UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
MANAGEMENTUL ORDINII ȘI SIGURANȚEI PUBLICE

DISCIPLINA: FUNDAMENTE CONSTITUȚIONALE ÎN ACTIVITATEA

INSTITUȚIILOR DE ORDINE PUBLICĂ ȘI INTERVENȚIE ÎN SITUAȚII DE URGENȚĂ

TEMA: AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

=REPERE CONSTITUȚIONALE ȘI ORGANICE=

PROFESOR COORDONATOR: MASTERAND:

CRĂCIUNEAN-TATU LAURA-MARIA MUNTEAN DANIEL IONEL
 Statul democratic funcționează având la bază principiul separației puterilor în stat. Conform
acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități
separate și independente. Cea mai reușită separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește
la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterile legislativă, executivă și judiciară, cu
mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în aceeași mână.
În principiu, cele trei puteri ale unui stat democratic trebuie să fie complementare şi niciuna să
nu fie “supremă” sau să le domine pe celelalte. Într-un stat democratic, în ultimă instanţă este supremă
dorinţa poporului exprimată prin proces democratic corespunzător (suveranitatea poporului). De
asemenea, este eronat să credem că vreuna din cele trei puteri ale statului poate acţiona vreodată în
izolare completă faţă de celelalte. Cele trei puteri se sprijină una pe cealaltă pentru a oferi în ansamblu
toate serviciile publice necesare într-o societate democratică. Aşadar, în timp ce legiuitorul asigură
cadrul legislativ, puterea judecătorească este cea care trebuie să îl interpreteze şi să îl aplice, în baza
deciziilor sale, în timp ce puterea executivă răspunde adesea de executarea deciziilor judecătoreşti în
interesul societăţii. În acest fel, cele trei puteri funcţionează într-o relaţie de interdependenţă sau de
convergenţă şi divergenţă. În consecinţă, nu poate exista niciodată o “separare a puterilor” completă.
Cele trei puteri ale statului funcţionează mai curând ca un sistem de control şi de echilibru care o
responsabilizează pe fiecare în parte, în interesul societăţii în ansamblu.
Într-un stat democratic aceste puteri funcționează după principii și reguli bine stabilite prin
intermediul legii fundamentale care stabilește cu claritate tipul raporturilor dintre acestea și atribuțiile
lor.
În ceea ce privește puterea judecătorească, aceasta este unul dintre cei trei stâlpi esenţiali dar
egali ai statului democratic modern. Toate cele trei puteri oferă un serviciu public şi trebuie să ceară
socoteală una alteia pentru acţiunile lor. Într-un stat democratic de drept niciuna dintre cele trei puteri
ale statului nu acţionează în interes propriu, ci în interesul poporului, în ansamblu. Funcţia puterii
judecătoreşti este aceea de a judeca raporturile juridice dintre membrii societăţii şi stat şi între înşişi
membrii societăţii. Adesea, puterea judecătorească este chemată să judece şi relaţia dintre două sau
chiar dintre toate cele trei puteri ale statului. Toate aceste procese trebuie să se desfăşoare în
conformitate cu statul de drept. Un sistem judiciar independent şi eficient este fundația statului de
drept. Prin urmare, obiectivul oricărui sistem judiciar independent şi eficient trebuie să fie acela de a
asigura judecarea corectă şi imparţială a disputelor juridice, prin care să protejeze drepturile şi
libertăţile tuturor persoanelor care urmăresc să facă dreptate. Pentru atingerea acestui obiectiv, în
fiecare caz instanţa trebuie să constate faptele relevante printr-o procedură justă, să aplice legea şi să
prevadă remedieri eficiente. Așadar, observăm că autoritatea judecătorească este însărcinată cu
menținerea unui echilibru între toate relațiile sociale existente într-un stat, pe baza și în numele legii.

Observând importanța autorității judecătorești este necesar să observăm principiile după care
aceasta își ghidează activitatea. În România, puterii judecătorești îi este dedicat Capitolul VI din
Constituție, acesta cuprinzând și principiile de bază pe care se sprijină activitatea judecătorească.

