TITLUL I

ORGANIZAREA JUDICIARĂ

CAPITOLUL I
PRINCIPIILE ORGANIZĂRII JUDICIARE
Organizarea judiciară reprezintă ansamblul de principii și reguli care guvernează
funcționarea instanțelor judecătorești și parchetelor în activitatea judiciară, în scopul garantării
respectării Constituției României, și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale
persoanei prin înfăptuirea justiției ca serviciu public 1.
Principiile fundamentale care guvernează organizarea judiciară sunt următoarele:
I.1. Justiţia este monopol de stat.
Rolul de a înfăptui justiţia este asumat de stat, prin instanţele judecătoreşti şi nicio altă
autoritate nu se poate substitui acestora.
Faptul că justiţia este monopol al statului rezultă din chiar dispoziţia cuprinsă în art. 126
alin. (1) din Constituţia României, potrivit cu care justiţia se realizează prin Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege 2.
Faptul că justiţia reprezintă monopolul statului implică două consecinţe:
→ nicio altă autoritate nu poate înfăptui justiţia, prin pronunţarea unor hotărâri
judecătoreşti care să se bucure de autoritate de lucru judecat şi forţă executorie;
→ statul, prin instanţele judecătoreşti, trebuie să realizeze actul de justiţie şi să împartă
dreptatea atunci când i se solicită acest lucru, altfel săvârşeşte o denegare de dreptate. În acest
sens, dispoziţiile art. 5 Cod procedură civilă prevăd că judecătorii au îndatorirea să primească
şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti şi că niciun judecător nu
poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. De asemenea,
potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
Chiar dacă legea prezintă neclarităţi sau lacune, judecătorul este obligat să recurgă la
interpretarea legii, iar în lipsă de text expres, la analogia legii ori la analogia dreptului şi să
rezolve cauza cu care a fost învestit.
excepţie de la principiul potrivit căruia justiţia este monopol de stat o reprezintă
procedura arbitrajului, caz în care, părţile decid ca litigiul să fie deferit unor persoane
particulare-arbitri-, fiind înlăturată astfel competenţa instanţelor judecătoreşti.
Excepţia este, însă, una relativă3, deoarece: a) nu toate litigiile pot fi soluţionate pe cale
arbitrajului, dispoziţiile art. 542 Cod procedură civilă prevăzând că nu pot face obiect
al arbitrajului litigiile care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea
succesorală, relaţiile de familie, drepturi de care părţile nu pot dispune; nu pot face
obiect al arbitrajului cauzele penale; b) în cazul în care hotărârea arbitrală nu este adusă

1 Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 publicată în M.OF. nr. 1104/16 nov.2022
2 Aceeaşi dispoziţie este reluată în art. 1 alin (2) din Legea nr. 304/2022
3
T.Briciu, C.C. Dinu, P.Pop, Instituţii Judiciare, Ed. 2, Editura C.H.Beck,
 la îndeplinire, executată, de bună-voie, executarea silită presupune implicarea
instanţelor judecătoreşti.
I.2. Independenţa justiţiei
Acest principiu reprezintă piatra de temelie a înfăptuirii justiţiei, este garanţia protejării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, garanţia dreptului la un proces
echitabil.
Noţiunea de independenţă, consacrată la nivel constituţional şi transpusă în legislaţia
privind organizarea sistemului judiciar 4, dezvoltată, de asemenea, în multiple documente
internaţionale, permite abordarea acesteia din perspectiva celor două componente ale sale:
→independenţa instituţională a sistemului judiciar în ansamblul său, prin raportare la
celelalte puteri ale statului, legislativă şi executivă;
→independenţa personală a judecătorului, a celui chemat să interpreteze şi să aplice
legea la cazul concret dedus judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art.1 alin.(4) din Constituţia României "Statul se organizează
potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi
judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale".

Independenţa justiţiei ca întreg, ca sistem, înseamnă obligaţia statului de a garanta ca

actul de justiţie să se realizeze în cele mai bune condiţii, fără ingerinţe din partea celorlalte
puteri. Aceasta înseamnă că în realizarea actului de justiţie judecătorii nu pot fi influenţaţi
şi acţionează într-un sistem independent faţă de puterea legislativă şi puterea executivă. Din
perspectiva funcţionării concrete a sistemului judiciar, pe lângă garanţiile legale, care există
la nivel abstract, independenţa sistemului judiciar se impune a fi garantată şi prin resursele
materiale care să asigure calitatea actului de justiţie şi a serviciului public efectuat de
instanţe şi să confere solemnitatea inerentă actului de justiţie. Aceasta, deoarece activitatea
instanţelor este finanţată integral de la bugetul de stat (art. 142 din Legea nr. 302/2022),
ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, pentru toate cheltuielile
legate de funcţionarea instanţelor, mai puţin pentru cheltuielile de personal, cuprinse în
bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pentru care, calitatea de ordonator principal de
credite o are preşedintele acestei instanţe.
Puterea judecătorească este unul dintre cei trei stâlpi esenţiali dar egali ai statului
democratic modern5. Toate cele trei puteri oferă un serviciu public şi trebuie să ceară
socoteală una, alteia, pentru acţiunile lor. Într-un stat democratic de drept niciuna dintre cele
trei puteri ale statului nu acţionează în interes propriu, ci în interesul societăţii, în ansamblu.
Deşi, în, principiu, cele trei puteri ale unui stat democratic trebuie să fie complementare
şi niciuna să nu fie “supremă” sau să le domine pe celelalte cu toate acestea, este eronat să
credem că vreuna din cele trei puteri ale statului poate acţiona vreodată în izolare completă
faţă de celelalte. Cele trei puteri se sprijină una pe cealaltă pentru a oferi în ansamblu toate
serviciile publice necesare societăţii. Aşadar, în timp ce legiuitorul asigură cadrul legislativ,
puterea judecătorească este cea care trebuie să îl interpreteze şi să îl aplice, în baza deciziilor

