Universitatea Ecologică din București

Facultatea de Drept
Disciplină: Drept Constituțional

Lect. Univ. Dr. Simona Mihăilescu Stud. Știr Ovidiu-Daniel

ANALIZA COMPARATIVĂ PRIVIND

CONTROLUL DE CONSTITUȚIONALITATE
Introducere

Prin exercitarea controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională

îndeplinește, în considerarea rolului său de garant al supremației Constituției prevăzut de
art. 142 alin. din Legea fundamentală, funcția de protector al drepturilor și libertăților
fundamentale, precum și funcția de asigurare a integrității sistemului instituțional
consacrat prin Constituție. Excepția de neconstituționalitate reprezintă un mijloc
procedural prin care cetățenii își pot proteja drepturile și libertățile fundamentale prin
intermediul justiției constituționale, respectiv prin colaborarea dintre instanțele
judecătorești și instanța constituțională. Ea a fost calificată de Curtea Constituțională
drept „o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă
soluționarea litigiului cu care este conexă un mijloc de apărare care nu pune în discuție
fondul pretenției deduse judecății deși prezintă particularități semnificative, ea se
încadrează în categoria excepțiilor procesuale și reprezintă, deci, un mijloc procedural
prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța, din oficiu, invocă,
în cadrul procesului și fără a pune în discuție fondul dreptului, neconformitatea unei legi
sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță cu Legea
fundamentală. Controlul constituționalității exercitat pe calea excepției de
neconstituționalitate este un control ulterior (a posteriori), deci asupra unei legi sau
ordonanțe aflate în vigoare (spre deosebire de controlul anterior, a priori, efectuat asupra
unei legi înainte de intrarea ei în vigoare), și concret, deoarece rezultă direct din
conflictul constituțional ivit în procesul de aplicare a legii la un caz
particular/individualizat. Excepția de neconstituționalitate permite accesul subiectelor de
drept la Curtea Constituțională, un acces indirect, intermediat de către instanțele
judecătorești. Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, excepția de neconstituționalitate se ridică: a) în fața instanțelor judecătorești sau
de arbitraj comercial sau b) direct în fața Curții Constituționale de către Avocatul
Poporului.

Garanţie a supremaţiei Constituţiei, controlul constituţionalităţii legilor este

„pavăza cea mai puternică faţă de greşelile şi abuzurile puterii legiuitoare” 1 . Controlul
constituţionalităţii legilor a fost definit ca fiind „ansamblul dispoziţiilor normative, prin
care se organizează verificarea conformităţii cu constituţia, atât a fiecărei legi, în
totalitatea ei, cât şi a fiecărei prevederi dintr-o lege, şi drept consecinţă, înlăturarea legii
sau a dispoziţiei dintr-o lege, a căror neconformitate cu constituţia a fost constatată” 2 . În
sistemul constituţional românesc, controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor a
fost introdus treptat. Este meritul doctrinei şi mai ales al jurisprudenţei româneşti, care,
fiecare prin contribuţia proprie, au determinat şi realizat trecerea de la forme „arhaice” de
control ale conformităţii cu „legea supremă” (respectiv aşa-numitul control politic) la
forme moderne. respectiv controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor.

Până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1923, care a reglementat expres un

control jurisdicţional al constituţionalităţii legilor, au fost parcurse mai multe etape: 1. s-a
continuat în maniera reglementată şi până acum - un control de constituţionalitate politic,
a priori, preventiv (exercitat înainte de intrarea în vigoare a legii şi fără nici o consecinţă
represivă); 2. se manifestă tendinţa, doctrinar şi jurisprudenţial, de a acorda judecătorului
dreptul de a se pronunţa asupra conformităţii legilor cu textul Constituţiei, adică spre un
control jurisdicţional al constituţionalităţii legii; 3. consacrarea, prin intermediul Deciziei
nr. 261 din 16 martie 1912 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiunea I, a dreptului
instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor.

