(Mai) Avem nevoie de judecători constituționali?

Curtea Constituțională, conform articolului 142 din Constituția României este garantul
supremației Constituției. Aceasta se compune din nouă judecători numiți penntru un mandat
de 9 ani care nu poate fi prelungit sau înnoit, cu mențiunea faptului că trei judecători sunt
numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de către Președintele României. De
altfel, Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecătorii săi o dată la 3 ani.
Curtea Constituțională a României a fost înființată în iunie 1992, astfel că în acest an
Curtea Constituțională celebrează 30 de ani de existență. Putem corela astfel, o serie de
întrebări introductive acestor prime rânduri scrise despre rolul și importanța Curții
Constituționale a României: Care este cu adevărat rolul acesteia?Ce a făcut Curtea
Constituțională în acești 30 de ani și cum anume a evoluat întregul sistem de drept prin
filtrul acestei autorități? Care sunt schimbările aduse de Curtea Constituțională și ce ne-am
face fără controlul de constituționalitate? Adăugând întrebarea care le rezumă pe toate
celelalte enumerate anterior în mai câteva cuvinte: (Mai) Avem nevoie de judecători
constituționali?

Rolul Curții Constituționale. Legea nr.47/1992 de organizare și funcționare a Curții

Constituționale face referire la acesta drept “unică autoritate de jurisdicție constituțională”
fără a se asocia această instituție cu un rol politic, pe când, doctrina, asociază Curții
Constitutionale un rol de organ politico-jurisdicțional, făcând trimitere spre numirea
efectivă a judecătorilor Curții. Aceștia sunt numiți de către Camera Deputaților, Senat și
Presedinte, instituții ce reprezintă, în fapt, politicul. De altfel, caracterul de legiuitor
negativ leagă Curtea Constituțională de activitatea legiuitorilor pozitivi (Parlamentul și
Guvernul) fiind practic, un filtru prin prerogativa sa de a permite unor legi să pătrundă
sistemul ori să le oprească, declarându-le neconstituționale. De altfel, instrumentele prin
care Curtea Constituțională se exprima se compun din decizii și avize la care Legea
nr.47/1992 adaugă hotărârile(În ceea ce privește deciziile Curții Constituționale acestea se
publică în Monitorul Oficial al României, fiind expuse și pentru o accesare mult mai directă
pe pagina de internet a instituției). Revenind însă la articolul 142, alin.(1) subliniem faptul
că această instituție este garantul supremației Constituției. Ce înțelegem însă, în primul
rând, prin supremația Constituției? Supremația Constituției este o trăsătură a acestui act
fundamental, ce situeaza Constituția într-un vârf ierarhic al al acestor insituții politico-
juridice și are în vedere subordonarea atât a autorităților publice cât și a legiuitorului față de

1
Constituție. Deci, în fond, supremația Constituției este un caracter mai mult teoretic în lipsa
unei autorități care ar putea garanta acest caracter. Legăm această garanție a supremației
mai ales de controlul de constituționalitate a legilor, împărțit în excepții de
neconstituționalitate și obiecții de neconstituționalitate. Controlul posterior de
constituționalitate al legilor și ordonanțelor de Guvern se exercită în conformitate cu
articolul 146, lit. D, din Constituția României, Legea 47/1992 respectiv Regulamentul de
organizare si funcționare al Curții Constituționale( adoptat în plenul Curții Constituționale
în baza articolului 76 din Legea nr.47/1992 și publicat în Monitorul Oficial în 2004).
Calitatea Curții Constituționale a României de unica autoritate de jurisdicție din România,
calitate ce atrage după sine o serie de alte calități sub formă de consecințe ale celei dintâi:
Curtea este unica autoritate competentă să exercite controlul de constituționalitate, deciziile
Curții nu sunt susceptibile de a fi atacate, atribuțiile Curții nu pot fi exercitate de nicio altă
autoritate și este un intrument al statului de drept prin asigurarea echilibrului si separației
puterilor în stat. În România, s-a optat pentru un sistem de control al constituționalității
hibrid, Curtea exercitând un control atât a priori(preventiv), cât și a posteriori(ulterior), în
plus, ne putem confrunta atât cu un control abstract cât unui control concret, în funcție de
existența unui litigiu.
Ce ne-am face, însă, fără acest amplu control de constituționalitate, este cu adevărat nevoie
de un astfel de control?; iar, dacă acesta nu ar fi executat de către Curte, cine ar face-o?
Aruncând o privire istorică asupra acestui aspect, putem începe prin a face referire la
începuturile controlului de constituționalitate întorcându-ne în anul 1858, an în care își
marchează debutul Convenția de la Paris, cu rol de act fundamental. În prevederile acestei
Convenții întâlnim instituția denumită drept Comisia Centrală, instituție ce verifica dacă
legile erau adoptate în conformitate cu Convenția de la Paris, astfel că, se constituie o
forma de contencios constituțional. Ulterior, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris,
din anul 1864, prevedea ca legile adoptate de Adunarea Electivă(camera inferioară a
Parlamentului atunci) urmau a fi verificate în vederea stabilirii conformității cu actul
fundamental de către Corpul Ponderator (camera superioară a Parlamentului). Constatăm și
un control de constituționalitate în actele fundamentale ale anilor 1923 respectiv 1938, ce
prevedeau un control a posteriori, deci, un control concret, exercitat de către Sectiile unite
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Constituțiile din 1866 respectiv 1948 nu prevăd
niciun control de acest fel, în vreme ce Constituția anului 1952 menționează obligativitatea
respectării supremației Constituției. Constituția anului 1965 prevede un control efectuat

