Sunteți pe pagina 1din 12

MINISTERUL EDUCAȚIEI SI CULTURII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

Referat
DISCIPLINA: DREPT PROCESUAL PENAL

TEMA: CĂILE ORDINARE DE ATAC

Verificat: Ghenadie Pavliuc

doctor în drept, lector universsitr

_________________________

Autor: Cebanu Vasile

Student anul III,

specialitatea drept

_________________________

Chișinău – 2018
Cuprins:
1. Considerații generale asupra căilor de atac
2. Hotărâri asupra apelului
3. Titularii dreptului de apel
4. Termenul de apel
4.1. Termenul de declanșarea a apelului
4.2. Repunera în termen a apelului
4.3. Apelul peste termen
5. Declararea apelului, renunțarea la apel, retragerea apelului
6. Recursul ordinar. Considerații generale privind reursul ordinar
6.1. Noțiune
6.2. Trăsături. Funcționalitatea
l. Considerații generale asupra căilor de atac

În justiția penală ca și în orice alt domeniu al vieții sunt inevitabile erorile. Acestea pot ține atât de
aprecierea incorectă a probelor examinate, de neexaminarea unor probe, sau de alte chestiuni de fapt
(erori de fapt), cit și de aplicarea incorectă a normelor dreptului material sau procesual (erori de drept). În
scopul reparării erorilor in procedura penală există instituția "căilor de atac", ce are ca scop
preântâmpinarea și înlăturarea erorilor în sfera de realizare a justiției. Prin intermediul căilor de atac este
posibilă o nouă examinare a procesului, cu desființarea totală sau parțiala a hotărârii. Aplicarea căilor de
atac impune continuarea desfășurării procesului penal la o etapă nouă, care se sfârșește cu pronunțarea
unei noi hotărâri, care de fapt, în unele cazuri, poate să nu se deosebească de cea atacată.
Conform prevederilor legale, este susceptibilă de atac orice hotărâre dată la soluționarea cauzei penale,
cu unele excepții.
Sub aspectul folosirii lor, căile de atac servesc în interesul părților, părțile pot a le utiliza sau a refuza
să le utilizeze, în interesul său sau a altor părți. În toate cazurile, calea de atac nu se poate întoarce
împotriva părții care a utilizat-o. Pentru a fi posibilă utilizarea unei căi de atac este necesară existența unei
hotărâri judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, cât și a prevederilor exprese ale legii
referitoare la faptul că o asemenea hotărâre poate fi supusă unei căi de atac. Legea stabilește anumiți
termeni pentru declararea căilor de atac.
Codul de procedură penală divizează căile de atac în două categorii: căi de atac ordinare și căi de atac
extraordinare. Deosebirea principală între aceste două categorii constă în faptul că: cele ordinare pot fi
utilizate până ce hotărârea a deenit irevocabilă, pe când cele extraordinare pot fi folosite doar după ce
hotărârea atacată nu mai poate fi revocată. Mai există deosebiri esențiale, cum ar fi:
• de căile ordinare de atac pot profita toate părțile, cât și unele persoane cu interese legitime, pe când
unele cai extraordinare pot fi declanșate doar de către organele oficiale,
• căile extraordinare nu pot fi utilizate atâta timp cât nu a expirat termenul căilor ordinare;
• o cale de atac nu poate fi exercitată de aceiași titulari decât o singură dată, pe când cele extraordinare
pot fi folosite de mai multe ori dacă de fiecare dată vor fi descoperite noi împrejurări ce vor condiționa
aplicarea lor.
Căile de atac se divizează în căi de atac de fapt și căi de atac de drept, în funcție de chestiunile puse în
discuție în instanțele sesizate prin exercitarea unei căi de atac. Apelul este o cale de atac atât de drept, cât
și de fapt, deoarece odată fiind declarat, obligă instanța superioară să examineze cauza sub toate aspectele
de fapt și de drept. Recursul are această calitate numai în cazurile declarării lui împotriva acelor hotărâri
care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel. În cazurile când hotărârile sunt susceptibile apelului, recursul
este limitat numai la chestiunile de drept. Revizuirea procesului penal poartă un caracter de control
judecătoresc asupra faptei.
Căile de atac pot fi de reformare, de anulare și de retractare. Această divizare poate avea loc în situația
când calea de atac a fost admisă. Respingerea căii de atac se echivalează cu confirmarea hotărârii atacate
ca legală. Admiterea căii de atac duce la anularea hotărârii atacate care poate fi reformată, anulată sau
retractată.
Reformarea va fi în situația când în urma unui control în fapt și în drept hotărârea instanței inferioare
este modificată total sau parțial. Anularea este în cazul când hotărârea atacată este declarată fără efect, în
cazul când sunt comise unele încălcări esențiale care duc la anularea hotărârii. Retractarea este situația
când hotărârea în principiu este temeinică, însă au apărut alte împrejurări necunoscute la momentul
examinării în fond, iar cunoașterea acelor momente o fi dus la o altă soluție.
Apelul este o cale de atac ordinară, de fapt și de drept. Apelul poate fi folosit împotriva hotărârilor
pronunțate de către o instanță inferioară. Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei și a judecății
anterioare de către instanța superioară, denumită instanța superioară în grad. Apelul poate fi adresat
numai instanței superioare, numită instanță de apel, care este Curtea de Apel. În apel sunt examinate toate
chestiunile de fapt și de drept, adică cauza este supusă unui control judecătoresc complex, verificând
hotărârea atacată sub toate aspectele — asupra chestiunilor cu privire la faptă, cât și a celor cu privire la
respectarea și aplicarea corectă a legii. Apelul este o cale de atac de reformare, deoarece o dată ce e
admis, pentru motive prevăzute de lege, împiedică rămânerea definitivă a hotărârii atacate.
Apelul declanșează o nouă judecată a cauzei în fond, verificându-se hotărârea atacată pe baza probelor
examinate de prima instanță, cât și a probelor prezentate în instanța de apel. Instanța de apel este liberă în
vederea aprecierii probelor față de concluziile primei instanțe, având dreptul de a da o nouă apreciere
probelor, a administra, la cererea părților, orice probe noi, pe care le consideră necesare.
Apelul este accesibil oricăror persoane interesate, neagravându-le situația acesteia.