Constituția austriacă stabilește că normele de drept internațional general recunoscute

fac parte integrantă din dreptul federal austriac și prevede integrarea tratatelor
internaționale în sistemul juridic al Austriei (cu sau fără legislație specifică). Nivelul
ierarhic al dispozițiilor tratatelor în sistemul juridic intern este determinat de conținutul
acestora.
Aprobarea de către Nationalrat (Camera inferioară a Parlamentului austriac) a tratatelor
internaționale care modifică sau completează Constituția necesită aceleași majorități
speciale ca și în cazul legilor constituționale federale. Deciziile privind tratatele de
modificare sau completare a legislației fac obiectul acelorași cerințe ca cele aplicabile în
cazul legislației.
În principiu, președintele federal este cel care încheie tratate internaționale la solicitarea
guvernului federal sau a ministrului federal împuternicit de guvern în acest sens. Tratatele
politice și tratatele care modifică sau completează legislația necesită acordul prealabil
al Nationalrat. Președintele federal poate împuternici guvernul federal sau membrii
relevanți ai acestuia să încheie anumite categorii de tratate internaționale care nu sunt nici
politice și nici nu modifică sau completează legislația.
Conform Constituției Austriei, fiecare dintre cele nouă landuri (Bundesländer) se
supune nu doar dreptului constituțional al landului respectiv, ci și dreptului
constituțional federal. Dreptul constituțional al landului nu trebuie să contravină dreptului
constituțional federal și, prin urmare, este subordonat acestuia din urmă. Cu toate
acestea, în principiu, nu există o ordine a precedenței între legile federale și legile
landurilor. Începând din 1988, statele au dreptul de a încheia tratate internaționale în
materii care intră în sfera lor de competență. Cu toate acestea, guvernul federal continuă
să dețină competența în domeniul afacerilor externe.
Cuprins
Excepția de neconstituționalitate se poate ridica doar în cadrul unei cauze aflate pe
rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial. Potrivit art. 192 alin. (2) C.
proc. civ., „Procesul începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii”.
Litigiul nu trebuie să aibă ca obiect principal sesizarea Curții Constituționale pentru
constatarea neconstituționalității legii/ordonanței sau a dispoziției din lege/ordonanță.
Excepția de neconstituționalitate se rezolvă asemenea unei „chestiuni prejudiciale”.
Excepția de neconstituționalitate este o excepție de ordine publică, de aici decurgând
următoarele consecințe: – poate fi invocată de oricare dintre părțile din litigiu, de instanța
judecătorească din oficiu sau de reprezentantul Ministerului Public; – poate fi invocată în
orice fază a procesului; – odată invocată, autorul excepției nu poate renunța la ea.
Majoritatea excepțiilor de neconstituționalitate sunt ridicate în fața instanțelor
judecătorești, astfel cum sunt acestea prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară[1]. Curtea nu verifică dacă, în cauză, instanța de trimitere
este competentă sau nu să judece fondul cauzei sau dacă completul de judecată al
instanței de trimitere a fost sau nu legal constituit la data dispunerii sesizării Curții
Constituționale. Singura verificare pe care instanța constituțională este datoare să o facă
cu privire la legalitatea sesizării este cea referitoare la faptul ca sesizarea să fi fost dispusă
de către o instanță judecătorească[2], în sensul dispozițiilor cuprinse în art. 126 din
Constituție și în Legea nr. 304/2004. Prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. II
din 15 februarie 1995 privind înțelesul noțiunii de „instanță judecătorească” în cadrul
controlului de constituționalitate pe cale de excepție, Curtea a stabilit că jurisdicțiile
Curții de Conturi nu pot sesiza instanța constituțională cu excepții de neconstituționalitate
privind dispoziții din legi și ordonanțe, întrucât acestea nu sunt instanțe judecătorești, în
accepțiunea Constituției. În același sens, este și Decizia nr. 299 din 1 iulie 1997. Prin
Decizia nr. 53 din 23 mai 1995, Curtea a stabilit că nici în cazul în care excepția de
neconstituționalitate a fost ridicată în fața unei comisii jurisdicționale, instituită printr-o
lege specială, care funcționează pe lângă o instanță judecătorească, nu sunt întrunite
condițiile pentru a se putea sesiza Curtea Constituțională cu o excepție de
neconstituționalitate[1]. De asemenea, prin Decizia nr. 1652 din 15 decembrie 2009,
Curtea a statuat că nu este o instanță judecătorească nici Completul de arbitraj din cadrul
Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
