, în
esență, la hotărârile ce pot forma obiectul apelului și la termenul de exercitare a acestuia.
Exigentele de formă ale apelului sunt evocate de art. 470 NCPC.
Vom analiza în continuare distinct condițiile de fond și de formă ale apelului.

2.2. Condițiile de fond ale apelului

2.2.1. Determinarea condițiilor de fond ale apelului
Apelul reprezintă exercițiul unui drept procesual care determină, astfel cum am
remarcat, soluționarea cauzei într-o fază superioară a procesului civil. Prin urmare, el nu
este, în ultimă instanță, decât exercițiul practic al acțiunii civile. De aceea, pentru
exercitarea apelului sunt necesare a fi întrunite aceleași condiții ca și cele analizate cu
prilejul cercetării acțiunii civile. Avem în vedere condițiile privitoare la persoanele
îndreptățite să exercite acțiunea civilă. În legătură cu persoanele îndreptățite să exercite
calea de atac a apelului se ridică și unele aspecte particulare, care vor fi analizate, desigur,
în această parte a lucrării. Nu vom reveni însă asupra acelor instituții care au fost deja
cercetate în primul capitol al lucrării de față, cum sunt cele privitoare la capacitatea
procesuală.
Printre condițiile de fond ale apelului se enumera și cele privitoare la hotărârile ce
pot forma obiectul acestei căi de atac. De asemenea, art. 468 NCPC determină și termenul
în care poate fi exercitată calea de atac a apelului, în continuare, vom analiza aceste
condiții în ordinea în care ele sunt statuate în noul Cod de procedură civilă.

2.2.2. Obiectul apelului

Obiectul apelului este reprezentat de hotărârile susceptibile de a fi controlate prin
intermediul acestei căi legale de atac. Categoriile de hotărâri ce pot fi atacate cu apel sunt
statuate expres de art. 466 NCPC. Legea determină și situațiile în care nu se poate
exercita apel împotriva hotărârii pronunțate de instanța competentă.
Prima categorie de hotărâri ce pot fi „cenzurate” pe calea apelului vizează
hotărârile pronunțate în primă instanță. Dispozițiile art. 466 alin. (1) NCPC vizează toate
hotărârile pronunțate în primă instanță, indiferent de gradul instanței judecătorești, cu
excepția cazului în care legea dispune altfel.
Dispozițiile art. 466 NCPC consolidează cu fermitate principiul celor două grade
de jurisdicție, întrucât, de regulă, orice hotărâre judecătorească pronunțată în primă
instanță poate fi controlată pe calea ordinară de atac a apelului. Suprimarea apelului
trebuie să fie dispusă printr-o dispoziție expresă a legii.
Abaterile de la regula enunțată sunt relativ rare. Astfel, noul Cod de procedură
civilă declară deschisă, în mod expres, calea de atac a recursului împotriva hotărârii
pronunțate, ceea ce implică ideea de excludere a căii ordinare de atac a apelului. Cu titlu
de exemplu doar, indicăm hotărârile pronunțate asupra renunțării la judecată [art. 406
alin. (6) NCPC], renunțării la drept (art. 410 NCPC), hotărârile prin care se constată
perimarea judecății [art. 421 alin. (2) NCPC], hotărârile date în baza recunoașterii
pretențiilor (art. 437 NCPC) etc. O categorie importantă de astfel de decizii este
reprezentată de cele de contencios administrativ. Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004, hotărârea „pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs
(...)”.
Pot forma obiect al apelului atât hotărârile prin care se soluționează fondul cauzei,
precum și acelea care nu au un astfel de caracter, întrucât legea nu face nicio distincție în
această privință.
Menționăm și existența unor hotărâri judecătorești care sunt sustrase oricărui
control judiciar. Astfel, de pildă, potrivit art. 68 alin. (2) din Legea nr. 370/2004 pentru
alegerea Președintelui României, „împotriva hotărârilor definitive pronunțate de
instanțele judecătorești potrivit prezentei legi nu există cale de atac”. O soluție identică
este statuată și în art. 69 alin. (2) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea și
desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European.
Calea procedurală a apelului este deschisă și împotriva hotărârilor pronunțate în
ultimă instanță, dar numai „dacă, potrivit legii, instanța nu putea să judece decât în primă
instanță”. Este o soluție firească și ea nu face altceva decât să promoveze, într-un caz
particular, principiul legalității în exercitarea căilor de atac. Într-adevăr, legea are în
vedere situația în care instanța avea căderea de a pronunța o soluție în primă, iar nu în
ultimă instanță, astfel cum ea a procedat. Prin urmare, această hotărâre va putea forma,
potrivit art. 466 alin. (2) NCPC, obiect al apelului. O soluție particulară este cea
prevăzută de alineatul al treilea al art. 466 NCPC.
Potrivit acestui text, hotărârile date „în ultimă instanță rămân neapelabile, chiar dacă în
hotărâre s-a arătat că au fost pronunțate în primă instanță”. Prin urmare, mențiunea greșită
în cuprinsul hotărârii că aceasta a fost dată în primă instanță nu poate deschide calea de
atac a apelului.
Noul Cod de procedură civilă determină și regimul juridic al încheierilor de ședință.
Potrivit art. 466 alin. (4) NCPC, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face
apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Prin urmare, noul
Cod de procedură civilă, ca și Codul de procedură civilă din anul 1865, consacră regula
inadmisibilității atacării separate cu apel a încheierilor premergătoare. Câteva observații
sunt însă indispensabile în această privință.
În primul rând, este de remarcat referirea generală a textului evocat la încheierile
premergătoare, adică la acele încheieri de ședință care sunt anterioare fondului cauzei. În
această categorie se includ atât încheierile preparatorii, cât și încheierile interlocutorii.
Rațiunea acestei reguli este una foarte simplă. Într-un sistem procesual eficient, atacarea
fiecărui act procedural sau a fiecărei încheieri în mod distinct de hotărârea finală este de
neconceput. O atare soluție ar constitui sursa unor complicații inutile și ar conduce la o
tergiversare nejustificată a procesului. De altfel, în această privință, și instanța
constituțională a statuat, în mod convingător, că stabilirea regulii conform căreia
încheierile premergătoare nu pot fi atacate cu apel decât odată cu fondul împiedică
prelungirea excesivă a duratei procesului și contribuie, prin aceasta, la soluționarea cauzei
într-un termen rezonabil.
Regimul juridic al încheierilor, astfel cum acesta este determinat prin textul
menționat anterior, vizează doar încheierile premergătoare pronunțate în cauzele
susceptibile de apel. Cu alte cuvinte, dacă hotărârea finală este inapelabilă, același
caracter îl vor avea și încheierile premergătoare.
Excepțiile de la regula potrivit căreia încheierile premergătoare pot fi atacate
numai odată cu fondul nu sunt de o foarte mare diversitate. Astfel, avem unele excepții
care consacră posibilitatea atacării separate cu apel a încheierilor premergătoare. Cu titlu
de exemplu, precizăm că poate fi atacată separat cu apel încheierea de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenție [art. 64 alin. (4) NCPC] și încheierea de suspendare a
executării dispusă în condițiile art. 719 alin. (6) NCPC. De asemenea, încheierile
prevăzute de art. 991 NCPC și prin care se dispune vânzarea la licitație a bunului pot fi
atacate separat numai cu apel. Există și un număr de încheieri premergătoare care pot fi
atacate direct cu recurs, iar nu cu apel. În acest context, se cuvine să subliniem că
împotriva încheierilor de suspendare a judecății este deschisă calea separată de atac a
recursului la instanța ierarhic superioară [art. 414 alin. (1) NCPC]. Există și încheieri care
nu pot fi cenzurate prin intermediul căilor legale de atac, cum sunt cele privind admiterea
sau respingerea cererilor de abținere ori de admitere a unei cereri de recuzare [art. 53 alin.
(2) NCPC]. Reținem și existența unor încheieri care pot fi atacate numai prin anumite
mijloace procedurale sau numai de anumite persoane. Din prima categorie, amintim
încheierea prin care instanța aplică sancțiunea amenzii judiciare sau obligă pe una dintre
părți la despăgubiri, împotriva căreia se poate promova numai cerere de reexaminare (art.
191 NCPC). Din cea de-a doua categorie, amintim încheierea de respingere a cererii de
încuviințare a executării silite, care poate fi atacată cu apel, dar numai de către creditor
[art. 666 alin. (6) NCPC].
Precizăm, în contextul de față, că noul Cod de procedură civilă nu a mai reiterat
prevederile art. 282 alin. (3) C. pr. civ. 1865 (dispoziție abrogată prin Legea nr.
219/2005), conform cărora apelul făcut împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva
încheierilor premergătoare. Dispoziția a fost considerată utilă întrucât instituia o
prezumție potrivit căreia apelul introdus împotriva hotărârii era considerat a fi promovat
și împotriva încheierilor premergătoare.
Noul Cod de procedură civilă determină, în art. 467, două situații particulare în
care părțile nu pot exercita calea de atac a apelului. Prima ipoteză vizată de text este aceea
în care partea a renunțat expres la calea de atac a apelului. Condiția fundamentală pentru
aplicarea textului este aceea ca renunțarea la calea de atac să fie expresă. Odată întrunită
această cerință, partea nu mai poate exercita calea de atac a apelului. De remarcat însă că
legea se referă în mod explicit la faptul că partea este lipsită, în împrejurarea evocată de
text, de dreptul de a face apel principal.
A doua ipoteză vizează executarea parțială a hotărârii pronunțate de prima instanță,
deși aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie. Nici de data aceasta partea
respectivă nu mai poate face apel principal. Această soluție privește însă numai
„dispozițiile executate”. În doctrină s-a considerat, a fortiori, că și executarea integrală a
hotărârii determină aceleași efecte procedurale.

2.2.3. Subiectele apelului. Apelul incident și apelul provocat

2.2.3.1. Preliminarii
Hotărârea judecătorească produce efecte numai în privința persoanelor care au luat
parte la judecată. Față de terți, hotărârea este un res inter alios iudicata, ea nu poate
dăuna acestora, căci nu le este opozabilă, dar nici nu-i poate prejudicia. Pornind de la
această constatare, se impune afirmarea principiului potrivit căruia subiecte ale apelului
pot deveni numai părțile din proces. Cu toate acestea, în anumite condiții, apelul poate fi
exercitat și de alte persoane care pot justifica un interes, precum și de către procuror. În
continuare ne vom referi distinct la subiectele procesului.

2.2.3.2. Părțile
Subiectele principale și indispensabile ale apelului sunt părțile între care s-a
declanșat litigiul în fața instanței de judecată. Pentru a declara apel, este suficient ca
partea să se declare nemulțumită de hotărârea pronunțată de către instanța de fond.
Oricare dintre părți se poate afla într-o asemenea situație, respectiv atât reclamantul, cât și
pârâtul. Partea care declară apel va purta denumirea de apelant, iar partea adversă, pe
aceea de intimat. În ipoteza în care apelul este declarat de ambele părți, acestea vor
dobândi calități duble, respectiv atât de apelant, cât și de intimat.
Partea care declară apel trebuie să justifice și un interes în exercitarea acestei căi de
atac. Astfel cum am precizat și în primul volum al lucrării de față, interesul reprezintă o
condiție generală, necesară pentru îndeplinirea oricărui act procedural, deci și pentru
exercitarea apelului. Prin urmare, partea care a avut câștig de cauză în fața instanței de
fond, în sensul că i s-au admis în întregime pretențiile, nu îndeplinește toate condițiile
pentru exercitarea apelului, fiind lipsită de interes. Soluția trebuie să fie aceeași, pentru
identitate de rațiune, astfel cum s-a decis și în practica noastră mai veche, și în acele
situații în care partea a avut integral câștig de cauză, dar i s-au respins unele apărări sau
excepții. În schimb, dacă partea nu a avut câștig de cauză decât în privința unui capăt de
cerere, indiferent de importanța acestuia, ea justifică un interes pentru a se plânge pe calea
apelului împotriva hotărârii pronunțate.
 Calea de atac a apelului poate fi exercitată și de către intimatul care nu a declarat
inițial apel. Potrivit art. 472 alin. (1) NCPC: „Intimatul este în drept, după împlinirea
termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă
apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea
hotărârii primei instanțe”.
Apelul incident este o instituție care a existat și în legislația noastră antebelică și
are ca finalitate menținerea unui echilibru în situația juridică a părților. Prin urmare,
scopul fundamental al instituției este acela de a împiedica introducerea apelurilor în scop
de șicană, oferindu-i intimatului posibilitatea de a solicita și el reformarea hotărârii
atacate.
Aceasta înseamnă că partea care intenționează să declare apel este „atenționată” să
manifeste prudență, întrucât prin apelul său redeschide celeilalte părți, care a pierdut
inițial dreptul de apel, posibilitatea de a exercita un apel incident.
Noul Cod de procedură civilă țărmurește din punct de vedere temporal dreptul de a
exercita calea apelului incident. Potrivit art. 474 alin. (1) NCPC, apelul incident, ca și cel
provocat, se depune odată cu întâmpinarea la apelul principal. Legea nu determină
sancțiunea aplicabilă în cazul neobservării acestor dispoziții procedurale. Nerespectarea
termenului atrage însă, în mod iremediabil, sancțiunea decăderii.
Apelul incident se comunică intimatului, respectiv coparticipantului sau terțului
împotriva căruia se exercită și care nu este parte în apelul principal.
Acesta este obligat să depună întâmpinare în termen de 10 zile de la data
comunicării [art. 471 alin. (6)].
Exercitarea apelului incident implică observarea unor cerințe statuate chiar de
prevederile art. 472 NCPC. În primul rând, apelul incident se poate formula numai de
către intimat, astfel cum cu multă claritate o atare idee se degajă chiar din prevederile
textului anterior menționat.
O altă caracteristică semnificativă a apelului incident constă în faptul că el se poate
exercita numai în cadrul „procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică”.
Prin urmare, în lipsa unui apel principal nu se poate vorbi de un apel incident. Cu alte
cuvinte, existența unui apel principal este o condiție sine qua non a apelului incident.
Ideea este indusă și de art. 472 alin. (2) NCPC, text potrivit căruia: „Dacă apelantul
principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru
alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1)
rămâne fără efect”. Textul citat ne sugerează și faptul că apelul incident poate fi exercitat
numai în cazul apelului principal formulat de partea potrivnică, iar nu și atunci când el
este exercitat de către un alt coparticipant procesual sau de către o parte cu interese
„alăturate”, cum se exprima jurisprudența mai veche. O atare constatare învederează și
existența unui raport de dependență între apelul principal și apelul incident. Aserțiunea
este firească atâta vreme cât apelul incident este exercitat după expirarea termenului de
apel. Constatăm în această privință că art. 293 C. pr. civ. 1865 se referea la posibilitatea
aderării la apel „chiar după împlinirea termenului de apel”. Noul Cod de procedură civilă
nu mai consacră o atare formulă. Am mai adăuga și faptul că fostul Cod de procedură
civilă (din 1865) [art. 293 alin. (2)] statua că, dacă aderarea la apel s-a făcut înăuntrul
termenului de apel, „ea se consideră apel principal”.
Noul Cod de procedură civilă promovează o nouă viziune, cel puțin din punctul de
vedere discutat în contextul de față, asupra apelului incident. De esența acestuia este
exercitarea lui după împlinirea termenului de apel. Dacă partea exercită apelul în termen,
indiferent de promovarea acestei căi extraordinare de atac de partea potrivnică sau de alți
participanți, apelul nu poate fi considerat altfel decât ca un apel obișnuit, un apel
principal, iar nu ca un apel incident sau, în terminologia anterioară, ca o aderare la apel.
Apelul incident se exercită printr-o „cerere proprie” a intimatului. Această formulă
induce concluzia că cererea trebuie să îndeplinească condițiile impuse de lege și pentru
cererea de apel. Prin urmare, forma scrisă este indispensabilă,
O exigență particulară este statuată în partea finală a art. 473 NCPC. Potrivit
textului, apelul provocat poate fi exercitat numai dacă apelul principal ar fi de natură „să
producă consecințe asupra situației sale (a intimatului - n.n.) juridice în proces”, cum ar fi,
de pildă, cazul respingerii unor cereri de chemare în garanție, dar și toate acele cazuri în
care exercitarea apelului principal ar repune în discuție raporturile juridice dintre părțile
principale și alți participanți procesuali.
Exigența evocată de lege este criticabilă, astfel cum judicios s-a observat, pentru
simplul fapt că o atare cerință se raportează nu la exercițiul apelului provocat, ci la soluția
pronunțată în final asupra apelului principal.
Apelul provocat, la fel ca și cel incident, rămâne fără efect dacă apelantul principal
își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil sau pentru alte
motive care nu implică cercetarea fondului.

2.2.3.3. Terțele persoane

Terțele persoane introduse în proces în condițiile art. 61-79 NCPC dobândesc
calitatea de părți în proces și tocmai în virtutea acestei legitimări ele sunt îndreptățite să
exercite calea de atac a apelului. În această privință, o situație particulară o are
intervenientul în interesul uneia dintre părți. Apelul acestuia este condiționat de
exercitarea căii de atac și de către partea în favoarea căreia s-a formulat cererea de
intervenție, astfel cum dispune în mod expres art. 67 alin. (4) NCPC.
În cazul coparticipării procesuale, apelul poate fi declarat de oricare dintre
coparticipanți, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul juridic al
litisconsorțiului este dominat de principiul independenței procesuale. Situația este diferită
doar în cazul coparticipării procesuale obligatorii sau necesare, împrejurare în care
efectele apelului se extind și asupra celorlalți coparticipanți.
 Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut și acelor persoane
sau organe care pot exercita acțiunea civilă în baza unor dispoziții exprese ale legii,
respectiv care nu invocă drepturi proprii în justiție (cazul legitimării procesuale
extraordinare). Regula enunțată este statuată și de art. 458 NCPC, text potrivit căruia
„căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în
afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane”.
Inopozabilitatea hotărârii pronunțate pe calea contestației la executare sau va putea
introduce el însuși acțiunea în împărțeală invocând, în sprijinul cererii sale, și excepția de
nulitate prevăzută de art. 684 alin. (2) NCC. Tot astfel, în cazul unor acțiuni reale
imobiliare, terțul prejudiciat poate folosi, după caz, calea contestației la executare (dacă-i
sunt urmărite bunurile), calea acțiunii în revendicare (dacă nu se află în posesia bunului)
sau calea unei acțiuni în constatare.
Pentru asemenea împrejurări, unele legislații procesuale cunosc remedii procesuale
speciale. Așa este cazul terței opoziții (la tierce opposition), în Franța (art. 582-592 C. pr.
civ. francez), cale de atac pusă la dispoziția terților sub dubla condiție de a nu fi fost părți
și de a nu fi fost reprezentați în judecată (art. 583 C. pr. civ. francez), și al opoziției
terțului (opposizione di terzo), în Italia (art. 404-408 C. pr. civ. italian). O cale de atac
apropiată terței opoziții din legislația franceză a fost reglementată și în legislația noastră
antebelică; sfera sa de aplicare s-a redus însă treptat, fiind considerată sursa unor șicane și
tergiversări inutile.

2.2.3.4. Procurorul
Dreptul procurorului de a folosi căile legale de atac este recunoscut în mod expres
de art. 92 alin. (5) NCPC. Dreptul acestui organ de a exercita căile legale de atac este
consacrat chiar în Legea fundamentală (art. 129 din Constituție). Subiectul a fost
dezvoltat în primul volum al Tratatului de față.

2.2.4. Termenul de apel

Termenul de apel constituie o condiție esențială a exercitării căii ordinare de atac.
De altminteri, o cale de atac, indiferent de natura ei, nu poate fi exercitată oricând, căci
aceasta ar periclita în mod inadmisibil stabilitatea circuitului civil. De aceea, legea
țărmurește în timp exercițiul căilor de atac, inclusiv al apelului.
Noul Cod de procedură civilă a preluat, în mare măsură, soluțiile anterioare în
materie. Legea statornicește durata termenului de apel și determină punctul de pornire
al acestuia. Noul Cod a optat însă pentru un termen de o durată mai mare, respectiv de 30
de zile, în raport cu cea stabilită în Codul de procedură civilă din 1865. Sursa acestei
soluții este Codul de procedură civilă francez (art. 538 C. pr. civ. francez). Această
opțiune nu implică precizări suplimentare, fiind o simplă chestiune de oportunitate
legislativă.
 Termenul de 30 zile este prevăzut de art. 468 NCPC și constituie dreptul comun în
materie de apel. De la această regulă există și excepții atât în ceea ce privește durata
termenului, cât și în ceea ce privește punctul de pornire al termenului de apel. Astfel, de
pildă, hotărârea dată cu privire la validarea popririi este supusă apelului în termen de 5
zile (art. 791 NCPC). Același termen de apel este prevăzut de lege și în privința
ordonanței președințiale (art. 1.000 NCPC) și a procedurii privind evacuarea dintr-un
imobil folosit sau ocupat fără drept [art. 1.042 alin. (5) NCPC].
În privința momentului de la care începe să curgă termenul de apel art. 468
alin. (1) NCPC nu face decât o aplicare a principiului înscris în art. 184 alin. (1) NCPC.
Potrivit acestui din urmă text, „Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de
procedură, dacă legea nu dispune altfel”. Și de la această regulă există unele excepții
expres prevăzute de lege. Astfel, cu titlu de exemplu, menționăm că termenul de apel în
cazul ordonanței președințiale curge de la pronunțare, dacă aceasta s-a dat cu citarea
părților (și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea părților). Soluția este identică în
cazul hotărârilor pronunțate în procedurile de evacuare din imobilele folosite sau ocupate
fără drept [art. 1.042 alin. (5)].
Comunicarea hotărârii poate fi înlocuită, sub aspectul momentului de la care
începe să curgă termenul de apel, și cu un act echivalent. Principiul echipolentei este însă
de strictă interpretare; el nu poate fi extins prin analogie la unele împrejurări
asemănătoare. Soluția a fost promovată și de o parte a doctrinei noastre antebelice.
Principiul echipolentei se aplică numai în trei situații anume determinate de noul
Cod de procedură civilă.
O primă situație este tocmai cea prevăzută de art. 468 alin. (2) NCPC, potrivit
căruia termenul de apel curge chiar atunci când comunicarea hotărârii a fost făcută odată
cu încheierea de încuviințare a executării silite. Drept urmare, dacă hotărârea nu a fost
comunicată înainte de pornirea executării silite, comunicarea făcută odată cu încheierea
de încuviințare a urmăririi silite va constitui punctul de plecare al termenului de apel.
În reglementarea Codului de procedură civilă din 1865, termenul de apel începea
să curgă din momentul comunicării hotărârii odată cu somația de executare [art. 284 alin.
(2) C. pr. civ. 1865]. Soluția actuală este mai rațională, întrucât încuviințarea executării
este un moment important al urmăririi, iar, potrivit art. 667 alin. (1) NCPC, odată cu
încheierea menționată se comunică debitorului și o copie certificată a titlului executoriu.
A doua situație vizează tocmai promovarea apelului înainte de comunicarea
hotărârii [art. 468 alin. (3)]. Într-o atare împrejurare, hotărârea se consideră comunicată pe
data depunerii cererii de apel. Soluția se întemeiază pe faptul că dreptul de apel se naște
în momentul pronunțării hotărârii judecătorești. Datorită acestui fapt, partea este
îndreptățită să exercite calea de atac și înainte de comunicarea hotărârii. Legea a luat în
considerare diligenta părții și, pentru ca ea să nu fie păgubită, a precizat că termenul curge
de la data depunerii cererii, în acest mod, partea are la dispoziție un termen util, tot de 30
de zile, pentru a introduce un nou apel, în vederea îndreptării eventualelor neregularități
cuprinse în prima cerere.
Ultimul caz de aplicare a echipolentei este statornicit de dispozițiile de principiu
ale art. 184 alin. (2) NCPC. Potrivit acestei dispoziții procedurale, deosebit de importante,
„se consideră că actul a fost comunicat părții și în cazul în care aceasta a primit sub
semnătură copie de pe act, precum și în cazul în care ea a cerut comunicarea actului unei
alte părți”. Textul cuprinde, practic, două ipoteze distincte. Prima ipoteză vizează situația
în care partea a primit sub semnătură copie de pe act. Aplicarea principiului echipolentei
în acest caz rezultă cu evidență din chiar formularea textului citat. Cea de-a doua ipoteză,
care interesează în mod deosebit materia în discuție, se referă la situația în care partea „a
cerut comunicarea actului unei alte părți”. Un asemenea caz a fost stabilit și de art. 102 C.
pr. civ. 1865. Acesta cuprindea însă o formulă parțial distinctă, ceea ce a prilejuit și
exprimarea, într-o anumită perioadă, a unor opinii diferite. Textul se referea, pur și
simplu, la situația în care partea „a cerut comunicarea”. De aceea, întrucât legea nu
distingea, s-a susținut, cu totul izolat, că termenul de apel începe să curgă, în cazul evocat,
și împotriva părții care a cerut comunicarea. Doctrina și jurisprudența au decis însă
constant că textul este aplicabil doar în ipoteza în care partea a cerut ca hotărârea să fie
comunicată altei părți. Noul Cod de procedură civilă promovează această soluție,
neîndoielnic justă, care se bazează pe o prezumție de cunoaștere a hotărârii de către partea
care a solicitat ca aceasta să fie comunicată altei părți.
Noul Cod de procedură civilă cuprinde, ca și Codul de procedură civilă din 1865, o
reglementare distinctă în privința termenului de apel pentru procuror. Legea - art. 468
alin. (4) NCPC - consacră regula potrivit căreia pentru procuror termenul de apel
curge de la pronunțare. Această soluție pornește de la premisa că procurorul, datorită
funcției și poziției sale, are posibilitatea de a se informa asupra conținutului hotărârilor
pronunțate. Într-adevăr, din dispozițiile art. 92 NCPC se poate trage concluzia că, atunci
când procurorul nu participă la activitatea de judecată, el a apreciat că o atare participare
este lipsită de interes. Așa fiind, într-o astfel de împrejurare este logic ca termenul de apel
să curgă de la pronunțarea hotărârii. Situația este diferită în cazul în care procurorul a
participat la activitatea judiciară în cauza respectivă, în acest caz, termenul va curge de la
comunicarea hotărârii redactate. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare procurorul este
asimilat cu părțile în proces și este supus aceluiași tratament ca și cel prevăzut de lege
pentru reclamant și pârât.
Precizăm că în privința termenului de apel pentru procuror sunt inaplicabile
dispozițiile prevăzute de art. 469 alin. (1) și (4) NCPC privitoare la întreruperea
termenului prin moartea uneia din părți sau a mandatarului acesteia. împrejurările vizate
de cele două texte nu pot determina întreruperea termenului de apel pentru procuror, căci
el acționează în numele unei autorități publice și poate fi substituit în orice moment
procesual și ori de câte ori se apreciază necesar.
 Termenul de apel este unul imperativ și absolut, astfel că nerespectarea lui atrage
sancțiunea iremediabilă a decăderii. Excepția de tardivitate a apelului poate fi invocată de
partea interesată, de procuror, dar și de instanță din oficiu. Apelul introdus cu
nerespectarea termenului de lege va fi respins ca tardiv. Hotărârea instanței de fond se
definitivează, astfel, pe data expirării termenului de apel, iar nu pe data respingerii
acestuia ca tardiv.
Apelul este o cale ordinară de atac suspensivă de executare (appellatione pendente
nihil innovandum). Hotărârea pronunțată de prima instanță nu poate fi valorificată pe
calea executării silite până în momentul rămânerii sale definitive. Textul comentat, în
ultimul său alineat, consacră caracterul suspensiv al termenului de apel.
Termenul de apel, fiind un termen imperativ și de decădere, curge continuu, fără să
fie susceptibil de întrerupere și suspendare. Noul Cod de procedură civilă consacră două
excepții notabile de la această regulă.
În primul rând, termenul de apel se întrerupe prin moartea părții care are interes
să facă apel. Într-o asemenea împrejurare, se va face o nouă comunicare hotărârii, fără să
se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor. Termenul de apel va începe să curgă din
nou de la data acestei comunicări. În cazul moștenitorilor lipsiți de capacitate de exercițiu
sau având capacitate de exercițiu restrânsă, în cazul persoanelor dispărute, precum și în
cazul succesiunilor vacante, termenul de apel va curge din ziua în care se va numi
tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu [art. 469 alin. (1) și (2) NCPC].
Remarcăm și consacrarea în art. 469 alin. (3) NCPC a unei reguli deosebit de
importante, mai cu seamă din punctul de vedere al dreptului substanțial, respectiv a
aceleia potrivit căreia apelul nu constituie prin el însuși un act de acceptare a moștenirii.
Termenul de apel se întrerupe și prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut
comunicarea. Un nou termen de apel va începe să curgă și de data aceasta, dar numai
după ce se va comunica hotărârea la domiciliul sau reședința părții [art. 469 alin. (4)
NCPC].
La situațiile expres determinate de textul analizat trebuie să adăugăm și ipoteza în
care partea a pierdut termenul de apel datorită unor motive temeinic justificate. Este o
aplicare și în materia apelului a dispozițiilor generale prevăzute de art. 186 NCPC. Prin
urmare, într-o asemenea împrejurare, partea care a pierdut termenul de apel poate solicita
repunerea în termen.

2.3. Condițiile de formă ale apelului

Cerințele de formă ale cererii de apel sunt evocate de art. 470 NCPC. Potrivit
acestui text, cererea de apel va cuprinde:
a) numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința
părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după
caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de
 înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor
juridice și contul bancar. Dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta și
domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind
procesul;
b) indicarea hotărârii atacate;
c) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;
d) probele invocate în susținerea apelului;
e) semnătura.
Cerințele enunțate de text au fost preluate în mare măsură din Codul de procedură
civilă din 1865. Noul Cod indică și unele elemente noi. De aceea, o introspecție succintă
asupra acestor elemente ne apare ca fiind indispensabilă. Prima cerință evocată de lege
vizează „numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința părților
ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, codul unic de
înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar. Dacă
apelantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să
i se facă toate comunicările privind procesul”.
Elementele indicate mai sus reprezintă cerințe necesare pentru corecta identificare
a părților persoane fizice sau persoane juridice. Aceste cerințe de formă nu au, în
principiu, un caracter esențial, întrucât ele sunt prevăzute și pentru cererea de chemare în
judecată, precum și pentru alte acte aflate la dosar. De aceea, cerințele de formă analizate
nici nu sunt sancționate de alineatul al doilea al textului comentat cu nulitatea. Indicarea
unor asemenea elemente, îndeosebi a celor privitoare la domiciliul, reședința părților,
respectiv sediul acestora, este utilă în cazul survenirii unor modificări ulterioare cu privire
la vreuna dintre situațiile menționate. Datorită acestui fapt, sancțiunea nulității ar putea
interveni, dar numai în condițiile dreptului comun, respectiv în măsura în care partea
interesată face dovada unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată într-un alt mod (art. 175
NCPC). De aceea, și în jurisprudența mai veche s-a statuat că lipsa indicării domiciliului
sau reședinței nu atrage nulitatea apelului, dacă din celelalte elemente ale cauzei se poate
completa această lipsă.
Cu toate acestea, unele dintre elementele indicate de text necesită câteva precizări
suplimentare. Astfel, numele apelantului nu poate fi considerat ca un element sau ca o
cerință neesențială, ci, dimpotrivă, ca un imperativ inevitabil al oricărei cereri de
exercitare a unei căi de atac. O asemenea lipsă nu poate conduce la o altă sancțiune decât
aceea a nulității, dispozițiile dreptului comun fiind incidente și în această materie. Avem,
desigur, în vedere complinirea dispozițiilor textului cu cele ale art. 196 NCPC privitoare
la nulitatea cererii de chemare în judecată, completare permisă de dispozițiile art. 482
NCPC.
 Noul Cod de procedură civilă, în textul menționat, se referă și la necesitatea
indicării codului numeric personal al părților, precum și a contului bancar pentru
persoanele juridice. Dispozițiile care consacră aceste cerințe nu sunt identice cu cele
prevăzute în art.
194 lit. a) NCPC, care precizează că indicarea tuturor elementelor de identificare a
părților este impusă de lege doar „dacă părțile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente
de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant” - o
precizare extrem de utilă, dar care nu a mai fost reiterată în textul comentat. Aceasta cu
atât mai mult cu cât în trecut dispozițiile privitoare la indicarea contului bancar au fost
vehement criticate de doctrină. Noi credem că formula folosită de art. 194 lit. a) NCPC
trebuia reluată și în textul comentat. Altminteri ne aflăm în situația de a impune
apelantului condiții greu sau aproape imposibil de realizat, cum este cazul indicării
codului numeric personal sau a contului bancar al părții adverse. De altfel, asemenea
mențiuni nu sunt, în opinia noastră, întru totul în concordanță nici cu dispozițiile legale
privitoare la protecția datelor persoanele și la secretul bancar.
Cea de-a doua teză a art. 470 alin. (1) lit. a) stabilește și îndatorirea apelantului
care locuiește în străinătate de a-și alege domiciliul în România, unde urmează să i se facă
toate comunicările în legătură cu procesul. Este o reiterare în materie de apel a
dispozițiilor cuprinse în art. 194 lit. a) NCPC din materia cererii de chemare în judecată.
Arătarea hotărârii care se atacă este un alt element important al cererii de apel.
Identificarea hotărârii care se atacă se face, în mod obișnuit, prin elementele sale
caracteristice, care o individualizează. Acestea se referă la arătarea instanței care a
pronunțat-o, numărul sentinței și data pronunțării. În acest fel se procedează în mod
constant în practică, identificându-se uneori și dosarul în care hotărârea a fost pronunțată.
Nearătarea hotărârii care se atacă este sancționată în mod expres de art. 470 alin. (3)
NCPC cu nulitatea. Sancțiunea nulității este operantă numai în cazul neindicării
hotărârii, textul citat conținând o referire generală în acest sens, nu și în cazul nearătării
unor elemente ca data pronunțării sau chiar numărul sentinței; este suficient, prin urmare,
să se indice acele elemente din care să rezulte neîndoielnic hotărârea care formează
obiectul apelului. În această privință, și în jurisprudență s-a remarcat, în mod convingător,
că „nearătarea hotărârii atacate trebuie să fie una efectivă, în sensul neindicării niciunei
hotărâri supuse controlului judiciar, iar nu al indicării greșita a acesteia și chiar
completate cu alte elemente de identificare a cauzei: părți, obiect, număr de dosar, data
pronunțării hotărârii (...), toate acestea, coroborate, conducând la identificarea hotărârii
apelate”.
Motivele de fapt și de drept reprezintă elemente importante ale cererii de apel,
pentru că numai în acest fel se realizează echilibrul dintre părți, intimatul fiind în măsură
să cunoască criticile aduse de apelant hotărârii atacate. Ele determină și cadrul în care se
va desfășura activitatea procesuală în fața instanței de apel. Motivarea apelului este
importantă sub un dublu aspect: pe această cale se aduc la cunoștința instanței motivele
de nemulțumire a apelantului față de hotărârea atacată, iar intimatul este pus în situația de
ași putea formula în mod judicios și din timp apărarea.
Apelul are un caracter devolutiv și, în temeiul acestei căi de atac, instanța
superioară este îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității
hotărârii atacate. Dar apelul este devolutiv numai pentru ceea ce s-a apelat, astfel că
partea care se declară nemulțumită de hotărâre trebuie să învedereze atât temeiurile de
fapt, cât și pe cele de drept pe care-și fundamentează criticile aduse hotărârii atacate. Prin
urmare, apelantul nu va putea formula și susține motive de apel decât în legătură cu
problemele cu privire la care a formulat cererea de apel. Tocmai de aceea în jurisprudență
s-a apreciat că simpla mențiune în declarația de apel că hotărârea atacată este nelegală și
netemeinică nu constituie o motivare a apelului în fapt și în drept.
Motivele trebuie să fie prezentate de apelant într-o formă clară și precisă, respectiv
de o atare manieră încât instanța de apel să poată reține cu exactitate adevăratele temeiuri
ale nemulțumirii apelantului. Aceasta nu presupune anumite forme sacramentale nici în
ceea ce privește motivele de fapt și nici în privința motivelor de drept. De aceea, indicarea
greșită a unui text de lege nu poate atrage nulitatea apelului; o atare eroare poate fi
rectificată și oral în instanță. Pe de altă parte, este de observat că legea se referă la
motivarea în drept a apelului, împrejurare care nu implică necesitatea unei indicări exacte
a textului de lege aplicabil, fiind suficientă doar arătarea principiilor de drept. De
asemenea, simpla mențiune în cererea de declarare a căii de atac că apelantul își
întemeiază apelul pe concluziile scrise depuse în fața instanței de fond nu constituie o
motivare în sensul legii.
În practică, motivarea se realizează adeseori în două părți. Una dintre ele este cea
enunțiativă, în care sunt indicate doar rezumativ faptele omise sau eronat interpretate ori
principiul de drept sau textele de lege greșit aplicate. O asemenea rigoare nu este impusă
totuși în prezent de nicio dispoziție procedurală.
Instanța de apel va fi obligată să examineze toate motivele invocate de apelant prin
cererea sa; ea nu va putea refuza discutarea acestor motive pe considerentul că ele au fost
analizate și de prima instanță, care le-a respins ca nefondate.
De asemenea, potrivit art. 478 alin. (2) NCPC: „Părțile nu se vor putea folosi
înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele
invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de
apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.
Textul citat prezintă importanță atât în ceea ce privește arătarea motivelor de apel, cât și
în privința determinării dovezilor ce pot fi folosite în instanța de apel. Prin urmare, părțile
pot folosi în instanța de apel și motivele invocate în fața primei instanțe, împrejurare care
însă nu-l scutește pe apelant de obligația de a face referire în cererea de apel și la aceste
motive. În aceste condiții, apreciem și noi că, într-o asemenea împrejurare, apelul nu
poate fi respins ca nemotivat sau insuficient motivat, instanța având obligația de a-l
soluționa examinând și motivele invocate în fața primei instanțe.
Și în practica judiciară s-a statuat că neanalizarea de către instanța de apel a stării
de fapt sub niciun aspect și neexaminarea motivelor de apel echivalează cu necercetarea
cererii de apel, încălcându-se astfel garanțiile unui proces echitabil, în sensul prevederilor
art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentalei Soluția înfățișată este judicioasă, fără îndoială.
O dispoziție semnificativă este și cea statuată în art. 470 alin. (5) NCPC. Potrivit
acestui text: „în cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt
moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de
aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii”. Textul are în vedere
situația în care termenul de apel curge de la un alt moment decât comunicarea, cum este
cazul în care legea dispune că termenul de apel curge de la pronunțare. Prin urmare, în
asemenea împrejurări, termenul pentru motivarea apelului este deosebit de acela al
declarării căii ordinare de atac. Soluția este firească, întrucât înainte de comunicarea
hotărârii, chiar dacă partea își poate manifesta nemulțumirea față de hotărârea adoptată,
ea nu este în măsură să cunoască și temeiurile de fapt și de drept ale acesteia.
Nemotivarea apelului atrage după sine decăderea părții din dreptul de a mai
invoca alte motive. Dar, astfel cum am arătat, apelantul se poate folosi totuși și de
motivele invocate în fața primei instanțe. Sancțiunea decăderii este firească, fiind și
expres statuată în alineatul al treilea al art. 470 NCPC.
Desfășurarea activității de control judiciar nu poate avea loc, în principiu, numai pe
baza motivelor invocate de apelant. Mai este necesar ca apelantul, care critică hotărârea,
să demonstreze și exactitatea alegațiilor sale.
Arătarea dovezilor de care apelantul înțelege să se servească în susținerea apelului
are o temeinică justificare și ea vizează apărarea intereselor legitime ale intimatului, căci,
dacă acestuia nu i s-ar aduce la cunoștință dovezile invocate de apelant, el s-ar afla în
imposibilitatea de a-și pregăti o apărare temeinică. Arătarea dovezilor de către apelant
evită surprinderea intimatului, ceea ce face ca lupta judiciară să se poată continua de pe
aceleași poziții de egalitate caracteristice procesului civil.
Cu toate acestea, mijloacele de dovadă invocate în fața primei instanțe pot fi
reiterate de apelant și oral în fața instanței de apel, intimatul având cunoștință de atari
dovezi încă de la prima instanță. Soluția poate fi desprinsă și din prevederile art. 478 alin.
(2) NCPC, text potrivit căruia „părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de
alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate
în motivarea apelului ori în întâmpinare”. Probele folosite în fața primei instanțe sunt
considerate, pe bună dreptate, ca fiind câștigate cauzei, „adversarul le cunoaște, iar
instanța superioară - în baza principiului devoluțiunii apelului - este chemată și autorizată
să le examineze, prin simplul fapt al depunerii apelului, cu toate că nu sunt în mod expres
menționate în petiția de apel”. Neindicarea dovezilor de către apelant este sancționată cu
sancțiunea decăderii de textul comentat.
În privința folosirii mijloacelor de dovadă în fața instanței de apel sunt aplicabile și
unele dispoziții de drept comun. În acest sens sunt dispozițiile art. 470 alin. (4) NCPC,
care fac trimitere la aplicarea art. 194 lit. e) NCPC. Prin urmare, dacă apelantul înțelege
să se folosească de proba cu înscrisuri, el va alătura la cererea de apel câte o copie a
fiecărui înscris, în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, precum și o
copie pentru instanță. De asemenea, dacă apelantul se folosește de proba cu martori, el
va trebui să indice în cererea de apel și elementele necesare pentru identificarea și citarea
acestora în instanță. Atari exigențe sunt impuse de textul comentat doar dacă dovezile
respective nu au fost arătate la prima instanță.
Un ultim element al cererii de apel vizează semnătura. Ea trebuie reputată ca o
exigență esențială a cererii de apel, fapt pentru care lipsa ei este sancționată în mod expres
cu nulitatea. Este firesc să fie așa, deoarece doar în măsura în care cererea de apel este
semnată se poate deduce și voința neîndoielnică a apelantului de a critica hotărârea și de a
se judeca într-o nouă fază a procesului civil.
Pentru lipsa semnăturii legiuitorul a stabilit însă un regim juridic particular, similar
cu cel prevăzut pentru lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată. În acest sens
sunt precizările art. 470 alin. (3) NCPC, care fac trimitere și la prevederile art. 196 alin.
(2)
NCPC.
În încheierea acestor considerente, precizăm că lipsa dovezii achitării taxei de
timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal
citată în apel. Sancțiunea este evocată de art. 470 alin. (3) NCPC.
 APEL
EFECTELE, PROCEDURA DE SOLUȚIONARE ȘI SOLUȚIILE

3. Efectele apelului

3.1. Precizări prealabile

Apelul declarat de partea interesată produce unele efecte procedurale importante.
Ele se referă la suspendarea executării hotărârii, învestirea instanței superioare și
devoluțiunea cauzei în fața instanței competente a statua asupra căii de atac. În continuare
vom analiza principalele efecte ale apelului.

3.2. Efectul suspensiv de executare

Apelul este o cale ordinară de atac suspensivă de executare (appellatione pendente
nihil innovandum). Efectul suspensiv de executare se produce deplin odată cu declararea
apelului. Dar hotărârea judecătorească nu poate fi valorificată pe calea executării silite
nici în cursul termenului de apel. De aceea, în doctrină se remarcă, de asemenea, că și
„termenul de apel este suspensiv de executare, iar, odată formulat apelul, cererea preia
acest efect”.
Soluția enunțată este statuată expres de art. 468 alin. (5) NCPC. Potrivit acestui
text, termenul de apel „suspendă executarea hotărârii de primă instanță, cu excepția
cazurilor anume prevăzute de lege”. Prin urmare, regula fundamentală în materie de apel
este aceea conform căreia această cale de atac este suspensivă de executare.
În dreptul procesual civil român, efectul suspensiv al apelului are un caracter
tradițional și prezintă avantaje multiple nu numai pentru partea care declară această cale
ordinară de atac, ci și pentru prestigiul justiției. Așa fiind, efectul suspensiv al apelului nu
ar putea fi contestat din punct de vedere normativ pentru considerente de celeritate;
efectele unei soluții contrare ar putea fi dăunătoare și chiar periculoase în situațiile în care
hotărârea atacată pe calea apelului ar urma să fie desființată.
În doctrina noastră s-a discutat dacă un apel neregulat întocmit are sau nu efect
suspensiv de executare. O parte a doctrinei a considerat că efectul suspensiv se produce
numai dacă apelul a fost regulat făcut, cu alte cuvinte, dacă a fost introdus în termenul
prescris de lege, nu a fost viciat de vreo nulitate, nu a fost prematur sau nu a fost îndreptat
împotriva unei sentințe date în ultimă instanță etc. Soluția se întemeia pe faptul că, dacă
nu s-ar recunoaște condiția enunțată, partea interesată ar putea introduce un apel doar în
mod formal, respectiv pentru a obține suspendarea executării hotărârii, ceea ce este de
natură să încurajeze reaua-credință. În ceea ce ne privește, am susținut că efectul
suspensiv de executare nu poate fi condiționat, întrucât nu se poate cunoaște a priori că
apelul este neregulat introdus.
Noul Cod de procedură civilă a soluționat această controversă, statuând, în art. 468
alin. (5) teza a II-a, că „executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen”.
Față de aceste dispoziții procedurale, am apreciat că excepția menționată de art. 468 alin.
(5) NCPC nu poate fi extinsă, pe cale de analogie, și la alte neregularități procedurale.
Prin urmare, în viziunea legiuitorului, doar apelul introdus peste termen nu mai poate
beneficia de efectul suspensiv de executare.
Efectul suspensiv de executare nu se produce în cazul hotărârilor executorii
provizoriu de drept (art. 448 NCPC) și al celor pronunțate cu executare provizorie
judecătorească (art. 449 NCPC). Precizăm că și hotărârea de primă instanță prin care s-a
dispus restabilirea situației anterioare urmăririi poate fi dată cu executare provizorie (art.
726 NCPC). Există și alte hotărâri de primă instanță care, în baza unor dispoziții
procedurale exprese, conduc la suspendarea executării. Cu titlu de exemplu, evocăm
ordonanța președințială [art. 997 alin. (2) NCPC], hotărârea pronunțată în cererile de
valoare redusă [art. 1.031 alin. (3) NCPC] și hotărârea de evacuare [art. 1.042 alin. (5)
NCPC
3.3. Investirea instanței de apel
Apelul are drept efect și învestirea instanței superioare cu exercitarea controlului
judiciar în limitele stabilite prin cererea de apel. Din momentul sesizării sale, instanța de
apel dobândește dreptul, dar și obligația de a proceda la soluționarea cauzei. Apelul
conferă instanței de control judiciar posibilitatea de a realiza o nouă judecată, în fond, în
limitele învestirii sale.
 Instanța sesizată nu poate refuza, în principiu, soluționarea cererii de apel, sens în
care doctrina face referire la caracterul imperativ al învestirii1.

