Drept constituțional și

instituții politice
Teoria generală a dreptului constituțional.
Drepturi și libertă ți

Conf.univ.dr. Marieta SAFTA

 Controlul constituţionalităţii legilor

Noţiunea de control de constituţionalitate

Controlul constituţionalită ţii legilor reprezintă activitatea organizată de

verificare a conformită ţii legii cu Constituţia.

Ca instituţie de drept constituţional, controlul de constituţionalitate, cuprinde

regulile privitoare la autorită ţile competente a face această verificare, procedura
de urmat şi mă surile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

De principiu, controlul de constituţionalitate al legilor priveşte numai legea ca

act juridic al Parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii.
 Controlul constituţionalităţii legilor

Apariţia controlului constituţionalităţii legilor

Ideea de control de constituţionalitate al legilor a apă rut pe fondul

dezvoltă rii mişcă rii constituţionaliste, din necesitatea asigură rii garanţiilor
care să facă respectată forţa superioară şi obligatorie a Constituţiei în raport cu
puterile publice şi cu actele emise de acestea.
La început, funcţia de control a respectă rii Constituţiei cadea în sarcina
instanţelor judecă toreşti, astfel că în anul 1803 a fost pronunţată decizia Curţii
Supreme a Statelor Unite ale Americii Marbury c. Madison, decizia care a
marcat apariţia modelului american de justiţie constituţională .
De menţionat faptul că nici Constituţiile statelor americane şi nici
Constituţia federală adoptată în anul 1787 nu prevedea dreptul instanţelor
judecă toreşti de a judeca constituţionalitatea legilor.
 Controlul constituţionalităţii legilor

Apariţia controlului constituţionalităţii legilor

O adevă rată evoluţie a controlului constituţionalită ţii legilor se

înregistrează în secolul al XX-lea, cu precă dere după cel de-al doilea ră zboi
mondial.
În Europa se organizează pentru prima dată tribunale şi curţi specializate,
distincte de instanţele judecă toreşti, şi de sistemul clasic al puterilor, înzestrate
cu competenţa de asigurare a controlului constituţionalită ţii legilor.
Justiţia constituţională a pă truns pentru prima dată într-o ţară socialistă , în
Iugoslavia, cu prilejul adoptă rii Constituţiei din 7 aprilie 1963, urmată de
Româ nia care a reglementat, în Constituţia din 1965, un organism intitulat
comisie constituţională , cu atribuţii în a controla constituţionalitatea
proiectelor de lege.
Apariţia controlului constituţionalităţii legilor

Forme incipiente de control de constituţionalitate în aceeaşi perioadă au

existat şi în Polonia şi Cehoslovacia.
După anul 1989, an care marchează pră buşirea regimurilor totalitare din
Europa centrală şi de est, au fost organizate Curţi Constituţionale în ţă rile
respective.
Ultimele decenii se caracterizează printr-un fenomen de convergenţă , la
nivel global, că tre ideea de supremaţie constituţională , instituţional garantată
prin controlul de constituţionalitate exercitat de instanţe sau organisme special
constituite în acest scop.
Modele de control de constituţionalitate

Modelul american

Acest model de jurisdicţie constituţională presupune un control exercitat de instanţele

judecă toreşti obişnuite, care nu separă conflictul constituţional spre a fi judecat ca o chestiune
prejudicială , ci se pronunţă asupra tuturor aspectelor unui litigiu, unificarea practicii fiind
realizata la vâ rf de Curtea Supremă , în virtutea principiului autorită ţii de precedent.

Trăsături principale:

caracterul difuz sau descentralizat

judecă torul este chemat să se pronunţe asupra tuturor aspectelor unui litigiu;
decizia instanţei judecă toreşti, asupra incidentului de neconstituţionalitate, are efecte
relative.
Modele de control de constituţionalitate

Modelul european

Modelul european de jurisdicţie constituţională se referă la crearea unui organ unic, special şi specializat
în exercitarea controlului constituţionalită ţii legilor. Acest model s-a afirmat începâ nd cu secolul al XX-lea.

