Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PLANUL CURSULUI
II. APELUL
Evoluţia istorică a sistemului căilor legale de atac a parcus mai multe etape
semnificative pentru transformările socio-politice în diferite etape.
La început regula rei iudicata pro veritate accipitur (lucru judecat se consideră
adevărat) a impus sentinţe cu valoare de adevăr absolut, concepţia despre justiţie având la
bază o gândire profund religioasă; în această perioada existenţa unor remedii procesuale
pentru desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti nici nu putea fi concepută, justiţia fiind
considerată o expresie a divinităţii.
Laicizarea justiţiei a creat posibilitatea acceptării unor remedii împotriva
hotărârilor judecătoreşti netemeinice şi nelegale; la început acestea se înfăţişau mai
degrabă ca veritabile acţiuni în anulare, pentru că nu presupuneau ierarhizarea instanţelor
judecătoreşti, dar, procedurile romane târzii crează organe distincte de jurisdicţie,
presupunând o ierarhizare, cu consecinţe favorabile asupra modului de reglementare a
căilor de atac.
La români, în perioada de trecere spre feudalism, precum şi în epoca medievală,
dreptul s-a confruntat în ceea ce priveşte stabilitatea hotărârilor şi valoarea lor de adevăr,
mai degrabă cu un fenomen contrar, existând posibilitatea anulării unei hotărâri
pronunţate sub o domnie anterioară decătre noul domnitor. Pe măsura înaintării în timp şi
apropierii de epoca modernă această posibilitate a fost limitată până la dispariţie, au fost
create organe speciale pentru exercitarea funcţiilor judecătoreşti şi, după realizarea
separaţiei puterilor, s-a creat, în cele din urmă, începând cu Regulamentele Organice
(1831, 1832) un sistem de organe ierarhizate cu atribuţii de control, care a dobândit o
formă stabilă şi modernă, mai ales în perioada reformatoare a domniei Lui Cuza.
Fără îndoială, controlul hotârârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă apare
ca o necesitate din cele mai vechi timpuri. Pentru aceasta, în decursul anilor s-a organizat
în toate ţările un sistem legal al căilor de atac, permiţându- se în anumite condiţii şi
desfiinţarea hotărârilor irevocabile.
În dreptul procesual civil român Codul din 1865 şi Legea de Organizare a Înaltei
Curţii de Casaţie au consacrat un sistem al căilor de atac care cuprindea două căi ordinare
(opoziţia şi apelul) şi patru căi exraordinare(recursul, revizuirea, contestaţia şi acţiunea
recursorie)
Legea din 1929 pentru accelerarea judecţii a redus câmpul de aplicare al opoziţiei,
iar Legea din 1943 a desfiinţat această cale de atac.
În periada 1948-1952 sistemul căilor de atac din legislaţia noastră procesuală a
suferit modificări substanţiale: recursul a fost reglementat ca o cale ordinară de atac;
dispoziţiile privind apelul, recursul în interesul legii şi recursul în anulare au fost
abrogate; alături de revizuire au fost introduse în Cod două căi extraordinare de atac –
contestaţia în anulare şi cererea de îndreptare, care s-au numit ulterior recurs în
supraveghere şi recurs extraordinar.
Prin Legea 59/1993 sistemul căilor de atac a fost din nou modificat, încercându-se
revenirea la sistemul anterior. În categoria căilor ordinare de atac a fost inclus şi recursul
(critica: condiţii, motive, nu e suspensiv de executare; de regulă vizează numai
nelegalitatea, deci nu provoacă un control complet al hotărârii).
Acte normative de dată recentă: O.G. nr. 138/2000 (aprobată prin Lg. 32/2001)şi
O.G. nr.59/2001 au adus modificări semnificative şi novatoare sistemului legal al căilor
de atac: recursul a fost calificat, în mod firesc, drept o cale extraordinară de atac; la
judecata în apel a fost limitată în mod substanţial posibilitatea reluării ciclului
jurisidiţional după anularea primei hotărâri; a fost suprimat motivul de recurs care viza
netemeinicia hotărârii atacate; s-a introdus un nou aliniat la recursul în anulare etc
(explică, dă câteva exemple pe text).
O caracteristică comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează,
de regulă, instanţelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar
eficient asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorii de la instanţele
inferioare. Numai în anumite circumstanţe excepţionale se poate reveni asupra soluţiei de
către aceeaşi instanţă care a pronunţat hotărârea atacată, prin intermediul căilor de
retractare (ex). De aceea, în doctrină se afirmă că în dreptul modern controlul judiciar se
întemeiază pe principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti.