Înfăptuirea justiției

După cum am menționat anterior, instanțele judecătorești soluționează cauzele supuse judecății
pe baza și în numele legii. Constituția prevede expres acest lucru în art. 124, al (1), și anume: „Justiţia
se înfăptuieşte în numele legii.”. Aceasta înseamnă că nicio soluție nu poate fi pronunțată în afara unui
cadru legal și niciun judecător nu-și poate întemeia deciziile pe alte considerente, altele decât legea
aflată în vigoare la un moment dat. Spre exemplu, în materie penală, nu se poate pronunța o altă soluție
decât cea permisă de lege în cazul incidenței cauzelor din art. 16 Codul de procedură penală, mai
concret, nu se va putea pronunța o soluție de condamnare în cazul în care se constată decesul
inculpatului, urmând a se pronunța încetarea procesului; astfel, pronunțarea unei condamnări în acest
caz nu ar fi făcută în temeiul legii, legea neprevăzând această posibilitate.
Totodată, magistrații depun jurământul solemn înainte de a fi numiți în funcție. Chiar și în
formula jurământului se reflectă principiul instituit prin Constituție, aceștia jurând: „Jur să respect
Constituția și legile țării, să apăr drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc
atribuțiile cu onoare, conștiință și fără părtinire.”i1.

Unicitatea, imparțialitatea, egalitatea justiției

Acest lucru este prevăzut tot în art. 124 2 și este o consecință a înfăptuirii justiției în numele
legii.
Astfel, unicitatea constă în faptul că activitatea de judecată se înfăptuieşte după aceleaşi coduri
şi legi în toată România; judecăţile se realizează de unul şi acelaşi sistem de autorităţi judecătoreşti,
altfel spus de către o singură putere judecătorească, pentru întreaga ţară existând o singură Înaltă Curte

1
Art. 32, al. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor
2
Art. 124, al. 2 Constituția României: „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.”
de Casaţie şi Justiţie care are și rolul de a se asigura că nu există două soluții diferite pentru cauze
identice. Totodată, este interzisă înființarea de tribunale extraordinare în afara cadrului legal.3
Imparțialitatea constă în înfăptuirea justiției de către autorităţi special create, neutre, nu au şi
nu trebuie să aibă niciun interes particular, concret în procesul pe care îl judecă. Este o exprimare
constituțională a cutumei clasice conform căreia „nu poți fi judecător în propria cauză”.4
Prin egalitatea justiției se înțelege transpunerea constituțională a adagiului „nimeni nu este mai
presus de lege” și constă în faptul că părțile dintr-un proces trebuie să se afle pe picior de egalitate,
justiția trebuind să fie nepărtinitoare, părțile fiind judecate după aceleași legi și având la îndemână
aceleași mijloace procesuale de apărare. Pe acest principiu constituțional se bazează și reglementările
din codurile de procedură, care conțin prevederi în ceea ce pivește dreptul părților de a propune probe,
de a lua cuvântul, de a formula cereri și de a ridica excepții, toate părțile dintr-un proces beneficiind de
aceleași garanții procesuale prevăzute de lege.
Observăm, așadar, că prin textele constituționale se încearcă o conturare cât mai clară a
imparțialității pe care trebuie să o poarte actul de justiție. Fiind un serviciu public, înfăptuirea justiției
trebuie să se facă după principii clare și proceduri transparente astfel încât să servească interesul
societății și să asigure echilibrul despre care am amintit și în începutul lucrării. În ceea ce privește
imparțialitatea justiției, aceasta ar fi de neînchipuit fără reglementarea independenței judecătorilor,
despre care voi vorbi în continuare.

