CĂILE LEGALE DE ATAC

1. Noţiunea şi rolul căilor de atac

Judecata în cauzele civile parcurge două etape şi anume: judecata în prima instanţă şi
judecata în cadrul căilor de atac.
Judecata în cadrul căilor de atac poate parcurge, la rândul ei, o etapă ordinară şi
eventual o etapă extraordinară.
Este de reţinut că cele două etape ale judecăţii, în ceea ce priveşte posibilitatea
parcurgerii lor, au caractere diferite: judecata în primă instanţă este obligatorie iar
judecata în cadrul căilor de atac este facultativă, aceasta în sensul că judecata unei cauze
civile poate să parcurgă numai prima etapă, adică judecata în prima instanţă, în cazul în
care împotriva hotărârii pronunţate nu se exercită nicio cale de atac.
Deci, în cazul în care părţile litigante nu recurg la căile legale de atac, judecata în
primă instanţă rămâne unică şi definitivă. Dimpotrivă, judecata în căile de atac implică în
mod necesar parcurgerea primei etape – judecarea în primă instanţă – şi prin urmare
existenţa unei hotărâri despre care să se pretindă că este nelegală şi netemeinică. Este,
deci, de reţinut că existenţa unei hotărâri date în primă instanţă constituie o condiţie
pentru folosirea oricărei căi de atac.
Activitatea de distribuire a justiţiei nu poate fi limitată la un singur grad de
jurisdicţie. Aşa fiind, apare necesitatea ca activitatea judiciară să fie supusă unui control
pentru a se evita atât eventualele greşeli săvârşite cât şi pentru a se preveni arbitrarul sau
abuzurile. Controlul din partea jurisdicţiilor superioare reprezintă o garanţie a judecăţii.
Drept urmare, prin noţiunea de control judiciar vom înţelege în general atât dreptul
cât şi obligaţia pe care o au instanţele judecătoreşti superioare de a verifica, în condiţiile şi
formele stabilite prin lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele
judecătoreşti inferioare şi de a desființa hotărârile ce sunt greşite precum şi de a le
confirma pe cele care sunt legale şi temeinice.
Noţiunii de control judiciar trebuie să i se recunoască un conţinut mai cuprinzător.
Aceasta în sensul cuprinderii în conţinutul său şi a controlului efectuat de însăşi instanţele
care au pronunţat hotărârea ce se atacă, urmând a se pronunţa în condiţiile stabilite de
lege asupra legalităţii şi temeiniciei ei.
Deci, în conţinutul larg al noţiunii de control judiciar va trebui să includem şi căile
de retractare. Aşa fiind, trebuie să conchidem că judecata în cadrul căilor de atac oricare ar
fi obiectul ei, pronunţată în primă instanţă sau într-o altă cale de atac şi indiferent de
instanţele care sunt chemate să o înfăptuiască – superioare sau cele care au pronunţat
hotărârea atacată – are întotdeauna caracterul de activitate procesuală de control judiciar.
Căile de atac reprezintă mijloacele legale prin intermediul cărora poate fi provocată,
la cererea celor interesaţi, o amplificare a fazei judecăţii în vederea efectuării, în anumite
cazuri şi condiţii, a controlului judiciar asupra hotărârilor intervenite în cauzele civile.
Judecata în cadrul căilor de atac se desfăşoară în vederea atingerii unei finalităţi şi anume,
realizarea unei judecăţi temeinice şi legale în soluţionarea cauzelor civile. Concret, această
finalitate se evidenţiază fie prin confirmarea hotărârii atacate, fie prin infirmarea ei.