Justificarea căilor de atac se relevă astfel sub mai multe aspecte:
- judecata în căile de atac reprezintă controlul exercitat de instanţele competente
asupra unei judecăţi precedente, despre care se pretinde că nu şi-a atins finalitatea;
- judecata în căile de atac se justifică şi pe considerentul că nu toate elementele cauzei
se cunosc întotdeauna la prima instanţă; ele se pot descoperi mai târziu, după ce
prima judecată a fost finalizată;
- prin intermediul căilor de atac se realizează şi funcţia de îndrumare a instanţelor
superioare faţă de cele inferioare. Art. 315 C. proc.civ. dispune că.” În caz de casare,
hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii
pentru judecătorii fondului”.
Existenţa căilor legale de atac constituie pentru părţi o garnaţie a respectării drepturilor
lor fundamentale şi le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori
judiciare. Pe de altă parte, instituirea căilor legale de atac este de natură să garanteze şi
calitatea actului de justiţie, judecătorii fiind obligaţi să-şi respecte îndatoririle lor,
îndeosebi acelea privitoare la imparţialitate şi cunoaşterea temeinică a legilor: atât a celor
de drept material, cât şi a celor de procedură.
Aşa cum am arătat încă din cursurile introductive, în sistemul nostru judiciar
instanţele judecătoreşti exercită un control de legalitate şi temeinicie nu numai asupra
hotărârilor judecătoreşti, ci şi asupra unor hotărâri pronunţate de alte organe cu activitate
jurisdicţională şi uneori chiar asupra unor acte administrative obişnuite, fără caracter
jurisdicţional. Faţă de această împrejurare, în doctrină s-a ridicat problema dacă situaţiile
de control a unor hotărâri pronunţarte de organe din afara sistemului judiciar se
încadrează în sfera controlului judiciar.
Pentru a oferi un răspuns corect trebuie să definim noţiunea de control judiciar.
Astfel, controlul judiciar este considerat a fi dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul
unui sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica , în condiţiile şi cu
procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele
judecătoreşti inferioare lor şi de a casa acele hotărâri ce sunt greşite sau de a le
confirma pe cele ce sunt legale şi temeinice.
De multe ori însă, instituţia este folosită într-un sens mai larg, incluzând şi
situaţiile în care controlul vizează hotărârile organelor din afara sistemului judicar sau
acte administrative obişnuite. Pentru a se evita aceste confuzii, doctrina de dată recentă
propune limitarea sensului noţiunii de control judiciar la definiţia dată mai sus – controlul
exercitat în interiorul sistemului judicar de către instanţele superioare asupra hotărârilor
pronunţatre de către instanţele inferioare; şi definirea unei instituţii procesuale distincte –
controlul judecătoresc.
Controlul judecătoresc este definit ca fiind controlul ce se exercită de către
instanţele judecătoreşti asupra hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă ori
asupra unor acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul
instanţelor judecătoreşti.
Prin urmare, deşi cele două noţiuni se aseamănă prin însăşi finalitatea lor – realizarea
controlului de către instanţele judecătoreşti după o procedură prestabilită de lege, ele
rămân noţiuni distincte, putând evidenţia diferenţe semnifictative:
- Prin controlul judiciar se controlează hotărâri judecătoreşti (acesta are, deci, un
caracter omogen), în timp ce pe calea controlului judecătoresc se exercită controlul
asupra unor acte ce emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judicar (ex:
procesele-verbale de contravenţie – numeroase organe)(control eterogen).
- Controlul judicar se declanşează prin intermediul căilor legale de atac : apel, recurs,
recurs în anulare, în schimb controlul judecătoresc se declanşează prin mijloace
procedurale specifice, spre exemplu: contestaţia, plângerea. Controlul judecătoresc
pe cale de acţiune se realizează de judecătorii, tribunale şi curţi de apel. În unele
situaţii, controlul judecătoresc se poate declanşa şi pe calea recursului, în cazurile
prevăzute de art.4 din Lg.29/1990, când se atacă în faţa secţiei de contencios
administrativ acte administrative jurisdicţionale, după epuizarea căilor administrativ-
jurisdicţionale.
Mijlocul procedural al acţiunii poate fi folosit nu numai în materia contenciosului
administrativ, ci şi în alte cazuri determeniate de lege. Spre exemplu, art.100 alin.1 Lg.