4
Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 ,,Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la
soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit
legii”; potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2022, ,,Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.
5A se vedea Avizul CCJE nr. 1(2001), paragraful 11; A se vedea şi Magna Charta a Judecătorilor a CCJE (2010), paragraful
1.
 sale, în timp ce puterea executivă răspunde adesea de executarea deciziilor judecătoreşti în
interesul societăţii. În consecinţă, nu poate exista niciodată o “separare a puterilor” 6
completă. Cele trei puteri ale statului funcţionează mai curând ca un sistem de control şi de
echilibru (checks and balances) care o responsabilizează pe fiecare în parte, în interesul
societăţii în ansamblu.
Aşa cum remarca Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni7 în ultimele decenii
relaţia dintre cele trei puteri ale statului a suferit transformări, în condiţiile în care numărul
actelor legislative pe care instanţele trebuie să le aplice a crescut dramatic iar creşterea
accentuată a puterii executive a condus la amplificarea numărului de contestaţii în instanţă
ale acţiunilor acestei puteri.
Consecinţele juridice ale independenţei faţă de puterea legislativă şi executivă se pot
exprima şi în următoarele:
Din perspectiva raporturilor dintre puterea judecătorească şi celelalte puteri, se pot
afirma următoarele: autoritatea legislativă nu-şi poate aroga competenţa soluţionării
litigiilor, după cum nu poate nici să modifice sau să împiedice executarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive. La rândul ei, nici puterea judecătorească nu poate adopta legi şi nu
se poate pronunţa pe cale de dispoziţii generale, complinind astfel reglementările
legislative; totodată, puterea judecătorească nu poate refuza aplicarea legii.
În acelaşi timp, nici puterea executivă nu poate soluţiona litigii şi nu se poate opune
executării hotărârilor judecătoreşti, după cum nici justiţia nu poate împiedica realizarea
funcţiei executive de către guvern şi celelalte autorităţi executive şi nu se poate substitui
acestora, prin emiterea de acte administrative în locul acestora.
Independenţa judecătorilor, ca profesionişti chemaţi să înfăptuiască, în concret, actul de
justiţie, este textual consacrată prin dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţie, conform
cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
O justiţie independentă presupune judecători independenţi. Independenţa judecătorului nu
este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interes personal al acestuia, ci este o garanţie
pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, însemnând libertatea deplină a
acestuia de a soluţiona cauzele în conformitate cu legea şi pe baza propriei aprecieri a faptelor,
feriţi de orice presiuni, influenţe, ameninţări sau intervenţii directe sau indirecte.
Independenţa judecătorilor este consacrată cu rang de principiu constituţional, art. 124 din
Constituţie prevăzând că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Această
independenţă îi permite judecătorului să aplice legea cu privire la cazurile care îi sunt atribuite
fără să se teamă că va nemulţumi pe cineva, orice formă de putere, legislativă, executivă,
politică, ierarhică, mediatică sau opinia publică.
A fi dependent înseamnă a fi subordonat, a fi supus altcuiva. În condiţiile în care
cetăţeanul vine în faţa judecătorului şi cere să i se facă dreptate, cum ar putea să aibă încredere
în cel căruia i-a fost încredinţat cazul său, atunci când în percepţia sa, acesta este un om
influenţat, are conexiuni nepotrivite sau nu are deplină libertate în luarea deciziilor?
Garanţiile independenţei judecătorilor, ca profesionişti chemaţi să facă dreptate, sunt
prevăzute în lege, între acestea fiind condiţiile de recrutare, de numire, de promovare,
inamovibilitatea, răspunderea disciplinară şi patrimonială. Complementar, incompatibilităţile
şi interdicţiile prevăzute de lege asigură, şi acestea, o protecţie a independenţei activităţii

6A se vedea Aharon Barak, “The Judge in a Democracy” (Princeton Press 2008), Ch. 2.
7
Avizul nr. 18 (2015) ,,Poziţia puterii judecătoreşti şi relaţia ei cu celelalte puteri ale statului în democraţia
modernă”.
judecătorului, iar justiţiabilului, siguranţa că judecătorul nu poate fi influenţat. Deciziile
privind selecţia şi cariera judecătorilor trebuie să fie independente de puterile legislativă şi
executivă.
Independenţa judecătorului, cu toate garanţiile care o însoţesc şi cu beneficiile pe care
le aduce în favoarea unui act de justiţie liber realizat, îşi va realiza scopul numai atunci când
este dublată de responsabilitate.
Judecătorul însuşi trebuie să aibă grijă să rămână independent în raport cu orice potenţial
factor de presiune. În acest scop, are obligaţia de a-şi dezvolta toate acele abilităţi şi competenţe
care îi permit să rămână independent şi imparţial, respectiv: să dea dovadă de înaltă competenţă
profesională, întrucât acurateţea şi aplicabilitatea cunoştinţelor sale juridice îi dau siguranţa în
a se baza pe ceea ce gândeşte individual şi îi permit raţionamente juridice corecte; să fie eficient
în managementul propriilor îndatoriri, manifestând punctualitate, conştiinciozitate, diligenţă în
rezolvarea cauzelor; să promoveze în instanţă şi în afara ei înalte standarde de conduită
judiciară, de natură să menţină şi să sporească încrederea publicului în independenţa şi
integritatea judecătorului; să acţioneze în orice situaţie cu politeţe, demnitate, autocontrol,
profesionalism, curaj şi corectitudine.
Judecătorul este cel care pune în valoare, în ultimă instanţă, independenţa sa, prin modul
în care s-a format şi a evoluat, printr-o atentă cunoaştere de sine şi a limitelor proprii, prin
personalitatea sa.
Pentru ca justiţia să se înfăptuiască de judecători independenţi, legea a prevăzut o serie
de garanţii, cea mai puternică dintre acestea fiind inamovibilitatea judecătorilor, prevăzută în
mod expres de dispoziţiile art. 125 din Constituţie. În acelaşi timp, numirea, promovarea,
suspendarea, încetarea din funcţie a judecătorilor, sunt aspecte ale carierei judecătorilor
gestionate în exclusivitate de Consiliul Superior al Magistraturii, un organism independent care
este garantul independenţei justiţiei, iar toate hotărârile pronunţate de Consiliul Superior al
Magistraturii în materie de carieră a judecătorilor pot fi contestate în faţa instanţelor
judecătoreşti de către cei interesaţi.