1
 Astfel, în caz de confirmare a hotărârii atacate, calea de atac este limitată numai la
finalitatea ei proprie de control judiciar, iar în caz de infirmare a hotărârii atacate
finalitatea căii de atac se amplifică în sensul că instanţa care a judecat dobândeşte dreptul
şi devine obligată, de regulă, să rejudece cauza în fond. În cazul în care instanţa care a
infirmat hotărârea atacată nu rejudecă ea însăşi cauza civilă, şi aceasta constituie excepţia,
va trebui să indice şi să trimită cauza la instanţa care, potrivit legii, urmează să rejudece
cauza. Exemplificările sau situaţiile în care cauza este trimisă la instanţa care a judecat sau
la o altă instanţă sunt arătate în art. 497 şi 498 C. proc. civ.
Justificarea căilor de atac se relevă sub mai multe aspecte. Dintre acestea, se impun a
fi reţinute următoarele:
a) judecata în căile de atac reprezintă controlul exercitat de instanţele competente –
superioare în grad sau chiar aceleaşi instanţe – asupra unei judecăţi precedente despre care
se pretinde că nu şi-a atins finalitatea;
b) judecata în cadrul căilor de atac este necesară şi se justifică şi pe motivul că nu
toate elementele cauzei şi respectiv probele se cunosc întotdeauna la prima judecată ci se
cunosc sau se descoperă mai târziu după ce prima judecată a fost înfăptuită;
c) trebuie menţionat şi faptul că prin intermediul căilor de atac se realizează şi
funcţia de îndrumare a instanţelor inferioare de către cele superioare. Aşa, de exemplu,
prin art. 501 alin. (1) C. proc. civ. se dispune că „în caz de casare, hotărârile instanţei de
recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă
fondul”.
Importanţa căilor de atac se relevă, după caz, prin raportarea la participanţii
principali la procesul civil. Astfel, pentru părţile litigante controlul judiciar realizat prin
intermediul căilor de atac reprezintă garanţia că drepturile şi interesele lor, deduse
judecăţii, vor fi valorificate. În caz contrar, ele au posibilitatea de a se plânge împotriva
hotărârilor pronunţate, solicitând reformarea lor.
Căile de atac îşi relevă rolul şi prin raportarea la instanţele judecătoreşti, atât a celor
ale căror hotărâri urmează a fi controlate, cât şi a celor care urmează să efectueze
controlul. Concret, pentru judecătorii ale căror hotărâri urmează să fie controlate, căile de
atac reprezintă un stimulent în muncă dar şi o armă de luptă împotriva neglijenţei şi
arbitrarului în activitatea de înfăptuire a justiţiei în pricinile civile. Pentru judecătorii care
urmează să judece căile de atac importanţa acestora se relevă prin necesitatea de a asigura
buna şi raţionala funcţionalitate a acestora.
În concordanţă cu două principii fundamentale – cel al legalităţii şi cel al aflării
adevărului – judecătorii chemaţi să judece căile de atac trebuie să confirme hotărârile
legale şi temeinice şi să le infirme pe cele care nu corespund acestor principii.

2. Clasificarea căilor de atac

În primul rând, trebuie menţionat faptul că prin exercitarea căilor de atac se

declanşează o nouă fază a judecăţii.
În al doilea rând, este de reţinut că fiecare cale de atac folosită are un obiect şi o
justificare proprie. Drept urmare, în condiţiile stabilite de lege căile de atac funcţionează
în mod autonom una faţă de alta. Autonomia căilor de atac nu exclude, însă, împărţirea

2
sau clasificarea lor în categorii diferite. Astfel, căile de atac pot fi grupate în următoarele
categorii: ordinare şi extraordinare; de reformare şi de retractare; devolutive și
nedevolutive; suspensive de executare silită și nesuspensive de executare silită.