2. Hotărârile supuse apelului

Sunt supuse apelului numai sentințele prin care cauza a fost rezolvată în fond în urma judecării în
primă instanță. Pot fi atacate cu apel și încheierile date în prima instanță.
Sentințele susceptibile de a fi atacate cu apel pot fi grupate în următoarele categorii:
a) Sunt supuse apelului sentințele prin care se soluționează latura penală și latura civilă a cauzei,
sentințele de achitare și de condamnare. Este posibil apelul asupra cauzei în întregime, cât și
apelarea separată a laturii penale și a laturii civile a cauzei.
b) Sentințele pronunțate în căile extraordinare de atac.
c) Sunt supuse apelului sentințele privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical.
De la regula generală, potrivit căreia sunt susceptibile de a fi atacate cu apel toate sentințele, există un
șir de derogări. Nu pot fi atacate cu apel următoarele sentințe:
a) Sentințele pronunțate de judecătorii privind infracțiunile pentru săvârșirea cărora legea prevede
pedeapsa nonprivativă de libertate. Dat fiind faptul că aceste infracțiuni poartă un grad redus de
pericol social, legislatorul a hotărât să le excludă din categoria celor cu triplu grad de jurisdicție.
b) Sentințele pronunțate de judecătoria militară privind infracțiunile pentru săvârșirea cărora legea
prevede pedeapsa nonprivativă de libertate.
c) Sentințele pronunțate de curțile de apel.
d) Sentințele pronunțate de Curtea Supremă de Justiție.
e) Alte sentințe pentru care legea prevede această cale de atac.

Calea de atac a apelului împotriva încheierilor este prevăzută de alin. (2) al art. 400 CPP unde se arată
că încheierile date în primă instanță pot fi atacate cu apel numai o dată cu sentința cu excepția cazurilor în
care,potrivit legii,pot fi atacate separat.
Încheierile care pot fi atacate o dată cu sentința sunt acelea care, de regulă, precedă soluționarea în
fond a cauzei și sunt considerate parte integrantă a hotărârii care soIuționează fondul. În unele opinii, sub
aspectul modalităților de realizare a apelului, încheierile pot fi grupate în următoarele categorii: încheieri
supuse apelului o dată cu fondul, încheieri atacate imediat și încheieri care nu pot fi apelate308
În primul grup se includ încheierile susceptibile de a fi atacate cu apel conform art. 400 C.proc.pen., o
dată cu fondul. Încheierile din această categorie se dau în cursul judecății. Din această categorie fac parte
încheierile prin care instanța s-a pronunțat asupra probelor, asupra cererilor formulate, asupra măsurilor
procesuale.
Grupul al doilea de încheieri îl constituie încheierile care de obicei se referă la cheltuielile de judecată
cuvenite martorului, expertului, interpretului și apărătorului. Titularii nominalizați au dreptul de a ataca
cu apel încheierea imediat după pronunțare, apelul însă va fi soluționat după pronunțarea sentinței și
examinat împreună cu sentința.
În grupul al treilea se includ încheierile care nu pot fi atacate cu apel. Pentru ca o încheiere să nu fie
apelabilă legea trebuie să prevadă expres aceasta. Unele încheieri nu sunt susceptibile de a fi atacate, Sînt
încheieri susceptibile de a fi atacate numai cu recurs.