Trăsături principale:

consacră un control concentrat sau centralizat de constituţionalitate, printr-un organ care are monopolul
acestui control;
obligă instanţele judecă toreşti să detaşeze dintre incidentele litigiului chestiunea prejudicială a
neconstituţionalită ţii şi să o transmită spre competenţă şi exclusivă rezolvare instanţei de jurisdicţie
constituţională ;
unicitatea acestei instanţe (tribunal sau curte constituţională ), situat în afara aparatului jurisdicţional
obişnuit şi a celor trei puteri în stat;
modalită ţile specifice de sesizare a instanţei de jurisdicţie constituţională ;
efectele erga omnes ale deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate.
Evoluţii ale controlului de constituţionalitate

Avâ nd în vedere tră să turile de bază ale celor două modele, s-a putut
observa că în perioada dintre cele două ră zboaie mondiale, şi mai ales după cel
de-al doilea ră zboi mondial, tot mai multe state s-au orientat că tre modelul
european de control de constituţionalitate.

De exemplu, după 1990, ţă rile din Europa Centrală şi de Est – cu excepţia

Estoniei – au optat pentru acest model. O parte a jurisprudenţei şi mai ales a
doctrinei au criticat modelul american, ară tâ ndu-se că dezvoltarea, începâ nd cu
1919 în Cehoslovacia şi 1920 în Austria, a modelului european de justiţie
constituţională a fost tocmai o reacţie la neajunsurile pe care le prezintă
controlul de constituţionalitate exercitat de instanţele judecă toreşti.
Evoluţii ale controlului de constituţionalitate

În prezent există şi alte modele de control de constituţionalitate decâ t cel

american şi european, cum este, de exemplu, cel caracterizat ca fiind „noul
model commonwealth de constituţionalism” (existent în Marea Britanie şi Noua
Zeelandă ) caracterizat prin încredinţarea controlului de constituţionalitate
instanţelor judecă toreşti cu lă sarea „ultimului cuvâ nt” legiuitorului şi, prin
aceasta, electoratului.
Clasificări ale controlului de constituţionalitate

Criteriul organizării şi efectului controlului de constituţionalitate

difuz, exercitat de instanţele concentrat, realizat prin
judecă toreşti în cauzele ce le sunt instanţe speciale şi specializate
deferite.
În acest caz efectele sunt erga
În acest caz efectele hotă râ rilor omnes.
pronunţate sunt inter partes
litigantes
 Criteriul naturii controlului

control abstract, nu presupune un control concret, presupune un litigiu

litigiu preexistent pentru a putea fi preexistent pentru a putea fi sesizată
sesizată instanţa constituţională , instanţa constituţională şi se exercită
aceasta fiind sesizată pe cale pe cale incidentală .
principală , în mod direct.
Acest control vizează de principiu,
Acest control vizează buna organizare apă rarea drepturilor şi libertă ţilor
şi funcţionare a statului, calitatea legii, subiective ale persoanelor şi
dar şi drepturile subiective ale unor cointeresează judecă torul la realizarea
persoane în considerarea vreunui justiţiei constituţionale.
interes al acestora.
 Criteriul momentului exercitării controlului de constituţionalitate

control anterior (a priori), realizat control posterior (a posteriori),

asupra legii inainte de intrarea in exercitat asupra unei legi în vigoare.
vigoare.

Criteriul modului de sesizare a instanţei constituţionale

control pe cale principală, instanţa control pe cale incidentală, instanţa

constituţională este sesizată în mod constituţională este sesizată pe cale de
direct. excepţie.
 Criteriul organelor cărora le este încredinţat controlul

control jurisdicţional, poate fi control politic, este cel realizat de un

exercitat fie de toate instanţele organ care nu are caracter
judecă toreşti, fie de anumite instanţe jurisdicţional (de exemplu,
judecă toreşti (Curţile Supreme de Parlamentul).
Justiţie), fie de un organ special şi
specializat de control al
constituţionalită ţii legilor (Tribunale
sau Curţi Constituţionale).
Controlului constituţionalităţii legilor în România