Prin Decizia nr. 391 din 17 aprilie 2007 și Decizia nr. 514 din 29 mai 2007, Curtea
nu a reținut calitatea de „instanță judecătorească” a secțiilor Consiliului Superior al
Magistraturii, respingând ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate ridicate în
fața lor. O situație specială o constituie contenciosul electoral prezidențial. În realizarea
acestui contencios, un rol important revine Biroului Electoral Central, Curtea
Constituțională verificând conformitatea hotărârilor adoptate de acesta cu legea și
Constituția. În ipoteza cvasimajorității contestațiilor ce privesc hotărârile Biroului
Electoral Central, competența de a le judeca revine Curții Constituționale, și nu
instanțelor judecătorești. Totodată, ca judecător electoral, Curtea judecă în primă și
ultimă instanță anumite cereri (de exemplu, cererile de anulare a alegerilor). Prin urmare,
întrucât competența instanțelor judecătorești este una marginală în cadrul acestei
proceduri, s-a ridicat problema dacă în cadrul contenciosului electoral prezidențial se
poate ridica o excepție de neconstituționalitate direct în fața Curții Constituționale, și nu a
instanțelor judecătorești. Într-o primă speță, soluționată prin Hotărârea nr. 45 din 7
noiembrie 2000, Curtea a statuat că verificarea constituționalității unei legi sau ordonanțe
pe calea controlului a posteriori se poate realiza doar dacă excepția a fost ridicată în fața
unei instanțe judecătorești, iar nu direct în fața Curții Constituționale. Prin urma re,
Curtea a stabilit că nu se pot ridica „excepții de neconstituționalitate” în cadrul procedurii
privind vegherea la buna desfășurare a procesului de alegere a Președintelui României
desfășurată în fața Curții. Această argumentare a fost menținută și în cauza soluționată
prin Hotărârea nr. 11 din 8 noiembrie 2004, în care autorul sesizării invocase direct în
fața Curții Constituționale neconstituționalitatea unor reglementări legale, Curtea a
reiterat că exercitarea controlului a posteriori de constituționalitate cu privire la
respectivele dispoziții legale nu se poate realiza decât pe cale de excepție, procedură
desfășurată în conformitate cu art. 146 lit. d) din Constituție. Cu toate acestea, în anul
2019, prin Hotărârea nr. 66 din 1 octombrie 2019, Curtea își revizuiește jurisprudența în
această materie justificând soluția pe următoarele argumente: (i) controlul de
constituționalitate, în ansamblul său, este o garanție juridică fundamentală a supremației
Constituției, astfel încât limitarea exercitării sale, în cadrul atribuției constituționale care
conferă instanței constituționale judecarea legalității unor acte/fapte [art. 146 lit. f) din
Constituție], nu poate fi acceptată prin reglementarea acestei atribuțiuni în sarcina Curții
Constituționale, și nu a instanțelor judecătorești, legiuitorul constituant nu a dorit
înlăturarea controlului de constituționalitate a actelor normative care privesc domeniul
alegerilor pentru Președintele României, ci conferirea în sarcina Curții Constituționale a
atribuției de verificare a legalității operațiunilor electorale realizate, îmbinând, astfel, în
cadrul competenței aceleiași autorități publice, atât controlul de constituționalitate, cât și
pe cel de legalitate propriu-zis; având în vedere că nu există un alt mecanism
legal/constituțional prin intermediul căruia să se conteste în mod efectiv, concret și
prompt prezumția de constituționalitate a Legii nr. 370/2004, care, astfel, tinde să devină
una absolută în contextul sferei de aplicare a acestei legi, revine Curții Constituționale
competența ca, în cadrul art. 146 lit. f) din Constituție, să evalueze, la cerere, însăși
constituționalitatea Legii nr. 370/2004 în ceea ce privește procedura de alegere a
Președintelui României. Prin urmare, Curtea a revenit asupra jurisprudenței sale
anterioare și a reținut competența sa de a efectua un control de constituționalitate cu
privire la dispozițiile legale ce reglementează procedura de alegere a Președintelui
României în cadrul atribuției prevăzute de art. 146 lit. f) din Constituție. Cu alte cuvinte,
având în vedere că în materia contenciosului electoral prezidențial Curtea Constituțională
îndeplinește rolul de „instanță de judecată”, în cadrul atribuției sale de „veghere la
respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României”, ea poate efectua
controlul de constituționalitate asupra prevederilor legale aplicabile în această procedură
(Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României), la sesizarea subiecților de
drept prevăzuți de lege, fără, însă, ca acest instrument de control să se identifice cu
excepția de neconstituționalitate reglementată de art. 146 lit. d) din Constituție.