36/1995 reglementează acţiunea în anularea actelor notariale; art.364 C. proc. civ.
reglementează acţiunea în anularea hotărârii arbitrale.
(Ex: - control realizat de judecătorie , se pronunţă o hotărâre în ultimă instanţă,
susceptibilă de recurs
- control realizat de către judecătorie care pronunţă o hotărâre nedefinitivă
- control realizat de tribunal sau de curtea de apel ca instanţe de fond, hotărârile fiind
susceptibile numai de recurs: contencios-administrastiv
- control exercitat exclusiv de Tribunalul Municipiului Bucureşti pe calea recursului:
art.56 Lg.64/1994 în materie de invenţii; art.25 dinLg.129/1992 în materia modelelor
şi desenelor industriale
- control exercitate de Curtea Supremă de Justiţie, prin intermediul recursului)
I.3. Clasificarea căilor legale de atac
În doctrină au fost folosite mai multe criterii pentru clasificarea căilor legale de atac. Le
vom preciza în continuare pe cele mai semnificative.
1. După condiţiile de exercitare a căilor de atac acestea se împart în căi
ordinare şi căi extraordinare de atac.
Căile ordinare de atac – sunt acelea care pot fi exercitate de către oricare din
părţi şi pentru orice motiv (titlul IV, cartea aII-a apelul, singura cale ordinară de atac în
legislaţia noastră procesual civilă); nu este necesar ca un text să prevadă expres
posibilitatea utilizării căii de atac respective, dar dacă se doreşte suprimarea acesteia,
trebuie să existe o dispoziţie legală expresă în acest sens (ex. art.282¹)
Căile extraordinare de atac – sunt acelea care pot fi exercitate numai în
condiţiile şi pentru motivele strict determinate de lege (titlul V, cartea a II-a): recursul,
contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii şi recursul în anulare.
Punctul de legătură între căile exraordinare de atac îl reprezintă condiţiile
restrictive în care ele pot fi exercitate (în principal aceste condiţii restrictive se referă la
motivele pentru care aceste căi pot fi exercitate – ex: revizuirea, citeşte , art. 322; se mai
pot referi la persoanele care le pot exercita: recursul în anulare: 330, instanţele
competente a le soluţiona – recursul în interesul legii: 329).
Recursul în interesul legii oferă însă o notă particulară faţă de celelalte căi
extraordinare de atac pentru că exercitarea sa nu este limitată la anumite motive, doar
dacă anumite chestiuni de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor
judecătoreşti. O parte a doctrinei consideră că această cale de atac nu ar trebui inclusă în
categoria căilor extraordinare de atac, ci într-o categorie distinctă, pentru că ea nu are
efecte utile pentru părţi, ci are doar rolul de a asigura o practică unitară(art.329 alin. ult.).
Importanţa practică a acestei clasificări vizează următoarele aspecte:
- executarea silită a hotărârii care se atacă este suspendată de drept pe durata
termenului în care poate fi exercitată calea de atac ordinară, precum şi pe timpul
judecării acesteia, în vreme ce exercitarea căilor extraordinare de atac nu are acest
efect; în unele cazuri legea prevede posibilitatea suspendării, la cererea părţii
interesate(art. 300, 319¹);
- cât timp este deschisă calea de atac ordinară nu se poate recurge la o cale
extraordinară de atac, în principiu însă, căile de atac extraordinare se pot folosi
concomitent (– ex: contestaţia în anulare şi revizuirea, explică: motive diferite);
- în unele situaţii, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă, dacă partea
interesată putea să invoce motivul respectiv prin intemediul căii ordinare de atac, dar
nu a făcut-o (ex: dacă a expirat terenul de apel, hotărârea devine nu numai definitivă,
dar şi irevocabilă, astfel încât ea nu va mai putea fi atacată cu recurs – art.377;
nelegalitatea procedurii de citare pentru ziua când s-a judecat pricina şi necompetenţa
instanţei nu pot fi invocate direct pe calea contestaţiei în anulare, partea interesată
fiind obligată să valorifice aceste motive anterior prin intermediul apelului şi al
recursului - 317).
2. După instanţa competentă a se pronunţa asupra căilor de atac acestea se
împart în căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare.
Căile de atac de reformare – sunt considerate acelea care se soluţionează de
către o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea: apelul, recursul, recursul în
anulare.
Căile de retractare – sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea
atacată: contestaţia în anulare şi revizuirea.