Unii autori de drept constituţional româ ni prezintă originile controlului de

constituţionalitate în Regulamentele Organice – cel din Muntenia din 1831 şi cel din
Moldova din 1832 –, considerate legi fundamentale cu caracter constituţional.
Alţi autori plasează instituirea unui control de constituţionalitate începâ nd de la 1858,
câ nd, după Tratatul de pace încheiat la Paris la 30 martie 1856, a fost elaborată „Convenţiunea
pentru reorganizarea definitivă a Principatelor Dunărene Moldova şi Valahia”, care, pe
lâ ngă alte prevederi, conţine reglementă ri privind organizarea puterilor în stat şi asigurarea
drepturilor cetă ţenilor.
Între altele, Convenţia prevedea, la art. 32, constituirea Comisiei Centrale, legile prezentâ nd
un interes special trebuind comunicate acestei comisii, care decidea dacă ele erau sau nu
conforme cu dispoziţiile constitutive (art. 32 şi art. 37 din Convenţie).
Controlului constituţionalităţii legilor în România

Convenţia de la Paris a fost modificată în anul 1864, prin Statutul dezvoltă tor dat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca act adiţional al Convenţiei, ce se constituia, prin aceasta, ca
prima constituţie dată de o autoritate naţională . Printre cele mai importante modifică ri aduse
de Statut era introducerea sistemului bicameral, prin constituirea Senatului, denumit „Corpul
Ponderatoriu”, format din membri de drept şi membri numiţi de domn.
Conform art. XIII din Statut, orice proiect votat de Adunarea Electivă , în afară de bugetul
veniturilor şi cheltuielilor, trebuia să fie supus Corpului Ponderator, care avea competenţa de a
stabili dacă este compatibil cu dispoziţiile constitutive ale noii organiză ri. În scurta perioadă în
care a funcţionat Corpul Ponderator (pâ nă la 1866) nu s-a pus nicio problemă de
neconstituţionalitate a vreunei legi.
Controlului constituţionalităţii legilor în România

Constituţia din 1866 a marcat un moment important în evoluţia constituţională a

Româ niei, controlul de constituţionalitate nu a mai fost reglementat. Aceasta era consecinţa
faptului că nici Constituţia Belgiei din 1831, din care, în mare mă sură , s-a inspirat Constituţia
Româ niei din 1866, nu prevedea controlul de constituţionalitate.

Anul 1912 este de referinţă în istoria controlului constituţionalită ţii legilor în Româ nia,
prin pronunţarea Deciziei nr. 261 din 16 martie 1912 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aşa-
zisa afacere a tramvaielor din Bucureşti. S-a statuat cu acel prilej asupra dreptului instanţelor
judecă toreşti de a se pronunţa asupra constituţionalită ţii legilor.
 Procesul Societăţii de Tramvaie din Bucureşti (1912)