Independența justiției
Într-un stat în care este recunoscută supremația Constituției și este instituit principiul
separației puterilor este de neconceput ca asupra autorității judecătorești să poată fi exercitate presiuni
care să-i influențeze activitatea.
Ultimul alineat al art. 124 statuează principiul conform căruia judecătorii sunt independenți și
se supun doar legii. Aceasta este o consecință a celor două principii enunțate anterior, fiind evidentă
referința la imparțialitate și înfăptuirea justiției în numele legii. Este imposibil să vorbim despre statul
de drept fără să ne raportăm la independența justiției, după cum am expus și anterior, autoritatea
judecătorească fiind responsabilă de menținerea unui echilibru în societate, echilibru în stabilirea
căruia nu trebuie să intervină nicio altă putere sau entitate înafara autorității judecătorești. Astfel,
3
Art. 126, al. 5 Constituția României: „Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi
înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara
magistraturii.”
4
https://legeaz.net/constitutia-romaniei/articolul-124-constitutie accesat la 13.01.2021
pentru a asigura maxima transparență a actului de justiție este absolut necesar ca judecătorii să se
bucure de independență. Așadar, în soluţionarea pricinilor, judecătorul nu poate primi niciun fel de
ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o
dea. Acest principiu protejează justiţiabilii contra eventualelor abuzuri ale puterilor publice, având în
vedere că în fața autorității judecătorești sunt adesea deduse spre soluționare litigii între cetățeni și
organe de stat; ba mai mult, în materie penală, funcția acuzării este realizată de către funcționari din
Ministerul Public, iar tragerea la răspundere penală se face întotdeauna de către stat. Astfel,
supunându-se numai legii, se subînţelege că judecătorul se supune şi Constituţiei, care este legea
supremă în stat, iar prin prerogativa independenței se elimină un dubiu în ceea ce privește
imparțialitatea judecătorului în cauzele deduse soluționării.
Este interesant de observat faptul că principiile constituționale au ramificații adânci și în ceea
ce privește elaborarea legilor organice. Legea nr. 303/2004 reglementează condițiile în care magistrații
pot fi trași la răspundere disciplinară, civilă și penală, însă este de notat faptul că judecătorii nu pot fi
trași la răspundere pentru dezlegările oferite cauzelor în temeiul legii, ramificațiile principiului
independenței judecătorilor regăsindu-se și în această materie. De asemenea, prin art. 2, al. 4 din Legea
303/2004 este instituită și mai tranșant independența judecătorilor, de această dată apărând ca obligație
opozabilă erga omnes: „Orice persoană, organizație, autoritate sau instituție este datoare să respecte
independența judecătorilor.”. Totodată, mare parte din prevederile instituite de Constituție sunt reluate
și în cuprinsul acestei legi: „Judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie
imparțiali.”5

Ca și opinie personală față de cele sus-menționate, consider că deși aceste principii pot fi
considerate „de bun simț” într-un stat de drept, instituirea lor prin intermediul Constituției este nu doar
binevenită, ci și necesară, astfel fiind înlăturat orice dubiu cu privire la activitatea puterii judecătorești,
mai ales având în vedere antecedentele nedemocratice ale statului român si frecventele derapaje în ceea
ce privește puterea magistraților în stat. Astfel, fiind statuate în legea fundamentală, aceste principii
sunt cu atât mai greu de ignorat atunci când vine vorba de libera și legitima funcționare a sistemului
judiciar.

