UNIVERSITATEA “GEORGE BACOVIA” DIN BACAU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

CONTROLUL JURISDICTIONAL
AL ADMINISTRATIEI PUBLICE

Îndrumător lucrare,

Lect.univ.dr.

STUDENT:

BACAU 2021
Notiuni, definitii si formele controlului administrativ român

Rolul controlului este de a preveni erorile în aplicarea deciziilor, de a le înlătura când

acestea există, de a asigura îmbunătăţirea permanentă a activităţii, pentru ca aceasta să
corespundă cât mai bine nevoilor sociale într-o etapă dată

În administraţia publică, obiectul controlului îl constituie acţiunile şi inacţiunile

(conduita) autorităţii administraţiei publice sau a funcţionarilor săi, felul în care aceştia şi-au
exercitat atribuţiile cu care au fost învestiţi.

Prin control al constituţionalităţii legilor se înţelege ansamblul dispoziţiilor normative

care reglementează activitatea de verificare a conformităţii legilor şi altor acte normative cu
dispoziţiile legii fundamentali.

De-a lungul timpului, controlul constituţionalităţii legilor s-a realizat, în principal, prin
mai multe modalităţi:
a) controlul realizat de către un organ politic;
b) controlul efectuat printr-un organ jurisdicţional;
c) controlul printr-un organ politico-jurisdicţional.

a) Prima formă de control - controlul politic - presupune controlul exercitat de către

organele legiuitoare, cât şi cel exercitat de alte organe de stat, altele decât cele legiuitoare.
Acest gen de control s-a impus prima oară în Franţa în cadrul Constituantei învestite cu
puterea de a adopta Constituţia Anului III (Constituţia din 1795) şi a fost reiterat şi cu prilejul
Constituţiei adoptate în anul 1799, când a fost înfiinţat Senatul Conservator, care putea decide
anularea actelor neconstituţionale; un alt Senat Conservator a fost înfiinţat în 1852 de
împăratul Napoleon al III-lea
Uni autori au apreciat că acest gen de control este un control autentic şi, în acelaşi
timp, un autocontrol, parlamentul fiind cel mai în măsură să aprecieze conformitatea lege şi
constituţie.
Împotriva controlului politic s-au adus următoarele argumente:
- principiul separaţiei puterilor nu ar admite în afara celor trei puteri crearea unei a
patra, situată „deasupra” parlamentului şi guvernului şi învestită cu dreptul de a cenzura
activitatea legislativă, respectiv puterea executivă;
- organismul politic care exercită controlul ar putea fi discreţionar, putând să
cenzureze voinţa suverană a reprezentanţilor poporului;
- controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control de specialitate, situat
deasupra oricăror argumente politice.
b) În ceea ce priveşte controlul jurisdicţional, acesta poate fi exercitat de organe
judecătoreşti sau de către alte organe, dar care folosesc o procedură asemănătoare cu cea
judecătorească.
Controlul exercitat de instanţele judecătoreşti poate fi de două feluri: difuz - poate fi
exercitat de toate instanţele indiferent de gradul lor - şi concentrat sau centralizat - care nu
poate fi realizat decât de anumite instanţe judecătoreşti, de regulă cele situate în vârful
ierarhiei sistemului jurisdicţional.
Controlul judecătoresc difuz este în general un control posterior intrării în vigoare a
legii şi intervine cu ocazia soluţionării unui litigiu, iar efectele juridice ale deciziei se referă
numai la părţile în cauză şi nu anulează legea.
 Controlul asupra administraţiei publice permite verificarea măsurii în care activitatea
administrativă corespunde normelor fundamentale stabilite de puterea
Controlul judecătoresc asupra administraţiei publice constă în încredinţarea unui organ
independent de puterea politică şi de administraţia publică a puterii de a tranşa definitiv
diferendele ce intervin în funcţionarea administraţiei. Instanţele judecătoreşti au, în acest caz,
rolul de a stăvili arbitrariul administrativ, limitând acţiunea administraţiei la respectarea legii,
contribuind totodată, la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pe calea contenciosului
administrativ.
În ce priveşte controlul jurisdicţional, obiect al analizei noastre, în doctrina franceză se
apreciază că, supunerea administraţiei controlului exercitat de către instanţele judecătoreşti nu
este neapărat subordonată existenţei unei jurisdicţii administrative. Invers, supunerea
administraţiei controlului instanţelor ordinare nu reprezintă obligatoriu o mai bună garanţie
pentru cetăţeni.