3. Titularii dreptului de apel

Dreptul de a declara apel aparține fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au tăcut obiectul
judecății în prima instanță. În categoria titularilor dreptului de apel sunt incluși: procurorul, inculpatul,
partea vătămată, partea civilă și partea civilmente responsabilă, martorul, expertul, interpretul, apărătorul,
orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței.
Dreptul de apel al fiecărui titular este independent de dreptul de apel al celorlalți.
Procurorul este titularul dreptului de apel care, spre deosebire de ceilalți titulari, nu exercită apelul în
nume propriu, în scopul realizării drepturilor și intereselor personale. Dreptul procurorului de a exercita
calea de atac este în concordanță cu prevederile constituționale potrivit cărora Procurorul General și
procurorii subordonați acestuia contribuie la exercitarea justiție.
Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotărârilor susceptibile de a fi atacate pe această cale.
Potrivit legii, procurorul poate declara apel în ce privește latura penală și latura civilă, în defavoarea sau
în favoarea oricărei părți, inclusiv a inculpatului.
În ce privește latura penală, procurorul poate face apel împotriva oricărei hotărâri: de condamnare de
achitare ori de încetare a procesului, în ce privește latura civilă, procurorul poate cere calea apelului în
cazurile când acțiunea civilă se înaintează de către procuror din oficiu.
Practica judiciară a dispus că dreptul de a declara apel împotriva sentinței îl are doar procurorul care a
participat nemijlocit la examinarea cauzei. De asemenea apel suplimentar poate declara procurorul
ierarhic superior.
Inculpatul ca subiect ce are interes atât în latura penală, cât și în cea civilă a cauzei, se bucură de
dreptul de a ataca ambele laturii ale hotărârii sub toate aspectele.mInculpatul, de asemenea, e în drept de a
ataca sentințele de achitare sau de încetare a procesului în ce privește temeiurile achitării sau încetării
procesului. Inculpatul nu poate însă apela hotărârea primei instanțe fără un interes procesual legitim, deci
cerințele lui nu pot privi decât propria situație, neputând viza si situația altor persoane. Așadar, inculpatul
având posibilitatea să atace o sentință de achitare, o va putea ataca numai în ce privește acea parte prin
care însuși inculpatul a fost achitat. Adică prin apelul declarat de inculpat hotărârea nu poate fi criticată
pe motivul că prima instanță ar fi achitat în mod greșit un alt inculpat.
Potrivit alin. (2) al art. 401 din CPP pentru inculpat apelul poate fi declarat de către apărător sau
reprezentantul lui legal, însă titular al dreptului de apel rămâne inculpatul. Punctul 3 din alin (1) al art.
401 din CPP, prevede dreptul părții vătămate de a ataca hotărârea cu o condiție — ca apelul să privească
în mod exclusiv latura penală a cauzei, sub orice aspect. Partea vătămată poate să ceară condamnarea
inculpatului, dacă prima instanță l-a achitat sau a dispus încetarea procesului, poate cere majorarea
pedepsei sau înlăturarea pedepsei condiționate, poate să ceară schimbarea încadrării juridice a faptei. În
cazul când partea vătămată e recunoscută și ca parte civilă, aceste două calități se cumulează, în asemenea
cazuri persoana poate ataca hotărârea în ansamblu, sub aspect penal și civil.
Potrivit art. 401 din CPP, partea civilă și partea civilmente responsabilă sunt titulare ale dreptului de
apel numai în ce privește latura civilă a procesului penal.
Partea civilă nu va putea declara apel cu privire la încadrarea juridică a faptei sau individualizarea
pedepsei etc. Calitatea de parte civilă aparține persoanei care, potrivit art. 61 din CPP, a fost recunoscută
ca parte civilă, și a înaintat o acțiune civilă. Faptul că persoana a înaintat acțiunea, dar nu și-a formulat
pretențiile până la pronunțarea sentinței nu poate fi ca piedică pentru precizarea intențiilor în fața instanței
de apel. În cazul când însă persoana a tăcut declarație de constituire ca parte civilă și nu a solicitat
despăgubiri în fața primei instanțe, ea va pierde dreptul de a o face în fața instanței de apel .
În ce privește partea civilmente responsabilă, ea are aceleași drepturi de a ataca hotărârea ca și
inculpatul, în ce privește latura civilă. Partea civilmente responsabilă dispune de dreptul de apel
independent de voința inculpatului. Pentru partea civilă și civilmente responsabilă pot face apel apărătorul
și reprezentantul legal.
Martorul, expertul, interpretul, apărătorul, fiind subiecți procesuali, pot ataca hotărârea sub aspectul
cheltuielilor judiciare cuvenite. Aceasta dă posibilitatea de a evita angajarea ulterioară a acestor persoane
într-un proces civil separat.
Apărătorul având dreptul să facă apel și în numele altui subiect, în cazul de față exercită acest drept în
nume propriu. Apel suplimentar poate declara noul apărător ales de către inculpat.

Orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al
instanței are dreptul de a declara apel potrivit pct. 6) din alin. (l) al art 401 CPP. În categoria altor titulari
se includ persoanele fizice sau juridice care nu au drepturi și obligații în procesul penal și vătămarea care
li s-a produs nu este legată de fondul cauzei. Sunt titulari ai dreptului de apel persoanele cărora prin
anumite abateri judiciare li s-a aplicat, potrivit art. 201 din CPP, amendă judiciară. Pot fi titulari ai
dreptului de apel persoanele care nu au fost chemate ca părți în proces, dar susțin că bunurile confiscate le
aparțin, persoanele necitate în prima instanță care au dobândit de la inculpat bunuri, ulterior ridicate și
restituite părții vătămate.
În toate cazurile acești titulari trebuie să protejeze un interes propriu legitim.
4. Termenul de apel

4.1. Termenul de declarare a apelului

Termenul de apel este un termen procesual legal, durata lui fiind stabilită de legea procesuală penală .
Potrivit alin. (l) al art. 402 din CPP durata termenului de apel este de 15 zile. La calcularea termenului de
apel determinantă este constatarea momentului de la care începe să decurgă acesta. Termenul de apel
începe să decurgă din momente diferite în raport cu calitatea procesuală a titularului dreptului de apel.
Pentru procuror termenul decurge de la momentul pronunțării sentinței. Această situație e și pentru
apărător și pentru inculpatul lăsat în libertate, cât și celelalte părți prezente la pronunțarea sentinței.în
cazul redactării sentinței termenul începe să curgă din data înmănării copiei de pe sentința
redactată.Pentru inculpatul arestat,termenul curge de la înmânarea copiei de pe sentința redactată,iar
pentru părțile care au lipsit de Ia pronunțarea sentinței —de la data comunicării în scris despre redactarea
sentinței.
Pentru martor, expert, interpret și apărător care atacă hotărârea cu privire la cheltuielile judiciare ce li
se cuvin, termenul de apel începe sa curgă de îndată după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus
asupra cheltuielilor judiciare și cel târziu 15 zile de la pronunțarea sentinței, prin care s-a soluționat cauza.
Judecarea apelului se face numai după soluționarea cauzei afară de cazul când procesul a fost suspendat.
În situația când procurorul sau partea vătămată a declarat apel în defavoarea inculpatului, procurorul
ierarhic superior, în termen de 15 zile de la înregistrarea cauzei în instanța de apel, poate declara apel
suplimentar, în care poate invoca motive adăugătoare de apel. De dreptul de a declara apel suplimentar
dispune și apărătorul care a înlocuit apărătorul participant în prima instanță. Părțile dispun de dreptul de a
primi copiile apelurilor suplimentare.