Statutul judecătorilor

5
Art. 2, al. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor
 În continuare, reglementarea constituțională face referire la statutul judecătorilor. Cum am
menționat și anterior, Constituția conține reglementări de bază, principii și direcții de urmat în
redactarea tuturor legilor prin care urmează a fi complinită.
Textul constituțional face referire la numirea judecătorilor de către Președintele României,
statuând și inamovibilitatea acestora. Aceasta este o altă prerogativă importantă pentru autoritatea
judecătorească, stabilitatea funcției fiind un criteriu necesar pentru înfăptuirea actului de justiție
calitativ. Observăm că reglementarea din legea fundamentală „pregătește terenul” pentru prevederi
organice, stipulând sintagma „în condițiile legii”. Ca și consecință, detalii suplimentare în ceea ce
privește inamovibilitatea sunt oferite de Legea nr. 303/2004, care prevede: „Judecătorii inamovibili
pot fi mutați prin transfer, delegare, detașare sau promovare, numai cu acordul lor, și pot fi
suspendați sau eliberați din funcție în condițiile prevăzute de prezenta lege.”6. Bazându-se pe
direcțiile trasate de legea fundamentală, Legea nr. 303 oferă o protecție sporită a judecătorilor
împotriva imixtiunilor și presiunilor din partea altor puteri ale statului asupra activității lor. Astfel, un
judecător ce se bucură de stabilitate în funcție poate oferi o contribuție calitativă, imparțială și
transparentă în administrarea justiției.
Referitor la numirea, promovarea, transferarea și tragerea la răspundere a judecătorilor
Constituția se rezumă la a crea din nou cadrul pentru reglementări organice mai cuprinzătoare, și
anume stabilind acestea în sarcina Consiliului Suprem al Magistraturii în conformitate cu legiile sale
organice. Observăm că legiuitorul a considerat ca fiind prioritar a se stabili prin Constituție principiile
de bază care să ofere imparțialitate și independență puterii judecătorești, considerând că în alte materii,
cum ar fi și tragerea la răspundere, este suficient să creeze doar cadrul legal pentru existența unor
reglementări ulterioare. Observăm, așadar, importanța sporită ce este acordată delimitării și întăririi
rolului autorității judecătorești, în detrimentul sancționării acesteia.
Cu toate acestea, referitor la răspunderea civilă, penală și disciplinară a judecătorilor, este de
menționat faptul că și aceasta se bucură de o reglementare specială în legea sus-amintită, întâlnind și în
cazul magistraților toate tipurile de răspundere; personal, consider că acest lucru este o consecință
indirectă a principiilor ce stau la baza însuși sistemului judiciar, cu preponderență egalitatea în fața
legii, nici chiar personalul ce constituie autoritatea judecătorească nefiind exclus de la tragerea la
răspundere în condițiile legii. Este adevărat, totodată, că largi prerogative în ceea ce privește
sancționarea disciplinară a magistraților are doar Consiliul Suprem al Magistraturii, însă acesta este un
for specializat în ceea ce privește acest tip de răspundere al magistraților, nicidecum o instanță

6
Art. 2, al. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor
extraordinară aflată în afara sistemului judiciar. Tot în ceea ce privește răspunderea judecătorilor, nici
chiar Consiliul Superior al Magistraturii nu poate cenzura sau sancționa judecătorii pentru pronunțarea
unor decizii motivate juridic, cu argumente logice și întemeiate pe lege, aceasta fiind o reconfirmare a
independenței de Acare se bucură judecătorii. Cu toate acestea, în ceea ce privește răspunderea penală,
judecătorii vor fi trași la răspundere de instanțe din cadrul sistemului unic judiciar(reconfirmare a
unicității justiției)7, după competența în funcție de persoană fiind competente în primă instanță Curțile
de apel.
Observăm că legea fundamentală oferă atenție și situațiilor de restrângere a drepturilor
judecătorilor, reglementând incompatibilitățile în exercițiul funcției. Rațiunea acestei reglementări este
aceea de a întări imparțialitatea actului de justiție, asigurându-se astfel ca judecătorii nu pronunță
hotărâri fiind motivați de alte interese decât cele privitoare la înfăptuirea obiectivă a actului de justiție.
Se prevede, astfel, că „Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.”8. Prin instituirea acestor
incompatibilități se înlătură existența unor posibile conflicte de interese în soluționarea cauzelor, și, în
același timp, întărește prerogativa de independență a judecătorului asupra căruia, în aceste condiții, nu
se pot exercita presiuni. Tot prin Legea 303/2004 este extins cadrul constituțional, aceasta conținând
prevederi detaliate cu privire la toate activitățile pe care magistrații nu le pot desfășura (de exemplu
judecătorii nu pot să facă parte din partide sau formațiuni politice și nici să desfășoare sau să participe
la activități cu caracter politic9- întărindu-se astfel caracterul imparțial al actului de justiție). Chiar mai
mult, pentru a evidenția și mai clar ramificațiile pe care le au prevederile constituționale în cadrul legii
organice, consider elocventă prevederea instituită de art. 5, al. 2 din Legea 303/2004, respectiv:
„Judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în
cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a
justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care conflictul de
interese a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al instanței sau conducătorului
parchetului și s-a considerat că existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparțială
a atribuțiilor de serviciu.”. Deducem, așadar, că în lumina prevederilor Constituției, legiuitorul a
înțeles să ofere garanții suplimentare asupra caracterului suprem de imparțialitate a actului de justiție
în raport cu orice circumstanță personală a judecătorului. Desigur, în cazul încălcării acestor dispoziții
judecătorul va fi sancționat, putându-se ajunge până la eliberarea din funcție și excluderea din