Deşi aparent nu ar fi normal ca aceeaşi instanţă să judece şi calea de atac
exercitată împotriva propriei hotărâri, trebuie precizat că prin căile de atac de retractare se
invocă împrejurări limitativ prevăzute de lege care nu au fost avute în vedere la
pronunţarea hotărârii atacate (ex.). astfel încât, instanţa nu îşi controlează propria
hotărâre, ci judecă uneloe aspecte noi.
3. După întinderea atribuţiilor instanţei competente să se pronunţe asupra căilor de
atac există:
Căi de atac devolutive – acelea care pot reedita judecata în fond, fără restricţii în
privinţa administrării probelor. Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-a
solicitat prin acţiune şi în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac (detalii la apel).
Singura cale de atac devolutivă în dreptul nostru procesual civil este apelul. El permite o
nouă rejudecare a pricinii atât sub aspectul problemelor de fapt, cât şi asupra dezlegării
date problemelor de drept. În condiţiile art.304¹ şi recursul are un caracter devolutiv
(citeşte, nuanţează - procedura rămâne cea de la recurs, numai înscrisuri).
Căi de atac nedevolutive – nu presupun o rejudecare a fondului pricinii.
Referitor la acestea, caracterul nedevolutiv se raportează la calea de atac propriu-
zisă, iar nu la rejudecarea pricinii ca efect al admiterii căii de atac respective (ex:
admiterea recursului poate conduce la casarea hotărârii – art.312 al.2,3 şi implică, în
continuare, rejudecarea fondului; admiterea unei cereri de revizuire pentru majoritatea
motivelor din art.322 conduce la rejudecarea fondului; la fel admiterea unei contestaţii în
anulare duce la anularea hotărârii atacate şi la rejudecarea fondului).
După sfera persoanelor care au dreptul să exercite o anumită cale da atac:
Căi de atac comune – când acest drept aparţine părţilor de la judecata în primă
instanţă sau procurorului;
Căi de atac speciale – dreptul este recunoscut numai unui anumit subiect de
drept. Au acest caracter recursul în interesul legii şi recursul în anulare care pot fi
exercitate numai de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă
de Justiţie.
5. În funcţie de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra
posibilităţii de punere imediată în executare a hotărârii:
Căi de atac suspensive - declararea căii de atac suspendă de drept posibilitatea
executării silite a hotărârii. În sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfăţişează ca
o cale suspensivă de executare.
Căi de atac nesuspensive de executare- declararea căii de atac nu suspendă de
drept executarea. Astfel de căi de atac sunt recursul, recursul în anulare, contestaţia în
anulare şi revizuirea. Prin excepţie de la această regulă , în situaţiile prevăzute de art. 300
alin.1, recursul este suspensiv de executare (citeşte). Instanţa poate dispune motivat, în
general cu obligaţia pentru partea care a cerut-o de acordare a unei cauţiuni, suspendarea
executării silite şi în alte cazuri decât cele arătate anterior.
I.4. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de
atac
Dreptul de a exercita o cale de atac este unic şi se epuizează prin chiar exerciţiul
lui. Partea interesată nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiaşi
hotărâri, deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac. În caz contrar,
partea interesată sau instanţa din oficiu poate invoca excepţia puterii de lucru judecat spre
a anihila calea de atac inadmisibilă.
Unicitatea căilor de atac vizează numai apelul şi recursul nu şi celelalte căi de
atac. Celelalte căi extraordinare de atac pot fi exercitate în mod repetat dacă se invocă
motive diferite şi pentru fiecare cererea partea era în termenul pentru exercitarea căii de
atac (nu intervenise decăderea). Spre exemplu, o cerere de revizuire poate fi introdusă în
cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică, o alta în
situaţia în care un martor a cărui declaraţie a fost reţinută de judecător în apreciere a fost
condamnat pentru mărtirie mincinoasă, o a treia cerere în cazul în care un judecător sau
un expert a fost condamnat pentru o infracţiune în legătură cu pricina etc. În schimb,
contestaţia în anulare poate fi exercitată în mod repetat numai pentru motive care nu au
existat la data introducerii primei contestaţii –art.321.
II. APELUL
II.1. Noţiunea şi importanţa apelului
Apelul este o cale de atac prin intermediul căreia părţile sau procurorul pot
solicita unei instanţe superioare reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Apelul este tratat în Cartea a II-a a Codului de procedură civilă, titlul IV,
articolele 282 – 298 ca o cale ordinară de atac devolutivă, comună, de reformare şi
suspensivă de executare.