3.4. Efectul devolutiv al apelului

3.4.1. Noțiune si trăsături caracteristice

Efectul devolutiv este, cu evidență, cel mai semnificativ și caracteristic efect al
apelului. Prin acest efect, apelul se distinge în mod categoric de recurs. Dar ce înseamnă
efect devolutiv? Cuvântul „devolutiv” sau „devoluțiune” provine de la latinescul devolvo,
volvi, volutum, care înseamnă a trece sau a transmite ceva de la o persoană la alta. De
aceea, în materia căilor de atac, prin devoluțiune se înțelege transmiterea dreptului de a
judeca de la un judecător de grad inferior (a quo) la un judecător de grad superior (a
quem).
Într-o formulă extrem de concisă, se poate spune că efectul devolutiv al unei căi de
atac constă într-o veritabilă reînnoire sau reeditare a judecății. Teza este subliniată în
mod deosebit art. 476 alin. (1) NCPC, care enunță principiul potrivit căruia apelul
„provoacă o nouă judecată asupra fondului”. O atare formulă este plină de semnificații
procesuale, ea nefiind folosită, în mod expres, de Codul de procedură civilă anterior. Și în
jurisprudența noastră mai veche s-a remarcat că rostul apelului este devolutiv, în sensul că
instanța superioară este obligată să judece a doua oară în fond pricina astfel cum a fost
dedusă prin motivele de apel. Efectul devolutiv este condiționat, astfel cum rezultă clar
din text, de exercitarea apelului în termenul legal.
Caracterul devolutiv al apelului nu este caracteristic dreptului modern. Un
asemenea efect a fost recunoscut apelului și în trecut. În timpul lui Iustinian (prin
Constituția Ampliorem din anul 530) s-a conferit instanței de apel puteri largi în
examinarea cauzelor, aceasta având posibilitatea de a reforma hotărârea atacată atât în
favoarea apelantului, cât și în defavoarea acestuia. Un asemenea apel era numit de juriștii
epocii communio appellation's sau apel cu beneficium communes. Ulterior, situația s-a
schimbat în mod fundamental, curțile franceze aplicând principiul caracterului personal al
apelului. Potrivit acestui principiu, apelul poate avea ca obiect numai partea din hotărâre
care a fost atacată de apelant și hotărârea pronunțată poate profita numai aceluia care a
exercitat calea de atac.
În dreptul modern se admite că apelul are un caracter deplin, adică poartă asupra
tuturor împrejurărilor de fapt și de drept ale judecății. Aceasta înseamnă că prin
intermediul apelului se devoluează în fața judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg
complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin. Regula enunțată nu are însă un
caracter absolut, ci implică și unele limitări enunțate și de noul Cod de procedură civilă.
Legiuitorul a acordat efect devolutiv apelului din multiple considerente, printre
care menționăm: necesitatea unei reeditări a judecății de teama parțialității primei
jurisdicții; speranța că a doua jurisdicție, ierarhic superioară și, în principiu, colegială, va
fi mai calificată în exercitarea unui control asupra legalității hotărârii atacate;
uniformizarea jurisprudențială urmărită a fi realizată de o curte supremă nu se poate
concepe decât dacă calea ordinară de atac a apelului are un caracter devolutiv.

3.4.2. Întinderea devoluțiunii

Întinderea devoluțiunii este determinată de prevederile art. 476-478 NCPC. Astfel
cum am precizat deja, art. 476 alin. (1) NCPC instituie principiul fundamental potrivit
căruia apelul provoacă o „nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în
fapt, cât și în drept”. Textul este inspirat din dispozițiile art. 561 C. pr. civ. francez. De
aceea, o analiză aprofundată a caracterului devolutiv al apelului nu poate ignora evoluțiile
doctrinare și jurisprudențial din Franța în această materie. În considerarea textului francez
enunțat, doctrina a apreciat că, în rigoarea sa teoretică, regula promovată de legiuitor
postulează „imutabilitatea litigiului care ar trebui să fie identic, în integralitatea
elementelor sale constitutive, de fapt și de drept, în fața primilor judecători și a jurisdicției
de-al doilea grad”.
Prin urmare, legea consacră principiul devoluțiunii integrale. Devoluțiunea totală
este considerată ca o primă consecință a regulii enunțate de art. 561 C. pr. civ. francez.
Devoluțiunea totală nu poate fi reputată ca o regulă cu caracter absolut.
Noul Cod de procedură civilă cuprinde și el dispoziții de natură a explicita
principiul analizat și de a-i limita efectele. Limitarea efectului devolutiv al apelului este
exprimată prin două adagii elocvente în această privință: tantum devolutum quantum
appellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. Aceste limitări sunt statuate în art.
477-478 NCPC. În primul rând, potrivit art. 476 alin. (2) NCPC: „în cazul în care apelul
nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de
apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor
invocate la prima instanță”. Acest text nu consacră o veritabilă excepție de la regula
devoluțiunii integrale. El, mai degrabă, explicitează principiul consacrat de noul Cod de
procedură civilă. Aceasta deoarece textul se referă la posibilitatea instanței de apel de a se
pronunța „în fond” asupra cauzei. Prin urmare, judecarea cauzei de către instanța de apel
se va face pe baza motivelor, mijloacelor de apărare și a dovezilor invocate la prima
instanță. De altfel, în doctrină s-a remarcat că devoluțiunea este totală și în cazul în care
apelul nu se motivează.
Dispozițiile textului citat sunt incidente numai în cazul nemotivării apelului ori în
ipoteza în care motivarea apelului sau întâmpinarea „nu cuprinde motive, mijloace de
apărare sau dovezi noi”. Formula folosită de legiuitor nu ne apare ca una lipsită de reproș
din punctul de vedere al tehnicii legislative, dar și al acurateței normative. Avem în
vedere referirea legii la ipoteza în care motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde
motive.
Este o formulă cel puțin contradictorie, fiind greu comprehensibilă o normativizare
referitoare la existența unei motivări care nu cuprinde „motive”. Nici referirea legii la
mijloacele de apărare sau la dovezi nu aduce elemente deosebit de utile în clarificarea
aspectelor privitoare la întinderea devoluțiunii procedurale. Aceasta deoarece mijloacele
de apărare și dovezile nu sunt decât mijloace de susținere a motivelor de apel.
O ipoteză normativă deosebită este cea privitoare la situația în care apelantul nu
urmărește să obțină judecata în fond sau rejudecarea cauzei, ci anularea hotărârii atacate.
Și de data aceasta, în opinia noastră, redactarea textului - art. 476 alin. (3) NCPC - nu are
de partea sa atributul univocității. Ar fi fost dezirabil ca legea să se refere expres la
consecința pe care o implică ipoteza la care se referă: lipsa caracterului devolutiv al
apelului. Acest lucru ar fi fost util având în vedere faptul că textul este consacrat efectului
devolutiv al apelului, și nu excepțiilor. Totuși, concluzia enunțată se impune în
considerarea faptului că textul vizează ipoteza în care prin apel nu se solicită „judecata în
fond sau rejudecarea”. Și sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865 s-a
considerat că apelul este nedevolutiv în cazul în care se urmărește anularea hotărârii
judecătorești și respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii unei
excepții peremptorii. Dispozițiile art. 476 alin. (3) NCPC trebuie coroborate și cu
prevederile art. 480 alin. (3) NCPC, normă procedurală ce ne indică soluțiile ce pot fi
pronunțate de instanța de apel în cazul în care prima instanță a soluționat, în mod greșit,
cauza pe baza unei excepții peremptorii. Trimiterea cauzei spre rejudecare se dispune
doar în acele situații în care părțile au solicitat în mod expres, prin cererea de apel sau
prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanței sau altei instanțe egale
în grad. Soluția este destinată să salvgardeze dreptul părților de a fi judecate într-un prim
grad de jurisdicție. Prin urmare, instanța de apel, în asemenea circumstanțe, nu evocă
fondul, nu judecă într-un al doilea grad de jurisdicție, ci anulează pur și simplu sentința
atacată, cu efectul trimiterii corespunzătoare a cauzei spre rejudecare. Aceasta este, în
viziunea noului Cod de procedură civilă, o soluție de excepție, astfel cum se remarcă, de
altfel, și în doctrina franceză.
În ambianța noului Cod este însă evident că incidența textului este limitată la
cerințele pe care el însuși le postulează, respectiv ca apelantul să nu urmărească numai
anularea hotărârii atacate în general, ci și respingerea ori anularea cererii de chemare în
judecată „ca urmare a invocării unei excepții sau trimiterea dosarului la instanța
competentă”. Cerința esențială rămâne însă aceea ca prin apel să nu se solicite „judecata
în fond sau rejudecarea”.
Regula restrictivă tantum devolutum quantum appellatum este consacrată de art.
477 alin. (1) NCPC. Această regulă constituie o exigență a principiului disponibilității
procesuale, care se aplică și în fața instanțelor de control judiciar ordinar. Ea exprimă
tocmai ideea că instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu
referire la motivele indicate în cererea de apel. Prin urmare, instanța de apel se va
pronunța numai în limitele determinate, implicit sau explicit, prin cererea de apel. O atare
regulă este firească, căci adeseori în practică partea se declară nemulțumită numai de
anumite rezolvări date acțiunii introductive de instanță, cum ar fi cazul soluției pronunțate
asupra unui capăt de cerere. În asemenea împrejurări, apelul va viza numai o parte din
hotărâre, iar partea neatacată va dobândi autoritate de lucru judecat. Prin urmare, apelul
va fi limitat la cercetarea temeiului de nelegalitate sau netemeinicie invocat de apelant și
doar la o parte din hotărârea atacată.
Noul Cod de procedură civilă extinde efectul apelului și cu privire la soluțiile care
sunt „dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”. O atare extindere este
justificată de existența unui raport de dependență între diferitele soluții pronunțate de
instanța de fond. Așa este cazul soluției pronunțate asupra unei cereri principale și asupra
unei cereri accesorii, situație în care nu este posibilă rejudecarea fără luarea în discuție și
a cererii accesorii. În lipsa unui atare raport, extinderea efectelor apelului nu este posibilă.
Regula restrictivă enunțată nu-și găsește aplicare ori de câte ori apelul nu este
limitat la anumite soluții din dispozitiv ori se tinde la anularea hotărârii sau atunci când
obiectul litigiului este indivizibil.
Din prevederile art. 477 alin. (2) NCPC rezultă că el are în vedere trei situații
distincte în care devoluțiunea este integrală. Prima ipoteză vizează situația în care apelul
nu este limitat „la anumite soluții din dispozitiv”. Drept urmare, devoluțiunea va fi
integrală în lipsa unei precizări exprese a apelantului în sensul că atacă doar una sau
anumite soluții din dispozitiv. În toate aceste situații se aplică principiul devoluțiunii
integrale. Cu alte cuvinte, se prezumă că partea a avut în vedere toate soluțiile pronunțate
în dispozitiv de către instanța de fond.
A doua ipoteză este aceea în care apelantul „tinde la anularea hotărârii”. Vechea
reglementare nu a cuprins o soluție similară. Actuala reglementare este inspirată din art.
562 alin. (2) C. pr. civ. francez. În dreptul francez, soluția enunțată este incidență ori de
câte ori apelul tinde la anularea hotărârii atacate, instanța de apel neavând posibilitatea de
a evita rejudecarea cauzei. Este așa-numitul apel-nulitate (appel-nullite). Un asemenea
apel este justificat prin necesitatea accelerării judecăților și evitarea trimiterii cauzei spre
rejudecare la instanța de fond. Prin urmare, instanța de apel nu se va limita la anularea
hotărârii, ci va proceda și la rejudecarea cauzei și pronunțarea unei soluții noi. Soluția are
dezavantajul că poate determina nesocotirea principiului dublului grad de jurisdicție, de
vreme ce neregularitatea ce determină nulitatea primei hotărâri poate fi reprezentată de un
viciu procedural ce a provocat lipsirea părții de dreptul de a fi judecată în fond în fața
primei instanțe. Dar soluția a fost preferată de legiuitorul francez, astfel cum am arătat,
datorită avantajului celerității.
Socotim că acesta este rostul soluției promovate și de noul Cod de procedură
civilă. Totuși, am sublinia că ipoteza discutată este una cu o reglementare distinctă în
raport cu prevederile art. 476 alin. (3) NCPC. Și acest text vizează anularea hotărârii
atacate, însă în circumstanțe strict determinate de acest text.
A treia ipoteză vizează situația în care obiectul litigiului este indivizibil. Prin
indivizibilitate în sensul dispozițiilor legale analizate trebuie înțelese toate acele situații în
care obiectul litigiului nu poate fi fracționat sau scindat. Efectul devolutiv al apelului
poartă și în acest caz asupra tuturor soluțiilor pronunțate în dispozitiv și între care există
în mod necesar o legătură de indivizibilitate.
Cea de-a doua regulă restrictivă în materie de devoluțiune - tantum devolutum
quantum iudicatum - exprimă ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai
asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Aceasta înseamnă că prin
intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Cu
alte cuvinte, efectul devolutiv al apelului se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat
în prima instanță. Această regulă are o justificare deplină. Instanța de apel realizează un
control judiciar asupra hotărârii atacate, iar acest control nu poate avea în vedere alte
pretenții sau elemente care nu au format obiectul primei judecăți. Altminteri s-ar încălca
în mod grav principiul dublului grad de jurisdicție.
Noul Cod de procedură civilă determină, în art. 478, limitele devoluțiunii în apel.
Astfel, cel de-al doilea alineat statuează, în primul rând, că părțile nu se vor putea folosi
înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate
la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Textul are menirea
de a explicita limitele în care părțile își pot exercita în fața instanței de apel dreptul a
invoca mijloace de apărare și dovezi. El consacră regula inadmisibilității folosirii altor
motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele folosite la prima instanță sau arătate în
cererea de apel sau în întâmpinare.
În privința motivelor, mijloacelor de apărare și a dovezilor utilizate în fața primei
instanțe nu există restricții sub aspectul posibilității de invocare a acestora atât de către
apelant, cât și de către intimat. Toate aceste motive sau mijloace de apărare sunt
cunoscute de părți și pot fi rediscutate în fața instanței de apel. Mai mult decât atât, legea
se referă la simplul faptul al invocării motivelor, mijloacelor de apărare sau dovezilor în
fața instanței de fond. Prin urmare, cu referire la probe, legea nu impune exigența ca
acestea să fi fost administrate efectiv de către instanța de fond. Situația este similară în
privința examinării tuturor motivelor și mijloacelor de apărare de către instanța de fond.
Prin urmare, și în aceste situații este suficient ca partea să fi invocat acele motive sau
mijloace, chiar dacă ele nu au fost examinate de instanța de fond.
De asemenea, apelul fiind o cale de atac devolutivă, părțile pot invoca prin cererea
de apel, respectiv prin întâmpinare, orice motive, mijloace de apărare sau dovezi,
admisibilitatea lor urmând să fie discutată însă în contradictoriu potrivit regulilor de drept
comun. Legea a urmărit doar să instituie o disciplină procesuală în privința invocării și
folosirii în apel a unor asemenea mijloace sau apărări. Mai mult, instanța de apel poate
încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Precizăm că dispozițiile similare consacrate în art. 292 C. pr. civ. 1865 au format și
obiectul unui control de constituționalitate. Curtea Constituțională a respins ca
neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, constatând că limitarea instituită de
legiuitor, prin dispozițiile art. 292 alin. (1) C. pr. civ. 1865, cu privire la motivele,
mijloacele de apărare și dovezile pe care părțile le pot utiliza înaintea instanței de apel,
exclusiv la cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului, nu contravine
prevederilor art. 21 din Legea fundamentală, deoarece, ca orice alt drept, și accesul liber
la justiție poate fi exercitat doar în anumite limite rezonabile, în așa fel încât prin
valorificarea lui să nu se aducă atingere drepturilor altor titulari, în aceeași măsură
ocrotite prin lege. În absența acestei limitări, se remarca în Decizia instanței
constituționale, s-ar oferi câmp liber arbitrarului și abuzului în exercitarea dreptului,
dându-se posibilitatea reiterării, în scop exclusiv șicanatoriu, a unor cereri lipsite de
relevanță pentru soluționarea cauzei, de natură să ducă la prelungirea nejustificată a
duratei procesului.
O dispoziție de mare rezonanță procesuală în materia devoluțiunii este cea statuată
în art. 478 alin. (3) NCPC. Redactarea textului este foarte sugestivă în determinarea
limitelor efectului devolutiv al apelului. Potrivit acestui text: „în apel nu se poate schimba
calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot
formula pretenții noi”. În parte, acest text este corespunzător art. 294 alin. (1) C. pr. civ.
1865. Noul text are o redactare ameliorată și de natură a înlătura unele controverse în
materie.
Textul actual vizează elementele esențiale ale acțiunii civile și ale judecății în
primă instanță. Iar legea instituie tocmai principiul inadmisibilității modificării
elementelor menționate. Cu privire la aceste elemente se impun totuși unele precizări, pe
care vom încerca să le formulăm în continuare pentru o mai bună înțelegere a principiului
postulat de lege.
În primul rând, art. 478 alin. (3) NCPC are în vedere inadmisibilitatea schimbării
în apel a calității părților. Noțiunea de „calitate” nu este folosită, în textul menționat,
numai într-un sens strict procesual, ci și cu importante conotații de drept material. Astfel,
de pildă, reclamantul care a revendicat imobilul în calitate de moștenitor nu-și va putea
modifica această calitate susținând în apel că a dobândit bunul în calitate de cumpărător.
Prin urmare, în interpretarea textului trebuie să ținem seama și de poziția părților în cadrul
raportului de drept substanțial dedus judecății. Tocmai această calitate a părților nu poate
fi schimbată pentru prima dată în cadrul apelului.
Obiectul cererii evocă pretenția dedusă în justiție. Și sub acest aspect, legea nu
îngăduie schimbarea, în niciun mod, a pretențiilor deduse în fața primei instanțe. Orice
schimbare în acest sens ar conduce la privarea părților de beneficiul celor două grade de
jurisdicție. În această privință, s-a remarcat, în mod judicios, că „lărgirea cadrului judiciar
și a obiectului litigiului ar bulversa sensul și rostul ierarhiei judiciare, dreptul părții la
primul grad de jurisdicție, caracterizarea apelului ca o cale de atac de reformare”.
Jurisprudența este extrem de bogată în determinarea cazurilor în care ne aflăm în
prezența unei schimbări a obiectului cererii. Astfel, cu titlu de principiu, s-a remarcat că
instanța de apel nu poate, din oficiu, să schimbe obiectul cererii de chemare în judecată și
încadrarea sa juridică, deoarece o asemenea schimbare ar încălca principiile
disponibilității și libertății procesuale, precum și dispozițiile art. 294 C. pr. civ. 1865. În
schimb, există schimbare de obiect când la prima instanță se cere revendicarea unui bun,
iar în apel recunoașterea dreptului de folosință. În situația în care, în fața primei instanțe,
s-a solicitat rezoluțiunea contractului, în cererea de apel nu pot fi invocate motive de
anulare a contractului, deoarece în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare
în judecată. De asemenea, s-a apreciat că, de vreme ce prin acțiune reclamanta a cerut
obligarea pârâtei la plata unei sume de bani cu titlu de chirie -fără a face însă dovada
existenței, între părți, a unui contract de închiriere -, nu mai este posibil ca, în apel,
reclamanta-apelantă să solicite obligarea pârâtei la plata aceleiași sume, dar cu titlu de
despăgubiri, precum și obligarea pârâtei la încheierea contractului de locațiune. Cererea
succesorului pârâtului decedat după pronunțarea sentinței de către prima instanță, de a se
constata, în apel, că îi revine întreaga masă succesorală a pârâtului, fără a aduce critici de
fond sentinței atacate, echivalează cu o cerere nouă, care nu poate fi formulată în apel,
apelantul având posibilitatea completării, pe calea procedurii succesorale notariale, a
certificatului de moștenitor cu bunurile atribuite autorului său prin sentința apelată, după
soluționarea irevocabilă a cauzei. Noul Cod de procedură civilă declară inadmisibilă și
schimbarea cauzei în apel. Este vorba, cu evidență, de temeiul juridic al acțiunii. Drept
urmare, în apel partea interesată nu poate schimba temeiul juridic, astfel cum acesta a fost
formulat în cererea de chemare în judecată, o atare atitudine constituind o modificare
inadmisibilă a unui element esențial al judecății. Astfel, de pildă, constituie o schimbare a
cauzei situația în care în fața instanței de fond reclamantul solicită anularea unei convenții
pentru vicii de consimțământ, iar în apel solicită rezoluțiunea acelei convenții.
Modificarea cauzei, ca și cea privitoare la obiectul judecății, vizează elementele
caracteristice ale autorității lucrului judecat, fapt pentru care nesocotirea exigențelor
impuse de text viciază legalitatea judecății în apel; prin asemenea modificări părțile ar fi
private de beneficiul celor două grade de jurisdicție. Atari imperative nu sunt nesocotite
atunci când apelantul recurge la o nouă argumentație juridică sau invocă și alte dispoziții
legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne același.
O altă limitare extrem de importantă pe care o impune art. 478 alin. (3) NCPC se
referă la inadmisibilitatea pretențiilor noi în instanța de apel. Codul de procedură civilă
din 1865 se referea la inadmisibilitatea cererilor noi în apel. De aceea, o parte a doctrinei
noastre a remarcat, pe bună dreptate, că formula folosită de legiuitor nu era una dintre
cele mai fericite. Într-adevăr, termenul „cerere” sugera orice petiție prin care se
formulează o pretenție, rezolvarea unui incident procedural, amânarea ori suspendarea
judecății, proteguirea oricărui alt interes. Cu alte cuvinte, conceptul de „cerere” nu sugera
numai acele petiții prin care se urmărea valorificarea concretă a unei pretenții. De aceea,
nu întâmplător unele legislații, cum este cazul celei franceze - art. 564 C. pr. civ. francez
-, se referă la inadmisibilitatea invocării unor pretenții noi în fața instanței de apel. Soluția
a fost „împrumutată” și de noul Cod de procedură civilă și o atare abordare este destinată
a înlătura unele dificultăți. Prin urmare, este evident că interdicția determinată de text
vizează acele cereri prin care se urmărește valorificarea unor pretenții direct în fața
instanței de apel, deci cu excluderea primului grad de jurisdicție, ceea ce, evident, este
inadmisibil. Totuși, sintagma „pretenții noi” nu va înlătura cu desăvârșire unele dificultăți
de interpretare. Doctrina franceză a semnalat și ea posibilitatea unor interpretări
divergente. Orientările doctrinare și jurisprudențial anterioare nu sunt însă lipsite de
interes practic, întrucât ele au explicitat, adesea, într-o manieră ireproșabilă întreaga
semnificație procesuală a regulii la care ne referim. În acest sens, s-a susținut în doctrina
mai veche că cererea nouă este aceea care diferă de cea originară prin obiectul ei, prin
calitatea pe care părțile și-o atribuie, prin cauza ei și chiar prin întinderea pretențiilor.
Doctrina a mai subliniat că cererea nouă este aceea care tinde la o condamnare care
n-a fost solicitată în fața primei instanței. În doctrina anterioară s-a mai susținut că
cererile noi evocă natura unor acte introductive de instanță. O subliniere semnificativă în
această privință este făcută de un autor și prin conotația conceptului de „cerere nouă” de a
desemna „ideea de schimbare de acțiune”. Prin urmare, conceptul de „cerere nouă” folosit
în art. 294 alin. (1) C. pr. civ. 1865 se raporta cu necesitate la introducerea unor noi
pretenții de către părți în faza judecății în apel.
Noul Cod de procedură civilă nu determină conținutul conceptului de „pretenție
nouă”, fapt pentru care și în doctrina franceză s-a remarcat că distincția dintre „pretenția
nouă” și „cererea nouă” nu este una fundamentală. Pretenția nouă nu se raportează numai
la cererea de chemare în judecată, respectiv numai la cea invocată de reclamant prin actul
introductiv de instanță, ci și la cele solicitate prin acte echivalente, cum este cazul cererii
reconvenționale, al unei cereri de intervenție principală, al unei cereri de chemare în
garanție etc. O atare soluție a fost confirmată și de instanța supremă.
Prin urmare, apelul este un al doilea grad de jurisdicție, în sensul că el urmărește
realizarea unei noi judecăți în fața instanței superioare, dar fără a depăși cadrul procesual
stabilit în fața primei instanțe. Apelul este și o cale de atac de reformare, a cărei finalitate
este exercitarea unui control asupra legalității și temeiniciei hotărârii atacate. Or, astfel
cum s-a remarcat, cenzura unei hotărâri judecătorești nu se poate realiza decât pe terenul
faptelor și pretențiilor invocate în fața primei instanțe. Altminteri, formularea unor
pretenții noi în apel ar conduce la nesocotirea flagrantă și gravă a principiului dublului
grad de jurisdicție. Mai mult decât atât: afirmarea unor pretenții direct în fața instanței de
apel ar conduce, astfel cum s-a remarcat și în doctrina franceză, la „bulversarea ierarhiei
judiciare” prin deducerea în fața instanței superioare (al doilea grad de jurisdicție) a unor
pretenții nesupuse în prealabil primei instanțe.
Noul Cod de procedură civilă nu a mai reiterat dispozițiile cuprinse în art. 294 alin.
(1) teza a II-a C. pr. civ. 1865, potrivit cărora „excepțiile de procedură și alte asemenea
mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”. Lipsa unei dispoziții similare în noua
legislație procesuală ni se pare întru totul explicabilă și în considerarea noii sintagme
folosite de textul comentat, respectiv aceea de „pretenții noi”. Noua abordare se justifică
însă și prin prevederile cuprinse în ultimele două alineate ale art. 478 NCPC.
Potrivit art. 478 alin. (4) NCPC, părțile pot „să expliciteze pretențiile care au fost
cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe”. Textul este inspirat, în
parte, din art. 566 C. pr. civ. francez. Termenul folosit de legiuitor este sugestiv în a
exprima ideea că explicitarea pretențiilor nu echivalează cu schimbarea sau augmentarea
lor. Legea este, în același timp, riguroasă în a indica faptul că o atare explicitare nu poate
fi raportată decât la pretențiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanțe.
O explicitare a unor pretenții subsecvente judecății în primă instanță este inadmisibilă.
De altfel, în jurisprudența anterioară s-a apreciat, de pildă, că invocarea în apel a
unor norme europene care reglementează dreptul la libera circulație reprezintă o apărare
juridică nouă și, fiind de ordine publică, poate fi invocată în această cale de atac,
neconstituind o cerere nouă în sensul legii.
O situație specială este aceea a invocării excepțiilor de procedură în fața instanței
de apel. În ceea ce privește excepțiile absolute, este neîndoios că ele pot fi invocate și
direct în apel, soluție evocată de art. 247 alin. (1) NCPC. Cât privește excepțiile relative,
va trebui să se țină seama de limitările pe care le impun dispozițiile art. 247 alin. (2)
NCPC.
De asemenea, potrivit art. 478 alin. (5) NCPC: „Se vor putea cere, de asemenea,
dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii
primei instanțe și va putea fi invocată compensația legală”. Textul citat cuprinde o
formulare largă, care permite valorificarea tuturor dobânzilor, ratelor și a oricăror
despăgubiri ivite după pronunțarea hotărârii.
Exceptarea la care se referă textul comentat este întru totul justificată, întrucât
soluționarea unor cereri privitoare la acordarea de dobânzi, rate sau alte venituri ajunse la
termen direct de către instanța de apel nu este de natură să conducă la privarea părților de
beneficiul celor două grade de jurisdicție. Aceasta deoarece asemenea „pretenții” sunt o
consecință logică a admiterii cererilor principale formulate în fața instanței de fond.
De altminteri, este de observat că legea are în vedere toate acele dobânzi, rate sau
venituri ajunse la termen, precum și despăgubiri ivite după pronunțarea hotărârii. În mod
evident, admisibilitatea acestor cereri este condiționată de existența unui raport de
accesorietate față de pretențiile formulate prin cererile exercitate în fața judecătorilor de la
instanța de fond. Ele trebuie să fie consecința firească a admiterii pretențiilor formulate în
fața primei instanțe. Este adevărat însă că legea nu impune în mod expres o atare
exigență, astfel cum o face art. 566 C. pr. civ. francez, în privința explicitării pretențiilor.
O anumită rezervă ar putea fi provocată de partea finală a textului, care cuprinde o
formulare destul de largă și susceptibilă și de alte interpretări. Avem în vedere referirea
legii la „orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii”.
Textul examinat și amintit anterior permite și valorificarea compensației legale
direct în instanța de apel, nu însă și a compensației judiciare, înlăturându-se astfel
controversa care a existat în trecut în această privință. Dispozițiile analizate confirmă și
faptul că orice alte pretenții afirmate pentru prima dată în fața instanței de apel sunt
inadmisibile, întrucât ele ar contraveni flagrant prevederilor celui de-al treilea alineat al
textului analizat.

3.4.3. Natura normelor procedurale privitoare la caracterul devolutiv al apelului

În doctrina mai veche, dar și în cea mai recentă, s-a discutat asupra determinării
naturii juridice a normelor care consacră regula privitoare la caracterul devolutiv al
apelului. În doctrina și jurisprudența antebelică s-a decis că părțile pot conveni expres sau
tacit să se judece în apel și cu privire la unele cereri noi, întrucât dispoziția care consacra
interdicția la care ne referim nu este de ordine publică.
Doctrina a apreciat că dispozițiile art. 294 alin. (1) C. pr. civ. 1865 sunt de ordine
publică, astfel că părțile nu pot deroga de la regula consacrată de acest text. În doctrina
franceză, și în prezent unii autori fac precizarea că regula care interzice formularea unor
cereri noi în fața instanței de apel nu este decât de interes privat.
Caracterul imperativ al principiului analizat este susținut și de doctrina actuală și se
întemeiază pe cel puțin două motive: necesitatea respectării principiului celor două grade
de jurisdicție și însăși redactarea imperativă a textului menționat. Considerăm că soluția
este aplicabilă și în ambianța noilor reglementări procesuale, instanța de apel având
obligația, iar nu facultatea de a statua asupra tuturor problemelor de fapt și de drept ale
cauzei, în limitele și condițiile determinate prin cererea de apel și cu respectarea celorlalte
dispoziții procedurale în materie, excepțiile de la acest principiu fiind de strictă
interpretare.

§4. Procedura de soluționare a apelului

4.1. Precizări prealabile

Noul Cod de procedură penală, la fel ca și cel anterior, conține unele dispoziții
particulare privitoare la soluționarea apelului. Unele dintre aceste reguli au fost deja
analizate în paginile precedente. În continuare vor fi evidențiate și alte reguli speciale,
cum sunt cele privitoare la măsurile pregătitoare anterioare ședinței de judecată, cele
privitoare la probe, precum și la soluțiile ce pot fi pronunțate de către instanța de apel.
În pofida acestor reguli particulare, în fața instanței de apel se aplică și principiile
de drept comun în diferite materii (modul de administrare a probelor, modul de
soluționare a excepțiilor de procedură, pronunțarea hotărârii etc.). De altfel, complinirea
dispozițiilor privind judecata în instanța de apel cu principiile și regulile de drept comun
este prevăzută în mod expres de lege. Într-adevăr, potrivit art. 482 NCPC: „Dispozițiile
de procedură privind judecata în prima instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura
în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol”.

4.2. Depunerea apelului

Potrivit art. 471 alin. (1) NCPC: „Apelul și, când este cazul, motivele de apel se
depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității”. O atare normă
procedurală se justifică prin necesitatea trimiterii rapide a dosarului la instanța
competentă și prin necesitatea soluționării împreună a apelurilor, în cazul în care părțile ar
exercita această cale de atac la intervale de timp diferite.
Noul Cod de procedură civilă stabilește o atare exigență sub sancțiunea nulității.
Și de data aceasta, ne aflăm în prezența unei nulități exprese, a cărei semnificație rezidă în
faptul că vătămarea se prezumă până la dovada contrară [art. 175 alin. (2) NCPC].
Soluția promovată de noul Cod de procedură civilă a fost instituită și în art. 288
alin. (2) C. pr. civ. 1865. Ea este promovată și în materie de recurs, pentru considerente
similare. Notăm, în acest context, sublinierea făcută de lege în sensul că exigența pe care
o propune nu vizează doar cererea de apel, ci și motivele de apel.
Reamintim că instanța constituțională a declarat dispozițiile art. 288 alin. (2) C. pr.
civ. 1865, care aveau o redactare similară, ca fiind neconstituționale. Menținerea soluției
anterioare și de noul Cod de procedură civilă ne apare, pentru rațiunile deja arătate,
justificată. Ea se legitimează, astfel cum s-a remarcat în doctrina recentă, și datorită
sporirii semnificative a atribuțiilor instanței de fond în privința pregătirii dosarului pentru
instanța de apel.
Cererea de apel se depune în exemplarele necesare pentru comunicare, plus un
exemplar pentru instanță, în condițiile determinate de art. 149 NCPC, la care face
trimitere art. 471 NCPC prin intermediul art. 195 NCPC.

4.3. Completarea sau modificarea cererii de apel

Noul Cod de procedură civilă instituie o procedură prealabilă pregătitoare a
judecății în apel care se realizează în fața instanței la care s-a depus cererea de exercitare
a căii de atac. Mai întâi, legea determină condițiile în care pot fi remediate eventualele
lipsuri ale cererii de apel. Astfel, potrivit art. 471 alin. (3) NCPC, în cazul în care cererea
de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, președintele instanței sau persoana
desemnată de acesta care primește cererea de apel va stabili lipsurile și îi va cere
apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent și este
posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poștă, fax, poștă electronică sau curier.
Din aceste dispoziții procedurale rezultă că instanța este obligată să determine
lipsurile cererii de apel, în raport cu condițiile impuse de lege. Sunt avute în vedere cu
deosebire cerințele de formă impuse de art. 470 NCPC, cum sunt cele privitoare la
determinarea corectă a părților, indicarea motivelor de fapt și de drept, semnătura cererii,
dar și cele privitoare la plata taxelor de timbru. În același timp, instanța îi va cere
apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent, sau în
scris, dacă apelul a fost trimis prin poștă, fax sau curier.
Referirea art. 471 alin. (3) NCPC la completarea sau modificarea cererii de apel
este deosebit de importantă în privința „lipsurilor” la care se referă. În opinia noastră,
formula folosită de lege este sugestivă în a exprima ideea că textul are în vedere atât lipsa
efectivă a unor mențiuni (neindicarea hotărârii care se atacă, lipsa semnăturii etc.), cât și
indicarea greșită a unor elemente ale cererii de apel.
Președintele instanței sau, după caz, persoana desemnată de acesta este abilitat(ă)
de lege să acorde un termen pentru depunerea completării sau modificării cererii de apel.
Întradevăr, potrivit 471 alin. (3) NCPC, dacă președintele sau persoana desemnată de
acesta apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient,
va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să
se depună completarea sau modificarea cererii. Din aceste prevederi procedurale rezultă
că, în principiu, completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de
apel. Acordarea termenului este lăsată la aprecierea liberă a președintelui instanței,
respectiv a persoanei desemnate de acesta. Un atare beneficiu poate fi acordat numai dacă
nu a expirat termenul de apel, împrejurare ce rezultă, fără putință de tăgadă, din însăși
formularea textului supus acestei exegeze. Apreciem că nu ne aflăm, de data aceasta, în
prezența unei veritabile repuneri în termen, întrucât partea nu se află în situația celui care
a pierdut termenul de exercitare a unui drept. Legea conferă președintelui, respectiv
persoanei desemnate de acesta, dreptul de a prelungi termenul prevăzut de lege pentru
completarea sau modificarea cererii de apel.
Dispozițiile procedurale privitoare la completarea sau modificarea cererii de apel
sunt aplicabile și în privința motivelor de apel care se depun separat. Procedura instituită
de art. 471 NCPC ne apare ca deosebit de utilă, fiind destinată unei bune pregătiri a
judecății în fața instanței de apel. O întrebare ce s-ar putea pune, în mod firesc, este aceea
de a determina instanța competentă a sancționa nerespectarea de către apelant a
dispozițiilor privitoare la completarea sau modificarea cererii de apel. În opinia noastră,
numai instanța de apel este competentă a dispune anularea cererii de apel sau decăderea
apelantului din drepturile procedurale vizate de art. 470 NCPC.
 4.4. Comunicarea cererii și depunerea întâmpinării
După primirea cererii de apel, respectiv a motivelor de apel, președintele instanței
care a pronunțat hotărârea atacată va dispune comunicarea lor intimatului, împreună cu
copiile certificate de pe înscrisurile alăturate și care nu au fost înfățișate la prima instanță,
punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult
15 zile de la data comunicării.
Instanța la care s-a depus întâmpinarea o comunică de îndată apelantului,
punândui-se în vedere obligația de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen
de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoștință de răspunsul la
întâmpinare din dosarul cauzei [art. 471 alin. (6) NCPC].
Comunicarea cererii de apel și a motivelor se face tot de către instanța la care
acestea s-au depus. Pentru depunerea întâmpinării, noul Cod de procedură civilă a
statornicit un termen mai scurt decât cel prevăzut pentru exercitarea apelului. De
asemenea, răspunsul la întâmpinare trebuie depus în termen de 10 zile de la data
comunicării. Răspunsul la întâmpinare nu se mai comunică părții adverse, intimatul având
posibilitatea de a lua cunoștință de acesta de la dosarul cauzei.
Din dispozițiile art. 471 alin. (6) NCPC rezultă că apelantul are obligația, iar nu
facultatea de a răspunde la întâmpinare. Înțelegem rațiunea unei atari opțiuni procedurale,
dar obligativitatea răspunsului la aceasta ne apare ca o obligație ușor excesivă, deși
trebuie să recunoaștem că legiuitorul a urmărit o mai bună pregătire a judecății încă din
faza prealabilă sesizării instanței de apel, accelerarea judecății și sporirea calității actului
de justiție1.

4.5. Trimiterea dosarului instanței de apel

Președintele, respectiv persoana desemnată de acesta, după împlinirea termenului
de apel pentru toate părțile, precum și a termenelor prevăzute la art. 471 alin. (5) și (6)
NCPC, va înainta instanței de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea,
răspunsul la întâmpinare și dovezile de comunicare a acestor acte.
Dacă s-au formulat atât apel, cât și cereri de îndreptare, interpretare sau completare
a hotărârii, dosarul nu va fi trimis instanței competente decât după împlinirea termenului
de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri.

4.6. Intrarea în vigoare

Potrivit art. XIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea
instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile privitoare la pregătirea dosarului
de apel de către instanța a cărei hotărâre se atacă se aplică proceselor pornite începând cu
data de 1 ianuarie 2016; în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a acestei
legi și până la data de 31 decembrie 2015 se aplică dispozițiile art. XIV-XVII din Lege.
 Potrivit art. XIV din Legea nr. 2/2013, apelul și, când este cazul, motivele de apel
„se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă”. De data aceasta, legea nu mai determină
exigența depunerii apelului sub sancțiunea nulității. Aceasta înseamnă că apelul se poate
depune și la instanța competentă a judeca apelul, fără ca într-o asemenea situație să fie
incidență sancțiunea nulității.
De asemenea, potrivit art. XIV alin. (2) din legea menționată, devin incidente și
prevederile art. 195 NCPC privitoare la depunerea apelului în atâtea exemplare câte sunt
necesare pentru comunicare, conform art. 149 alin. (1) NCPC. Dosarul se va transmite de
către președintele instanței sau de judecătorul desemnat de acesta, împreună cu apelurile
făcute, instanței de apel numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile.
Dacă s-au formulat atât apel, cât și cereri potrivit art. 442-444 NCPC - de îndreptare a
greșelilor materiale, de lămurire sau completare a hotărârii -, dosarul nu va fi transmis
instanței de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra
acestor cereri.
Președintele instanței de apel sau persoana desemnată de acesta, de îndată ce
primește dosarul, va lua, prin rezoluție, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un
complet de judecată. În cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute
de lege, completul căreia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și va
comunica, în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea [art.
XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013]. O atare completare sau modificare se va putea face în
termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Nerespectarea acestui termen atrage
după sine sancțiunea decăderii din dreptul apelantului de a mai completa sau modifica
cererea.
Regularizarea cererii de apel constituie o procedură instituită și de Legea nr.
2/2013, fără ca aceasta să se identifice întru totul cu cea statuată în art. 471 alin. (3)
NCPC. Particularitatea esențială constă însă în faptul că, până la data de 31 decembrie
2015, regularizarea se va putea realiza în fața instanței de apel, iar nu în fața instanței a
cărei hotărâre este atacată, astfel cum dispune textul comentat. Rațiunea constă în evitarea
unei posibile supraaglomerări a instanței de fond în perioada de tranziție vizată de lege.
După primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel,
completul va dispune comunicarea cererii de apel, precum și a motivelor de apel
intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate și care nu au fost
înfățișate la prima instanță, punându-i în vedere obligația de a depune la dosar
întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării [art. XV alin. (3) din
Legea nr. 2/2013]. Întâmpinarea depusă se comunică apelantului de îndată, punându-i-se
în vedere obligația de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10
zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare din
dosarul cauzei [art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013]. Dispoziția enunțată este aproape
identică cu cea statuată în art. 471 alin. (6) NCPC. Și de data aceasta, deosebirea dintre
cele două texte constă în faptul că întâmpinarea se depune în fața instanței de apel până la
data de 31 decembrie 2015.

4.7. Măsuri prealabile la instanța de apel

4.7.1. Repartizarea aleatorie a completului de judecată

Apelul are drept efect și învestirea instanței superioare cu exercitarea controlului
judiciar în limitele stabilite prin cererea de apel. Din momentul sesizării sale, instanța de
apel dobândește dreptul, dar și obligația de a proceda la soluționarea cauzei. În acest scop,
ea va trebui să adopte unele măsuri pentru pregătirea soluționării cauzei în ședință
publică.
După primirea dosarului, președintele instanței de apel trebuie să ia unele măsuri
pregătitoare pentru soluționarea cauzei în ședință publică. Aceste măsuri trebuie să fie
considerate acte de administrare judiciară, în sensul prevederilor art. 465 NCPC. Tocmai
de aceea ele se iau de președinte prin rezoluție, iar nu de către instanță prin încheiere.
Prima măsură ce trebuie dispusă de președinte vizează repartizarea aleatorie a
cauzei la un complet de judecată. Această operație se face în sistem informatizat, cu
respectarea dispozițiilor art. 53 din Legea nr. 304/2004 și ale art. 95-101 din
Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

4.7.2. Stabilirea primului termen

Primul termen va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției. Este o limită
maximă impusă expres de art. 475 alin. (2) NCPC. Legea nu determină nicio sancțiune
procedurală pentru nerespectarea acestui termen. Nerespectarea termenului poate antrena
doar sancțiuni disciplinare pentru președintele instanței. Prin urmare, ne aflăm mai
degrabă în prezența unui termen de recomandare pentru președintele instanței de apel.
Citarea părților se dispune cu respectarea tuturor exigențelor procedurale impuse de
lege.
Limita de mai sus a fost determinată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în
aplicare a noului Cod de procedură civilă; în varianta inițială, legiuitorul a preconizat un
termen maxim de 20 de zile. În opinia noastră, determinarea unui asemenea termen limită
nu este întru totul conformă cu principiul celerității judecăților civile. Termenul este unul
maximal, astfel că, în mod firesc, președintele completului de judecată trebuie să
stabilească un termen de judecată cât mai scurt.
Termenul prevăzut pentru prima citare a părților în fața instanței de apel se bucură
și de o anumită flexibilitate, legea conferindu-i președintelui instanței de apel posibilitatea
de a-l scurta, în funcție de circumstanțe, în cauzele ce implică urgență [art. 201 alin. (5)
NCPC]. De asemenea, dacă intimatul locuiește în străinătate, președintele instanței de
apel va putea stabili un termen mai îndelungat, aducându-i-se la cunoștință părții că are și
obligația de a-și alege un domiciliu în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările în legătură cu procesul.