I.3. Egalitatea cetăţenilor în faţa legii

Un alt principiu important al organizării judiciare este egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României cetăţenii sunt egali în faţa
legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Potrivit art. 16 alin. (2) din
Constituţia României nimeni nu este mai presus de lege.

Acest principiu este reluat şi în Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, la art.
9 alin. (1), care prevede că toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără
discriminări.
Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, condiţie socială
sau orice alte criterii discriminatorii.
Această egalitate îi vizează deopotrivă şi pe cetăţenii străini sau apatrizii care sunt
subiecţi ai unor acţiuni în justiţie, aceştia fiind trataţi egal cu cetăţenii români sub aspectul
drepturilor procesuale.
Cetăţenii care apelează la serviciul public al justiţiei au în faţa organelor judiciare
drepturi egale de a propune probe, de a-şi face apărări, de a fi judecaţi după aceleaşi reguli de
procedură, de a avea acces la aceleaşi căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate.
 În strânsă legătură cu acest principiu se află egalitatea de arme a părţilor în proces.
Principiul egalităţii armelor, deşi nu are o reflectare expresă în Constituţie, este dedus ca o
cerinţă sine qua non a dreptului la un proces echitabil. Dreptul la egalitatea de arme a fost
consacrat pentru prima dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din
27 iunie 1968, în cauza Neumeister c.Suediei, iar prima condamnare pentru nerespectarea
acestui drept a fost pronunţată prin Hotărârea din 16 iulie 1971, în cauza Ringeisein c.Austriei.
Esenţa acestei garanţii constă în faptul că fiecărei părţi i se conferă o posibilitate rezonabilă în
a-şi prezenta cauza în astfel de condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă
cu adversarul său, astfel instanţa de judecată trebuie să creeze posibilităţi egale, suficiente şi
adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale pentru argumentarea poziţiei fiecărei
părţi.
Deşi nu se bucură de menţionare expresă în textul Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, principiul egalităţii de arme este consacrat în art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţie,
care se referă la audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii cu audierea martorilor acuzării
dar principiul a fost consacrat pe cale jurisprudenţială, de Curtea de la Strasbourg, ca fiind o
garanţie puternică a dreptului la un proces echitabil.
Egalitatea cetăţenilor în procedurile judiciare implică şi dreptul recunoscut de lege
cetăţenilor de altă naţionalitate de a se exprima în faţa instanţelor de judecată în limba maternă.
Chiar dacă procedura judiciară în faţa organelor judiciare se desfăşoară în limba română
iar cererile şi actele de procedură se întocmesc numai în limba română, cetăţenii români care
aparţin unei minorităţi naţionale au dreptul de a se exprima în faţa instanţei în limba maternă.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea 304/2022, cetățenii români aparținând minorităților
naționale au dreptul să se exprime în limba maternă, în fața instanțelor de judecată, în condițiile
legii. În cazul în care una sau mai multe părți solicită să se exprime în limba maternă, instanța
de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat.
În situația în care toate părțile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanța
de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum și buna administrare a justiției,
cu respectarea principiilor contradictorialității, oralității și publicității.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate8, chiar dacă egalitatea enunţată la nivel
legislativ este greu uneori de realizat în fapt, deoarece există considerente de ordin economic şi
social care pot influenţa accesul la justiţie, implicarea în procese presupunând de multe ori
cheltuieli considerabile şi cunoştinţe de specialitate, cu toate acestea, instanţa de judecată are
obligaţia de a lămuri părţile cu privire la drepturile lor, de a le da îndrumări, cu privire la
drepturile şi obligaţiile procesuale, atunci când acestea nu sunt asistate de avocaţi şi de a stărui
prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza
stabilirii faptelor şi a aplicării corecte a legii.

I.4. Accesul liber la justiţie

O garanţie importantă a procesului echitabil o reprezintă dreptul cetăţeanului de a avea

acces la o instanţă, adică dreptul de a sesiza instanţa, dreptul de a obţine o soluţie prin

8T. Briciu, P. Pop, C.C.Dinu, op.cit. p. 52, apud R.Perrot, Institutions judiciaires, ed. 12, Montchrestien, Paris,
2006
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, dreptul de a obţine executarea silită a hotărârii
judecătoreşti, atunci când hotărârea nu este executată de bună-voie.
Liberul acces la justiţie este dreptul oricărei persoane de a introduce, după libera sa
apreciere, o acţiune în justiţie, fie ea chiar nefondată, implicând obligaţia corelativă a organelor
judiciare competente să se pronunţe asupra acestei acţiuni. Din punct de vedere al naturii sale
este o libertate, pentru că persoana are facultatea de a promova o acţiune în justiţie, iar nu o
obligaţie.9
Acest drept face parte din ordinea juridică europeană, chiar internaţională, principala
consecinţă a acestui fapt fiind aceea că marja de apreciere lăsată statelor pentru determinarea în
concret a modalităţii de exercitare a acestui drept este una restrânsă. 10
Acest principiu fundamental este consacrat în Constituția României precum şi în legi
organice - Codul de procedură civilă şi Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.
Totodată, este prevăzut în documente internaţionale precum Declarația Universală a
Drepturilor Omului (art.8) şi Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale (art. 6) şi amplu dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene.
Constituția României consacră principiul accesului liber la justiție în art. 21, dispunând
că: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Potrivit art. 5 C. proc. civ., judecătorii sunt obligați să primească şi să soluţioneze orice
cerere care, potrivit prevederilor legale, este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Niciun
judecător nu poate refuza să judece și să soluționeze o cerere pe motiv că legea nu prevede, este
neclară sau incompletă. În situaţia în care o pricină nu poate fi soluţionată în baza legii sau a
uzanţelor sau în baza unor dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui
judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele
acesteia.
În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dreptul
liberului acces la justiţie este prevăzut de art. 6&1 potrivit cu care, orice persoană are dreptul
la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptate împotriva sa.
Accesul liber la justiţie nu înseamnă, în acelaşi timp, un acces fără niciun fel de reguli,
deoarece accesul la justiţie înseamnă şi stabilirea unor condiţii de exercitare a drepturilor
procesuale, nefiind un drept absolut. Ca orice libertate, ea poate cunoaşte limitări din partea
puterii de stat, în vederea protejării unor interese generale sau a drepturilor şi libertăţile altora.
Faptul că pentru realizarea accesului la justiţie se prevăd anumite condiţii de formă sau de fond,
nu înseamnă încălcarea acestui drept, însă limitele impuse de stat liberului acces nu pot
restrânge accesul la justiţie chiar în substanţa sa. Limitările trebuie fie rezonabile, să aibă un
scop legitim şi să fie proporţionale cu acest scop.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului formalismul excesiv, fără o
justificare rezonabilă, a fost interpretat ca fiind o încălcare a dreptului de acces la o instanţă
(Curtea Europeană a condamnat statul ceh, considerând că a avut loc o încălcare a dreptului de
acces la justiţie deoarece instanţa de recurs a refuzat examinarea pe fond a acestuia pentru că