Căi de atac ordinare şi căi de atac extraordinare

Această clasificare are la bază principiul dublului grad de jurisdicţie şi respectiv
stadiul în care se află hotărârea atacată.
a) Căile de atac ordinare fac parte din desfăşurarea obişnuită sau normală a
procesului civil. Ele au ca obiect hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă instanţă
(sentințe), deci hotărâri judecătoreşti nedefinitive. Practic, poate fi exercitată o cale de atac
ordinară de orice parte din proces în măsura în care consideră că hotărârea pronunțată o
nedreptățește. Ca regulă, calea de atac ordinară este posibil de exercitat, excepția, constând
în suprimarea dreptului de a exercita apelul, trebuind să fie prevăzută în mod expres.
Este de menţionat că în momentul de faţă în legislația noastră în materie civilă există
reglementată o singură cale ordinară de atac, apelul.
b) Căile de atac extraordinare nu aparţin desfăşurării normale a procesului civil. În
consecinţă, ele pot fi folosite numai după ce hotărârile rămân definitive. Este de observat
că rămânerea definitivă a hotărârii poate să fie rezultatul neexercitării unei căi ordinare
sau poate să întrunească această trăsătură prin însăşi existenţa ei, cum sunt, de exemplu,
hotărârile pronunţate în urma judecării unei căi ordinare de atac. Căile extraordinare de
atac pot fi exercitate de oricare dintre părţile litigante sau de către procuror. În această
categorie intră recursul, revizuirea şi contestaţia în anulare. Căile extraordinare de atac se
caracterizează prin următoarele trăsături:
a) exercitarea lor este limitată la motive expres prevăzute de lege;
b) având în vedere caracterul hotărârii, de a fi definitivă sau executorie, de regulă,
exercitarea lor nu împiedică executarea acestora. Astfel, apelul este suspensiv de
executare, dar contestaţia în anulare şi revizuirea nu suspendă de drept executarea (o
poate face instanţa, la cerere); la fel în cazul recursului, excepţia constituind-o ipoteza
prevăzută de art. 484 alin. (1) C. proc. civ., când se suspendă de drept executarea hotărârii
supusă controlului judiciar în cauzele privitoare la desființarea de construcții, plantații sau
a oricăror lucrări cu așezare fixă, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Această clasificare prezintă relevanță din punct de vedere practic.
În primul rând, trebuie precizat că exercitarea unei căi de atac ordinare (inclusiv
durata termenului în care poate fi promovată) are ca efect suspendarea executării silite a
hotărârii (exceptând executarea provizorie), comparativ cu căile de atac extraordinare,
care, în principiu, nu produc efectul suspensiv de executare silită.
În al doilea rând, este de reținut și regula înscrisă în art. 459 alin. (1) C. proc. civ.,
potrivit căreia nu poate fi exercitată o cale de atac extraordinară atâta timp cât este
deschisă calea de atac a apelului. Excepția de la această regulă este înscrisă în art. 459 alin.
(2) C. proc. civ., care prevede că o hotărâre susceptibilă de apel și de recurs poate fi
atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanța care ar fi fost
competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părțile consimt
expres, prin înscris autentic sau prin declarație verbală, dată în fața instanței a cărei
hotărâre se atacă și consemnată într-un proces-verbal.

3
 În fine, se impune să precizăm că este inadmisibilă o cale de atac extraordinară în
ipoteza în care partea interesată invocă un motiv pe care îl putea folosi ca argument în fața
instanței de control judiciar prin intermediul unei căi de atac ordinare, însă nu a făcut-o.

Căile de atac de reformare şi căi de atac de retractare

Această clasificare are în vedere poziţia în care se găseşte instanţa care judecă
respectiva cale de atac în raport cu instanţa care a pronunţat hotărârea supusă controlului
judiciar. Astfel, dacă instanţa este superioară celei a cărei hotărâre se atacă, calea de atac
este de reformare. Sunt căi de atac de reformare apelul şi recursul.
În cazul în care prin lege este îndrituită însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea să
decidă asupra legalităţii şi temeiniciei ei, căile de atac sunt de retractare. Sunt căi de atac
de retractare contestaţia în anulare şi revizuirea.

Căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive

Caracterul devolutiv al unei căi de atac presupune posibilitatea derulării unei noi
judecăți în fond a cauzei, ceea ce, printre altele, permite sub aspectul administrării
probelor utilizarea oricăror mijloace de dovadă, fără nicio restricție. În această categorie se
înscrie apelul, care este, în același timp, singura cale de atac ordinară.
Toate celelalte căi de atac (recursul, contestația în anulare și revizuirea) sunt
nedevolutive, deoarece nu implică rejudecarea în fond a cauzei supusă controlului judiciar
extraordinar. Însă, trebuie precizat că în cazul acestora caracterul devolutiv de care
vorbim vizează strict calea de atac propriu-zisă, nu și rejudecarea pricinii ca efect al
admiterii respectivei căi de atac. Nu pot fi avute în vedere situațiile în care, de exemplu: în
condițiile art. 498 C. proc. civ., de regulă, are loc o rejudecare a fondului în urma casării
unei hotărâri supusă recursului; rejudecarea fondului ori a recursului sau a motivului de
casare omis, urmare a anulării hotărârii atacate prin admiterea contestației în anulare;
rejudecarea cauzei are loc și în ipoteza în care este admisă cererea de revizuire, pentru
majoritatea motivelor prevăzute de art. 509 C. proc. civ.