4.7.3. Repartizarea apelurilor

O obligație importantă a președintelui în această fază preliminară a judecății este
aceea de a repartiza apelurile făcute împotriva aceleiași hotărâri la același complet de
judecată. Este o exigență firească, destinată a garanta pronunțarea unei soluții unitare cu
privire la toate apelurile declarate în cauză. De remarcat este faptul că noul Cod de
procedură civilă nu distinge în funcție de natura apelurilor. El se referă chiar, în mod
expres, la apelurile principale, incidente și provocate făcute împotriva aceleiași hotărâri
[art. 475 alin. (3) NCPC].
Legea se referă totuși și la situația în care apelurile împotriva aceleiași hotărâri au
fost repartizate la complete de judecată diferite [art. 475 alin. (3) NCPC]. Într-o asemenea
împrejurare, care se poate ivi totuși în practică, completul cel din urmă învestit va dispune
„pe cale administrativă” trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit. Prin urmare,
folosirea sintagmei „pe cale administrativă” scoate în evidență faptul că un atare incident
nu poate determina o veritabilă declinare de competență.
Redactarea în termeni imperativi a art. 475 alin. (3) NCPC sugerează obligația
celui din urmă complet de judecată de a lua măsuri pentru trimiterea apelului la completul
mai întâi învestit. Dar, astfel cum s-a dispus și în jurisprudența mai veche, sarcina de a
invoca un atare incident revine și părților care sunt interesate a evita pronunțarea unor
hotărâri contradictorii.

4.7.4. Intrarea în vigoare

Potrivit art. XV alin. (6) din Legea nr. 2/2013, în termen de 3 zile de la data
depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de
judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților.
În ipoteza în care intimatul nu a depus întâmpinare sau, după caz, apelantul nu a
comunicat răspunsul la întâmpinare în termenul prevăzut de art. XV alin. (3) și, respectiv,
alin. (4) din Lege, la expirarea termenului, judecătorul fixează prin rezoluție primul
termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând
totodată citarea părților.
Dispozițiile reproduse mai sus se aplică începând cu data intrării în vigoare a Legii
nr. 2/2013 și până la data de 31 decembrie 2015.

4.7.5. Reguli speciale privind judecata

Noul Cod de procedură civilă consacră, în art. 479, unele dispoziții speciale privind
judecata în apel. În primul rând, textul menționat consacră, în alin. (1), o regulă cu
caracter general privitoare la obligația instanței de apel de a verifica,
 „În limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către
prima instanță”.
Dispozițiile evocate sunt o expresie firească a caracterului devolutiv al apelului.
Ele au ca scop verificarea atât a stării de fapt, cât și a modului de aplicare a legii de către
prima instanță. Prin urmare, controlul judiciar exercitat de către instanța de apel este unul
integral, în sensul că vizează atât temeinicia, cât și legalitatea hotărârii atacate.
Art. 479 alin. (1) teza a II-a NCPC cuprinde și o precizare importantă privitoare la
motivele de ordine publică, care pot fi invocate „și din oficiu”. Precizarea făcută de text
ne sugerează faptul că motivele de ordine publică pot fi invocate nu numai de instanță din
oficiu, ci și de părți sau de procuror. Părțile și procurorul vor putea invoca asemenea
motive numai în condițiile temporale prevăzute de dispozițiile generale ale noului Cod de
procedură civilă.
Instanța de apel are doar facultatea de a invoca din oficiu motivele de ordine
publică, iar nu și obligația de a proceda astfel. În atari condiții, se poate vorbi, desigur, de
un drept discreționar al judecătorului de a invoca motivele de ordine publică.
Sintagma „motive de ordine publică”, folosită de art. 479 alin. (1) NCPC, nu este
definită de lege, împrejurare ce a stârnit deja unele controverse, fiind chiar contestată de
către unii autori. Această sintagmă este folosită și de alte dispoziții procedurale, cum este
cazul, de pildă, al art. 493 alin. (3) NCPC, referitor la invocarea unor motive de ordine
publică în cadrul completului de filtru.
O parte a doctrinei apreciază că, deși legea folosește sintagma „motive de ordine
publică”, în realitate este vorba de „excepții de ordine publică”, întrucât acestea din urmă
se invocă în cursul desfășurării procesului, în timp ce primele se formulează prin cererea
de apel. Motivele de ordine publică vizate de art. 479 alin. (1) NCPC nu trebuie
identificate însă doar cu excepțiile de nulitate absolută, ci cu orice alte excepții care sunt
destinate să ocrotească un interes general și care sunt și ele de ordine publică, cum este
cazul excepției de necompetență generală, al excepției de litispendență (excepția poate fi
invocată în orice stare a procesului în fața instanțelor de fond) sau al excepției puterii
lucrului judecat.
Noul Cod de procedură civilă consacră, în art. 479 alin. (2) NCPC, și o normă
procedurală particulară și importantă în materie de probațiune. Potrivit acestui text:
„Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la
prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei,
precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)”.
În primul rând, observăm că textul citat îi conferă instanței de apel posibilitatea de
a dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță. Textul
distinge între refacerea și completarea probelor, operații procedurale distincte. Refacerea
implică o veritabilă readministrare de către instanța de apel a probelor. Refacerea se poate
referi la un singur mijloc de dovadă sau chiar la dovezi diferite. Nu este exclusă, în
principiu, nici refacerea tuturor probelor administrate de prima instanță.
Socotim că refacerea probelor în fața instanței de apel trebuie să constituie o
soluție extremă, căci, în principiu, o atare măsură nu-și găsește justificare temeinică.
Refacerea ar induce o lipsă de încredere în judecătorii fondului, ceea ce nu poate fi admis,
cel puțin cu titlu de principiu. Ținem să precizăm totuși că legea nu impune nicio condiție
particulară pentru refacerea probelor, o atare măsură fiind de atributul exclusiv al
instanței de apel.
Completarea probelor constă într-o suplimentare a dovezilor. Ea se dispune cel mai
adesea atunci când se constată neconcordanțe între diferite probe sau când materialul
probatoriu administrat de prima instanță este considerat nerelevant sau neîndestulător.
Ceea ce dorim însă să subliniem cu tărie este faptul că instanța de apel are o mare putere
de apreciere în ceea ce privește refacerea sau completarea probelor.
În al doilea rând, legea îi conferă instanței și posibilitatea de a dispune
administrarea dovezilor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) NCPC. Aceste probe
pot fi administrate doar dacă au fost propuse prin motivele de apel sau prin întâmpinare.
Asemenea dovezi sunt admisibile, dacă îndeplinesc cerințele legale și sunt utile cauzei, cu
deosebire în scopul susținerii motivelor de apel, dar și pentru combaterea acestora.
Reamintim că art. 478 alin. (2) NCPC permite „și administrarea probelor a căror
necesitate rezultă din dezbateri”. Textul se referă la dreptul instanței de a dispune
încuviințarea și administrarea unor asemenea dovezi. Apreciem că instanța de apel trebuie
să exercite chiar un rol activ și să dispună administrarea unor dovezi corespunzătoare ori
de câte ori constată că se impune o atare soluție în scopul stabilirii adevărului.

§5. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel

5.1. Considerații prealabile

Judecata în fața instanței de apel se finalizează, în principiu, printr-o decizie [art.
424 alin. (3) NCPC]. În concret, asupra apelului instanța se poate pronunța printr-o
decizie de admitere sau de respingere a căii de atac. Acestea sunt soluțiile principale ce se
pot pronunța în apel.
Cele două soluții de principiu, de admitere și respingere a apelului, sunt statuate în
art. 480 NCPC. Primul alineat al acestui text se referă însă și la păstrarea hotărârii atacate,
situație în care instanța de apel va dispune, după caz, respingerea sau anularea apelului ori
va constata perimarea lui.
„Păstrarea” hotărârii atacate nu reprezintă altceva decât o consecință firească a
respingerii apelului. Iar o atare soluție se pronunță de instanța de apel atunci când
motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate. Instanța de apel este însă
obligată, în prealabil, să analizeze toate motivele invocate de părți. Hotărârea de
respingere a apelului determină definitivarea hotărârii pronunțate de prima instanță.
Noul Cod de procedură civilă reglementează totuși „păstrarea” hotărârii atacate ca
o soluție principală, fiind statuată în antiteză cu soluția de admitere a apelului, la care se
referă expres cel de-al doilea alineat al art. 480 NCPC. Textul se referă, în primul alineat,
și la două soluții particulare: anularea și perimarea apelului. Anularea apelului se
dispune în cazul în care cererea de exercitare a căii de atac nu îndeplinește unele condiții
legale, cum sunt cele privitoare la semnarea apelului sau neindicarea hotărârii atacate.
Anularea se dispune și în cazul neachitării taxelor de timbru [art. 470 alin. (3) NCPC]. La
rândul său, perimarea se dispune în ipoteza rămânerii apelului în nelucrare timp de 6 luni
(art. 416 NCPC).

5.2. Admiterea apelului

Noua reglementare procesuală acordă, astfel cum este și firesc, o importanță
considerabilă soluțiilor determinate de admiterea apelului. Potrivit art. 480 alin. (2)
NCPC, în caz de admitere a apelului, instanța poate „anula ori, după caz, schimba în tot
sau în parte, hotărârea apelată”.
Modul în care instanța de apel procedează în cazul anulării hotărârii atacate este
statuat în art. 480 alin. (3)-(6) NCPC. Totuși, este de observat că textul menționat nu face
precizări cu privire la situațiile în care se poate dispune schimbarea sau modificarea
hotărârii atacate. Considerăm că la o asemenea soluție se poate ajunge ca urmare a unei
noi evaluări a probelor sau în cazul aplicării greșite a legii la starea de fapt stabilită de
instanță. În acest mod, instanța de apel poate pronunța o hotărâre de fond proprie, care să
conducă la o schimbare totală sau numai parțială a hotărârii atacate.
Cazurile în care instanța de apel poate dispune anularea hotărârii atacate și
judecarea cauzei sunt strict determinate de lege. Potrivit art. 480 alin. (3) NCPC: „In
cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra
în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța
de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea,
instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei
instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în
care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin
întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul
procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și
necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Principiul promovat de textul la care ne raportăm este acela al anulării hotărârii
atacate și al evocării fondului de către instanța de apel. Soluția este fundamental diferită
de cea promovată de Codul de procedură civilă din 1865, în varianta existentă înainte de
modificarea art. 297 C. pr. civ. 1865 prin Legea nr. 202/2010. Prin urmare, în concepția
noului Cod, în situațiile strict determinate de text, nu se va mai dispune trimiterea cauzei
spre rejudecare, ci instanța de apel va reține cauza spre rejudecare evocând fondul.
Legiuitorul a sacrificat principiul celor două grade de jurisdicție din dorința de a promova
în mod ferm principiul celerității judecăților, imperativ afirmat în mod insistent și în
cadrul unor decizii pronunțate în ultima perioadă de CEDO. O atare soluție nu este inedită
nici în peisajul european al dreptului judiciar. O reglementare asemănătoare regăsim și în
Franța (art. 568 C. pr. civ. francez).
Condițiile de incidență a textului trebuie examinate în raport cu fiecare dintre
cazurile la care el se referă. Prima ipoteză este aceea în care instanța de apel constată că,
în mod greșit, instanța de fond a judecat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Textul are în vedere varii împrejurări, cum sunt acelea ce decurg din admiterea unor
excepții de fond sau chiar de formă și care împiedică cercetarea temeiniciei acțiunii.
Practic, legea cuprinde o formulă largă, care include în conținutul său toate
neregularitățile procedurale care au determinat pronunțarea unei soluții fără cercetarea
fondului, cum este cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau
nesemnată, al respingerii cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru existența puterii
lucrului judecat ori pe baza altor excepții peremptorii. În toate aceste cazuri, instanța de
apel va anula hotărârea atacată, va judeca procesul și va evoca ea însăși fondul.
Aceeași soluție este promovată de lege și în cea de-a doua ipoteză prevăzută de
text, respectiv în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a judecat cauza
în lipsa părții care nu a fost legal citată. Pentru a se dispune judecarea cauzei și evocarea
fondului de către instanța de apel este necesar să fie întrunite cumulativ două condiții:
judecata să fi avut loc în lipsa părții și partea să nu fi fost legal citată.
Evocarea fondului se va dispune, în ambele ipoteze analizate, doar dacă se constată
că prima instanță a procedat greșit soluționând cauza fără să fi intrat în cercetarea
fondului sau în lipsa părții care nu a fost legal citată. Altminteri, se va dispune în mod
corespunzător păstrarea hotărârii atacate prin respingerea recursului.
Prin urmare, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare
reprezintă o soluție de excepție, în viziunea noului Cod de procedură civilă. O atare
măsură poate fi dispusă în cazurile determinate de art. 480 NCPC, dar numai dacă „părțile
au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare”.
Spre a se evita o „cavalcadă” a trimiterilor spre rejudecare, ce poate determina o
tergiversare semnificativă a judecăților, art. 480 alin. (3) NCPC precizează că „trimiterea
spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului”.
Sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, trimiterea cauzei la prima
instanță se dispunea și în cazul nerezolvării unor cereri incidentale sau accesorii de către
judecătorii fondului, cum ar fi o cerere de chemare în garanție, o cerere de intervenție
principală etc. Cum trebuie procedat sub imperiul noii noastre reglementări procesuale?
Trebuie să recunoaștem că textul analizat nu ne oferă un răspuns tranșant la o atare
întrebare. Avem în vedere formula generală a textului, care indică soluția evocării
fondului de către instanța de apel în cazul în care prima instanță „a soluționat procesul
fără a intra în judecata fondului”. Prin urmare, textul nu indică o limitare a acestei ipoteze
la cauzele în care instanța a judecat greșit prin admiterea unor excepții peremptorii. De
aceea, s-ar putea susține că evocarea fondului trebuie dispusă și în cazul nesoluționării
unor cereri incidentale sau accesorii de către instanța de fond.
Cu toate acestea, socotim că o altă soluție trebuie să prevaleze. Ea este determinată
de prevederile art. 445 NCPC, text ce nu permite completarea hotărârii judecătorești pe
calea apelului și recursului. În acest mod, cumulul dintre completarea hotărârii pe calea
procedurală statuată de art. 444 NCPC și cea a apelului este exclus. Soluția este conformă
cu dezideratul celerității judecăților și, în același timp, firească, de vreme ce calea
procedurală statuată de art. 444 NCPC este una mai suplă și rapidă.
Anularea hotărârii atacate în cazurile analizate mai sus este urmată de judecarea
procesului și evocarea fondului. Din analiza tuturor dispozițiilor cuprinse în art. 480
NCPC rezultă că evocarea fondului se dispune numai în cazul în care judecătorii de la
prima instanță nu au judecat fondul cauzei.
Evocarea fondului este definită în doctrină ca un drept al judecătorilor de la al
doilea grad de jurisdicție de a se ocupa de cauza supusă judecății în ansamblul său și, pe
cale de consecință, de a soluționa acele chestiuni care nu au fost tranșate de către prima
instanță. Evocarea fondului, în dreptul francez, este considerată un drept, chiar
discreționar, al instanței de apel, iar nu o obligație. Aceasta este considerată o notă
particulară a apelului. Soluția rezultă și din prevederile exprese ale art. 568 C. pr. civ.
francez.
În concepția noului Cod de procedură civilă, evocarea fondului nu poate fi privită
ca o facultate pentru instanță, ci ca o obligație. Această opinie se întemeiază pe
dispozițiile imperative ale art. 480 alin. (3) NCPC. Textul este de strictă interpretare,
astfel cum am remarcat, și în privința cazurilor în care instanța de apel judecă procesul și
evocă fondul cauzei.
O atare interpretare este justificată și de faptul că de la regula enunțată -evocarea
fondului - același text face o singură excepție. Ea vizează situația în care una dintre părți -
apelantul sau intimatul - a solicitat expres, prin cererea de apel sau prin întâmpinare,
trimiterea cauzei spre soluționare primei instanțe sau unei instanțe egale în grad.
Soluția legiuitorului nostru este mai rigidă decât cea promovată de Codul francez
de procedură civilă, sistem în cadrul căruia, astfel cum am remarcat, judecătorul poate
aprecia asupra evocării fondului. Tocmai de aceea o parte a doctrinei noastre a adus critici
severe soluției de evocare a fondului promovate de noul Cod de procedură civilă. În
esență, se susține că garanțiile fundamentale ale unei judecăți echitabile nu pot fi
sacrificate din dorința scurtării proceselor.
 Noul Cod consacră și în cazul rejudecării cauzei principiul potrivit căruia
dezlegările date de instanța de apel asupra problemelor de drept, precum și necesitarea
administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Soluția a fost
prevăzută și sub imperiul legislației anterioare, dar numai în materie de recurs. Pentru
aceleași rațiuni, principiul este aplicabil și în materie de apel, întrucât numai în acest fel
se poate da eficiență controlului judiciar exercitat de o instanță superioară.
Anularea hotărârii se poate dispune și pentru necompetență. Noul Cod de
procedură civilă se referă la două situații distincte, reglementate în art. 480 alin. (4)-(5).
Prima ipoteză, cea mai frecvent întâlnită, are ca obiect situația în care instanța de apel
constată că prima instanță a fost necompetentă să judece litigiul. Într-o asemenea
împrejurare, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre judecare
instanței competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent ori, după caz,
va respinge cererea ca inadmisibilă.
Noul Cod se referă și ia o a doua ipoteză, și anume aceea în care instanța de apel
este competentă ea însăși să judece litigiul. În acest din urmă caz, instanța de apel va
reține, în mod firesc, cauza spre judecare. Soluționarea în fond a cauzei de către instanța
de apel este o exigență firească, ce decurge din necesitatea respectării normelor de
competență. Hotărârea pronunțată de instanța de apel, în aceste condiții, este o hotărâre de
fond și poate fi atacată, după caz, cu apel sau recurs.
O ultimă ipoteză reglementată de lege este aceea în care se constată alte motive de
nulitate. De data aceasta, instanța va anula procedura urmată în fața primei instanțe,
inclusiv hotărârea atacată, și va judeca cauza în fond, pronunțând o hotărâre susceptibilă
de recurs, dacă este cazul.

Disciplină: Procedură Civilă

Drept IV
Curs 3 – săptămâna 6

PROCEDURA DIVORȚULUI
(art. 914-934 din noul Cod de procedură civilă)
Aspecte introductive
Procedura divorțului în noul Cod de procedură civilă, deși păstrează o serie de
reguli procedurale din vechea reglementare, vine și cu soluții legislative noi, impuse, pe
de o parte de modificările legislative din planul dreptului substanțial (avem în vedere noul
Cod civil’, respectiv art. 373-404), de importanța socială a instituției căsătoriei, iar pe de
altă parte de soluțiile oferite, de-a lungul timpului, de jurisprudență și de doctrina în
materie.
Divorțul, din prisma dreptului material, a fost definit ca acea „formă de disoluție a
căsătoriei care consta in desfacerea ei, cu efecte pentru viitor, prin acordul părților sau pe
cale judecătorească". Definiția este corectă, cu mențiunea că și divorțul pe cale
judecătorească implică două componente: divorțul prin acord și divorțul bazat pe culpa
soților. Pe de altă parte, în doctrină se face distincția între încetarea căsătoriei văzută ca o
„indicare a cazurilor naturale și obiective prin care aceasta ia sfârșit" și desfacerea
căsătoriei care ar semnifica „disolubilitatea căsătoriei prin divorț". În doctrina veche
necesitatea desfacerii căsătoriei a fost explicată în mod sintetic și plastic:
„întrucât credința ce și-o datorau soții nu mai există, ci a devenit o situație
necinstită, in dosul căreia se ascund relațiile ilicite sau că legătura sufletească dintre soți
nu mai poate exista, ci a fost înlocuită prin dispreț. Aversiune și relații ostile, nu e în
interesul nici al copiilor, nici al familiei, nici al societății de a se impune menținerea unei
situații legale care nu mai corespunde realității".
Spre deosebire de cauzele de încetare ale căsătoriei (moartea unuia dintre soți sau
declararea judecătorească a morții), divorțul implică disoluția căsătoriei în timpul vieții
soților1.
În lumina noului Cod civil divorțul poate fi extrajudiciar (art. 375 și urm. NCC),
divorț ce intră în competența ofițerului de stare civilă ori notarului public sau judiciar, așa
cum este reglementat de noul Cod civil și de art 914-934 NCPC. Trebuie menționat faptul
că dacă în vechea reglementare divorțul implica în mod automat o hotărâre
judecătorească de desfacere a căsătoriei, în contextul actual o asemenea condiționalitate
nu mai există, fiind posibil, așa cum am menționat, și divorțul pe cale administrativă.

Instanța competentă

Art. 914 NCPC. - (1) Cererea de divorț este de competența judecătoriei în

circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut
locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția
judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este
aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în
țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în
circumscripția căreia își are locuința reclamantul.
(2) Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni
să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea
acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului
București.
În noul Cod de procedură civilă se renunță la noțiunea de „domiciliu" în stabilirea
competenței materiale în materie de divorț, fiind înlocuită cu cea de „locuință”. Soluția
este firească, din moment ce și în vechea reglementare prin domiciliu se înțelegea
locuința în fapt a soților (în consecință avea un înțeles extins și nu cel strict
administrativ).
De asemenea, în privința competenței teritoriale, noul Cod de procedură civilă
reglementează și ipoteza în care nici pârâtul, nici reclamantul nu au locuința în țară, în
acest caz soluția fiind oferită de art. 914 alin. (2) NCPC. În acest caz părțile pot conveni
să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din țară iar dacă un asemenea acord nu
există, cererea de divorț, în această ipoteză specială, va fi soluționată de Judecătoria
Sector 5 București (competența teritorială exclusivă). în concret, părțile pot să încheie un
asemenea acord de alegere a competenței înainte de declanșarea litigiului, iar după
sesizarea instanței, înțelegerea trebuie să fie parafată cel mai târziu la primul termen de
judecată la care părțile sunt legal citate, în fața primei instanțe, termen până la care părțile
sau instanța din oficiu pot invoca excepția de necompetență teritorială exclusivă [art. 130
alin. (2) NCPC].
Celelalte aspecte privitoare la competență au fost păstrate ca în vechiul Cod de
procedură civilă. Astfel, cererea de divorț va fi de competența judecătoriei în
circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, iar dacă soții nu au
avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția
judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este
aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul. În acest caz, dacă locuința pârâtului
nu este cunoscută, textul special se completează cu art. 108 NCPC1 care prevede că
cererea se introduce la instanța din țară în a cărei circumscripție se află reședința acestuia,
iar dacă nu are nici reședința cunoscută, ia instanța în a cărei circumscripție reclamantul
își are domiciliul.
De asemenea, dacă pârâtul nu are locuința în țară, este competentă judecătoria în
circumscripția căreia își are locuința reclamantul, dacă instanțele române sunt competente
internațional. Se poate lesne observa că în ipoteza art. 914 alin. (1) NCPC competența
teritorială este exclusivă, părțile neputând deroga de la aceasta . Soluția trebuie nuanțată
în cazul art 914 alin. [2] NCPC care dă întâietate voinței părților care pot stabili, de
comun acord, competența teritorială, iar în lipsa convenției se revine la competența
teritorială exclusivă a Judecătoriei Sector 5 București.
 În stabilirea competenței conform art. 914 alin. (1] NCPC trebuie avută în vedere
locuința comună a soților de la data sesizării instanței de judecată, neavând efect
schimbarea, ulterioară introducerii cererii, a acestei locuințe comune. Prin folosirea
termenului de
„locuință" în locul celui de „domiciliu" s-a accentuat mai mult faptul că, la
stabilirea competenței teritoriale, nu este important dacă soții au avut această locuință
comună inserată în actul de identitate sau menționată în bazele de date oficiale de
evidență a populației.
În fine, menționăm că faptul că art. 914 NCPC nu instituie o competență
alternativă, în care reclamantul să poată alege între mai multe instanțe deopotrivă
competente, fiind obligatorie respectarea ordinii impuse de textul legal. Totodată, art 914
NCPC este un text special edictat pentru cererea de divorț, nefiind aplicabil în cererile de
anulare sau constatare a nulității căsătoriei, unde urinează a se aplica dreptul comun în
materie de competență materială și teritorială. Fața de aceste aspecte, conchidem că și în
această nouă reglementare, competența privitoare la cererea de divorț, ca regulă, este
reglementată de norme imperative, fiind de ordine publică, cu toate consecințele
procedurale ce decurg din această calificare. Prin excepție, considerăm că art. 914 alin.
(2) NCPC (ipoteza în care nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuință în țară) este o
normă de ordine privată, din moment ce părțile de comun acord, pot stabili să introducă
cererea de divorț la orice judecătorie din România. Numai în lipsa acestui acord devine
competentă absolut Judecătoria Sector 5 București.
Menționăm faptul că art 914 NCPC este aplicabil atâta timp cât ultima locuință
comună nu implică un element de extraneitate. Astfel, dacă un soț are reședința obișnuită
pe teritoriul unui stat membru UE sau este resortisant al unui stat membru UE,
competența de soluționare a cererii de divorț urmează a se stabili conform
Regulamentului (CE) nr. 2201/20031 al Consiliului Uniunii Europene privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială
și în materia răspunderii părintești, respectiv în conformitate cu art. 3 raportat la arL 6 din
acest regulament, fiind vorba de o competență exclusivă. Dacă sunt întrunite condițiile
impuse de acest regulament, competența fiind exclusivă, o eventuală cerere de divorț
introdusă în fața instanței române, în conformitate cu Regulamentul nr. 2201/2003,
urmează a fi declinată către instanța judecătorească din statul membru pe teritoriul căruia
se află reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin
6 luni, imediat înaintea introducerii cererii, dacă acesta este resortisant al statului membru
[art. 3 alin. (1) lit. a pct. 6 din regulament]. Deși soluția declinării este expres prevăzută,
totuși în decizia judecătorească mai sus-menționată se menționează că „nu va dispune
declinarea întrucât o astfel de operațiune presupune mai multe cheltuieli legate de
traducerea fiecărei file din dosar și de expediere, or, aceste cheltuieli nu se justifică în
condițiile în care reclamanta poate formula o cerere separată la instanța competentă în
Germania Jură să i se opună autoritatea de lucru judecat sau vreun termen de prescripție
ori de decădere." Soluția este cu totul alta în cazul cererii de divorț care a fost introdusă
înainte de anul 2007 (respectiv în anul 2005, chiar dacă procesul a continuat și după anul
aderării 2007), sens în care era aplicabilă Legea nr. 105/19921 cu privire la raporturile de
drept internațional privat, iar nu Regulamentul nr. 2201/2003. În acest caz, declinarea de
către instanțele române nu mai era posibilă, soluția fiind de respingere ca nefiind de
competența instanțelor române (ca urmare a invocării excepției de necompetență generală
a instanțelor române)

Cererea de divorț

Art. 915 NCPC. - (1) Cererea de divorț va cuprinde, pe lângă cele prevăzute de
lege pentru cererea de chemare în judecată, numele copiilor minori ai celor 2 soți ori
adoptați de aceștia.
(2) Dacă nu sunt copii minori, se va menționa în cerere această împrejurare.

(3) La cerere se vor alătura o copie a certificatului de căsătorie și, după caz,
câte o copie a certificatelor de naștere ale copiilor minori.

(4) La cerere se poate alătura, după caz, înțelegerea soților rezultată din
mediere cu privire la desfacerea căsătoriei și, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii
divorțului.
În privința depunerii cererii de divorț, nu mai există condiția ca aceasta să fie
depusă personal de către reclamant, așa cum impunea art. 612 alin. (4) CPC. Această
soluție procesuală, la care în prezent se renunță, era consacrată, încă din cele mai vechi
timpuri, în procedurii speciale a divorțului, fiind impusă de caracterul strict personal al
unei asemenea cereri. De asemenea, în linii mari, s-a păstrat configurarea cererii de divorț
consacrată de vechea legislație, urmărindu-se o flexibilizare a condițiilor de formă și
fond. Astfel, conform art. 915 NCPC cererea va cuprinde, în mod special, numele copiilor
minori ai soților ori adoptați de aceștia (dacă există desigur copii cu acest statut legal, în
caz contrar menționându-se acest lucru în cerere), cât și toate celelalte elemente
prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, potrivit dreptului comun (respectiv art.
194 NCPC), referitoare la elementele de identificare ale părților, eventualilor mandatari,
obiectul cererii, motivarea în fapt și în drept, mijloacele de probă și semnătura. În cazul
înscrisurilor anexate la cerere, în această procedură specială sunt menționate expres
copiile certificatelor de naștere a copiilor minori și copia certificatului de căsătorie.
Totodată, dacă părțile au ajuns la o înțelegere, prin procedura medierii, cu privire la
desfacerea căsătoriei și a capetelor accesorii divorțului, această înțelegere va fi anexată la
cererea introductivă de divorț. În lumina noului Cod civil introducerea cererii de divorț
creează și un efect special. Astfel, acest efect vizează actele juridice cu titlu oneros prin
care unul dintre soți a dispus de bunurile mobile comune (bunuri care pot fi înstrăinate,
potrivit legii, fără formalități de publicitate) și actele juridice încheiate de unul dintre soți.
Aceste acte încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț sunt
anulabile [art. 386 alin. (1) NCC].
Având în vedere faptul că judecata în primă instanță, potrivit regulilor
contencioase de drept comun a fost partajată în două etape, respectiv cercetarea
procesului și dezbaterea fondului, se pune problema dacă, în această procedură specială,
judecata se va face în camera de consiliu sau în ședință publică. Deoarece nu există texte
derogatorii, urmând a se aplica în completare regulile de drept comun, opinăm
următoarele:

- Cercetarea procesului urmează a se derula în camera de consiliu, cu aplicarea

art. 240 NCPC, text general, aplicabil și în această materie;
- Dezbaterea fondului urmează a se derula în ședință publică așa cum prevede art
244 alin. (1) NCPC, dacă părțile nu și-au dat acordul ca această etapă
procesuală să se deruleze tot în camera de consiliu [art. 244 alin. (3) și (4)
NCPC].

Menționăm faptul că prin derogare de la regulile mai sus-menționate, divorțul prin

acordul soților urmează să fie soluționat (adică cercetare judecătorească și dezbatere pe
fond), așa cum vom arăta, în camera de consiliu [art. 929 alin. (3) NCPC].

Cererea reconvențională

Art. 916 NCPC. - (1) Soțul pârât poate să facă și ei cerere de divorț, cel mai târziu
până Ia primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele
petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va
putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.
(2) Cererea pârâtului se va face la aceeași instanță și se va judeca împreună cu cererea
reclamantului.
(3) în cazul în care motivele divorțului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra
fondului la prima instanță și în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea
pârâtului va putea fi făcută direct la instanța învestită cu judecarea apelului.
(4) Neintroducerea cererii în termenele arătate la alin. (1) și (3) atrage decăderea
soțului pârât din dreptul de a cere divorțul pentru acele motive. Dacă cererea
reclamantului a fost respinsă, soțul pârât poate cere divorțul pentru motive ivite ulterior.
 Întrucât instituția „primei zile de înfățișare" a dispărut din configurația procesului
civil, pârâtul va putea să formuleze cerere reconvențională până la primul termen de
judecată la care a fost legal citat pentru fapte și acte care pot să conducă la desfacerea
căsătoriei anterioare acestui prim termen cu procedura de citare îndeplinită. Pentru faptele
petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor
asupra fondului în cererea reclamantului, deci până la finalizarea cercetării procesului, în
camera de consiliu. Dacă motivele de divorț ce pot fi invocate de pârât au apărut după
începerea dezbaterilor asupra fondului în prima instanță și în timp ce judecata primei
cereri se află în fața instanței de apel, cererea reconvențională, prin derogare de la dreptul
comun [art 478 alin. (3) NCPCJ, va putea fi făcută direct în fața instanței de apel [art 916
alin. (3) NCPC].
Față de claritatea textului considerăm că se impune numai o singură precizare:
dacă aceste motive de apel sunt ulterioare finalizării cercetării judecătorești iar respectiva
cauză nu mai ajunge în apel (de exemplu se respinge cererea de divorț ca nefondată și nu
se mai exercită apel), atunci pârâtul va putea „uzita” aceste motive numai într-o cerere
separată de divorț. Nerespectarea acestor termene de depunere a cererii reconvenționale
este prevăzută sub sancțiunea expresă a decăderii [art 916 alin. (4) NCPC], decăderea
care este însă „atenuată" deoarece privește pierderea dreptului pârâtului de a formula
cerere reconvențională numai în dosarul ce se află pe rol, deci pârâtul nu mai poate cere
divorțul din culpa exclusivă a soțului reclamant, în respectivul dosar. Această decădere nu
mai acționează și în cazul unei noi cereri de desfacere a căsătoriei („dacă cererea
reclamantului a fost respinsă, soțul pârât poate cere divorțul pentru motive ivite ulterior").
Fiind vorba de o cerere incidentală, această cerere se va depune la aceeași instanță
care judecă cererea principală și se va judeca împreună cu cerea reclamantului (aspect
menționat expres de art. 916 alin. (2 NCPC). Din analiza acestui text legal, rezultă că
cererea reconvențională în materia divorțului se judecă întotdeauna împreună cu cererea
principală, disjungerea acesteia neiîind posibilă. O asemenea interpretare este dată de
menționarea expresă a judecării împreună în textul legal, acesta lucru nefiind necesar
(dacă s-ar fi permis disjungerea) prin prisma art. 123 alin. (1) NCPC.
La fel ca în vechea reglementare, textul face vorbire de „cererea de divorț" și nu de
„cerere reconvențională". Totuși, așa cum s-a susținut și în doctrină această „cerere” de
divorț are natura procesuală a unei cereri reconvenționale din moment ce este formulată
într-un proces deja declanșat, de către pârât, care cere și el desfacerea căsătoriei, în
contradictoriu cu reclamantul.
Opinăm că pârâtul nu este obligat, dacă dorește desfacerea căsătoriei din vina
reclamantului, să formuleze această cerere reconvențională. Pârâtul poate introduce o
cerere separată care în urma unei conexări (firești, de altfel) se va judeca tot împreună cu
cererea inițială de divorț.
 Acest caracter facultativ este întărit și de faptul că instanța judecătorească va putea
pronunța desfacerea căsătoriei, chiar dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvențională,
dar numai în condițiile art. 933 alin. (2) și (3) NCPC.

Calitatea procesuală activă

Ari. 917 NCPC. - (1) Desfacerea căsătoriei prin divorț poate fi cerută numai de
soți.
(2) Cu toate acestea, soțul pus sub interdicție judecătorească poate cere divorțul
prin reprezentant legal sau personal în cazul în care face dovada că are capacitatea de
discernământ neafectată.
Deși în vechea reglementare soluția era subînțeleasă, actualul Cod prevede că
desfacerea căsătoriei se poate cere numai de către soți [art. 917 alin. (2) NCPC]. Prin
excepție, soțul pus sub interdicție judecătorească și care nu are capacitate de
discernământ, poate să introducă cererea de divorț, prin reprezentant legal. Această
problemă a mai fost luată în discuție, în doctrină, prin prisma vechii legislații, soluțiile
propuse, la momentele respective fiind opuse. De asemenea, soțul chiar pus sub
interdicție judecătorească, poate introduce și personal cererea de divorț, în cazul în care
face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată.
În considerarea acestui text legal, cererea de divorț, care are un caracter strict
personal, nu ar putea fi introdusă de către creditorii unuia dintre soți, pe calea unei
eventuale acțiuni oblice și nici procurorul nu are calitatea procesuală activă cu privire la
cererea de desfacere a căsătoriei. Eventual, procurorul poate să pună concluzii în orice
proces de divorț, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea
ordinii de drept, a drepturilor și intereselor părților [art 94 alin. (2) NCPC] cum ar fi în
cazul protejării intereselor minorilor rezultați din căsătorie.
în același sens, cei care au vocație succesorală cu privire la un soț nu pot introduce
cerere de divorț, însă, conform art 925 NCPC, pot continua acțiunea de divorț a autorului
lor, după decesul acestuia pe parcursul procesului de divorț, aspecte care le vom analiza
în continuarea prezentului material.
0 problemă specială în privința calității procesuale active apare în cazul modificării
măsurilor luate cu privire la copii în urma procesului de divorț. Dacă măsurile cu privire
la drepturile și obligațiile părinților divorțați se iau în cadrul procesului propriu-zis de
divorț, modificarea acestor măsuri poate fi dispusă de către instanța de judecată, la cerere,
dacă se schimbă împrejurările avute în vedere inițial, calitate procesuală activă având o
gamă mai largă de persoane: părinții divorțați, alt membru al familiei, copilul, instituția
de ocrotire, instituția publică specializată în protecția copilului și procurorul (art. 403
NCC).
Cereri accesorii și incidentale

Art. 918 NCPC - (1) La cerere, instanța de divorț se pronunță și cu privire la:

a) exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere

și educare a copiilor, locuința copilului și dreptul părintelui de a avea legături
personale cu acesta;
b) numele soților după divorț;
c) locuința familiei;
d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca
urmare a desfacerii căsătoriei;
e) obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți;
f) încetarea regimului matrimonial și, după caz, lichidarea comunității de bunuri
și partajul acestora.
(2) Când soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați,
instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra
contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest
lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț.

(3) De asemenea, instanța se va pronunța din oficiu și asupra numelui pe care îl vor
purta soții după divorț, potrivit prevederilor Codului civil.
Pe lângă capătul principal de divorț, instanța se va pronunța, la cerere, și asupra
capetelor accesorii specifice procedurii divorțului: exercitarea autorității părintești, pensia
de întreținere, locuința copilului, dreptul părintelui căruia nu i-a fost încredințat minorul
de a avea legături personale cu acesta, numele soților după divorț, locuința familie ,
obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți , încetarea regimului
matrimonial și, după caz, lichidarea comunității de bunuri și partajul acestora.
Prin derogare de la principiul disponibilității, instanța care judecă cererea de
divorț, atunci când soții au copii minori sau adoptați, se va pronunța din oficiu (chiar dacă
părțile nu au cerut acest lucru) cu privire la: exercitarea autorității părintești,contribuția
părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor și numele pe care îl vor purta
soții după divorț:
[art 918 alin. (2) și (3) NCPC]. La aceste prevederi legale, trebuie menționate și
dispozițiile din noul Cod civil în materie de tutelă exercitată de ambii soți. în cazul în care
unul dintre soți introduce acțiune de divorț, instanța de judecată va înștiința din oficiu
instanța de tutelă pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei [art. 135 alin. (2) NCC].
În materie de exercitare a autorității părintești, noul Cod civil instituie și o regulă, în
sensul că după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți (art 397
NCC). Cu alte cuvinte, exercitarea autorității părintești de către unul dintre soți devine
excepția, putând fi dispusă de către instanța de judecată prin prisma interesului superior al
copilului [arc 398 alin. (1) NCC].
Stabilirea locuinței copilului minor, după desfacerea căsătoriei urmează criteriul
interesului superior al copilului. Menționăm faptul că această stabilire a locuinței
copilului nu este determinată, în mod direct, de stabilirea exercitării autorității părintești.
Astfel, locuința comună va fi stabilită prin înțelegerea părinților, iar dacă această
tranzacție ar fi contrară interesului superior al copilului, instanța va statua în sensul:
stabilirea locuinței minorului la părintele cu care locuiește în mod statornic [art 400 alin.
(1) NCC], la unul dintre părinți dacă înainte de divorț părinții au locuit împreună [art 400
alin. (2) NCC] ori în mod excepțional, dacă este în interesul superior al copilului la
bunici, alte rude ori persoane, cu acordul acestora sau la o instituție de ocrotire [art 400
alin. (3) NCC].
De asemenea, noul Cod civil mai prevede două cazuri care, în opinia noastră,
reprezintă capete de cerere care pot fi formulate numai pe cale accesorie, la cererea de
divorț Astfel, în conformitate cu art. 388 NCC soțul nevinovat de desfacerea căsătoriei
poate obține de la soțul culpabil exclusiv în destrămarea căsătoriei plata unei despăgubiri
(desigur sub rezerva dovedirii prejudiciului). Cererea de despăgubiri se va soluționa „prin
hotărârea de divorț" (de unde rezultă caracterul accesoriu obligatoriu al unei astfel de
cerere). Aceeași situație o întâlnim și în cazul plății compensatorii reglementate de art
390 NCC, plata care va fi plătită de soțul culpabil exclusiv în desfacerea căsătoriei în
favoarea soțului nevinovat, dacă durata căsătoriei a fost de minim 20 de ani. în privința
formulării unui astfel de capăt de cerere, art. 391 alin. (1) NCC prevede că acordarea
plății compensatorii se pronunță de către instanță decât „o dată cu desfacerea căsătoriei".
Acest caracter accesoriu obligatoriu nu mai este valabil în cazul modificării plății
compensatorii (mărire sau micșorare) când un astfel de capăt de cerere poate fi formulat
pe cale principală atunci când ulterior pronunțării divorțului au scăzut mijloacele
debitorului ori s-au mărit resursele creditorului (art 394 NCC).
O soluție cu caracter de noutate vizează soluționarea capătului accesoriu privitor la
încetarea regimului matrimonial. Oricare dintre soți sau împreună în cazul divorțului prin
acord pot cere instanței care soluționează capătul principal al divorțului să constate că
regimul matrimonial a încetat Ia data separației în fapt [art 385 alin. (2) NCC], Acest fapt
presupune ca în prealabil să se facă dovada datei separației în fapt, urmând ca regimul
matrimonial să înceteze din acel moment.
Toate aceste cereri accesorii, conform principiului accesorium sequitur principale
și în concordanță cu art 123 alin. (1) NCPC urmează a fi judecate de către instanța
competentă pentru cererea principală (instanța de divorț), chiar dacă aceste cereri ar fi de
competența materială sau teritorială a altor instanțe judecătorești.
Măsuri vremelnice

Art. 919 NCPC. - Instanța poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanță
președințială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinței copiilor minori, la
obligația de întreținere, la încasarea alocației de stat pentru copii și la folosirea locuinței
familiei.
Așa cum rezultă din art 919 NCPC, pe perioada procesului de divorț, instanța poate
lua prin ordonanță președințială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinței
copiilor minori, la obligația de întreținere, la încasarea alocației de stat pentru copii și la
folosirea locuinței familiei .
Aceste măsuri provizorii luate prin intermediul procedurii speciale a ordonanței
președințiale pot fi instituite „pe tot timpul procesului" de divorț (fond și căile de atac).
Așa cum s-a susținut în doctrină1 măsurile indicate ca atare, în art. 919 NCPC, pot fi
luate și înainte de declanșarea procesului de divorț, conform dreptului comun (avem în
vedere ordonanța președințială), însă cu dovedirea tuturor condițiilor de admisibilitate:
urgența, caracterul vremelnic, neprejudecarea fondului și aparența în drept în cazul în
care măsurile provizorii se iau pe perioada derulării procesului de divorț, în cadrul art 919
NCPC, partea care solicită o asemenea măsura nu va mai fi nevoită să probeze urgența,
deoarece ea este presupusă, prin inserarea cazurilor în care se poate lua, în textul legal.
Aceste ipoteze, prevăzute și de vechea legislație au fost consacrate și de
jurisprudență. Astfel, s-a opinat că din momentul în care se prevede expres posibilitatea
părții de a lua, pe parcursul procesului de divorț, măsurile amintite, se prezumă urgența,
instanța urmând a verifica celelalte condiții de admisibilitate ale ordonanței președințiale,
inclusiv interesul minorului, neinteresând motivele care au condus la promovarea acțiunii
de divorț și raporturile dintre soți.
În cazul în care, pe parcursul procesului de divorț, una dintre părți introduce o
cerere de ordonanță președințială, conform art 919 NCPC, această cerere este de
competența instanței învestită cu soluționarea divorțului (o altă soluție, în materie de
competență nu ar fi posibilă, în sensul că o măsură vremelnică ce vizează un dosar de
divorț aflat pe rol să fie dispusă de o altă instanță. Mai mult decât atât, practica
judecătorească a decis, în mod corect, că într-o cerere de ordonanță președințială prin
care se pune în discuție luarea unor măsuri vremelnice, pe perioada procesului de divorț,
„nu pot fi puse în discuție aspecte de competență ce vizează divorțul căci s-ar ajunge în
acest fel ca pe calea incidentală a rezolvării unor măsuri vremelnice ce vizează fondul să
se stabilească aspecte distinctive ce țin exclusiv de fondul cauzei... ceea ce este în afara
cadrului și logicii procedurale".
Prezența personală a părților

Art. 920 NCPC - (1) în fața instanțelor de fond, părțile se vor înfățișa în persoană,
afară numai dacă unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate, este
împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicție judecătorească, are reședința în
străinătate sau se află într-o altă asemenea situație, care îl împiedică să se prezinte
personal; în astfel de cazuri, cel în cauză se va putea înfățișa prin avocat, mandatar sau,
după caz, prin tutore ori curator.
(2) Instanța va încerca la fiecare înfățișare împăcarea soților.