În concepţia Constituţiei federale austriece, pot fi supuse controlului orice acte
juridice care se intersectează direct cu sfera juridică a destinatarului normei, în sensul că
nasc, modifică sau sting drepturi şi îndatoriri. Orice asemenea act juridic cu caracter
general (care se adresează unui cerc de destinatari definit în baza unor criterii generale)
poate forma obiect al controlului, la fel ca şi oricare act individual, dacă 5 emană de la o
autoritate administrativă. În schimb, actele cu caracter individual ale instanţelor de drept
comun (hotărârile judecătoreşti) nu pot fi nicicum cenzurate de Curtea Constituţională. O
excepţie există totuşi, în materia dreptului de azil: sentinţele şi deciziile pronunţate de
Tribunalul pentru azilanţi pot fi atacate la Curtea Constituţională. Următoarele categorii
de acte pot fi supuse controlului: ‐ Legi (Articolul 140 B‐VG): Toate legile, adică
normele generale adoptate de legiuitorul competent, învestit cu legitimitate democratică,
pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul constituţionalităţii lor. În
Austria, corespunzător structurii sale de stat federativ, sunt cenzurabile atât legile federale
(adoptate de Consiliul Naţional şi Consiliul Federal), cât şi legislaţia la nivel de land
(adoptată de respectivele parlamente). Având în vedere că, potrivit Constituţiei federale
austriece, anumite amendamente constituţionale de esenţă (aşa-numita „revizuire totală a
Constituţiei”, prin aceasta înţelegându-se revizuirea principiilor de bază ale Constituţiei,
cum ar fi, de exemplu, forma republicană de guvernământ sau principiile democratice),
reclamă imperativ organizarea unui referendum, Curtea Constituţională va examina şi
dacă prin legea constituţională nu s-au adus profunde modificări Constituţiei, fără ca ele
să fi fost supuse referendumului. În această privinţă, Curtea verifică şi
„constituţionalitatea legilor constituţionale”, anume dacă au fost adoptate cu respectarea
cerinţelor procedurale. (Procedura este parţial reglementată şi printr-o simplă lege
federală, ca de exemplu Regulamentul Consiliului Naţional.) ‐ Regulamente (Art. 139 B ‐
VG): După cum s-a arătat (a se vedea pct. 4), regulamentele sunt norme juridice generale
adoptate de autorităţile administrative. În conformitate cu Articolul 18 B‐VG, orice
autoritate administrativă este îndrituită să emită prevederi detaliate în baza unei legi (aşa-
numitele „regulamente de aplicare” sau „regulamente de executare a legii”), în limitele
domeniului său de competenţă. Curtea Constituţională verifică legalitatea acestor
regulamente, examinând totodată dacă legea în baza căreia au fost adoptate le-a stabilit cu
suficientă exactitate conţinutul. În caz contrar, Curtea urmează a controla
constituţionalitatea legii, pe motiv de imprecizie normativă. ‐ Acordurile încheiate între
Federaţie şi landuri, respectiv între landuri, în sfera de competenţă ce le revine (Articolul
138a B‐VG): În baza Constituţiei federale austriece, între Federaţie şi landuri, precum şi
între landuri pot fi încheiate acorduri, care se supun regimului tratatelor internaţionale
(deşi landurile, corespunzător structurii de stat federativ a Austriei, nu sunt subiect de
drept internaţional). Aceste acorduri sunt direct obligatorii doar faţă de organele
federaţiei şi 6 ale landurilor, inclusiv organele lor legislative, nu însă şi în raport cu alţi
destinatari. Curtea Constituţională verifică legalitatea încheierii unui astfel de acord,
precum şi îndeplinirea, de către Federaţie sau land, a obligaţiilor şi îndatoririlor ce decurg
din el. ‐ Republicarea unei legi sau a unui tratat de stat (Articolul 139a B ‐VG): Potrivit
Constituţiei austriece, organele constituţionale supreme ale Federaţiei şi ale landurilor pot
face republicarea legilor şi a tratatelor. Aceasta înseamnă că se autentifică textul normei
juridice aflat în vigoare la data respectivă, în redactarea obligatorie pentru subiecţii de
drept. Scopul acestei prevederi este de a transpune într-o formă continuă, uşor accesibilă,
legile sau tratatele de stat al căror text a devenit între timp complicat şi greu de urmărit
din cauza numeroaselor amendamente aduse. Curtea Constituţională verifică dacă s-au
respectat condiţiile de republicare, adică dacă textul s-a republicat cu toate
amendamentele adoptate de legiuitorul competent şi în redactarea lor exactă. ‐ Tratate de
stat (Articolul 140a B‐VG): În fine, Curtea Constituţională poate verifica tratate de stat
sau alte acorduri internaţionale, situaţie în care se aplică regulile procedurii de control
asupra legilor, respectiv a regulamentelor, în funcţie de poziţia pe care o ocupă în ierarhia
dreptului naţional.