Căi de atac suspensive de executare silită și căi de atac nesuspensive de executare silită
Clasificarea aceasta vizează doar hotărârile judecătorești care sunt susceptibile de
executare silită, nu și hotărârile care nu se îcadrează în această categorie, cum este cazul
hotărârilor în constatare, prin care se admite cererea reclamantului în baza art. 35 C. proc.
civ.
În principiu, apelul este o cale de atac suspensivă de executare silită. Așa cum am
mai precizat, pe durata termenului de apel și pe timpul judecării apelului promovat în
termen se suspendă de drept executarea hotărârii de primă instanță. Sunt exceptate de la
această regulă, conform prevederilor art. 448 și 449 C. proc.civ., hotărârile cu executare
provizorie, în cazul cărora apelul nu este suspensiv decât în ipoteza în care, la cerere și
doar cu plata unei cauțiuni, instanța încuviințează suspendarea executării provizorii (art.
450 C. proc. civ.).
În schimb, ca regulă, căile extraordinare de atac nu sunt suspensive de executare
silită. Însă, legiuitorul a reglementat și câteva excepții. Astfel, în conformitate cu
prevederile art. 484 alin. (1) C.proc. civ., recursul suspendă de drept executarea hotărârii

4
în cauzele privitoare la desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări cu
așezare fixă, precum și în cazurile anume prevăzute de lege, iar în celelalte situații instanța
sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea hotărârii atacate cu
recurs cu depunerea unei cauțiuni, această din urmă măsură putând fi dispusă și în cazul
exercitării contestației în anulare și revizuirii (art. 507 și 512 C. proc. civ.).

3. Reguli generale pentru exercitarea căilor de atac

Este de observat că în exercitarea căilor de atac, pe lângă condiţiile specifice fiecărei

căi de atac, se impune şi respectarea unor reguli generale cum sunt:
a) Existenţa unei hotărâri pe care legea să o declare susceptibilă de a fi verificată
printr-o anumită cale de atac. Calea de atac ce urmează a fi folosită trebuie să fie
determinată în funcţie de criteriile ce se cer a fi îndeplinite de hotărârea supusă
controlului judiciar.
Trebuie subliniat că obiectul căilor de atac este reprezentat de hotărârea
judecătorească supusă controlului judiciar, nu de nemulțumirea, pretenția părții cu privire
la actul jurisdicțional al instanței.
Prima condiție care trebuie îndeplinită pentru ca o hotărâre să poată face obiectul
controlului judiciar este ca legea să o declare susceptibilă de a fi atacată prin intermediul a
cel puțin unei căi de atac.
De principiu, orice hotărâre judecătorească poate face obiectul apelului, cu excepția
cazurilor expres prevăzute de lege. Comparativ, căile extraordinare de atac pot fi exercitate
doar împotriva hotărârilor stabilite de lege.
Apelul, ca regulă, poate fi exercitat împotriva hotărârilor pronunțate în primă
instanță, cu excepția situațiilor în care legiuitorul a suprimat dreptul de apel. De exemplu,
ipotezele surprinse de art. 414, art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 C. proc. civ. sau
art. 20 din Legea contenciosului administrativ, la care putem adăuga încheierile
premergătoare, acestea neputând fi atacate cu apel pe cale separată, ci doar odată cu
fondul.
Recursul se poate exercita împotriva hotărârilor date fără drept de apel, precum și
împotriva hotărârilor date în apel, dacă legea nu exclude în mod expres această cale de
atac.
Contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătorești
definitive.
Revizuirea poate avea ca obiect hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă
fondul, precum și hotărârile care nu evocă fondul (doar pentru anumite motive), dacă
acestea nu sunt sau nu mai sunt susceptibile de apel.
b) Respectarea ierarhiei căilor de atac. Nu se poate recurge la o cale de atac
extraordinară atât timp cât este deschisă o cale ordinară de atac. În legătură cu această
regulă se mai poate face şi o altă precizare şi anume, nu se poate cumula o cale de atac
ordinară cu o cale de atac extraordinară. Ca argumentare de text pot fi invocate dispoziţiile
art. 459 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate
atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului. În cazul hotărârilor susceptibile de apel,
dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre

5
susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu
recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în
apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală, dată în
faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal. În acest caz,
recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de
drept material.
Așa cum am văzut, căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este
deschisă calea de atac a apelului. Însă, dacă recursul și contestația în anulare, așa cum
rezultă din dispozițiile art. 459 alin. (2) și art. 504 alin. (1) C.proc. civ., nu pot fi exercitate
omisso medio, revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea interesată nu a supus
hotărârea controlului judiciar pe calea apelului.
Ca excepție, căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, în condiţiile
legii, cu precizarea că recursul se judecă cu prioritate [art. 459 alin. (3) teza a II-a C. proc.
civ.].
c) Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac . În legătură cu căile de atac trebuie
să fie subliniată şi regula potrivit căreia o cale de atac poate fi folosită numai o singură
dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la
data declarării acelei căi de atac. Aceasta înseamnă că o cale de atac din moment ce a fost
exercitată se epuizează şi nu mai poate fi reiterată.
Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi
cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru
cererea principală. În cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe
cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele
recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă
recursului.
Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici
apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în
condiţiile legii.
În toate aceste cazuri, termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept
comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.
Regula unicității căii de atac se aplică fără probleme în cazul apelului și al recursului.
De asemenea, este reafirmată expres în cazul contestației în anulare, art. 504 alin. (3) C.
proc. civ. dispunând că o hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestația în anulare nu
mai poate fi atacată de aceeași parte cu o nouă contestație în anulare, chiar dacă se invocă
alte motive.
Însă, lucrurile se prezintă altfel în cazul revizuirii, dat fiind faptul că pentru
exercitarea acestei căi extraordinare de atac, în funcție de cele 11 motive de revizuire, sunt
prevăzute termene diferite și momente diverse de la care acestea curg, ceea ce duce la
concluzia că principiul unicității căii de atac nu se aplică. Totuși, în ipoteza în care s-ar
formula o nouă cerere de revizuire, și printre motivele invocate ar figura și motive pentru
care termenul de exercitare a căii de atac a expirat, în legătură cu acestea din urmă
intervine sancțiunea decăderii.
d) Legalitatea căilor de atac. Respectarea dispoziţiilor legii în desfăşurarea procesului
civil este considerată a fi un principiu cu caracter general.

6
 Precizăm de asemenea, că pot fi exercitate numai acele căi de atac şi numai în
condiţiile pe care le prevede legea; eventualele menţiuni greşite în hotărâre cu privire la
posibilitatea exercitării unei căi de atac nu produc niciun efect; se vor exercita căile de atac
prevăzute de lege [art. 457 alin. (2) C. proc. civ.].
Ca o garanţie, pentru evitarea consecinţelor păgubitoare pentru părţi, cauzate de
eroarea judecătorului, dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de
lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul
hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va
fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a
pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul,
termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege [art. 457 alin. (3) C. proc. civ.].
În ipoteza în care instanța dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunțării
încheierii, pentru părțile prezente, sau de la data comunicării încheierii, pentru părțile
care au lipsit, va curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de
atac prevăzute de lege.
Altfel se pune problema în cazul în care partea interesată denumește greșit calea de
atac formulată, deși în dispozitivul hotărârii se menționase corect calea de atac prevăzută
de lege, situație în care nu sunt aplicabile prevederile art. 457 alin. (3) C. proc. civ., ci ale
art. 152 și art. 457 alin. (4) C. proc. civ. De aici se desprind două ipoteze. Prima, în care
partea declară în mod eronat o cale de atac neprevăzută de lege, iar eroarea constă în
denumirea greșită a căii de atac (declară recurs în loc de apel sau promovează apel
împotriva unei hotărâri supusă direct recursului), calea de atac poate fi recalificată. În a
doua ipoteză, dacă împotriva hotărârii nu mai există cale de atac (partea declară recurs
împotriva deciziei instanței de apel, sentința apelată fiind susceptibilă doar de apel),
respectiva cale de atac va fi respinsă ca inadmisibilă.
e) Partea din hotărâre supusă căii de atac. Potrivit art. 461 C. proc. civ., calea de atac
se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Cu toate acestea, în cazul
în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări
unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite
ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va
înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia
cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.
Este de reținut că pentru exercitarea căii de atac împotriva considerentelor hotărârii
se impune ca partea să justifice un interes. În această ipostază se poate găsi inclusiv partea
care a câștigat procesul, care este de acord cu soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii dar
este lezată de considerentele sale, care fie nu au legătură cu judecata acelei cauze, fie sunt
greșite, fie conțin constatări de fapt ce o prejudiciază.

Prof. univ. dr. Gheorghe Durac