(3) în toate cazurile, instanța este obligată să îl asculte pe copilul minor, potrivit
prevederilor Codului civil.
În fața instanțelor de fond se păstrează obligativitatea înfățișării în persoană a
părților [art. 920 alin. (1) NCPC cu excepția cazurilor care erau prevăzute și în vechiul
Cod de procedură civilă - dacă unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate,
este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicție sau are reședința în străinătate],
cazuri care au fost extinse prin inserarea unei noi ipoteze în care partea „se află într-o altă
asemenea situație, care îl împiedică să se prezinte personal". Dacă prezența personală a
părților nu este posibilă, în condițiile legii, acestea vor fi reprezentate prin mandatar,
avocat, tutore ori curator, după caz [art. 920 alin. (1) NCPC]. Această regulă derogă de la
dreptul comun care nu obligă, în procesul civil, prezența personală a părților. Întrucât
testul vorbește de instanțele de fond, trebuie avute în vedere atât prima instanță, cât și
instanța de apel.
Această prezență personală este justificată și de dispozițiile art. 920 alin. (2) NCPC
care instituie pentru instanță obligația de a încerca împăcarea părților la fiecare înfățișare.
În acest caz, mandatarul avocat al uneia dintre părți nu poate reprezenta părțile, ci
numai asista în acestea în cauze privitoare la divorț, fiind o situație de excepție care
derogă de la dreptul comun (deci ne aflăm „pe terenul unei norme speciale derogatorii de
la dreptul comun, unde funcționează principiul potrivit căruia părțile pot să își exercite
drepturile personal sau prin mandatar'').
În jurisprudența relativ nouă aplicabilă și în cazul noului arL 920 NCPC, s-a
analizat situația în care partea, în procesul de divorț, este reprezentată de către mandatar,
fiind unul din cazurile în care lipsa sa este „acceptată” de către textul legal (de exemplu
soțul își are domiciliu în străinătate). Mai mult decât atât, în acest caz, persoana
desemnată ca mandatar este avocat în această ipoteză, s-a pus problema dacă acest
mandatar avocat, în procesul de divorț, poate apela la instituția substituirii cu un alt coleg
avocat, la instanța de fond, substituire permisă de Legea nr. 51/1995 și de Statul profesiei
de avocat în mod corect sa decis că această substituire nu este posibilă, deoarece, în acest
caz, mandatul dat avocatului este unul special, intuita personae, „având ca bază
încrederea mandatului în mandatar", soluție la care achiesăm.

Absența reclamantului

Art. 921 NCPC - Dacă la termenul de judecată, în primă instanță, reclamantul

lipsește nejustificat și se înfățișează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusținută.
Noul Cod de procedură civilă prevede expres că, dacă reclamantul lipsește în mod
nejustificat la un termen de judecată, în primă instanța, iar pârâtul se prezintă, cererea de
divorț va fi respinsă ca nesusținută’. Această soluție legislativă are la bază o prezumție
legală de renunțare la judecată a reclamantului care determină respingerea cererii de
divorț. Din analiza art 921 NCPC reiese că pârâtul nu se poate opune la această
respingere ca nesusținută a cererii de divorț-, printr-o eventuală cerere de judecare în
lipsă. în cazul în care în cursul judecății, în primă instanță, lipsesc ambele părți, procesul
se va suspenda conform art 411 alin. (1) pct 2 NCPC, dacă pârâtul nu a solicitat judecarea
în lipsă . De asemenea, se poate observa că spre deosebire de vechea reglementare,
această respingere ca nesusținută a cererii de divorț este aplicabilă numai în cadrul
judecății în primă instanță, nu și în căile de atac.
Citarea pârâtului

Art. 922 NCPC - Dacă procedura de citare a soțului pârât a fost îndeplinită prin
afișare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanța va cere dovezi
sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îșl are locuința la locul indicat în
cerere și, dacă va constata că nu locuiește acolo, va dispune citarea lui la locuința sa
efectivă, precum și, dacă este cazul, la locul său de muncă.
Regulile de citare a părților, în procedura divorțului, sunt în mare parte, cele din
dreptul comun, respectiv art. 153-173 NCPC. Totuși, dacă reclamantul dovedește că a
făcut tot cei stă în putință pentru a afla locuința pârâtului ori alt loc unde ar putea fi citat
potrivit legii [conform art 167 alin. [1] NCPC ] iar instanța dispune citarea prin
publicitate a pârâtului, iar dacă acesta nu se prezintă la primul termen de judecată,
conform art 922 NCPC „instanța va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica
dacă pârâtul își are locuința la locul indicat în cerere și, dacă va constata că nu locuiește
acolo, va dispune citarea lui la locuința sa efectivă, precum și, dacă este cazul, la locul
său de muncă'', soluție consacrată și de vechea legislație și jurisprudență.
Renunțarea Ia judecată

Art. 923 NCPC - Reclamantul poate renunța la judecată în tot cursul judecății,
chiar dacă pârâtul se împotrivește. Renunțarea reclamantului nu are niciun efect asupra
cererii de divorț făcute de pârât.
Pornind de la ideea „salvării" căsătoriei, actul de dispoziție procesuală referitor la
renunțarea la judecată a fost „adaptat” la această cerință. Astfel, reclamantul poate
renunța la judecată în tot cursul judecății, chiar dacă pârâtul se împotrivește (art 923
NCPC) . Soluția este diferită față de dreptul comun (art. 406 NCPC) care, în funcție de
momentul la care se produce renunțarea la judecată, leagă acest act de dispoziție de
consimțământul pârâtului. După cum se poate observa, în procedura specială a divorțului,
renunțarea se poate face oricând, în cursul judecății (în primă instanța și în calea de atac,
din moment ce legiuitorul nu distinge). În fine, renunțarea reclamantului la judecarea
cererii de divorț nu va afecta cererea de divorț (respectiv cererea reconvențională)
formulată de pârât. Cu privire la cererea de renunțare, instanța va pronunța o hotărâre
supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de
renunțare [art 406 alin. (6) NCPC].

Împăcarea părților

Art. 924 NCPC - (1) Soții se pot împăca în tot cursul judecății, chiar dacă nu au
fost plătite taxele de timbru. în acest caz, instanța va lua act de împăcare și va dispune,
prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului, precum și restituirea taxelor de timbru, dacă
au fost achitate.
(2) Oricare dintre soți va putea formula o cerere nouă pentru fapte petrecute după
împăcare și, în acest caz, se va putea folosi și de faptele vechi.
Prin prisma încercării de a se evita desfacerea căsătoriei, instanța va încerca
împăcarea părților, la fiecare înfățișare (art. 924 NCPC). Această împăcare se va realiza
numai dacă ambele părți sunt prezente în instanță pentru a fi identificate și verificată
hotărârea de închidere a dosarului pe acest motiv. Textul de la art 924 NCPC, fiind un
text special), se aplică cu prioritate față de alte norme cu caracter general, sens în care
împăcarea părților ar avea prioritate față de constatarea perimării. Această împăcare se
poate realiza în tot cursul judecății (fond sau calea de atac), chiar dacă nu au fost achitate
taxele de timbru [art 924 alin. (1) NCPCj. în cazul în care această împăcare se produce,
noul Cod consacră expres și soluția ce urmează a fi dată în cauză, respectiv pronunțarea
unei hotărâri definitive prin care închide dosarul și care va menționa și o eventuală
restituire a taxelor judiciare de timbru, dacă s-a cerut în mod expres aceasta, [art. 924
alin. (1) NCPC], Această încercare de împăcare a părților, în raport cu textul legal, este
desigur o obligație pentru judecător, dar nu este, în niciun caz, o condiție prealabilă
obligatorie de primire a cererii de părților. În legislația franceză încercarea de conciliere a
părților este reglementată ca o procedură specifică (art. 1108-113 C. pr. civ. francez),
parcurgerea acestei proceduri având efecte în pianul admisibilității cererii de divorț .
În realitate, această „împăcare" are natura juridică a unei tranzacții judiciare care
are ca scop stingerea procesului de divorț (prin pronun- tarea hotărârii de închidere a
dosarului). Dacă ulterior stingerii procesului prin împăcare motivele de divorț subzistă,
atunci oricare dintre soți va putea formula o cerere nouă pentru fapte petrecute după
împăcare și, în acest caz, se va putea folosi și de faptele vechi [arL 924 alin. (2) NCPC].
În privința formei cu privire la „împăcarea părților" în procesul de divorț, opinăm
că se poate face, direct în fața instanței de judecată și consemnată în încheierea de
ședință, dacă părțile sunt prezente, așa cum prevede textul legal. în niciun caz, nu poate
produce efecte juridice o împăcare a părților printr-un înscris sub semnătură privată, chiar
confirmat de către apărătorul unuia dintre soți (se prezentase în instanța numai unul
dintre soți și avocatul celuilalt soț). în speța menționată se prevede că cererea de divorț
este una strict personală, orice cerere cu privire la care părțile dispun asupra acțiunii
principale, ar fi trebuit făcută personal. în acest sens, se conchide că împăcarea părților,
pentru a determina închiderea dosarului de divorț, trebuie făcută în fața instanței de
judecată ori în fața notarului public. Suntem în parte de acord cu privire la această opinie,
având rețineri în ceea ce privește împăcarea în fața notarului public, (nu trebuie ignorată
mențiunea expresă cu privire la prezența părților în fața instanței de judecată.)
Sub aspect probator, în procedura specială a divorțului urmează a se aplica regulile
de drept comun, fiind admisibile orice mijloace de probă (dacă sunt utile, concludente și
pertinente cauzei), însă trebuie avut în vedere arL 316 NCPC care prevede că „în
procesele privitoare la filiație, divorț și alte raporturi de familie se vor putea asculta
rudele și afinii prevăzuți la arL 315, în afară de descendenți”. Această interdicție de
ascultare a descendenților funcționează și în cazul celor minori, cât și a celor majori
(textul legal invocat nefăcând distincție).
De asemenea, tot referitor la materia probelor în procedura divorțului, semnalăm
faptul că potrivit art. 264 alin. (1) NCC „în procedurile administrative sau judiciare care îl
privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie”. în
consecință, indiferente de modalitatea judiciară cu privire Ia desfacerea căsătoriei (divorț
din culpă, divorț din motive de sănătate, divorț prin consimțământ, divorț datorat
separației în fapt), atunci când există minori rezultați din căsătorie, ascultarea celor care
au împlinit 10 ani1 este obligatorie. Ascultarea este obligatorie și în cazul în care părțile
prezintă instanței o tranzacție pe aspectele referitoare ia minor (exercitarea autorității
părintești, stabilirea domiciliului etc.) deoarece pe de o parte, arL 264 alin. (1) NCC nu
face nicio distincție menționând expresia „procedurile judiciare care îl privesc", iar pe de
altă parte trebuie să primeze interesul major al minorului.
Cu privire la admisibilitatea probelor în cazul cererii de desfacere a căsătoriei
considerăm util să menționăm o speță reținută în jurisprudența franceză care pune în
discuție admisibilitatea, în cadrul unui proces de divorț, a unei expertize medicale cu
privire la paternitatea soțului cu privire la doi dintre cei cinci copii rezultați din căsătorie.
Desigur, această expertiză era cerută pentru dovedirea infidelității soției - motiv temeinic
pentru desfacerea căsătoriei. Această problemă se punea în contextul în care în procedura
civilă franceză pentru dovedirea motivelor de divorț erau admisibile orice mijloace de
probă, cu excepția audierii descen- denților ca martori. Plecând de la această situație, se
afirmă că aplicarea strictă a principiului libertății probei, în materie de divorț creează o
situație intolerabilă, în sensul că într-un proces care nu pune în discuție paternitatea (mai
ales că tatăl era și decăzut din dreptul de a contesta paternitatea), ci divorțul se poate
ajunge la concluzia tehnică, medicală că una dintre părți (în speță) tatăl nu este decât tată
juridic pentru cei doi copii, nefiind tată natural. Această inechitate poate să apară în
contextul în care scopul expertizei biologice nu este non-paternitatea, ci dovedirea
indirectă a infidelității. Autorul citat admite că soluția legislativă de lege lata ar permite
această probă, însă propune o schimbare a regimului probei în materie de divorț pentru a
armoniza reglementarea desfacerii căsătoriei cu legislația privind filiația, sens în care
conchide că modalitatea de probă medicală privitoare la non-paternitate să fie admisibilă
numai în acțiunea de contestare a paternității.
Problema prezentată este relevantă și actuală în cazul procedurii divorțului din
sistemul procesual civil românesc. în procedura divorțului, așa cum am menționat, este
admisibil orice mijloc de probă, cu excepția audierii ca martori a descendenților. Per a
contraria, din moment ce legea nu interzice, ar fi admisibilă o expertiză medicală tip
ADN, dar nu pentru dovedirea non-paternității, ci pentru probarea indirectă a infidelității
unuia dintre soți (dacă se dovedește soțul-reclamant nu putea fi tatăl copiilor}. în acest
context se poate vorbi de o „invocare pe cale incidentală a non-paternității" în scopul
exclusiv al dovedirii motivelor de divorț, în contextul în care potrivit art. 408 alin. (2)
NCC filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate,
aceasta putând fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului [art.
414 alin. (2} NCC]. Discuția poate fi cu atât mai interesantă cu cât se prevede că soțul
mamei poate să introducă acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani de la data când
soțul a cunoscut că este tată prezumat al copilului sau de la data când a aflat că prezumția
nu corespunde realității - art. 430 alin. (1) NCC (deci am fi în situația în care tatăl nu mai
poate contesta paternitatea, fiind în afara termenului, dar poate cere, în procesul de divorț,
efectuarea unei expertize medicale ADN pentru dovedirea non-paternității).
Deși situația prezentată poate crea pentru copil o situație umană inconfortabilă
(care ar afla faptul că tatăl juridic nu este și tatăl natural), opinăm în sensul că o asemenea
probă ar fi admisibilă în procesul de divorț pentru dovedirea motivelor de divorț din
moment ce legea nu interzice în mod expres un asemenea mijloc de probă.

Decesul uneia dintre soți

Art. 925 NCPC. - (1) Dacă în timpul procesului de divorț unul dintre soți
decedează, instanța va lua act de încetarea căsătoriei și va dispune, prin hotărâre
definitivă, închiderea dosarului.
(2) Cu toate acestea, când cererea de divorț se întemeiază pe culpa pârâtului și
reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moștenitori, aceștia vor putea continua
acțiunea, pe care instanța o va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soțului
pârât. în caz contrar, dispozițiile alin. (1) rămân aplicabile.

(3) Pentru introducerea în cauză a moștenitorilor soțului reclamant, instanța va face

aplicarea art. 412 alin. (1) pct. 1.

(4) în cazul în care acțiunea este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit
alin. (2), căsătoria se socotește desfăcută la data introducerii cererii de divorț.

Fiind o acțiune strict personală, dacă pe parcursul derulării procesului, unul dintre
soți decedează, în mod firesc, instanța va lua act de încetarea căsătoriei, pronunțând o
hotărâre definitivă a dosarului1. Aceasta este regula care a fost consacrată și sub imperiul
vechii legislații și doctrine în materie . în noul Cod de procedură civilă, art. 925 alin. (1)
NCPC prevede că instanța va lua act de încetarea căsătoriei, iar prin hotărâre definitivă va
dispune închiderea dosarului.
Soluția de închidere a dosarului de divorț datorat decesului unuia dintre soți era
valabilă și sub vechea reglementare, chiar în cazul în care decesul reclamantului-pârât a
intervenit după data pronunțării deciziei de apel, dar înainte de expirarea termenului de
recurs ce putea fi exercitat împotriva acelei hotărâr . Astfel, s-a considerat că se impune
închiderea dosarului dacă decesul intervenea oricând în cursul judecării procesului de
divorț până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț. Întrucât rațiunile sunt
același, opinăm că art. 925 NCPC este aplicabil dacă decesul intervine, în noul context
legislativ, până la data rămânerii definitive a hotărârii de divorț.
Legiuitorul a instituit și o excepție de la această regulă, cu caracter de noutate, în
sensul că procesul de divorț va continua, dacă partea decedează pe parcursul soluționării,
cu îndeplinirea următoarele condiții [art. 925 alin. (2) NCPC]:

- Cererea de divorț să se întemeieze pe culpa pârâtului;

 - Reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moștenitori; -
Continuarea procesului se va face la cererea moștenitorilor.

În acest caz, moștenitorii vor putea continua acțiunea de divorț. În cazul

continuării divorțului, instanța va admite acțiunea de divorț numai dacă va constata culpa
exclusivă a pârâtului [aspect consacrat și de art. 380 alin. (2) NCC]. Dacă această culpă
exclusivă nu este reținută de către instanță (fiind vorba de culpă comună ori culpă
exclusivă a reclamantului), instanța va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la
închiderea dosarului [art 925 alin. (2) NCPC].

Soluția legislativă consacrată de art. 380 NCC și art 925 NCPC, așa cum s-a
susținut în doctrină1, vine să înlăture un „paradox" moral al vechii reglementări care
consta în faptul că soțul vinovat de desfacerea căsătoriei ajungea să îl moștenească pe cel
care cerea divorțul, din cauza decesului celui din urmă, în timpul procesului de divorț.
De asemenea, s-a prevăzut că pentru introducerea în cauză a moște-nitorilor
reclamantului, instanța va face aplicarea art 412 alin. (1) pct 1 NCPC , respectiv va fi
incident un caz de suspendare de drept a judecății, în acest context, noțiunea de
moștenitori capătă o conotație specială. Astfel, trebuie avut în vedere celelalte categorii
de moștenitori altele decât soțul pârât în acest sens, pot continua acțiunea de divorț
moștenitorii legali din clasele MV (art 964 NCC), moștenitorii testamentari, legatari
universali sau cu titlu universal (art. 1054-
1056 NCC) ori, în lipsa acestor moștenitori comuna, orașul sau municipiul pe a
cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii [art 963 alin. (3)
NCCJ. Această interpretare „extinsă” a noțiunii de moștenitor este permisă de textul legal
care face trimitere la „moștenitori", fără nicio altă distincție.
Cu referire la calitatea de moștenitor, prin prisma prezentului text legal, trebuie
făcute două precizări. în primul rând, textul nu este aplicabil în cazul legatarului cu titlu
particular, deoarece acesta nu are interes în continuarea acțiunii de divorț. întrucât vocația
lui se întinde cu privire la un bun pentru care a fost desemnat ca atare, faptul că soțul
supraviețuitor este sau nu înlăturat de la succesiune, nu are niciun efect, în al doilea rând,
dacă interpretăm în sens restrâns, tehnic noțiunea de moștenitor, statul (prin municipiu,
oraș, comună) nu poate fî moștenitor din moment ce art. 963 alin. (3) NCC prevede că „în
lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei,
orașului sau, după caz, municipiului in a cărui rază teritorială se aflau bunurile Ia data
deschiderii moștenirii". Cu alte cuvinte, statul nu este moștenitor, ci culege o moștenire
vacantă în lipsa moștenitorilor testamentari ori legali. 0 asemenea interpretare, deși
fundamentată pe un text legal, nu este echitabilă dacă avem în vedere că scopul prezentei
construcții juridice este înlăturarea soțului culpabil exclusiv de desfacerea căsătoriei de la
moștenire. În acest caz, când reclamantul decedat nu are moștenitori legali sau
testamentari, nu va mai fi înlăturat de la moștenire și, chiar mai mult, va culege
moștenirea în totalitate. în fine, față de aceste dispoziții legale, menționăm următoarele:
- Dacă reclamantul decedează pe parcursul soluționării cererii de divorț, instanța
nu este obligată ca în toate cazurile să dispună suspendarea cauzei, ci numai în
cazul în care cererea de divorț s-ar întemeia pe culpa pârâtului;
- Suspendarea soluționării de divorțului este condiționată de solicitarea
divorțului din culpa pârâtului (întrucât textul nu prevede, opinăm că este
suficient ca cererea introductivă să fie motivată de culpa pârâtului, chiar dacă
pârâtul a formulat cererea reconvențională prin care a solicitat, și el, desfacerea
căsătoriei din culpa reclamantului; condiția nu mai este îndeplinită în cazul în
care s-a solicitat prin cererea introductivă desfacerea căsătoriei din culpa
comună);
- în ceea ce privește introducerea în cauză a moștenitorilor, considerăm că
instanța va putea acorda un termen pârâtului pentru introducea în cauză
moștenitorilor; deși aparent se poate afirma că pârâtul nu ar avea interes pentru
a introduce în cauză moștenitorii, totuși interesul există: pârâtul va fi interesat
să evite suspendarea judecării divorțului și rămânerea în suspans a rezolvării
stării sale civile (cu riscul perimării cererii), sens în care va introduce în cauză
moștenitorii, cu eventualitatea de a obține o hotărâre definitivă de constatare a
încetării căsătoriei prin deces și închiderea dosarului de divorț;
- Dacă nu s-a acordat acest termen de introducere în cauză a moștenitorilor sau
dacă a fost acordat și nu s-au introdus, instanța va suspenda judecata, iar
procesul va fi repus pe rol prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea
moștenitorilor [art 417 alin. (1) pct. 2 NCPC];
- Aparent, în toate cazurile, ar trebui suspendată cererea de divorț, dacă aceasta a
fost motivată pe culpa pârâtului deoarece textul vorbește de existența
„moștenitorilor". Nu trebuie uitat faptul că și soțul pârât are această calitate de
moștenitor, din moment ce căsătoria nu a încetat prin deces, neexistând
hotărârea de închidere a dosarului. Opinăm că legiuitorul a dorit să aibă în
vedere orice alt moștenitor decât soțul pârât, așa cum am menționat anterior;
- ~ Sub aspectul condițiilor de exercitare a acțiunii civile, ar putea fi analizată și
condiția interesului moștenitorilor de a continua acțiunea de divorț. Acest
interes ar trebui căutat în zona patrimonială, respectiv cu privire la succesiunea
reclamantului decedat, respectiv la înlăturarea soțului pârât culpabil de
desfacerea căsătoriei de la această moștenire. în acest sens, legiuitorul a
prevăzut că hotărârea de divorț nu va mai produce efecte de la data rămânerii
 definitive (potrivit regulii din materia divorțului), ci căsătoria se va socoti
desfăcută de la data introducerii cererii de divorț [art 382 alin. (2) NCCj, text
legal care trebuie coroborat cu art 970 NCC care prevede că soțul
supraviețuitor îl moștenește pe soțul decedat dacă, Ia data deschiderii
moștenirii nu există o hotărâre de divorț definitivă. Față de această interpretare,
strict formal, se poate observa că de data decesului reclamantului sunt legate
două evenimente juridice cu efecte diferite: desfacerea căsătoriei și deschiderea
succesiunii. Prin folosirea argumentului actus interpretandus est potius ut valsat
quam utpereatș'i având în vedere finalitatea arh 380 NCC (înlăturarea soțului
culpabil de la moștenire), putem conchide că divorțul premerge deschiderii
moștenirii. De altfel, prin legea de punere în aplicare a noului Cod de
procedură civilă a fost fixat cu exactitate, în sensul că se va considera desfăcută
căsătoria la „data introducerii cererii de divorț".

Nemotivarea hotărârii

Art. 926 NCPC - Hotărârea prin care se pronunță divorțul nu se va motiva,

dacă ambele părți solicită instanței aceasta.
În privința deliberării, pronunțării și redactării hotărârii de divorț; acestea
urmează regulile de drept comun, respectiv art 395-405 NCPC. Totuși, în procedura
specială a divorțului, hotărârea prin care se pronunță divorțul nu se va motiva, dacă
ambele părți solicită instanței aceasta (arL 926 NCPC). întrucât art 926 NCPC
prevede că „hotărârea prin care se pronunță divorțul" nu se va motiva opinăm că, în
aceasta ipoteză, nu se va motiva întreaga hotărâre, inclusiv aspectele privitoare la
eventualele capete accesorii de cerere.
În aceasta materie, hotărârea judecătorească pronunțată trebuie, în primul rând
să facă mențiune cu privire la desfacerea căsătoriei (soluțiile posibile fiind de
admitere, respingere ca nefondată, anulată, respingere ca nesusținută, închiderea
dosarului), cu privire la culpa soților (divorțul putând fi pronunțat din culpa unui
dintre soți sau din culpa comună; nu se va motiva culpa în cazul în care legea permite
desfacerea căsătoriei fără a se mai analiza acest aspect) și cu privire la capetele
accesorii cererii de divorț (petite la care instanța se va pronunța la cerere sau din
oficiu).
Cheltuielile de judecată ocazionate de procesul de divorț urmează a fi
reglementate în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv arL 451-455
NCPC. Considerăm că trebuie totuși făcută o mențiune specială1, respectiv cea
privitoare la art. 454 NCPC’ care prevede situația în care se exonerează pârâtul de
plata cheltuielilor de judecată. Textul de lege are, în opinia noastră, o aplicabilitate
parțială în materia divorțului, prin raportare la obiectul cererii. Astfel, nu se poate
vorbi de o punere în întârziere a pârâtului, făcută conform legii, anterioară introducerii
cererii de divorț. De asemenea, pârâtul nu este de drept în întârziere, în cazul
divorțului. În același sens, afirmăm că nu se poate pune problema acordării
cheltuielilor de judecată în cazurile în care se pronunță un divorț fără culpa soților
(divorțul prin acord, divorțul din motive de sănătate). În aceste cazuri, din moment ce
nu există o culpă în desfacerea căsătoriei, nu se poate vorbi și de o „culpă procesuală''
a uneia dintre părți [în conformitate cu arL 453 alin.
(1) NCPC partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, la plata
cheltuielilor de judecată; în cele două ipoteze, din punct de vedere formal, „nicio parte
nu a pierdut procesul"].

Căile de atac. Publicitatea hotărârii

Art. 927 NCPC - (1) Apelul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a
respins cererea va fi respins ca nesusținut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.
(2) Apelul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfățișează numai reclamantul.

(3) Dacă unul dintre soți s-a recăsătorit, hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut
căsătoria nu este supusă contestației în anulare și revizuirii în ce privește divorțul.
(4) Instanța la care hotărârea de divorț a rămas definitivă o va trimite, din oficiu,
serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului național al
regimurilor matrimoniale, prevăzut de Codul civil, și, dacă unul dintre soți a fost
întreprinzător, registrului comerțului. Hotărârea pronunțată în divorț este supusă
căilor de atac potrivit dreptului comun. Așadar, prin raportare la art. 483 alin. [2]
NCPC raportat la art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC, hotărârea în materie de divorț este
supusă numai apelului, recursul fiind exclus în mod expres1. Pentru a ajunge la
această soluție trebuie avute în vedere următoarele argumente de text:

- Conform art. 94 alin. [1] lit. a) NCPC judecătoriile judecă, în primă

instanță,
„cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie'';
- Potrivit art 265 NCC „toate măsurile date prin prezenta carte în competența
instanței judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei
cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului, prevăzute în legi speciale
sunt de competența instanței de tutelă. Dispozițiile art 107 sunt aplicabile în
mod corespunzător". Textul are în vedere în cartea intitulată „Despre
familie” din care face parte și capitolul Vil - „Desfacerea căsătoriei”,
 respectiv art. 373-404 NCC. Așadar, în concluzie, cererea de divorț este
dată în competența instanței de tutelă, intrând în sfera de aplicare a art. 94
alin. (1) lit. a) NCPC;
- Prin raportare la art. 483 alin. (2) NCPC hotărârea pronunțată potrivit art.
94 pct 1 lit a] NCPC nu este supusă recursului, aceasta fiind atacată numai
cu apel [art. 466 alin. (1) NCPC]
Apelul exercitat în cadrul acestei proceduri civile speciale, conform regulii de
drept comun, este devolutiv, putând statua pe toate aspectele de fapt și de drept ale
cauzei, desigur în limita trasată de către apelant. Totuși, acest caracter devolutiv poate
avea uneori o arie mai extinsă decât ceea ce a apelat partea. Astfel, dacă apelantul pune în
discuție, în fața instanței de control judiciar, aspectul culpei în desfacerea căsătoriei (cum
ar fi cazul culpei exclusive], iar în urma judecării căii de atac, se schimbă caracterul de
culpă exclusivă statuat de prima instanță, opinăm că instanța de apel trebuie să ia în
discuție și aspectele referitoare la plata compensatorie, atribuirea beneficiului contractului
de locațiune, obligația de întreținere între soți, plata unor eventuale despăgubiri pentru
desfacerea căsătoriei. Luarea în discuție a acestor aspecte, chiar dacă nu au fost apelate
expres, este impusă de condiționarea legală a acordării acestor „beneficii" de existența
sau inexistența culpei exclusive în desfacerea căsătoriei. Această soluție o regăsim și în
legislația franceză, fiind confirmată și de jurisprudența1 în materie.
în cazul în care, după rămânerea definitivă a hotărârii de desfacere a căsătoriei,
unul dintre soți s-a recăsătorit, respectiva hotărâre nu este supusă nici contestației în
anulare și nici revizuirii în ceea ce privește divorțul [art. 927 alin. (3) NCPC] . Așadar,
înlăturarea contestației în anulare și a revizuirii poate fi reținută numai dacă sunt
îndeplinite următoarele condiții:

- Trebuie să fie vorba de o hotărâre de desfacere a căsătoriei, per a contraria

dacă s-a respins cererea de divorț, opinăm că cele două căi de atac
extraordinare pot fi exercitate în condițiile legii ;
- Hotărârea de desfacere a căsătoriei este definitivă (soluție de altfel firească
prin raportare la obiectul celor două căi de atac extraordinare);
- Unul dintre soți este recăsătorit la momentul în care s-ar dori introducerea
unei asemenea căi extraordinare de atac. Deoarece textul nu distinge,
condiția poate viza pe oricare dintre foștii soți (și pe cel care ar dori
introducerea căii de atac și pe cel care ar avea calitatea de intimat în aceasta
cale de atac);
- Inadmisibilitatea contestației în anulare și a revizuirii vizează exclusiv
capătul principal de cerere, respectiv cel privitor la desfacerea căsătoriei.
Așadar pentru capetele accesorii la cererea de divorț; ambele căi
 extraordinare de atac sunt admisibile dacă sunt îndeplinite celelalte condiții
prevăzute de lege.
În fine, așa cum rezultă din art. 382 alin. (1) NCC, ca regulă, căsătoria se consideră
desfăcută din ziua când hotărârea de divorț a rămas definitivă.
În cazul apelului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de divorț, acesta
va fi respins ca nesusținut dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. Dacă totuși lipsesc
ambele părți, indiferent de instanță, așa cum am afirmat, se va suspenda judecarea
procesului.
Spre deosebire de vechea reglementare, nu mai există un termen special pentru
exercitarea căii de atac, urmând a se aplica regulile de drept comun, în materia apelului.
Ca noutate legislativă menționăm faptul că instanța la care hotărârea de divorț a
rămas definitivă o va trimite, din oficiu, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată
căsătoria, Registrului național al regimurilor matrimoniale, prevăzut de Codul civil, și,
dacă unul dintre soți a fost întreprinzător, registrului comerțului.
În privința caracterului executoriu al hotărârii de divorț, având în vedere
dispozițiile Legii nr. 76/2012 de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, se
poate concluziona:

- Hotărârea de divorț de primă instanță, fiind nedefinitivă, nu este titlu

executoriu și, pe cale de consecință, nu poate fi pusă în executare silită (art.
632 NCPC);
- Hotărârea de divorț rămasă definitivă ori datorită neexercitării apelului, ori
ca urmare a respingerii acestuia, este titlu executoriu [conform art. 632 alin.
(2) NCPC] și poate fi pusă în executare silită, fără a mai fi necesară
învestirea cu formulă executorie. în cazul în care a fost admis apelul,
hotărârea dată în apel este titlu executoriu conform art 634 alin. (1) pct. 4
NCPC, putând fi pusă în executare silită (art. 632 NCPC).
În fine menționăm că acest caracter de titlu executoriu, mai sus-detaliat urmează a
se aplica întregii hotărâri judecătorești, implicit cu privire și la capetele accesorii de
cerere. Desigur, punere în executare silită a acestor capete de cerere se va face potrivit cu
specificul fiecăruia, prin aplicarea textelor legale din materia executării silite (executarea
unor obligații de a face, plata unor sume de bani etc.). Totuși, prin excepție, dacă prin
hotărârea de divorț, de primă instanță s-au dezlegat și aspecte privitoare la modul de
exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, precum și modul de
exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul, această parte de hotărâre se
bucură de un caracter executoriu de drept (provizoriu) potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1
NCPC, fiind aplicabil art. 632 NCPC care permite declanșarea executării silite. Desigur
acest caracter provizoriu se întinde până la momentul în care hotărârea de divorț rămâne
definitivă. în cazul în care, pe parcursul procesului de divorț, instanța va lua, potrivit arL
919 NCPC, pe cale de ordonanță președințială, „măsuri provizorii cu privire la stabilirea
locuinței copiilor minori, la obligația ele întreținere, la încasarea alocației de stat pentru
copii ți la folosirea locuinței familiei", hotărârea pronunțată în această procedură specială,
este executorie, din primă instanță, potrivit arL 996 alin. (2) NCPC (text legal care se
aplică în completarea art 919 NCPC), putând fi pusă în executare silită conform art. 632
NCPC.
În cazul în care părțile recurg la procedura divorțului prin acord, potrivit art. 930
alin. (4)
NCPC, hotărârea pronunțată cu privire la divorț este definitivă, din primă instanță.
în consecință, este executorie și poate fi pusă în executare silită.

Modalitățile de desfacere a căsătoriei

Dacă în vechiul Cod de procedură civilă erau reglementate două Opuri de divorț
(divorțul de drept comun - arL 607 și urm. CPC și divorțul prin consimțământul părților -
art 613 CPC), în cadrul noului Cod de procedură civilă, modalitățile de desfacere a
căsătoriei au fost diversificate1:

A. Divorțul din culpa soților (divorțul sancțiune) - cap. III din procedura specială a
divorțului, respectiv arL 933-934 NCPC (fiind o preluare a divorțului de drept comun din
vechea reglementare). Acest divorț se poate pronunța în două ipoteze:

- în funcție de partea care se face culpabilă de vătămarea gravă a raporturilor

dintre soți și imposibilitatea continuării căsătoriei, divorțul fiind pronunțat
din culpa pârâtului, din culpa ambilor soți, fiind posibilă și respingerea ca
neîntemeiată a cererii dacă nu sunt dovedite motivele de divorț (arL 933
NCPC);
- în ipoteza în care soții au fost despărțiți în fapt cel puțin 2 ani, divorțul
poate fi pronunțat la cererea oricăruia dintre ei, dacă reclamantul își asumă
responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei (arL 934 NCPC). Hotărârea de
desfacere a căsătoriei va fi dată din culpa reclamantului.

B. Divorțul remediu - cap. II din procedura specială a divorțului, respectiv arL 928-
932 NCPC care implică două modalități de desfacere a căsătoriei:
 - Divorțul prin acordul soților care preia procedura divorțului prin
consimțământ, din vechea reglementare, urrnărindu-se îmbunătățirea
acesteia și impunerea unui caracter de celeritate cu privire la această
procedură;
- Divorțul din motive de sănătate care poate fi pronunțat prin invocarea și
dovedirea unui motiv relativ la starea de sănătate a unuia dintre soți care ar
face imposibilei continuarea căsătoriei (art. 932 NCPC).

Precizăm că noțiunea de divorț remediu este interpretat ca modalitate de îndreptare

a unei situații.
Aceste modalități de desfacere a căsătoriei reglementate în legislația românească
sunt similare celor prevăzute în dreptul francez, sub denumirea de cazuri de deschidere a
acțiunii de divorț: (1) divorțul din culpă,
(2) Divorțul pentru alterarea definitivă a domiciliului conjugal, (3) divorțul acceptat și
(4) divorțul prin consimțământ mutual.

În continuarea prezentului demers vom analiza fiecare modalitate de desfacere a

căsătoriei așa cum este configurată în noul Cod de procedură civilă.

Divorțul prin acordul soților

Art. 929 NCPC (Depunerea cererii) - (1) în cazul în care cererea de divorț se
întemeiază, în condițiile prevăzute de Codul civil, pe acordul părților, ea va fi semnată de
ambii soți sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică. Dacă
mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soților, potrivit legii.
(2) Atunci când este cazul, în cererea de divorț soții vor stabili și modalitățile în care
au convenit să fie soluționate cererile accesorii divorțului.

(3) Primind cererea formulată în condițiile alin. (1), instanța va verifica existența
consimțământului soților, după care va fixa termen pentru soluționarea cererii în camera
de consiliu.

Art. 930 NCPC (Soluționarea cererii) - (1) La termenul de judecată, instanța va

verifica dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și, în caz
afirmativ, va pronunța divorțul, fără a face mențiune despre culpa soților. Prin aceeași
hotărâre, instanța va lua act de învoiala soților cu privire la cererile accesorii, în condițiile
legii.
(2) Dacă soții nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanța va administra probele
prevăzute de lege pentru soluționarea acestora și, la cererea părților, va pronunța o
hotărâre cu privire la divorț, potrivit alin. (1), soluționând totodată și cererile privind
exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare
a copiilor și numele soților după divorț.

(3) Dacă va fi cazul, cu privire la celelalte cereri accesorii instanța va continua

judecata, pronunțând o hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege.

(4) Hotărârea pronunțată în condițiile alin. (1) este definitivă, iar hotărârea pronunțată
potrivit alin. (2) este definitivă numai în ceea ce privește divorțul, dacă legea nu prevede
altfel.
Așa cum rezultă din art 928 NCPC divorțul prin acordul soților, reglementat de
noul Cod de procedură civilă, în mod firesc, are caracter judiciar, prezentele reguli
procedurale fiind incidente dacă soții nu au optat pentru divorțul pe cale administrativă
ori notarială, în condițiile noului Cod civil. Astfel, soții pot apela la această modalitate de
divorț indiferent de durata căsătoriei și necondiționat de existența sau nu a copiilor minori
rezultați din căsătorie [art 374 alin. (1) NCC].
Această procedură de desfacerea a căsătoriei prin acord, prin prisma scopului
pentru care a fost reglementată, trebuie să fie suplă, simplă și caracterizată de
confidențialitatea motivelor care au condus la această hotărâre.
Divorțul prin acordul soților presupune un consimțământ al acestora cu privire la
desfacerea căsătoriei materializat în cele două forme prevăzute de art 373 lit a) NCC:
divorp.il este promovat printr-o cerere comună de ambii soți ori divorțul este promovat de
unul dintre soți [eventual prin celelalte modalități de desfacerea a căsătoriei) iar cererea
de divorț este acceptată de soțul pârât în realitate, ambele ipoteze presupun acordul de
voință liber și neviciat în sensul desfacerii căsătoriei.
În acest sens, divorțul prin consimțământul soților a fost simplificat, reducându-se
și condițiile de admisibilitate ale acestuia (art. 929 NCPC):

- Cererea de divorț trebuie să se întemeieze pe acordul ambilor soți, acord

care trebuie să fie liber și neviciat, aspect care trebuie controlat obligatoriu
de către instanța de judecată [art 374 alin. (3) NCC];
- Cererea de divorț trebuie semnată de ambii soți sau de un mandatar comun,
cu procură specială autentică. În ipoteza în care acest mandatar este avocat,
acesta va certifica semnătura soților, potrivit dispozițiilor legale (opinăm că
mandatarul avocat se va legitima printr-o împuternicire comună (dată de
ambii soți) și specială. Dacă unul dintre soți este pus sub interdicție,
divorțul prin consimțământ nu poate fi admis [art 374 alin. (2) NCC].
 Se poate lesne observa că divorțul prin consimțământul părților impune, pe de o
parte, un acord de voință, liber și valabil exprimat (verificat ca atare de instanță), iar pe de
altă parte niciunul dintre soți nu trebuie să fie pus sub interdicție [art. 373 alin. (2) NCC].
Ce se întâmplă în situația în care după pronunțarea unei hotărâri definitive de desfacere a
căsătoriei, unul dintre soți constată că acordul a fost viciat (eroare, doi, violență), ori a
fost dat într-o perioadă de lipsă de discernământ, ori unul dintre soți era pus sub
interdictie? Ne raliem, în parte, opiniei din doctrină în sensul că orice persoană interesată
poate promova o acțiune în constatarea nulității absolute a acordului de divorț (în cazul
în care unul dintre soți era pus sub interdicție) ori soțul interesat poate introduce o
acțiune în anularea acordului de divorț (pentru vicierea consimțământului). Menționăm că
respectivele acțiuni au ca obiect acordul de divorț și nu hotărârea de divorț. Soarta
hotărârii de divorț inițială este reglementată de art 99 alin. (4) NCC: „daca printr-o
hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o
hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s-a contestat starea
civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei
de a doua hotărâri”. Totuși. învederăm că se poate susține și teza contrară. Se poate
observa că art. 99 alin. (4) NCC se referă la ipoteza în care „printr-o hotărâre
judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s-a contestat starea civilă...". În
cazul nostru trebuie analizat dacă prin acțiunea prin care se cere anularea ori constatarea
nulității acordului de divorț se înțelege o acțiune prin care „se contestă starea civilă". Într-
un sens larg, o asemenea asimilare considerăm că este posibilă.
Problema mai sus-menționată a mai fost analizată în practica judecătorească în
privința acordului dat de unul dintre soți cu privire la purtarea, de către celalalt soț, după
desfacerea căsătoriei, a numelui dobândit după căsătorie. Soluția este de actualitate. S-a
stabilit că „opțiunea pârâtului ca soția să poarte în continuare numele dobândit. În timpul
căsătoriei ți, astfel, odată exprimat consimțământul, nu se mai poate reveni asupra
acestuia în căile de atac, decât dacă se invocă vreun viciu de consimțământ existent la
data exprimării". În concluzie, dacă nu se invocă viciul de consimțământ al acordului cu
privire la nume în calea de atac (avem în vedere apelul), atunci opinăm că se poate
introduce, pe cale principală, o acțiune în anularea acordului de voință cu privire la
folosirea numelui, după desfacerea căsătoriei, cu aplicarea art. 99 alin. (4) NCC.
Dacă părțile au ajuns la o înțelegere privitoare la soluționarea capetelor accesorii
cererii de divorț, atunci termenii acestui acord vor fi inserați în cererea de divorț. După
primirea cererii de divorț, conform art 929 alin. (3) NCPC, instanța este obligată să
verifice consimțământul soților iar apoi va fixa termen de judecată în camera de consiliu.
Analizând acest text legal, opinăm că în cazul divorțului prin acordul soților ar fi
obligatorie prezența părților la depunerea cererii de divorț, numai în acest context
putându-se face o verificare efectivă a existenței consimțământului. Desigur, se poate
susține și teza contrară prin raportare la art. 929 alin. (1) NCPC. Însă, semnalăm faptul că
art. 929 alin. (1) NCPC se referă expres la semnarea cererii de divorț (care trebuie făcută
de ambii soți sau de mandatarul comun neavocat ori avocat). Textul legal nu face
trimitere și la reprezentarea în fața instanței de judecată. Soluția pe care o propunem este
și firească dacă avem în vedere că existența consimțământului cu privire la desfacerea
căsătoriei implică o apreciere strict personală a soților.
De asemenea, la termenul fixat pentru judecarea cererii, judecătorul va verifica
încă o dată dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei (prezența acestora la judecarea
cererii fiind obligatorie conform art. 920 NCPC) și, dacă este cazul, va pronunța hotărârea
de desfacere a căsătoriei, fără a face vreo mențiune cu privire la culpa soților. Corelativ,
dacă există și cereri accesorii divorțului cu privire la care părțile s-au înțeles, instanța va
lua act de tranzacția lor și va da o hotărâre conform legii, respectiv art. 438-441 NCPC.
Pe această ipoteză (divorț prin acord și cererii accesorii soluționate prin tranzacție) și prin
raportare la art. 930 alin. (2) NCPC, instanța va pronunța hotărârea judecătorească, numai
în baza acordului soților și a tranzacției, fără a mai administra alte mijloace de probă.
În cazul în care părțile nu au ajuns la un acord cu privire la petitele accesorii
divorțului, pentru a soluționa și aceste capete de cerere, instanța va administra probele
concludente, utile și pertinente prin raportare la obiectul cererii, ulterior urmând a da
hotărârea atât cu privire la capătul principal, cât și cu privire la capetele accesorii. Din
lecturarea art 930 alin. (2) NCPC ar rezulta că, în acest caz, instanța va pronunța o
hotărâre, la „cererea părților" cu privire la divorțul prin acord și cu privire la „cererile
privind exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și
educare a copiilor și numele soților după divorț.'’ Mențiunea cu privire la cererea părților
putea să lipsească din textul legal deoarece pentru capătul principal de cerere instanța era
sesizată deja prin acțiunea introductivă, iar privitor la petitele accesorii menționate de art.
930 alin. (2) NCPC nu trebuie uitat faptul că instanța este „obligată” să se pronunțe cu
privire la ele potrivit art 918 alin. (2) și (3) NCPC. Ar trebui să înțelegem că în ceea ce
privește divorțul prin acord, instanța nu mai este obligată să se pronunțe din oficiu? Chiar
dacă am accepta și o asemenea soluție, tot nu ar mai fi necesară formularea unei cereri
exprese în acest sens din moment ce instanța a fost sesizată prin cererea de divorț.
Hotărârea judecătorească pronunțată în ipoteza divorțului prin acordul soților, în
ceea ce privește căile de atac, are următoarele caracteristici [art. 930 alin. (3) și (4)
NCPC]:

- Dacă instanța a fost sesizată cu o cerere care are un capăt principal de

cerere referitor la divorțul prin consimțământul părților cât și capete
accesorii aferente acestui divorț (care au fost tranșate de părți printr-o
tranzacție), hotărârea pronunțată atât cu privire Ia capătul principal, cât și
cu privire la capetele accesorii este definitivă;
- Dacă instanța a fost sesizată cu o cerere care are un capăt principal de
cerere referitor la divorțul prin consimțământul părților cât și capete
accesorii aferente acestui divorț (care nu au fost tranșate de părți printr-o
tranzacție), hotărârea pronunțată cu privire Ia capătul principal este
definitivă iar hotărârea care dezleagă capetele accesorii va fi supusă căilor
de atac prevăzute de lege, prin raportare la obiectul acestor cereri;
- Opinăm că în cazul în care numai cu privire la unele capete de cerere
accesorii părțile au tranzacțional iar pentru altele nu s-a ajuns la o înțelegere
amiabilă, fiind soluționate potrivit art. 930 alin. (2) NCPC, atunci va avea
caracter definitiv hotărârea care dezleagă cererea de divorț prin acord și
cererile accesorii „tranzacționate", iar în cazul cererilor accesorii „rămase în
divergență" urmează a se aplica dreptul comun cu privire la exercitarea
căilor de atac;
- Legiuitorul a prevăzut și o modalitate de transformare a divorțului din culpa
soților în divorț prin acordul părților, dacă sunt întrunite cumulativ
condițiile impuse de art 931 NCPC;
- Cererea de divorț să fie întemeiată pe culpa pârâtului (întrucât textul nu
prevede că ar fi vorba de culpă exclusivă opinăm că este îndeplinită
condiția și în ipoteza unei culpe comune);
- Pârâtul recunoaște faptele care au dus la destrămarea vieții conjugale. Sigur,
această recunoaștere trebuie să fie raportată și circumscrisă la motivele de
divorț invocate de către reclamant (în acest caz judecătorul va aprecia
discreționar conținutul și întinderea acestei recunoașteri). Considerăm că
această „recunoaștere a culpei" trebuie să se realizeze în fața instanței de
fond și nu în apel (în apel nu s-ar putea face cereri noi, potrivit art. 478 alin.
(3) NCPC, iar această recunoaștere dublată de acordul reclamantului ar
transforma cererea de divorț din culpă în divorț prin acord, aspect
inadmisibil în apel și incompatibil cu judecarea căii de atac);
- Recunoașterea pârâtului trebuie dublată de acordul expres al reclamantului
cu privire la transformarea cererii în divorț prin acordul părților. Dacă
reclamantul nu consimte la transformare, atunci cererea va urma procedura
sa firească de divorț din culpa soților. Dacă acest acord există,
respectânduse specificul acestui tip de divorț prin acord, nu se va mai
cerceta temeinicia motivelor de divorț-, acesta pronunțându-se fără a face
mențiune cu privire
la culpa în desfacerea căsătoriei [art. 931 alin. [1] NCPC]. De
asemenea, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art 930 alin. (2)-(4) NCPC.
Condițiile divorțului din motive de sănătate

Art. 932 NCPC - Când divorțul este cerut pentru că starea sănătății unuia dintre
soți face imposibilă continuarea căsătoriei, instanța va administra probe privind existența
bolii și starea sănătății soțului bolnav și va pronunța divorțul, potrivit Codului civil, fără a
face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.
Dacă reclamantul alege acest tip de divorț, cererea de divorț va fi motivată numai
pe aspectul stării de sănătate a unuia dintre soți, stare care ar face imposibilă continuarea
căsătoriei. Corelativ, întreg probatoriul aferent cererii de divorț se va limita Ia dovedirea
existenței bolii și a stării de sănătate a soțului bolnav care face imposibilă derularea în
continuare a căsătoriei (art. 932 NCPC). în concret, consider că ar fi utilă, concludentă și
pertinentă și o expertiză medicală, alături alte mijloace de probă, expertiză care ar putea
tranșa din punct de vedere medical, gravitatea bolii și implicațiile acesteia în derularea
raporturilor de căsătorie.
Dacă motivul relativ la stare de sănătate este și probat, instanța va pronunța
divorțul, fără a mai motiva culpa în desfacerea căsătoriei (art. 381 NCC).
Relativ la calitatea procesuală activă, dacă avem în vedere faptul că art 932 NCPC
nu face distincția, însă se completează cu art. 373 lit. d) NCC, sens în care opinăm că
cererea de divorț poate fi introdusă numai de către soțul a cărui stare de sănătate face
imposibilă continuarea căsătoriei.