Ţinând cont că activitatea de jurisdicţie presupune implicarea activă a unor
persoane, chiar judecători fiind, posibilitatea strecurării unor erori de interpretare, de
stabilire a faptelor sau de aplicare corectă a legii este inerentă actului de justiţie.
Este firesc, aşadar, să existe o cale de atac care să ofere părţilor posibilitatea de a
declanşa controlul judiciar asupra unor sentinţe afectate de greşeli de judecată.
Soluţionarea cauzei de către o instanţă superioară oferă garanţii pentru
pronunţarea unei soluţii corespunzătoare. Este adevărat că şi instanţa superioară poate
greşi, dar, ţinând cont că în general, în completul de judecată intră doi (şi un judecător)
judecători, cu au mai multă experienţă profesională, de regulă, şi atent selectaţi, apelul
este şi trebuie să reprezinte un remediu pentru corectarea greşelilor de judecată.
Inexistenţa unei căi ordinare de atac care să permită efectuarea unui control
judiciar complet poate face ca adeseori să treacă în puterea lucrului judecat hotărâri
greşite, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, erorile instanţei de apel pot fi la rândul lor remediate de cele mai
multe ori prin intermediul recursului sau prin exercitarea celorlalte căi extraordinare de
atac.
Apelul este o cale de atac care menirea de a pune în valoare principiul dublului
grad de jurisdicţie. Potrivit acestui principiu, universal acceptat, orice litigiu poate trece
după o primă judecată în faţa unei instanţe superioare spre a fi rejudecat într-o nouă fază
procesuală care ar putea fi considerată continuarea aceluiaşi proces (nuanţează principiul
triplului grad de jurisdicţie - explicaţie).
Calea procedurală a apelului, ca şi orice altă cale de atac, reprezintă şi exerciţiul unui
drept procesual important. Cu toate acestea, mai ales prin modificări de dată recentă, în
numeroase situaţii apelul a fost suprimat, din diverse raţiuni printre care două mai
importante:
• caracterul redus al interesului litigios (art.282¹);
• necesitatea de a soluţiona cu celeritate procesul (art.7208)
(altele: ex. alin.2 art.2821 – controlul judecătoresc, a mai existat un control)
Art. 282 determină în mod explicit hotărârile care pot fi atacate cu apel: „-”, textul
determină atât obiectul apelului, cât şi instanţa competentă să se pronunţe asupra căii de
atac.
Textul enunţă principiul potrivit cu care toate hotărârile pronunţate în primă
instanţă de judecătorii şi tribunale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel (indiferent
dacă prin ele se soluţionează sau nu fondul cauzei: indiferent dacă hotărârea atacată a fost
sau nu pusă în executare –situaţia nu este posibilă decât în cazul hotărârilor executorii de
drept –ex.: O.P. sau acelor date cu executare vremelnică –ex. art. 279 –altfel apelul este
suspensiv de executare; obiectul este limitat la hotărârile date în primă instanţă -explică).
Uneori, legea declară în mod expres neapelabile anumite categorii de hotărâri: art.
247 alin. 4, 246, 273 sau arată deschisă direct calea de atac a recursului, ceea ce exclude
implicit apelul: ex. art. 22, 253 alin.2 ori sustrage hotărârea oricărui control: art. 40 alin.
4.
Aria hotărârilor susceptibile de apel a fost mult restrânsă în urma modificărilor
aduse Codului de procedură civilă (vezi mai sus).
Pornind de la sensul extins al noţiunii de hotărâre (art. 255) observăm că există
posibilitatea atacării cu apel şi a unor categorii de încheieri. Astfel, potrivit art. 282
alin.2, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul,
în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii –art.268 (explică întreruperea,
diferenţe faţă de suspendare –legea de procedură nu o reglementează; judecata reâncepe,
nu este continuată: ex.: se invocă nelegala compunere a completului şi excepţia este
respinsă, în această situaţie încheierea ar putea fi atacată separat cu apel sau recurs).
Regula înscrisă în art. 282 alin.2 nu distinge după cum încheierile sunt
preparatorii sau interlocutorii, instituind prezumţia că: „apelul făcut împotriva hotărârii se
socoteşte făcut şi împotriva încheierii premergătoare” (alin.3). Bineînţeles, dacă hotărârea
finală este inapelabilă, acelaşi caracter îl vor avea şi încheierile premergătoare.
Există însă şi situaţii în care legea prevede în mod expres posibilitatea atacării
separate cu apel a încheierii –art. 6736 şi 673.