7
http://revista.universuljuridic.ro/abuz-serviciu-comis-de-judecatori/ accesat la 13.01.2021
8
Art. 125, al. 3 din Constituția României
9
Art. 9, al.1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor
magistratură. Continuând chiar și mai mult pe linia asigurării unui act de justiție calitativ și
nepărtinitor, legiuitorul a consacrat anumite incompatibilități speciale și prin intermediul Codurilor de
procedură civilă și penală, ba chiar mai mult, a instituit și două instituții juridice care să asigure
eficacitatea acestor prevederi, respectiv abținerea și recuzarea.

Instanțele judecătorești
Trecând de la reglementări de principii și statute înspre organizarea propriu-zisă a autorității
judecătorești, Constituția descrie și instanțele judecătorești. La fel ca până ca acum, legea
fundamentală nu stabilește ea însăși competența instanțelor sau componența acestora, acestea fiind
stabilite tot prin lege organică, însă pune bazele întregului cadru legislativ în temeiul căruia vor
funcționa instanțele de judecată.
Statuând faptul că justiția se realizează de Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe
din circumscripția acesteia10, Constituția ilustrează în mod clar implicațiile prevederii analizate anterior
în cuprinsul acestei lucrări, și anume unicitatea justiției, arătând că puterea judecătorească se exercită
prin sistemul unic judiciar din România reprezentat de ICCJ și instanțele inferioare acesteia. De
asemenea, în susținerea acestei afirmații vin și prevederile art. 126, al. 5 care interzice înființarea de
instanțe extraordinare.
O atenție sporită trebuie acordată funcționării propriu-zise a instanțelor despre care face vorbire
și textul constituțional, aceste prevederi având implicații importante asupra tuturor raporturilor
juridice, mai ales asupra acelora ce privesc cele 3 puteri în stat. Astfel, din reglementarea art. 126, al.
611 din Constituție înțelegem că puterea judecătorească exercită controlul actelor administrative ale
autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ. După cum am menționat și în introducere,
autoritatea judecătorească asigură un echilibru în societate, aceasta având prerogativa de a soluționa
atât litigii ivite între cetățeni, cât și între cetățeni și stat. Garantarea controlului judecătoresc asupra
actelor administrației publice ilustrează rolul activ al puterii judecătorești și în ceea ce privește
„cenzurarea” actelor emise fără a respecta dispozițiile legale de către autoritatea publică. Astfel,

10
Art. 126, al. 1 din Constituția României
11
Textul art. 126, al. 6 din Constituția României: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor
publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu
Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ
sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din
ordonanţe declarate neconstituţionale.”
cetățeanul ce se consideră vătămat într-un drept subiectiv propriu de către un act al administrației
publice are posibilitatea să supună cauza controlului judecătoresc prin intermediul instituției
contenciosului administrativ. Fiind reglementată în constituție, instituția contenciosului
administrativ reprezintă un veritabil mijloc democratic de contestare a actelor emise de
autoritatea publică în dauna cetățeanului. Evident, într-un stat democratic este imperativ să existe
posibilitatea contestării actelor ilegale emise de autoritățile publice, iar prerogativa judecării unor
asemenea litigii nu poate fi conferită decât unei autorități judecătorești independente și imparțiale.
Există și anumite limitări ale acestei garanții pe care tot Constituția le prevede, și anume, nu pot fi
atacate în contencios administrativ actele ce privesc raportul cu Parlamentul(acestea pot fi supuse doar
eventualului control de constituționalitate înaintea Curții Constituționale) și nici actele de
comandament cu caracter militar.