Condițiile divorțului din culpa soților

Art 931 NCPC - (1) Când cererea de divorț este întemeiată pe culpa soțului pârât,
iar acesta recunoaște faptele care au dus la destrămarea vieții conjugale, instanța, dacă
reclamantul este de acord, va pronunța divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor de
divorț și fără a fece mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.
(2) Dispozițiile art. 930 alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător.

(3) Dacă reclamantul nu este de acord cu pronunțarea divorțului în condițiile alin. (1),
cererea va fi soluționată potrivit art. 933.
Art. 933 NCPC - (1) Instanța va pronunța divorțul din culpa soțului pârât atunci
când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soți sunt
grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
(2) Instanța poate să pronunțe divorțul din culpa ambilor soți, chiar atunci când numai
unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt
vinovați de destrămarea căsătoriei.
(3) Dacă pârâtul nu a făcut cerere reconvențională, iar din dovezile administrate
rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va
fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite condițiile
prevăzute privind pronunțarea divorțului din culpa exclusivă a reclamantului.

Această modalitate de desfacere a căsătoriei este incidență în două cazuri: (1)

pentru situația în care soțul pârât se face culpabil de destrămarea căsătoriei și (2) în
ipoteza separării în fapt îndelungată a soților.
Cât privește primul caz de desfacere a căsătoriei din culpa unuia dintre soți, această
culpă este circumstanțială în art 933 NCPC. De altfel, jurisprudența1 a reținut că instanța
de fond este suverană să aprecieze culpa și împrejurările de fapt în aprecierea, în concret
a culpei în desfacerea căsătoriei, considerăm că pot fi reținute și considerațiile din
jurisprudența relativ recentă franceză. Astfel, prin culpă, în această materie, trebuie
înțeleasă o încălcare gravă sau repetată a drepturilor și obligațiilor care decurg din
căsătorie, din vina unui soț și care face intolerabilă continuarea vieții în comun alin. (1)
NCPC se referă expres la semnarea cererii de divorț (care trebuie făcută de ambii soți sau
de mandatarul comun neavocat ori avocat]. Textul legal nu face trimitere și la
reprezentarea în fața instanței de judecată. Soluția pe care o propunem este și firească
dacă avem în vedere că existența consimțământului cu privire la desfacerea căsătoriei
implică o apreciere strict personală a soților,
De asemenea, la termenul fixat pentru judecarea cererii, judecătorul va verifica
încă o dată dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei (prezența acestora la judecarea
cererii fiind obligatorie conform art. 920 NCPC] și, dacă este cazul, va pronunța hotărârea
de desfacere a căsătoriei, fără a face vreo mențiune cu privire la culpa soților. Corelativ,
dacă există și cereri accesorii divorțului cu privire la care părțile s-au înțeles, instanța va
lua act de tranzacția lor și va da o hotărâre conform legii, respectiv art. 438-441 NCPC.
Pe această ipoteză (divorț prin acord și cererii accesorii soluționate prin tranzacție] și prin
raportare la art. 930 alin. (2] NCPC, instanța va pronunța hotărârea judecătorească, numai
în baza acordului soților și a tranzacției, Iară a mai administra alte mijloace de probă.
în cazul în care părțile nu au ajuns la un acord cu privire la petitele accesorii
divorțului, pentru a soluționa și aceste capete de cerere, instanța va administra probele
concludente, utile și pertinente prin raportare la obiectul cererii, ulterior urmând a da
hotărârea atât cu privire la capătul principal, cât și cu privire la capetele accesorii. Din
lecturarea art 930 alin. (2) NCPC ar rezulta că, în acest caz, instanța va pronunța o
hotărâre, la „cererea părților" cu privire la divorțul prin acord și cu privire la „cererile
privind exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și
educare a copiilor și numele soților după divorț." Mențiunea cu privire la cererea părților
putea să lipsească din textul legal deoarece pentru capătul principal de cerere instanța era
sesizată deja prin acțiunea introductivă, iar privitor Ia petitele accesorii menționate de art
930 alin. (2) NCPC nu trebuie uitat faptul că instanța este „obligată" să se pronunțe cu
privire la ele potrivit art. 918 alin. (2] și (3] NCPC. Ar trebui să înțelegem că în ceea ce
privește divorțul prin acord, instanța nu mai este obligată să se pronunțe din oficiu? Chiar
dacă am accepta și o asemenea soluție, tot nu ar mai fi necesară formularea unei cereri
exprese în acest sens din moment ce instanța a fost sesizată prin cererea de divorț.
Hotărârea judecătorească pronunțată în ipoteza divorțului prin acordul soților, în
ceea ce privește căile de atac, are următoarele caracteristici [art. 930 alin. (3] și (4]
NCPC):

- Dacă instanța a fost sesizată cu o cerere care are un capăt principal de

cerere referitor la divorțul prin consimțământul părților cât și capete
accesorii aferente acestui divorț (care au fost tranșate de părți printr-o
tranzacție), hotărârea pronunțată atât cu privire Ia capătul principal, cât și
cu privire la capetele accesorii este definitivă;
- Dacă instanța a fost sesizată cu o cerere care are un capăt principal de
cerere referitor la divorțul prin consimțământul părților cât și capete
accesorii aferente acestui divorț (care nu au fost tranșate de părți printr-o
tranzacție), hotărârea pronunțată cu privire Ia capătul principal este
definitivă iar hotărârea care dezleagă capetele accesorii va fi supusă căilor
de atac prevăzute de lege, prin raportare la obiectul acestor cereri;
- Opinăm că în cazul în care numai cu privire la unele capete de cerere
accesorii părțile au tranzacționat, iar pentru altele nu s-a ajuns la o
înțelegere amiabilă, fiind soluționate potrivit art. 930 alin. (2) NCPC, atunci
va avea caracter definitiv hotărârea care dezleagă cererea de divorț prin
acord și cererile accesorii „tranzacționale", iar în cazul cererilor accesorii
„rămase în divergență" urmează a se aplica dreptul comun cu privire la
exercitarea căilor de atac;
- Legiuitorul a prevăzut și o modalitate de transformare a divorțului din culpa
soților în divorț prin acordul părților, dacă sunt întrunite cumulativ
condițiile impuse de art 931 NCPC;
- Cererea de divorț să fie întemeiată pe culpa pârâtului (întrucât textul nu
prevede că ar fi vorba de culpă exclusivă opinăm că este îndeplinită
condiția și în ipoteza unei culpe comune);
- Pârâtul recunoaște faptele care au dus la destrămarea vieții conjugale. Sigur,
această recunoaștere trebuie să fie raportată și circumscrisă la motivele de
divorț invocate de către reclamant (în acest caz judecătorul va aprecia
discreționar conținutul și întinderea acestei recunoașteri). Considerăm că
această „recunoaștere a culpei" trebuie să se realizeze în fața instanței de
 fond și nu în apel (în apel nu s-ar putea face cereri noi, potrivit art. 478 alin.
(3)
NCPC, iar această recunoaștere dublată de acordul reclamantului ar
transforma cererea de divorț din culpă în divorț prin acord, aspect
inadmisibil în apel și incompatibil cu judecarea căii de atac);
- Recunoașterea pârâtului trebuie dublată de acordul expres al reclamantului
cu privire la transformarea cererii în divorț prin acordul părților. Dacă
reclamantul nu consimte la transformare, atunci cererea va urma procedura
sa firească de divorț din culpa soților. Dacă acest acord există,
respectânduse specificul acestui tip de divorț prin art. 933 NCPC
menționează „culpa” soțului pârât. Calitatea de pârât a soțului culpabil
trebuie analizată și prin raportare la art 916 NCPC care reglementează
cererea reconvențională în materie de divorț. Așadar, putem avea
următoarele situații;
Reclamantul introduce cerere de divorț întemeiată pe culpa exclusivă a soțului
pârât iar acesta formulează numai întâmpinare prin care contestă această culpă. Instanța
de judecată, după administrarea probatoriului, va pronunța o hotărâre judecătorească cu
privire la desfacerea căsătoriei din culpa pârâtului dacă motivele invocate sunt temeinice
[continuarea căsătoriei fiind imposibilă - art. 933 alin. (1) NCPC și art. 379 alin. (1)
NCC] ori va respinge cererea ca neîntemeiată dacă din dovezile administrate rezultă că
numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei [art 933 alin. (3) NCPC] sau
motivele invocate nu sunt dovedite de către reclamant (pârâtul nu se face vinovat de
vătămarea raporturilor dintre soți). De asemenea, dacă din dovezile administrate reiese că
amândoi sunt vinovați de destrămarea căsătoriei, instanța poate să pronunțe divorțul din
culpa ambilor soți, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere [art 933 alin. (2)
NCPC și art. 379 alin. (1) NCC], Soluția oferită de noul Cod de procedură civilă este
similară cu jurisprudența anterioară care a statuat că „în lipsa cererii reconvenționale,
dacă se constată netemeinicia motivelor de divorț invocate de către reclamant, căsătoria
nu se putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă vina soțului reclamant... în aceste
condiții, acțiunea de divorț nu putea fi admisă";

- Reclamantul introduce cerere de divorț întemeiată pe culpa exclusivă a

soțului pârât ori pe culpa comună iar pârâtul, la rândul lui, formulează
cerere reconvențională solicitând desfacerea căsătoriei din culpa
reclamantului ori din culpă comună. în acest caz, ambele părți au dublă
calitate, atât de reclamant cât și de pârât, instanța urmând a pronunța
hotărârea în funcție de dovedirea motivelor de divorț invocate prin cele
două cereri de divorț: desfacerea căsătoriei din culpa comună a celor doi
soți, desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a unuia dintre soți sau
 respingerea ambelor cereri de divorț ca neîntemeiate. Desigur, de la caz la
caz, urmează cererea de divorț principală și cererea reconvențională
urmează a primi soluții diferite: admiterea ambelor (culpa comună),
admiterea uneia și respingerea celeilalte (culpa unuia dintre soți) sau
respingerea ambelor.
În contextul trasat de noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă, culpa în
desfacerea căsătoriei capătă o conotație nouă, reținerea sau nu a acesteia, având efecte în
plan patrimonial și nepatrimonial. Astfel, în urma desfacerii căsătoriei atribuirea
beneficiului contractului de închiriere se va face ținând cont, printre altele și de culpa în
desfacerea căsătoriei [art. 324 alin. (1) NCC]. De asemenea, în privința plății
indemnizației de instalare, datorată de soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de
închiriere, în favoarea celuilalt soț, este influențată de această culpă. În acest sens, dacă
divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a soțului care a pierdut beneficiul
contractului de locațiune, acesta numai poate solicita, de la celalalt soț, plata acestei
indemnizații [art 324 alin. (2) NCC].

Totodată, dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, soțul pârât-nevinovat

poate solicita și primi o prestație compensatorie, dacă suferă un prejudiciu prin desfacerea
căsătoriei [art 379 alin. (1) raportat la art 388 NCC]. Mai mult decât atât, soțul din a cărei
culpă exclusivă a fost pronunțat divorțul pierde „drepturile pe care legea sau convențiile
încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia" [art. 384 alin. (2) NCC].
în materia obligației de întreținere între soți, soțul din a cărei culpă exclusivă a fost
pronunțat divorțul nu beneficiază de întreținere decât timp de un an de la desfacerea
căsătoriei [art 389 alin. (4) NCC]. Nu în ultimul rând, dacă căsătoria se desface din culpa
exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație compensatorie
care să acopere un posibil dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în
condițiile de viață a celui care o solicită [art 390 alin. (1) NCC].
Soluția legislativă privitoare la plata prestației compensatorii are caracter de
noutate, urmând ca practica judiciară viitoare să traseze criteriile efective de acordare. În
sprijinul acestei jurisprudențe viitoare amintim câteva considerații din practica instanțelor
franceze, textul legal incident fiind similar celui din reglementarea românească:

- Plata prestației compensatorii este, în realitate, o plată destinată a compensa,

atât cât este posibil, șocul rupturii căsătoriei, în condițiile vieții în comun
respective;
- Are caracter judiciar, fiind fixată de către judecător, decizia acestuia putând
ține cont de eventuala înțelegere (tranzacție) a părților;
- Modalitățile concrete de acordare revin jurisprudenței, mai ales în ceea ce
privește forma compensației acordate, respectiv cuantumul (suma) acesteia;
 - Prestația compensatorie trebuie să se raporteze la nevoile (necesitățile) soțului
creditor și la resursele soțului debitor, prin raportare la momentul desfacerii
căsătoriei și prin raportare la evoluția acestor necesități sau resurse într-un
viitor previzibil.
În privința dovedirii culpei în desfacerea căsătoriei, similar dreptului francez, este
admisibil orice mijloc de probă, cu limitarea impusă de arL 316 NCPC, în sensul că în
procesele de divorț, pot fi ascultate rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, în
afara de descendenți.
Aprecierea culpei comune sau exclusive în desfacerea căsătoriei reprezintă o
situație de fapt care trebuie analizată, în concret, de către judecător. Statuarea cu privire la
culpă, în anumite cazuri, poate fi dificilă pentru că implică, chiar dacă se pleacă de la
starea de fapt dovedită prin mijloacele de probă administrate și o analiză a valorilor și
libertăților consacrate în societate, la un anumit moment de timp. În acest sens putem
menționa un caz din jurisprudența franceză, deplin aplicabil și în sistemul nostru de drept,
în care s-a pus problema dacă conceperea unui copil în ciuda opoziției manifestate de soț
constituie o culpă gravă care se determine desfacerea căsătoriei. Răspunsul dat de
instanțele franceze a fost pozitiv, motivându-se că soția care a conceput un copil fără
acordul soțului se face vinovată de încălcarea obligației de loialitate între soți, menirea
soțului „reducându-se la un simplu genitor". În acest context, s-a stabilit că există o
violare gravă a îndatoririlor căsătoriei care face intolerabilă continuarea vieții în comun.
Divorțul pentru separarea în fapt îndelungată

Art. 934 - (1) Când soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani, oricare dintre ei va
putea cere divorțul, asumându-și responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei. în acest caz,
instanța va verifica existența și durata despărțirii în fapt și va pronunța divorțul din culpa
exclusivă a reclamantului.
(2) Dacă soțul pârât se declară de acord cu divorțul, se vor aplica în mod
corespunzător dispozițiile art. 930.
În acest caz, motivul de divorț constă în separarea în fapt îndelungată a soților,
separare care „justifică" din punct de vedere al legiuitorului, desfacerea căsătoriei. Acest
motiv al părăsirii „domiciliului conjugal” era un motiv de divorț și în reglementarea civilă
și procesual civilă de la începutul secolului al XX-lea, menționându-se că „părăsirea
domiciliului fără just motiv constituie un caz de divorț, dar nu și când a fost forțat" .
În contextul legislativ actual, pentru a se pronunța acest divorț, trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiții, impuse de art 934 NCPC:
 - Soții să fi fost separați în fapt cel puțin 2 ani. în cazul în care termenul de
separare este mai mic de 2 ani, se va putea desface căsătoria, dar în condițiile
celorlalte modalități de divorț, eventual prin acord prin din culpa soților;
- Calitate procesuală activă poate avea oricare dintre soți care sunt despărțiți în
fapt;
- Reclamantul trebuie să-și asume responsabilitatea eșecului căsătoriei, adică, în
concret, să ceară desfacerea căsătoriei din vina sa exclusivă, sens în care
instanța va pronunța divorțul din culpa exclusivă a soțului reclamant. Dacă
reclamantul înțelege să motiveze cererea de divorț pe culpa exclusivă a
pârâtului sau pe culpa comună, divorțul nu se mai poate pronunța în condițiile
art. 934 NCPC, ci potrivit procedurii de divorț reglementată de 933 NCPC.
În ceea ce privește regula de judecată, în acest caz special, instanța va verifica
existența și durata despărțirii (fiind situații de fapt, se va putea proba prin orice mijloc de
probă), iar divorțul va fi pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului. De asemenea,
dacă această procedură a fost declanșată de către reclamant, iar soțul pârât va fi de acord
cu desfacerea căsătoriei, va fi aplicabilă procedura de la divorțul prin consimțământul
părților, sens în care se va emite o hotărâre judecătorească potrivit cu procedura de la art.
930 NCPC.
 1. Noțiunea și condițiile punerii sub interdicție judecătorească
1.1 Noțiune
Interdicția judecătorească este acea măsură de ocrotire a persoanei
fizice lipsite de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale,
din cauza alienației sau a debilității mintale , care se dispune de către instanța
de judecată și constă în lipsirea celui ocrotit de capacitatea de exercițiu și
instituirea tutelei.
Chiar dacă interdicția judecătorească este o măsură de ocrotire în
materie civilă, punerea sub interdicție implică o procedură civilă specială
care se derulează în fața instanței judecătorești. De altfel, noul Cod civil
rfeglementează în Cartea I Cpitolul III – Ocrotirea interzisului judecătoresc.
În art. 164-186 și în art. 168 NCC se prevede în mod expres că: Soluționarea
cererii de punere sub interdicție judecătorească se face potrivit dispozițiilor
Codului de procedură civilă. Noul Cod de procedură civișă reglementează în
art. 936-943 procedura punerii sub interdicție.
Articolele din noul Cod de procedură civilă menționate reglementează
aât condițiile de fond, cât și condițiile de formă care trebuie îndeplinite
pentru a se ajunge la punerea sub interdicție a unei persoane fizice și astfel
lipsirea ei de capacitatea de exercițiu, inclusiv capacitatea de exercițiu
restrânsă. Am precizat aceasta deoarece, potrivit art. 164 alin.2 NCC, pot fi
puși sub interdicție și minorii cu capacitatea de exercițiu restrânsă.

1.2 Condițiile punerii sub interdicție judecătorească

Din interpretarea prevederilor art. 164 alin. 1 NCC rezultă că pentru a
se putea dispune punerea sub interdicție a unei persoane fizice sunt necesare
și suficiente următoarele condiții cumulative:

a) Persoana în cauză să fie lipsită de discernământ

b) Cauza lipsei de discernământ să fie alienația sau debilitatea mintală
c) Lipsa discernământului să nu-i permită persoanei să se îngrijească de
interesele sale
Nici o altă cauzp care ar putea să împiedice o persoană fizică să se
îngrijească de interesele sale, cum sunt boala, bătrânețea sau infirmitatea
fizică, nu poate conduce la punerea acesteia sub interdicție judecătorească.
Amintim că, în aceste cazuri, instanța de tutelă poate institui curatela în
condițiile art. 78 NCC, iar în aceste cazuri, instituirea curatelei nu aduce nici
o atingere a capacității celui pe care curatorul îl reprezintă(art.181 NCC).
 2. Noțiunea și condițiile punerii sub interdicție judecătorească

Art. 165 NCC nominalizează persoanele care pot cere punerea sub
interdicție făcând trimitere la art. 111 NCC. Așadar, au obligația să
înștiințeze instanța persoanele apropriate bolnavului psihic, respectiv
persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în
care locuiește minorul servicul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții
unei persoane, precum și notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri
succesorale; instanțele de judecată, cu prilejul condamnării la pedeapsă
penală a interzicerii drepturilor părintești; organele administrației publice
locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană. La aceste
categorii de persoane se adaugă și Ministerul Public, deoarece legea îi
recunoaște o legitimare activă specială, cu caracter general, întemeiată pe art.
92 NCPC. O atare soluție se deduce și din interpretarea per contrario a
art.938 alin.1 NCPC, care prevede că acestuia nu i se face comunicarea
atunci când cererea a fost introdusă de el.
Așadar, legitimarea procesual civilă are o sferă largă de persoane
deoarece este vorba de un interes general, public pentru ocrotirea unei
persoane care nu este capabilă să aibă grijă singură de interesele sale.
Art. 936 NCPC prevede că cererea de punere sub interdicței
judecătorească a unei persoane se soluționeazp de instituția de tutelă în a cărei
circumscripție aceasta îsi are domiciliul. Observăm că textul de lege
reglementează expres numai competența teritorială. Observăm că textul de lege
reglementează expres numai competența teritorială. Față de prevederea expresă
a legii, împrejurarea că persoana urmează să fie pusă sub interdicție este
internată într-o unitate sanitară nu este de natură să atragă competența instanței
locului unității sanitare respective, care nu poate fi asimilată domiciliului.
În privința competenței materiale se aplică regula de drept comun,
respectiv art. 94 pct.1 lit a NCPC, care prevede că cererile date de Codul civil
în competența instanței de tutelă și familie se judecă de judecătorie.

3. Cererea de punere sub interdicție judecătorească

Potrivit art. 937 NCPC, „cererea de punere sub interdicție judecătorească a
unei persoane va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 194.
(faptele care rezultă alienația mintală sau debilitatea mintală a acesteia,
precum și dovezile propuse ” .
Indicând expres faptele din care rezulta alienația mintală sau
debilitatea mintală, textul subliniază că ” arătarea motivelor de fapt și de
drept pe care se întemeiază cererea ” constă In enunțarea faptelor din care
rezultă alienația mintală sau debilitatea mintală și reprezintă nu doar
justificarea acțiunii, de însăși cauza acesteia, respectiv motivul determinant
care impune instituirea interdicției judecătorești . Cea de-a doua mențiune,
respectiv dovezile propuse atrage atenția suplimentar că în această procedură
reclamantul trebuie să indice dovezile pe care trebuie să te administreze
pentru probarea alienației sau debilității mintale, respectiv actele medicale
din care rezultă starea sănătății acelei persoane dacă asemenea documente
există, dar propune și alte dovezi, inclusiv proba cu martori.
Amintim și dispozițiile art 211 din Legea de punere in aplicare a Legii
287/2009 privind Codul civil, care definește ” alienația mintală ” și ”
debilitatea mintală ” , expresiile reprezentând o boală psihică sau un
handicap psihic ce determină incompetența psihică a persoanei de a acționa
critic și predictiv privind consecințele social-jundice care pot decurge din
exercitarea drepturilor și obligațiilor civile.

In doctrină s-a precizat că starea de alienația sau debilitate mintală

care provoacă tulburări comportamentale trebuie sa fie permanentă. Astfel,
chiar dacă bolnavul are cu intermitență momente de luciditate, tot va trebui
pus sub interdicție. Într-o astfel de ipoteză, chiar o asemenea persoană aflată
intr-un moment de luciditate poate cere instituirea interdicției, deci are
calitate procesuală activă. Este irelevant dacă aceste maladii psihice au
existat de la naștere sau au fost dobândite pe parcursul vieții. Nu once boală
psihică justifica punerea sub interdicție, ci numai alienația sau debilitatea
mintală care lipsesc bolnavul de discernământ.

4. Măsuri prealabile judecării cererii de punere sub interdicție judecătorească

Cu denumirea marginală ”măsuri prealabile” , legiuitorul a prevăzut

la art. 938
NCPC o procedură pealabilă ermată eventual, dacă este cazul, de
internarea provizorie(art.939 NCPC) până la momentul fixării primului
termen de judecată. În primul rând, președintele instanței va dispune, în
vederea respectării dreptului de apărare ți a contradictorialității, comunicarea
cererii celui a cărui punere sub interdicție a fost cerută, copii de pe cerere și
de pe înscrisurile anexate (art 938 alin1 teza I NCPC). În situația în care
cererea nu a fost introdusă de procuror, această comunicare va fi făcută și
acestuia. Deoarece textul de lege prevede că această măsură se dispune de
către președintele instanței, literatura recentă a apreciat că măsurile prealabile
sunt gestionate de către președintele instanței, și nu de completul căruia i s-a
repartizat aleatoriu cauza. Subliniem cp legiuitorul a intervenit ulterior prin
Legea nr. 138/2014 precizând că prin sintagma din cuprinsul art. 938,
presedintele instanței, se înțelege președintele completului de judecată.
În aceeași interpretare, amintim prevederile art. 12 ale Legii Nr
76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, introdus prin Legea nr 138/2014 care prevede: Dacă prin
lege nu se prevede altfel, dispozitiile art 200 din Codul de Procedură Civilă
privind verificarea cererii și regularizarea acesteia nu se aplică în cazul
incidentelor procedurale și nici în procedurile speciale care nu sunt
compatibilecu aceste dispoziții.

Apreciem că după primirea cererii de către președintele completului

de judecată, acesta, potrivit art. 938, va dispune ca cererea să se comunice
fără să mai intervină regularizarea cererii de chemare în judecată în condițiile
art 200 NCPC.
Potrivit art 938 alin 2 NCPC, procurorul, direct sau prin organele
poliției, va efectua cercetările necesare, va lua avizul unei comisii de medici
specialiști. Iar dacă cel a cprui punere sub interdicție este cerută se găsește
internat într-o unitate sanitară, va lua și avizul acesteia. Observăm că
procurorul are un rol foarte important în aceastp procedură prealabilă,
deoarece punerea sub interdicție a unei persoane este o măsură de excepție în
privința capacității unei persoane fizice și produce consecințe deosebite
pentru cel în cauză. Legea se referă la efectuarea cercetărilor necesare fără a
realiza o determinare a acestora. Prin urmare, procurorul urmează sa
aprecieze in concret asupra cercetărilor ce se impun a fi realizatae.
În mod firesc, asemenea cercetări trebuie efectuate la domiciliul
persoanei care urmează sa fie pusa sub interdicție sau la unitatea sanitară la
care este internată,dacă este cazul .Cercetările pot viza consultarea organelor
locale ale administrației de stat și chiar ascultarea vecinilor persoanei
respective . Este obligatorie și luarea avizului unui medic specialist, precum
și a unității sanitare unde este internată persoana a cărei punere sub interdicte
s-a solicitat. Așadar, dacă persoana este internată, sunt obligatorii două avize,
respectiv al medicilor specialiști și al unității sanitare respective.
În conformitate cu art 939 NCPC, dacă, potrivit avizului comisiei de
medici specialiști și, când este cazul, al unității sanitare prevăzute la art 938
alin (2) (când persoana este internată - nn.), este necesară observarea mai
îndelungată a stării mintale a celui a cărui punere sub interdicție
judecătorească este cerută și observarea nu se poate face în alt mod, instanța,
solicitând și concluziile procurorului, va putea dispune internarea provizorie,
pe cel mult 6 săptămâni, într-o unitate sanitară de specialitate. Din textul
arătat observăm, in primul rând, că măsura internării într-o unitate sanitară de
specialitate nu este obligatorie, ci facultativă, instanța putând de la caz la caz
să adopte această măsură.
În al doilea rând, această măsură se poate face numai cu avizul
prealabil al comisiei de medici specialiști sau al unității sanitare, dacă
persoana este internată.
În al treilea rând, participarea procurorului la soluționarea cererii de
internare provizorie este obligatorie.

În al patrulea rând, măsura internării se poate dispune de instanță

numai dacă observarea mai îndelungată a stăm mintale a persoanei în cauză
nu poate fi făcută într-un alt mod.
În al cincilea rând, internarea provizorie se dispune pe o perioada de
cel mult 6 săptămâni.
Tot în această fază prealabilă a judecății art. 938 alin. (3) NCPC
provede că: Dacâ este cazul președintele dispune și numirea unui curator în
condițiile prevăzute de Codul civil . Astfel, art. 167 NCC prevede că: În caz
de nevoie și până la soluționarea cerem de punere sub interdicție
judecătorească, instanța de tutelă poate numi un curator special pentru
îngrijirea și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută, precum și
pentru adminstrarea bununlor acestuia .
Dim textele arătate rezultă câ dacâ este cazul, instanța va sesiza și
instanța de tutelă de la domiciliul persoanei care urmează a fi pusă sub
interdicție pentru a numi un curator special în condițiile Codului civil.
În literatura recentă s-a arătat că numirea curatorului special în
condițiile art. 167 NCC, deși are caracter facultativ, rămâne la puterea
discreționară a judecătorului, deoarece acesta numește curatorul special,
examinând numai cererea de punere sub interdicție și înscrisurile anexate.
Regula este cp numirea curatorului este facultativă și după fixarea termenului
de judecată.
În mod excepțional conform art. 938 alin. 3 teza a II-a NCPC, numirea
curatorului este obligatorie în vederea reprezentării în instanță a celui a cărui
punere sub interdicție judecătorească este cerută, în cazul în care starea
sănătății lui împiedică prezența personală. Amintim și dispozițiile art 941 alin
3 NCPC care prevăd că, în cazul în care cererea de punere sub interdicție a
fost respinsă, curatela instituită pe durata procesului încetează de drept.

5. Reguli aplicabile procedurii punerii sub interdicție judecătorească

După comunicările făcute în baza art. 938 NCPC și primirea avizelor

de la comisia de medici specialiști ori a avizului de la unitatea sanitară unde
este internat cel a cărui interdicție se solicită și după numirea curatorului,
atunci când este cazul, instanța va fixa termenul pentru judecarea cererii,
dispunând citarea părților. Așadar, instanța nu poate fixa primul termen de
judecată până nu a primit toate actele menționate. Deoarece primul termen de
judecată se fixează după primirea acestor acte, rezultă că în această
procedură nu este aplicabil art. 201 NCPC.
În conformitate cu art. 940 alin 2 NCPC: La termenul de judecată,
instanța este obligată sa-l asculte pe cel a cărui interdicție judecătorească este
cerută, punându-i și ăntrebări pentru a constata starea sa mintală. Dacă cel a
cărui punere sub interdicție judecătorească este cerutăne este în stare să se
înfățișeze în instanță, el va fi ascultat la locul unde se găsește.
Ascultarea persoanei este importantă pentru ca instanța să perceapă în
mod nemijlocit starea sa mintală. Împreună cu avizele sale medicale necesare
pentru punerea sub interdicție amintite anterior, ele vor forma convingerea
instanței asupra soluției pe care trebuie să o pronuțe.

În doctrina recentă s-a afirmat că ascultarea persoanei a cărei punere

sub interdicție este cerută în sensul art. 949 NCPC nu se confundă cu
interogatoriul din oficiu al persoanei, chair dacă există asemănări între cele
două mijloace de probă. S-a apreciat că această ascultare a persoanei în cauză
este o particularitate a judecprii cererii de punere sub interdicție în care
judecătorul constată nemijlocit dacă persoana respectivă are sau nu
capacitatea de a înțelege. Chiar cu această nuanțare, prezența persoanei ce
urmează a fi pusă sub interdicție este obligatorie, neputând fi doar
reprezentată de avocat.
O altă problema ridicată in practică și dezbătută în doctrină a fost
aceea de a se stabili care este modul de procedare în cazul in care persoana a
cărei interdicții s-a cerut, se sustrage de la audierea in fața instanței de
judecată. Junsprudenta a decis că în atare împrejurări instanța va constata
imposibilitatea de audiere a bolnavului și, pe baza probelor administrate, va
putea punerea sub interdicție a acelei persoane. A decide altfel ar însemna că
datorită unui formalism excesiv, să rămână fără eficiență juridica o instituție
menită să asigure ocrotirea persoanei bolnave.
In situația prevăzută de art 940 alin (2) teza a II- a NCPC, atunci când
instanța îl ascultă pe cel a cărui punere sub interdicție judecătorească este
cerută la locul unde se găsește, practica a decis că grefierul va întocmi și un
proces-verbal la solicitarea instanței, în care va relata despre această situație,
iar apoi va consemna întrebările și râspunsunle.
În mod imperativ, art. 940 alin. (3) NCPC prevede că judecarea se
face cu participarea procurorului. Dacă procurorul nu pune concluzii în
această procedură intervine sancțiunea nulității absolute a hotărârii în
conformitate cu art. 92 alin (3)
NCPC.
Citarea părților, participarea procurorului la judecată și ascultarea
persoanei a cărei punere sub interdicție se solicita confirmă caracterul
contencios al procedurii punerii sub interdicție.
Art. 940 NCPC nu face referiri la căile de atac ce pot fi exercitate
împotriva hotărârilor pronunțate in această procedura. Rezultă că se aplică
dreptul comun și astfel, din interpretarea corelata a dispozițiilor art 483 alin.
(2) teza I NCPC cu cele ale art. 94 pct 1 litera a) NCPC și cu dispozițiile art
107 NCC, care prevede că procedurile prevăzute de prezentul cod pnvind
ocrotirea persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă și de familie
stabilite potrivit legii ( ...) ' (s n ). și în conformitate cu dispozițiile art. 634
pct 3 sau 4. după caz, hotărârile date în prima instanță, care nu au fost atacate
cu apel, respectiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs, sunt definitive
și astfel împotriva sentinței de cerere de punere sub interdicție se poate
exercita numai calea de atac a apelului.
În cazul în care cererea este respinsă are interes să atace hotărârea
inclusiv (ca o particularitate a acestei proceduri) persoana a cărei punere sub
interdicție s-a cerut în raport cu scopul instituirii acestei măsuri. Principalul
efect ai admitem acestei ceren este lipsirea persoanei în cauză de capacitate
de exercițiu. Conform art 43 alin.
(1) lit. b) NCC. hotărârea de punere sub interdicție produce efecte din
momentul rămânerii ei definitive. În acest send, se dispune în mod expres
prin art. 169 NCC, care prevede că interdicția își produce efectele de la data
când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă
unei terțe persoane decât de la data îndeplinirii formalităților de publicitate
prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a
cunoscut punerea sub interdicție pe altă cale.
În acest sens se dispun mai multe instituții cărora li se comunică
hotărârea definitivă, respectiv după ce hotărârea de punere sub interdicție a
rămas definitivă, instanța care a pronunțat-o va comunica, de îndată,
dispozitivul acesteia în copei legalizată , după cum urmează:

a) Servicul de stare civilă la care nașterea celui pus sub interdicție

judecătorească este înregistrată, pentru a face mențiunea pe marginea
actului de naștere
b) Servicul sanitar competent, pentru ca acesta să institue asupra celui
pus sub interdicție judecătorească, potrivit legii, o supraveghere
permanentă
c) Biroului de cadastru ți publicitate imobiliară, pentru a fi notat in cartea
funciară, când e cazul
d) Registrul comerțului, dacă persoana pusă sub interdicție
judecătorească este profesionist
Ultimul alineat al textului ne arată că , în cazul respingerii cererii de
interdicție , ruratela instituită în cursul procesului încetează de drept.
Al doilea efect important al hotărârii de punede sub interdicție este și
numirea de îndată a unui tutore pentru ocrotirea persoanei puse sub
interdicție judecătorească în condițiile prevăzute de art. 942 NCC.
Codul de procedură civilă prevede în art. 943 ridicarea interdicției.
Amintim, pentru început, dispozițiile art 177 NCC, care prevede că, dacă au
încetat cauzele care au provocat interdicția , instanța judecătorească va
pronunța ridicarea ei. Cererea sepoate introduce și cel pus sub interdicție de
tutore, precum și de persoanele sau instituțiile prevăzute la art 111NCC.
Corelativ, În noul Cod de pocedură civilă, în virtutea principiului simetriei
juridice, se prevede în art 943 alin 1 că: Ridicarea interdicției judecătorești se
face cu procedura prevăzută în prezentul titlu , care se aplică în mod
corespunzător. Rezultă că ridicarea interdicției are caracter judiciar, iar
pentru ridicarea interdicției judecătorești trebui obținut avizul medicilor
psihiatri, interzisul trebuind să fie ascultat de instanță iar judecata se face prin
participarea procurorului. După ce hotărârea de ridicare a interdicției a rămas
definitivă, potrivit art. 943 alin. (2) NCPC, se va face mențiune pe hotărârea
prin care s-a pronunțat interdicția judecătorească.
Hotărârea prin care se ridică interdicția judecătorească își produce
efectele de la data când a rămas definitivă (inclusiv mențiunea care se face pe
hotărârea prin care s-a pronunțat interdicția judecătorească), conform art. 177
NCC. Ca efect al ridicării interdicției, amintim: cel pus sub interdicție
redobândește capacitatea de exercițiu deplină; dacă interzisul este major,
ridicarea interdicției are ca efect încetarea tutelei; dacă interzisul este minor,
tutela va continua până la dobândirea de către acesta a capacității depline de
exercițiu.
Hotărârea de ridicare a interdicției nu este opozabilă terților decât de
la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, cu excepția
situației în care terții au luat cunoștință de ridicarea interdicției pe altă cale,
potrivit art. 169 al.
(2) NCC.

PROCEDURA DE DECLARARE A MORȚII

Art. 944 – 951 Cod procedură civilă

1. Noțiunea și cazuri de declarare a morții

Moartea declarată judecătorește este una prezumată, care se pronunța

prin hotărârea instanței de judecată și se referă la persoane fizice care au
dispărut în împrejurări care fac credibilă idea că dispariția lor este rezultatul
morții. În toate situațiile de declarare judecătorească a morții nu a fost
posibilă identificarea și examinarea cadavrului. (medical și, dacă este casul,
criminalistic). Astfel Articolul 53 NCC reglementează prezumția că cel
dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativăde
moarte rămasă definitive.
Expresia "declararea judecătorească a morții" are două sensuri: de
instituție juridică ce cuprinde toate normele de drept substanțial și procesual
corelative care formează sediul materiei, respectiv de mijloc juridic de
stabilire a încetării capacității de folosință, pentru ipoteza în care constatarea
fizică a morții nu este posibilă.
 Codul civil. în art 49-50. consacră un caz general de declarare
judecătorească a morții și cazuri speciale.
Cazul general este prevăzut în art 49 NCC și vizează situația în care o
persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață. În acest caz
aceasta poate fi declarantă moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea
oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii
ultimilor informații sau indicia din care rezultă că era în viață.
Dacă data primirii ultimilor informații sau indicia despre cel dispărut
nu se poate stabili cu exactitate, termenul de 2 ani se socotește de la sfârșitul
lunii în care s-au primit ultimile informații sau indicia, iar în cazul în care nu
se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic.

Pentru a se putea declara judecătorește moartea unei persoane,

condițiile cerute de codul civil sunt următoarele:

a) Persoana să fi dispărut , nefiind suficientă doar o absență îndelungată

a acesteia de la domiciliu (nu orice lipsă de la domiciliu a unei
persoane poate să justifice declanșarea acestei procedure, respective
condediu, studii în străinătate, tratamente medicale prelungite în altă
localitate, plecarea la muncă în străinătate – denumită în doctrină ca
lipsa calificată de la domiciliu);
b) Există indicia că persoana dispărută a încetat din viață;
c) au trecut cel puțin doi ani de la data primirii ultimelor informații sau
indicii din care rezultă că persoana în cauză era în viață

Termenul de doi ani se calculează, după caz. de la:

a) data stabilită din probe administrative în cauză ca fiind data ultimilor

informații sau indicia din care rezultă că persoana era în viață
b) ultima zi a lunii în care s-au primit ultimile informații sau indicia
c) ziua de 31 decembrie a anului în care se plasează ultimile informații
sau indicia.

2. Instanța competentă să judece cererea de declarare a morții

 Cererea de declarare a morții este de competența instanței în a cărei
circumscripție acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut (art. 944
NCPC).
Textul amintit se referă numai la competența teritorială. Este vorba
despre o normă specială de competență teritorială absolută. Legiuitorul
optează pentru instanța "ultimului domiciliu cunoscut" al persoanei care
urmează a fi declarată moartă, având în vedere că acolo se presupune că
există majoritatea datelor despre acea persoană.
Sintagma „ultimul domiciliu cunoscut" este susceptibilă de interpretări
diferite, ea nefiind explicată în mod expres de noul Cod civil, astfel că vor fi
avute în vedere și prevederile art. 90 alin. (1) NCC, care instituie o prezumție
de domiciliu în favoarea reședinței persoanei în cauză. În lipsă de reședință,
art. 90 alin. (2) NCC prevede că persoana fizică "este considerată că
domiciliază la tocul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la
locul în care acea Persoană se găsește".
Din punct de vedere material, competența de primă instanță aparține
judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC.
De la regula de drept comun. înscrisă în art 944. se derogă din punctul
de vedere al competenței teritoriale în situațiile speciale reglementate de art
948, reglementînduse o competență alternative. Textul amintit prevede co
cererea de declarare a morții unei persoane a cărei încetare din viață este
sigură, dar cadavrul nu poate fi găsit ori identificat, se poate introduce și la
instanța în a cărei circumscripție a decedat acea persoană. Situațiile special
sunt detaliate în art. 50 NCC, potrivit căruia " cel dispărut în înprejurări
deosebite, cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori
aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă înprejurare
asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarant
mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc
dispariția". Cel deal treilea alineat al textului amintit arată că, " atunci când
este sigur cp decesul s-a produs, desi cadavrul nu poate fi găsit sau
identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se
aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție".