În 1909, când Bucureştiul se afla în plină dezvoltare, mai multe societăţi de tramvaie asigurau
transporturile în comun, fără să îşi armonizeze reţelele. Guvernul format de deputatul liberal Ion
Brătianu, preocupat de această situaţie, a determinat, în 14 aprilie 1909, adoptarea unei legi
speciale care permitea municipalităţii din Bucureşti să formeze o societate comunală, Societatea
Tramvaielor din Bucureşti. Creată prin decizia unei autorităţi publice şi făcând apel la capitaluri
private, această societate era dotată cu statute redactate de municipalitate şi aprobate de Consiliul
de miniştri. În pofida nemulţumirii vechilor companii concesionare, care se considerau lezate prin
această reorganizare, lucrările de infrastructură au putut să înceapă fără întârziere. În 1912,
cincisprezece kilometri de şine erau deja instalaţi şi materialul rulant era cumpărat pentru întreaga
reţea.
Urmare schimbării Guvernului şi a majorităţii în consiliului municipal, noua municipalitate a
Bucureştilor a declarat că societatea respectivă nu are existenţă legală. Municipalitatea a cerut
noului guvern format de conservatorul Petre Carp să abroge legea care autoriza crearea societăţii.
Astfel, după anularea în Consiliul de miniştri a statutelor societăţii, Ministerul de Interne a dispus
oprirea lucrărilor.
 Aceste măsuri au fost contestate de către Societatea de Tramvaie din Bucureşti la Tribunalul din Ilfov
(Bucureşti). În timp ce procesul era pe rol, Guvernul a determinat votarea unei legi de circumstanţă, în 18
decembrie 1911, prezentată ca o prevedere interpretativă a legii din 14 aprilie 1909. Evitând să dizolve
societatea, legislatorul a redactat noi statute, sub pretext că cele vechi prezentau incertitudini. Legea era fals
„interpretativă”. În realitate, conţinea prevederi noi, ceea ce ridica problema interferenţei legiuitorului într-o
procedură judecătorească în curs.
Societatea de Tramvaie din Bucureşti a cerut Tribunalului Ilfov să constate că noua lege era contrară
Constituţiei, deoarece ea încălca: pe de o parte, art. 36 din Constituţie, care dispune că puterea
judecătorească este exercitată de tribunale; pe de altă parte, art. 14, care interzice sustragerea unui
justiţiabil împotriva voinţei sale de sub autoritatea judecătorului competent, precum şi art. 19, conform
căruia proprietatea, „de orice natură” ar fi ea, este sacră şi inviolabilă.
Tribunalul Ilfov avea a răspunde, practic, la două probleme: competenţa sa în ceea ce priveşte controlul
de constituţionalitate al unei legi şi refuzul de a o aplica; conformitatea Legii din 18 decembrie 1991 cu
dispoziţiile Constituţiei.
Instanţa s-a considerat competentă pornind de la principiul separaţiei puterilor în stat. Astfel, fiecare
dintre puteri trebuie să acţioneze în limitele competenţei sale. Rolul instanţelor judecătoreşti este de a aplica
legea, atât pe cea constituţională cât şi pe cea ordinară, iar, în caz de contrarietate între ele, să stabilească
prioritatea. Cât priveşte cea de-a doua problemă, instanţa a stabilit că legea criticată era contrară
Constituţiei.
Hotărârea Tribunalului Ilfov a fost atacată la Curtea de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia din 16 martie
1912, a reafirmat competenţa instanţelor de judecată de a controla constituţionalitatea legilor.
Prin această decizie, România s-a afirmat ca fiind inovatoare. La acea dată, numai Norvegia şi Grecia
urmaseră exemplul Statelor Unite.
 După anul 1912, exercitarea controlului constituţionalită ţii legilor a fost destul de redusă
în practică . Legea din 1917, care suprima libertatea preţurilor chiriilor sau impunea
prelungirea lor din oficiu, apoi reforma agrară din iulie 1921 au fost cele care au contribuit la
reactivarea controlului jurisdicţional al constituţionalită ţii legilor, prin invocarea încă lcă rii
dreptului de proprietate de că tre legiuitor. În mai multe cauze, instanţa a statuat că
interpretarea Constituţiei trebuia să fie mai strictă decâ t aceea a legilor comune.

Prin Constituţia din 1923 s-a instituit un control judecă toresc concentrat, realizat prin
Curtea de Casaţie în Secţii Unite, abandonâ ndu-se sistemul controlului difuz, înfă ptuit de toate
instanţele judecă toreşti pe care îl instituise jurisprudenţa sub regimul Constituţiei anterioare.
Astfel, potrivit art. 103: „Numai Curtea de Casaţie în secţiuni-unite are dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constituţiei.
Judecarea asupra constituţionalită ţii se mă rgineşte numai la cazul judecat”.
Constituţia din 1938 a pă strat un sistem identic cu cel prevă zut de Constituţia din 1923.
 În regimul totalitar, instaurat după al doilea ră zboi mondial, în Româ nia nu a mai existat un
control al constituţionalită ţii legilor.

Constituţia din 13 aprilie 1948 nu conţine nicio prevedere care să indice existenta
controlului de constituţionalitate.