Alte prevederi de importanță superioară și care se referă la înfăptuirea actului de justiție, fiind
menționate în Constituție sunt cele referitoare la publicitatea ședințelor de judecată-asigurându-se
transparență procesului judiciar de luare a deciziilor, desfășurarea judecății în limba română cu
posibilitatea cetățenilor aparținând minorităților naționale de a se exprima în limba maternă(cu
mențiunea că toate actele se întocmesc în limba română)- asigurând egalitatea în fața legii, astfel încât
părțile să nu fie private de posibilitatea contradictorialității, respectiv posibilitatea străinilor și
apatrizilor de a beneficia de interpret- tot din rațiunea de a oferi egalitate de drepturi procesuale în fața
instanței.12
O altă trăsătură esențială a sistemului judiciar într-un stat de drept este reprezentată de
instituirea dublului grad de jurisdicție. Acesta reprezintă un mod de organizare a instanţelor
judecătoreşti prin care se asigură judecarea cauzei, succesiv, de către două instanţe: mai întâi, de către o
primă instanţă inferioară şi apoi, prin exercitarea controlului judiciar, de către o instanţă superioară,
având aceleaşi puteri jurisdicţionale ca şi prima. Sistemul de organizare a instanţelor judecătoreşti în
ţara noastră are la bază ierarhia lor şi calea de atac a apelului sau, acolo unde apelul este suprimat, a
recursului.13Această reglementare constituțională este impusă prin prisma necesității integrării
sistemului judiciar în conformitate cu principiile CEDO, în toate statele europene democratice existând
reglementarea dublului grad de jurisdicție. Astfel, și în cazul pronunțării unor soluții greșite sau
insuficient motivate, există posibilitatea corijării erorilor prin intermediul exercitării căilor de atac,
aceasta fiind o garanție constituțională.
12
Art. 127-128 Constituția României
13
https://legeaz.net/dictionar-juridic/dublu-grad-de-jurisdictie accesat la 13.01.2021
 Ministerul Public
O altă componentă a autorității judecătorești în România este reprezentată de Ministerul Public.
La fel ca și instanțele de judecată, Ministerul Public oferă un serviciu public în slujba cetățeanului, în
scopul înfăptuirii justiției. În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale
societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. 14 La fel ca în cazul
instanțelor judecătorești, Constituția stabilește modul de organizare și funcționare a Ministerului
Public. Acesta este organizat în parchete ce funcționează pe lângă instanțe și este alcătuit din
procurori ce desfășoară activități în ceea ce privește cauzele penale și apărarea drepturilor și intereselor
cetățenilor. La fel ca și în cazul judecătorilor, și procurorilor le sunt impuse aceleași incompatibilități
și interdicții, de asemenea își desfășoară activitatea în conformitate cu principiul legalității și
imparțialității, însă, spre deosebire de judecători, aceștia nu se bucură de independență, fiindu-le
aplicabil principiul controlului ierarhic, desfășurându-și activitatea sub autoritatea Ministrului justiției.
Observăm, așadar, că actele întocmite de procuror sunt supuse obligatorii controlului procurorului
ierarhic superior, chiar până la nivel de ministerial. Se observă o diminuare a puterii de care se bucură
magistrații din cadrul Ministerului Public, spre deosebire de independența absolută a judecătorilor.
Personal, consider că, deși Ministerul Public în activitatea sa este învestit cu exercițiul puterii de stat
pentru a presta un serviciu public în interesul societății și pe baza legii, acesta este fundamental diferit
de puterea judecătorească, lipsindu-i cea mai importantă prerogativă, și anume independența și
totodată întâlnind o înscriere a acestuia sub autoritatea ministerială; în acest caz, deși apreciez ca fiind
oportună o diminuare a prerogativelor procurorilor în raport cu corpul judecătorilor, consider că
accederea procurorilor în rândul magistraților trebuie văzută mai mult prin prisma statutului de care se
bucură conform legii, desfășurându-și activitatea în conformitate cu principiul legalității, având
aceleași incompatibilități și fiind supuși răspunderii disciplinare în fața Consiliului Superior al
Magistraturii, nebeneficiind, în niciun caz de protecția oferită judecătorilor în exercițiul funcției.