3. Măsuri prealabile judecării cererii de declarare a morții

Pentru judecarea cereii, art. 945 NCPC prevede anumite măsuri
prealabile care trebuie realizate de către instanța de judecată în vederea
judecării în condiții corespunzătoare a cererii de judecare a morții. Aceste
măsuri prealabile trebuie dispuse cu scopul de a cerceta și de a culege
informații cu privire la persoana dispărută, având în vedere gravitatea măsurii
care se solicit, respective constatarea încetării capacități de folosire a
persoanei fizice. Cu alte cuvinte, legiuitorul a prevăzut două faze ale
desfășurării procedurii propriu-zise de declarare a morții, respective: faza
prealabilă (art 945 NCPC) și faza judecății propriu-zise (art. 946
NCPC)

După sesizarea instanței de orice persoană interesată, potrivit art. 945

NCPC, președintele (este vorba despre președintele completului căruia i-a
fost repartizat dosarul, și nu de președintele instanței, conform precizărilor
operate prin legea nr. 138/2014) va cere primăriei comunei, orașului,
municipiului sau sectorului municipiului București, precum și organelor
poliției în a căror rază teritorială a avut ultimul domiciliu cel dispărut să
culeagă informații, însă, în considerarea reglementării instituției, este evident
că asemenea informații trebuie să privească existența persoanei și ultimul
domiciliu cunoscut.
Totodată, pentru aflarea acestor informații este necesară și efectuarea
unei publicități corespunzătoare cu privire la persoana dispărută , astfel că
președintele va dispune să se facă afișarea cererii la ultimul domiciliu
cunoscut al celui dispărut, la sediul primăriei comunei, orașului, municipiului
sau sectorului municipiului București și la sediul instanței, precum și
publicarea într-un ziar de largă circulație a unui anunț despre deschiderea
procedurii de declarare a morții, cu invitația ca orice persoană să comunice
datele pe care le cunoaște în legătură cu cel dispărut. Scopul acestei
publicități este ca judecătorul să aibă certitudinea cp lipsa știrilor de la cel
dispărut nu are altă cauză decât decesul.
Președintele va sesiza instanța de tutelă de la ultimul domiciliu
cunoscut al celui a cărui moarte se cere a fi declarată spre a numi, dacă e
cazul, un curator în condițiile prevăzute de Codul civil. În literature recentă,
s-a precizat cp aprecierea asupra oportunitpții numirii curatorului aprține
exclusive instanței de tutelă.
În cazul existenței bunurilor immobile în patrimonial persoanei care
unmează a fi declarată decedată, instanța va cere din oficiu notarea cererii în
cartea funciară, precum și înregistrarea acesteia în registrul comerțului, dacă
este profesionist. Această fază prealabilă este limitată în timp de legiuitor
prin art. 946 alin. (1), respective la trecerea a două luni de la data efectuării
publicității.
 4. Judecarea propriu-zisă
Pentru a putea fixa primul termen de judecată, după cum am amintit,
este necesară trecerea a două luni de la data efectuării publicațiilor și după
primirea rezultatelor cercetărilor (art. 946 alin. (1) NCPC). Termenul de două
luni este unul prohibitiv, înăuntrul căruia este interzisă stabilirea termenului
de judecată (două luni de la data efectuării publicațiilor) condiționat totodată
și de faptul că au fost pornite rezultatele cercetărilor. Cu alte cuvinte, pentru
stabilirea termenului de judecată este necesară îndeplinirea cumulativă a
celor două condiții, astfel că primul termen de judecată nu poate fi mai mic
de două luni de la afișarea publicațiilor, putând fi mai mare, în funcție de
primirea informațiilor cu rezultatele cercetărilor întreprinse de pnmărie sau
organe de poliție.
Și această procedură de declarare a morții se desfășoară în condiții de
contradictonalitate, astfel că, potnvit art 946 NCPC, "persoana a cărei moarte
se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu cunoscut; citația se
publică ntr-un ziar de largă circulație. Dacă persoana în cauză a avut un
mandatar va fi citat și acesta, pentru a da lămuriri instanțe. De asemenea va fi
citat si curatorul, dacă a fost numit".
Având In vedere gravitatea dispuneni unei asemenea măsuri in această
procedură de declarare a mortii. alin. (4) al art 946 NCPC prevede in mod
expres că "judecarea se va face cu participarea procurorului". Neparticiparea
procurorului constituie caz de greșită constituire a instanței astfel că
hotărârea va fi lovită de nulitate în condițiile art.176 pect.4 NCPC. Pentru
evitarea acestei situație va trebui să citeze obligatoriu Ministerul Public, care
va desemna un procuror de ședință pentru participarea la proces.
Legiuitorul nu face precizări deosebite cu privire la legitimarea
procesuală activă în procedura de declarare a morții, astfel cum este
reglementat în mod expres în cazul procedurii de punerii sub interdicție. Nici
în această materie instanța nu se poate autoînvesti. Drept urmare, având în
vedere și dispozițiile art. 49 ain (1) NCC, rezultă că are legitimare procesuală
orice persoană interesată. Legitimarea procesuală activă trebuie recunoscută
și entităților și persoanelor nominalizate în art 111 NCC( persoanele obligate
să înștiințeze instanța de tutelă). În baza art. 92 alin. (1) NCPP, legitimare
procesuală activă are și procurorul.
În privința probelor, deși legea nu ne face precizări exprese, la prima
vedere, am putea trage concluzia că soluționarea cererii se poate face doar pe
baza informațiilor și datelor furnizate de primărie și organele de poliție. Mai
devreme am amintit cp judecata se face obligatoriu și cu participarea
procurorului, astfel cp și acesta poate face propriile sale cercetări, pe care le
poate comunica instanței de judecată.
Doctrina recentă a apreciat cp pot exista situații în care administrarea
altor probe poate fi utilă sau chiar necesară. S-a dat exemplu situația în care
mandatarul persoanei dispărute formulează unele obiecțiuni; într-o atare
ipoteză, se pot administra probe în declarația de martori pentru elucidarea
unor aspecte de fapt.
Pe de altă parte, o condiție importantă de admitere a cererii de către
instanța de judecată este aceea de a fi trecut cel puțin 2 ani de la data primirii
ultimilor informații sau indicii din care rezultă că persoana dispărută era în
viață (art.49 alin 1 NCC). Iar asemenea înprejurări se pot dovedi și prin probe
testimoniale.
În această procedură legiuitorul nu precizează care sunt căile de atac
împotriva hotărârii pronunțate Totuși, având în vedere și prevederile art. 9
din Legea nr76/2012 se aplică dreptul comun, iar ăn coroborarea art. 483
alin. (2) NCPC cu art. 94pct.1 lit a) rezultă că hotărârea poate fi atacată
numai cu apel.
Hotărârea de declarare a morții unei persoane produce efecte juridice
extrem de importante, atât pe planul dreptului civil, cât și din punct de vedere
procedural. Astfel, conform art. 53 alin(1) NCC, cel declarat mort este socotit
că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca
fiind aceea a morții. Rezultă că de la momentul amintit se deschide
succesiunea persoanei respective, iar dacă e casul, căsătoria se consideră
desfăcută.
Art. 947 prevede reguli deosebite cu privire la efectuarea publicității
unei asemenea hotărâri. Astfel potrivit art. 947 alin(1)NCPC: " Prin grija
instanței care a judecat cererea, dispozitivul hotărârii de declarare a morții
rămase definitivp se va afișa timp de două luni la sediul acelei instanțe și al
primăriei comunei, orașului , municipiului sau sectorului municipilui
București, în a cărei rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel
declarat mort, precum și la acest domiciliu. Ceea ce se afișează "prin grija
instanței", deci din oficiu, este dispozitivul hotărârii, care are conținutul
prevăzut de art. 425 alin. (1) lit. c) NCPC iar nu întreaga hotărâre.
Dispozitivul hotărârii va fi comunicat instanței de tutelă de la ultimul
domiciliu cunoscut al celui declarat mort, spre a se numi un curator, dacă va
fi cazul (art. 947 alin. (2) NCPC)
 De asemenea, dispozitivul hotărârii de declarare a morții cu mențiunea
ca notărărea a rămas definitivă va fi comunicat serviciului de stare civilă de la
ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, pentru a înregistra moartea.
Și în acest caz. comunicarea se face din oficiu.
In fine, dacă este cazul, dispozitivul hotărăni de declarare a morții va
fi notat in cartea funciară și se va înregistra în registrul comerțului, registrul
succesoral precum și în alte registre publice.

5. Nulitatea hotărârii. Rectificarea datei morții

Potrivit art 949 alin. (1) NCPC cererea de constatare a nulității
hotărârii declarative de moarte în cazul în care persoana este în viață se face
la instanța care a pronunțat hotărârea. Suntem în prezența unui caz special de
anulare a unei hotărâri judecătorești, care nu se întemeiază pe un viciu de
consimțământ sau pe o greșeală de judecată în raport cu datele de la dosar.
Amintim faptul că hotărârea judecătorească declarativă de moarte generează
o prezumție a decesului persoanei fizice. Dacă însă persoana este în viața,
este logic ca prezumția să fie răsturnată și să fie reglementat un caz distinct
prin care se poate cere anularea hotărârii
Noul Cod civil se referă în mod expres la situațiile care pot legitima
anularea unei hotărâri judecătorești declarative de moarte. Potrivit art. 54
alin. (1) NCC, dacă cel declarat mort este in viață, se poate cere, oricând,
anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea. De asemenea, potrivit art.
55 NCC. orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii
declarative de moarte, in cazul în care se descoperă certificatul de deces al
celui declarat mort.
După cum am subliniat, anularea hotărârii de declarare a morții unei
persoane poate fi solicitată oricând, ea nefiind limitată în timp prin
mecanismul prescripției.
Legitimare procesuală activă în aceste două ipoteze are orice persoană
interesată. Dacă persoana este In viață, cererea de anulare poate fi introdusă
de cel declarat mort sau de reprezentantul lui legal ori convențional. În a
doua ipoteză, după cum am amintit, cererea poate fi introdusă de orice
persoană interesaată. Desigur, această cerere vizează numai data morții, nu și
faptul morții, și nu se pune problema de a fi cerută de cel declarat mort, din
moment ce există un certificat de deces. Art. 949 precizează competența
materială și teritorială în sensul că aceasta revine instanței care a pronunțat
hotărârea a cărei anulare se cere.
 În virtutea principiului simetriei juridice, conform art. 949 alin. (2)
NCPC, judecarea cererii se face cu citarea persoanelor care au fost părți în
procesul de declarare a morții ți cu participarea procurorului. În privința
probelor, prin dispozițiile art 949 deducem că, în ipoteză, va fi cercetat numai
înscrisul, respectiv certificatul de stare civilă prin care se constată decesul
celui declarat mort.
Potrivit art. 949 alin (3) "Dispozitivul hotărârii de constatare a nulității
hotărârii, cu mențiunea că aceasta a rămas definitive, se comunică serviciului
de stare civilă pentru anularea înregistrării.
Precizăm că, în situația in care persoana declarată moartă este in viată
anularea hotărârii declarative de moarte produce efecte și din punct de vedere
nepatrimonial, și din punct de vedere patrimonial.
In privința efectelor nepatrimoniale, amintim principalul efect,
respectiv înlăturarea cu efect retroactiv a încetării capacității de folosință a
persoanei fizice. O situație deosebită este reglementată în art. 293 alin 2
NCC, care prevede că în cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-
a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată,
noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soția celui declarat mort fost de bună
credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii
căsătorii.
În privința efectelor patrimoniale, precizăm că cel declarat mort poate
cere, după anularea hotărârii, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă
acestea nu sunt cu putiință, restituirea lor prin echivalent. Același text
prevede: Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le
înapoieze decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se
va face dovada că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana
declarată moartă este în viață.
Corect s-a subliniat că cererea de restituire a bunurilor trebuie
introdusă după ce s-a obținut anularea hotărârii declarative de moarte și nu
poate fi introdusă pe cale accesorie.
Prin anularea hotărârii declarative de moarte se mai produce și un alt
efect specific, respectiv desfințarea cu caracter retroactiv a titlului de
moștenitor al celor care au cules moștenirea, ei fiind obligați să restitue în
mod diferit, după cum moștenitorul a fost sau nu de bună credință.

Urmând aceeași procedură ca in cazul constatării nulității hotărârii

declarative de moarte, instanța va rectifica data morții stabilită prin hotărâre,
dacă va dovedi că nu a fost cu putință ca moartea să se fi produs la acea dată
(art. 950 NCPC). Și de această dată, legitimarea procesuală activă este
recunoscută oricărei persoane. Noul Cod civil stabilește în art. 52 alin. (3) că
instanța va stabili prin hotărârea de rectificare și data morții.
Rectificarea hotărârii de declarare a morții unei persoane este o
situație de excepție, fapt ce rezulta și din art 52 alin. (3) NCC, și poate fi
admisă numai "daca se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată
moartă să fi decedat la acea dată"; cu alte cuvinte, rectificarea se poate
dispune numai pe baza unor dovezi convingătoare și pertinente care să
conducă la concluzia unei alte date a decesului persoanei in cauză. Dacă în
patrimoniul persoanei declarate moartă există bunuri imobile, în cazul
constatării nulității hotărârii declarative de moarte și în cazul rectificării datei
morții, instanța, potriv art. 951 NCPC aste obligată din oficiu să dispună
notarea cererii in cartea funciară.

1. Precizări prealabile
Procedura partajului hudiciar este reglementată în Titlul V al Cărții a
VI-a a noului
Cod de procedură civilă în art. 980 – 996. Această procedură special
a păstrat o serie de reguli din vechea reglementare. Modificările aduse
partajului judiciar au fost generate, în principal, de regândirea mecanismului
procesului civil, iar în subsidiary, de necesitatea reglementării exprese a
unor soluții propuse de doctrinăți valorificate de jurisprudență.
Partajul este reglementat in Codul de procedură civilă ca o procedură
special, însă noremele vor trebui completate, după caz, cu cele ale Codului
civil, în special cu cele prevăzute în art. 669 – 686, sau cu dispozițiile
prevăzute în eventualele legi specific. Potrivit art. 980 NCPC: Judecarea
oricărei cereri de partaj privind bunuri asupra cărora părțile au drept de
proprietate comună se face după procedura prevăzută în prezentul titlu, cu
excepția cazurilor în care legea prevede o altă prpcedură.
Observăm că procedura partajului judiciar este aplicabilă ori de câte
ori suntem în ipoteza unui drept de proprietate comună, adică în cazul unei
proprietăți commune în indiviziune, coproprietăți sau proprietăți devălmașe.

În cadrul coproprietății, dreptul este divizat în cote-părți ori în

fracțiuni, iar în cazul devălmășiei dreptul este nefracționat cu privire la
bunurile ce formează obiectul ei.
Dacă dreptul de proprietate al mai multor persoane poartă asupra
unor universalități de bunuri, ne aflăm în prezența stării de indiviziune.
Deosebirea dintre coproprietate și indiviziune vizează obiectul acestora.
Coproprietatea are ca obiect un bun sau bunuri similar, în timp ce
indiviziunea poartă asupra unei unei universalități de bunuri.
Cel mai adesea indiviziunea este determinate de decesul unei
persoane care lasă mai mulți moștenitori legali, legatari universali sau cu
titlu universal.
Totuși, indiviziunea îsi poate avea originea și într-o dispoziție a legii,
în convenția părților – contract de vânzare-cumpărare ș.a. – sau poate să
reprezinte un effect al desfacerii căsătoriei

2. Reglementarea partajului judiciar

Proprietatea comună poate înceta cel mai adesea prin partaj sau împăr
țeală. Partajul poate fi de două feluri:

a) convențional, realizat prin acordul de voința al tuturor copărtașiior

prin buna învoială:

b) judiciar sau judecătoresc, atunci când copărtașii nu se înțeleg ori în

acele cazuri în care însăși legea îi obligă la o anumită împărțeală.
În ambele cazuri este necesară respectarea anumitor condiții, iar în
situația în care partajul se înfăptuiește pe cale judecătorească, și a unor
reguli de procedură. După cum s-a precizat în literatură, prin procedura
partajului judiciar înțelegem ansamblul mijloacelor recunoscute de lege care
trebuie respectate cu prilejul soluționării cererilor ce au ca obiect sistarea
stării de coproprietate. Sintagma "procedura împărțelii judiciare" este
sinonimă cu aceea de "procedură a partajului" sau cu "procedura pnvind
sistarea stării de indiviziune".
Partajul judiciar (împărțeala judiciară) intervine ori de câte ori
copărtașii nu se înțeleg cu privire la modul de partajare a bunului sau
bunurilor comune, indiferent că s-au adresat sau nu, în prealabil, notarului
public, pentru că, în caz de neînțelegere, moștenitorii se pot adresa direct
instanței de judecată, fără a fi necesară procedura prealabilă notarială, care
are caracter necontencios, neexistănd niciun impediment ca unul dintre
moștenitori să ceară împărțirea bunurilor comune pe cale judecătorească'’.
Precizăm că partajul judiciar este obligatoriu (adică legea nu permite
părților să încheie un partaj voluntar) în următoarele situații:

a) printre proprietarii comuni sunt persoane lipsite de capacitate de

exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă și nu există
autorizarea instanței de tutelă pentru un partaj voluntar;
b) unul dintre soți cere instanței împărțeala bunurilor comune din timpul
căsătoriei, pentru motive temeinice;
c) creditorul personal al unuia dintre soți cere instanței împărțeala
bunurilor comune în timpul căsătoriei, pentru a putea urmări ulterior
bunurile ce vor fi atnbuite in lotul debitorului său;
d) unul dintre proprietarii comuni lipsește.

3. Instanța competentă să soluționeze procedura partajului judiciar

Competența materială aparține judecătoriei, conform art. 94 pct 1 lit

i) NCPC, care prevede că judecătoriile judecă în prima instanță cererile de
împărțeală judiciară, indifferent de valoare. Acesta regulă general
funcționează în cazul în care cererea de partaj este formulate pec ale
principal. Dacă cererea de partaj este accesorie sau incidental, vor fi urmate
de regulile înscrise în art. 123 NCPC.

În fine, în cazul în care cercetarea de împărțire a bunurilor proprietate

comună pe cote-părți sau în devălmăție este făcută pe calea unei contestații
la executare, competența material aparține instanței de executare, respective
judecătoriei. Competența teritorială se determină diferit, în funcție de cauza
partajului. Astfel distingem mai multe ipoteze legale.
 În caz de partaj succesoral, competența aparține instanței celui din
urmă domiciliu al defunctului, potrivit art. 118 NCPC, chiar dacă în masa
succesorală se află un imobil situate în circumscripția altei instanțe.
În cazul împărțirii bunurilor commune ale soților, competența aparține
instanței prevăzute în art. 915 NCPC dacă partajul a fost solicitat în cadrul
procesului de divorț.
Dacă partajul este cerut pec ale principal, atât în timpul regimului
cominității de bunuri, cât și după divorț va fi competentă instanța de la
domiciliul pârâtului, aplicându-se art. 107 NCPC când în masa de bunuri de
âmpărțit sunt bunuri commune, ori instanța pe raza căreia se află imobilul
(art 117 NCPC), când în masa bunurilor se află și un bun imobil.
În cazul în care partajul este cerut pe calea contestației la executare,
având în vedere dispozițiile art. 650 alin 1 NCPC în forma modificată de
Legea nr. 138/2014, competentă este judecătoria în a cărei circumscripție se
află, la data sesizării organelor de executare, domiciliul sau, după caz, sediul
debitorului, în afară de cazurile în care legea dispune altfel.
În cazurile de partaj, competența teritorială se determină potrivit art.
107 alin 1 sau art. 117 NCPC, după caz.

4. Imprescriptibilitatea acțiunii de partaj

Imprescriptibilitatea acțiunii de partaj este reglementată în art. 669

NCC, potrivit căruia încetareacoproprietății prin partaj poate fi cerută
oricând, afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic
ori hotărâre judecătorească. Totuși prin excepție de la regula enunțată de
articolul menționat, legea permite încheierea unei convenții de menținere a
stării de indiviziune. Astfel, potrivit art. 672 NCC: Convențiile privind
suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5
ani.
Precizăm totuși că unele cereri accesorii formulate în cadrul
procesului de partaj
( spre exemplu, raportul donațiilor, reducțiunea libertăților excesive
etc.) sunt supuse prescripției extinctive, imprescriptibilitatea cererii
principale de partaj neexistându-se și asupra acestora.
5. Cererea de partaj

5.1 Precizări prealabile

Potrivit art. 981 NCPC: „Reclamantul este obligat să arate în cerere,
pe lângă mențiunile prevăzute la art. 194, persoanele între care urmează a
avea loc partajul, titlul pe baza câruia acesta este cerut, toate bunurile supuse
partajului, valoarea lor, locul unde acestea se află, precum și persoana care
le deține sau le administrează”
Din textul enunțat rezultă că, pe lângă elementele generale prevăzute
pentru orice cerere de chemare în judecata, cererea de partaj trebuia să
conțină și anumite cerințe speciale.

5.2 Cerințele special privind cererea de partaj

Prima mențiune arătată de art. 981 NCPC se referă la ”persoanele
între care urmează a avea loc partajul”, adică persoanele care vor avea
calitatea de părți în procedura partajului judiciar.

Ele sunt persoanele titulare ale dreptului de proprietate comună, pe cote-

părți sau în devălmășie, conform art., 632 NCC. Mențiunea îi include și pe cei
care invocă drept temei juridic pentru partaj moștenirea.

În doctrină s-a arătat că împrejurarea ca partajul poate fi cerut și de

creditorul unui coproprietar. în condițiile art. 678 NCC, nu înseamnă că
aceștia sunt ”persoane între care urmează a avea loc partajul”, de vreme ce,
drept efect al partajului, după cum prevede art. 680 alin. (1) NCC, fiecare
coproprietar devine proprietar exclusiv al bununlor. Situația este aceeași și
dacă partajul este cerut de către procuror.
Menționăm și faptul că, pentru chiar valabilitatea partajului,
reclamantul trebuie să-i cheme în judecată pe toți coproprietarii [art. 684
alin. (2) NCC].
A doua mențiune se referă la titlul pe baza căruia este cerut partajul,
respectiv cel în baza căruia s-a născut starea de proprietate comună și care
poate sa fie succesiunea, contractul, uzucapiunea, dobândirea de bunuri în
timpul căsătoriei etc.

A treia mențiune se referă la ”toate bunurile supuse partajului și

valoarea lor” . Precizăm că evaluarea bunurilor este făcută de către
reclamant, care trebuie să indice și modul de calcul prin care a ajuns la acea
valoare, cu arătarea înscnsurilor corespunzătoare.
Acest element este necesar pentru determinarea competenței
teritoriale , precum și dacă se contest masa bunurilor de împărțit, pentru
calcularea taxelor de timbru.
Următoarea mențiune se referă la locurile unde se află bunurile,
precum și la persoana care le deține sau le administrează. Locul situării
bunurilor interesează pentru executarea unor eventuale măsuri asiguratorii c
ear putea fi încuviințate în cursul judecării partajului.
Acest element este necesar și pentru determinarea competenței
teritoriale , precum și pentru formarea loturilor, printer criteriile de care
trebuie să țină cont instanța, conform art. 988 NCPC, fiind și domiciliul
părților.
Codul nu precizează sancțiunea care intervine în cazul lipsei acestor
elemente, însă formula legală ” reclamantul este obligat să arate în cerere,
pe lângă mențiunile prevăzute de art 194 NCPC” ne conduce la concluzia
cp acestea sunt elemnete esențiale ale cererii de partaj, ele adăugându-se
celor prevăzyute de art. 196 alin (1) NCPC, și astfel, pentru lipsa lor, va
intervene nulitatea cererii de chemare în judecată.

1. Obligația instanței la primul termen de judecată

Potrivit art. 982 NCPC ”La pomul termen de judecată, dacă părțile
prezente, instanța le va lua declarație cu privire la fiecare dintre bunurile
supuse partajului și va lua act, când este cazul, de recunoașterile și acordul
privire la existența bunurilor, locul unde se află și valoarea acestora".
Recunoașterile și acordul părților, precum și declarațiile privind bunurile
supuse împărțelii pot fi formulate și în scris, neimpunându-se forma orală.
Atunci cînd declarațiile sunt făcute verbal, recunoașterile și acordul
părților pot fi făcute și pe calea interogatoriului administrat din oficiu.
Declarațiile părților care reprezintă recunoașteri sau acorduri cu
privire la existența bunurilor vor fi consemnate în încheierea de
ședință.Declarațiile scrise vor fi atașate la dosarul cauzei, iar instanța va lua
act de recunoașterile sau acordurile pe care le conțin, cu ocazia deliberării.
 2. Partajul prin buna învoială

Cupă cum am precizat, partajul poate fi făcut prin buna învoială sau
prin hotărâre jude cătorească, conform art. 670 NCC. Și în cazul în care
partajul se realizează prin buna învoială, procesul se va finaliza prin
pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Totodată, art. 983 NCPC consacră rolul active al instanței în cee ace
privește înțelegerile dintre părți, astfel că, potrivit art. 983 alin.1 NCPC: În
tot cursul procesului, instanța va stărui ca părțile să împartă bunurile prin
buna învoială.

Există posibilitatea ca părțile să realizeze o înțelegere fie în privința

tuturor bunurilor, fie numai în privința anumitor bunuri. În cazul în care
părțile s-au învoit cu privire la partajarea tuturor bunurilor, instanța va lua
act de tranzacții acestora in condițiile art. 438 NCPC, pronunțând o hotărâre
care poate fi atacată pentru motive procedurale numai cu recurs la instanța
ierarhic superioară.
In cazul in care învoiala pnvește numai partajul anumitor bunuri,
instanța va lua act de tranzacția parțiala a părților și va continua judecata
numai în privința bununtor care nu formează obiect al învoirii părților. Este
posibil să apară și situați: speciale datorită capacității juridice a unor
copărtași. Astfel, potrivit art. 983 alin. (2) teza a ll-a NCPC. "Împărțeala se
poate face prin bună învoială și dacă printre cei interesați se află minori,
persoane puse sub interdicție judecătorească ori dispăruți. însă numai cu
încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă, precum și, dacă este cazul, a
reprezentantului sau ocrotitorului legal".

3. Partajul judiciar

Dacă părțile nu ajung la o înțelegere în timpul procesului sau nu

încheie o tranzacție, instanța va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea
de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia și creanțele născute din
starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unu față de alții.
Dacă se împarte o moștenire, instanța va mai stabili datoriile transmise prin
moștenire, datoriile și creanțele comoștenitorilor fața de defunct, precum și
sarcinile moștenirii (art 984 alin (1)
NCPC)
 Potrivit art. 676 alin. (1) NCC: "Partajul bunurilor comune se va
face în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui copropretar". Dacă
este vorba de bunuri aflate în devălmășie, se va stabili mai întâi cota ce se
cuvine fiecărui coproprietar. In funcție de contribuția sa la dobândirea
bunurilor și de îndeplinirea obligațiilor comune.
Art. 984 alin. (2) NCPC prevede că instanța procedează la formarea
loturilor și la atribuirea lor, iar în cazul în care loturile nu sunt egale in
valoare, se vor întregi pnntr-o sumă de bani numită sultă.

3.1 Încheierea de admitere în principiu

Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operații de măsurătoare,
evaluare și altele asemenea, pentru care instanța nu are date suficiente, ea va
stabili elementele prevăzute la art 984 NCPC. întocmind în mod
corespunzător minuta.
Prin încheierea de admitere, în pnncipiu vor fi stabilite bunurile
supuse împărțelii, calitatea de coproprietar cota-parte ce se cuvine fiecăruia
și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care le au
coproprietarii unii fața de alții. Daca se împarte o moștenire, instanța va
stabili și datoriile transmise prin moștenire, datoriile și creanțele
comoștenitorilor față de defunct, precum și sarcinile moștenirii.
Potrivit art 985 alin. (2) NCPC: "Dacă, în condițiile legii, s-au
formulat și alte cereri In legătura cu partajul și de a căror soluționare
depinde efectuarea acestuia, precum cererea de reducțiune a libertăților
excesive, cererea de raport al donațiilor și altele asemenea, prin încheierea
arătată la alin.1 înstanța se va pronunța și cu privire la aceste cereri. "
Încheierea de admitere în principiu are natura judiciară a unei
hotărâri, practice, am putea spune că este o hotărâre parțială, pentru că prin
cee ace dispune înstanța rezolvă o parte dintre solicitările privind partajul.
Tocmai din acest motiv, este obligatoriu ca pentru încheierea de
admitere în principiu să se întocmească minuta, sub sancțiunea nulității, atât
a cheierii, potrivit art. 401 NCPC, cât șii a hotărârii finale, potrivit art 179
alin. (3) NCPC.
Încheierea de admitere în principiu trebuie să fie motivate în fapt și
de drept, iar dacă se amână pronunțarea trebuie întocmită încheierea de
dezbateri.
 Încheierea de admitere în principiu este una de interlocutory, motiv
pentru care nu se poate reveni asupra acesteia, ea putând fi schimbată numai
în căile de atac sau implicit, prin darea unei încheieri de admitere în
principiu, suplimentar. Potrivit art. 985 alin. 3 NCPC: Prin aceeași
încheiere, instanța va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea
loturilor. Raportul de expertiză va arăta valoarea bunurilor și criteriile avute
în vedere la stabilirea acestei valori, va indica dacă bunurile sunt comod
partajabile în natură și în ce mod, propunând, la solicitarea instanței, loturile
ce urmează a fi atribuite.
Precizăm că, dacă nu este data încheierea de admitere în principiu,
atunci când pentru formarea loturilor sunt necesare operații de măsurătoare
ori evaluare va interveni nulitatea relativă a hotărârii, în condițiile art 1.5
alin. (1) NCPC, adică cel care invocă nulitatea va trebui să dovedească
vătămarea suferită.

3.2 Încheierea de admitere în principiu suplimentară

Potrivit art. 986 NCPC: Jn cazul în care, după pronunțarea încheieri

prevăzute la art. 985, dar mai înainte de pronunțarea hotărârii de împărțeală
se constată că există și alți coproprietari sau că au fost omise unele bunuri
care trebuiau supuse împărțelii, fără ca privitor la acești coproprietari sau la
acele bunuri sa fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanța va putea da cu
citarea părților, o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz și coproprietari
sau bunurile omise în aceleași condiții, instanța poate, cu consimțământul
tuturor coproprietarilor, să elimine un bun care a fost cuprins din eroare în
masa de împărțit.
Și încheierea suplimentară are același regim juridic ca încheierea de
admitere în principiu.

3.3 Criteriile partajului

La formarea și atribuirea loturilor instanța va ține seama, după caz, și

de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăruia din masa de
bunuri de împărțit, natura bunurilor, domiciliul sau ocupația părților, faptul
că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut
construcții sau îmbunătățiri cu acordul celorlalți coproprietari sau altele
asemenea.
 Pentru ipoteza în care partajul in natură al unui bun nu este posibil
sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod
păgubitor destinația economică, legea reglementează, la cererea unuia sau a
mai multor coproprietari, ca atribuirea bunurilor să se realizeze în condițiile
art. 988-989 NCPC, ceilalți coproprietari primind sume de bani
corespunzătoare cotelor ce li se cuvin.
Dacă însă niciunul dintre proprietary nu cere atribuirea bunului ori
această modalitate nu se finalizează, instanța va dispune vânzarea bunului
prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc, prin licitație, sumele
atribuite din vânzare fiind împărțite de instanța fiecărui coproprietat.(art
991-992 NCPC).

4. Criteriile partajului

În toate cazurile, asupra cererii de partaj instanța se va pronunța prin

notârâre. Potrivit art 995 alin. (1) NCPC, hotărârea de partaj are efect
constitutiv. Trebuie să facem distincție după cum partajul s-a realizat prin
buna învoială sau prin hotărâre judecătorească definitivă în prima ipoteză,
efectul constitutiv coincide cu data stabilită în actul de partaj în cea de-a
doua ipoteză, efectul constitutiv se produce la data rămânerii definitive a
hotărârii de partaj.
Adăugăm și că, în cazul bunurilor immobile, efectele juridice ale
partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în forma autentică
sau hotărârea judecătorească râmasa definitivă, dupâ caz, au fost înscrise în
cartea funciară (art 680 alin. (2) NCC)
Art. 995 alin. (2) NCPC prevede: Odata râmasâ definitivă, hotărârea
de partaj constituie titlu executoriu și poate fi pusă în executare chiar dacă
nu s-a cerut predarea efectivă a bunului on instanța nu a dispus în mod
expres această predare.
Precizăm și faptul câ ultimul alineat al aceluiași articol prevede că
executarea cu privire la bunurile împărțite poate fi cerută în termenul de 10
ani prevăzut la art. 706 NCPC.
Tot în privința efectului executoriu al hotărârii de partaj menționăm
că, potrivit art. 996 alin (1) NCPC: În cazul in care părțile declară in mod
expres că nu solicită predarea bunurilor, hotărârea de partaj nu este
susceptibilă de executare silită. Această declarație trebuie să fie făcută
înainte de pronunțarea hotărârii de partaj, deoarece trebuie să se facă referire
la ea în cuprinsul hotârârii.
 Art. 996 alin. (2) NCPC prevede și ipoteza în care, pentru a intra în
posesia bunurilor atribuite și a căror predare a fost refuzată de ceilalți
coproprietari partea interesată va trebui să exercite acțiunea în revendicare.

5. Căile de atac
Art. 995 alin. 3 NCPC prevede: Hotărârea de partaj este supusă
numai apelului. Cu toate acestea dacă partajul s-a cerut pe cale
incidentală, hotărârea este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea
dată asupra cererii principale. Același este și termenul pentru exercitarea
căii de atac, chiar dacă se atacă numai soluția dată asupra partajului.
Aplicarea criteriilor prevăzute la art. 988 NCPC nu poate fi cenzurată
pe calea recursului.

1. Considerații generale asupra ordonaței președențiale

1.1 Noțiune
Ordonanța președențială este folosită în doctrină și jurisprudență în mai multe
accepțiuni terminologice.
Într-o primă accepțiune, prin ordonanță președențială se desemnează
ansamblul de norme după care se conduc părțile și instanța în soluționarea unei
pricini urgente. În această accepțiune, care este mai largă, ordonanța președențială
poate fi definită ca o procedură specială, reglementată de lege, în scopul luării unor
măsuri provizorii în cazuri urgente.
 Într-o a doua accepțiune, ordonanța președențială se referă la actul procedural
de dispoziție prin care instanța statuează asupra cererii formulate de partea
interesată, pe care unele instanțe o numesc ordonanță președențială, iar altele
sentință. Adică, cu alte cuvinte, se referă la hotărârea pronunțată în cauză.
Într-o a treia accepțiune, termenul de ordonanță președențială este folosit
pentru a desemna cererea de chemare în judecată ce declanșează procedura specială
aplicabilă soluționării ei, în scopul luării unor măsuri urgente.
Într-o monografie recentă, ordonanța președențială este definită ca fiind
procedura specială contencioasă prin care în cazuri urgente, se poate solicita
instanței competente să ordone măsuri provizorii și reversibile printr-o procedură de
judecată rapidă.
Este propusă și o definiție mai largă a ordonanței președențiale, ca fiind
procedura contencioasă specială pe calea căreia, la cererea părții interesate, instanța
poate ordona măsuri provizorii, ale căror efecte vor dura până la data stabilită sau,
dacă nu s-a menționat durata lor, cel mult până la rezolvarea fondului dreptului,
rezervarea situației anterioare de fapt, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept
ce s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar
putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul executării.

1.2 Scurt istoric al instituției

Originea instituției este controversată în doctrină. Cercetătorii din istoria
dreptului francez au propus mai multe teorii cu privire la originea acestei instituții.
Astfel, unii au afirmat că originea ordonanței președențiale s-ar afla în ius vocatio ab
torto collo din Legea celor XII table (499 î.Hr.), ius vocatio fiind o creație a elitelor
pretoriene, în baza cărora persoana interesată putea să obțină concursul justiției și
aducea în pricinile urgente partea potrivnică, apucând-o torto collo (de guler). Alți
autori au afirmat că originea ordonanței președențiale și-ar avea originea în obiceiul
(cutuma) calmeur de haro, apărut la început în Normandia și răspândit apoi în tot
restul Regatului Franței.
O altă teorie afirmă că originea ordonanței președențiale se află în Edictul din
ianuarie 1865 asupra administrației justiției de la Chatelet din Paris, în care a fost
reglementată pentru prima dată. De aici, instituția ordonanței a fost preluată în codul
de procedură francez din anul 1806, de unde a fost preluată în dreptul roman ulterior
adoptării Codului de procedură civilă.
 Ulterior, prin dispozițiile cuprinse în legea nr.394/1943, s-a urmărit să se
lărgească posibilitățile de folosire a ordonanțelor președențiale. În virtutea legii,
judecătorul nu mai era limitat la simple măsuri conservatorii, el având posibilitatea
de a cerceta și aparența dreptului. Modificarea a fost inclusă în Codul de procedură
civilă român, în anul 1948.
Noul Cod de procedură civilă, în reglementarea din art. 997 – 1.002, a operat
mai multe modificări asupra reglementării ordonanței președențiale, astfel cum era
reglementată în art. 581-582 C. Pr. Civ. 1865.

1.3 Importanța instituției

Importanța ordonanței președențiale decurge din suplețea acestei proceduri și
a măsurilor care pot fi luate pe această cale de către judecător.
Scopul ordonanței este acela de a evita pierderea unui drept care s-a păgubit
prin întârziere pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara,
precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. O
asemenea măsură și o intervenție atât de promptă a justiției nu se poate realiza în
cadrul unei proceduri de drept comun, ci numai în condițiile unei proceduri suple și
operative.
Față de celelalte proceduri speciale reglementate de Codul de procedură civilă
sau legi speciale, cum este, spre exemplu, procedura divorțului, precizăm că
ordonanța președențială se aplică în cele mai diverse materii.
Ordonanța președențială este cea mai folosită în practică, spre exemplu, în
materie locativă, în materia raporturilor de vecinătate, pentru luarea unor măsuri
provizorii în timpul procesului de divorț, în litigiu dintre profesioniști etc.
Într-o monografie recentă s-a afirmat că, dat fiind flexibilitatea și
adaptabilitatea la diferite materii, procedura ordonanței președențiale a fost extinsă
la multe alte cazuri reglementate de Codul de procedură civilă, de Codul Civil și de
alte legi speciale, noi asistăm la o invazie a ordonaței președențiale în tot mai multe
teritorii, rezervate până acum în special acțiuni de drept comun sau altor proceduri
speciale.

2. Condițiile de admisibilitate a ordonaței președențiale

2.1 Condițiile generale de admisibilitate a ordonanței președențiale

 Pentru admisibilitatea ordonanței președențiale se cer a fi îndeplinite
condițiile generale ale oricărei acțiuni în justiție, astfel cum sunt ele reglementate în
art. 32 NCPC, respectiv capacitate procesuală, calitate procesuală, precum și
justificarea unui interes. În ceea ce privește formularea unei pretenții, adică
afirmarea unui drept subiectiv civil ca o condiție de exercițiu generală a oricărei
acțiuni civile, nu se pune problema în cazul ordonanței președențiale, deoarece în
această procedură se cercetează numai aparența dreptului, intim legată de condiția
specială a nerezolvării litigiului în fond, iar problema cercetării fondului este
incompatibilă cu natura și caracterul acestei proceduri sumare în care instanța nu
soluționează fondul dreptului.
Afirmarea unui drept în cazul ordonanței președențiale ar duce la
transformarea ei în acțiune de drept comun.

2.2 Condițiile speciale de admisibilitate a ordonanței președințiale

Sub imperiul anterioarei reglementări, ordonanța președențială a fost cercetată
sub aspectul condițiilor speciale în raport cu următoarele trei condiții de regulă:
urgența, vremelnicia măsurii cerute de instanță și neprejudecarea fondului.
După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, în literatură au fost
analizate trei condiții de admisibilitate, respectiv: urgența, caracterul vremelnic al
măsurii și neprejudecarea fonsului. Având în vedere modificările operate de
legiuitor, precum și din rațiuni didactice, vom analiza condițiile specifice ale
ordonanței sub aspectul următoarelor condiții și caracterelor pe care trebuie să le
îndeplinească adoptarea ordonanței: aparența dreptului, urgența, prin ordonanță să se
urmărească adoptarea unei măsuri provizorii care nu rezolvă fondul cauzei.

2.2.1 Aparența dreptului

Aparența dreptului este prevăzută în mod expres ca o condiție de
admisibilitate a ordonanței președențiale în art. 997 NCPC, respectiv: instanța de
judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să
ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice.
Această condiție este determinată de însuși caracterul provizoriu al măsurilor
ce pot fi ordonate de instanță. Atunci când soluționează o cerere de ordonanță
președențială, judecătorul nu are de cercetat fondul litigiului dintre părți. Aceasta nu
poate conduce însă la concluzia că pe calea ordonanței președențiale s-ar putea lua o
măsură arbitrală. Dimpotrivă, doctrina și jurisprudență sunt unanime în a recunoaște
judecătorului dreptul de a realiza un examen sumar al cauzei, spre a stabili de partea
cui este aparența dreptului.
Față de reglementarea din art. 997 a acestei condiții, literatura a subliniat că
legiuitorul a reglementat cerința expresă a stabilirii aparenței de drept în favoarea
reclamantului ca fiind producătoare de consecințe juridice, deoarece se stabilesc
limitele în care instanța judecă ordonanța președențială. În această ordine de ideii,
potrivit actualei reglementări, formularea cereii reconvenționale de către pârât în
cadrul procedurii sumare a ordonanței președențiale ar fi inadmisibilă, deoarece
instanța nu este îndrituită prin textul legii să stabilească și să dispună legătura cu
eventualele pretenții ale pârâtului. Același autor precizează că nu trebuie exclusă de
plano admisibilitatea unei cereri reconvenționale, iar dacă aceasta ar conduce la
întârzierea cererii principale, măsura ce se impune este disjungerea. Drept
consecință, în actuala formulare, respingerea ca neîntemeiată a cererii de ordonanță
pe motiv că aparența dreptului ar fi în favoarea pârâtului este interzisă expres.
Autorul conchide că instanța care nu stabilește aparența de drept în favoarea
reclamantului va respinge întotdeauna cererea ca inadmisibilă. Soluția de respingere
ca neîntemeiată sau ca nefondată a cererii de ordonanță ar presupune, contrar art.
997 ain.1 teza I NCPC, ori că instanța a stabilit aparența dreptului în favoarea
pârîtului, ori că instanța a prejudecat fondul.
Aparența dreptului înseamnă examinarea sumară a cauzei, într-o examinare
mai veche sau în limbajul practicienilor, instanța va pipăi fondul.
Examenul sumar al cauzei se întinde asupra tuturor pretenților și apărărilor
reciproce ale părților, instanța poate examina în acest scop chiar și actele sau titlurile
înfățișate de părți. Numai că, în aceste cazuri, instanța este chemată să examineze
titlurile și actele prezentate de părți doar pentru a stabili de partea cui este aparența
dreptului; ea nu se poate pronunța asupra valabilității actului sub aspectul
îndeplinirii condițiilor de fond, căci o atare cercetare este rezervată numai judecății
de fond.