Constituţia din 27 septembrie 1952, deşi consacră obligativitatea respectă rii legilor şi a
Constituţiei, nu instituie forme de control al constituţionalită ţii legilor.

Constituţia din 21 august 1965, care a prevă zut că „Marea Adunare Naţională exercită
controlul general al aplicării Constituţiei şi numai ea hotărăşte asupra constituţionalităţii
legilor”, nu instituie totuşi un sistem de exercitare reală a unui asemenea control.

Ulterior, prin Legea nr. l/1969, a fost completat art. 53 al Constituţiei, prevă zâ ndu-se că
Marea Adunare Naţională alege pe durata legislaturii o comisie constituţională şi juridică care
îi prezintă rapoarte sau avize cu privire la constituţionalitatea legilor, avâ nd, în acelaşi timp,
competenţa să examineze constituţionalitatea decretelor cuprinzâ nd norme cu putere de lege
şi a hotă râ rilor Consiliului de Miniştri.
 Controlul de constituţionalitate potrivit Constituţiei din 1991, revizuită în anul 2003

Constituţia Româ niei consacră reglementă rii Curţii Constituţionale un titlu

separat – Titlul V (art. 142-147, în forma revizuită ) –, în cadrul că ruia sunt
cuprinse dispoziţii privind: rolul Curţii, structura acesteia, mandatul membrilor
să i, modalită ţile de desemnare a judecă torilor şi de alegere a preşedintelui
Curţii, condiţiile pentru ocuparea funcţiei de judecă tor, incompatibilită ţile,
independenţa şi inamovibilitatea, competenţa Curţii Constituţionale, precum şi
efectele deciziilor sale. În baza textelor constituţionale de referinţă ,
Parlamentul a adoptat Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale.
 Curtea Constituţională a României

Curtea Constituţională este compusă dintr-un numă r de 9 judecători,

numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei
judecă tori sunt numiţi de Preşedintele Româ niei, trei de Senat şi trei de Camera
Deputaţilor. Chiar dacă , în exercitarea competenţelor prevă zute de Constituţie
şi de legea sa de organizare şi funcţionare, Curtea Constituţională realizează şi
o activitate jurisdicţională , iar procedurile prin care se realizează atribuţiile ce
intră în competenţa sa au, în mare parte, tră să turile procedurilor judecă toreşti,
Curtea Constituţională nu este o instanţă de judecată în sensul strict al acestui
concept şi nici nu se încadrează în nici una dintre cele trei puteri clasice –
legislativă , executivă şi judecă torească .
 Rolul Curţii Constituţionale

Rolul Curţii Constituţionale, astfel cum a fost conceput de Adunarea

Constituantă şi întă rit cu prilejul revizuirii Constituţiei din anul 2003, este
acela de a garanta supremaţia Constituţiei şi de a sprijini buna funcţionare a
puterilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru,
colaborare şi control reciproc, în paralel cu protecţia juridică eficientă a
drepturilor şi libertă ţilor fundamentale ale cetă ţenilor. Câ t priveşte obiectul
controlul de constituţionalitate, potrivit concepţiei legiuitorului constituant
româ n, acesta îl constituie: legile (constituţionale, organice, ordinare), tratatele
şi alte acorduri internaţionale, regulamentele Parlamentului, hotă râ rilor
Plenului Camerei Deputaţilor, Senatului sau al celor două Camere ale
Parlamentului şi ordonanţele guvernamentale.
 Atribuţiile Curţii Constituţionale

Articolul 146 din Constituţie prevede un numă r de 11 texte [lit. a)-k)]

cuprinzâ nd atribuţiile ce formează nucleul-dur de competenţă , intangibil
pentru legiuitor, al Curţii Constituţionale. La acestea se adaugă posibilitatea
prevă zută la lit. l) a art. 146 din Constituţie, care stabileşte că prin legea
organică a Curţii Constituţionale se pot prevedea şi alte atribuţii.