Deoarece hotărârea pronunţată produce efecte numai faţă de părţile între care s-a
purtat judecata, de regulă, numai ele pot fi subiecte al apelului.
Faţă de terţi, hotărârea nu poate produce nici un efect. Cu toate acestea, în
anumite condiţii, apelul poate fi exercitat şi de către alte persoane care pot justifica un
interes, precum şi de procuror.
Părţile
A. Subiectele principale şi indispensabile ale apelului sunt părţile între care s-a
declanşat litigiul în faţa instanţei de judecată.
Pentru a declara apel este suficient ca partea să se declare nemulţumită de
hotărârea pronunţată de către instanţa de fond. Oricare dintre părţile iniţiale se poate afla
într-o asemenea situaţie, atât reclamantul cât şi pârâtul. Partea care declară apel va purta
denumirea de apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat; dacă ambele părţi declară
apel, ele vor dobândi calităţi duble, respectiv atât de apelant cât şi de intimat.
Partea care declară apel trebuie să justifice şi un interes în exercitarea acestei căi
de atac (vezi cursul referitoe la condiţiile pentru a fi parte în proces, exemple: partea care
a avut câştig de cauză în faţa primei instanţe nu justifică interesul de exercitare a căii de
atac, alte ex.).
Recentele modificări aduse instituţiei apelului pun în discuţie câteva concepte
noi, referitoare la formele apelului. Astfel, alături de apelul principal a fost reintrodus în
cod şi apelul incident. (instituţie care a existat în legislaţia noastră antebelică şi care are
ca finalitate menţinerea unui echilibru în situaţia juridică a părţilor.)
Potrivit aart. 293 alin.1 :” intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului
de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă
la schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de
înfăţişare”.
Apelul incident are finalitatea de a împiedica introducerea apelurilor în scop de
şicană, oferindu-i intimatului posibilitatea de a solicita şi el reformarea hotărârii
atacate(ex. – utilitatea instituţiei, mai ales atunci când hotărârea primei instanţe nu are o
soluţie unitară: mai multe capete de cerere, unele admise, altele respinse, părţi cu poziţie
procesuală dublă etc.).
Aderarea le apel poate fi făcută valabil numai până la prima zi de înfăţişare în
apel, indiferent dacă cererea este formulată înăuntrul termenului de apel sau după
expirarea acestuia. Momentul introducerii cereri produce însă efecte diferite în situaţia în
care apelantul principal îşi retrage apelul.” Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau
dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică
cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea
s-a făcut înăuntrul termenului de apel ea se consideră apel principal”(art.293 alin2).
Expresia aderarea la apel este evident improprie; din această formulare ar rezulta
că intimatul “ vine în sprijinul apelului formulat de partea potrivnică”; este adevărat că şi
el, ca şi apelantul principal, tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, dar din
perspectiva propriului interes, cu siguranţă diferit de cel al părţii potrivnice.O formulare
adecvată, preluată din dreptul francez, ar fi cea de apel incident. Pe de altă parte, alături
de alţi autori şi noi credem că formularea” chiar după împlinirea terenului de apel”
conduce, alături de teza ultimă a art.293 alin.2, la ideea că aderarea la apel se poate face
şi în interiorul termenului pentru declararea apelului, deşi acelaşi text ne menţionează că
în această situaţie nu mai suntem în faţa unui apel incident, ci în faţa unui apel principal
(explică).
B. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparţine şi terţilor introduşi în
proces sau care au intervenit în proces din proprie iniţiativă (de amintit pe scurt).O
situaţie particulară are intervenientul în interesul uneia din părţi – art.56 (de amintit).
În cazul coparticipării procesuale, apelul poate fi declarat de către oricare dintre
coparticipanţi, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul juridic al
litisconsorţiului este dominat de principiul independenţei procesuale. Situaţia este diferită
în cazul coparticipării procesuale obligatorii, împrejurare în care efectele apelului, dacă
sunt favorabile, se extind şi asupra celorlalţi (avantajul sigur, aprecierea finalităţii
actului).