Consiliul Superior al Magistraturii

Acesta îndeplinește o funcție importantă în cadrul autorității judecătorești, Consiliul Superior al
Magistraturii este garantul independenţei justiţiei15. Este important ca un astfel de organism să se
bucure de o reglementare constituțională deoarece acesta are sarcina de a apăra independența și
interesele justiției, prin reglementarea constituțională fiind stabilită existența sa continuă și atribuțiile
14
Art 131 Constituția României
15
Art. 133, al.1 din Constituția României
bine delimitate ale acestuia. Dispozițiile constituționale revizuite fixează numărul de membri ai CSM
la 19, dintre care 14 sunt aleși în adunările generale ale magistraților și validați de Senat (9 judecători
și 5 procurori), 2 sunt reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, iar ceilalți 3
sunt ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) și Procurorul general al
Parchetului de pe lângă ÎCCJ. Durata mandatului membrilor CSM este de 6 ani, iar președintele este
ales dintre cei 14 membri, pentru un mandat de un an ce nu poate fi înnoit. Consiliul Superior al
Magistraturii funcționează ca organ cu activitate permanentă.
Consiliul Superior al Magistraturii apără corpul magistraților și membrii acestuia împotriva
oricărui act de natură să aducă atingere independenței sau imparțialității magistratului în înfăptuirea
justiției ori să creeze suspiciuni cu privire la acestea. Consiliul Superior al Magistraturii apără reputația
profesională a magistraților. Magistratul care consideră că independența, imparțialitatea sau reputația
profesională îi sunt afectate în orice mod, se poate adresa Consiliului Superior al Magistraturii care,
după caz, poate dispune verificarea aspectelor semnalate. 16 De asemenea, CSM asigură pregătirea
magistraților prin coordonarea Institutului Național al Magistraturii și redactează subiectele pentru
admiterea în magistratură, totodată în subordinea sa regăsindu-se și Ș coala Națională de Grefieri.
Printre cele mai importante atribuții ale CSM în conformitate cu Constituția amintim
propunerea înaintată Președintelui României de numire în funcție a judecătorilor și procurorilor, dar
și atribuțiile ce îi revin ca instanță de judecată în ceea ce privește răspunderea disciplinară a
magistraților. CSM nu este o instanță extraordinară, externă sistemului judecătoresc, ci un for cu
atribuții strict în ceea ce privește răspunderea disciplinară a magistraților. O altă prevedere
constituțională ce asigură nepărtinirea CSM în ceea ce privește astfel de cauze este reprezentată de
limitarea dreptului de vot pentru ministrul justiției, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, și cu privire la funcționarea CSM, Constituția oferă posibilitatea complinirii prin
lege organică, statuând sintagma „îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în
realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei”17.
Este important de precizat că deși nu exercită un rol activ în activitatea de înfăptuire a justiției,
importanța Consiliului Superior al Magistraturii reiese din statutul său de garant al independenței
justiției, tot la fel cum Curtea Constituțională a României nu face parte din puterea judecătorească, însă
este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, independentă față de orice altă autoritate
publică și care are, conform Constituției României, rolul de garant al supremației Constituției.
16
https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Superior_al_Magistraturii_(Rom%C3%A2nia) accesat la 13.01.2021
17
Art. 134, al. 4 din Constituția României
 În concluzie, putem aprecia că reperele constituționale în ceea ce privește autoritatea
judecătorească stabilesc fundamentele pe care se întemeiază legi organice și regulamente ulterioare,
care au rolul de a complini dispozițiile constituționale. Prevederile constituționale în materie nu sunt
exhaustive, acestea doar trasează principii și direcții în baza cărora este reglementată întreaga activitate