4.2. Repunerea în termen a apelului

Termenele procedurale nu pot fi întrerupte sau suspendate. Nerespectarea termenului de apel ca


termen procedural duce la decăderea din dreptul de a exercita calea de atac. Apelul introdus după
expirarea termenului este respins. În unele situații însă subiecții procesuali nu au posibilitatea de a declara
apel din motive care nu depind de voința lor. Cu scopul de a ocroti interesele unor asemenea categorii de
subiecți procesuali, legea procesuală penală prevede instituția repunerii în termen a apelului. Prin
intermediul acestei instituții, cel care a pierdut termenul poate declara apel și ulterior, când va dovedi că
neexecutarea căii de atac s-a datorat unor motive întemeiate. Până la soluționarea repunerii în termen
instanța de apel poate executa suspendarea hotărârii.
Soluționând chestiunea în vederea repunerii în termen a apelului instanța trebuie să constate existența a
două condiții:
a) Întârzierea de declarare a apelului a fost determinată de motive întemeiate; în această situație
instanța are menirea de a determina dacă cazul dat poate fi considerat ca motiv întemeiat, în caz
contrar cererea de repunere în termen este respinsă.
b) Apelul a fost declarat în cel mult 15 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor
materiale, în cazul de față termenul de 15 zile este un termen maxim. Prin începerea executării
pedepsei se înțelege prima zi de încarcerare, în cazul pedepsei închisorii, sau, după caz, prima zi de
executare a pedepsei în libertate etc. Capacitatea de a admite repunerea în termen a apelului o are
instanța de apel. Odată cu admiterea repunerii în termen, apelul se consideră ca și cum introdus în
termen, și produce efectul unui asemenea apel. În cazul respingerii cererii de repunere în termen,
apelul va fi respins ca atare.

4.3. Apelul peste termen

Apelul peste termen este o formă specială a apelului obișnuit și apare ca o posibilitate pentru părțile
care au lipsit atât de la judecată, cât și de la pronunțarea sentinței. Apelul declarat peste termen nu
suspendă executarea sentinței dacă suspendarea nu este dispusă de instanța de apel.
Prima condiție ca apelul să fie considerat ca declarat peste termen este cea că partea a lipsit la toate
termenele de judecată, adică se consideră că partea nu a cunoscut ce s-a judecat, care a fost hotărârea și
când a început să curgă termenul de apel.
A doua condiție este cea că apelul peste termen să nu fie introdus mai târziu decât 15 zile de la data
începerii executării pedepsei sau a despăgubirilor materiale.