Acestea pot fi clasificate, după criteriul conţinutului, în două mari categorii: cele care
privesc controlul de constituţionalitate a unor acte normative şi cele care privesc verificarea
constituţionalită ţii unor activită ţi, comportamente, atitudini.
 Atribuţiile care privesc controlul de constituţionalitate a unor acte
normative:

 se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora

 se pronunţă, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [lit. a) teza a II-a] şi asupra
legii de revizuire adoptată de Parlament
 se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale
 se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului
 se pronunţă asupra constituţionalităţii hotărârilor Plenului Camerei Deputaţilor, Senatului sau al
celor două Camere a Parlamentului
 hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial
 hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate direct
de Avocatul Poporului
 Atribuţiile care privesc verificarea constituţionalităţii unor activităţi,
comportamente, atitudini:

 soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorită ţile publice, la

cererea Preşedintelui Româ niei, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-
ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii
 veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui Româ niei şi confirmă
rezultatele sufragiului
 constată existenţa împrejură rilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al Româ niei şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului
 dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui Româ niei
 veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfă şurarea referendumului şi
confirmă rezultatele acestuia
 verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de că tre cetă ţeni
 hotă ră şte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic
Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial [art. 146 lit. d) teza I din Constituţie]

• Trăsături => Este vorba despre un control de constituţionalitate a posteriori, concret, indirect, pe cale de excepţie.
Excepţia de neconstituţionalitate ocupă un loc aparte în sistemul excepţiilor procesuale din dreptul românesc; „prin intermediul ei se
realizează un control concret a posteriori şi, totodată, reglementarea excepţiei de neconstituţionalitate asigură şi accesul indirect al
persoanelor la justiţia constituţională. Deşi controlul de constituţionalitate a fost gândit ca un control esenţialmente obiectiv, excepţia de
neconstituţionalitate îmbină acest caracter al controlului cu interesul subiectiv al protecţiei drepturilor individuale. Sub aspect procesual,
prin excepţia de neconstituţionalitate se realizează o îmbinare între mijloacele specifice de apărare din dreptul procesual şi instrumentele
specifice dreptului constituţional şi controlului constituţionalităţii legilor” .
trăsături specifice excepţiei de neconstituţionalitate: caracterul de ordine publică (cu consecinţa că aceasta nu poate fi acoperită şi nici nu
se poate renunţa la soluţionarea ei, principiul disponibilităţii nefiind aplicabil după sesizarea Curţii Constituţionale); caracterul de
chestiune prejudicială (relativă la legitimitatea constituţională a legii aplicabile cauzei în care a fost invocată); caracterul de drept public al
procedurii de soluţionare (o competenţă de atribuire exclusivă şi cu caracter imperativ).
• Sesizare. Subiecţi => Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj
comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere
care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă
excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare.
• Obiect => Obiectul controlului îl constituie o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care
are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile
constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În legătură cu obiectul controlului, legea configurează o serie de cauze de inadmisibilitate dezvoltate în jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, pe care le vom analiza distinct.
 Procedura invocării şi soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate

• Aspecte generale => Din coroborarea prevederilor constituţionale incidente cu cele ale
Legii nr. 47/1992 rezultă că procedura de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate
presupune două etape:
– etapa judecătorească – etapă prealabilă –, care începe odată cu invocarea excepţiei de
neconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi se încheie cu
sesizarea Curţii Constituţionale (în situaţia în care instanţa nu respinge ca inadmisibilă
excepţia, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 47/1992);
– etapa contenciosului constituţional, care se desfăşoară în faţa Curţii Constituţionale, care
are ca punct de pornire încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţa
judecătorească sau de arbitraj comercial şi se finalizează odată cu adoptarea deciziei Curţii.
Se constată, aşadar, că, deşi competenţa de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate
aparţine în mod exclusiv Curţii Constituţionale, procedura de soluţionare a acesteia
realizează asocierea instanţelor judecătoreşti la procesul de control al constituţionalităţii,
precum şi a persoanelor interesate, respectiv părţile procesului în care excepţia este
invocată.
Etapa judecătorească a soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate =>
Aspecte generale: S-a arătat că etapa judecătorească este aceea în care instanţele judecătoreşti
sau de arbitraj comercial sunt în mod deosebit asociate Curţii Constituţionale în exercitarea
controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, asociere care se poate face pe trei căi,
constând în:
– posibilitatea instanţei de a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie
de neconstituţionalitate ridicată în faţa sa, dacă aceasta nu îndeplineşte condiţiile de
admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992;
– competenţa acestora de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
ridicată în cauzele ce le sunt deferite;
– posibilitatea instanţei de a sesiza ea însăşi Curtea cu o excepţie de neconstituţionalitate
invocată din oficiu.
Atunci când instanţa invocă din oficiu o excepţie de neconstituţionalitate, are obligaţia de a o
motiva, iar cât priveşte excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de părţi sau de Ministerul
Public, are obligaţia de a-şi exprima, în încheierea de sesizare, opinia asupra acesteia.
Obligaţia instanţei de a sesiza Curtea Constituţională:
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992: „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea
unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care
are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2)
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de
judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa
instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o
decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale
părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă
excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor,
precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite
Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru
îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa
respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea
poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la
• Etapa contenciosului constituţional, desfăşurată în faţa Curţii Constituţionale => Aspectele de ordin
procedural specifice acestei etape sunt prevăzute de legea organică a Curţii Constituţionale (art.
30-31) şi dezvoltate în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat
prin Hotărârea nr. 6/2012.
Astfel, primind încheierea de sesizare, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna judecătorul-
raportor şi o va comunica preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi
Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere.
Judecătorul desemnat ca raportor este obligat sa ia măsurile necesare pentru administrarea probelor
la data judecăţii. Dacă judecătorul-raportor sau, ulterior, Plenul Curţii Constituţionale apreciază că
este necesar, se va solicita instanţei trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate sau a oricărui act, în copie certificată, din dosarul în care s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate. Judecătorul-raportor, analizând proiectul de raport, punctele de vedere şi
relaţiile cerute, soluţiile din doctrina şi jurisprudenţă română şi străină, precum şi oricare alt element
necesar dezbaterilor, întocmeşte un raport scris asupra cauzei.
Termenul de judecată se stabileşte de preşedintele Curţii Constituţionale, potrivit legii. Judecata are
loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar, cu înştiinţarea părţilor şi a Ministerului
Public. Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului [art. 146 lit. d) teza a II-a din Constituţie]

• Trăsături => Este un control ulterior, concret, direct. Se poate vorbi despre un recurs direct la judecătorul constituţional oferit spre exercitare
numai Avocatului Poporului, pentru a-şi pune în valoare constatările privind incompatibilitatea cu prevederile constituţionale a unor dispoziţii
cuprinse în legi şi ordonanţe în vigoare .
• Obiect => Dincolo de utilizarea inadecvată a expresiei „excepţie”, cu toate că excepţia se formulează în cadrul unui proces, iar nu direct,
constatăm că norma constituţională de referinţă îi conferă o poziţie, am spune, privilegiată Avocatului Poporului. Avem în vedere în special
ordonanţele de urgenţă, categorie de acte normative cu privire la care Avocatul Poporului este singurul care are posibilitatea să le atace în mod
direct la Curtea Constituţională.
Chemată să se pronunţe asupra susţinerii potrivit căreia „din interpretarea sistematică a textelor legale care reglementează rolul şi atribuţiile
Avocatului Poporului, precum şi a dispoziţiilor constituţionale ce reglementează sfera subiectelor de drept care pot sesiza Curtea Constituţională cu
o excepţie de neconstituţionalitate reiese că Avocatul Poporului are competenţa de a declanşa controlul de constituţionalitate prin sesizarea Curţii
Constituţionale numai în ceea ce priveşte apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice”, Curtea a statuat că „art. 146 din Constituţie nu
condiţionează, în modul arătat de Guvern, cazurile în care Avocatul Poporului este abilitat să adreseze Curţii Constituţionale sesizări şi, respectiv,
excepţii de neconstituţionalitate”. În acest sens este, de altfel, o jurisprudenţă constantă.