2.2.2 Urgența
Deși Codul de procedură civilă nu se referă în mod expres la cerința urgenței,
ea se deduce din economia art. 997 alin 1 NNCP și este de esența procedurii
ordonanței președențiale, cum ar fi: cazuri grabnice, păgubit prin întârziere, pagube
iminente. Art. 997 alin 1 NCPC indică situațiile care justifică recurgerea la calea
ordonanței în locul dreptului comun, respectiv: păstrarea unui drept care s-ar păgubi
prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum
și pentru influențarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
 În primele două situații, instanța are posibilitatea de a aprecia în concret
asupra urgenței. Cu alte cuvinte, urgența se apreciază in concreto de către instanță în
raport cu circumstanțele obiective ale cauzei. Urgența este o noțiune relativă al cărei
conținut se poate schimba în funcție de materia litigiului și de circumstanțele cauzei.
Deoarece reprezintă o cerință esențială a ordonanței președențiale, legea
permite executarea ordonanței chiar și fără somație sau trecerea vreunui termen.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în actuala reglementare
legiuitorul utilizează în art. 999 alin 2 NCPC sintagma de urgență deosebită, când
ordonanța va putea fi dată în aceeași zi, instanța pronunțându-se asupra măsurii
solicitate, pe baza cererii și a actelor depuse, fără concluziile părților.
Doctrina de specialitate a afirmat că sunt irelevante criteriile subiective în
aprecierea caracterului urgenței. O atare soluție este logică, deoarece cosiderentele
de ordin moral nu pot legitima prin ele însele intervenția justiției. Doar în mod
excepțional, asemenea atitudini de ordin moral pot legitima intervenția justiției pe
calea sumară a ordonanței președențiale. Un exemplu evocat de jurisprudența
noastră, este elocvent în această privință. Astfel, o instanță de casare a decis că este
admisibilă ordonanța președențială pentru a face să înceteze împiedicarea folosinței
unei dependințe nu numai când samavolnicia se realizează prin încuierea sau
punerea unor stavile materiale, ci și atunci când zădărnicirea accesului se va face
prin amenințări – în speță, cu bătaia - a căror traducere, în fapt, este de natură să
creeze temeri în persoana celui amenințat.
Condiția urgenței trebuie întrunită din momentul sesizării instanței până în
momentul pronunțării ordonanței. Ori de câte ori se constată lipsa acestei cerințe,
continuarea procedurii ordonanței nu își mai găsește justificarea. Doctrina, în
unanimitate, arată că urgența trebui să persiste pe tot parcursul judecății, inclusiv
căile de atac.
Trecerea unui interval mare de timp de la momentul procedurii evenimentului
ori al nașterii situației care justifică urgența și până la momentul introducerii cererii
de ordonanță președențială constitue motiv de respingere a acesteia pentru lipsa
urgenței. Astfel, spre exemplu, s-a arătat în practica judiciară că este îndeplinită
condiția urgenței dacă soția care a părăsit domiciliul conjugal de doi ani solicită
reintegrarea pe calea procedurii ordonanței președențiale sau dacă reclamanta,
societate comercială, deține titlul cu privire la un spațiu și introduce acțiunea de
evacuare pe calea ordonanței președențiale la un an după ce a obținut titlul.
Practica judiciară este bogată în exemple de admitere a ordonanței
președențiale în ipoteza păstrării unui drept care s-ar păgubi prin întârziere. Astfel,
spre exemplu, dacă beneficiarul sevituții de trecere, constituită prin convenția
părților, este impiedicat să își exercite dreptul prin închiderea drumului de trecere; în
mod abuziv, pârâtul îi împiedică reclamantului accesul în locuința pe scara comună;
prin construcția pe care o edifică, pârâtul astupată ușa sau ferestrele locuinței
reclamatului etc.
În ceaa ce privește a doua ipoteză reținuto de art. 997 NCPC, respectiv
prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, doctrina a subliniat că
în cazul acestei situații trebuie să distingem:
a) Prevenția prejudiciului
b) Iminența prejudiciului
c) Imposibilitatea reparării lui dacă ar fi lăsat să se producă

Spre exemplu, a fost admisă cererea de ordonanță pentru sistarea lucrărilor de

construcție începute de pârât, fără autorizație, pe un teren în a cărui apartenență se
află litigiul; pentru a se permite trecerea lucrătorilor prin curtea vecină spre a repara
o clădire, a fost admisă ordonanța dacă prin aceasta se înlătură o pagubă; inundarea
periodică a unui imobil de către apele scurse pe plan înclinat în urma ploilor
constitue un caz urgent care îi indreptățește pe proprietarul imobilului, amenițat cu
dărâmarea, să ceară pe cale de ordonanță președențială, proprietarului terenului
înclinat să repare un gard stăvilar și să curețe canalul de scurgere a apelor, care era
înfundat; a fost admisă evacuarea vremelnică a locatarilor unui imobil învecinat
șantierului de construcții și aflat în raza de acțiune a unei macarale turn deoarece,
prin lucrările care se execută, se pune viața în pericol a locatarilor respectivi.
Cea de-a treia ipoteză prevăzută de art. 997 alin 1, înlăturarea piedicilor ce s-
ar ivi cu prilejul executării, comportă niște precizări. Urgența în acest caz nu mai
trebuie dovedită, întrucât ea rezultă în mod obiectiv din necesitatea executării
imediate, grabnice a titlului executoriu. În schimb, admiterea cererii formulate pe
această cale este condiționată de cealaltă condiție de admisibilitate, respectiv ca prin
ordonanță să se urmărească adoptarea unei măsuri provizorii care nu rezolvă fondul
cauzei. Astfel, pe calea ordonanței președențiale se poate obține:
a) Suspendarea executării hotărârii (art.450 coroborat cu art. 719 NCPC);
b) Continuarea executării silite în cazul în care a fost suspendată în mod nelegal
de către organul de executare;
c) Evacuarea debitorului sau a terțului dobânditor care ocupâ abuziv imobilul
urmărit.
În niciun caz însă pe calea ordonanței președențiale nu se poate dispune
anularea actelor de executare nelegale sau prejudiciabile, întoarcerea executării
silite, vânzarea unor bunuri ori scoaterea de sub sechestru, astfel de măsuri fiind
incompatibile cu această măsură sumară prin care se adoptă măsuri provizorii și care
nu rezolvă fondul cauzei.
 Cele trei ipoteze analizate anterior nu trebuie îndeplinite cumulativ, fiind
suficientă numai una dintre ele pentru a justifica urgența. Suspendarea hotărârii nu
este imperativă, ci lăsată la facultatea judecătorului, care este chemat să aprecieze în
fapt situația părților în proces, să examineze dacă nu este pericol în întârziere și dacă
suspendarea se poate face fără să se aducă un prejudiciu iminent și ireparabil părții
care a obținut hotărârea, de unde rezultă că o cerere de suspendare poate fi respinsă
în asemenea cazuri.
Considerăm că este necesar să facem precizări și în legătură cu constatarea și
motivare urgenței.
Reclamantul, prin cerere, și instanța , prin hotărâre, sunt obligați să arate
împrejurările din care rezultă prezenta urgență concretă în speță, nefiind suficientă o
motivare de principiu. După cum am precizat anterior nu este necesară constatarea și
stabilirea urgenței în situația înlăturării piedicilor ivite cu prilejul executării silite,
deoarece ea rezultă în mod obiectiv din necesitatea de a înlesni executarea cât mai
grabnică a titlului executoriu.
După cum judicios s-a subliniat în doctrina recentă, motivarea urgenței poate
fi și implicită. Astfel, au fost clasificate cazurile de urgență în trei grupe:
a) În cazul celor ce ocupă o suprafață locativă prin violență, amenințare, fraudă
sau fără contract de închiriere;
b) În caz de uzurpare a unui imobil , pericolul și urgența există prin însuși faptul
uzurpării, deoarece într-o asemenea situație proprietarul rămâne lipsit de
folosința bunului său în mod cu totul abuziv;
c) În cazul în care proprietarul deține un imobil situat pe un loc înfundat și este
împiedicat de la exercițiul normal al dreptului de trecere, acest fapt fiind de
natură să paralizeze exercițiul normal al dreptului de servitute.

Nu este necesară analizarea urgenței în cazurile în care însuși legiuitorul a

prezumat-o.
Urgența este prezumată de legiuitor în cazuri reglementate de Codul de
procedură civilă, Codul civil și alte legi speciale.
Cu titlu de exemplu, amintim texte din Codul de procedură civilă care prevăd
admisibilitatea procedurii ordonanței președențiale în cazurile: măsurilor vremelnice
dispuse de instanță pe tot timpul procesului cu privire la stabilirea locuinței copiilor
minori, la obligația de întreținere, la încasarea alocației de stat pentru copii și la
folosirea locuinței familiei (art 920 NCPC); măsurilor urgente dispuse de către
instanță; măsurilor provizorii solicitate de proprietarul dreptului de proprietate
intelectuală sau de cel care exercită aceste drepturi, dacă se face dovada credibilă că
respectivele drepturi fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și că
această acțiune riscă să creeze un prejudiciu greu de reparat (art. 979 NCPC);
cererilor împotriva locatarului pentru încetarea abuzului de folosință a bunului
imobil închiriat sau arendat și pentru restabilirea situațiilor anterioare( art. 1046 alin
1 NCPC); cererilor pentru încetarea oricăror abuzuri săvârșite de proprietarul care
prejudiciază folosința normală a părților sau a instalațiilor aflate în proprietate
comună din imobilele cu mai multe etaje sau apartamente ori care tulbură buna
conviețuire în acel imobil; cererilor de obligare a locatarului sau, când este cazul, a
sublocatarului la efectuarea reparațiilor necesare ce îi revin potrivit legii, precum și
la restrângerea folosinței spațiului închiriat ori chiar la evaluarea din acest spațiu,
dacă aceste măsuri se justifică pentru efectuarea reparațiilor ori lucrărilor prevăzute
de lege în sarcina locatorului (art 1047 NCPC) etc. Cu titlu de exemplu amintim
texte din Codul civil care prevăd admisibilitatea procedurii ordonaței președențiale
în cazurile:
- Când o persoană care se consideră lezată în drepturile sale nepatrimoniale
solicită luarea unor măsuri provizorii pentru a întâmpina un prejudiciu greu
de reparat(art 255 NCC)
- Dacă o persoană solicită instanței, pentru motive temeinice, să reducă
termenul de opțiune succesorală a unui succesibil înăuntrul unui termen mai
scurt de un an (art//1113 NCC)
- La formularea unei cereri pentru stabilirea de către instanță a termenului de
restituire în cazul împrumutului de consumație fără terme (art.2162 NCC) etc.
Cu titlu de exemplu, amintim texte din legi speciale care prevăd
adminsibilitatea procedurii ordonaței președențiale în cazurile:
- Cererii de autorizare a accesului titularului dreptului de folosință sau
atitularului dreptului de proprietate (art 15 alin. 4 din Legea nr.154/2012
privind regimul infrastructurii rețelelor de comunicații electronice)
- Cererii prin care primarul solicită instanței autorizarea efectuării lucrărilor de
intervenție pentru a pune în aplicare hotărârea consiliului local ( art. 9 alin. 4
di Legea 153/2011 privind măsuri de creștere a calității
arhitecturalambientale a clădirilo) etc.
Literatura, în unanimitate, apreciază că trebui făcută distincție între urgența
luării măsurilor prin ordonanță (art.997 NCPC), urgența judecă ții în procedura
ordonanței președențiale(art 999 NCPC) și celeritatea specifică proceselor civile în
general.
 Urgența luării măsurilor se apreciază în concret, atât prin rapoarte la
conținutul subiectiv și obiectiv al situației juridice generatoare, cât și prin raportare
la data judecării cererii.
Urgența specifică judecății în procedura ordonanței președențiale este
reglementată în mod particular de o serie de texte: ordonanța este executorie(art. 997
alin.2); la cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără
somație sau fără trecerea unui termen( art.997 alin.3); orodnanța va putea fi dată
chiar și atunci când este în curs de judecată asupra fondului (art 997 alin.4);în
vederea judecării cererii, părțile vor fi citate conform normelor privind citarea în
procesele urgente( art 999 alin. 2); judecata se face de urgență cu rpecădere, nefiind
admiseibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat (art 999 alin 3 );
motivarea ordonanței se face în cel mult 48 de ore (art. 999 alin.4).
Urgența, condițiile de admisibilitate a ordonanței, nu se confundă cu
celeritatea judecății în general, în sensul art.6 NCPC. Celeritatea judecății, care
presupune soluționarea proceselor într-un termen optim și previzibil, este un
principiu fundamental al dreptului procesual civil, care ține de buna organizare și
funcționare a justiției. În procedura ordonanței președențiale, celeritatea este
realizată cu prisosință, fapt demonstrat din textele amintite mai sus.
Iată de ce în literatura recentă s-a afirmat că pentru a se evita orice confuzie
între accepțiunile conceptului de urgență, art. 997NCPC nu se mai referă expressos
vervis la o atare cerință a cererii de ordonanță președențială, ci doar la posibilitatea
adoptării unor măsuri provizorii în cazuri grabnice. Termenul are totuși aceeași
semnificație de urgență, în sensul de condiție a cererii de ordonanță președențială.
Delimitarea necesară dintre urgență și celeritate este sugerată și de unele
dispoziții legale privitoare la ordonanța președențială. Astfel, potrivit art 1000 alin. 3
NCPC, apelul se judecă de urgență și cu precădere cu citarea părților. Legea
folosește aici conceptul de urgență cu sensul de celeritate, adică soluționare rapidă a
unei cauze.

2.2.3 Prin ordonanța președențială să se urmărească adoptarea unei măsuri provizorii

care nu rezolvă fondul cauzei
Caracterul provizoriu al măsurii ordonate reprezintă o condiție a ordonanței
pronunțate de instanța de judecată. Această condiție se află într-o strânsă legătură cu
nerezolvarea fondului cauzei. Ordonanța președențială este o instituție procesuală
pusă la îndemâna părților pentru a se lua măsuri provizorii, și nu definitive.
Așadar temenul provizoriu trebuie privit în antiteză cu caracterul definitiv al
măsurii care nu poate fi adoptată prin această măsură specială. Observăm că
legiuitorul a înlocuit cuvântul vremelnic cu cel de provizoriu. Iată motivul pentru
care în literatura recentă s-a afirmat că acest nou termen are o dublă semnificație. Pe
de o parte, se referă la conținutul reversibil al măsurilor luate, în condițiile în care pe
calea ordonanței președențiale nu se pot lua măsuri a căror executare nu ar mai face
posibilă restabilirea situației de fapt. Pe de altă parte, se referă la durata limitată
temporal a cestor măsuri și s-a afirmat că termenul vremelnic folosit în vechiul Cod
acoperea doar ultima dintre semnificațiile menționate. În această privință doctrina
anterioară a arătat că nu întotdeauna măsurile luate au o măsură limitată de timp,
fiind posibilă confirmarea acestora în procesul de fond ori necontestarea lor de
partea împotriva căreia au fost dispuse.
Art. 997 alin.2 NCPC prevede în mod expres că ordonanța este provizorie și
executorie. În ceea ce privește durata măsurii, chiar si Codul în același alineat
prevede că, dacă hotărârea nu cuprinde nici o mențiune privind durata sa și nu s-au
modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte
până la soluționarea litigiului asupra fondului. Cu alte cuvinte, data soluționării
litigiului asupra fondului reprezintă de regulă termenul final până când pot dura
măsurile luate pe calea ordonanței președențiale, acestea neputând dura nelimitat în
timp. Totuși, în anumite situații particulare, legiuitorul prevede durata măsurii. Spre
exemplu, până la soluționarea cererii de suspendare durează suspendarea executarii
provizorii; nu mai puțin de un an pentru obligarea unui succesibil să își exercite
dreptul de opțiune succesoral (art 1113 alin 1 NCC) etc.

În ipoteza în care hotărârea nu cuprinde nici o mențiune privind durata sa și

nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere și nici nu putem discuta de
termenul limită final (soluționarea litigiului asupra fondului) deoarece nu s-a
exercitat acțiunea pe fondul dreptului, atunci , în mod excepțional, durata măsurii va
rămâne nelimitată în timp.
Subliniem însă că instanța adoptă doar măsuri provizorii ce țin de esența
acestei proceduri, deoarece părțile au carea deschisă a unei acțiuni de drept comun
spre a lichida în mod definitiv pretențiile dintre ele.
Uneori, în mod excepțional, prin textele speciale se prevede durata măsurii
provizorii. Astfel, spre exemplu, art. 255 alin.6 NCC prevede: Măsurile luate potrivit
prezentului articol anterior introducerii acțiunii în justiție pentru apărarea dreptului
nepatrimonial încălcat încetează de drept, dacă reclamantul nu a sesizat instanța în
termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.
Efectele măsurilor luate pe calea ordonanței președințiale încetează prin
soluționarea litigiului pe fond sau prin schimbarea împrejurărilor ce au stat la baza
luării lor.
Despre caracterul reversibil al măsurilor dispuse prin ordonanță, literatura
recentă apreciază că trebuie analizat distinct, deoarece art. 997 alin. 5 NCPC prevede
că pe cale de ordonanță președențială nu pot fi dispuse măsuri (...) a căror executare
nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt.
Este logic cp după ce a fost admisă cererea de ordonanță președențială și s-a
dispus o anumită măsură ce a fost pusă în executare, iar apoi se exercită acțiunea pe
fondul dreptului, trebuie să existe posibilitatea restabilirii situației anterioare,
existentă la data introducerii cererii de ordonanță președențială.
Caracterul reversibil există chiar dacă în practică se poate întâmpla ca după
pronunțarea ordonanței acesta să rămână definitivă deoarece fie nu a mai fost
formulată acțiunea pe calea dreptului comun, în cazul în care nu era obligatorie, fie
ea a fost abandonată în condițiile legii, chiar dacă a fost introdusă, când se dispune o
obligație de a face, pentru curmarea unor acte vădit abuzive, sau natura măsurii luate
face să se epuizeze efectele acesteia la un moment determinat. Spre exemplu,
încredințarea copilului minor pe perioada vacanței de vară.
În practică au fost respinse cererile de ordonanță, fiind considerate că nu au
avut caracter ireversibil: cererea de revocare a administratorului societății, cererea de
convocare a adunării generale a acționarilor, cererea de demolare a unei construcții
etc.
Dinpotrivă, au fost admise cereri de ordonanță dacă sunt întrunite și celelalte
condiții specifice cumulativ, cum ar fi: sistarea lucrărilor de construire, permiterea
accesului într-un spațiu proprietatea comună, reluarea furmizării utilităților până la
stabilirea cuantumului exact al debitului contestat, în legătură cu care se invocă și
compensarea etc.
Caracterul ordonanței de a nu rezolva litigiul în fond este impus în mod
expres de art 997 alin 5 și se deduce și din formularea art. 997 alin. 4 care prevede că
ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului.
Per a contrario, regula este că ordonanța va putea fi dată când nu este sesizată
instanța cu dudecata asupra fondului. De altfel, instanta de fond nu este în niciun fel
legată de mpsurile luate prin ordonanță, acestea neavând putere de lucru judecat.
Nerezolvarea litigiului în fond este specifică ordonanței președențiale, deoarece,
deoarece pe această cale are loc o judecată sumară, dictatp de imperativul urgenței,
deschinzând posibilitatea soluționării litigiului pe fond printr-o acțiune de drept
comun.
În respectare acestei condiții, dacă părțile își întemeiază pretențiile pe un titlu,
instanța nu poate să cerceteze în fond valabilitatea titlului, ci trebuie să examineze
valabilitatea lui formală, eficacitatea ori inopozabilitatea lui. În schimb apărările de
fond privitoare la viciile de consimțământ ori la caracterul simulat al actului trebuie
să fie rezervate pentru judecata în fond.
 O subliniere aparte trebuie făcută în privința obligațiilor de a face. Fosta
instanță supremă a statuat că o obligație de a face nu poate fi dispusă prin ordonanță
președențială decât în cazurile în care se tinde la încetarea unor acte abuzive,
deoarece numai în felul acesta se păstrează caracterul provizoriu al măsurilor luate.
Și în condițiile reglementării actuale sunt admisibile aceste cereri să rezolve fondul
cauzei, ci doar încetarea unor acte abuzive. În practica recentă, spre exemplu, s-a
decis că nu poate fi cercetat pe cale de ordonanță caracterul abuziv al excluderii
dintr-o asociație, deoarece ar însemna prejudecare fondului.

3.3 Reguli aplicabile soluționării cererilor de ordonanță președințială

3.3.1 Natura procedurii

Regulile procedurale privitoare la soluționarea cererilor de ordonanță
președințială sunt relativ sumare, lucru firesc în cadrul unei proceduri derogatorii de
la dreptul comun. Există însă și unele reguli de drept comun care sunt incidente și în
această materie, dar care trebuie să fie adaptate și aplicate în concordanță cu
specificul ordonanței președințiale. O atare aplicare a regulilor de drept comun
trebuie să țină seama de caracterul contencios al procedurii ordonanței președințiale
și de specificul ei. Regulile speciale sunt prevăzute în art. 999 NCPC, care se vor
completa cu dreptul comun potrivit specificului acestei proceduri. Spre exemplu,
chiar art. 999 alin. (3) teza finală NCPC prevede în mod expres: „Dispozițiile
privind cercetarea procesului nu sunt aplicabile” în cazul cererii de ordonanță
președințială, adică regulile prevăzute în art. 237-388 NCPC, deoarece sunt
incompatibile cu caracterul urgent al acestei proceduri speciale.

3.3.2 Citarea părților. Întâmpinarea

Art. 999 alin. (1) teza I NCPC prevede că „în vederea judecării cererii, părțile
vor fi citate conform normelor privind citarea în procesele urgente (...)”. Totodată
același articol, în alin.
(2), prevede că „ordonanța va putea fi dată și fără citarea părților”. Din textele
arătate rezultă că regula în procedura ordonanței președințiale este că judecata se
face cu citarea părților.
 Numai prin excepție ordonanța se dă fără citare.
Față de regulile de procedură arătate, trebuie să subliniem că uneori norma de
drept material prevede posibilitatea exercitării ordonanței președințiale și
pronunțarea hotărârii asupra ei numai cu citarea părților. Spre exemplu, în noul Cod
civil uneori este prevăzut expres că hotărârea pronunțată asupra cererii de ordonanță
va fi dată cu citarea părților [art. 255 alin. (8) și art. 1.278 alin (2) NCC]. Într-o atare
situație, instanța va aplica regula de drept comun din materia ordonanței, respectiv
citarea părților. În alte ipoteze, spre exemplu, art. 630 alin. (3) NCC, care se referă la
posibilitatea exercitării ordonanței atunci când sunt depășite inconvenientele
normale ale vecinătății, nu se precizează citarea părților, astfel: „Dacă prejudiciul
este iminent sau foarte probabil, instanța poate să încuviințeze pe cale de ordonanță
președințială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei”. Socotim că în această
situație instanța, în funcție de împrejurări, fie va aplica regula citării, fie va pronunța
ordonanța fără citarea părților.
Atunci când judecata se face cu citarea părților, acestea vor fi citate conform
normelor privind citarea în procesele urgente, iar pârâtului i se va comunica o copie
de pe cerere și de pe actele care o însoțesc [art. 989 alin. (1) NCPC], care prevede:
„În cazuri urgente sau atunci când legea prevede în mod expres (cum este și în cazul
nostru – n.n.), judecătorul poate dispune scurtarea termenului de înmânare a citației
ori actului de procedură, despre aceasta făcându-se mențiune în citație sau în actul de
procedură”.
Prin urmare, citația poate să fie comunicată chiar în ziua premergătoare
termenului de judecată, dacă judecătorul a apreciat că în raport cu situația concretă
din dosar pârâtul are timp suficient pentru a-și pregăti apărarea.
În literatura juridică s-a apreciat că, dacă la primirea cererii s-a dispus citarea
părților, la termen judecătorul trebuie să constate dacă procedura de citare a fost
legal îndeplinită, o hotărâre dată fără citare fiind nelegală.
După cum am precizat, ordonanța se poate da și fără citarea părților, ca
situație de excepție, o asemenea măsură cu totul excepțională trebuind să fie
motivată de către instanța judecătorească. Judecata fără citarea părților va fi
solicitată de către reclamant și va fi dispusă de către judecător. Acesta va avea în
vedere că măsura este una de excepție, spre exemplu, urgența deosebită rezultând
din dovezile arătate de reclamant, cum ar fi: viața sau sănătatea unui copil sunt în
pericol; un zid a început să se prăbușească ori un drum este blocat; este necesară
oprirea sau reluarea alimentării cu apă, energie, gaz metan etc. Atunci când nu se
citează părțile, completul de judecată nu poate să administreze probe la propunerea
reclamantului și nici nu poate să asculte concluziile acestuia deoarece s-ar încălca
principiul egalității părților în justiție. Art. 999 alin. (2) teza a II-a prevede că: „În
caz de urgență deosebită, ordonanța va putea fi dată chiar în aceeași zi, instanța
pronunțându-se asupra măsurii solicitate pe baza cererii și actelor depuse, fără
concluziile părților” (s.n.). Urgența deosebită o apreciază judecătorul, nefiind
suficientă susținerea în acest sens a reclamantului. Judecătorul va trebui să motiveze
de ce a apreciat că există urgență deosebită, fiind nevoit să pronunțe ordonanța în
aceeași zi.
Altfel, dacă nu este îndeplinită această cerință, nu ne încadrăm în ipoteza
excepțională – urgența deosebită, iar ordonanța va fi dată fără citare, dar într-o altă
zi. Și în situația în care ordonanța este dată fără citarea părților, nu este schimbată
natura juridică contencioasă a acestei proceduri, deoarece părțile au interese
contradictorii, iar conflictul dintre ele este născut și actual.
Urgența deosebită poate fi stabilită de legiuitor și printr-o lege specială.
Astfel, spre exemplu, potrivit art. 134 alin. (5) din Legea nr. 272/2004: „Ordonanța
președințială de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, familie, la un
asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial, licențiat în condițiile legii,
este dată în aceeași zi, instanța pronunțându-se asupra măsurii solicitate pe baza
cererii și actelor depuse, fără concluziile părților”.
Ordonanța președințială va putea fi dată de instanța de judecată și în cazul în
care există proces pe rol cu privire la fondul pretenției [art. 997 alin. (4) NCPC],
judecarea acesteia purtându-se face cu sau fără citarea părților.
Potrivit art. 989 alin. (1) NCPC, „întâmpinarea nu este obligatorie”. Rezultă
că, în ipoteza în care ordonanța se dă cu citarea părților, nu este obligatorie
întâmpinarea și, cu atât mai mult, nu este obligatorie întâmpinarea atunci când nu
poate fi depusă, deoarece judecata se face fără citarea părților, nefiind obligatorie în
cadrul acestei proceduri. Înseamnă că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 201 alin.
(2), (3) și (4) referitoare la obligația pârâtului de a depune întâmpinarea,
comunicarea întâmpinării și depunerea răspunsului la întâmpinare.

3.3.3. Posibilitatea depunerii cererii reconvenționale și a participării terțelor persoane

la judecata cererii de ordonanță președințială

Faptul că întâmpinarea nu este obligatorie, chiar și atunci când părțile sunt

citate, nu înseamnă că nu poate fi depusă cerere reconvențională. Codul de
procedură civilă nu limitează folosirea cererii reconvenționale la anumite materii,
astfel că cererea reconvențională este admisibilă numai dacă prin intermediul ei se
urmărește luarea unor măsuri provizorii, adică se urmărește numai obținerea unei
ordonanțe președințiale, altfel depășindu-se cadrul procedurii speciale de art. 997 și
urm. NCPC, adică neprejudecarea fondului, cauză ce ține de esența acestei
proceduri. Dacă, în cererea reconvențională, pârâtul ar urmări valorificarea unui
drept propriu, și nu doar luarea unei măsuri vremelnice, cererea reconvențională ar fi
respinsă ca inadmisibilă.
Acțiunea reconvențională se judecă odată cu cererea principală. În principiu,
instanța nu va putea dispune disjungerea celor două cereri, căci prin ele se urmărește
luarea unor măsuri provizorii în cazuri grabnice și se întemeiază adeseori pe același
fapt prejudiciat. Asupra ambelor cereri instanța se va pronunța printr-o singură
ordonanță. Hotărârea va cuprinde însă soluții cu privire la cererea principală, dar și
la cererea reconvențională.
Participarea terțelor persoane la judecată prin intermediul formelor de
intervenție voluntară sau forțată trebuie analizată prin prisma faptului că în cadrul
ordonanței președințiale nu se judecă fondul cauzei, ci numai o aparență în drept.
Literatura în unanimitate a apreciat că nu sunt admisibile formele de
intervenție forțată, respectiv chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în
garanție, arătarea titularului dreptului, deoarece acestea se pun în discuție
valorificarea unui drept subiectiv care nu este compatibilă cu procedura ordonanței
președințiale unde nu se rezolvă fondul litigiului, ci doar se iau măsuri provizorii în
cazuri grabnice. În ceea ce privește admisibilitatea intervenției voluntare în cadrul
procedurii ordonanței președințiale, trebuie să distingem între intervenția accesorie și
intervenția principală.
Intervenția accesorie, având natura unei simple apărări poate fi promovată, în
principiu, în cadrul oricărei cereri de ordonanță președințială. Admisibilitatea cererii
este condiționată, în mod firesc, de justificarea unui interes propriu al terțului.
Întreaga activitate procesuală a terțului va fi limitată la discutarea necesității luării
unei măsuri provizorii.
În privința intervenției principale, în doctrină au fost exprimate opinii diferite.
În literatura juridică mai veche s-a susținut că intervenția principală este admisibilă
în cadrul ordonanțelor președințiale, motivat de faptul că legea nu limitează dreptul
de intervenție în această materie, numai că are o aplicabilitate restrânsă, terțul fiind
nevoit să solicite doar luarea unor măsuri vremelnice. Alături de alți autori, față de
prevederile exprese ale art. 61 alin (2) NCPC, care prevede că „intervenția este
principală, când intervenientul pretinde pentru sine în tot sau în parte, dreptul dedus
judecății sau un drept strâns legat de acesta”, apreciem că cererea de intervenție
voluntară este inadmisibilă. Aceasta deoarece intervenientul va trebui să pretindă
obligatoriu un drept, iar procedura ordonanței președințiale este incompatibilă cu
acest fapt. În ipoteza în care intervenientul va pretinde o măsură vremelnică, această
cerere nu poate fi considerată o intervenție voluntară principală, ci, eventual, o altă
cerere de ordonanță care urmează a fi soluționată prin conexare cu prima cerere
inițială.
3.3.4. Judecata cererii de ordonanță președințială
Art. 999 alin. (3) NCPC prevede că „judecata se face de urgență și cu
precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită un timp îndelungat.
Dispozițiile privind cercetarea procesului nu sunt aplicabile”. Din textul enunțat
rezultă că, dacă ordonanța este judecată cu citarea părților, nu sunt aplicabile
dispozițiile referitoare la cercetarea procesului, dar sunt aplicabile dispozițiile
privitoare la dezbaterea în fond a procesului. Suntem de părere că derogarea de la
dispozițiile privind cercetarea procesului nu este totală, ea urmând a fi interpretată în
raport cu specificul ordonanței președințiale.
După cum am mai arătat, în cadrul acestei proceduri pot fi invocate excepții
de procedură, cum ar fi excepția de litispendență și excepția de conexitate.
Bineînțeles, aceste excepții vor fi soluționate de către instanță numai dacă există
două sau mai multe cereri de ordonanță președințială. Aceasta deoarece între o
cerere de ordonanță președințială și o cerere prin care se judecă fondul dreptului nu
sunt posibile litispendența și conexitatea, întrucât ar dispărea însăși rațiunea cererii
de ordonanță președințială, care nu-și propune să abordeze fondul dreptului.
De asemenea, am precizat anterior că este posibilă intervenția accesorie în
această procedură.
Drept urmare, instanța va aprecia asupra admisibilității acesteia și o va
soluționa în consecință.
Și în procedura ordonanței președințiale instanța poate lua act de renunțarea
reclamantului la judecată sau de achiesarea pârâtului. Aceasta deoarece, după
înregistrarea cererii de ordonanță, reclamantul, personal sau prin mandatar cu
procură specială, poate să renunțe la judecata acesteia, verbal, în ședința de judecată,
sau prin cerere scrisă, până la pronunțarea instanței asupra cererii de ordonanță
președințială, conform art. 406 alin. (1) și (2) NCPC. În cazul în care reclamantul
renunță la judecată, calea de atac împotriva hotărârii va fi recursul, potrivit art. 406
alin. (6) NCPC. Nu este posibilă renunțarea la dreptul pretins, deoarece pe calea
ordonanței președințiale reclamantul nu solicită un drept, ci doar luarea unor măsuri
provizorii.
Și în această procedură este posibil ca pârâtul să achieseze la solicitările
reclamantului, în condițiile art. 436 NCPC.
Apreciem însă că nu este posibilă tranzacția părților deoarece de esența
tranzacției judiciare sunt concesiile, sau renunțări reciproce la drepturi, ori
transferurile unor drepturi de la una la cealaltă. Or, în procedura ordonanței
președințiale este cercetată numai aparența dreptului. Sar putea pune problema
tranzacției doar în ipoteza în care cererea de ordonanță președințială ar fi
transformată într-o cerere de drept comun în condițiile art. 1.001 NCPC, dar de data
aceasta nu mai suntem în prezența judecării unei cereri de ordonanță, fiind aplicabile
regulile de drept comun, inclusiv cele de cercetare a procesului.
Apreciem că nu pot fi analizate eventuale măsuri asigurătorii sau cereri de
asigurare de dovezi ori constatări ale situației de fapt, aceste instituții nefiind
compatibile cu judecarea unei aparențe în drept, „cum este cazul prezentei
proceduri”.
În privința dovezilor, art. 999 alin. (3) NCPC prevede că nu sunt admisibile
„probe a căror administrare necesită un timp îndelungat” fiindcă administrarea lor
este contrară urgenței judecății ce caracterizează această procedură specială.
Sugestivă ni se pare ascensiunea unui doctrinar din perioada interbelică și astfel,
referindu-se la admisibilitatea probelor în această procedură, aprecia că „o aparență
de drept” se stabilește cu „o aparență de dovezi” (bineînțeles, în sensul că nu vor fi
administrate probele care necesită un timp îndelungat).
Pornind de la clarificarea legiuitorului, „probe a căror administrare ar necesita
un timp îndelungat”, observăm că textul nu se referă la o anumită categorie de probe,
instanța având o mare putere de apreciere în această privință.
Situațiile la care se referă legiuitorul pot viza: audierea unor martori prin
comisie rogatorie; interogatoriul părții care domiciliază în străinătate; efectuarea
unei expertize cu multe obiective; administrarea probelor de către avocați sau
consilieri juridici etc.
Referitor la regimul probator, în mod corect s-a apreciat că într-o procedură
de ordonanță președințială ar trebui administrate numai acele dovezi care nu ar
antama fondul cauzei, pentru „a nu epuiza însăși fondul litigiului”. Aceste
considerații nu ne pot conduce la concluzia, spre exemplu, că proba prin declarația
de martor este exclusă în materia ordonanței președințiale.
3.3.5. Celeritatea procedurii
Celeritatea deosebită a acestei proceduri rezultă din textele deja amintite,
respectiv cererea de ordonanță se judecă „de urgență și cu precădere” – art. 999 alin.
(3) teza I coroborat cu art. 215 alin. (2) teza I. În caz de urgență deosebită, ordonanța
va putea fi dată chiar în aceeași zi [art. 999 alin. (2)]. Codul de procedură civilă
stabilește și două reguli derogatorii de la dreptul comun, în legătură cu pronunțarea
și motivarea ordonanței, motivate de caracterul urgent al acestei proceduri.
Astfel, pronunțarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea
ordonanței se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare. Aceasta nu înseamnă că
judecătorul poate dispune amânarea și cu un termen mai scurt de 24 de ore,
bineînțeles, dacă pronunțarea nu se face de îndată.
3.3.6. Posibilitatea transformării cererii de ordonanță președințială într-o acțiune de
drept comun, la cererea reclamantului
Potrivit art. 1.001 NCPC: „La solicitarea reclamantului, până la închiderea
dezbaterilor la prima instanță, cererea de ordonanță președințială va putea fi
transformată într-o cerere de drept comun, situație în care pârâtul va fi încunoștințat
și citat în mod expres cu această mențiune”. O atare transformare era posibilă și sub
imperiul legislației procesuale anterioare, însă numai în condițiile dreptului comun.
Precizăm că numai la solicitarea reclamantului se poate transforma cererea, adică
transformarea nu se face din oficiu, ci numai la cererea expresă a reclamantului.
Deoarece legea precizează că solicitarea reclamantului poate fi făcută la prima
instanță până la închiderea dezbaterilor, rezultă că sancțiunea care operează este
decăderea.
Deoarece textul art. 1.001 nu o impune, pentru transformarea cererii nu
trebuie să fie obținut acordul pârâtului, nici expres și nici tacit.
Cererea astfel transformată va putea fi judecată doar dacă pârâtul va fi
încunoștințat și citat, în mod expres cu această mențiune. Această citare specială a
pârâtului se impune atât pentru respectarea dreptului la apărarea, cât și a dreptului la
un proces echitabil.
Instituția transformării își găsește aplicabilitatea atunci când pe parcursul
procesului dispare cerința urgenței. Reclamantul își va transforma cererea dacă
probatoriul admisibil în procedura ordonanței nu îi permite să își susțină aparența de
drept sau dacă există dubii cu privire la admisibilitatea cererii de ordonanță.

4. Hotărârea

4.1. Conținutul ordonanței președințiale

Instanța se pronunță asupra cererii printr-o sentință, numită ordonanță

președințială, care va trebui să cuprindă toate elementele unei hotărâri judecătorești.
Chiar dacă riguros, hotărârea pronunțată trebuie denumită „ordonanță președințială”,
faptul că este denumită „sentință” în practică nu atrage nicio sancțiune.
Partea introductivă este întocmită de grefier. Dispozitivul este constitui din
reproducerea minutei. Considerentele comportă anumite precizări.
Aceasta în sensul că ele vor trebui, în situația în care urgența nu este
prezumată de lege și nu rezultă implicit din circumstanțele cauzei, să motiveze
urgența care a justificat luarea măsurii provizorii, reținând elementele pertinente cu
privire la aparența dreptului, dar evitând orice apreciere cu privire la fondul
dreptului.
Dispozitivul ordonanței președințiale va cuprinde următoarele mențiuni:
măsura care se dispune; durata ei; mențiunea că este provizorie și executorie; că este
supusă apelului sau recursului în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu
citarea părților, sau în termen de 5 zile de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor
(art. 1.000 NCPC).

4.2 Punerea executorie a ordonanței președințiale

Art. 997 alin. (2) prevede că „ordonanța este provizorie și executorie” (s.n.).
Conform art. 448 alin. (1) pct. 10 coroborat cu alin. (2) al aceluiași articol, hotărârea
primei instanțe este executorie de drept, iar executarea ei are caracter provizoriu.
Fiindcă ordonanța președințială este executorie în temeiul legii, instanța nu poate
înlătura acest efect.
Deoarece apelul nu este suspensiv de executare, ordonanța fiind executorie, la
cererea reclamantului, instanța de apel poate suspenda executarea până la judecarea
apelului, dar numai cu plata unei cauțiuni, al cărei cuantum se va stabili de către
aceasta, conform art. 1.000 alin.
(2) NCPC.
Situația este similară și în cazul în care ordonanța președințială este
pronunțată de către curtea de apel în primă instanță, conform art. 1.000 alin. (3),
astfel că instanța de recurs poate suspenda executarea până la judecarea recursului,
dar numai cu plata unei cauțiuni, al cărei cuantum se va stabili de către aceasta,
determinat de către instanță după regulile fixate prin art. 1.057 alin. (2) NCPC.
Potrivit art. 997 alin. (3), reclamantul poate cere instanței să dispună ca
executarea ordonanței președințiale să se facă fără somație sau fără trecerea unui
termen. Dacă reclamantul nu a cerut sau dacă a cerut, iar instanța nu a dispus,
executarea se va face potrivit regulilor comune și cu îndeplinirea termenului
prevăzut de lege în vederea trecerii la măsurile de executare propriuzise.
Piedicile ivite în calea executării pot fi înlăturate printr-o altă ordonanță
președințială.
Împotriva măsurilor de executare a ordonanței președințiale se poate face
contestație de către părți în condițiile prevăzute de dreptul comun.

4.3 Autoritatea de lucru judecat a ordonanței președințiale

Și înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, doctrina și
practica apreciau în unanimitate că ordonanțele președințiale nu au autoritate de
lucru judecat față de procesul de fond în curs de soluționare sau declanșat ulterior, în
schimb, se impun cu autoritate de lucru judecat într-o nouă cerere de ordonanță,
președințială, deoarece doar prin hotărârile date în materie contencioasă se tranșează
în fond litigiul dedus judecății, pe când pe cale de ordonanță președințială nu pot fi
dispune măsuri care să rezolve litigiul în fond.
În sistemul noului Cod de procedură civilă este prevăzută o regulă generală
înscrisă în art. 430 alin. (3), potrivit căreia „hotărârea judecătorească prin care se ia o
măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului”. Drept urmare,
în art. 1.002 a fost reglementată expres autoritatea de lucru judecat a ordonanței
președințiale față de o altă cerere de ordonanță președințială, precum și autoritatea
de lucru judecat a unei hotărâri date asupra fondului, asupra unei cereri ulterioare de
ordonanță președințială.
Am precizat acestea deoarece autoritatea de lucru judecat a ordonanței
președințiale diferă esențial de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești
pronunțate în materie contencioasă.
Astfel, potrivit art. 1.002 alin. (1) NCPC, ordonanța președințială are
autoritate de lucru judecat față de o altă cerere de ordonanță președințială, numai
dacă nu s-au modificat împrejurările de fapt care au justificat-o.
Distingem în textul de lege mai multe ipoteze.
Prima ipoteză constă în aceea că ordonanța președințială a fost pronunțată, iar
instanța este sesizată cu o nouă cerere de ordonanță președințială cu aceleași părți, în
temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, în condițiile în care nu s-au
modificat împrejurările de fapt care au justificat-o. În această ipoteză sunt posibile
două soluții. Dacă ordonanța pronunțată se află în judecata apelului, cea de-a doua
cerere de ordonanță va fi respinsă prin încheiere, deoarece operează litispendența,
care poate fi invocată și din oficiu de instanța judecătorească. Dacă ordonanța
pronunțată nu este apelată sau a expirat termenul de cinci zile în condițiile art. 1.000
alin. (1), cea de-a doua cerere de ordonanță președințială va fi respinsă în temeiul
autorității de lucru judecat relative a primei cereri de ordonanță pronunțate.
Menționăm că în doctrina anterioară Codului s-a exprimat și opinia conform căreia a
doua cerere de ordonanță președințială, atunci când nu s-au schimbat împrejurările
de fapt care au justificat-o, să fie respinsă ca fiind lipsită de interes. În literatură s-a
arătat că nesocotirea autorității de lucru judecat relative a ordonanței președințiale
poate fi sancționată prin formularea cererii de revizuire exercitată potrivit art. 509
alin. (1) pct. 8 NCPC.
A doua ipoteză este aceea în care s-au modificat împrejurările de fapt care au
justificat adoptarea ordonanței și este introdusă o nouă cerere, cu aceleași părți,
aceeași cauză și același obiect. Deoarece nu mai există ori s-au schimbat
împrejurările care au justificat adoptarea primei ordonanțe, nu mai putem vorbi de
autoritate de lucru judecat și va fi pronunțată o nouă ordonanță. Dacă, eventual, este
ridicată autoritatea de lucru judecat, dat fiind faptul că împrejurările s-au schimbat,
aceasta va fi respinsă.
Art. 1.002 alin. (2) NCPC prevede în mod expres că: „Ordonanța
președințială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul
dreptului”. Este și firesc, deoarece prin intermediul ordonanței se iau numai măsuri
cu caracter provizoriu și nu s-a soluționat fondul dreptului, ci doar s-a examinat
aparența lui. Dacă într-un proces în care se judecă fondul dreptului se invocă
autoritatea de lucru judecat a ordonanței președințiale, excepția va fi respinsă ca
inadmisibilă.
Art. 1.002 alin. (3) NCPC prevede că hotărârea dată asupra fondului dreptului
are autoritate de lucru judecat asupra unei cereri ulterioare de ordonanță
președințială. Dacă instanța s-a pronunțat pe fondul cauzei printr-o hotărâre
definitivă, o cerere ulterioară de ordonanță președințială va fi respinsă ca fiind fără
obiect. Nicio hotărâre judecătorească prin care s-ar rezolva definitiv fondul dreptului
nu poate fi contrazisă ulterior printr-o ordonanță prin care se adoptă o măsură
provizorie.