Constituția repartizează competențele între guvernul federal și landuri, diverse

organisme fiind implicate în procesul legislativ.

Nationalrat adoptă legislația federală, de obicei, cu implicarea Bundesratului (Camera

superioară a Parlamentului austriac). Cei 183 de membri ai Nationalrat sunt aleși în mod
direct de către cetățeni. În schimb, Bundesratul este ales de către consiliile landurilor
(Landtage). În general, Bundesratul are doar dreptul de a introduce o obiecție la un
proiect de lege.

Legislația landurilor este adoptată de consiliile landurilor.

Procedura legislativă

Proiectele de lege pot fi depuse la Nationalrat de către:

 membrii Nationalrat (propunere de proiect de lege);

 guvernul federal (proiect de lege guvernamental) sau
 Bundesrat.

În plus, o inițiativă cetățenească trebuie supusă analizei Nationalrat dacă este semnată de

100 000 de alegători sau de o șesime din alegătorii din trei landuri.

În practică, majoritatea inițiativelor legislative aparțin guvernului federal. Proiectele de

legi federale trebuie să fie adoptate în unanimitate de către guvernul federal (în cadrul
Consiliului de miniștri). Înainte de aprobare, proiectul de lege federală elaborat de
ministrul competent se transmite spre analiză altor organisme, cum ar fi landurile sau alte
părți interesate.

După ce sunt adoptate de către Nationalrat, proiectele de legi necesită

avizul Bundesratului. (Proiectele de legi financiare federale nu trebuie să fie
trimise Bundesratului – suveranitatea federală a Nationalrat). Ulterior, cancelarul trimite
proiectele de legi președintelui pentru autentificare.

Nationalrat poate decide organizarea unui referendum cu privire la un proiect de lege. De

asemenea, o majoritate a membrilor Nationalrat poate solicita organizarea unui
referendum. În acest caz, proiectul de lege deja adoptat de Nationalrat trebuie aprobat
prin referendum înainte de a fi validat. De asemenea, orice revizuire cuprinzătoare a
Constituției trebuie să facă obiectul unui referendum.
Președintele certifică, prin semnătura sa, faptul că o lege a fost adoptată în conformitate
cu Constituția. Apoi, legea astfel validată trebuie să fie contrasemnată de cancelar.

După contrasemnare de către cancelar, legislația federală este publicată în Monitorul

Oficial Federal (Bundesgesetzblatt). Cu excepția cazului în care legea conține dispoziții
exprese privind efectul retroactiv sau care precizează data la care va intra în vigoare
(vacatio legis), legea intră în vigoare începând din ziua următoare publicării în Monitorul
Oficial Federal și a apariției acestuia.

O lege poate fi abrogată fie în mod expres (derogare oficială), fie prin adoptarea unei noi
legislații al cărei conținut este în contradicție cu dispoziția anterioară (derogare
materială), fără a se preciza în mod explicit că dispoziția anterioară nu mai este în vigoare
(lex posterior derogat legi priori). O lege specială se aplică prioritar față de legile
generale (lex specialis derogat legi generali). În plus, perioada de valabilitate a unei legi
poate fi stabilită încă de la început.