Art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului (republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004 şi, ulterior, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 15 aprilie 2014) are următorul
cuprins: „(1) Avocatul Poporului are următoarele atribuţii: [...] f) poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
legilor şi ordonanţelor”.
 Actele Curţii Constituţionale şi efectele acestora

Curtea Constituţională a Româ niei pronunţă decizii, hotă râ ri sau avize, în mod corespunză tor
atribuţiei concrete în realizarea că reia sunt date, potrivit distincţiilor realizate de art. 11 din Legea nr.
47/1992.
Curtea Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci câ nd se pronunţă asupra
constituţionalită ţii: legilor, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, tratatelor internaţionale, ordonanţelor,
precum şi câ nd soluţionează conflicte juridice de natură constituţională şi contestaţii care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic.
Curtea Constituţională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează la
respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui Româ niei şi confirmă rezultatele sufragiului,
constată existenţa împrejură rilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al
Româ niei, verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de că tre cetă ţeni.
Curtea Constituţională procedează prin emiterea de avize consultative în cazul propunerii de
suspendare din funcţie a Preşedintelui Româ niei.
În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată , deciziile
Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial al Româ niei, Partea I,
iar potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în
Monitorul Oficial al Româ niei. De la data publică rii, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor”.
 Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

DECIZIA Nr.452
din 24 iunie 2020
asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct.2 și pct.6 din Legea pentru aprobarea Ordonanței
de urgență a Guvernului nr.21/2012 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr.1/2011
 
Publicată în Monitorul Oficial nr.598 din 08.07.2020

- A se vedea pentru efectele deciziilor CCR – control de constituționaliate prin prisma efectelor deciziilor CCR (aplicarea
art.147 din Constituție)
 Funcţiile controlului de constituţionalitate

Justiţia constituţională reprezintă ansamblul de tehnici prin care se asigură fă ră restricţii supremaţia
Constituţiei.
Prnind de la definiţia dată justiţiei constituţionale precum şi de la natura actelor supuse controlului
de constituţionalitate, se pot identifica funcţiile acestui control:

 garantarea respectă rii Constituţiei, „sancţiunea supremaţiei”;

 imprimarea unei interpretă ri unitare a Constituţiei în ramurile dreptului, dar şi reciproc, adaptarea
Constituţiei şi stimularea evoluţiei acesteia;
 garantarea separaţiei/echilibrului puterilor în stat, precum şi protecţia drepturilor omului;
 exercitarea controlului asupra corpului legislativ pentru a face să prevaleze Constituţia asupra legilor
infraconstituţionale;
 pacificarea vieţii politice şi autentificarea schimbă rilor şi alternanţelor politice;
 exprimarea eficientă a opoziţiei;
 constituţionalizarea dreptului;
 „lărgirea” sferei dreptului constituţional.
 Funcţiile controlului de constituţionalitate

NB: Controlul de constituţionalitate are şi o dimensiune internaţională , expresie a

aceleiaşi dimensiuni inerente constituţiilor naţionale, care conţin dispoziţii menite să concilieze ordinea
naţională cu cea internaţională şi supranaţională . Dacă dimensiunea internă a controlului de
constituţionalitate înseamnă respectarea Constituţiei în interiorul statului, în plan extern efectul acestuia
este de asigurare a respectă rii normelor internaţionale şi supranaţionale
 Constituţionalizarea dreptului

Efectul fundamental al controlului de constituţionalitate este acela de constituţionalizare a

dreptului, adică de „eliminare a obstacolelor” în calea recunoaşterii supremaţiei Constituţiei, în sensul
realiză rii unei conformită ţi cu aceasta a întregului sistem juridic.

Constituţionalizarea dreptului constituie un fenomen complex ce are drept consecinţă realizarea

unită ţii dreptului şi a ordinii juridice prin interacţiunea care se stabileşte între normele Constituţiei şi
celelalte norme juridice de rang inferior Constituţiei.

Controlul de constituţionalitate este un factor fundamental în procesul de constituţionalizare a

dreptului.