a autorității judecătorești. Unele dintre aceste reglementări au fost statuate de către legiuitor ca urmare
a necesității de a stabili cu claritate principiile actuale ale activității judecătorești și de a-i oferi
legitimitate, altele au rolul de a exprima integrarea sistemului judiciar românesc în concordanță cu
valorile europene ale statului de drept (de exemplu stabilirea dublului grad de jurisdicție), sau sunt pur
și simplu garanții de o importanță superioară în materie (instituirea contenciosului administrativ,
înființarea Consiliului Superior al Magistraturii ca garant al independenței justiției).
De asemenea, observăm că statutul autorității judecătorești de putere în stat emană prin prisma
independenței sporite de care se bucură în raport cu alte puteri, dar și din faptul că îi este conferită
posibilitatea de a exercita controlul judecătoresc asupra actelor emise de autoritățile publice. Puterea
judecătorească trebuie să fie independentă pentru a-şi îndeplini rolul cu privire la celelalte puteri ale
statului, societatea în general şi părţile din litigii. Independenţa judecătorilor nu este o prerogativă sau
un privilegiu acordat în interesul lor propriu, ci în interesul statului de drept şi al tuturor celor care
caută şi doresc justiţie. Independenţa judiciară este mijlocul prin care se asigură imparţialitatea
judecătorilor. Ea este aşadar condiţia preliminară care garantează că toţi cetăţenii (şi celelalte puteri
ale statului) sunt egali în faţa instanţelor de judecată. Numai o putere judecătorească independentă
poate pune efectiv în aplicare drepturile tuturor membrilor societăţii, în special ale acelor grupuri care
sunt vulnerabile sau nepopulare. Astfel, independenţa este o cerinţă fundamentală care permite
judecătorilor să apere democraţia şi drepturile omului, din această cauză fiind necesară reglementarea
sa expresă în Constituția unui stat de drept. Cu toate acestea, nu putem considera autoritatea
judecătorească „ruptă” de celelalte puteri din stat, după cum am precizat și în cuprinsul lucrării,
jusitiția se înfăptuiește în numele legii, lege care provine de la puterea legislativă. De asemenea,
puterea judiciară are posibilitatea de a exercita controlul asupra actelor puterii executive prin
contencios administrativ, iar puterea executivă pune în aplicare hotărârile pronunțate de judecători.
Așadar, în statul de drept este necesară separația puterilor în stat, puterea judecătorească fiind
unul dintre cei piloni ai statului de drept. În ciuda independenței sporite de care se bucură autoritatea
judecătorească, aceasta se sprijină și pe celelalte puteri ale statului în ducerea la îndeplinire a scopului
pentru care există. Reprezentând un serviciu public, accesul la justiție se realizează în mod egal și
unitar pentru toți cetățenii, în baza unor principii statuate chiar prin legea fundamentală a statului.
Puterea judecătorească (la fel ca şi celelalte două puteri ale statului) oferă un serviciu public. Se
înţelege de la sine că trebuie să fie răspunzătoare faţă de societatea pe care o serveşte. Autoritatea
judecătorească trebuie să fie exercitată în interesul statului de drept şi al celor care caută şi doresc
justiţie. Prin urmare, puterea judecătorească se confruntă cu sarcina de a demonstra celorlalte puteri ale
statului şi societăţii în general utilitatea în slujba căreia şi-au pus competenţele, autoritatea şi
independenţa.

Bibliografie:

1. Constituția României
2. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor
3. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
4. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ
5. Decizie 1560/2010
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Justi%C8%9Bia_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia
7. https://legeaz.net/dictionar-juridic/dublu-grad-de-jurisdictie
8. https://www.csm1909.ro/Default.aspx?Page=MainPage
9. https://www.juridice.ro/475291/despre-raspunderea-magistratilor-2.html
10. http://revista.universuljuridic.ro/abuz-serviciu-comis-de-judecatori/
i