9 R. Chiriţă, ,, Paradigmele accesului la justiţie. Cât de liber e accesul liber la justiţie?”, disponibil pe ww.unbr.ro
10 ibidem
numărul deciziei instanţei inferioare a fost menţionat greşit de către recurent, aceasta în
condiţiile în care eroarea materială a fost ulterior corectată de către reclamant).
În acelaşi sens, nici instituirea unor termene de decădere sau de prescripţie pentru sesizarea
organelor judiciare nu constituie o restrângere a dreptului de acces la justiţie. Curtea
Constituţională a României a statuat că11 instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale
este de natură să asigure ordinea de drept, absolut necesară pentru valorificarea drepturilor
proprii, fiind respectate atât interesele generale, cât şi drepturile şi interesele legitime ale
celorlalţi titulari, cărora statul este obligat să le acorde ocrotire, însă instituirea unor astfel de
exigenţe trebuie să aibă un caracter rezonabil, astfel încât să nu constituie o restrângere excesivă
a exercitării vreunui drept de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului în cauză.
O particularitate o prezintă accesul la justiţie în materie penală, care nu mai are sensul
comun mai sus prezentat, deoarece în cauzele penale, acuzatul nu se adresează justiţiei din
proprie iniţiativă, ci, este nevoit să compară în faţa organelor judiciare, ca urmare a măsurilor
dispuse de aceste organe. În acest caz este vorba despre dreptul acuzatului de a supune analizei
unui judecător apărările sale faţă de orice acuzaţie de natură penală. Acesta trebuie să aibă
posibilitatea concretă, reală, de a cunoaşte natura şi cauza acuzaţiei şi de a se apăra faţă de
aceasta.
O componentă a accesului liber la justiţie în materie penală este şi asigurarea dublului grad
de jurisdicţie.
O consacrare a dreptului la două instanţe în materie penală se regăseşte în Pactul
internaţional referitor la drepturile civile şi politice, adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite la
16 decembrie 1966, dreptul fiind enunţat similar Protocolului nr. 7 adiţional la Convenţia
Europeană.
Art. 2 par. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului
instituie dublul grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzând că orice persoană care este
declarată vinovată de comiterea unei infracţiuni de către un tribunal are dreptul de a cere
examinarea declarării vinovăţiei sau a condamnării sale de către o instanţă superioară.
Pentru a corespunde cerinţelor protocolului, reglementările statelor trebuie să asigure un
control efectiv în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, acesta să fie realizat în condiţii legale de
către un tribunal şi, mai ales, să nu fie condiţionat, ci direct accesibil persoanelor îndreptăţite.
Curtea de la Strasbourg apreciază că, în măsura în care dreptul de a ataca o hotărâre
judecătorească este prevăzut în legislaţia unui stat parte la Convenţie, instanţa de apel este
chemată, conform aceloraşi prevederi din Convenţie, să dezlege cauza, cu respectarea cerinţelor
impuse de art. 6 pct. 1.
Potrivit doctrinei, accesul liber la justiţie implică două aspecte esenţiale12:
→obligaţia statului de a reglementa acele mijloace procedurale care să permită cetăţeanului
să aibă acces la un tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege, care să examineze cauza
sub toate aspectele de fapt şi de drept. În acest sens, impunând anumite condiţii procedurale sau
formale pentru acces la un tribunal, nu înseamnă o negare sau o limitare a dreptului de a avea
acces la justiţie
→ obligaţia statului de a crea acele pârghii prin care să elimine impedimentele care s-ar
constitui în îngrădiri ale accesului la justiţie.