4.4. Căile de atac

Împotriva ordonanței președințiale se poate exercita apel, de regulă, sau
recurs, în anumite situații. Deși art. 1.000 alin. (1) NCPC arată că, dacă prin legi
speciale nu se prevede altfel, ordonanța este supusă numai apelului (...)”, prin art.
1.000 alin. (4), recent introdus prin Legea nr. 138/2014, renumerotat după
republicarea Codului, s-a prevăzut că: „În toate cazurile în care competența de primă
instanță aparține curții de apel, calea de atac este recursul, dispozițiile alin (1)-(3)
aplicându-se în mod corespunzător”. Din coroborarea textelor rezultă că, dacă
ordonanța este pronunțată de către judecătorie sau tribunal, ea va fi supusă apelului,
iar dacă este pronunțată de curtea de apel, va fi controlată prin intermediul căii de
atac a recursului. Ar fi fost de dorit ca, odată cu modificarea operată de Legea nr.
138/2014 să fie modificat și alin. (1) al art. 999 (devenit art. 1.000 după republicarea
Codului), care prevede că ordonanța este supusă numai apelului, în sensul de a fi
eliminat cuvântul „numai”, astfel încât dispozițiile legislative să fie corelate. Art.
999 NCPC în forma anterioară Legii nr. 138/2014 prevedea că există doar calea de
atac a apelului, fiind exclusă calea de atac a recursului dacă, eventual, o lege
specială nu prevedea altfel.
În considerarea completării normelor care reglementează ordonanța cu cele
din dreptul comun, în literatură s-a arătat că, dacă reclamantul a renunțat la cererea
de ordonanță președințială, poate fi exercitată direct calea de atac a recursului
conform art. 406 alin. (6) NCPC.
Există proceduri în care ordonanța președințială nu este supusă niciunei căi de
atac. Astfel, în materia arbitrajului, art. 547 alin. (2) NCPC prevede: „Instanța va
soluționa aceste cereri de urgență și cu precădere, prin procedura ordonanței
președințiale, hotărârea nefiind supusă niciunei căi de atac”.
În privința termenului de exercitare, art. 1.000 alin. (1) coroborat cu alin. (4)
al aceluiași articol prevăd că termenul de apel (recurs) este de 5 zile de la
pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără
citarea lor. În doctrină s-a arătat că în aprecierea momentului de la care începe să
curgă termenul de apel se va avea în vedere dacă ordonanța sa dat cu sau fără citarea
părților, iar nu însăși legalitatea procedurii de citare. În situația în care s-a dispus
citarea, chiar dacă la termenul la care s-a judecat cererea a fost lipsită de procedură,
termenul de apel curge de la pronunțare. Nelegalitatea procedurii de citare poate
constitui temei ca partea interesată să ceară repunerea în termen în conformitate cu
art. 186 NCPC. Termenul de apel sau de recurs și calea de atac declarată în termen
nu suspendă executarea deoarece ordonanța este și executorie.
Totuși, potrivit art. 1.000 alin. (2) NCPC, instanța de apel [sau de recurs, în
condițiile art. 1.000 alin. (4)] poate suspenda executarea până la judecarea apelului,
dar numai cu plata unei cauțiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta.
Cererea de suspendare se va depune fie la prima instanță, fie la instanța de apel.
Apelul sau recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă.
Termenul pentru motivarea apelului (sau recursului) este de 5 zile și curge
întotdeauna de la comunicarea ordonanței, chiar dacă aceasta a fost dată cu citarea
părților. Citarea părților este obligatorie la judecarea apelului (recursului) conform
art. 1000 alin. (3) NCPC. Așadar, dacă judecata în primă instanță se poate face fără
citarea părților, în calea de atac se revine întotdeauna la contradictorialitate.
Celeritatea deosebită a procedurii de ordonanță președințială este reiterată în art.
1.000 alin.
(3), care prevede că: „Apelul se judecă de urgență și cu precădere (...)”.
Aceasta înseamnă că instanța va putea dispune citarea părților și cu scurtarea
termenului prevăzut de art. 159 NCPC.
Și în calea de atac a apelului se păstrează restricția privitoare la probele a
căror administrare necesită un timp mai îndelungat.
Deși apelul are caracter devolutiv, aceasta nu înseamnă că dacă în cadrul lui s-
ar putea discuta alte aspecte ale litigiului decât acelea care au făcut obiectul
ordonanței. Asupra căii de atac, instanța se pronunță printr-o decizie.
Pronunțarea deciziei se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea
deciziei se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.
 În privința căilor de atac de retractare, respectiv contestația în anulare și
revizuirea, doctrina anterioară intrării în vigoare a Codului aprecia că împotriva
ordonanței președințiale nu poate fi exercitată calea extraordinară de atac a revizuirii
deoarece prin intermediul acestei căi de atac sunt retractate hotărârile judecătorești
prin care s-a soluționat fondul cauzei. Or, ordonanțele președințiale nu fac parte din
categoria hotărârilor de fond, soluție care își păstrează actualitatea și în condițiile
noii reglementări. Pentru aceleași considerente s-a apreciat că revizuirea nu poate fi
exercitată nici pentru motivul existenței unei contrarietăți între două ordonanțe
președințiale sau între o ordonanță și o hotărâre de fond.
În schimb, este admisibilă contestația în anulare obișnuită, pentru motivul
prevăzut la art. 503 alin. (1) NCPC, respectiv: „Când contestatorul nu a fost legal
citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.”
Art. 1.000 alin. (5) NCPC prevede că: „Împotriva executării ordonanței
președințiale se poate face contestație la executare”. Textul nu distinge între
executarea ordonanței susceptibile de a fi atacată cu apel sau recurs și executarea
ordonanței definitive.
Contestația împotriva executării ordonanței nedefinitivă poate fi exercitată în
paralel cu apel [recurs, în condițiile art. 1.000 alin. (4)] și îi sunt aplicabile
dispozițiile art. 712-720 NCPC.
Judecata contestației la executare se face tot de urgență și cu precădere, la fel
ca și cererea de ordonanță președințială.

Disciplină: Drept procesual civil

Drept IV
 Curs 7 – săptămâna 10

CONTESTAȚIA DE EXECUTARE

I. EXECUTAREA SILITĂ

1. Noțiunea de executare silită

Procesul civil cunoaște două faze, judecata și executarea silită, în faza judecății,
instanța judecătorească este chemată să stabilească dreptul reclamantului și obligația
pârâtului, pronunțând o hotărâre care constituie titlu executoriu. în faza executării silite,
se aduc la îndeplinire drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești și alte titluri
executorii.
Este posibil ca un proces civil să nu parcurgă ambele faze. Astfel, după
pronunțarea unei hotărâri prin care se recunoaște dreptul reclamantului și pârâtul este
obligat la îndeplinirea unei prestații care să asigure restabilirea dreptului încălcat,
achiesând la hotărâre, pârâtul execută de bunăvoie dispozițiile acesteia, ceea ce înseamnă
că nu mai este necesară declanșarea procedurii de executare silită, după cum poate fi
vorba de un titlu executoriu, altul decât hotărârea judecătorească, ce este pus direct în
aplicare, situație în care între părți nu se mai desfășoară o judecată pentru stabilirea
drepturilor și obligațiilor părților.
Executarea silită a fost definită ca fiind „totalitatea normelor care reglementează
căile și mijloacele prin care, cu concursul organelor de executare, creditorul își realizează
drepturile statornicite în titlul executoriu obținut, prin constrângerea patrimonială a
debitorului său’’. Întrun alt loc, s-a arătat: „executarea silită - sau urmărirea silită - este o
procedură prin mijlocirea căreia titularul unui drept (subiectiv) recunoscut printr-un titlu
executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor de stat competente, pe acel care îi încălcase
dreptul să execute prestația specificată în titlu, asigurându-se, în felul acesta, respectarea
dreptului și restabilirea ordinii de drept încălcate”.
Într-o altă lucrare, subliniindu-se integrarea executării silite în cadrul acțiunii
civile, s-a menționat: „acțiunea civilă cuprinde, printre mijloacele procesuale organizate
de lege pentru protecția dreptului subiectiv civil și executarea silită, iar dreptul la acțiune,
adică posibilitatea de a recurge, la nevoie, la forța de constrângere a statului, implică și
dreptul de a obține executarea silită, deoarece altfel ar fi incomplet și lipsit de
eficiență” , astfel că „(...) executarea silită este definită ca fiind procedura prin
mijlocirea căreia titularul unui drept subiectiv civil recunoscut printr-un titlu executoriu
constrânge, cu ajutorul organelor de stat competente, pe acela care îi încălcase dreptul, să
execute prestația specificată în titlu, asigurându-se, în felul acesta, respectarea dreptului și
restabilirea ordinii de drept încălcate” .
în literatura juridică s-a pus problema dacă executarea silită constituie o activitate
jurisdicțională sau o activitate administrativă . Combătându-se punctul de vedere potrivit
căruia activitatea de executare silită ar trebui să fie considerată o activitate administrativă,
s-au adus următoarele argumente: a) activitatea instanței de judecată continuă în faza de
executare, controlând organele de executare silită (indiferent că este vorba de organele de
executare ale instanței sau de alte organe de executare - organele de executare a
creanțelor fiscale prevăzute de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003,
republicată, privind Codul de procedură fiscală sau executorii bancari, a căror activitate
este reglementată de dispozițiile art. 418 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 privind
instituțiile de credit și adecvarea capitalului, și ale Statutului Corpului executorilor
bancari) și menținând un echilibru între interesele părților; b) au existat proceduri de
executare (vânzarea imobiliară, poprirea, urmărirea generală de venituri și urmărirea
fructelor prinse de rădăcini) care se realizau de către instanță în cadrul unui proces civil
public și contradictoriu și c) activitatea executorului judecătoresc - care până la intrarea
în vigoare a Legii nr. 188/2000 făcea parte din personalul auxiliar al instanței - este
desfășurată din ordinul și sub controlul strict al instanței de executare.

Ca urmare, în literatura juridică mai veche s-a susținut că ne aflăm în fața unui
„proces de execuție” și că „execuția silită stabilește un raport juridic între creditor și
debitor, asemănător celui dedus înaintea instanțelor judecătorești, cu deosebirea că nu se
evidențiază decât atunci când debitorul opune rezistență juridică” .
2. Formele executării silite
În Codul de procedură civilă sunt prevăzute două modalități de executare silită:
executarea silită directă și executarea silită indirectă.
Executarea silită este directă, în cazul în care creditorul urmărește să obțină
realizarea în natură a prestației care formează obiectul obligației debitorului. Prin
executarea silită directă se aduc la îndeplinire obligații de a face ale debitorului: predarea
unor bunuri (art. 572-580 C. proc. civ.), efectuarea altor prestații în folosul creditorului
(art. SSCf-5803 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 1073, art. 1077 C. civ.) sau
desființarea lucrărilor realizate în disprețul unei obligații de a nu face (art. 5804 C. proc.
civ., cu referire la dispozițiile art. 1073, art. 1076 C. civ.). La rândul său, executarea silită
directă poate fi mobiliară, atunci când obiectul obligației îl reprezintă predarea unui bun
mobil, și imobiliară, atunci când este vorba de predarea posesiei unui bun imobil.
Executarea silită este indirectă, în cazul în care creditorul care are de realizat o
creanță bănească urmărește să-și îndestuleze creanța din sumele obținute prin
valorificarea bunurilor debitorului ori a celor pe care debitorul le are de primit de la terțe
persoane. Formele de executare silită indirectă reglementate de Codul de procedură civilă
sunt următoarele: urmărirea silită mobiliară (art. 411-449), poprirea (art. 452-461),
urmărirea fructelor prinse de rădăcini (art. 463-470) și urmărirea silită imobiliară (art.
488-523).
Punându-se problema intervertirii executării directe în executare indirectă, în
literatura juridică1 s-a stabilit că, în situația în care se pune în executare o hotărâre cu
condamnare alternativă, iar executarea condamnării principale (predarea unui bun sau
îndeplinirea unei alte obligații de a face) nu mai este posibilă, creditorul poate cere
executarea indirectă a sumei de bani stabilite de către instanță ca fiind contravaloarea
prestației principale, imediat ce organul de executare constată imposibilitatea realizării
obligației principale. În același sens, în practica judiciară s-a arătat: „este cunoscut că, în
cazul unei hotărâri cu condamnare alternativă, creditorul nu are opțiune între executarea
directă și indirectă, ci trebuie să execute în natură hotărârea, intervertirea acesteia în
executare prin echivalent fiind admisibilă numai în ipoteza imposibilității de executare în
natură. Așa fiind, nu pot fi sechestrate alte bunuri ale debitorului în vederea valorificării.
Iar, pe de altă parte, dacă creditorul refuză să primească bunul determinat prin titlul
executoriu, calea debitorului de a se libera nu este contestația la executare, ci procedura
ofertei reale” .
Se cuvine a se face completarea că prin intermediul contestației la executare se
poate solicita a se desființa executarea pornită împotriva debitorului, pe motiv că a
îndeplinit obligația stabilită în titlul executoriu, prin intermediul ofertei reale urmată de
consemnațiune. Mai mult, considerăm că validarea plății prin consemnațiune poate fi
realizată în cadrul judecății contestației la executare.
Atunci când hotărârea ce se execută este cu o singură condamnare, iar executarea
în natură a prestației stabilite nu mai este posibilă, este necesar ca, pe calea revizuirii
(conform art. 322 pct. 3 C. proc. civ.) ori a unui nou proces, având ca obiect o acțiune în
daune, creditorul să obțină un nou titlu executoriu în baza căruia să declanșeze procedura
de urmărire.
II. CONTESTAȚIA EXECUTARE
 1. Rolul și importanța contestației la executare în privința remedierii neregulilor
săvârșite cu ocazia executării
Actele de executare silită trebuie să fie îndeplinite cu respectarea prevederilor
legale, pentru a nu se prejudicia drepturile părților sau ale altor persoane. însă, cu ocazia
desfășurării activității de executare silită, se pot săvârși o serie de neregularități, iar
pentru înlăturarea acestora legea a creat mijlocul procedural al contestației la executare,
prin care părțile sau terțele persoane vătămate prin executare se pot plânge instanței
competente. Astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate, „contestația la executare
este un mijloc procedural specific ultimei faze a procesului civil, respectiv executării
silite” .
În Codul de procedură civilă, contestația la executare este reglementată în
Secțiunea a Vl-a din Capitolul I al Cărții a V-a, în art. 399-404.
În ce privește materia contestației la executare în procedura de executare a
creanțelor bugetare, într-o perioadă relativ scurtă (1996- 2003), au fost adoptate trei acte
normative care, la rândul lor, au fost supuse modificării imediat după ce au intrat în
vigoare .
Astfel, a fost adoptată Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 privind executarea
creanțelor bugetare, care a reglementat contestația la executare silită în Capitolul 3, art.
76-81. Alineatul (3) al art. 78 (în conformitate cu care, în cazuri urgente, președintele
instanței putea dispune suspendarea executării silite, fără citarea părților și fără depunerea
unei cauțiuni) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 113/19992. În
anul 2002, a fost adoptată o nouă reglementare, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2003.
Este vorba despre Ordonanța Guvernului nr. 61/20023 care a reglementat
contestația la executare silită în Titlul al V-lea, art. 124-130.
De la 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare Codul de procedură fiscală, care, la rândul
său suferind câteva modificări și completări, a fost republicat. în materia contestației la
executare, care este situată în Capitolul 11 al Titlului VIII, art. 162-165 (art. 172-174
după ultima republicare), modificarea prevederilor Codului de procedură fiscală a fost
impusă de declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 1644.
2. Natura juridică a contestației la executare
2.1 Generalități
Stabilirea naturii juridice a contestației la executare prezintă interes, întrucât de
calificarea ce i se dă acestui mijloc procesual depinde modul de soluționare a altor
probleme pe care le ridică activitatea de executare silită. Este de observat, însă, că
stabilirea naturii juridice a contestației la executare a prilejuit o amplă controversă în
literatura de specialitate și în practica instanțelor1.
 Opiniile exprimate pot fi grupate în două mari categorii: concepții moniste, potrivit
cărora contestația la executare ar constitui o cale de atac, și concepții dualiste sau mixte,
potrivit cărora contestația la executare ar constitui, după caz, o cale de atac ori o acțiune.
în cadrul acestor două grupări, există mai multe variante pe care le vom analiza în
continuare.
2.2 Contestația la executare - cale de atac Despre contestația la executare s-a
spus că ar constitui o cale de atac. în acest sens s-a arătat: «(...) Pornind de la textul art.
399 C. proc. civ., potrivit căruia: „orice executare silită se poate contesta de cei interesați
sau vătămați prin executare”, se pare, la prima vedere, că această contestație este o cale
de atac generală împotriva actelor de executare silită. Aceasta este, de altfel, și concepția
care a predominat mulți ani în practica noastră judiciară, bazată pe ideea că orice
„contestare” înseamnă o plângere, deci o atacare. Spre deosebire de contestația în anulare,
prevăzută în art. 317-321 C. proc. civ., care este o cale de atac pentru înlăturarea, în
anumite condiții stabilite de lege, a unor hotărâri judecătorești definitive, contestația la
executare este, în general, privită ca o cale de atac specială, pentru înlăturarea unor acte
procesuale îndeplinite în mod nelegal de organele de executare. Această concepție este, în
general, justă, dacă este vorba de contestația făcută de către una dintre părțile procedurii
de executare, adică de către debitorul urmărit sau de către creditorul urmăritor. Părțile,
într-adevăr, fac de obicei plângeri privind legalitatea executării. Debitorul, de pildă, se va
plânge că nu s-au respectat anumite termene prohibitive la scoaterea în vânzare a
bunurilor sale sau la evacuarea din imobil, ori că s-au sechestrat și scos în vânzare unele
bunuri declarate neurmăribile prin lege, creditorul, pe de altă parte, se va plânge că
organul de executare nu a extins urmărirea asupra unor bunuri ale debitorului mai ușor
valorificabile decât cele urmărite. În alt loc s-a arătat: „Contestația la executare este,
așadar, în principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de executare
silită, o plângere specifică acestei proceduri, prin care se poate obține (...) anularea sau
îndreptarea unor acte de executare sau uneori chiar anihilarea efectului executoriu al unui
titlu executoriu” , iar într-o lucrare monografică afectată materiei contestației la
executare sa conchis: „în realitate, contestația la executarea silită constituie o cale
procesuală distinctă, cu caractere proprii, care fac din ea un mijloc specific de înfăptuire a
legalității în faza execuțională” . Contestația la executare fiind caracterizată drept o cale
de atac, s-a susținut și că ar fi o cale de atac specială, argumentându-se în modul următor:
„(...) contestația la executare este, în general, privită ca o cale de atac specială, pentru
înlăturarea, în anumite condiții stabilite de lege, a unor acte procesuale îndeplinite în mod
ilegal de organele de executare, cale de atac însă generală în ce privește executarea silită,
putând fi folosită pentru valorificarea oricărei nemulțumiri și de către orice parte
interesată’’ .
Referitor la caracterizarea contestației la executare drept o cale de atac, s-a mai
precizat că „(...) spre a se denumi contestația la executare - chiar în ipotezele prevăzute de
art. 400 alin. (1) C. proc. civ. - «cale de atac», trebuie să se dea noțiunii exprimate
obișnuit prin această denumire un înțeles larg, în care să se cuprindă și alte caractere
decât acelea pe care le au în mod obișnuit căile procesuale denumite prin lege căi de atac"
.
Contestația la executare fiind calificată drept o cale de atac, s-a considerat că nu ar
putea fi încadrată nici în categoria căilor de atac ordinare, nici în categoria căilor de atac
extraordinare.
În literatura Juridică recentă s-a exprimat opinia potrivit căreia, în toate cazurile,
contestația la executare ar trebui calificată ca o cale de atac.

3. Formele contestației la executare: contestația la titlu și contestația la executare

propriu-zisă

3.1 Generalități
În dreptul procesual civil român nu există o singură contestație la executare, ci
sunt reglementate mai multe forme, în funcție de obiectul și finalitatea lor.
Astfel, potrivit reglementării Codului de procedură civilă, există contestația la
executare propriu-zisă, prin care se urmărește desființarea actelor de executare silită
săvârșite cu încălcarea regulilor de desfășurare a activității de executare silită, precum și
contestația la executare prin care se urmărește lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării
titlului ce se execută.

Este importantă distincția amintită, întrucât de felul contestației depind mai multe
aspecte, precum admisibilitatea contestației, competența de soluționare, motivele pe care
se întemeiază, întinderea puterilor instanței sesizate și soluțiile ce se pot pronunța.

Spre deosebire de reglementarea anterioară modificării și completării Codului de

procedură civilă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, în ce privește
contestația la executare propriu-zisă, dispozițiile art. 399-401 disting două categorii de
contestații care, astfel cum se va vedea în paragrafele următoare, au regimuri distincte în
ce privește obiectul, motivele și termenele de exercitare, precum și soluțiile care pot fi
pronunțate în judecarea lor: contestația împotriva executării înseși și contestația împotriva
unui act de executare.

3.2 Contestația la titlu

 În conformitate cu prevederile art. 399 alin. (1) C. proc. civ., „(...) dacă nu s-a
utilizat procedura prevăzută de art. 281, se poate face con-testație și în cazul în care sunt
necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu (...)”.

Contestația la executare prin care se solicită a se lămuri înțelesul, întinderea sau

aplicarea titlului executoriu poartă denumirea de „con-testație la titlu”. în cadrul acestei
forme de contestație, se contestă însuși titlul executoriu, dar nu în ce privește validitatea
sa în fond, ci numai înțelesul, întinderea și aplicarea sa. O asemenea contestație se poate
promova atunci când titlul nu este suficient de clar, iar pentru a putea fi pus în executare
este necesară clarificarea, interpretarea ori explicarea lui. În literatura juridică s-a arătat
că sunt astfel de situații atunci când „terenul care trebuie predat nu este suficient de bine
identificat, bunurile ce trebuie predate nu sunt bine specificate, suma de bani care
constituie creanța nu este determinată ori s-a omis specificarea, deși era necesar, a
anumitor modalități de executare” .

Contestația la titlu, fără a conduce la modificarea fondului titlului, poate viza

numai măsurile luate de instanță și cuprinse în dispozitivul hotărârii; dispoziția cu privire
la luarea unei măsuri (ce trebuie adusă la îndeplinire pe cale de executare silită) există în
titlul executoriu, numai că este neclară, conținând date insuficiente cu privire la limitele
în care trebuie să se deruleze executarea silită. în consecință, pe calea unei astfel de
contestații nu se poate pretinde soluționarea unor capete de cerere formulate de părți și
rămase nerezolvate prin hotărârea pronunțată asupra fondului litigiului. Nu se poate
obține nici completarea dispozitivului prin soluționarea unui capăt de cerere cu care
instanța ce a pronunțat hotărârea asupra fondului nu a fost învestită.

În cazul în care se invocă faptul că dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții

potrivnice care nu pot fi aduse la îndeplinire, această defi-ciență a titlului nu poate fi
remediată pe calea contestației la titlu, ci doar prin promovarea unei cereri de revizuire
întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. De asemenea, nu se poate invoca
existența unei contradicții între dispozitivul hotărârii și considerentele acesteia, întrucât o
asemenea neregularitate se poate îndrepta pe calea recursului, în conformitate cu
prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe calea contestației la titlu nu se poate modifica sau desființa hotărârea pusă în

executare. Astfel cum s-a arătat recent, în practica judiciară, „ea nu poate fi considerată
drept un mijloc procedural destinat a anula sau a modifica titlul executoriu, această
finalitate putându-se realiza doar prin intermediul căilor de atac”.
 Motivele invocate de către contestator nu se pot referi la probleme de fond, care să
repună în discuție hotărârea ce se execută, deoarece partea interesată a avut posibilitatea
să le valorifice în cadrul judecății, fie prin cererile adresate primei instanțe, fie prin
exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. În consecință, pe calea contestației la
executare contra înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului hotărârii ce se execută, nu
se pot repune în discuție și administra probe pentru a se combate situații de fapt
soluționate cu ocazia procesului de fond .
Așadar, contestația la titlu nu este un mijloc procedural destinat a anula sau a
modifica titlul executoriu, o atare finalitate putându-se realiza doar prin intermediul căilor
legale de atac.
Instanța competentă să soluționeze contestația nu poate examina împrejurări care
vizează fondul cauzei și care sunt de natură să repună în discuție o hotărâre
judecătorească definitivă sau irevocabilă; o soluție contrară ar impieta în mod grav
principiul autorității de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.

Neclaritatea ce se solicită a fi înlăturată pe calea contestației la titlu trebuie

apreciată doar prin raportare la momentul pronunțării hotărârii. Faptele care intervin
ulterior acestui moment și în funcție de care un contestator ar aprecia că dispozitivul unei
hotărâri judecătorești ar deveni neclar și s-ar impune a fi lămurit, nu justifică folosirea
mijlocului procedural al contestației la titlu. Aspectele ulterioare ar putea fi evaluate doar
într-un alt cadru procesual, pentru că altfel, ar însemna ca instanța să realizeze o retractare
a propriei hotărâri prin apelare la un mijloc procedural care nu permite o astfel de
modificare a titlului.

Mai este de adăugat că „modalitatea defectuoasă în care dispozițiile clare ale

hotărârii sunt aduse la îndeplinire nu deschide calea contestației la titlu. Calea
procedurală de îndreptare a acestei neregularități este aceea a contestației la executarea
propriu-zisă, în condițiile prevăzute de art. 399 alin. (1) teza I C. proc. civ.”

Instanța va rezolva cererea de urgență, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu

citarea părților.Incheierea se va atașa la hotărâre atât în dosarul cauzei, cât și i dosarul de
hotărâri al instanței”. Cererea de lămurire a hotărârii se aseamănă cu calea de atac
opoziției, care era reglementată de prevederile art. 154-158 C. proc. civ astfel cum a fost
pus în aplicare în anul 1900, prin aceea că este deschisă împotriva unei hotărâri paralel cu
o cale de atac (după caz, apel sau recurs) și este soluționată de către instanța care a
pronunțat hotărârea atacată.
 3.3 Contestația la executare propriu-zisă

În conformitate cu prevederile art. 399 alin. (1) C. proc. civ., „împotriva executării
silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de
către cei interesați sau vătămați prin executare", iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași
articol precizează că „Nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau
la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal”.

Contestația la executare propriu-zisă este contestația îndreptată împotriva actelor de

executare, prin care, sesizându-se încălcarea regulilor de procedură a executării silite, se
urmărește desființarea actelor de executare întreprinse cu nesocotirea legii.

Se poate observa că în ce privește contestația la executare propriu-zisă reglementarea

Codului de procedură civilă face o distincție pertinentă, recunoscând existența a două
categorii de contestații: a) contestația îndreptată împotriva executării silite înseși și b)
contestația îndreptată împotriva unui act de executare.

Contestația la executare îndreptată împotriva executării înseși este acea contestație prin
care, valorificându-se motive ce vizează impedimente la executarea silită ori cauze de
nulitate ce afectează o anumită executare în întregul ei, se ajunge la desființarea întregii
proceduri execuționale; în funcție de motivele de contestație, după anu-larea procedurii
de executare contestate, poate fi împiedicată chiar și reluarea procedurii de executare.

Sunt astfel de contestații acelea prin care se invocă stingerea obligației prin plată
ori prin moduri de stingere intervenite anterior începerii executării silite, prescripția
dreptului de a cere executarea silită , necompetența orga în materia somației de plată,
reglementată de O.G. nr. 5/2001, în ca-drul contestației la executare, în conformitate cu
prevederile art. 10 din menționata ordonanță a guvernului, se pot formula apărări de fond
împo-triva titlului executoriu în situația în care nu s-a promovat cererea în anu-lare
reglementată de art. 8 al aceluiași act normativ. Invocarea apărărilor de fond în cadrul
contestației la executare promovate împotriva unei executări silite ce a fost pornită în
temeiul unei somații de plată, „(...) nu înseamnă că apărările de fond ar putea fi invocate
în cadrul contestației la titlu, pentru că acestea din urmă pot viza doar lămurirea
înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, fără a se putea contesta însuși titlul
executoriu, în ceea ce privește validitatea sa în fond, apărările pe fond putând fi formulate
doar prin intermediul unei contestații la executare propriu-zise”.
 Contestația la executare îndreptată împotriva unui act de executare este acea
contestație prin care se invocă nesocotirea anumitor reguli de procedură a executării silite
și săvârșirea unui sau unor acte de executare nelegale și se solicită desființarea numai a
actelor de executare efectuate cu încălcarea legii. în urma soluționării unei astfel de
contestații nu se desființează întreaga procedură a executării silite, ci, în conformitate cu
prevederile art. 399 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se desființa în mod exclusiv actele
de procedură săvârșite cu încălcarea legii, după care executarea silită se va relua de la
ultimul act de proce-dură valabil îndeplinit în respectivul dosar de executare.

Sunt astfel de contestații acelea prin care se invocă, de exemplu, nesocotirea

dispozițiilor referitoare la acordarea unui termen de plată de 15 zile de la comunicarea
somației de executare în procedura urmăririi silite imobiliare [art. 500 alin. (1) proc.
civ.], încălcarea dispozițiilor art. 504 referitoare la întocmirea, afișarea și comunicarea
publicațiilor de vânzare, precum și la stabilirea termenului la care va avea loc licitația
bunului imobil urmărit ori a dispozițiilor art.
509 C. proc. civ., referitoare la ținerea licitației.

3.4 Competența instanțelor judecătorești în soluționarea contestației la

executare

Principala reglementare în domeniul competenței instanțelor de a soluționa

contestațiile la executare o constituie dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 400 C. proc. civ.1
Potrivit principiilor generale, dispozițiile legale privitoare la competența instanțelor sunt
de aplicare imediată. Competența în materie de contestație la executare se determină după
legea în vigoare la data introducerii contestației, nu după legea de la data când s-a
pronunțat hotărârea pusă în executare.

a) Competența materială

Pentru stabilirea instanței competente să soluționeze contestația la executare, se face

deosebire în funcție de felul contestației. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 400
alin. (1) C. proc. civ., „Contestația se introduce la instanța de executare", iar dispozițiile
alin. (2) al aceluiași articol arată: „contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau
aplicării titlului executoriu se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea. Dacă o
asemenea contestație vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de
jurisdicție, competența de soluționare aparține instanței de executare”. În raport de
dispozițiile evocate, aspectul competenței materiale interesează, în mod deosebit, materia
contestației privitoare la înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se
execută (contestația la titlu). Toate contestațiile care se încadrează în categoria
contestațiilor la executare propriu-zise se vor îndrepta la instanța de executare, adică sunt
de competența judecătoriei.

În toate cazurile, criteriul valoric nu are influență asupra competenței materiale,

întrucât dispozițiile art. 400 C. proc. civ. constituie norme derogatorii de la prevederile
dreptului comun
.

Contestația la executare promovată în contra unei executări silite pornite în temeiul

somației de plată emisă în procedura O.G. nr. 5/2001, contestație în cadrul căreia se pot
formula apărări de fond împotriva titlului executoriu (dacă nu s-a uzat de cererea în
anulare prevăzută de art. 8 al O.G. nr. 5/2001), fiind o contestație la executare propriu-
zisă, iar nu contestație la titlu, este de competența judecătoriei.

Este de observat că actuala formulare a alin. (2) al art. 400 C. proc. civ. este mai clară,
înlăturând o serie discuții ce s-au purtat în literatură și practică, de vreme ce
întrebuințează expresia „instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută”. Aceasta
înseamnă că, ori de câte ori soluția primei instanțe a fost înlocuită de către instanța de
apel sau de către instanța de recurs cu propria ei judecată, competența de rezolvare a
contestației privind înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută
va reveni instanței ce a rejudecat fondul cauzei.

Soluția menționată a fost promovată și în perioada în care legislația procesuală civilă

română prevedea o singură cale de atac ordinară (calea de atac a recursului), în literatura
juridică amintindu-se acele situații în care, pe de o parte, instanța de recurs modifica
hotărârea primei instanțe, iar, pe de altă parte, instanța de recurs, casând hotărârea primei
instanțe, reținea cauza spre rejudecare .

Contestația la titlu privind dispozițiile civile cuprinse într-o hotărâre penală se rezolvă
de către instanța penală care a pronunțat hotărârea ce se execută..

b) Competența teritorială

Problema competenței teritoriale se pune, în mod deosebit, în cazul contestației la

executare propriu-zise, dat fiind că în materia contestației la titlu competența fiind
atribuită instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută, atât din punct de vedere
material, cât și din punct de vedere teritorial, competența de soluționare revine acelei
instanțe care a pronunțat, în fond, hotărârea ce constituie titlu executoriu într-o cauză
dată.

În conformitate cu prevederile art. 373 alin. (2) C. proc. civ., „instanța de

executare este judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, în afara cazurilor
în care legea dispune altfel”, iar în conformitate cu prevederile art. 373 alin. (1) din
același cod, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010, „Dacă prin
lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută
de executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în care urmează să se
efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din
circumscripția curții de apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau
imobile, se află în circumscripțiile mai multor curți de apel, este competent oricare dintre
exe¬cutorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre acestea”.

De cele mai multe ori, aceeași judecătorie are competența pentru ambele contestații.
Situația aceasta se întâlnește atunci când debitorul (pârât în procesul de fond) are bunurile
sale la domiciliul său, primește venitul din muncă în localitatea unde domiciliază ori are
anumite bunuri în circumscripția teritorială a judecătoriei de domiciliu. Sunt însă cazuri în
care executarea trebuie să se facă în circumscripția unei alte instanțe. Astfel, hotărârea
pronunțată la instanța domiciliului debitorului trebuie să se execute la locul unde se află
imobilul acestuia. Dacă imobilul se află în circumscripția unei alte judecătorii, în acest
caz, executarea efectuându-se prin executorul unei alte instanțe decât acea de la care
emană titlul executoriu, contestația la executare propriu-zisă trebuie adresată instanței în
circumscripția căreia se săvârșește executarea, iar contestația la titlu instanței de la care
emană hotărârea.

În cazul popririlor a căror înființare se dispune de către instanța de fond în

conformitate cu prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., orice contestație, indiferent că
ea poartă asupra titlului sau asupra măsurilor de executare, revine în competență instanței
care a judecat fondul procesului și a dispus, din oficiu, înființarea popririi.

3.5 Judecata și hotărârile care pot fi pronunțate în contestație la executare

a) Procedura de judecată a contestației la executare

În ce privește procedura de judecată, dispozițiile art. 402 alin. (1) fraza finală C.
proc.
 civ., în redactarea rezultată în urma modificării și completării codului prin Legea
nr. 202/2010, „Procedura prevăzută pentru judecata în primă instanță se aplică în mod
corespunzător". Făcând această trimitere la procedura prevăzută de lege pentru judecata
în primă instanță’, contestației la executare îi vor fi aplicabile regulile acesteia, în măsura
în care prevederile Secțiunii a Vl-a din Cartea V, Capitolul I din cod nu stabilesc reguli
speciale.
Potrivit dispozițiilor alin. (1) fraza a doua din art. 402, „Părțile vor fi citate în
termen scurt, iar judecarea contestației se face de urgență și cu precădere”, lată o derogare
importantă de la procedura de drept comun a judecății în primă instanță. Dacă, în
procedura ordinară, în conformitate cu prevederile art. 89 alin. (1), sub pedeapsa nulității,
părțile trebuie să fie citate cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată, în
reglementarea procedurii de judecată a contestației la executare se dispune doar că părțile
vor fi citate în termen scurt; nu se arată ce se înțelege prin termen scurt și care ar fi
intervalul de timp între data primirii citației și data termenului de judecată, interval care
să fie suficient pentru a asigura exercitarea corespunzătoare a dreptului la apărare.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că o procedură urgentă nu trebuie să se
transforme într-o modalitate de prejudiciere sau să fie folosită într-o manieră care să
conducă la încălcarea drepturilor părților împricinate. Toate garanțiile procesuale și
mijloacele de apărare recunoscute în procesul de fond ar fi inutile, dacă drepturile părților
ar fi foarte ușor știrbite prin edictarea unor reguli speciale ale procedurii urgente a
contestației la executare ori prin folosirea lor abuzivă.
Pentru a asigura dreptul la apărare în mod real, considerăm că „citarea în termen
scurt” trebuie să însemne cel puțin o zi liberă între data primirii citației și data termenului
de judecată.
În ce privește primul termen de judecată, pentru părțile intimate în contestație, în
conformitate cu prevederile art. 114 alin. (3), în vederea pregătirii întâmpinării, citația
trebuie să fie înmânată cu cel puțin 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată.
Dispozițiile art. 1141 alin. (3) C. proc. civ. fac vorbire în mod expres de „procese
urgente” în cazul cărora, pentru pregătirea apărării, primul termen trebuie să fie stabilit
astfel ca de la data primirii citației, pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 5 zile înainte de
termenul stabilit pentru judecată, iar având în vedere că fraza a doua din alin. (1) al art.
402 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010,
precizează că judecata contestației la executare se face de urgență, ceea ce înseamnă că ne
aflăm în fața unui proces urgent, considerăm aplicabilă regula conținută în dispoziția
citată.
Deși, în prezent, articolele secțiunii alocate contestației la executare nu mai conțin
o prevedere asemănătoare dispoziției pe care o stabilea alin. (3) al art. 400 anterior
modificării și completării Codului de procedură civilă prin Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 138/20001, considerăm că din caracterul urgent al procedurii și celeritatea
judecății (care trebuie să fie asigurată de termenul scurt de citare și pregătire a apărării de
către părțile intimate), reiese obligația pentru contestator de a anexa cererii de chemare în
judecată toate înscrisurile de care înțelege să se servească în dovedirea temeiniciei
contestației sale.
În cazul în care contestatorul nu a anexat la contestație toate înscrisurile pe care își
sprijină pretențiile, apreciem că nu se poate acorda un nou termen în scopul completării
contestației. Instanța, pentru a asigura caracterul urgent al judecății, trebuie să pășească la
judecata contestației în raport de înscrisurile depuse până la primul termen și de actele
dosarului de executare. Contestatorul care nu a anexat contestației sale toate înscrisurile
necesare judecării pricinii și i s-a respins cererea de amânare a judecății pe acest motiv, va
putea să producă noi înscrisuri.

b) Soluțiile ce se pot pronunța asupra contestației la executare și efectele hotărârilor

În câteva dispoziții succinte, Codul de procedură civilă schițează soluțiile ce se pot

pronunța de către instanță în urma judecării contestației la executare. Astfel, în articolul
404 se dispune: „(1) Dacă admite contestația la executare, instanța, după caz, anulează
actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea
executării înseși, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de
executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.

(1 ) în cazul în care constată nejustificat refuzul executorului de a începe executarea

silită sau de a îndeplini un act de executare silită, dacă fapta nu constituie infracțiune
potrivit legii penale, instanța de executare, sesizată potrivit art. 399 alin. (1), va putea
obliga executorul la plata unei amenzi de la 500 lei la 2.500 lei, precum și, la cererea
părții interesate, la plata de despăgubiri pentru paguba astfel cauzată.

(2) în cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la

despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestația a fost
exercitată cu reacredință, el va fi obligat și la plata unei amenzi de la 50 RON la 700
RON ”.

În cazul în care nu sunt respectate dispozițiile Codului de procedură civilă cu privire la

modul de întocmire a cererii de chemare în judecată ori nu se îndeplinesc obligațiile
referitoare la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, instanța urmează a
pronunța soluția anulării contestației. în acest caz, nu se produce niciun efect asupra
executării silite, în sensul că actele de executare săvârșite până la momentul promovării
contestației sunt menținute, iar procedura executării silite își va urma cursul.
 Dacă se constată, în urma judecății, lipsa de temeinicie a contestației, soluția pe care o
va pronunța instanța va fi aceea a respingerii contestației. Ca urmare a respingerii
contestației, sunt menținute actele de executare din dosarul de executare contestat, iar
procedura executării își va urma cursul; dacă executarea a fost suspendată în condițiile
art. 403 C. proc. civ., suspendarea încetează, iar executarea silită își reia cursul de la
ultimul act de procedură îndeplinit anterior suspendării.

În cazul respingerii contestației ca fiind neîntemeiată, o nouă contestație nu mai este

posibilă pentru același motive, pentru că se opune autoritatea de lucru judecat.

Este greșită soluția respingerii contestației ca fiind rămasă fad obiect, pe motiv că până
la momentul judecării acesteia s-a desăvârși executarea. Dimpotrivă, contestația la
executare prezintă obiect, instanța având a verifica legalitatea actelor de executare ce au
fost îndepliniți atât anterior promovării contestației, cât și în cursul judecării acesteia. A
pronunța soluția respingerii contestației ca fiind rămasă fără obiect înseamnă a lipsi
persoana interesată ori vătămată prin executare de mijlocul procesual prin care să reclame
verificarea legalității executării. Soluția respingerii contestației ca rămasă fără obiect este
vădit contrara legii, având în vedere modul în care legea reglementează termenul do
promovare a contestației de către terțele persoane care reclamă un drept de proprietate sau
un alt drept real asupra bunului; în aceasta ipoteză, termenul curge de la data efectuării
vânzării silite ori de la data executării predării silite a bunului. Or, dacă ar fi să adoptăm
soluția pe care o criticăm, ar însemna ca, în toate cazurile în care nu se dispune
suspendarea executării până la soluționarea contestației, să se pronunțe soluția respingerii
contestației ca fiind rămasă fără obiect, ceea ce este inadmisibil.

Dacă se pronunță soluția admiterii contestației la executare, dispozițiile instanței sunt

diferite în funcție de felul contestației .
Astfel, dacă este vorba de contestația la executare îndreptată împotriva unui act de
executare, în conformitate cu prevederile art. 404 alin. (1) C. proc. civ., „(...) instanța,
după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuiaț...)”.
Anularea actului de executare intervine, astfel cum se arată și în alin. (2) al art. 399 C.
proc. civ., în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la efectuarea actului de executare
contestat. De exemplu, dacă se încalcă dispozițiile art. 504 C. proc. civ. privitoare la
conținutul publicațiilor de vânzare și a modului de fixare a termenului de vânzare la
licitație publică, în procedura urmăririi silite imobiliare, admițându-se contestația, se vor
anula publicațiile de vânzare; în ipoteza în care, pe baza publicațiilor de vânzare nelegal
întocmite și în urma fixării nelegale a termenului de vânzare, s-a îndeplinit procedura de
vânzare silită la licitație publică, se vor anula și procesulverbal de licitație, precum și
actul de adjudecare ce va fi fost emis într-o astfel de procedură. Ca urmare a anulării
acestor acte, nu sunt atinse cu nimic actele de procedură efectuate până la momentul
fixării termenului de vânzare și al întocmirii publicațiilor de vânzare (proces-verbal de
situație, somație de executare, înscrierea somației de executare în cartea funciară a
imobilului urmărit, fixarea prețului de începere a licitației publice de vânzare), iar
procedura de executare silită se va relua prin fixarea unui nou termen de vânzare și
întocmirea noilor publicații de vânzare în conformitate cu prescripțiile legii.

c) Căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate în

contestație la executare
Prevederile art. 402 alin (2) proc.civ. stabilesc potrivit căreia hotărârea pronunțată
cu privire la contestația la executare se dă fără drept de apel. Ea fiind supusă numai
recursului.
Prin derogare de la această regulă, textul prevede două excepții și anume: o primă
excepție se referă șa hotărârile prin care instanța de contestație se pronunță asupra
împărțirii bunurilor proprietate comună (art. 400 C. proc. civ.) și care este supusă atât
apelului, cât și recursului, iar a doua excepție vizează hotărârile date în contestațiile
introduse de terții care pretind că au asupra bunului urmărit un drept de proprietate sau un
alt drept real [art. 401 alin. (2)], stabilindu-se astfel o identitate de tratament juridic între
aceste din urmă contestații și acțiunile principale, prin care se valorifică aceste drepturi.
Dobânditorul imobilului ipotecat ce este ulterior supus executării silite, nu este terț
care pretinde că are un drept de proprietate, în sensul conferit de dispozițiile art. 401 alin.
(2) C. proc. civ. Dreptul de ipotecă al creditorului fiind înscris în registrul de publicitate
imobiliară anterior înscrierii dreptului dobânditorului, creditorul ipotecar are drept de
urmărire asupra imobilului în mâna oricui s-ar afla, inclusiv în mâna noului dobânditor,
care astfel, primește calitatea de debitor în dosarul de exe-cutare (debitor cu ipoteca
asupra imobilului dobândit). în consecință, hotărârea pronunțată în contestația promovată
de către dobânditorul imobilului ipotecată este supusă recursului.
În conformitate cu dispozițiile art. 402 alin, final, hotărârea prin care se
soluționează contestația privind înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este
supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea ce se execută. De altfel, și anterior modificării
și completării Codului de procedură civilă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
138/2000, în cazul contestațiilor la titlu, s-a decis în mod constant că hotărârile
pronunțate sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată pe calea contestației .
Hotărârile pronunțate în contestația la executare pot fi atacate și pe căile
extraordinare prevăzute de lege, și anume contestația în anulare (în condițiile art. 317-321
C. proc. civ.) și cererea de revizuire (în condițiile art. 322-328 C. proc. civ.)
 d) Întoarcerea executării
Întoarcerea executării constă în aceea că reclamantul restituie pârâtului tot ce a
primit în temeiul unei hotărâri judecătorești ori a altui titlu executoriu sau în cadrul unei
executări care, ulterior, a fost desființată. Problema întoarcerii executării se pune în
situațiile în care, după efectuarea executării silite, titlul executoriu a fost anulat, fie pe
calea contestației la executare, fie prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege ori
dacă se desființează executarea însăși.
Necesitatea întoarcerii executării se poate ivi și în cazul executării vremelnice (art.
278 și art. 279 C. proc. civ.), când hotărârea dată cu executare vremelnică a fost
modificată, desființată ori casată în urma exercitării căilor de atac, ținând seama de faptul
că exercitarea cailor do atac nu are, de drept, efect suspensiv al executării încuviințate
vremelnic
Trebuie observat că, în cazul urmăririi silite mobiliare, precum șl al urmăririi
fructelor prinse de rădăcini sau al popririi bunurilor mobile nu are loc o repunere în
situația anterioară propriuzisă.