2
chiar de către autoritatea emitentă, și anume, Marea Adunare Națională (eficacitatea acestui
control fiind însă anulată de către puterea concentrată în mâna partidului unic aflat la
conducere) .În prezent, Constituția din 1991, revizuită în anul 2003, prevede ambele
exersări ale examinării conformității legilor cu Constituția(atât cel a priori cât și cel a
posteriori). Observăm deci o prezență a controlului de constituționalitate de-a lungul istoriei
dreptului intern în aproape toate documentele fundamentale ce vizează țara noastră, astfel
că putem constata deosebita importanță a acestei proceduri de examinare a legii. În baza
unei opinii personale, susțin faptul că legile(lato sensu) au nevoie de un control de
constituționalitate corelativ, întrucât acesta asigură un echilibru atât juridic cât și politic,
punând în ordine orice act aflat în competența sa de examinare cu Constituția, deci că avem
nevoie și de un organ competent să exercite acest control (și anume, Curtea
Constituțională).

De ce totuși, acest control ar fi exercitat de către Curtea Constituționala a României și nu

de un organ politic-(întrucât țara noastră a supraviețuit unui astfel de control în perioada
comunistă)? Care sunt diferențele între un control exercitat de un organ politic și unul
exercitat de un organ independent față de puterea politica? Pe de o parte, un control
exercitat de un organ politic presupune suveranitatea absolută a Parlamentului, controlul
politic fiind însă marcat de subiectivism, întrucât soluționarea problemei ce a declanșat
acest control propriu-zis poate fi oricând privită sub forma unei oportunități în plan politic
și abordată în acest sens, în locul unei abordări strict juridice (un exemplu concret al acestui
tip de control îl constituie controlul exercitat de Adunarea Ponderatoare prin Statutul
Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1864 și în perioada comunistă). Pe de altă parte,
un control exercitat de un organ independent față de puterea politică întâlnim chiar atât în
ziua de astăzi, efectuat de către Curtea Constituțională cât și cu decenii în urmă, spre
exemplu sub Constituția din 1923, perioadă în care acest control era competența exclusivă a
Secțiunilor Unite ale Curții de Casație și producea efecre inter partes, fiind un control a
posteriori. Astfel putem afirma obiectivitatea controlului exercitat de un organ independent
fata de puterea de stat. Nu putem totuși, să trecem neobservat caracterul politico-
jurisdicțional al Curții de acum,indiferent de voința acesteia, făcând trimitere mai ales la
caracterul său de legiuitor negativ, ce interactioneaza prin prisma atribuțiilor sale și ai cărei
membri sunt aleși tocmai prin prisma politicului, care însă nu alimentează gradul de
subiectivism, ci doar leagă aceste două puteri ceva mai strâns. Denotă că nu putem vorbi
despre un control pur jurisdictional, însă putem vorbi despre un control cu rol policito-
3
jurisdicțional prin prisma strânsei legături dintre Curtea Constituțională și celelalte mari
puteri.