5. Declararea apelului, renuntarea la apel, retragerea apelului

Declanșarea judecății în apel este condiționată de voința celui care are dreptul de a face apel.
Manifestarea voinței de a folosi apelul se materializează prin declararea apelului.
Potrivit art. 405 din CPP, apelul se declară prin cerere scrisă și trebuie să conțină următoarele:
l. Denumirea instanței la care se depune apelul.
2. Numele și prenumele apelantului, calitatea procesuală și adresa lui.
3. Denumirea instanței care a pronunțat sentința, data sentinței, numele și prenumele inculpatului în
privința căruia se atacă sentința.
4.Conținutul și motivele cerințelor apelantului.
5. Indicarea probelor și mijloacelor cu ajutorul cărora acestea pot fi administrate, dacă se invocă
necesitatea administrării de probe noi.
6. Data declarării apelului și semnătura apelantului.
7. Lista documentelor ce se anexează la cererea de apel.
Aceste formalități totuși nu pot fi determinante și devierea de la ele nu poate servi ca temei de
respingere a apelului.
Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea se atestă de un judecător de la instanța a cărei
hotărâre se atacă sau poate fi atestata de primarul localității unde domiciliază apelantul. Legea nu
stabilește care ar fi motivele pentru care apelantul nu poate semna, însă aceste motive ar putea fi: boala,
infirmitatea etc.
Potrivit alin. (4) art. 405 din CPP, cererea de apel se depune la instanța a cărei sentință se ataca.
Această prevedere legala asigură operativitatea judecării apelului, cât și posibilitatea de a stabili toate
apelurile declarate astfel, evitând hotărâri contradictorii.
De la regula generală, potrivit căreia apelul se depune la instanța a cărei sentință se atacă, este o
excepție: persoana arestată poate depune cererea de apel la administrația locului de deținere fără a anexa
copii.
În situația când apelantul s-a adresat direct în instanța de apel, apelul nu va fi considerat nul, deoarece
legea nu prevede această situație ca motiv de nulitate.
Instanța de fond poartă obligația ca în termen de 5 zile după expirarea termenului stabilit pentru
declararea apelului să transmită dosarul penal împreună cu apelul și cu copiile acestuia în instanța de apel
și să informeze părțile.
Având dreptul de a uza de calea de atac a apelului, este firesc ca părțile să aibă dreptul de a renunța la
calea de atac. Reglementarea modului de renunțare la apel este expusă la art. 406 din CPP.
Renunțarea la apel este o manifestare de voință în mod expres a părții care declară că nu va utiliza
calea de atac a apelului. Renunțarea la apel poate fi realizată numai cu respectarea unor condiții: pot
renunța la apel numai părțile; renunțarea va fi valabila numai după pronunțarea sentinței.
Dat fiind faptul că dreptul la apel apare numai după pronunțarea hotărârii, renunțarea Ia acest drept nu
poate fi efectuată mai înainte ca acest drept să se nască, adică nu se poate de renunțat la apel cu
anticipație.
Renunțarea la apel se va putea de realizat până la expirarea termenului de declarare a apelului.
Renunțarea după expirarea termenului nu va mai avea efectul respectiv de renunțare expresă și va fi o
renunțare tacită, echivalentă cu nedeclararea apelului. Dacă partea a introdus apelul în termen, însă
ulterior a declarat că renunță la apel, aceasta nu va fi o renunțare legală, ci o retragere a apelului.
Renunțarea la apel nu poate fi condiționată. Partea nu poate renunța la apel cu condiția că o altă parte
va renunța și ea la această cale de atac. Renunțarea la apel nu poartă un caracter definitiv.
Asupra renunțării se poate reveni înăuntrul termenului de declarare a apelului. Declarația de renunțare
sau de revenire asupra renunțării poate fi făcută personal de parte sau prin mandat special, adică cu
procură specială. Cererea scrisă se depune la prima instanță.
Retragerea apelului, ca și renunțarea la apel, este un refuz de a utiliza calea de atac. Însă, spre
deosebire de renunțarea la apel, retragerea apelului presupune existența unui apel declarat. Retragerea
apelului poate privi atât latura penala sau civilă, cât și cauza în ansamblu. Retragerea apelului poate fi și
parțială.
Spre deosebire de renunțarea la apel, care poate fi revocată, retragerea apelului este irevocabilă, oricare
ar fi fost motivul retragerii, chiar dacă partea a comis o eroare de fapt sau de drept. În asemenea cazuri,
instanța nu este obligată de a verifica temeinicia cererii de retragere a apelului.
Retragerea apelului este limitată în timp. Potrivit alin. (l) al art. 407 din CPPapelul poate fi retras
oricând, după declararea lui și până la începerea cercetărilor judecătorești în instanța de apel. Retragerea
trebuie făcută de către apelant. Nu poate o altă persoană retrage apelul în numele celui care l-a declarat.
Declarația de retragere poate fi făcuta fie la instanța a cărei hotărâre se atacă, fie la instanța de apel.
Chiar dacă declarația de retragere a apelului a fost depusă la prima instanță și dosarul nu a fost trimis
încă instanței de apel, verificarea acestei declarații se va face în instanța de apel. Legea nu stabilește
expres care trebuie să fie forma declarației de retragere a apelului, fapt ce permite de a considera că
retragerea apelului poate fi atât în formă scrisă în fața ambelor instanțe, cât și orală în fața instanței de
apel.
Oricare dintre părți poate retrage apelul declarat. Pot să-și retragă apelul nu numai părțile, ci și
martorii, experții, interpreții și apărătorii, care au înaintat un apel în legătură cu cheltuielile judiciare
cuvenite. Apelul declarat de procuror poate fi retras doar de procurorul ierarhic superior. Apelul declarat
de procuror și retras poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat acesta. În așa mod, se va
apăra interesul părții care nu a exercitat calea de atac, știind că exista apelul procurorului declarat în
favoarea sa. Odată cu retragerea apelului, instanța de apel încetează procedura de apel.

6. Consideratii generale privind recursul ordinar

6.1. Noțiune

Codul de procedură penală, pentru prima dată, oferă o definiție a recursului ordinar, pe care o putem
deduce indirect din pct. 7) al art. 6 din CPP unde prin cale ordinară de atac se are în vedere: cale
prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătorești care nu sunt irevocabile (recursul). Privitor la
definiția legală trebuie să facem o precizare – ea se referă exclusiv la recursul împotriva hotărârilor
instanțelor de apel. Este necesar de completat definiția normativă cu sintagma "cât și nedefinitive și
revocabile", ce s-ar referi la a doua formă a recursului ordinar recursul împotriva hotărârilor judecătorești
pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.
Recursul este o cale ordinară de atac ireverențioasă, comună cu efect devolutiv, extensiv, neagravării
situației în propriul recurs și suspensiv (în cazul recursului împotrin hotărârilor judecătorești pentru care
nu este prevăzută calea de atac apelul), destinată pentru a repara erorile de drept comise de către prima
instanță și/sau instanța de apel.