Studiu De Caz

În cazul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor

judecătoreşti sau de arbitraj comercial, potrivit dispoziţiilor art. 29-31 din Legea de
organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale nr.47/1992, republicată, Curtea
Constituţională funcţionează ca o veritabilă instanţă de judecată, cu particularităţile
determinate de natura activităţii sale, sau decurgând din chiar prevederile legii de
organizare şi funcţionare. În cele ce urmează, ne-am propus, fără a avea pretenţia unei
analize exhaustive, să subliniem câteva din aspectele particulare ale învestirii instanţei de
contencios constituţional în materia soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate ridicate
în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Înainte de orice analiză
trebuiesc făcute două precizări absolut necesare, astfel: 1) O primă precizare are în vedere
competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale în soluţionarea oricăror cauze de
contencios constituţional, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 146 din Constituţie.
Această competenţă este conferită în primul rând de dispoziţiile art.142 alin.(1) din
Constituţia României, potrivit cu care „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei
Constituţiei”, dar şi de dispoziţiile exprese ale art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992,
republicată, potrivit cu care „Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională în România”. 2)

O a doua precizare priveşte posibilitatea prevăzută de art.14 din lege de a completa

propria procedură jurisdicţională cu regulile de procedură civilă. Enunţul concret al art.14
din lege, cităm: „Procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu
regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în
faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte” conduce la
următoarele concluzii: a) o primă concluzie este aceea că instanţa de contencios
constituţional utilizează în activitatea de soluţionare a cauzelor, o procedură specială,
prevăzută chiar de legea sa de organizare şi funcţionare. De altfel, concluzia se impune şi
prin logica prevederilor art.1 alin.(2) din lege, potrivit cu care Curtea Constituţională este
unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România. b) o a doua concluzie care s-ar
desprinde din interpretarea acestor dispoziţii (art.14) ar fi aceea că procedura specială
prevăzută de Legea nr.47/1992 se poate completa cu regulile procedurii civile. Sintagma
„se poate completa” (s.n.) este folosită pentru a scoate în evidenţă faptul că regulile
procedurii civile pot completa procedura specială numai în măsura în care acestea sunt
compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Introducând aşadar
condiţia compatibilităţii regulilor procedurii civile cu natura procedurii în faţa Curţii
Constituţionale, legiuitorul a limitat aplicarea acestor reguli în soluţionarea cauzelor cu
care Curtea este învestită. c) în sfârşit, o ultimă concluzie care se deprinde din
interpretarea acestor prevederi legale (art.14 din lege) este aceea că numai Curtea
Constituţională poate aprecia compatibilitatea regulilor procedurii civile, cu natura
procedurilor în faţa sa (compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de către Curte). Prin
urmare, teza finală a art.14 din lege conferă Curţii Constituţionale dreptul exclusiv de a
aprecia în ce priveşte compatibilitatea regulilor procedurii civile cu procedura
jurisdicţională prezentă în legea sa de organizare şi funcţionare, ceea ce poate conduce şi
la unele soluţii greşite, pe care le vom aborda în cele ce urmează. I. În ceea ce priveşte
învestirea instanţei de contencios constituţional, prevederile art.29 alin.(2) din lege
stabilesc în mod limitativ subiectele de sezină, conferind numai părţilor şi procurorului
(dacă acesta participă la judecarea cauzei), dreptul de a ridica excepţia de
neconstituţionalitate în faţa instanţei de drept comun, precum şi din oficiu, instanţei
învestite cu soluţionarea cauzei. Se poate observa însă că aceste subiecte nu pot sesiza
direct instanţa de contencios constituţional ci, numai prin intermediul instanţei de
judecată în faţa căreia se invocă aceste excepţii. Totodată, potrivit art.29 alin.(4) din lege,
sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere
ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi,
iar dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi
susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Aşadar, din interpretarea sistematică a
tuturor prevederilor invocate, rezultă că actul de învestire a instanţei de contencios
constituţional este numai Încheierea dată de instanţa de judecată. Această Încheiere
fixează obiectul cauzei pe care Curtea este ţinută să îl respecte, neputându-l modifica sau
completa. Este motivul pentru care Curtea se pronunţă numai în raport de textele
constituţionale pretins a fi încălcate, enunţate de părţi în excepţia invocată, şi nu în raport
de alte critici ulterioare, de pildă cele ridicate de părţi direct în şedinţa publică. Această