Totuși aducând istoricul Curții în discuție, amintim faptul că acest an poartă după sine
aniversarea a 30 de ani de Curte Constituțională a României, fapt ce ne forțează să ne
întrebăm ce anume a făcut Curtea Constituțională în toți acești ani? Care au fost cele mai
marcante decizii ale Curții din acești ultimi 30 de ani? Vom face în primul rând trimitere la
o serie de decizii (lato sensu) ce cuprind mai ales sfera politicului, făcând o ulterioară
paralelă între soluțiile date de Curtea Constituțională și posibilele diferențe ce ar fi survenit
acestui proces de examinare în cazul unui control exercitat de un organ politic. Putem
analiza în primul rând anul 2012, an critic în ceea ce privește lipsa echilibrului politic, an
care urma să marcheze un moment istoric din mandatul președintelui Traian Băsescu. La
data de 29 iulie 2012 s-a desfășurat referendumul pentru demiterea președintelui Traian
Băsescu (care fusese deja suspendat în Parlament, a doua oara, întrucât Parlamentul a votat
în favoarea suspendării lui Traian Băsescu cu 256 de voturi). Parlamentul României a
aprobat în sedință legea referitoare la organizarea referendumului național pentru demiterea
președintelui României, în primul articol al legii fiind stabilită întrebarea la care cetățenii
vor răspunde: “Sunteți de acord cu demiterea Președintelui României, domnul Traian
Băsescu?”, astfel că rezultatele finale afișate la data de 1 august 2012 să dezvăluie
rezultatul referendumului: 87,52% pro-demitere. Conform Constituției însă, articolul 146
referitor la Atribuțiile Curții, litera h, solicita Curții un aviz consultativ pentru propunerea
de suspendare a Președintelui României, și conform lit. i mai are și atribuția de a veghea la
respectarea procedurii de desfașurare a referendumului și îi confirm rezultatele. Datorită
faptului că referendumul nu a întrunit cota minima de participare, Curtea a invalidat
referendumul urmând ca decizia să fie publicată în Monitorul Oficial iar mai apoi ca Traian
Băsescu să își reia activitatea la Cotroceni. Curtea Constituțională a jucat cel mai important
rol din cadrul acestui eveniment politic. Astfel, ne putem adresa întrebarea: ce s-ar fi
întâmplat dacă aceste atribuții pe care Curtea Constituțională le-a exercitat, ar fi fost în
mâinile unui organ politic, ne-am fi confruntat oare cu aceeași decizie? Putem aminti de
asemenea, fără a intra în amănunte, decizia din urmă cu 4 ani referitoare la revocarea din
funcție a Laurei Codruța Kovesi, prin care Președintele Klaus Iohannis trebuia să emită un
decret de revocare. Fiecare din cele două contexte enunțate mai sus, privite printr-un filtru
politic ar fi avut categoric, un deznodământ subiectiv sau cel puțin eronat din anumite
puncta de vedere. Bineînțeles că activitatea Curții Constituționale nu se poate rezuma doar
4
la două situații de criză din domeniul politic iar 30 de ani din activitatea acesteia nu pot
reprezenta doar câteva subiecte controversate, însă, este de o importanță să corelăm
lucrurile pe care le întâlnim și cu care ne confruntăm prin prisma calității noastre de
cetățeni (alegeri, referendumuri, decizii de neconstituționalitate) cu activitatea Curții
Constituționale.

Curtea Constituțională joacă uneori un rol de arbitru independent, care trebuie să abordeze
o soluție rațională, în conformitate cu Constituția, care să scoată, la nevoie, țara din
“încurcătură” urmărind un bine constitutional, deci care să nu contravină drepturilor și
libertăților fundamentale, servind cetățeanului. Cine dobândește însă această calitate de
arbitru al dreptului la nivel înalt și sunt oare criteriile de numire suficient pentru garantarea
unui bun profesionist în scaunul de judecător constitutional? Care sunt diferentele între un
membru al Parlamentului și un judecător constituțional? În conformitate cu Articolul 143
din Constituție judecătorii Curții “trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, înaltă
competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în
învățământ juridic superior “ , în vreme ce statutul de senator sau deputat stă la baza
validării mandatului și a depunerii jurământului. Calitatea de parlamentar, ori mai general
vorbind, de politician, nu este condiționată în mod neapărat de cunoștinte juridice sau o
activitate juridică îndelungată ori la rang înalt în comparație directă cu cea de judecător
CCR. De altfel, calitatea de judecător în comparație directă cu cea de judecător al Curții
Constituționale se distinge prin faptul că pentru a fi judecător se solicită aproximativ 6 ani
de studiu urmați de încă 2 ani de stagiatură, moment din care dezvoltarea profesională ține
de evaluări pentru avansarea în profesie. Astfel că, nu e nicidecum condiționată de 18 ani
de activitate în domeniul juridic.

Răspunzând, în final, la întrebarea în jurul căreia levitează toate cele enumerate mai sus,
luând în considerare argumentele prezentate anterior (mai)avem categoric nevoie de
judecători constituționali, Datorită experiențe profesionale și filtrului obiectiv prin care
aceștia pot privi o situație de natură constituțională, asigurând de multe ori, o soluție privită
din toate unghiurile “Constituției”. Consider că atât formarea lor profesională cât și
psihologică în cadrul unei profesii fie universitare în plan juridic fie pur și simplu juridice
abilitează omul din scaunul de judecător constituțional cu niște simțuri care sunt abia în
formare ori prematur abandonate în cazul altor profesii ce nu implică studiul aprofundat al
acestui domeniu.

5
Bibliografie:

-Constituția României;

-Constantin Doldur -Efectele deciziilor Curții Constituționale și Statul de Drept ;

– Marius Andreescu, Claudia Andreescu;-Contribuții ale jurisprudenței constituționale ;

- Horea Crișan -Exercitarea controlului posterior de constituționalitate ;

– Andreea Verteș-Olteanu -12 teme de Drept Constituțional ;

-Alexandru-Valentin Petrea -Procedura controlului prealabil al constituționalității legilor ;

- https://www.ccr.ro

-Interviu cu prof. Dr. Ștefan Deaconu – Avem nevoie de Curtea Constituțională?