6.2. Trăsături. Funcționalitate

Se observă înesne că recursul penal este o cale de atac — adică este un mijloc legal prin care poate fi
provocată o amplificare a desfășurării procesului penal în vederea efectuării în anumite cazuri și condiții a
unui control judecătoresc asupra hotărârilor intervenite în acest proces. Căile de atac ordinare sunt
mijloacele prin care anumiți subiecți procesuali pot cere declanșarea unui control procesual asupra unei
hotărâri judecătorești pe care o consideră incorectă, în urma căreia instanța competentă efectuează această
activitate în condițiile legii, în scopul confirmării hotărârilor corecte sau al înlocuirii celorlalte cu hotărâri
legale și temeinice.
Recursul penal este o cale ordinară de atac, alături de apel, și deosebirea constantă dintre căile ordinare
de atac și căile extraordinare de atac este faptul că exercitarea căilor ordinare de atac are loc înainte ca
hotărârea atacată să fie intrat în puterea lucrului judecat, iar căile extraordinare de atac nu pot fi folosite
decât după ce hotărârea atacată a rămas definitivă și irevocabilă. Căile ordinare de atac fac parte, de
obicei, din ciclul obișnuit, normal al procesului penal, pe când cele extraordinare nu aparțin acestui ciclu,
fiind sustrase desfășurării normale, obișnuite, a procesului penal.
În dreptul procesual penal al Republicii Moldova singurele căi ordinare de atac sunt apelul și recursul
ordinar. Recursul, pe lângă faptul că este calificat ca cea mai ordinară cale de atac, este o cale de atac de
drept. La baza clasificării căilor de atac - de drept și de fapt - se situează natura chestiunilor asupra cărora
poartă controlul judiciar declanșat prin folosirea căii de atac. Unele căi de atac repun în discuție
integralitatea constatărilor făcute și a soluțiilor adoptate prin hotărârea atacată — atât a celor de fapt, cât
și a celor de drept, ceea ce înseamnă că au efect devolutiv total, pe când altele provoacă doar
reexaminarea chestiunilor de drept, având deci un efect devolutiv parțial. Dintre căile de atac, apelul este
întotdeauna o cale de atac atât de fapt, cât și de drept, efectul său devolutiv fiind, sub acest aspect, total.
Prin declararea apelului cauza este supusă unei noi judecăți în ansamblu în fapt și în drept. În ceea ce
privește recursul, în sistemul adoptat de legislația națională care cunoaște două căi de atac ordinare,
acestuia i se recunoaște un efect devolutiv parțial și anume limitat, în principiu404, numai la chestiunile
de drept (art. 335 din CPP din 1961, art. 427, 444 din CPP din 2003).
De menționat că uneori aplicarea corectă a legii este condiționată de cunoașterea exactă a aspectelor
esențiale ale situației de fapt. Deși cantonat la chestiunile de drept, controlul exercitat prin folosirea
instituției recursului nu poate să nu facă abstracție de felul în care situația de fapt, în coordonatele sale
esențiale, se reflectă în conținutul hotărârii atacate, ca premisă a modului în care s-a făcut aplicarea legii.
Pe de altă parte, nu poate fi omis faptul că în sistemele care admit două căi ordinare de atac (apelul și
recursul), unele hotărâri sunt supuse numai uneia dintre acestea, și anume recursului.
Căile de atac pot fi comune și speciale. Sunt comune acele căi de atac care pot fi folosite în toate cauzele
penale, iar speciale cele care pot fi exercitate, în mod limitat, numai în anumite cauze.
Dintre căile de atac ordinare cale comună este numai recursul din considerentul că apelul nu poate fi
folosit împotriva unora dintre hotărârile pronunțate de către judecătorii, precum nici împotriva celor
pronunțate în prima instanță de către curțile de apel și de Cunea Supremă de Justiție.
După consecințele care se pot aduce prin admiterea căilor de atac, acestea pot fi: reformarea; anularea;
retractarea. Exercitarea oricărei căi de atac se finalizează în uma controlului judecătoresc efectuat prin
pronunțarea unei soluții care constă în admiterea sau respingerea acesteia. Respingerea căii de atac
echivalează cu confirmarea hotărârii atacate și are loc atunci când calea de atac este tardivă ori
inadmisibilă sau când hotărârea supusă controlului judecătoresc se învederează a fi sub toate aspectele la