restricţie este dată de exigenţele art.10 alin.(2) din lege, potrivit cu care „sesizările trebuie
făcute în forma scrisă şi motivate”. Aşadar, lipsa formei scrise şi a motivării excepţiei
conduce la respingerea excepţiei ca inadmisibilă, jurisprudenţa Curţii în această materie
fiind unanimă. II. Totuşi, obiectul cauzei, deşi nu poate fi modificat, el poate fi completat,
în situaţia prevăzută de art.31 alin.(2) din lege, care are următorul cuprins: „În caz de
admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi
din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile
menţionate în sesizare”. După cum lesne se poate observa, completarea obiectului cauzei
se poate realiza doar în sensul extinderii controlului de constituţionalitate şi asupra altor
prevederi, însă cu restricţiile prevăzute expres de art. 31 alin.(2) din lege, astfel: a)
extinderea controlului de constituţionalitate se poate face doar în caz de admitere a
excepţiei cu care Curtea a fost sesizată, neputându-se aplica extinderea în cazul
respingerii excepţiei. Ar fi, de altfel, un nonsens ca din moment ce Curtea apreciază
textul legal criticat ca fiind în acord cu exigenţele constituţionale, să se extindă controlul
la alte texte necriticate, pentru că altfel această extindere ar echivala cu o sesizare din
oficiu, ceea ce apare ca inadmisibil. Este evident că, dacă excepţia priveşte întreaga lege
sau ordonanţă, nu se mai poate vorbi de extindere. b) textul art.31 alin.(2) prevede
posibilitatea extinderii (Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi
din actul atacat) doar la alte prevederi din actul atacat şi nu din altă lege sau ordonanţă. c)
textul este atât de direct şi imperativ, încât nu suportă nici o altă interpretare mai ales
dacă ţinem seama şi de teza finală prevăzută în cuprinsul său: „de care, în mod necesar şi
evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.” Concluzionând, într-o
interpretare cât se poate de logică, legiuitorul a anticipat posibilitatea şi, în acelaşi timp,
probabilitatea ca prevederile dintr-un act (lege sau ordonanţă) să fie într-o atât de strânsă
corelaţie încât, declarându-le pe unele neconstituţionale, altele să nu mai aibă suport
constituţional şi, în consecinţă, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi
asupra acestora din urmă (altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi
evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare). În acest sens am formulat
opinie separată faţă de soluţia pronunţată de Curte prin Decizia nr.732 din 7 mai 2009, în
Dosarele nr.148D/2009, nr.193D/2009 şi nr.308D/2009, conexate, prin care a fost admisă
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin.(5) din Legea nr.128/1997
privind Statutul personalului didactic, raportat la art.1161 alin.(1) şi art.1162 alin.(1) din
Legea învăţământului nr.84/1995, pentru considerentele pe care le-am expus pe larg în
opinia separată publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 11 iunie
2009 şi din care cităm: „1. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.72 alin.(5)
din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic a fost ridicată de G.O.C.,
L.M. şi I.D. în dosarele nr.1.616/99/2007, nr.1.622/99/2007 şi nr.1.620/99/2007 ale Curţii
de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale. Prin Încheierile de şedinţă
pronunţate în aceste dosare, instanţa învestită cu judecarea recursurilor a dispus («În
numele legii - Dispune:») sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.72 alin.(5) din Legea nr.128/1997 privind Statutul
personalului didactic. Sesizarea a fost dispusă în baza art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. […] Admiţând că încheierea
instanţei ordinare are calitatea de act de sesizare al instanţei de contencios constituţional,
nu poţi ignora un principiu procedural unanim recunoscut atât de doctrină, cât şi de
practica judecătorească, potrivit căruia obiectul cererii şi limitele învestirii instanţei
aparţin celui care sesizează instanţa - în cazul nostru instanţa Curţii de Apel Iaşi - Secţia
litigii de muncă şi asigurări sociale. Printr-o derogare nepermisă de lege, Plenul Curţii
Constituţionale a modificat obiectul sesizării instanţei ordinare, şi anume "soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.72 alin.(5) din Legea nr.128/1997",
astfel încât Decizia nr.732 din 7 mai 2009 priveşte "excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art.72 alin.(5) din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic,
raportate la art.1161 alin.(1) şi art.1162 alin.(1) din Legea învăţământului nr.84/1995",
deşi în cuprinsul încheierii de sesizare a Curţii nu se precizează că excepţia ar privi şi
aceste două articole din Legea nr.84/1995.

Bibliografie:
https://www.ccr.ro/
https://www.vfgh.gv.at/index.de.html
https://e-justice.europa.eu/6/RO/national_legislation?AUSTRIA&member=1
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/08/AUSTRIA-ro.pdf
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/10/doldur.pdf
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2021/01/lazaroiu.pdf