I.5. Gratuitatea justiţiei

11 C.C.R., Decizia nr. 1470/8 noiembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 853/2 dec.2011
12 T. Briciu, P.Pop.C.C. Dinu, op.cit.
 Aceasta înseamnă că justiţia este un serviciu public gratuit, în sensul că toţi cei care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul autorităţii judecătoreşti, judecători, procurori, personal auxiliar
de specialitate, sunt plătiţi de către stat, iar nu de către părţi, aşa cum se întâmplă în cazul
arbitrajului, ca variantă alternativă de soluţionare a litigiilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară,
activitatea instanţelor este finanţată integral de la bugetul de stat.
Gratuitatea justiţiei nu este însă, una totală, având în vedere că realizarea actului de justiţie
precum şi realizarea serviciului public al justiţiei implică costuri, şi nu de neglijat, cu sediile în
care îşi desfăşoară activitatea organele judiciare, cu procedurile, cu cheltuielile de personal,
infrastructura informatică, birotica, onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu, onorariile pentru
experţi, atunci când nu sunt plătite de părţi, ajutorul public judiciar, etc.
Tocmai în acest scop, justiţiabilii, cei care apelează la serviciul public al justiţiei, au
obligaţia ca în anumite cazuri şi condiţii, să plătească taxe judiciare de timbru, cauţiuni,
onorariile avocaţilor şi experţilor, serviciile de copiere şi de legalizare a înscrisurilor din dosare,
de eliberare a hotărârilor judecătoreşti legalizate, a certificatelor de grefă, etc.
Este esenţial ca toate aceste cheltuieli să nu reprezinte o barieră în calea liberului acces la
justiţie.
Cu referire la acest aspect, trebuie menţionat că de la intrarea în vigoare a OUG nr. 80/2013
privind taxele judiciare de timbru, nivelul acestor taxe a crescut considerabil. Din cuprinsul art.
(1) din actul normativ menţionat se poate observa că regula este aceea a taxării tuturor acţiunilor
şi cererilor adresate instanţelor de judecată şi Ministerului Public, netaxarea fiind excepţia.
Deşi dispoziţiile cuprinse în OUG nr. 80/2013 au fost criticate în nenumărate rânduri pentru
că ar încălca liberul acces la justiţie, din perspectiva cuantumului foarte ridicat în anumite
cazuri, al taxelor judiciare de timbru, de fiecare dată excepţiile de neconstituţionalitate au fost
respinse de către Curtea Constituţională a României.
La nivel de principiu, din cuprinsul deciziilor pronunţate 13 rezultă că instanţa de contencios
constituţional a statuat că ,,accesul la justiţie nu presupune gratuitatea actului de justiţie şi nici,
implicit, realizarea unor drepturi pe cale judecătorească în mod gratuit. În cadrul mecanismului
statului, funcţia de restabilire a ordinii de drept, ce se realizează de către autoritatea
judecătorească, este de fapt un serviciu public ale cărui costuri sunt suportate de la bugetul de
stat. În consecinţă, legiuitorul este îndreptăţit să instituie taxe judiciare de timbru pentru a nu
afecta bugetul de stat prin costurile procedurii judiciare deschise de părţile aflate în litigiu. De
asemenea, Curtea a reţinut că art. 21 din Constituţie nu instituie nicio interdicţie cu privire la
taxele în justiţie, fiind legal şi normal ca justiţiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea
desfăşurată de autorităţile judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora”.
Mai mult, a reţinut Curtea, că dispoziţiile constituţionale ale art. 56 alin. (1) din Constituţie,
reglementează obligaţia cetăţenilor de a contribui, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile
publice. S-a reţinut, de asemenea, că echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în
valoarea cheltuielilor stabilite de instanţa de judecată prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză,
plata acestora revenind părţii care cade în pretenţii.
În ceea ce ne priveşte, fără a nega necesitatea taxării cererilor şi acţiunilor adresate organelor
judiciare şi justeţea argumentelor reţinute de Curtea Constituţională în deciziile pronunţate, cu

13 C.C.R., Decizia nr. 479/30.06.2016, publicată în M.Of. nr. 997/12.12.2016, Decizia nr. 49/11.11.2014,publicată
în M.Of.nr. 9/2015, Decizia nr. 508/05.12.2013, publicată în M.Of. nr. 94/06.02.2013, Decizia nr.95/04.02.2014,
publicată în M.Of.274/15.04.2014, ş.a.
toate acestea, aşa cum au remarcat unii autori14, Curtea Constituţională nu s-a preocupat
aproape niciodată de verificarea rezonabilităţii sumelor care trebuie plătite, în condiţiile în care
o taxă de timbru sau o cauţiune exorbitantă poate ridica serioase probleme sub aspectul
accesului liber la justiţie, de plidă, în materie succesorală.
Menţionăm faptul că, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa a
reţinut că "dreptul la un tribunal" nu este absolut, acest drept putând cunoaşte limitări, atât timp
cât nu este atinsă însăşi substanţa sa (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza
Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, paragraful 57) şi
că obligaţia de a plăti în faţa instanţelor civile o taxă judiciară corespunzătoare cererilor
formulate nu poate fi considerată ca o limitare a dreptului de acces la o instanţă, care ar fi, în
sine, incompatibilă cu art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 11 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Larco
împotriva României, paragraful 56), cu toate acestea, instanţa de la Strasbourg a condamnat
România, reţinând că o taxă de timbru egală sau mai mare decât venitul unei părţi nu respectă
principiul proporţionalităţii, este excesivă şi de natură a încălca liberul acces la justiţie (cauzele
Rusen împotriva României şi Iorga împotriva României).
În întâmpinarea problemelor generate de dificultăţile justiţiabililor cu venituri reduse de a
plăti taxele de timbru sau de a-şi putea angaja apărători, legiuitorul a prevăzut anumite forme
de ajutor public judiciar în materie civilă, care se avansează de către stat.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 90 C.pr.civ., cel care nu este în stare să facă faţă
cheltuielilor pe care le presupune declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fără a primejdui
propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate beneficia de asistenţă judiciară, în condiţiile legii
speciale privind ajutorul public judiciar.
Formele sub care se poate prezenta asistenţa judiciară sunt următoarele:
a) acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare
prevăzute de lege;
b) apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat desemnat de barou;
c) orice alte modalităţi prevăzute de lege.
Asistenţa judiciară poate fi acordată oricând în cursul procesului, în tot sau numai în
parte.
Persoanele juridice pot beneficia de facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau
amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri introduse la
instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii speciale.
Prevederile art. 90 din Codul de procedură civilă se completează cu
dispozițiile Ordonanţei de urgenţă nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie
civilă.
Potrivit acestui act normativ ajutorul public judiciar se poate acorda pentru orice cauză
de natură civilă (inclusiv cauze comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale),
separat sau cumulat, în următoarele 4 forme, fără ca in cazul primelor 3 forme să poată depăşi,
în cursul unei perioade de un an, suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe ţară
la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare:
1) plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi, după caz, a apărării,
printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în
justiţie sau pentru prevenirea unui litigiu (asistenţă sub forma avocatului);
2) plata expertului, traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului, cu încuviinţarea
instanţei sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale, dacă această plată incumbă, potrivit legii,
celui ce solicită ajutorul public judiciar;