Potrivit însă art. 293¹: “ ..-“Aşadar, acest drept este acordat intimatului numai
dacă apelul principal ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice
din proces (Reclamant – apelant; pârât – intimat; intimat – pârăt – declară apel împotriva
chematului în garanţie; dacă, de exemplu, reclamantul a introdus o cerere în pretenţii
împotriva a doi pârâţi, pretinzând că aceştia au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii, iar prima instanţă admite cererea faşă de un pârât, respingând-o faşă de
celălalt, pârâtul care a căzut în pretenţii susşinând că nu el a săvârşit fapta ilicită, ci
celălalt pârât, sau că au săvârşit-ă împreună, declară apel împotriva reclamantului cât şi a
celuilalt pârât. În acest caz, intimatul reclamant nu ar avea interes să formuleze un apel
incident, dar ar avea interes să introducă apel împotriva intimatului pârât, pentru ca acesta
din urmă să fie obligat să-I plătească suma cerută prin cererea de chemare în judecată, în
eventualitatea admiterii apelului principal).
C. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut şi altor
persoane sau organe care au legitimare procesuală în baza legii, respectiv care nu invocă
drepturi proprii în justiţie: autoritatea tutelară, procurorul etc (situaţie particulară –
avocatul – art. 69 alin1).
Apelul nu poate fi exercitat însă în acele cazuri în care partea a renunţat expres la
această cale de atac (discută în acest sens şi despre achiesarea expresă la hotărâre – efect
mai larg – renunţare la orice cale de atac)
Terţele persoane
Cererea de apel produce anumite efecte, dintre care unele sunt specifice:
Efectul devolutiv este cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului, constând
într-o veritabilă reânnoire, reeditare a judecăţii.
În dreptul modern se admite că apelul are caracter deplin, adică poartă asupra tuturor
împrejurărilor de fapt şi de drept ale judecăţii. Aceasta înseamnă că prin intermediul
apelului se devoluează în faţa judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul
de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin.
Regula nu are însă un caracter absolut, ci implică limitări semnificative. Această
limitare este exprimată prin două adagii elocvente în această privinţă:
1.Tantum devolutum quantum apellantum – exigenţă a principiului disponibilităţii
procesuale; instanţa este limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate
în cererea de apel.
Hotărârea primei instanţe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluţiile
date unor caprete de cerere, ori numai referitor la anumite părţi din proces. Dacă
hotărârea a fost atacată numai parţial ceea ce nu a fost supus apelului trece în puterea
lucrului judecat, iar instanţa nu poate modofoca acele aspecte sau afecta părţile care nu au
făcut apel.Regula însă nu-şi găseşte aplicarea:
- când prin cererea de apel se tinde la anularea în întregime a hotărârii sau atunci când
obiectul litigiului este indivizibil;
- când apelul nu se limitează la anumite capete de cerere
Este de reţinut că, potrivit art.292 apelantul se poate folosi şi de motivele invocate în
faţa primei instanţe (explică). Având în vedere principiul potrivit căruia devoluţiunea
este integrală, trebuie admis totuşi că acesta este incident ori de căte ori nu rezultă o
limitare expresă.
2.Tantum devolutum quantum iudicatum – efectele apelului nu se pot răsfrânge decât
numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă. Prin intermediul apelului nu
se poate, deci, lărgi cadrul procesual.
Astfel, potrivit art.294 alin.1şi2:”…”.
a. inadmisibilitatea schimbării în apel a calităţii părţilor: noţiunea de calitate nu
este folosită aici în sens procesual, ci, mai degrabă, în sens material civil; de pildă,
reclamantul care a revendicat imobilul în calitate de moştenitor nu-şi va putea modifica
această calitate susţinând că a dobândit bunul în calitate de cumpărător (ex.2 – la
procesul de ieşire din indiviziune partea care a figurat ca moştenitoare nu poate apărea
acum ca străină de succesiune ca urmare a renunţării la moştenire; garantul la prima
instanţă nu poate apărea în apel ca debitor direct etc.).
b. obiectul cererii evocă pretenţia dedusă în justiţie; legea nu îngăduie în nici un
mod schimbarea pretenţiilor formulate în faţa primei instanţe (termene clare chiar la
judecata în fond – art132).
c. este inadmisibilă schimbarea cauzei debendi în apel, temeiul juridic al acţiunii
(exemplu). Ar fi vorba, per a contrario, de o judecată nouă, părţile fiind private de
principiul dublului grad de jurisdicţie (când s-a cerut anularea unui act ca simuzlat în
apel nu se poate cere anulareas lui pentru ingeratitudine; nulitatea actului pentru vicii de
formă nu poate fin înlocuită în apel cu nulitatea pentru vicii de consimţământ- acestea
sunt noi temeiuri juridice).