Controlul jurisdicţional, date fiind trăsăturile sale caracteristice, se distinge de

controlul administrativ printr-o serie de elemente precum: în timp ce controlul administrativ
este exercitat de autorităţi administrative, controlul jurisdicţional este încredinţat
judecătorilor; judecătorul nu se poate pronunţa asupra unui litigiu decât ca urmare a unui
recurs, pe când o autoritate administrativă se poate sesiza şi din oficiu; judecătorul este ţinut
să se pronunţe şi să statueze doar în drept, în timp ce autoritatea administrativă poate să
procedeze şi la o apreciere a oportunităţii deciziilor administrative; controlul jurisdicţional se
finalizează prin pronunţarea unei hotărâri învestite cu autoritate de lucru judecat, care nu-i
mai permite să revină asupra hotărârii pronunţate, spre deosebire de actele administrative care
de regulă, sunt supuse revocării, cu câteva excepţii, doar în cazul actelor administrative
individuale
În ce priveşte controlul judecătoresc asupra administraţiei publice este vorba despre
forma cea mai importantă de control asupra administraţiei publice, formă care sintetic se
exprimă tradiţional sub denumirea de contencios administrativconstituind însăşi finalitatea
dreptului administrativ.

Acest control asa cum arata literatura de specialitate prezinta cateva dimensiuni
specifice:

1) este un control mai restrans pentru ca are ca obiect numai legalitatea actului
administrativ, nu si oportunitatea lui;

2) presupune intotdeauna un act de sesizare din partea celui prejudiciat in drepturi prin
emiterea actului administrativ considerat ilegal;

3) este mai concret si mai profund decat celelalte forme pentru ca esentializeaza
conformitatea actului cu legea;

4) se realizeaza in cadrul unei proceduri prestabilite si existente, procedura ce se bazeaza pe

urmatoarele principii: contradictorialitate, obligatia moivarii solutiei si autoritatea lucrului
judecat, a hotararii pronuntate;

5) nu poate conduce la reformarea actului administrativ, ci doar la anularea sau inlaturarea

lui din solutia procesului.
6) Conform acestei proceduri instanta, neutra si independenta in raport cu partile
procesului, solutioneaza litigiul prin pronuntarea unei hotarari susceptibila de executare silita.

Controlul judecatoresc priveste apararea drepturilor si a intereselor legitime ale

cetatenilor, impotriva abuzurilor administratiei. Aecst control se infaptuieste de catre
instantele de drept comun si de catre instantele de contencios administrativ. Alaturi de
controlul instantelor judecatoresti, asupra autoritatilor administratiei publice se exercita un
control si din partea Ministerului Public, care face parte din structura autoritatilor
judecatoresti. Acest control are un caracter nejurisdictional si priveste verificarea actelor
organelor administrative de cercetare si urmarire penala, precum si a organelor de
administrare a locurilor de detinere si executare a pedepselor.

In dreptul burghez activitatea administrativa este supusa, in general, unui control

jurisdictional. Acest control infaptuit fie de instante speciale jurisdictionale, fie de instante
judecatoresti de drept comun, cu ocazia solutionarii litigiilor generate de activitatea
administratiei, poarta denumirea de contencios administrativ.1

Cuvantul contecios vine de la adjectivul latin contentiosus, care inseamna contestat,

litigios si care provine la randul sau din verbul latin contendere, care inseamna a lupta. Astfel
termenul contencios exprima conflictul de interese, contradictiorialitatea intereselor. Prin
contencios administrativ intelegem in sensul general totalitatea litigiilor juridice in care se afla
administratia publica cu cei administrati, indiferent de natura juridica a acestora de drept
comun sau de drept public.2

In prezent, in Romania, activitatea de contencios administrativ este realizata de sectiile

de contencios administrativ, infiintate, in temeiul art.17 din Legea contenciosului
administrativ nr. 29/1990, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 59/1993 pentru
modificarea Codului de procedura civila, a Codului familiei, a Legii contenciosului
administrativ nr. 29/1990 si a Legii nr. 94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de
Conturi, la tribunalele judetene si al municipiului Bucuresti, la curtile de apel si la Curtea
Suprema de Justitie – organe ce fac parte din sistemul organelor puterii judecatoresti.