14 R.Chiriţă, op.cit.
3) plata onorariului executorului judecătoresc;
4) scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege, inclusiv
a celor datorate în faza de executare silită.
Condiţia necesară ca o persoană să beneficieze de ajutor public judiciar, în oricare dintre
forme, este aceea ca venitul mediu net lunar pe membru de familie în ultimele două luni
anterioare formulării cererii să se situeze sub 300 lei. În cazul în care venitul mediu net lunar
pe membru de familie în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub 600
lei, suma de bani ce reprezintă ajutor public judiciar va fi avansată de stat în proporţie de 50%.
Ca excepţie, ajutorul public judiciar se acordă şi în alte cazuri, proporţional cu nevoile
solicitantului, atunci când cheltuielile certe sau estimate ale procesului în care partea este
implicată sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiţie, inclusiv în situaţia în care există
diferenţe de costuri ale vieţii dintre statul membru în care justiţiabilul are domiciliul sau
reşedinţa obişnuită şi România.
În materie penală, gratuitatea justiţiei se manifestă cu mai multă evidenţă, în sensul că,
în procedurile penale nu se plătesc taxe judiciare de timbru, cu excepţia taxelor pentru cereri de
eliberare de copii, de legalizare a actelor din dosar, de întocmire certificate de grefă.
În plus, în vederea asigurării dreptului la apărare, suspectul sau inculpatul beneficiază
în numeroase cazuri de asistenţă juridică gratuită, sub forma avocatului desemnat din oficiu, fie
pentru că se prezumă că acesta se află într-o stare de vulnerabilitate, fie gravitatea acuzaţiilor
aduse îl expun unor riscuri, ceea ce reclamă o asistenţă calificată.
Cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie sunt prevăzute în cadrul dispoziţiilor
art. 90 C.proc.pen., respectiv: a) în tot cursul procesului penal, dacă suspectul sau inculpatul
este minor, dacă este internat într-un centru de detenţie sau într-un centru educativ, dacă este
reţinut sau arestat preventiv sau la domiciliu, chiar şi într-o altă cauză, dacă faţă de acesta s-a
dispus măsura de siguranţă a internării medicale, dacă organul de urmărire penală, judecătorul
de drepturi și libertăți/judecătorul de cameră preliminară sau instanța apreciază că suspectul ori
inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea: b) asistența juridică a inculpatului (persoană
fizică sau juridică) este obligatorie în faza de cameră preliminară, precum și în cursul judecății,
în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
La finalul procesului, părţile sau subiecţii procesuali principali sunt obligaţi, în cazurile
şi condiţiile prevăzute de legea procesual penală, la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat,
însă aceste cheltuieli au de cele mai multe ori un cuantum mult mai mic decât cheltuielile cu
taxele de timbru aferente proceselor civile. În aceste cheltuieli sunt cuprinse sumele de bani
alocate în acest scop, conform art. 272 alin. (2) C.proc.pen., din bugetul Ministerului Justiţiei,
al Ministerului Public şi al altor ministere de resort în scopul suportării unor cheltuieli prilejuite
de procedurile desfăşurate. Aceste cheltuieli sunt prevăzute în cuprinsul art. 272 şi 273
C.proc.pen. În acest sens, art. 272 alin. (1) C.proc.pen. reglementează ca făcând parte din
categoria cheltuielilor judiciare sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură,
administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor,
precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal.
La acestea se adaugă, conform prevederilor art. 273 alin. (1) C.proc.pen., sumele
cuvenite martorului, expertului şi interpretului, reprezentând restituirea cheltuielilor de
transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în faţa
organelor judiciare.
Aceste cheltuieli se suportă, după caz, de către inculpat, partea responsabilă cuvilmente,
partea civilă sau persoana vătămată, în funcţie de soluţia pronunţată de instanţă asupra laturii
penale şi respectiv, laturii civile şi în funcţie de culpa procesuală.
 I.6. Soluţionarea cauzelor în termene rezonabile

Soluţionarea cauzelor în termene rezonabile este una dintre garanţiile dreptului la un

proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acelaşi timp, dată fiind importanţa acestui principiu al organizării judiciare, soluţionarea
cauzelor în termene rezonabile se bucură de o reglementare de rang constituţional, în art. 21 din
Constituţia României, ca una dintre componentele liberului acces la justiţie precum şi în Codul
de procedură civilă (art. 6) şi respectiv, Codul de procedură penală (art. 8). În fine, această
garanţie a echitabilităţii proceselor este prevăzută şi în Legea de organizare judiciară, nr.
304/2022 (art. 12).
Aşa cum remarcau unii autori, o justiţie întârziată este o justiţie negată.15 Durata de timp
în care realizează procedurile judiciare este de cele mai multe ori una excesivă, astfel că dreptul
la un proces echitabil este cel mai frecvent încălcat tocmai prin nerespectarea termenului
rezonabil al procesului. În jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut că o justiţie care întârzie în
realizarea scopului pentru care a fost creată de societate este o justiţie care îşi pierde
credibilitatea şi eficacitatea şi care ameninţă statul de drept, statul fiind cel responsabil pentru
modalitatea în care este realizat serviciul public al justiţiei.16
Preocuparea pentru reducerea termenelor de soluţionare a cauzelor a apărut ca urmare a
condamnării României în mai multe cauze, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În cauza Vlad şi alţii împotriva României (hotărârea din 26 noiembrie 2013) Curtea a observat
că, ,,de la momentul primei sale hotărâri în ceea ce priveşte durata procedurilor civile în
România [Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 272–283, CEDO 2003– VII], a
pronunţat decizii şi hotărâri în alte aproximativ 200 de cauze legate de acuzaţii de încălcare a
cerinţei unui „termen rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1, în ceea ce priveşte procesele civile şi
penale. În prezent, sunt pendinte în faţa Curţii aproximativ 500 de cauze împotriva României
legate de durata procedurii. Curtea nu poate ignora cifrele de mai sus, ce indică existenţa unei
probleme sistemice (a se vedea, printre alte autorităţi, Vassilios Athanasiou şi alţii împotriva
Greciei, nr. 50973/08, 21 decembrie 2010; Rumpf împotriva Germaniei, nr. 46344/06, pct. 64–
70, 2 septembrie 2010; Lukenda, citată anterior, pct. 90–93, CEDO 2005-X; Finger, citată
anterior, pct. 115). Salutând noile măsuri luate pentru a preveni întârzierile suplimentare în
desfăşurarea proceselor, Curtea reţine că, în rezoluţia din 26 ianuarie 2011, Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a luat act „cu îngrijorare” de problema duratei excesive a
procedurilor în România şi a solicitat autorităţilor să o abordeze cu prioritate”.
Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa că aprecierea caracterului "rezonabil" al
duratei unei proceduri trebuie să se realizeze în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama
de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al
autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana în cauză [a se vedea, printre
multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, pct. 67, CEDO 1999-II,
şi Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30.979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII]. Din acest punct