adăpost de critică. Admiterea căii de atac se concretizează în infirmarea hotărârii atacate care, după caz,
poate fi reformată, anulată sau retractată.
Recursul este o cale de atac ireverențioasă, întrucât se adresează unor instanțe judecătorești superioare
(curțile de apel, Curtea Supremă de Justiție).
În final vreau să reflectez asupra unei caracteristici, întâlnite în literatura de specialitate406, proprie
recursului, ca o cale de atac ușor accesibilă pentru cei implicați în proces. Consider că, în reglementarea
actuală a recursului ordinar penal în C.proc.pen., sub aspectul recursului împotriva hotărârilor instanțelor
de apel, această trăsătură a căzut în desuetudine din considerentul existenței procedurii de admisibilitate
în principiu a recursului ordinar care se aplică și recursului în anulare. Prin caracterele sale recursul
ordinar are trăsături multiple comune cu recursul extraordinar — vezi identitatea majorității temeiurilor,
actelor procedurale preparatorii și procedurii de admisibilitate a recursului, soluționarea identică a
recursurilor. Această majoră identitate dintre recursul împotriva hotărârilor instanțelor de apel și recursul
extraordinar ne duce cu gândul la actualitatea naturii juridice a recursului împotriva hotărârilor instanțelor
de apel ca cale ordinară de atac. În lumina celor expuse conchidem că există multiple trăsături comune ce
uneori merg până la identitate a recursului împotriva hotărârilor instanțelor de apel cu recursul în anulare.
Instituția recursului are ca scop atingerea a două obiective: judiciar politic și judiciar practic. Obiectivul
judiciar politic constă în controlul activității instanțelor judecătorești locale și asigurarea aplicării
uniforme a legilor, obiectivul judiciar practic constă în soluționarea justă a cauzelor penale. Obiectivul
prim asigură instanței de recurs importanța și caracterul activității sale ca organ suprem al justiției penale,
însăși activitatea de recurs devine activitate în interesul comun al legii. Obiectivul Secund introduce
directivele instanței de recurs în sistemul directivelor judecătorești.
Procedura recursului este o formă de verificare a legalității și temeiniciei în baza materialelor prezente
în dosar și prezentate suplimentar, de identificare a lacunelor în activitatea organelor de urmărire penală și
a instanțelor de judecată, ceca ce permite cât mai urgent repararea greșelilor depistate în activitatea
instanțelor de judecată și a organelor de unnărire penală în vederea asigurării realizării scopului
procesului penal. Instanța de recurs are obligația de a soluționa probleme carc stau în fața aceqtei faze a
procesului penal identificarea și corectarea încălcărilor reglementărilor legale procesual penale și material
penale efectuate de către instanța anterioară. Instanța de recurs, concomitent, asigură apărarea drepturilor
cetățenilor, contribuie la întărirea legalității în activitatea organelor de urmărire penală și a instanțelor de
judecată, preîntâmpină executarea hotărârilor ilegale, asigură interpretarea corectă și unilaterală a legii de
către instanțele de judecată inferioare. Astfel, scopurile realizate de instanța de recurs rezultă din scopul
care stă în fața procesului penal .
Scopurile recursului ordinar sunt formulate prin sesizarea unor momente importante cum ar fi:
prevenirea intrării în vigoare a hotărârilor ilegale, rapida înlăturare a erorilor judiciare, ridicarea calității
activității instanțelor de judecată inferioare și direcționarea practicii judiciare în concordanță strictă cu
reglementările legale.
Bibliografie:

1. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.94, M.O. al RM nr.1 din 12.08.1994;


2. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova (nr. 1107-XV din 6 iunie 2002) M.O. al R.M. nr.
82-86 din 22.06.2002;
3. Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu. Art.1-511/aut. : Aurel Băeşu,; coord.: Mihai
Buruiană,…- Chişinău.: Î.S.F.E.-P. Tipografia Centrală, Vol. I.-2006
4. Drept processual penal, I. DOLEA, D. ROMAN, I. SEDLEȚCHI, T. VIZDOAGĂ, V. ROTARU,
A. CERBU, S. RUSU, Chișinău 2009, Cartea jurudică