Din punct de vedere formal, se cunosc trei mari sisteme de contencios administrativ:

♦ sistemul administratorului judecator;1

♦ sistemul francez al jurisdictiei speciale administrative(tribunale administrative si Consiliul

de Stat);
1
Dupa cum se arata constant in literatura de specialitate, acest sistem era dominat in majoritatea statelor pana
la revolutia burgheza din Franta, deoarece jurisdictia administrativa se identifica cu administratia activa: „a
judeca administratia este tot a administra”(Chevallier, L’elaboration historique du principe de separation de la
juridiction administrative et de l’administration active, L.G.D.J., Paris. 1970, pag. 34)
♦ sistemul anglo-saxon al instantelor de drept comun competente in materia contenciosului
administrativ.2

In final elementele care conduc la definirea notiunii de contencios administrativ este

aceea de a solutiona, cu putere de adevar legal, un conflict juridic in care, cel putin una din
parti este un serviciu public administrativ, organele care infaptuiesc aceasta activitate fac
parte din sistemul organelor judecatoresti, iar obiectul actiunii de contencios administrativ il
constituie: anularea ori modificarea unui act administrativ de autoritate; obligarea autoritatii
administrative la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege si repararea
pagubei ce a fost cauzata prin emiterea actului administrativ de autoritate ori prin refuzul de a
rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

Intalnim doua categorii de contencios administrativ, determinate de competenta

instantelor de contencios administrativ , adica dupa cum instanta de contencios administrativ
este competenta, potrivit legii, sa anuleze ori sa modifice un act administrativ de autoritate
adoptat sau emis de un serviciu public administrativ, sa oblige autoritatea administrativa sa
rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege si sa oblige serviciul public
administrativ de autoritate, fie prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept
recunoscut de lege.3

Din acest punct de vedere, se deosebesc doua categorii de contencios administrativ si

anume:

a) contencios administrativ de anulare;

b) contencios administrativ de plina jurisdictie.

Contenciosul administrativ de anulare este acela in care instanta de contencios

administrativ este competenta sa anuleze sau sa modifice un act administrativ de autoritate
adoptat ori emis cu nerespectarea legii sau sa oblige serviciul public administrativ sa rezolve o
cerere la un drept recunoscut de lege.

Desi contenciosul nostru administrativ este unul de plina jurisdictie,

(conform art.12), in cazul in care cel vatamat a cerut numai anularea actului
administrativ, fara a cere in acelasi timp, prin aceeasi actiune, si despagubiri
2
Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Volumul II, Editia a III-a, All Beck 2000
3
C. G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român , Bucureşti, 1936, pag. 36-37 şi 44-47.
(pentru ca intinderea pagubei nu-i era cunoscuta la data judecarii actiunii)
reclamantul va avea dreptul la o actiune separata. In acest caz termenul de
prescriptie curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca
intinderea pagubei.
In legatura cu aceasta prevedere legala se pune problema instantei
competente de a solutiona actiunea separata pentru despagubiri. Deoarece este
vorba de o latura a actiunii de contencios administrativ, aceasta va fi
competenta in rezolvarea actiunii, dar problema poate fi solutionata si de o
instanta de drept comun. Termenul de prescriptie care trebuie respectat pentru
introducerea acestor actiuni este de 3 ani, conform art.3 din Decetul
nr.167/1958 privitor la prescriptia extinctiva.
Deoarece actiunile in contencios administrativ pot fi formulate si personal
impotriva functionarului public al autoritatii administrative parate, acest
functionar poate fi obligat de instanta la plata daunelor, solidar cu autoritatea
administrativa. Totusi, ramane la libera apreciere a autoritatii respective sa-l
oblige sau nu, la plata daunelor cuvenite reclamantului, solidar cu autoritatea
administrativa al carui functionar public este.
Insa, aceasta obligare trebuie sa fie facultativa, pentru ca activitatea
autoritatilor administrative e realizata de functionari publici incadrati in aceste
autoritati. De modul in care acestia inteleg sa-si exercite atributiile ce le revin,
depinde legalitatea actelor administrative adoptate sau emise, precum si
rezolvarea, in termenul prevazut de lege, a cererilor referitoare la un drept
recunoscut de lege.

Bibliografie
1. Ilie Iovanas – Dreptul administrativ si elemente ale stiintei administratiei, EDP 1977
Ioan Alexandru – Drept administrativ, Omnia 1999
2. Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Volumul II, Editia a III-a, All Beck
2002
Dumitru Brezoianu - Contenciosul administrativ, Bucuresti 2001
3. Constantin Rarincescu - Contenciosul administrativ român, Bucureşti, 1936
4. Tiberiu Pavelescu, Gabriel Moinescu – Drept administrativ Roman, Ed. Tritonic,
Bucuresti 2004
5. Valentin I. Prisăcaru - Contenciosul administrativ român , Editura All, Bucureşti, 1994
6. Chevallier, L’elaboration historique du principe de separation de la juridiction
administrative et de l’administration active, L.G.D.J., Paris. 1970, pag. 34
7. Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Volumul II, Editia a III-a, All Beck
2000
8. C. G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român , Bucureşti, 1936, pag. 36-37 şi
44-47.