15 V.Gribincea, I.Guzun, I.Chirtoacă, Mecanismul de reparare a prejudiciului cauzat prin încălcarea termenului
rezonabil, Centrul de Resurse Juridice Moldova, 2014
16 CEDO, cauza Martinas Moreira vs. Portugalia
de vedere, a statuat că numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare sunt de natură să
conducă la constatarea depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a unei cauze. 17
Potrivit opiniei exprimate de unii autori18 sintagma ”termen rezonabil” este de o
expresivitate cu totul deosebită, deoarece ea evocă celeritatea procedurii, dar nu o celeritate cu
orice preț, ci una ”rezonabilă”, adică una care să nu sacrifice, în ultimă instanță, calitatea actului
de justiție. Având în vedere cele reţinute de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, apreciem că
termenul rezonabil în care procesele trebuie să fie soluţionate reprezintă pragul minim care
trebuie realizat, iar organele judiciare trebuie să urmărească în toate cazurile soluţionarea
cauzelor cu celeritate, în scopul eficientizării actului de justiţie. Cu toate acestea, celeritatea nu
trebuie să reprezinte un scop în sine şi nu trebuie să fie sacrificate în acest scop, alte garanţii
esenţiale ale procesului echitabil, precum dreptul la apărare, prezumţia de nevinovăţie şi altele.
În materie civilă termenul rezonabil are ca punct de plecare data învestirii instanței cu
cererea de chemare în judecată și ca punct final, executarea concretă a hotărârii (Poiss contra
Austriei – 23 aprilie 1987).
În materie penală, judecarea cauzei în termen rezonabil reprezintă o garanţie a persoanelor
care sunt acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, de a nu rămâne o perioadă foarte mare de timp
sub povara acuzației, într-o situaţie incertă. De aceea, momentul de început în funcţie de care
se apreciază termenul rezonabil este acela al formulării acuzaţiei iar momentul final este acela
al soluţionării definitive a cauzei.
Menţionăm faptul că potrivit jurisprudenței Curții Europene,19 acuzația în materie penală
reprezintă „notificarea oficială, ce emană de la o autoritate competentă, a faptului că unei
persoane i se impută săvârșirea unei fapte penale, ceea ce înseamnă producerea unor consecințe
importante privitoare la persoana astfel suspectată”.
Potrivit dreptului nostru naţional, aducerea la cunoştină a acuzaţiei se realizează potrivit
dispoziţiilor art. 307 C.proc.pen., după ce persoana acuzată dobândeşte calitatea de suspect.
Potrivit acestui text de lege, persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la
cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată,
încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest
sens un proces-verbal.
Nesocotirea cerinţei judecării cauzelor în termene rezonabile dă naştere la remedii în
favoarea persoanelor prejudiciate de durata mare a procedurilor.
Cu referire la aceste remedii, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia
de la Veneţia) pe baza jurisprudenţei Curţii Europene, a identificat două categorii de remedii:
a) remedii acceleratorii, de natură a scurta durata procedurii, când aceasta este în desfăşurare;
b) remedii compensatorii, care au ca finalitate despăgubirea persoanei prejudiciate ca urmare a
duratei excesive a procedurii.
Hotărârea Curţii Europene în cauza Kudla c. Poloniei a recunoscut pentru prima dată în
mod ferm dreptul persoanelor de a beneficia de o cale internă de atac în materia duratei
rezonabile a procedurilor şi a atras astfel atenţia statelor semnatare asupra obligaţiei corelative
ce le revine, de a întreprinde demersurile necesare în vederea introducerii în sistemele juridice
naţionale a unor căi procedurale pe care cetăţenii să le poată utiliza în acest sens.

17 S. Trechsel, Human Rights in Criminal Proceedings, Oxford University Press, 2006, pag. 142.
18 I.Leş, Unele repere privitoare la soluţionarea cauzelor civile într-un termen optim şi previzibil,
www.juridice.ro
19 C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, ediția a 2a, Ed. C.H. Beck,