d. inadmisibilitatea cererilor noi în instanţa de apel – Trebuie precizat mai întâi
conceptul de cerere, ţinând cont că termenul sugerează orice petiţie prin care se
formulează o pretenţie, rezolvarea unui incident procedural, amânarea, suspendarea
judecăţii, protejarea unui interes etc. Interpretarea pe care trebuie să o dăm textului
art.294 este însă una restrictivă – acele cereri prin care se urmăreşte valorificarea unor
pretenţii direct în faţa instanţei de apel, cu excluderea primului grad de jurisdicţie (toate
actele de procedură care au natura unor cereri de chemare în judecată, în sens larg -
explică).(Observaţii: micşorarea obiectului cererii în apel nu reprezintă o schimbare a
acestuia, ; n-ar fi compatibilă cu judecata în apel mărirea câtimii obiectului cererii)
Cu acest înţeles constituie cereri noi: intervenţia principală, cererea
reconvenţională, cererea de chemare în garanţie, cererea de chemare în judecată a altei
persoane etc (excepţii: art.50 alin3 – intervenţia principală cu acordul părţilor se poate
face direct în apel; nu sunt însă considerate cereri noi nici: cererea pentru a se obţine
contravaloarea unui obiect determinat atunci când obiectul nu mai poarte fi dat în natură,
retractul litigios întrucât el este doar un mijloc de apărare, cererea făcută în apel pentru
prima dată de a se aduce un bun la masa succesorală,datorită obiectului specific al
partajului – explică,
Art.294 alin2: “ excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace nu sunt
considerate cereri noi”:
- deşi nu se distinge, excepţiile de procedură pot fi valorificate în apel ţinându-se cont
de regimul lor juridic (numai cele absolute sau cele relative, dar numai dacă au fost
invocate in limine litis în faţa instanţei de fond, iar aceasta le-a respins; mai pot fi
invocate excepţiile relative care vizează însăşi hotărârea atacată, întrucât asemenea
neregularităţi procedurale nu puteau fi invocate în faţa instanţei de fond).
- nici mijloacele de apărare nu sunt considerate cereri noi, fie că sunt apărări de fond
sau de procedură (vezi curs IV – exemle de apărări de fond: acordarea unui termen
de graţie, beneficiul de discuţiune, dreptul de retenţie, dreptul de servitute de trecere,
compensaţia legală). Cu toate acestea, trebuie analizată cu stricteţe natura juridică a
mijlocului de aparare; prin intermediul său nu se poate tinde la valorificarea unor
pretenţii faţă de partea adversă sau faţă de un terţ.
Tot în legătură cu efectul devolutiv al apelului trebuie menţionate şi excepţiile
conţinute în art.294 alin2. Potrivt acestui text:”…”.
Observaţii: numai compensaţia legală este admisibilă nu şi cea judiciară
Derogări speciale: art.50 alin.2 şi 51 – intervenţia principală şi intervwenţia
acdesorie; art.609 – cererea reconvenţională a pârâtului la divorţ, când motivele
despărţeniei s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă.
Potrivit art.288 alin2: “ Apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub
sancţiunea nulităţii” – trimitrea rapidă a dosarului la instanţa competentă; necesitatea
soluţionării împreună a apelurilor în situaţia în care apelurile ar fi ecercitate de părţi la
intervale diferite de timp;
- sancţiunea – nulitatea expresă – art.105 alin.2
- după depunerea cererii, preşedintele instanţei de fond va înainta dosarul instanţei
competente, împreună cu apelurile făcute numai după împlinirea termenului de apel
pentru toate părţile;
- dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea hotărârii primei instanţe (în situaţiile în care
apelul nu este suspensiv de executare), apelul va fi trimis de îndată instanţei
competente.
4.3. Întâmpinarea
- art.255 – decizie;
- art. art.296-297:
1. soluţiile pe fondul cererii de apel: admitere. Respingere, admitere în parte: “ instanţa
de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”:
a. respingerea- motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate; soluţia
determină definitivarea sentinţei date de prima instanţă( Ex:admite…menţine);
b. admiterea sau admiterea în parte- conduce la modificarea sau desfiinţarrea hotărârii
atacate – art.297alin.1: “…”; art.297 alin2 – discută fiecare situaţie în parte;
- regula: rejudecarea după anulare; excepţia: trimitere – necompetenţă (implicaţii);
- caracterul hotărârii date în apel: definitivă; rejudecarea după trimitere – nedefinitivă;
când instanţa de apel se consideră ea însăşi competentă, decizia de admitere a
apelului este definitivă; dar hotărârea dată în rejudecare este nedefinitivă(explică pe
larg);