București, 2010, pag. 411

 Drept urmare, pentru procesele penale legiuitorul a reglementat la art. 488/1 şi următoarele
C.proc.pen., o procedură specială, intitulată „Contestaţia privind durata procesului penal”,
menită să accelereze activitatea de urmărire penală sau de judecată.
La art. 488 ind. 1 C.proc.pen., s-a prevăzut că durata rezonabilă în care ar trebui să se
realizeze urmărirea penală sau judecata este depășită, dacă a trecut cel puțin un an de la
începerea urmării penale, sau de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul
urmăririi penale, respectiv în cursul judecății în primă instanță, sau dacă a trecut cel puțin 6 luni
de la sesizarea instanței cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau
extraordinare. Criteriul timpului nu este însă suficient pentru a constata că termenul rezonabil
pentru soluționarea procesului a fost încălcat, ci este nevoie ca judecătorul să analizeze şi alte
elemente, prevăzute la art. 488 ind. 5 C.proc.pen.: natura și obiectul cauzei; complexitatea
cauzei, cu luarea în considerare a numărului de participanți și a dificultăților de administrare a
probelor; elementele de extraneitate ale cauzei; faza procesuală în care se află cauza și durata
fazelor procesuale anterioare; comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată,
inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale și procedurale și din perspectiva
îndeplinirii obligațiilor sale în cadrul procesului; comportamentul celorlalți participanți în
cauză, inclusiv al autorităților implicate; intervenția unor modificări legislative aplicabile
cauzei și alte elemente de natură să influențeze durata procedurii.
În situația în care judecătorul apreciază contestația ca fiind întemeiată, acesta va stabili un
termen în care procurorul sau instanța de judecată trebuie să rezolve cauza. Cu aceeași ocazie
se stabilește și un termen în care o nouă contestație nu poate fi formulată.
În procesul civil, una dintre garanţiile soluţionării procesului civil într-un termen optim şi
previzibil, astfel cum cer dispoziţiile art. 6 C.proc.civ. este reprezentată de contestaţia privind
tergiversarea procesului prevăzută de art. 522-526 C.proc.pen.
Potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, oricare dintre părţi, precum şi procurorul
care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la
soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale
pentru ca această situaţie să fie înlăturată. Cazurile în care se poate face contestaţie sunt:
1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare
a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat
2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un
act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a
îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;
3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice
instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele
ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a
luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;
4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil
prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o
impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său
act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.
Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, completul de judecată pronunţă o încheiere
nesupusă niciunei căi de atac, prin care ia de îndată măsurile necesare înlăturării situaţiei care
a provocat tergiversarea judecăţii.
Legislaţia naţională nu conţine însă reglementări care să tindă la compensarea prejudiciului
suferit de o persoană prin depăşirea duratei rezonabile a procesului penal, în ciuda
recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (Vlad şi alţii c. României, paragrafe 110
-112).
 Prin urmare, aşa cum au arătat unii autori20, devin aplicabile regulile generale ale
răspunderii civile delictuale, remediul compensator fiind o acţiune civilă în pretenţii, în cadrul
căreia se verifică întrunirea condiţiilor privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate
între faptă şi prejudiciu, potrivit dispoziţiilor coroborate ale art. 1349 şi art. 1357 C.civ., în
interpretarea dată şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

I.7. Principiul distribuirii aleatorii şi continuităţii completului de judecată

Cauzele se repartizează între completele de judecată ale unei instanţe în mod aleatoriu,
computerizat. Acest principiu constituie o garanţie a imparţialităţii judecătorilor şi a dreptului
la un proces echitabil.
Acest principiu este înscris în Legea organizării judiciare, nr. 304/2022, care, la art. 13
prevede că, activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii
a dosarelor şi a continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorii iniţial învestiţi sau unul
dintre aceştia nu poate participa la judecată din motive obiective.
Procedura repartizării aleatorii precum şi modalitatea de realizare practică este pe larg
dezvoltată în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, nr. 1375/2015 şi în
Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, nr. 21/2004, republicat.
Toate actele de sesizare a instanţei se depun la registratură, unde, după stabilirea obiectului
cauzei, primesc număr de înregistrare din programul informatic Ecris. Numărul de dosar astfel
atribuit, la instanţa de fond, se păstrează până la soluţionarea definitivă a cauzei respective
(acesta fiind numărul unic de dosar care se va păstra şi în căile de atac).
După stabilirea numărului dosarului, acesta se predă persoanei desemnate cu repartizarea
aleatorie.
Regula este aceea a repartizării cauzelor în sistem informatic. Dacă din motive obiective nu
se poate realiza repartizarea aleatorie a cauzelor, acestea se vor repartiza prin metoda sistemului
ciclic, metodă potrivit căreia, cauzele se repartizează în ordinea înregistrării lor la instanţă,
completelor de judecată constituite pe materii şi grade de jurisdicţie, în ordinea numerotării
acestora. De asemenea, cauzele vor fi repartizate ciclic şi atunci când sunt desfiinţate anumite
complete de judecată, dosarele rămase nesoluţionate provenind de la completele desfiinţate,
urmând a fi atribuite ciclic celorlalte complete existente.
Cele două regulamente mai sus menţionate prevăd reguli detaliate cu privire la situaţiile în
care judecătorii care compun completele de judecată sunt incompatibili sau lipsesc de la instanţă
în ziua stabilită pentru judecarea cauzelor, înlocuirea acestora urmând a fi făcută cu judecători
planificaţi la permanenţă, după reguli prestabilite, obiective, astfel încât, să fie înlăturată orice
eventuală suspiciune privind repartizarea dirijată, către anumiţi judecători a cauzelor respective.
Principiul continuităţii completului de judecată presupune că acel complet căruia i-a fost
repartizată o cauză prin repartizare aleatorie va rămâne învestit cu respectiva cauză până la
finalizarea judecăţii, cu excepţia situaţiilor obiective în care judecătorii iniţial învestiţi se află
în imposibilitate de a mai participa la soluţionarea cauzei.
Principiul continuităţii completului de judecată este prevăzut şi în normele procesual penale
şi normele procesual civile. Atât în cauzele civile cât şi în cauzele penale, dacă din motive
obiective judecătorii sau unul dintre judecătorii care compun completul de judecată învestit prin

20
R.Argăseală, Răspunderea Statului Român pentru durata nerezonabilă a procedurii de urmărire penală, 2022,
www.juridice.ro
repartizare aleatorie, nu mai poate participa la judecarea cauzei, schimbarea compunerii
completului se poate face cel mai târziu până la începerea dezbaterilor.
Astfel, potrivit art. 214 C.proc.civ., membrii completului care judecă procesul trebuie să
rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii. În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător
este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. Dacă
înlocuirea a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.
De asemenea, potrivit art. 354 alin. (2) C.proc.pen., completul de judecată trebuie să
rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se
poate schimba până la începerea dezbaterilor.
Încălcarea dispoziţiilor legale privind legala compunere a completelor de judecată este
prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, deoarece normele de organizare judiciară
sunt norme de ordine publică.